1

Dascăl ieri! Dascăl azi.

Dascăl mâine?

2

Interviu =

(între)vedere,

(între)prindere,

(între)tăiere,

(între)pătrundere

(între)deschidere,

(între)ţesere,

(între)citire,

întru iubire!

3

Această carte este

mulţumire plină de dragoste pentru dascălii care au fost,

îmbrăţişare plină de admiraţie pentru aceia care sunt,

încurajare plină de entuziasm pentru cei care vor veni.

Mulţumim celor care,

permiţându-ne să-i intervievăm,

ne-au dăruit din timpul lor,

ne-au dăruit din sufletul lor,

ne-au dăruit din înţelepciunea lor.

Regretăm că voi,

cititorii,

nu aveţi cum să citiţi, printre rândurile răspunsurilor,

strălucirea umedă a privirii cufundate în amintire,

încântarea zâmbetului risipit peste nostalgii,

vibraţia emoţionantă a tonului încărcat de speranţă.

Noi,

cei care i-am întrebat,

i-am ascultat gândind,

întinerind,

deschizând porţi la bătaia în uşă

a setei noastre de a-i cunoaşte

şi am descoperit

că trecerea timpului e iluzorie,

că deşertul e doar rai uitat de fântâni,

că, albastru, în noi şi deasupra noastră, e cerul.

4

Dacă

voi

veţi întrezări

înălţarea din viaţa ce pulsează atât de bogat

în vorbele acestor oameni

înseamnă

că din bucuria muncii noastre

se nasc aripi prin care,

împreună,

zburăm!

Realizatorii ediţiei:

Isabelle Băcilă, Alexandru Bodog, Maria Codrin,

Diana Doczi, Silvia Meda, Oana Morteanu,

Ionela Praţa, Alexandra Şpaimoc, Ştefania Truşcă,

prof. Elena Cristescu, prof. dr. Elena Jebelean

Corectură: clasa a IX-a D

5

„Aş alege categoric aceeaşi cale.

Istoria şi dăscălia sunt drumul meu.

Cea mai multă forţă mi-o adun

din a sta în faţa copiilor

şi a le transmite ce ştiu.”

Prof. dr. Cornel Petroman – istorie

Acum destulă vreme eraţi un băieţel care mergea spre şcoală,

în clasa I, cu lucrurile puse într-o trăistuţă… Ce ştiaţi pe

atunci despre şcoală? Ce simţeaţi la gândul că veţi fi şcolar?

Ştiam că acolo trebuie neapărat să înveţi, dar asta nu

reprezenta o problemă, pentru că mi-a plăcut mereu să învăţ.

Sigur, eram frământat de o anumită incertitudine. Mă întrebam

cum va fi acolo...

Care dintre ciclurile de şcolaritate v-a marcat mai puternic?

N-aş putea face o comparaţie între ele, fiecare în felul

său şi fiecare la vremea sa a avut un anume rol...

În clasele I-IV am avut un învăţător foarte bun, un

consătean instruit, Ioan Oieş. Pe lângă predarea la clasă avea

de făcut şi gospodărie, era în rând cu tot satul la muncile

agricole. Impresionant era faptul că ştia să cânte foarte bine la

vioară, de la el am învăţat şi eu să cânt, de am ajuns în liceu să

fiu şeful orchestrei.

În ciclul gimnazial nu mi-a fost deloc greu, eram bine

pregătit şi din clasele primare. În primii doi ani, cei mai

instruiţi dintre profesorii noştri erau tot învăţători, nu existau

6

cadre calificate, am fost prima generaţie cu opt clase. Făceam

tot cu fostul învăţător limba română, cu un învăţător venit din

Regat – matematică, iar cu soţia lui – ştiinţe naturale. Limba

rusă nu s-a lipit prea mult de mine nici în gimnaziu, nici în

liceu; regret şi acum că nu am acordat mai multă importanţă

cunoaşterii culturii ruse, care este atât de valoroasă... Nu am

lecturi suficiente... Am făcut mereu distincţie între cultura rusă

şi politica sovietică. În următoarele două clase am beneficiat

de o şi mai bună instruire, cu profesori calificaţi, absolvenţi de

universitate. N-aş vrea să fiu nedrept privind ordinea

enumerării lor, toţi au fost remarcabili. Diriginte mi-a fost

profesorul de matematică Silviu Verşigan. A venit la şcoală la

1 octombrie, după o lună de concentrare – pe atunci aşa făceau

armata cei cu termen redus. Înaintea lui a venit o tânără

profesoară, Aurelia Novac, cu care am făcut cu adevărat carte,

nu doar limba română şi limba franceză, ci şi istorie. În sfârşit,

am mai avut o profesoară de biologie, doamna Beinşan, în

clasa a VIII-a. Fiind prima promoţie cu opt clase, am susţinut

examen de absolvire din cinci materii, apoi examen de

admitere în liceu. Era o singură probă eliminatorie, cea de

muzică. Am avut emoţii... Profesor era Mihai Sieber, un

autodidact într-ale muzicii, un neamţ riguros... Când să mă

caut pe lista afişată după probă, m-am speriat: nu eram pe listă

– afişaseră doar respinşii, nu şi admişii. La admitere am dat

limba română şi matematică, scris şi oral, din toată materia

claselor V – VIII. A fost în regulă şi la scris, iar la oral m-am

descurcat cu brio. În acel an am intrat 80 de candidaţi la

învăţători şi 120 la educatoare, era mare nevoie de cadre

didactice. Ne-au repartizat câte 40 într-o clasă, cinci clase s-au

format...

