279461

DE CANDI S'A DAT DREPTUL DE VOT... Tot mai uşor erea câssd trâgeam la plu&!

2 F U R N I C A Anul al XV No. 66, Luni 13 Septembrie 1320

R A V A S E •

D-lui dr. Urechia Un fel de dr. Orleanu la primăria

Capitalei Nu ştiu, doctore, dacă ai năravul să

te speli. Vegetarian cum te cunosc, însă, eşti în stare s'o faci şi p'asta.

Şi, atunci, te întreb: unde, bre? Că, cea d'acasă, a avut, ca şi a mea, toată vremea să se strice cit s'or fi bălăcit într'însa ermafrodiţii kaizerulni—şi, de dres, acum, costă cît ar fi costat trei binale cu cîte două caturi înainte de a fi pornit Wilhelm să se proclame, la Londra, împărat al Europei.

Unde, dar, şi cum te speli—fiindcă, şugubăţ cum te ştiu, eşti în stare să te dai şi la patima apei.

Şi uit'-te de ce te 'ntreb—că, altfel, ce'mi pasă mie ce faci dumneata in baie!

Eu, care va să zică, n'o pot merc-metisi pe a mea, pentru că s'a aşez?t un boş, într'însa, de cite-va ori, şi dat fiind că boşul e formidabil cînd îl vezi dela spate, 'mi-a stricat-o aşa în cît, fiindcă reparaţia costă tot atita, stau lâ cumpănă: să'mi dreg baia ori să'mi fac casă de iznoâvă!

Pînă încoace in colo, pînă m'oiu ho-tirî, adică, Ia un fel, va să mă spăl, că e cald foc şi 'mi e frică de boleş-niţe. De aceea, am luat în şir stabili­mentele de hidroterapie ca să'mi aleg, din toate, pe cea mai puţin... tăvălită de clientelă.

Şi am găsit. Nu pe cea dela Eforie, fiind acolo vine şi se revarsă closetul in camera unde se linchreşte clientela —şi nu'mi place. M'am dus dincolo, la Centrala, că la cele-I-alte trebuie să te speli cînd ieşi din baie.

Şi ştii ce-am întîmpinat acolo, dragă? Intîiu şi 'ntîiu. scrie pe bilet că preţul

e 8 lei—şi casierul îţi ia 10—se vede că diferenţa merge la invalizii pe cari au să-i furniseze armatele greceşti tri­mese în Anatolia.

Pe urmă: sunt, in sală, pentru patru putini, cîte trei duzini de muşterii, cari aşteaptă, In costumul lui Adam, să le vie rîndul la scăldăloare.

Clnd, după ce ai stat o jumătat' de zi, crezi că e talia dumitale să te moi fa cadă, numa te pomeneşti cu cîte unul:

— Stai, domnule că e rîndul meu!

Şi iar stai. Şi stai gol, între oameni goi, a căror făptură miroase a zăprit.

Pe la prinz, cînd fuge lumea Ia bo­degă ca să ia, pentru poftă de mîn-care, de cîte două-trei sute de ori, din strachina cu muşte, intri şi dumneata la feredeu.

Dar, durerere! Stabilimentul n'are nici mănuşe nici perie, din care pri­cină nu se poate spăla baia de zgura tărîţată de pe fiinţa berechetlie a celui care te-a precedat — şi intri în putină cu sentimintul pe care '1 are omul pus să mănînce bucate mistuite deja.

Bine-rău, însă, îţi pla e—nu'ţi place, ca sâ te bălăceşti, că parale ai dat— ba ai să mai dai şi bacşiş pentru ser­viciul prompt, de şi fără de acurateţa, pe care '^1 fac băieţii. Dar apa e caldă — şi cea rece nu vine, ca să te răcoreşti, fiindcă o opreşte primăria de cîte ori se simte nevoie de ea in oraş.

In situaţia asta, dacă nu iei mă­suri de îndreptare, domnule doctor, să ştii c ă : ori nu se mai spală onor. p. t. public; ori, dacă va continua să iasă fierbinte, din baie, ca să se răcorească Ia soarele lui Cuptor, o să fie nevoie, dii^parteâ municipalităţei, să se aprovizioneze de cotiugi ca să'şi ducă contribuabilii la Alorgă.

Te pun în cunoştinţă cu împrejură­rile, domnule doctor, ca să ştii cc âi de făcut la caz. . Ne mai avînd ce scrie, remîn al du­mitale. Tertulian Ghigorţ

Ucenic in Pravilă

MUCURI DE IDEI — ORIGINALE —

Doi Indivizi . . . ....dintre cari unul miroase cale de-o

poştă a provincial, se plimbă tăcuţi, cu capul în jos, pe calea Victoriei. De­odată, de după un colţ de stradă, a-pîre o damă tînărâ, elegantă şi, mai presus de toate, foarte grăbită.

Deşteptaţi de sgomotul naşilor, in-vizii ridică privirea, un moment rămin locului, uluiţi de neaşteptata apariţie; apoi pornesc in urma ei, înglnîndu'i mersul, ca doi copoi de vînătoare că­rora le e milă să'nhaţe vînâtul de teamă ca să nu'i strice blana.

Provincialul o soarbe cu ochii, ne mal putîndu-se stăpînl, dă drumul gurei:

— Ia uită-te, monşer, ce mişcări!... I s'a lipit rochia pe trup de par'că ar fi din gumilastic!

— Eu mai mult cred că i s'a lipit f.indcă s'a înăduşit: nu vezi cum fuge? — îl desluşeşte, sceptic, bucureşteanul.

Doamna se opreşte ca să se oglin­dească In geamul mare al unui şi mai mare magazin.

Cei doi indivizi, cari pînă atunci îi admirase numai spatele, zărindu'i şl fi­gura, exclamă unul după altul:

— Păi o cunosc! — Şi eu! — De unde, craiulc? — sc infor­

mează provincialul. — A, nu... nu e ce crezL Eu o cu­

nosc ca dactilografă, — Ce-i a ia? — E funcţionara care scrie prin bi­

rourile publice cu maşina de scris. — Fugi d'acolo, monşer! Pe cine

vrei să păcăleşti ?... Mai întli de toate, n'o să mă faci să cred că cu leafa ei îşi poate cumpăra asemenea toalete luxoase. Şi al doilea...

— Al doilea? — Al doilea, am văzut-o aseară cu

doi făcind chef la lăptăria Flora. — Şi ce probează asta? — Că spui minciuni! — Din contră: asta probează că eu

am dreptate. — Ieşti colosal, Vaxilescule! — Ba nici de cum. Femeile, la Bu­

cureşti, trebue să muncească mult mai mult decît cele din provincie, ca să poată trăi. Cînd ai văzut-o la lăptăria Flora, nu se dusese de plăcere, cum ţi-ai închipuit tu: biata femeie îşi con­tinua mese. ia.

— ?! — Fireşte. Ziua e dactilografă, iar

noaptea face pe dactiloscroafal * Tot aia e l

Lumina lămpilor puternice atrage in­sectele nopţei, cari mor ârzîndu'şi ari­pile la dogoarea lor.

Un fenomen banal, observat de toată lumea.

Bizar e că şi întunericul are acelaşi fas-cinătoare atracţie asupra tineretului care atras de bezna nooţei, vine de moare, perechi de sex contrariu, braţe'n braţe, bolnavi de... amor.

Noaptea, femeea c excitantă ca şi lumina. Am putea chiar susţine că una pe alta s'ajută, femeea îmbrăcîndu-se

F U R N I C A 3

în rochii albe, subţiri, rochii ce devin cu totul transparente In bătaea becu­rilor electrice, lăptoase. Corpul prinde conturul precis, prevăzut în anatomie. Este singura^deosebire î n t r e aceste pseudo-fantome vii şi fantomele din basme, înfăşurate în cearceafuri albe, sburînd prin faţa Lunei: nimeni pînâ azi nu se poate lăuda d le-a văzut măcar scheletul 1

Globurile electrice s'au stins cufundînd Şoseaua într'un întuneric vecin haosu­lui. Operaţia s'a făcut brusc, spre ma­rea uimire a persoanele rătăcite pe alee, venite să ia aer.

