de ce citim valentele formative ale lecturii individuale la elevul mic
DESCRIPTION
lecturaTRANSCRIPT
DE CE CITIM – VALENŢELE FORMATIVE ALE LECTURII
INDIVIDUALELA ELEVUL MIC
La baza autoperfecţionării stă, într-un fel sau altul, folosirea cărţii. Lectura
particulară este succesul activităţii întregii munci şcolare, în timp ce manualul de „Limba
română” se completează cu aceste texte (ale scriitorilor clasici, contemporani, români sau din
literatura universală). Programa prevede şi ea o listă bibliografică de care se pot folosi toţi
elevii pentru a găsi titlurile necesare îmbogăţirii imaginaţiei, vocabularului sau a creativităţii.
Dacă toate acestea există şi sunt atât de bine puse la punct, de ce copiii din ziua de
azi nu găsesc în lectura de orice fel decât o obligaţie de „lucru” sau o „temă”? Aceasta este
una din întrebările cele mai frecvente puse atât de părinţi, cât şi de dascăli şi preluată retoric
de toate mediile de comunicare ale societăţii actuale româneşti.
Incursiunea în micul şi imensul muzeu imaginar al literaturii naţionale şi
universale nu este o aventură solitară. Poate nu întotdeauna cartea pusă de învăţător în mâna
unui elev se citeşte cu o plăcere egală cu aceea parcursă în taină, dar, după părerea mea,
lectura programată este mult mai utilă decât cea întâmplătoare, chiar dacă nu la fel de
atractivă. Copiilor le trebuie lăsată şi puterea de decizie, mai ales atunci când vine vorba de un
lucru atât de important precum lectura, însă nu fără un oarecare control. Interesantă devine
metoda în care „libertatea de alege” devine fără a se observa, impunere şi mai apoi obişnuinţă.
Cărţile sunt educative, dar în acelaşi timp şi distractive. Elevii cărora le place lectura se
descurcă mai bine la şcoală, dar şi în viaţă, pentru că sunt multe exemplele din literatură pe
care le pot folosi cu succes în situaţii reale.
Trecând în alt registru, elevii ai căror părinţi au înclinaţii către lectură şi posedă şi
material pentru a-şi satisface această pasiune, sunt înclinaţi, clar la „tentaţia” de a citi. De
asemenea, există şi o preocupare comună de a discuta lecturile realizate, ceea ce apropie
foarte mult membrii familiei. De câte ori nu am auzit lamentările părinţilor care nu ştiu cum
să se înţeleagă cu odraslele lor? Mergând pe premisa faptului că un copil imită ceea ce vede,
mai ales în primii ani, de ce nu i-am oferi în „cei şapte ani de acasă” posibilitatea de a citi
alături de noi, apoi de a găsi o temă comună de discuţie şi, de ce nu, inspiraţia modelelor din
cărţi în momentele în care nu ştim cum să-i îndrumăm sau nu găsim cuvintele potrivite cu
care să-i spunem nu neapărat că greşeşte, ci că există şi alte opţiuni, oportunităţi?
Pentru ca apropierea copilului de „miracolul” din cărţi să devină reală şi mai ales
posibilă, este imperios necesar să existe o implicare activă a tuturor celor care se ocupă de
educaţia acestuia, în cazul de faţă a învăţătorului şi a părinţilor.
Universul fascinant al poveştilor poate fi descoperit de către elevi prin iniţiere în
parcurgerea textelor, alegându-le pe acelea atractive, apropiate vârstei şi preocupărilor
specifice acesteia, dar şi celor ale societăţii în care trăim, fără a ignora conţinutul
informaţional sau valenţele formative, capabile să redea un sens veridic actualei copilării.
Astfel, vacanţa mare aduce, pe lângă bine-meritata odihnă şi o doză considerabilă
de nepăsare cu privire la lectura particulară.De asemenea, la aceasta se adaugă şi faptul că
lumea de dincolo de micul ecran sau monitor a devenit, în prezent, un refugiu al copilului care
a ajuns să petreacă mai mult timp singur decât în compania părinţilor săi. Familia, mereu
ocupată, mereu plecată, se reuneşte seara în jurul televizorului sau al calculatorului, fiecare
având emisiunea preferată de urmărit, pe care, ulterior o vor aduce, cel mai probabil, în
discuţie la cină.
Pentru unii dintre elevii mei, lectura este o plăcere, pentru alţii, dimpotrivă. În
anul care tocmai s-a încheiat, pe parcursul clasei a II-a, i-am obişnuit să îşi noteze în nişte
caiete speciale – autorul, titlul, personajele, dar şi ce le-a plăcut mai mult, ilustraţii şi desene
făcute de ei cu scenele din lectură care i-au impresionat, toate acestea în felul propriu, fără a le
impune un stil de lucru anume, ci doar directive referitoare la organizarea spaţiului de lucru.