În liceu am avut cu adevărat profesori de elită.

Diriginte mi-a fost tot un profesor de matematică, Ioan Aron,

7

autor al Metodicii pentru predarea matematicii la ciclul primar

şi al Aritmeticii pentru învăţători, cărţi de bază în pregătirea

pentru profesie şi în bibliografia pentru gradele didactice. La

română l-am avut pe Ioan Pălincaş, la limba franceză, pe Delia

Olariu, şefă de promoţie la absolvirea facultăţii – organiza cu

noi spectacole şi serate deosebite… Chimie am făcut cu Fătu

Teodora, o doamnă care, cum am descoperit mai târziu,

predase în perioada interbelică aici, la Liceul de fete „Carmen

Sylva” din Timişoara… Nu mai era la prima tinereţe, dar era o

femeie foarte frumoasă… Nu zâmbea niciodată… La fizică,

doamna Aghiţoaie, plină de carte, apoi Filimon Aurora. Cu

toatele erau neiertătoare, dacă nu ştiai lecţia, încasai imediat

nota corespunzătoare. Biologie am făcut cu Gheorghe Crep, iar

desen, materie foarte importantă în şcoala noastră, cu Petru

Buzgău, pictor şi sculptor, foarte bun metodician. Educaţie

fizică am făcut cu Marcu Octavian, apoi cu Sfârâilă Petru,

până şi aici era o mare severitate la note. La rusă l-am avut pe

Laurean Mendel, care obţinuse o diplomă roşie la

Universitatea din Leningrad... Am avut toate notele, de la 2 la

10.

Am prins perioada de aşezare temeinică a

învăţământului românesc, am făcut cei cinci ani de liceu

pedagogic între 1965 şi 1970. Eram executaţi fără milă la orice

disciplină dacă nu învăţaserăm, nu conta că suntem elevi de

10, puteam oricând încasa o notă mică.

La istorie am avut doi minunaţi pedagogi şi istorici.

Trei ani am făcut istorie universală cu Ştefan Grigore,

un profesor temeinic pregătit şi cu un deosebit simţ al

umorului. Mi-amintesc că, la un moment dat, pe când vorbea

despre zeii egipteni, s-a lăsat pe spate, rezemându-se de

spătarul scaunului, iar scaunul s-a rupt sub el şi a căzut sub

catedră. Brusc, dispăru cu zgomot din raza privirii noastre. Noi

8

nu îndrăzneam să râdem, nu ştiam dacă puteam să ne

permitem să reacţionăm, iar el s-a ridicat şi ne-a spus: „Râdeţi,

mă, ăsta-i comic de situaţie!”. Adesea rămânea şi ne mai

spunea câte ceva şi în pauză. Odată, eu mă străduiam să fiu

atent până în ultima clipă, iar colegul meu de bancă se tot foia

şi nu mă lăsa în pace, aşa că i-am tras un pumn în coapsă, ca să

se astâmpere, iar domnul Grigore m-a întrebat: „Taur de

ţânţar, ce-l loveşti pe Ion Sarmală?”. O colegă a venit la un

moment dat la şcoală cu un jerseu roz peste uniformă, iar el i-a

spus „Domnişoara Ou de Paşti”… Niciodată nu a pedepsit

vreun coleg pentru că râdea. Ne ajuta să pregătim referate

pentru sesiuni de comunicări, participam de zor, le

prezentam...

Cu Nicolae Roşuţ am făcut istoria românilor în clasele

a XII-a şi a XIII-a. Dacă vreunul dintre noi exagera cu

răspunsul, tot explicând şi lungind mai mult decât trebuie, ne

oprea spunând: „Atât şi nimic mai mult!” Noi parodiam

cunoscuta butadă a lui Petru Rareş – „Vom fi iarăşi ce am fost

şi mai mult decât atât!” introducând în ea această expresie a

domnului Roşuţ şi obţineam amuzantul „Vom fi iarăşi ce am

fost şi nimic mai mult!”. Valorifica extraordinar potenţialul

afectiv al lecţiilor de istorie...

Datorită lor am urmat istoria... Şi am mai preluat ceva

de la ei: nu admiteam, cum nu admit nici acum, să-mi impună

cineva convingerile lui.