Tot bâjbâind, Popescu se'mpiedică de-o bancă, ia loc, bucuros c'a găsit un loc de reazim în spaţiu (pînă atunci i să păruse că umblă câlcînd tot în gol).

— Credeam că nu mai vii ! — sus­pină un glas d'alâturi.

Popescu întinde laba, dă d'un bust de femee, pe mătasea căruia degetele i-aluncâ cercetătoare — nu zice o vorbă.

Acelaşi glas, îl admonestează: — Astîmpără-te! Hai mai bine acasă,

că-i tîrziu! Femeia probabil că s'a sculat în pi­

cioare — judecă Popescu ale cărui de­gete au scoborît brusc pe partea bom­bată de subt şeale.

Un mic ţipăt — şi lumină se făcu : lumină produsă de-o brichetă aprinsă d'un domn oarecare.

Omul cu bricheta era soţul doamne^ plecat, cîteva minute înainte de-a se stinge lămpile, la closetul de vizavi. De unde şi ţipătul soţiei acum între doi bărbaţi.

O fîşie de vînt tae viaţa luminei din nasul brichetei.

Domnul ultragiat urlă: — Măgar obraznic! Cînd te-oi mai

prinde că te|legi noaptea de nevastă-mea, să ştii iă ne batem în duel!

— Tot noaptea? — rînjeşte Popescu topindu-se una cu bezna.

Financiare. Bugetul fiind bolnav, d-nul ministru

Titulescu, ca orice bun tată de familie s'a dus să consulte un medic — nu im­portă care medic : la cazuri grave, toţi doctorii sunt egali de neputincioşi în faţa morţei.

Discipolul Iui Esculap — ar scrie un reporter cu ştiinţă de carte —• s'a in­teresat:

— E bolnav de mult? — Din timpul războiului. — De ce n'ai venit cu el atunci? — Păi credeam că odată războiul

sfîrşit... Cînd colo, el s'a îmbnlnăvit şi mai rău.

— l-ai luat pulsul? — înainte chiar de-a veni aci: şease

miliarde şi jumătate pe an. — Are friguri I — Ceva mai mult: un alt specialist

înaintea mea, spune că el a constatat şeapte miliarde. Şi d'ai ml-e teamă: să nu dea în febră tifoidă!

— Aşa ceva nu cred să se întîmple :

corpul e încă rezistent... o să reziste şi-o să plătească! Câm cîţi Iei vine bir pe cap de locuitor?

-— Păi, şeâse miliarde jumătate îm­părţite Ia şeaisprezece milioane, cît are Rominia Mare, o să plătească fiecare 406. Cind o auzi, o să'nebuneascâ!

— Cu atîta mai bine. De li s'o sul la cap, fâ-le.... 606. Numai aşa scapă bietu Buget!

Hai la i f ! Un chior— că şi el e om— s'a în­

surat. A luat nevastă tînără şi frumoasă

—:u toate că ar fi preferat una şi mal urîtă, însă „domnişoară".

A găsit tocmai contrariu de ce căuta. Fiind frumoasă, fata n'a cam stat noap­tea p'acasă şi nici nu s'a dus la coasă: s'a dus... (cercetaţi singuri unde s'a dus, căci eu urăsc de moarte spionajul).

A doua zi de nuntă, ceartă. El sus­ţinea că de şi chior, asta nu e o scuză ca ea să'i pue coarne înainte măcar de a'l cunoaşte.

— Dorinţa mea, doamnă... — Dorinţa ţi-ai împlinit-o! Ce mai

vrei? —• Dorinţa mea a fost ca ata, vii­

toarea mea soţie, să fie... să fie... să fie complectă. Cred că ai înţeles?

— Ştii că ai haz! Par'că tu ieşti complect: chior şi complect!

— Pardon! Eu, înţelegi, nu m'am născut aşa: chior. Intr'o noapte... Ia un chef... un prieten... cu bastonul... din greşaiă...

— Păi şi mie tot un prieten... într'o noapte... la un chef... din greşeală... — a plecat ea privirea 'n jos ruşinată.

Chiorul a iertat-o. Adică de ce să facă el pe grozavul, să'şi dea aere că

Istorioară morală Din Bucureşti pân'lâ Madrid, Dela Mizil până 'n New-York, Cînd s'a ciupit un individ Noi zicem toţi de obicei: „Ruşine! E beat ca un porc!" V'asigur însă, domnii mei, C'asemeni comparaţiuni Sunt clevetiri, invenţiuni. Un porc, odată, îneîntat Că şease dolofani purcei lubita'i scroafă a fătat, S'a pus p'un chef fără măsură. Şi 'n Ioc de apă, băutură Ce porcilor Ie'i dat sâ bea

De la natură, Şi 'n loc să mănînce tărîţe, S!a apucat de vin sadea, Ba a gustat chiar o sardea, „Stuchi'l-ar zece mii de miţe", Pînă 'ncepu a guiţa Şi a juca'n ritm de fox-trott, Vorbind în graiul lui porcesc Cuvinte ca de idiot. Toată familia porcină In preajma'i s'a grăbit să vină, Şi porci erau indignaţi Căci ei sunt sobrii, cumpătaţi, Văzînd cum îi face de rîs, Dar nimenea n'a zis nici pîs. Insă cînd porcul turmentat

A comandat Să'i vie ş'o sticlă de rom, O scroafă n'a mai rezistat Şi-a spus cu glasul revoltat: „Ruşine! E beat ca un om!"

Jorj Delamîzi l

a văzut cu un ochiu ceeace zilnic mii şi mii de bărbaţi nu pot să desluşească cu doi ochi?

.»' # , , : .2 Ul t ima.

— Doctore, nu ştiu ce am că parcă mi să 'nvîrteşte creerul în cap.

— Fugi bre omule cu prostiile! — Ascultă ce'ţi spun eu, doctore:

mie nn'mi e bine... în curînd sper să inebunesc!

— Asta-i colosal!.. Şl cine ţi-a spus' mă rog?

— Nimeni... ştiu eu. — De unde? — Incfiipueşte'ţi că de azi dimi­

neaţă mi-a intrat în cap că trebue să mă'nsor!

Nae D. Ţ ă r a n u

LA BARIERA,—Intre foştii clienţi ai poliţiei

— B e - o m a i s t a mu!t T â s l â o a n u l a p u t e r e , s â f i i i c ă in t ru f i e u î n m i n i s t e r !

— ? © ! p e f e r e a s t r a ?

Anul al XV. No. 66. Luni 13 Septembrie 1920 F U R N I C A 5

PORCII I M P R E S I I D M T I M P U L I N V A Z I E I

NOTE OE OM NECĂJIT

— Dar, ca să ne întoarcem de uncie am plecat, crezi că o să le fie moale evreilor cînd s'or mtoarce romînii, spre dezolarea lui Salzman, derecbir peste Gazeta Bucureştilor, care striga, de-î n.'izi, că eventualitatea aceasta e un vis?

— Nu ştiu cît de moale oricît de gloduros are să le fie, fiindcă nu sunt pnifet; dar cunosc obiceiul pămîfl-tului.

— Şi? — Şi văd pe evrei eşind la gară şi

strijrînd uva! Văd pe cei bogaţi an-gajînd avocaţi scumpi pentru procese ieftin • — şi pe Hyperion scriind diti-rambe la adresa lui Vintilă. Cu dof-toria asta se potoleşte cupilul în mo­mentul dintâiu — şi pe urma, cu en-tusiasmul, cu bucuria, cu necazurile şi cu jalea pentru cei căzuţi pe front, cine mai stă să se gîndească la tre­cutul mort faţă cu actuft'itatea viue I

Lupta pen t ru ex i s t en ţă . — Ştiam, dimr'o scriere a Iui Conan Doyl, că detectivii, la Londra, sunt împărţiţi pe specialităţi: fiecare gen de hoţie îşi are echipă aname care o urmăreşte, fiindcă aşa sunt de numeroase cate­goriile de escrocherii în cît poliţistul, dacă nu e familiarizat, printr'o lungă experienţă, cu metodele pungaşilor, poate să treacă pe lîngă pik poket şi să'l ia drept lord.

