De-a v-ați ascuns Tudor Arghezi

Poezia „De-a v-ați ascuns” concretizează tematica morții printr-o atitudine de acceptare a sfârșitului uman in sens mioritic.

Jocul cu moartea, sau mai zis de-a moartea, este un joc al destinului uman, pornit din realitatea meiertatoare a lumii.

Pentru poet, inevitabil este întruchipat într-un joc domestic, aparent inofensiv, dar nelipsit însă de teamă, de aceea, ideea de joc misterios apare chiar din prima strofă: „Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat,/ Nu știu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât o să ne jucăm odată,/ Odată poate după scăpătat.”

Fiecare cuvânt care se repetă aici obsedat: „o dată” , „o să mă joc”, „o să ne jucăm” fixează o proiecție incertă, neștiută, dar oricum hotărâtă, în cealaltă margine a timpului uman: „după scăpătat”.

Jocul „de-a moartea” este un joc de neevitat, de care nimeni nu poate scăpa, indiferent de statut social, vârstă sau sex: „Un joc viclean de bătrâni/ Cu copii ca voi, cu fetițe ca tine,/ Joc de slugi și joc de stăpâni/ Joc de păsări, de flori, de câni/ Și fiecare îl joacă bine.”

Fenomenul morții este derulat poetic în cele mai mici detalii, transpus într-un plan alegoric, figurile de stil urmând îndreapoape procesul treptat al îmbătrânirii. Masa cea de taină a morții fiecăruia este ținută „subt coviltirele lui Dumnezeu”, sub protecția divină, până cănd: „Într-o zi piciorul va rămâne mai greu”, simbolizând apăsarea vieții, greutatea fără margini care-l cuprinde pe omul aflat în pragul morții.

Mâna devine „stângace”, ochiul este „sleit”, iar limba „scămoasă”, toate aceste manifestări arătând că lumea este un fenomen unic, după care alcătuirea materială a corpului se împrăștie, fiind supus unei auto-destrămări totale.

Mecanica jocului are o simbolistică perfectă, „începe încet, care un vânt./ Eu o să râd și o să tac/ O să mă culc pe pământ/ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac.” . Tăcerea și seninătatea râsului semnifică o moarte deja anticipată, de mult așteptată, care poate să fie oricând posibilă, căci mereu adie „ca un vânt” în preajma omului.

Jocul „de-a moartea” este vechi de milenii, fiind cuprins chiar în actul creației divine: „ E jocul Sfintelor Scripturi/Așa s-a jucat și Domnul nostru Iisus Hristos/Și alții prinși de friguri și de călduri/Care din câteva sfinte cutremurături/Au ispăvit jocul frumos”.

Fapt ca jocul s-a terminat frumos este un eufemist, deoarece procesul ireversibil este resprins de poet, acesta invocând unele credințe din perioada păgână: „Știim că Lazăr a înviat,/ Voi să nu vă mâhniți, s-așteptați,/ Ca și cum nu s-a-ntâmplat,/Nimic nou și prea ciudat/ Acolo voi gândi la jocul nostru, printre frați”.

După moarte, în mod banal, mereu la fel rămân în urmă bunurile materiale: „Tata s-a-ngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/Pășune, bordeie și oi,/Pentru tot soiul de nevoi/Și pentru mâncare”

Autorul așteaptă cu nerăbdare ziua marii eliberări de moarte, dar totuși își îndeamnă copii ca până atunci să își urmeze dezvoltarea firească: „Voi creșteți, dragi mei, sănătoși/Voinici, zglobii, cu voie bună,/Cum am apucat din moși-strămoși,/Deocamdată feții mei frumoși,/O să lipsească tata vreo lună”.

Moartea ființei individuale, într-o lume lipsită de credință în Dumnezeu, se traduce exact prin această plecare a fiecărui om pe „drumul fără întoarcere”, din care se deduce revolta: „ Puii mei, bobocii mei, copiii mei/ Așa este jocul/Îl joci în doi, în trei/În câte câți vrei,/Arde-l-ar focul”.

După părerea mea această poezie, scrisă de Tudor Arghezi, este adresată atât cititorilor, cât si copiilor poetului, fiind o pregătire în fața morții.