Eu am fost iniţiatorul orchestrei şcolii, în anul al III-

lea. I-am adunat pe colegi şi ne-am apucat să repetăm. Am

jucat şi teatru, actriţa Olimpia Didilescu de la Teatrul Naţional

din Arad contribuia la regie. L-am jucat pe Ipingescu din

Noaptea furtunoasă a lui Caragiale – mi-amintesc şi acum cum

citeam ziarul –, am jucat în Piatra din casă a lui Alecsandri...

Pregăteam toate acestea pentru spectacolele pe care le ţineam

9

în mediul rural, sporind astfel popularitatea liceului şi atrăgând

potenţiali viitori colegi.

Când am terminat, în judeţul Arad era un singur post, şi

acela în mediul rural. Am vrut iniţial să-l iau, pentru că era

limpede pentru noi că pentru asta ne pregătim, ca să devenim

învăţători la ţară, să facem carte cu copiii. Dar am venit totuşi

în Timişoara, la o şcoală din cartierul Ciarda Roşie, cu gândul

că voi putea să-mi continui mai uşor studiile. Şi aşa a şi fost.

Dimineaţa eram la şcoală, cu copiii, iar după-amiaza mergeam

la cursuri, la Facultatea de Istorie – Geografie.

Cum aţi ajuns de la acea şcoală la Liceul Pedagogic?

Am venit la şcoala de aplicaţie a Liceului Pedagogic în

1974, adus de directoarea de atunci a şcolii, Margareta

Ocolişan, care mă remarcase în inspecţii. Am descoperit aici

altă cultură organizaţională, alţi colegi – foarte bine pregătiţi,

cu renume de dascăli excelenţi, alţi copii – sprijiniţi mult şi de

familie în evoluţie, alţi părinţi – mai atenţi la ceea ce învaţă şi

fac copiii lor. Am dat apoi diferenţele necesare şi am absolvit

Facultatea de Istorie şi Filosofie. Am primit ore de istorie în

şcoală, la plata cu ora. M-am ocupat ani de zile de corul

claselor primare din şcoală, lucram cu copiii pe trei voci piese

frumoase, destul de grele. Am fost şi responsabil cu pregătirea

tineretului pentru apărarea patriei, împreună cu colegul de

geografie, profesorul Spătaru... Am fost detaşat pe post de

profesor de istorie, apoi am lucrat ca inspector pentru

învăţământ primar şi în 1990 am fost ales de colegi inspector

general adjunct. Mai târziu am ajuns inspector şcolar general,

iar un an am fost şi director al acestei şcoli. Am trecut, ca

dascăl, prin toate etapele posibile ale preuniversitarului, mai

puţin una: numai educatoare n-am fost!

10

Dintre toate, care a rămas etapa favorită?

Dăscălia ca învăţător. Prin ea am trăit cele mai

frumoase clipe ale vieţii mele didactice. Receptivitatea

copilului de ciclu primar, felul în care te urmăreşte cu ochii,

faptul că tot ce-i spui îl impresionează şi reprezintă pentru el

adevăr incontestabil, faptul că urmează cu consecvenţă ce-i

ceri – prin tot ce faci eşti pentru el un model.

Acum mai cântaţi la vioară?

Nu, nu am mai cântat din ‛98, când am avut o întâlnire

cu inspectorii generali. Nici pe băiatul meu nu l-am învăţat,

dar şi el are o voce bună, face parte dintr-o trupă de muzică, pe

lângă faptul că îşi finalizează, ca medic, doctoratul acum, în

chiar aceste zile.

Cum vedeţi rolul istoriei în educarea copiilor?

Istoria este o sursă de exemplaritate, fără istorie

educaţia oricărui om e incompletă. Ea te aşază între ai tăi, te

integrează, te stimulează să te implici participativ în

comunitatea mai mare sau mai mică din care faci parte. Predau

istoria cu responsabilitatea respectării adevărului. Sigur, în

regimul trecut se exagera sub destule aspecte, în manieră

patriotardă. Dar nu pot lăsa acum a fi minimalizat rolul

românilor în comunitatea internaţională, nu pot accepta ideea

că am fi un popor marginal, ci dimpotrivă. Asta este istoria, nu

un şir de date şi fapte, ci ocazia de a descoperi că fiecare popor

îşi are specificitatea lui, că fiecare a creat valori. Datoria

11

noastră este să le arătăm pe cele create de noi în concertul

lumii – parafrazându-l pe Nicolae Titulescu.

Care sunt problemele predării istoriei astăzi?