Dar daca se înţelege uşor ca cei în­sărcinaţi cu prinderea Iuţilor să fie im-părdţi pe branşe, e mai greu de pri­ceput ca şi la spionii ordinari să se a-plice... diviziunea muncii.

Şi nemţii aşa fac cu „teclmica„ lor. „Pămîntenii", agenţii anume aduşi din Germania şi cei cîj-va „fraţi" de peste munţi înrolaţi în Politische Abteilung sunt împărţiţi pe categorii. Unii, prin cafenele; alţii, printre comercianţi; mulţi, printre ziarişti; şi clţi-va, aleşi pe sprin­ceană de pe recomandaţia partizanilor lui Stoian, se uită pe gaura cheiei şi denunţă ce se petrece prin casele ro-mînilor pe cari komandatura 'i ţine sub de aproape piivighere.

Printre aceştia, • el mai zelos e Men­del, un ovreiu puchinos al cărui fecior e întrebuinţat, cu nu ştiu ce titlu, la Gazeta Bucureştilor, în care cal täte 'I s'a impus sâ'şi zică: Mircea.

Mandel, senior, e ceva, ca un fel de comisar, numit de nemţi în liota lui Sa-murcaş — de vocaţiune, însă, este es­croc.

Atîta „technică" întrebuinţează Men­del în exerciţiul prestigioasei lui func-

uni în cît nu o dată l a chemat Şa-ira, inspectorul, şt 'i-a zis de la o-raz :

— Dumneata ne faci neamul de rîs. Daca se vor întoarce romînii, au să zică cum că toţi evreii din poliţie au fost hoţi — şi o să ne pomenim cu un progrom. Daca nu te astîmperi, o să fac raport ca să te ââ afară.

Mandel, care ştie ce ştie el, nici nu se sinchiseşte.

Şi a continuat „technică" pînâ cînd, deunâ-zi, cu prilejul şantajului săvîrşit asupra unui negustor, a căpătat, în fine, un ordin de destituire.

Ordinile de numire, însă, Ie fac nemţii — iar ridiculul care se crede prefect de poliţie, le execută numai. Tot aşa e cu ordinele de revocarej trebuiesc să fie confirmate de yîrmani ca să fie lucrătoare— altfel, poruncile lui Samur-caş rămîn cu destinaţia hîrtiei.

Mandel potrivit acestei proceduri, a fost destituit de prefect, dar, menţinut de nemţi, şade în slujbă şi rîde în na­sul inspectorului.

E drept că pseudo-ispravnicul e strein de tot ce se face la po'iţie, dar, cu toată ignoranţa-i crasă despre ceea ce se învîrteşte în jurul lui, tot a fost, o dată, curios să ştie: de unde pînâ unde Mandăl, un jidan dintre cei că­rora în Rusia li se zice: parşiv, una şi una cu von Tuellf?—fiind că tre­buie să'l propească guvernatorul casă'şi poată bate joc chiar de ovreii din po­liţie.

Şi iaca taina, desvăluită de însăşi Mandăl, la cafenea, într'un grup de coreligionari de la Bukaresîer Tirtan-blatt.

— Iu am orden, pe sub mini, de la /umani, sa le zic pe toţi prietenii de la Marghiloman.

— Pentru c-j? — Ca să le dVî suldaţi în gazdă. — Păi, nu'i plasează poliţia? — Ba, da — la ailanle. La prietenii

de la c'conu Alecă, nu. — Cum se poate ? — Fiindcă aşa. Prufect este prieten

cu Marghiloman şi'l minajază; dar Mar­ghiloman nu mai e ţ.rieten cu jîrmanii, fiindcă nu mer/i cu c'conu Pltrachi — şi yîrmani le prisicută.

— Păi, cum face Sâmurcaş ? — Forte lesne: duce pe suidaţi la

mine, la tine, la ala — şi la ale lui Marghiloman, nu de.

— Şi atunci ? — Atunci, iu ma duc la Ablellang-

îi don adrese — şi dimineaţă se pu-meneşte om cu suidaţi în fattir. O plă­cere !

i prefectul ştie? e ştie a l ă? Iei leafă ca şi mine

şi se supune la yîrmani tot ca mine. — Dar faptul că te ţin nemţii, în con­

tra voinţei Iui, nu'l supără ? — Daca'l supară I Ci, ma dore pe

mine că are el măsele stricaţi! — O să te persecute. — Acuma ? Acuma le persecut iu

pe el. — Dar mîine-poimîme ?

— Atunci mer/em am îndoi la Bra­şov. Iu o să ma fac cber la Panor.ia, că cunosc branşa de la Folt'şeni — şi lui o să-i fac credit, findcă el, foră leafă de la guvern, nici tehl nu se poate fa'e.

— Ori cum, l a i umilit. — Iu ? Dar cînd şede în ptcere îna­

inte di luc'tenenţ yîrnjaq ? Şi, clipind din ochi, Man'ăl îşi pă­

răseşte prietenii-aruneînd, pour la' bon-ne bouche, destăinuirea:

— Şi luc'tinent e uvrei! — German, ofiţer evreu? — Daca e frate cu rabin de !a sui­

daţi yîrmani ! — Chiar aşa, ovreiul nu se face ofi­

ţer în Germania, — Ufiţer, nu — dar la phllţie, de ăia,

se fa*:e? — Aşa, poate. Dar de unde ştii dum­

neata ? — Dar ce, iu sunt prufect să pasc

bobocii la poliţie ? Mi-a zis şi fiul meu, care e la jurnal.

— Mircea ? — Mircea să fie 1 Franzela să iasă —

şi încolo, să iasă ochii de Ia duşmani! — Dar cu el cum râmîne cînd s'or

întoarce romînii ? — Cu Moritz? — Cu Mircea. — Mircea? Care Mircea ? — Băiatul dunrftale. — Aşa? Ii zice Mircea, acuma?

Bine - Mir.ea să fie! Ei, ce e cubuiat? — Ce are să se întîmple cu el cînd

o \eni guvernul romîn? — O să ia zece cărţi nemţeşti; o să

facă una rîmînească; o să'l zică: Vin­tilă I. C. Brătianu — şi gatâ.

— Păi, ajunge ? — De ce ajunge cu Wechsler ? — Care Wechsler? — Ală de zice că e Antim. — Antim c prieten cu Şuculescu. — Par'că Moritz al nieu nu merji

Ia feredeu cu Slavici! Astă e uvreiu? Nu. Şi puntru puine face şi el ca Mo­ritz! Ce, par'că Lupu Kostake nu e deja băgat Ia nemţi? Şi Virgil Arion n'a dat petiţie, ca Stere? Dar dacă nu e loc! Cînd s'o face vacanţă, să vezi 1

Mărunte . — Meltzer, ce! cu baia de pe cheiul Dîmboviţei, împămîntenit de la jumătatea secolului trecut, om cu feciori cf tăţeni şi cu avere scanda­loasă, s'a plîns autorităţii nemţeşti că locatarii sei ovrei se prevalează de moratoriu şi se codesc să-i ; lăţească chiria.

Tribunalul german a citat pe loca­tari pentru azi ca să ră-punză de în­vinuirea pe care le-o aduce Meltzer — şl, fără vorbă, îi va osîndi să renunţe la înlesnirea ce le asigură o lege ro-mîneascâ ca să îndestuleze rapacitatea proprietarului cetăţean.

Nu cred că, pe urmă, se va face ceea ce va trebui făcut, dar constat că azi, năpîrcile streine fac tot ce pot

I F U R N I C A

ace — fără teama, fără ruşine şi fă-ă grijă pentru viitor.