Întrebări precum „Cum a procedat personajul?”, „Ce se întâmplă dacă…?”, „Tu ce părere ai
despre felul în care a procedat acesta…?” reuşesc cu un efort minim din partea îndrumătorului
să ne apropie de obiectivul iniţial propus – dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a stilului de
comunicare orală. Copiii aşteaptă cu nerăbdare să-şi împărtăşească propriile păreri despre ce
au citit, sunt expansivi şi uită că acea lectură le-a fost iniţial impusă de cineva. De asemenea,
întrebările transformă instantaneu atmosfera orelor de lectură de la şcoală. Nimeni nu se
simte „scos la tablă” pentru a-şi expune eseul despre cartea obligatorie din lista temelor. În
plus, astfel de discuţii libere atrag, inevitabil şi pe cei care iniţial nu au aderat la „clubul de
lectură”, doar prin simplu fapt că vor să ia parte şi ei la eveniment, iar fără a citi ceva nu au ce
spune.
Ora de lectură introdusă anul acesta în programa obligatorie de limba şi literatura
română trebuie organizată astfel încât să nu fie încă una din multele din orar, ci să devină un
eveniment aşteptat cu sufletul la gură. În acest sens, la clasa mea, am eliberat spaţiul original
de „instruire” şi le-am permis elevilor să citească oriunde se simt cel mai bine, inclusiv afară,
dacă vremea le permite. Am fost plăcut impresionată să observ că mulţi dintre copii şi-au
însuşit observaţiile din timpul şcolii şi au ales locuri luminoase, în care lumina cădea dintr-o
anumită poziţie, s-au aşezat în poziţii propice acestei activităţi sau ţineau cartea destul de
departe de ochi. Aceasta „libertate” le-a adus şi dezinvoltura necesară pentru discuţii pe text.
O altă parte a „organizării” a fost şi faptul că am ales cu grijă textele pentru
lectură, ca să respecte particularităţile de vârstă, programa şi realităţile sociale. Cu toate
acestea, nu am avut parte de un succes imediat, elevii recunoscând prin atitudinea afişată că
citesc din obligaţie şi nu din plăcere, neavând acasă un „model” de lectură în familie sau
sprijin material.
Astfel, pe lângă cele enumerate mai sus, a intervenit nevoia unui caiet, sub forma
unui jurnal de lectură, în care le-am lăsat libertatea de alegere în ce priveşte forma, insistând
asupra conţinutului. Au devenit „obligatorii” datele biografice despre autor (pentru a face
primul pas spre documentarea individuală, atât de necesară unui elev), titlu (atât al textului,
cât şi al cărţii din care făcea parte), subiectul (sub forma unei povestiri extrem de scurte,
asemănătoare unui plan dezvoltat de idei), portrete de personaje (succinte, cu calităţi, defecte
şi acţiuni caracteristice), expresii cu valoare artistică stilistică (pe care le pot folosi mai târziu
în compuneri), desene cu scene din lectură.
Faptul că aceste caiete erau personale şi personalizate le-a dat sentimentul de
mulţumire şi mai ales de utilitate a lecturii pe care o realizaseră până atunci. Brusc, toată
munca aceea prindea formă şi mai ales una proprie, iar ei simţeau că au creat ceva de care pot
fi mândri. Astfel, lectura a devenit şi critică, nu doar cursivă, conştientă, pentru că trebuia
înţeles textul pentru a-l putea transforma în „pagină de jurnal”, iar sentimentul că părerea lor
contează foarte mult, că sunt ascultaţi, le-a sporit interesul pentru această activitate.
Cei mai mulţi copii citesc foarte puţină literatură, chiar dacă părinţii lor sunt
mulţumiţi „că citesc”. Cărţile de duzină, revistele cu cuvinte provenite din jargon sau argou,
titlurile scrise aurit sau pozele mai mari decât conţinutul propriu-zis au devenit tot mai
prezente în viaţa copiilor din ziua de azi, de aceea este foarte important să le fie supravegheată
lectura. Chiar şi pe parcursul vacanţei, discuţiile pot fi organizate în direcţia „verificării”
active a lecturii particulare, doar că partenerul de dialog trebuie să devină familia, de data
aceasta.
ILINCESCU MARIA
Profesor ciclu primar,
Şcoala Generală cu clasele I-VIII, Vlădeşti –jud. Argeş