Trebuie să reconstruim în conştiinţa copiilor valorile pe

care să aşezăm studiul, să reaprindem în profesori şi în elevi

flacăra rigorii, când este vorba de ştiinţa de carte. Copii

interesaţi de istorie sunt destul de mulţi, mai ales la clasele de

filologie şi de vocaţional pedagogic. Dar există destule

probleme, care pot fi depăşite în viitor. Programele trebuie

negreşit revizuite. Manualele trebuie să fie scrise de oameni

pricepuţi, astfel încât informaţiile să fie apropiate de sufletul

copilului şi să fie valorificate resursele educative. Nu poţi

preda istorie fără să recurgi la sensibilitatea elevului. Prea

multă istorie factologică strică, elevul trebuie să vadă legătura

între cauze şi efecte, să înţeleagă şi să interpreteze

evenimentele. E necesară şi mai multă legătură cu viaţa. Oricât

ne-am dori, nu ne putem opune altora, mai puternici politic şi

economic, decât diplomatic, cu argumente, pentru a ne apăra

adevărurile. Istoria este un instrument de întărire şi apărare a

demnităţii personale şi naţionale, prin studiul ei se cultivă

valori morale. Elevul înţelege că a fi om şi a fi român se află

într-o relaţie de incluziune, iar la istorie le înveţi pe amândouă,

şi a fi om, şi a fi român.

Care sunt cele mai frumoase amintiri şi cele mai mari

dezamăgiri din cariera dumneavoastră?

Am foarte multe amintiri frumoase, şi ca învăţător, şi

ca profesor la gimnaziu şi apoi la liceu... Pe cei mari este

extraordinar să-i faci să contraargumenteze, să te contrazică.

12

Dezamăgiri am avut arareori, doar în relaţiile cu colegii. S-a

întâmplat să ofer afecţiune şi să primesc contrariul, precum şi

să mă minunez de faptul că tocmai cel ce nu ştie nimic exact

face pe înţeleptul şi dă poveţe...

Dacă aţi mai fi la început de drum, ce aţi alege?

Aş alege categoric aceeaşi cale. Istoria şi dăscălia sunt

drumul meu. Adevărul este însă că asemenea alegeri nu le faci

doar în funcţie de capacităţile tale, ci şi de condiţiile în care

trăieşti, în funcţie de diverşi factori pe care nu ai cum să-i

controlezi...

Ce hobby-uri aveţi?

Mă duc cu mare plăcere la pescuit, de câte ori am

ocazia, mă linişteşte grozav. Ascult muzică bună, de la

populară la cea cultă. Citesc cât pot de mult, şi în specialitate

şi dincolo de ea. Anul trecut Preparandia din Arad, acum

Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal”, a sărbătorit 200 de

ani de la înfiinţare, aşa că am citit lucrările colegilor mei de

acolo, Doru Bogdan şi Anton Ilica, dedicate istoriei acestei

şcoli în care m-am format ca dascăl. Ultima carte citită este

cea a unui american, Larry L. Watts , Fereşte-mă, Doamne, de

prieteni. Mi-a plăcut să sculptez în lemn, îmi plac mult câinii

pentru caracterul lor – sunt fiinţe loiale şi afectuoase, chiar

după o absenţă de ani te recunosc...

Cum reuşiţi să vă păstraţi vitalitatea?

Am o bună sănătate, trasătură ereditară, dar e drept că

toată viaţa m-am ferit de excese. Am fost crescut în spirit

13

religios, şi de aici vine un anume echilibru interior. Merg la

biserică, întotdeauna am mers, chiar şi când era interzis. Nu

merg regulat, dar încă mă bucur să regăsesc literele chirilice

din mineele pe care citeam şi în copilărie. Am interiorizat

valorile religioase ale poporului nostru. Cea mai multă forţă

mi-o adun din a sta în faţa copiilor şi a le transmite ce ştiu.

Sunt un om obişnuit, fac piaţa, mă târgui, fac tot ce este

firesc, ca toată lumea. Adică reuşesc să fiu eu însumi între

ceilalţi, oriunde m-aş afla – pe stradă, la şcoală, la biserică, la

teatru –, fără a mă confunda cu ceilalţi.

Aveţi capacitatea de a vedea „în capăt începutul”, adică în

orice sfârşit un început?

Da, pot să mă bucur de orice nouă etapă şi sunt

conştient că timpul nu ar putea aduce nimic dacă nu ar şi lua.

Aştept cu încântare să devin bunic, văd în jur că mulţi prieteni

ai mei care şi-au iubit copiii au ajuns acum să-şi adore

nepoţii...

Ce a însemnat pentru dumneavoastră redactarea tezei de

doctorat?

Multă muncă, ani serioşi de muncă făcută cu toată

dăruirea, cu bucurie chiar. Îmi amintesc cum, spre final, mă

luptam să o duc la capăt. Eram singur acasă, casa era plină de

cărţi în care încă mai aveam de căutat una-alta, construisem un

adevărat defileu printre cărţi şi circulam prin el. Trăsesem

masa până la geam, să am lumină din plin... La un moment

dat, doi poliţişti se îndreaptă spre casă, sună la uşă, eu merg să

le deschid. Îl căutau pe fiul meu, pentru ceva legat de

încorporare, pe atunci era încă obligatorie armata... „Nu-i

14

acasă – le spun eu – nu vine până la 1 octombrie.” „Bine – zice

unul – să se prezinte când vine...” şi îmi explică el unde.