Şi mă întreb: sunt aşa de temerari, oamenii aceştia, ei cari pînă ieri stăteau cu mîinilc la piept — ori sunt aşa de siguri despre mi.eiia alor noştri?

Intîmplarea 'mi a scos în rale pe Freudmann.

Freudmann, 11 cunoaşteţi: este escro­cul care, director al Bâncei Comerciale din Craiova, a administrat aşa fel ave­rea acţionarilor în cît a dat loc, mai anii trecuţi, la cel mai sensaţiona! pro­ces pe care 1-a cunoscut Oltenia.

Acum 'şi a mutat... banca la Bulv.ard, unde, ca şi Wehsler cu Căneănu la High-Life, deblatcrcază pe socoteala bietei Romînii cît mi'ţi-i ziulica de marc.

Pentru escrocul acesta, independenţa Romîniei este o absurditate — şi inju­riile singeroa:-.e le urlă în gura mare, mai ales cînd zăreşte prin grădină cîte unul din poliţia nemţească.

Freudmann şi cu un jidan unguresc pe care nu'l am putut identifica încă rev>Ită~ şi pe ovrei cu rîvna desfrî-nată pentru ceea ce se cerc du la un spion stupid.

Atîta e de scandaloasă frenezia pre­făcută a lui Freudmann in cît, dacă aşi pune cel mai mic temeiu pe inte­ligenţa germanilor, aşi putea să mă prind că nu va trece mult şi '1 vor aresta, indignaţi de nesimţirea acestui agent timpii câre'i compromite crezîiid că 'i serveşte.

Dar neamţ inteligent şi cal verde...

La 23 Aprilie trecut au expirat mulle din contractele pe cari le avea Eforia cu particuiarii. In locul arendaşilor, s'au substituit nemţii, cu preţul din anii tre­cuţi, fără licitaţie şi fără tocmeală, în drepturi'e acestei instituţii, care, nu numai că e avere particulară, dar are şi menirea caritabilă de a îngriji gra­tuit pe bolnavi.

Intre contractele ex^hate e şi al lui Gheorghe Zisu, arendaş marc din Via şea, arendaş care ţinea, pentru fîneaţă. nişte locuri de ale Eforiei Spita'urilor Civile, împrejurarea aceasta îmi dă prilejul să vorbesc din nou cu admiraţia cuve­nită, despre onestitatea, care are să rămîie proverbială, a ofiţerilor teutoni.

Zisu avea contracte cu ministerul nostru de răsboiu pentru finul ce re­colta de pe locurile Eforiei. Nemţii 'i-au impus să continue cu (i contrac-t 1 pe care 1 avea cu ministerul ro-mîn. Omul, de nevoi?, s'a executat, şi în ajunul Crăciunului a expediat ia Bucureşti cinci zeci şi două de care, rechiziţionate chiar tie jandarmeria nem­ţească şi încărcate sub ochii ei. Careie au tras la manutanţă, unde urmau să fie descărcate deocamdată, Ie-a numă­rat un ofiţer de intendenţă, care le-a găsit cin i zeci şi două în cap — şi ţăranii au început să Ie descarce, cîte

unul, pe rînd. Oiiţerul primea şi trecea la condică; cărăuşii, de Ia toate ca­rele, sc grămădeau să dea ajutor celor cari descărcau — şi căruţele, înşirate d'a'ungul, aşteptau în stradă să le vie rîndul.

Cînd au ajuns, ofiţeul ŞI ţăranii, la al două zeci ŞI şaptelea car, au văzut cu surprindere că celelalte două zeci şi cinci sunt goale — fuseseră descăr­cate pe din dărăt.

Au protestat oamenii, s'au referit Ia condica ofiţerului dar degeaba : nu li s'au plătit de cît două zeci şi şapte de carel

La al doilea transport, pe la Bobo­tează, a adus arendaşul trei zeci ŞI şapte de care -— dar nu 'I s'au plătit de cît opt spre zece, fiind că celelalte nouă spre zece se volatilizaseră în timpul descărcare!.

Hoţia, cinică şi murdară, e ?n aşa onoare la supraoameni în cît o măr­turisesc şi ei înşiş', acum, dar, ca să'i atenueze caracterul, pretind că tfiharii lor s'au molipsit de la GrUuberg, de la Freudmann, de la Sternbach, dc la Schwartz — într'un cuvlnr, de la noi, romînii.

Făcînd partea de laudă pentru pu­terea de asimilare â germanilor, cari în trei luni s'au perfecţionat în aptitu-dinele pe cari le experimentează Man-dăl de atî.ea generaţii, nu mă pot opri, totuşi, să mă gîndesc cu duioşie la candoarea acestor vergurc cari, de Îndată ce au avut ocazie să treacă pe dinaintea unui bordei, au rămas acolo ca pensionare — şi se simt, vorba Iui Creangă: ca la mama acasă!

Zolidă moralitate şi la y'irmanii ăştia, domnului

T o c a n a Maiorului. — Pe vremurile astea cînd se vinde ceapa cu doui lei kdograrauj şi seul ou opt spre zece: pe vremurile astea, cind guvernatorul deportează in pustiu pe romînii pe cari îi denunţă spionii ca indezirabili; pe vemurile astea, în sîîrşit, cînd oferi trei sute cinci zeci de lei, vara, pe stînjcnul dc lemne şi samsarul 'ţi Întoarce spatele — pe vrnnuriie astea de tragedie sumbră, gluma şi tendinţa ia veselie constituiesc un uliragiu ce s'ar rducc bunului simţ. De aceea voiu căuta să nu mă depărtez, în ceea ce am să însemnez mai la vale, de cu­loarea dramatică pe care, pentru cir­cumstanţă, o împrumută, azi, eveni­mentele cele mai groteşti.

Cunoaşteţi, desigur, vorba, care poate, mai Ia urmă, să fie chiar o exagerare pînă Ia oare care punct, că, în ce priveşte sensibilitatea palatului gurii, vin, întîiu, ciinii — şi numai în al douilea rînd, nemţii. Această idee trebuie să fi fost formulată de vreun hoinar, care, obicinulnd să călătorească prin ţările tudeşti, va fi observat, cu spiritul lui de iscoadă, că neamţul pune

oţet în varza acră, mănîncă friptura cu dulceaţă şi culege sosul dfn strachină cu cuţitul — S O S pe care'! înfundă in fleoancă împingînd lama custurei pînă in prăsele.

Obiceiul acesta, care face parte in­timă din fiinţa etnică a neamţului, cum face pipa, orgoliul şi pirateria, a fost adus şi în Muntenia, unde 'i-a trimis kaiserul într'adins ca să aducă gustul rafinat, civilizaţia înaintată şi manie­rele EXTR3.

De dimineaţă şi pînă seara — afară de cele zece minute cît se serveşte berea — germanul umblă din cafenea în cafenea şi cere: întîiu, un melanş ; apoi, imediat, un capuciner — şi, pe urmă, da~ă E vreo caracudă de ovreică ungurească prin apropiere, o şocolade, ca să arate că. junter, ştie şl are mij­loace sa trăiască fin, ci la franca;s'e. Nu E, fireşte, nici o legătură între chel­tuiala aceasta, cu totul pentru aparenţă şi în disproporţie cu mijloacele lente-nantulul, şi d spârutele care cu fîn ale lui Zisu, spre pildă — dar, OI icare 'i-ar fi explicaţia şi oricare motivul pentru care 'şi-O impune germanul, faptul ră-mlne: o cafea cu lapte, un capuţiner şi, pour la montre, faimoasa şocolade, cuvînt pe care numai un teuton îl poate rosti cu t t ridicolul de rigoare.

Seara, la masă, e mai puţin com­plicat.