„Domnule, ce de cărţi aveţi aicea...” se miră celălalt. „Scriu o

carte” i-am explicat eu. „Cum – zice el, privind cu uimire

turnurile de cărţi din jurul nostru – o carte-aşa de mare?! ” M-a

turtit râsul... S-a întâmplat să rescriu câte un fragment şi de

şase – şapte ori, până să fiu mulţumit... Recitesc şi acum cu

plăcere pasaje din ea, amintindu-mi cum m-am documentat,

cum am prelucrat informaţiile, ce am descoperit despre „Astra

Română”...

Mai lucraţi la vreo carte acum?

Sigur că da, mă ocup de o vreme de cartea care prezintă

istoria acestei instituţii, care m-a hrănit timp de 40 de ani –

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara. Trebuie să o

termin până la sfârşitul acestui an şcolar, pentru că în 2014

vom sărbători 130 de ani de la înfiinţare.

Spuneţi că această instituţie v-a hrănit. Dar şi dumneavoastră

aţi hrănit-o pe ea, nu-i aşa?

Ei, e drept că şi eu i-am dat toată puterea mea de

muncă, tot elanul meu, tot ce-am putut. Dar tot mai mult m-a

hrănit ea pe mine, încă îi sunt dator!

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

15

„Mai mult decât schimbul de informaţie

şi circuitul de afecţiune create inevitabil,

între noi a funcţionat mai ales altceva:

vedeam, în felul în care evoluam,

formarea unor caractere

şi învăţam în acest sens,

pe nesimţite, unii de la alţii...”

Prof. Florentina Enache – limba şi literatura română

De fiecare dată când ne vedem, mă invitaţi în câte o

călătorie... Ce legătură există pentru dumneavoastră între a

trăi şi a călători?

Nu m-am gândit la asta, dar este posibil ca faptul că în

copilărie, până pe la 14 ani, mă mutam adesea să funcţioneze

ca sursă a bucuriei mele de a călători. Tatăl meu lucra în

armată, era plutonier. Până să merg la şcoală, locuisem deja în

două locuri. Clasa I am făcut-o la ţară, la Bârca, cu un

învăţător renumit, ales de bunica mea pentru mine, domnul

Niţă Firu, din familie de dascăli cu tradiţie. Pe atunci, în Bârca

erau trei şcoli... Apoi, clasele a II-a, a III-a şi a IV-a le-am

făcut într-un orăşel din Banat, unde am prins organizarea

anului şcolar în pătrare, în loc de semestrele de mai târziu şi de

semestrele de acum, şi note de la 1 la 5, după modelul rusesc.

Am făcut următoarele două clase în altă localitate, clasa a VII-

a şi ea a însemnat o nouă mutare... O perioadă cu adevărat

stabilă au reprezentat pentru mine cei cinci ani de liceu la

Liceul Pedagogic din Arad. Anul VI l-am făcut în practică pe

un post de învăţător...

16

Privind retrospectiv, constat că este neîntemeiată

prejudecata multor părinţi despre faptul că schimbarea

învăţătorului afectează progresul copilului, exprimată de

replica „De aceea copilul nu ştie, pentru că a schimbat şcoala

sau învăţătorul!”. Eu, copil fiind, am schimbat şcoala frecvent,

uneori chiar în timpul anului şcolar, iar acest fapt nu m-a

împiedicat să intru în ritmul clasei de fiecare dată. A existat

însă un alt efect, negativ, să spunem: nu am avut colegi care

să-mi devină prieteni decât la liceu, când mi-am luat în acest

sens revanşa cu vârf şi îndesat! Am fost o clasă extrem de

unită, ne-am înţeles foarte bine cu toţii, am simţit mereu că am

cui să fac o confesiune, că găsesc sprijin la nevoie, ne ajutam

reciproc şi ne ajutăm şi acum, după atâta vreme... Ne sunăm,

ne vizităm, ne sfătuim... La cimentarea relaţiilor dintre noi a

contribuit, cu siguranţă, faptul că am fost cu toţii interni,

pentru că în acel an, 1959, la Timişoara s-a desfiinţat şcoala

pedagogică şi toată clasa, deja formată, a fost mutată la liceul

din Arad. Atmosfera în clasă era cu totul deosebită, ne

autogospodăream, ne ajutam la învăţat, mergeam împreună la

spectacole, la concerte... Mai mult decât schimbul de

informaţie şi circuitul de afecţiune create inevitabil, între noi a

funcţionat mai ales altceva: vedeam, în felul în care evoluam,

formarea unor caractere şi învăţam în acest sens, pe nesimţite,

unii de la alţii... Am fost 34 în clasă, 17 fete şi 17 băieţi. De la

întâlnirea de 40 de ani, încercăm să ne întâlnim anual – cam 20

dintre noi vin de fiecare dată... La o recentă întâlnire, un coleg

a propus să dăm diplome pentru tot felul de lucruri, diplome

care să celebreze aspecte ale personalităţii noastre. Am fost

prima felicitată, mi s-a dat diploma „Colegul care a participat

la cele mai multe evenimente importante din viaţa celorlalţi

colegi”... Am avut şi bucuria ca, făcând inspecţii în Timiş,

peste ani de la absolvire, să-mi regăsesc colegii ajunşi dascăli

17

minunaţi, chiar dacă nu fuseseră elevi străluciţi în perioada

liceului. Am descoperit la o inspecţie pentru gradul I un coleg

deosebit, învăţător la patru clase simultane, care făcea minuni

cu cele patru clase, deodată; a ţinut ore cu adevărat

excepţionale!