Maiorul care prinzia, Ia Continental, ieri, cu Berta Surda, o patriciană pe care doctorul Gheorghe Fischer o în­jură de vreo ciruisprezece ani la dis­persatul comunal, şi care trebuie să fi trecut în faţa neamţului cel puţin drept nevasta mitropolitu'ui—-maiorul acesta, cea mai aristocratică floare din gr'dina junkerismului german, a mîncat: un cîrnat pe varză şi două po ţii de to­cană—peste cari, pe urmă, ca sa arate Bertei cu cine are aface, a turnat trei sticle de şampanie Mumm, făcută atunci, proaspăt, în pivaiţa restaurantului sau aiuriâ.

M'aşi putea opri aci, fiindcă tema e demonstrată. Dar primaţi neamţului a i.vut urmări.

La o masă vecină mîncau doui inşi: Gartenberg, un ovreiu încins la forturi de Panaitescu ca să poată lăsa liberi pe sponi, ovreiu C3RE, pentru senti­mentele lut romîneşti, trece, în ochii pămlnteiulor, drept agent provocator — şi Iancovescu, ineluctabilul lanco-vescu, artistul frondeur deîa Teatrul Naţional, cel mai mmciue>S dintre toţi actorii cu talent masiv.

Gartenberg rîde lesne, dâr infirmi­tatea pe care a căpătat-o la... botez îl obligă la oarecare rezervă; Iancovescu, însă, nu cunoaşte frîu pentru vesella-i debordantă.

Cîid a văzut actoru! p^ neamţ că îndoapă pe Berta cu şampanie dupăce înghiţiseră un găvan cu tocană, S 'a pus pe rîs cu hohote; Garienberg, la rîn-

F U R N I C A 7

dul Iui, luat de curent, a uitat răna făcută de haham—şi a isbucnit şi el.

Neamţul, a cărui inteligenţă, cum ştiţi, n'are nev( ie să mai fie afirmată, a priceput cine e obiectul hilariantului desfrîu al vecinilor de masă—şi a luat act. Adouazi, Iancovescu abia se culcase cînd se pomeneşte cu detectivul că'I pofteşte Ia poliţia teutonă, Se duce omul şi se explică trei sferturi de ceas. Cu toată intervenţia Iui Kutschbach, care asistă regulat pe pollzei în timpul in­strucţiei, judecătorul n'a putut pricepe cît de natural este să se fi petrecut ceeace se petrecuse. Deaceea, a mai întrebat odată grav :

— Ce e de rîs cu tocana? — Uit'-te ce e de rîs, domnule: la

noi, tocana are ritual anume: te carâ-binezi, întiiu, cu cîteva ţuiuri de tesco­vină : strîngi, apoi, în pumn, dumicatul de mămăligă, pînă ţîşneşte printre degete; şi, pe urmă, începi să înfulici— avînd grijă să potoleşti schinduful cu turburei din oaia nouă.

— Dar şampanie cînd beţi? — Cînd, în cabinet particular, ofi-

ciăm în odăjdii de ceremonie, cu diaconi de sex viceversa; sâu cînd obosim de metanii pe altarul Venerei, sub balda­chin de mătase aşa de fină încît s'o spargi cu limba; oricînd, la banchete oficiale, mîncăm trufe şi ortolani, pe cînd Jeantehaşii mănîncă de vii pe adversari.

Neamţul, tîmpit de jargonul elegant şi de erudiţia culinară a cabotinului, a întrerupt interogatoriul şi a trimis pe Iancovescu în alt biurou pină să ia el instrucţi dela forul competent.

Pe cînd eşia artistul în entr'acte, detectivul aducea pe Gartenberg. La uşă, se încrucişază delicuenţii şi începe dialogul, în treacăt:

— Ce e? — Chestia cu tocana. — Pentru asta ne-au adus? — Păi, ce, e glumă—o tocană şi trei

sticle de Mumni? — Şi? — Dă-mi cîteva ţigări—şi intră la

chibzuială. Şi s'au despărţit. Interogatoriul [ui Gartenberg a fost

savuros. — Ai mtncat aseară la Continental ? — Da. — Şi ai ris? — Da. — De ce? — Mi-a venit aşa, să tiz. — Ai rîs de un ofiţer german? — Am rîs de ce făcea un ofiţer

german. — Pentruce? — Pentrucă mfnea tocană şi bea

şampanie. — Şi ce scria Rosenthal Ia Adevărul? — Nu ştiu. — Vezi că minţi ? II cunoşti bine. — Daca'I cunosc personal, nu e un

cuvînt să-i fi citit şi articolele.

— Dar apăreau în ziar. — Da, dar anonim. — Take Ioneseu îşi trimitea cores­

pondenţa, la Londra, în inglezeşte ? — De und' să ştiu eu! — Iar minţii Cum să nu ştii daca'I

cunoşti pe Fermo? — Mai întiiu, nu cunosc pe Fermo;

şi al douilea, cred că nici Fermo nu ştie de ce limbă se serveşte Take Ionescu în âfacerile-i intime.

— Filipescu a lăsat testament? — Nu cred. — Nu te'ntreb ce crezi; te întreb ce

ştii ? — Nu ştiu ntmic în chestii asta. — Treci dincolo. Să aştepţi!

Gartenberg a trecut în odaia lui Ian­covescu. Procurorul a plecat cu Kutsch­bach şi cu dosarul ca să ia instruc­ţiuni. S'a întors seara, beat, Ia 9 cea­suri, a chemat pe deţinuţi, le-a spus că sunt puşi sub supraveghere, şi, după ce, Jovial, !e-a făcut cunoscut la ce re­presalii se expun daca vor mai rîde cînd mănîncă nemţii... tocană, 'i a pus în libertate provizoriu.

Fiind că suntem la tocană, să pro­fităm de ocazie ca să vidăm o chestie arzătoare.

Arhtba ld Areste „nfite" au început la No. 83. Cu începutul anuiui XV, „Porcii", apar

regu'at câte două pagini la fiecare număr. .... a..»,. 9..... a , .«..o..3.g^i*g.............»..«. ........

Fapte Diverse D. Cons f. Sturdza, magistratul pus în

lanţuri de către Mackensen pentrucă nu bătea, câ ministrul Garofild, în struna kaiseruiui, demisionase din Cameră ca protestare contra nedemnităţei la care se dedau bolşevicii de sub comandă d-lui lorga.

Şi demisia '1-a fost respinsă în una­nimitate — ptin urmare şi de către cei cu nedemnitatea.

N'a fost fiind poveste, va să zică, vorbea despre cel carele, cu'cat cu faţa spre cer, scuipa în sus ca să-i cază murdăria pe mutră...

* S'a ţinut o întrunire ia Cernăuţi, în­

trunire în care s'a votat o moţiune prin care se cere guvernului ca, cînd o fi să se retragă moneda străină, să pri­mească coroana cu preţul leului.

Se zice case va ţine şi U Bucureşti o întrunire, unde, prin imitaţie, vâ hotărî să se trimeaţă d-Iui Tăzlaoanul o delegaţie care să i ceară ca vacile din Bucovina să nu se mai îngăduie să se vîndă de cît cu 500 de Iei, res­pective 500 de coroane de cap.

Cu picioâicele are să fie mai uşor> nu e nevoie de intervenţie anume.

* Majestatea Sa Regele 'şi a pus iscă­

litura pe hîrtia prin csre d. A'iateiu Can-tacuzino, ministrul de justiţie, amnistiază pe Maximilian Schroff, Ban al Olteniei pe vremea lui von Tuelff, şi condam­nat, ca trădător, la 10 ani de ocnă.

Crâiovenii, în mijlocul cărora a fost ticălos Schroff pe cînd aşi zicînd „mi­nistru" al instrucţiunei publice era d. Litzicâ, au trimis o hîrtie Iui Vodă, hîr-tie prin care protestează contra am­nistiei — şi care sfîrşeşte cu cuvintele:

— In tot cazul, la Craiova nu'l mai îngăduim pe trădător să stea.

Aşi vrea să-1 văd pe d. Cantacuzino cînd va apare decretul de amnestie al lui Bujor....

* Inc.p să cred că cuvîntul grănicer

este identic cu: poznă. O şalupă cu numele acesta, care fă­

cea, la Galaţi, contrabandă cu mărfuri, a aruncat caricul în Dunăre cînd a fost surprinsă de serviciul vamal.

Vâ, închipuiţi pagubă pe Rusul Abru-deauul dacă, pentru mijlocire la export, nu 'şi o fi luat onorariul înainte.

Un general, la Cameră, general care poartă tot pseudonimul acesta, 'şi â pus, ca opozant, candidatura lâ prezi­denţie — dar el a votat pentru candi­datul guvernului.

Numai de farse se ţin grănicerii ăştia. *

Universul scrie, galant, ca pe vremea cînd literaţii purtau mînecuţe de dan­telă:

„Florica Georgescu, din strada Pă-traşcu-Vodâ No. 18, care se ocupă cu închiriere de camere mobilate pe timp scurt, a avut ieri în gazdă o fată de moravuri uşoare. Această fată, sculîn-du-se dimineaţă şi văzînd că gazda nu e acasă, a pătruns în can:era ei de culcare şi'i a furat, dintr'un birou, biju­terii In valoare de peste 200.000 de lei".

Bijuterii de peste 200.000 de lei din închiriere de camere mobilate cu cea­sul! Ce avere ar fi strîns Florica Geor­gescu dacă ar fi găzduit, pe termen lung, fete de moravuri uşoare!

Democr i t .

8 F U R N I C A

Bătrîni şi tineri N'am înţeles niciodată deosebirea,

câre se face atît de des, între scriitorii „tineri" şi scriitorii „bătrîni". Adică vreau să zic că n'am înţeles şi nu în­ţeleg o asemenea clasificare, căci ea ar presupune epoce intermediare, vă­duve de ivirea, nu zic a oricărui talent, dar a oricărui scriitor, ceeace fireşte nu e acelaş lucru. Astfel de epoce in­termediare însă nu există. Pe zi ce trece, se ivesc scriitori, noi, fără nicio soluţie de continuitate,— iâr ivirea ta­lentelor e atît de capricioasă, încît o clasificare a lor în două tabere, după vîrstă, n'ar putea fi decit arbitrară şi absurdă. Deci dar, dacă fiecare primă­vară vine cu recolta ei de scriitori, cari dintre ei au să fie clasificaţi între cei bătrîni? Sau unde, ia caie moment anume, un scriitor încetează de a fi tînăr, şi începe a fi bătrîn ?

Este o scăpare din vedere, o igno­rare, a scriitorilor mijlocii, cari în de­finitiv sunt cei mai mulţi, — şi desigur nu numai ca vîrstă. Intr'adevăr, rtfiy-lociu ca talent, poate să fie şi un scriitor tînăr, ca şi unul bâtrin, — pe cînd între scriitorii mijlocii ca vîrstă, se poate întîmpla, şi mi sa pare că aşa se şi întîmpla, să fie cele mai multe talente.

Poetul Minulescu — asupra numelui căruia nu se poate face calamburul de Minorescu, căci e departe de a fi mi­nor, şi ca vîrstă şi ca talent,—pretinde totuşi a se număra printre cei tineri, deşi este un sfert de veac de cînd şi-a făcut primele probe la revista „Po­vestea vorbei"; deci, socotind că n'a în eput să versifice, pe hirtie, dela sîuul doicii, dacă n'a rămas mijlociu ca talent, ca vîrstă însă desigur este

Poetul Minulescu, zic, într'un toast ţinut la sărbătorirea venirii scriitorului Victor Fftimiu în fruntea atît de orop­sitei în vremea din urmă direcţiunii a Teatrului, a afir nat (citesc în gazete) că o prăpastie ar exista între scriitorii noştri tineri şi cei bătrîni. Ei bine, — o astfel de prăpastie nu există. Şi printre cei dintîi cari o împlinesc, o nivelează, o desfiinţează dacă ar fi, e însuşi domnia-sa.

Se teme, poate, poetul, că aceia ve­niţi în urma Iui, să nu-1 bruscheze, îin-pingîndu-1 în tabăra bătrînilor, cum poate tl însuşi a încercat s'o facă, pe

cînd era cu adevărat tînăr, cu înain­taşii lui ? Şi de aceea se cramponează de tineretul, din care, ca vîrstă, nu mai face parte?.., Aide, poete, — eşti pe punctul de a trece în tabăra bătrînilor şi atuncea vei ajunge şi dumneata Ia recunoaşterea deplină a adevărului că: nu după numărul anilor vîrstei se so­coteşte tinereţea şi bătrîneţea în lite­ratură.

Ion Grămăt icu

Vorbe de Clacă — Care sunt, doctore, primejdiile

diabetului? — Diabetul, doamnă.... — Vorbeşte deschis, te rog, nu duce

grijă că mă descurajezi. E vorba de bărbată-meu — nu de mine.

— Caut o rimă pentru cuvîntul poezie. — Eu o am găsit-o. — Care ? — Prostie.

. * — Nu'ţi dau voie să cleveteşti pe

Nicu. — De ce? — Fiindcă a fost primul meu amant. — Da ? Credeam că a fost Costică-— Şl Costică a fost. * — Are avere Ştelâncscu-Georgeşti? — N'are sfanţ, dragă. Cheltuieşte o

sută de lei pe zi cu automobilul ca să crează lumea că e bogat.

— M'am împăcat cu Zoe, zice Spana-copol către Toto, un partener de lâ Clubul Pensionarilor.

-~ Foarte prost. — De ce ? — Pentrucă ţigara, ori cît de bună

ar fi, nu mai face o ceapă degerată cînd o aprinzi a doua oare.

— D.ir ce ai, mouşer? PaFcă 'tj s'au înnecat corăbiile.

— M'a lăsat Miţa. — Taaaci! Şi pe mine,

% — Iorgu Caceal.ua s'a certat cu

soacră-sa, şi a jurat să nu mai calce pe Ia ea cît o trăi el.

După cită-va vreme, madame Ca­cealma face demersuri pentru reluarea raporturilor de familie:

— Iorgule, te iert că ai venit Ia ziuă dar cu o condiţie.

— Anume? — Du-te de sărută pe mama, ca să

vă împăcaţi. — Jamais de Ia vie, dragă. înţeleg

să primesc armistiţiul — dar nu mă în-voiesc nici în ruptul capului cu comu­tare de pedeapsă.

— Iar am ameţeli, Georges, zice Liza, către bărbată-sâu. Şi cînd mă gîndesc că mai am încă trei luni pînă să mă debarasez....

— De, dragă, îmi pare foarte rău să te văd suferind, dar...

— Păi, ce, tu eşti de vină!

— La urma urmelor, eu nu înţeleg de ce mă iubeşti, Titi — că n'am nimic extraordinar.

— Cum, nu, fetiţă — ai amant pu­tred de bogaţi...

* — Tinca Balamuc îşi recomandă tipul

către Zozo Tramvaiu: — Cum îl găseşti, Zoe? — îmi face impresia că e băiat

sincer. — Adevărat. Are aierul stupid — şi

e, într'adevăr, idiot.

Căsnicie tihnită: — M'ai înnebunit. Daca m'ai vii odată

la ziuă, să ştii că mă arunc pe fereas­tră I răcneşte d-na Mezelic.

— E mincinoasă al dracului, că, altfel, m'aşi muta la mansardă, reflectează Mezelic, în sinea dumnealui.

* — Ce e Katy, de eşti aşa necăjită ? — Ticăiosul de Ianoş, c'coniţâ. Se

îmbată ca boierul. De aia'i spusei şi eu acuma: de mal

vii încă odată beat. să ştii, Ianoş. ca mă duc şl eu să mă duc şi eu să mă culc într'altă parte, ca c'coniţâ.

— Par'că era vorba că nu te însori niciodată. Ce'ţi veni acuma, monşer?

— Plictiseala, dragă. Mi se urîse cu femeile....