Cum simţiţi acum, după o viaţă la catedră, că v-au şlefuit

dascălii pe care i-aţi avut?

Cred că uşurinţa cu care am învăţat nu venea numai din

capacităţile noastre intelectuale, ci şi din faptul că profesorii

noştri esenţializau materia, nu ne încărcau cu lucruri inutile.

Mereu îl voi purta în suflet pe profesorul nostru de istorie,

Nicolae Roşuţ, autorul unui manual de metodică a predării

istoriei, care a servit ani în şir drept ghid pentru dascăli...

Transmitea atâta emoţie când preda... Îmi amintesc lecţia

despre luptele lui Ştefan cel Mare şi felul în care atunci când a

povestit despre moartea voievodului a coborât de pe podiumul

care era de-a lungul tablei. Din acel pas descendent al lui am

învăţat despre moarte mai mult decât din bolile şi necazurile

celor dragi...

Cum aţi ajuns să urmaţi Liceul Pedagogic?

Şi fratele meu făcuse acest liceu, iar părinţii se gândeau

că ar fi potrivit şi pentru mine. El nu a ajuns să lucreze ca

învăţător, a făcut imediat după liceu facultatea. Eu însă am

lucrat ca învăţătoare şi după terminarea facultăţii...

Cum s-a schimbat perspectiva dumneavoastră asupra

profesiei când aţi trecut din postura de practicant la cea de

învăţător titular al unei clase?

18

Am avut ocazia în perioada liceului să predăm foarte

mult, la clase diferite. Când am terminat aveam, în bună

măsură, deprinderile de dascăl deja formate, nu ni se mai părea

dificil. Era literă de lege respectarea metodicii, ştiam şi destul

de multă psihologie încât să ne ocupăm cum se cuvine de

colectivul de copii. Dar nu avuseserăm ocazia, lucrând mereu

la alte clase, cu alţi copii, să clădim şi să ne bucurăm de ceea

ce reuşeam să clădim. Acesta a fost marele salt adus de a lucra

ca învăţător titular la o clasă. Responsabilitatea era foarte

mare, dar şi satisfacţiile erau pe măsură şi te stimula să vezi

cum rezultatele a ceea ce lucrezi se conturează şi îţi confirmă

că eşti pe calea cea bună... Eram mulţumită să ştiu că am

contribuit cu câte ceva la trasarea drumului copiilor în lume –

unii s-au realizat excelent, în profesii diverse, dar şi pe plan

familial.

Aţi lucrat la diverse niveluri, şi la ciclul primar, şi la cel

gimnazial, şi la liceu, ca profesor de limba română, ca

îndrumător de practică şi profesor metodist. Unde aţi avut

cele mai mari bucurii?

La ciclul primar, deşi am avut şi serii în care am lucrat

cu 46 de elevi în clasă. Progresele copiilor la acea vârstă sunt

semnificative, iar rezultatele muncii noastre sunt mai puţin

viciate de factori perturbatori decât mai târziu. Era dificil,

pentru că încercarea de a acorda tuturor atenţie, fiecăruia în

mod egal, nu avea mereu sorţi de izbândă. Ei veneau şi de la

grădiniţă cu diferite niveluri de dezvoltare a deprinderilor de

comunicare coerentă, de ascultare activă, iar omogenitatea

trebuia construită... Era nedreaptă plata mai mică a

învăţătorului faţă de cea a profesorului, pentru că adevărul este

că învăţătorul este pluricalificat, ştie şi carte, dar şi din toate

19

celelalte. Mereu am făcut cum se cuvine cu copiii şi muzică, şi

desen, şi educaţie fizică, nu i-am lipsit de aceste discipline care

îi bucurau atât de mult.

Cum aţi introdus în lecţii aspecte ale vieţii practice?

Mă străduiam să extind curriculumul, cum s-ar spune

acum. De exemplu, în clasa a IV-a, la geografie, la căile de

comunicaţie, în carte erau 3 – 4 rânduri şi nişte hărţi. Am adus

la şcoală Mersul Trenurilor şi i-am învăţat pe copii să-l

folosească. Când învăţam judeţele foloseam un joc descoperit

la librărie, cu cartonaşe pe care erau stemele judeţelor, iar ei

deduceau după simbolurile din steme caracteristicile de relief,

economice şi culturale ale judeţului respectiv... Am mers cu ei

la expoziţii, am organizat întâlniri cu jurnalişti şi scriitori...