— Te duci Ia Conservator, Fifi ? —• Da, mamă. — Atunci pune jartierele cele noul.

P l a g i a t o r .

Pe plaja delà Mamaia

— D- le Mitică, ce a i ? . , , t e v ă d j e n a t . — M a d a m P o p e s c u , n u m a i s ta ţ i cu p i c i o a r e l e a s a : m e d i c u l m i - a

t p u s s ă m ă f e r e s c d e c u r e n t ! Desen de P. fEr«tfr.

10 P U R N i C A

POPESCU & Comp. — ADAPTĂRI —

De toate zilele. Soseşte luna Septembrie cu splen­

didele ei apusuri de soare. Silueta în­drăgostiţilor Inlăhţui{i de mijloc se profilează în jîrîgaiul premergător serei, de parcă ar fi sufletele păcătoşilor duse de draci, în momentul cînd trec pragul iadului aprins. Evo! Evo! toc­mai acum înţeleg eu pentruce ai muş­cat din fructul oprit: fiindcă ţi erea sete... de amorl

Natura, prăfuită d» automobilele vile-giaturiştilor, & început să scuture prin casă, îăcînd curăţenie în vederea apro­piatei ierni. Căci atunci: adio ferestre deschise de perete, adio soare răsco­litor de patimii Natura, calmă, îşi re­clamă dreptul Ia odihnă.

Numai Mitica s'a pus în grevă, deve­nind şi mai svâpăiat ca'n August. El nu are nevoe de odihnă şi nici pe alţii nu-i lasă'n pace, Femeia, mai ales, il pune pe ghimpi, făcîndu'l să joace ca ursul pe grătarul roşiu de foc. Orice femeie, nu importă condiţia ei socială, pentru el este, pur şi simplu, „femeia" pretext de voluptăţi, chiar neîmpărtă­şite, care transformă nervii în coarde sblinîitoare de ţambal prea tare acor­dat. Se leagă de toate, pe toate „tachi-nînd"-ule cu aceleaşi vorbe:

— Ah. doamnă, cît sunteţi de fru­moasă 1

Cuvinte banale cari produc plăcere la nu importă ce oră din zi şi noapte — mai cu seamă noaptea — făcînd să roşească chiar pe cele într'adevăr fru­moase.

Există, însă, şi excepţii — femeii pentru cari complimentul n'are valoare decît însoţit d'un cadou. Şi cum Mitică e sărac, obrăznicia înlocueşte cadoul. Aşa ieri, madam Keskevu trecea vapo­roasă prin răspîntia Matache Măcelarul, lâsînd dîră de parfum gîdilitor. Co-poiii trotoarelor miros bănuitor aerul... Printre el şi Mitică. Ajunşi unul în dreptul altuia, eternul amorezat suspină:

— Ah, doamnă, cit sunteţi de fru­moasă!

lAadam Keskevu, „blesată" — fi, le mitokenl — se opreşte ameninţătoare:

— Domnule, nu'ţi permit să'mi adre­sezi astfel de vorbe!

— Ho, cocoană nu te ?upăra: am spus şi eu o minciună! — s e răzbună celebrul mucalit lâbărţîndu-şi gura pînă la urechi.

Discuţie savantă. Rândaşul farmaciei de vizavi a venit

Ia brutărie să cumpere o p ine. Tejghe­tarul, cum îl vede intrînd pe uşe, sa­lută ironic :

— Bună 2iuâ, spiţerule! — Bună ziua, capră!—îl răsplăteşte

rîndaşul, cu aceeaşi monedă. Cum însă a face „capră" pe un grec,

e una din cele mai sîngeroase insulte, tejghetarul se 'nfurie:

— Ascultă-mă, spiţer deştept: poţi să-mi spui mie ce deosebire e între o capra şi un farmacist?

— Capra behăe şi farmacistul vor­beşte ca oamenii.

— Nu e asta, prostule! Ţ— Atunci spune-o tu, pricopsitule! ~ Deosebirea între un farmacist şi o

capră e că farmacistul face hapurile cu mina, ian capra... altfel.

Bineînţeles că rîndaşu! farmaciei a plecat înjurînd, fără să mai cumpere plinea după care venise.

Chestie de temperament . Palatul Poştelor şi Telegrafelor. La

spatele peretelui de ochiuri de sîrmă, d-nul funciionar citeşte un ziar, fumează, întoarce foaia, fumează, trece la anun­ţuri, fumează.... apoi scuipă: punct!

In faţa ghişeului, un oarecare se uită la el ca la un animal închis înti'o cuşcă de menagerie—îndrăzneşte:

— D-le şef, te rog, stau de-o ju-mătat' de oră aci...

— Eu stau de cincisprezece ani şi tot nu mai mă supăr! — îi întoarce d-nul şef spatele, plecînd să-şi "onti-nue fumatul şi cititul într'o cameră ală­turată.

Judecătoria de ocol. D-nul judecător de instrucţie Jnstru-

mentează" o spargere. — Ceasul ăsta l-ai furat d-ta: nici

nu mai încape îndoeală. — Nu e adevărat, d-le judecător:

Popescu spune minciuni! — Care Popescu?... Inire noi n'a

fost vorba de nici un Popescu! — Ştiu eu bine: el m'a pîrît.

— Cine îi :a spus? — Păi e singurul care m'a văzut

cînd 1 am furat!

# D'als jus t i ţ i e i .

Li se duce faima că magistraţii noştri sunt f arte severi cu persoanele pe cari întîmplareâ îi face să le fie clienţi de ocazie. De ce?—nici eu nu ştiu. Să fie majestatea localului în care sunt plătiţi ca să 'moarta justiţia? Nici asta nu cred. Eu am cunoscut un preşe­dinte de tribunal, sărac, câre sbiera la el acasă mai abitir ca'n sala de şe­dinţe. Să fie costumul obligator cu care se îmbracă înainte de a judeca împri­cinaţii? Iar nu cred. Adică, haina să facă pe om?

Un caz, din care se va constata că sunt momente cînd politeţea unui ma­gistrat întrece cu mult cele mai înalte culmi... prevăzute în geografie.

El e dogar. Ziulica Întreagă bate cu ciocanul: cioca-boca! ioca-boca! cons­truind butoae, putini şi, rar de tot, doniţi.

Nevastă-sa, plictisită de atîta sgo-mot, pleacă de se distrează prin ve­cini.

El e dogar şi ea îi pune coarne. El aha. O prinde. Mai Ia divorţ!

Ziua judecatei, după a nu ştiu cîtea încercare de „conciliere".

El stă umilit la spatele avocatului care îi va pleda cauza.

Ea s'a aşezat în faţă, spoită, sule­menită şi 'nfoiată ca o varză trufanda. O rochie roz, cu volane de galon de aur, îi susţine, „farmecele" sprijinite pe fiarele corsetului.

Şedinţa se deschide. Aprodul strigă primul proces. Am­

bele părţi răspund. Magistratul întreabă; —Cine-i doamna Vasilichia Postirnac? — Eu,—se scoală femeia în picioare,

ieşind afară din bancă. — D-voastră sunteţi soţia dogarului? — Da, d-le preşedinte!—surîde gra­

ţios boită. Magistratul o măsoară dispreţuitor

de sus pînă jos... cu privirea fixată pe galoanele de aur în forma de volane, îşi dă părerea, răspicat:

— Cam luxoase cercuri pentru o pu­tină stricată!

Dogarul s'a dogit de rîs, iar ea, cu

F U R N I C A I !

toate cercurile, a plesnit... de necaz. Din care cauză şedinţa a fost suspen­dată pentru cinci minute.

I 1-1. * ' r i ^ v v ' ' r Int ime.

Ea e urită că nici în Iad nu cred să'i găseşti pereche. El e şi mai tînăr şi mat frumos. Ea se furlandiseşte cu frumuseţea lui, el trăeşte din zestrea ei. Şi cum spre sfîrşitul Iunei Iunie toată lumea se 'ntreabă reciproc: „Unde pleci ?", dumneaei n'a făcut excepţie, i s'a adresat, după masă, sorbind dintr'o ceaşcă cu cafea:

— Bărbate, anul ăsta nu mă duci Ia bă l?

— Ba da, dragă nevestică, — Unde? — La Constanţa. — De ce la Constanţa şi nu.la Man­

galia, unde am fost anul trecut? — Fiindcă la Constanţa marea e mult

mai adîncă decit la Mangalia.

• * Oh, f e m e i l e !

Un oarecare, simţind câ i s'apropie sfîrşitul, a chemat la patul său pe ne-vastâ-sa, femeie încă tînără, şi i-a spus:

— Mărio dragă, eu nu mai am mult de trăit...

— Fugi d'acolo, bărbate! — De asta sunt sigur: chiar adi­

neauri doctorul m'a asigurat că merg spre bine! Şi fiindcă mîine, poate, nu voi mai fi, am să-ţi fac o rugăminte: dacă mor, să nu te măriţi...

— Aoleo, bărbate, da'cura o să mori: nu te las eu să mori!

— . . . să nu te măriţi cu Popescu-Femeia parcă mai răsuflă. Omul In

agonie continuă: — Popescu e un viclean, pe care

eu totdeauna l-am urît fiindcă îţi făcea curte. Dacă îl iei pe el, să ştii câ nici în mormint n'o să am linişte!

Femeia, plîngînd: — Bărbate, poţi să mori în pace!

Căci chiar dacă tu mi-ai fi spus să iau de bărbat pe Popescu, eu tot nu l-aşi 11 luat.

— S'a purtat •cindva obraznic cu tine ?

— Nu!... dar âm făgăduit mina mea prietenului tau Vaxilescu.

Nae D. Ţ ă r a n u

Băutura cea mai tare In micul birt din oraşul Roman cu

firma „La ciocul lui Cuza", petrecerea e în toi, spre marea despe are a chel­nerului Marcu. Pentru patru muşterii, numai patru, el prevede că este osîn-dit la o noapte întreagă de nesomn şi aprigă muncă. Nu'i e greu Iui Marcu să presimtă trista soartă ce'l aşteaptă, căci cunoaşte bine pe trei dintre dîn-şii : sunt cei mai straşnici cheflii din judeţ şi chiar din Moldova de sus. Cînd s'âu încins la băutură nu'i mai poţi scoate din local nici cu mitralie­rele, preferind să cază „morţi" în tran­şeele de subt ninsă lîngă „bateriile" lor cu şpriţ, decît să se retragă la domicilii şi să se predea în ghiarele inamicelor lor conjugale.

Al patrulea este . „unul dela ţară" despre care Marcu nu ştie altceva decît că „a fost încurcat" de cei trei şoltid şi că el o să achite consumaţia. Mai vede că ăsta nu prea e de cei cu sete, că deci nu e în stare să' apre­cieze sacrificiile şi eminentele sale ser­vicii de chelner, şi îndoindu se de galantomia la bacşiş a unui asemenea muşteriu, Marcu este dezolat şi îşi îndeplineşte slujba cu entusiasmul unui calau însărcinat să'l decapiteze pe tat'su.

Din cînd în cînd bombăneşte: — S'aduc socoteală mă rog? A 'n-

ceput să cînte deja cocoşii! — Adu socoteala, dragă Atorcule,

adu că 'ţi-o fr şi ţie somn, dar mai adu-ne şi două baterii... însă ghiaţă ca la morgă, puiule!..

Iar altul dintre cei trei şoltici adaogă: — Iartă-ne şi tu, Mârcuţule, ce vrei?

suntem nişte beţivi, beţivi grozavi măi, şi nu ne-am făcut suma!

— Păcatul mărturisit e 50 la sută ertat, cocoane! rînjeşte amabil Marcu care, exprimnd vechiul proverb în forma aceasta, trădează aptitudinele banchereşti ale rasei despre care d. Cuza crede c i ar trebui să fie rasă... de pe faţa pămîntului.

Bateriile s? încarcă şl se descarcă mal abitir ca la Mărăşeşti şi sărmanul chelner a făcut „scurtă" lâ mină um-plînd paharele „damblagiilor" ale căror gîturi par nişte pîlnii prin câri ai în­cerca să umpli un butoi fără fund.

Primele raze ale soarelui au început să se furişeze prin crăpăturile obloa­nelor, armonizînd aurul lor cu purpura nasurilor celor dela masă, ca o apoteoză de feerie, în decorul căreia paliditatea chelnerului martirizat apare şi mai tragică.

La un moment dat, însă, Marcu nu mai poate s i îndure supliciul. El re­curge la o minciună:

— Regret c'oane, ştiţi cît ţiu eu la nişte muşterii ca dumneavoastră, e o plăcere să vă servesc, pe onoarea mea, o adevărată plăcere,.., dar s'au isprăvit deja sifoanele!

— Nu'i nimic! bem cu apă chioară, numai rece să - fie!... Hai Mârcuşor, încă două baterii, dar, ştii, gheaţă ca Ia Morgă!

— Apoi c'oane să vezi mata, ghiaţa fiind la Morgă, a murit şi ea... s'a to­pit... nu mai avem un bob!...

Cu această nouă minciună, debitată cu o strîmbătură oribilă ce avea pre­tenţia să exprime un zîmbet graţios şi amabil, nenorocitul Marciţ nădăjduia că, în sfirşit, va fi pus in libertate de tiranii cari'l ţineau prizonier şi'l puse­seră la grea corvadă de peste două­zeci de ore. Aşi, 'ţi-ai găsit! Unul dintre şoltici propuse:

— Dacă'i aşa, ştiţi ce băeţl ? să bem ceva mai tare!

— Bravo! — Idee admirabilă! — Mie dă'mi un coniac 1 — Un rom, Marcule, şi patru mar­

ghilomane ! — S'aduci sticla'ntreagă, bobocelule,

că ne turnăm noi, ca să nu te deran­jăm prea des, că 'ţi-o fi şi ţie som-nişor!

...Bietul Marcu să turbeze, nu altceva' Ce să facă ? Trebuia să execute co­manda. Cînd să plece, se întoarse spre al patrulea client, „gîsca dela ţară" şi întrebă cu un glas de muribund:

— Dar matale ce să'ţi aduc, ceva mai tare ?

— Mie..., apă, chelner... Un pahar de apă... nu mai pot să beaul răspunse întrebatul.

Şi Marcu, inţelegînd din intonaţia dureroasă şi figura lui resemnată că are în acest „gottesmann" un tovarăş de suferinţă, canonit ca şi el, căpătă curaj şi isbucni:

— Foarte bine faci, cucoane! Apăt da, apă să bei, că apa'i mai taredecîe" toate rachiurile dumnealor! Cine rupe podurile ? cine dărîmâ morile ? cin găureşte,stîncile de piatră? cine în" ncacă pi om? cine strică griul, păpu­şoiul ş'... ciubotele? Apă! Apă e ma l

tare decit toate L.

...Uşurfndu'şi sufletul cu această ve­hementă tiradă, nuanţată cu un fin surîs de ironie, Marcu îşi continua mucenicia sa profesională patcă mai sprinten şi voios. Pînă cînd? N'aş pntea să spui. Poate că în clina cînd ai eastă unică şl autenilcă povestire va vedea lumina tiparului, cheful celor trei insaţiabili şoltici din Roman durează încă...

Contele do Tekirghiol

REDACŢIA Şl AQiVt NISTRAŢIA

Revis te i „ F u r n i c a " Calea Griviţei, 9fi

Atelierele Grafice „Tiparul Românesc", Str. Sărindar No. 22

Ziarele sunt oglinda zilei niiTWf-'i TiirCTtBTiiniKgiiWi'"

ŞEFII. — Săraca presa noastră* a ajuns ca stofa: cfin zi In zi se s c u m p e ş t e . . .

N E A G H I T Ä . - . . . ş l c u e l tot g o i i Desen <te â. M Ü H * « ;