Adesea, sarcina lor nu era doar învăţătura, ci şi descoperirea

lumii în care trăiesc. Le ceream să fie atenţi la arhitectura

oraşului – unele clădiri au pe ele o ancoră, altele un stup, ce

înseamnă asta? Le ceream şi copiilor să aducă anumite

materiale pentru lecţii, să contribuie astfel la „dezgheţarea

orei” cu pliante, reviste...

Excursiile mi-au părut mereu cel mai bun mod de a

învăţa. Cu cei mici nu am făcut excursii mai lungi de trei zile,

dar cu cei mari am călătorit mai mult. Cream traseele astfel

încât să vizităm obiective turistice diverse – case memoriale,

muzee, spaţii naturale deosebite, mănăstiri... Una dintre aceste

excursii, spre sfârşitul activităţii mele şcolare, am conceput-o

ca un arc peste timp al excursiilor de studiu de altădată: am

plecat prin Porţile de Fier ale Transilvaniei, am vizitat casa

memorială a lui Aurel Vlaicu si am discutat acolo şi cu sora

lui, mai mică, am văzut Alba Iulia, Clujul cu Grădina

Botanică, Năsăudul cu Coşbuc şi Rebreanu, Bucovina cu

20

mănăstiri, cu case memoriale – Ipoteşti, Stupca, Fălticeni,

Humuleşti, Cetatea Sucevei, Cetatea Neamţului, Agapia cu

Alexandru Vlahuţă şi mormântul Veronicăi Micle, Cheile

Bicazului, Sighişoara, Sibiul cu Brukenthal... La întoarcerea

acasă, am simţit cu adevărat că locul nostru ar putea fi

pretutindeni... Se pot face în ţară excursii extraordinare, sunt

atâtea locuri de văzut...

Ce contează cel mai mult în educaţia pe care o facem

copiilor?

Este importantă consecvenţa prin care îi obişnuim să

respecte regulile stabilite. Se ajunge astfel la respectul de sine

şi la cel pentru ceilalţi, la asumare de responsabilităţi pe

măsura puterii de a le duce până la capăt. Atunci când aceste

reguli de comportament se interiorizează, când ajung de la sine

înţelese, când devin obişnuinţe, viaţa copilului se uşurează, se

ordonează.

Ce v-a plăcut în mod deosebit la îndrumarea practicii

pedagogice?

Procesul prin care era evidentă, treptat, formarea

elevului ca dascăl. La început, elevul învăţa de la tine să

conceapă o lecţie, să respecte cerinţele metodice, să creeze

material didactic. Prelua pur şi simplu. Pe parcurs, devenea tot

mai mult independent, se desprindea, avea idei bune, începea

să îndrăznească să le aplice. Era ca şi când l-aş fi văzut

deprinzând un altfel de citit – scris, un alt alfabet. Începea să

întrebe: „Credeţi că e bine dacă fac aici aşa?” sau spunea „Aş

dori să...” Am fost destul de severă cu practicanţii, dar, în

ciuda acestui fapt, mulţi au înţeles că intenţia mea era bună în

21

ce-i privea şi nu s-au dat duşi prea uşor de la clasa cu care

lucram...

Ce gândiţi despre limba română acum?

Cred că e în pericol şi chiar fac un apel la cadrele

didactice să vorbească şi să scrie corect, transmiţând prin ei

înşişi elevilor aceeaşi rigoare. E vremea să ne ridicăm pentru

apărarea limbii române, pentru că scrisul fără diacritice, de

exemplu, e un atentat la însăşi existenţa ei.

Sunteţi profesor de română. Caracterizaţi dascălul ideal al

tuturor timpurilor prin trei verbe/ adjective/ substantive sau

orice alte părţi de vorbire – trei să fie!

Eficienţă, implicare, deschidere – prefer substantivele,

sunt... substanţiale!

22

„Mulţi nu înţeleg consecinţele pozitive ale exigenţei

şi abia mai târziu realizează

că ea este expresia

respectului suprem pentru valoarea

pe care vrei s-o descoperi în fiecare copil.”

Florica Fanu – învăţătoare

Aţi ucenicit dăscălia într-o şcoală pedagogică de prestigiu,

cea a Preparandiei arădene. Ce amintiri vă leagă de Liceul

Pedagogic din Arad, care v-a format ca învăţătoare?

Am avut acolo profesori minunaţi, cărora le port

dragoste şi recunoştinţă. Când am dat examenul de admitere

am fost foarte mândră că am reuşit să intru, la o concurenţă de

cinci pe un loc... Dar am fost şi dezamăgită, pentru că visul

meu era muzica şi un firicel de gând îmi spunea că n-am să-l

pot urma. Domnul meu diriginte, profesorul de matematică

Ioan Aron, un om deosebit, a fost însă alături de mine în

pasiunea mea pentru muzică. Auzindu-mă cântând, m-a luat de

mână şi m-a dus la Şcoala Populară de Artă, unde am făcut

canto trei ani. Ulterior, vocea mi-a fost prea mult solicitată de

lucrul la clasă... În primii doi ani de învăţământ, la şcoala din

Ghiroda Nouă, am preluat o clasă de care m-am apropiat mult,

am cântat mult împreună, i-am învăţat şi să danseze, am făcut

cu ei serbări deosebite...

La Arad am mai avut un susţinător serios într-ale

muzicii, profesorul de muzică Mihai Sieber, care fusese

dirigintele fratelui meu mai mare, care urmase acelaşi liceu.

Acest profesor a compus anumite melodii pe care mi le-a

încredinţat, m-a acompaniat la pian când le cântam în

23

spectacole... Am avut o mare satisfacţie sufletească... Chiar de

la început, de la examenul de admitere, m-a suprasolicitat, ca

să vadă ce ambitus vocal am... În anul I mi-a dat media 6 la

vioară. Îi port o stimă deosebită: mi-a dat exact nota pe care o

meritam şi aşa m-a determinat să studiez mai mult, cu bune

rezultate. Mi-am spus încă de pe atunci că nu voi proteja

niciodată elevii, pentru că a da o notă nemeritată este un rău,

nu un bine. În anul II media mea la vioară a fost 9, primisem o

bună lecţie!

Din respect pentru dirigintele meu, am învăţat cu mare

seriozitate şi matematica... Tot lui îi datorez faptul că aveam

bilet de voie permanent, putând astfel să plec din internat la

spectacole de operă, de teatru, la concerte...

Ce aţi preluat din personalitatea fiecăruia dintre profesorii

preferaţi?

Domnul Aron era omul care nu-ţi dădea nimic de-a

gata, ci te stimula să descoperi. Punea mereu elevii în situaţii

noi, evita rutina, repetarea aceloraşi tipuri de exerciţii... La fel

am procedat şi eu cu elevii mei, pentru că văzusem pe pielea

mea cât este de eficient să lucrezi astfel. Discutam cu el adesea

şi pe teme culturale, îmi împrumuta cărţi... La el am văzut

partituri muzicale din alte vremuri... De la domnul Sieber am

învăţat corectitudinea în apreciere, care te face să te

autodepăşeşti. Iar la Şcoala Populară de Artă am avut-o ca

profesoară pe Tatiana Roşculeţ, care m-a îndrumat

îndeaproape şi m-a încurajat mereu, spunându-mi că viitorii

mei elevi se vor bucura de priceperea mea la muzică... Ca

practicantă, ţineam toate lecţiile de muzică! Am observat

repede ce efecte benefice are muzica asupra elevilor. Nu doar

îi linişteşte, ci îi face mai profunzi, mai capabili să aibă

24

răbdare să coboare în ei înşişi... În stimularea dezvoltării lor

este evidentă legătura dintre muzică şi matematică.

Distingeţi în activitatea dumneavoastră cu elevii o perioadă cu

împliniri aparte?

Am avut perioade în care nu am fost mulţumită nici de

mine, nici de nivelul claselor cu care lucram. Dar am avut şi

serii extraordinare, mai ales la Liceul Pedagogic... Cu adevărat

împlinită mă simţeam ori de câte ori cream ceva – fie punerea

în scenă a serbărilor şcolare, fie probleme deosebite la

matematică, exerciţii complexe la gramatică... Perioada în care

lucram cu copiii la cercul de matematică a fost cu adevărat

deosebită...

Când am venit la Liceul Pedagogic, m-am simţit

copleşită de responsabilitatea pe care o aveam, lucrând cu

copii foarte buni, care trebuiau stimulaţi, dar şi disciplinaţi.

Am descoperit, din fericire, un model: doamna Crizantema

Râşniţă (Niţu), care are acum 92 de ani – o mai întâlnesc din

când în când şi mai discutăm... În primii mei ani la Liceul

Pedagogic am avut clase paralele şi mă sfătuia adesea,

explicându-mi cum procedează dumneaei în diverse situaţii.

Îmi amintesc că am asistat-o chiar la prima şedinţă cu părinţii

din acel an şcolar. Veneam de la o şcoală de cartier, unde

părinţii erau oameni modeşti, cu ei mă înţelesesem

extraordinar şi speram să colaborez bine şi cu cei de aici. De la

doamna Niţu am învăţat foarte multe... Cucerea clasa cu o

singură privire, avea mereu idei aparte şi receptivitate la nou,

era dedicată copiilor. Era un model demn de urmat.

Cum aţi reuşit să-i atrageţi pe copii spre matematică?

25

Întotdeauna am căutat cu ei căi de rezolvare ce nu erau

comune şi mă bucura când ei le descopereau. Bucuria lor era

însă şi mai mare, mai ales când problema era dificilă... Am

lucrat mult cu copiii luminaţi la cercul de matematică, care era

pentru ei o ocazie de a verifica ce multe pot să facă, cât de

departe pot ajunge... Mi-am scris lucrarea de gradul I făcând

cercetare şi experimentare la clasă, vreme de câteva serii, pe

tema „Stimularea spiritului creator al elevilor de ciclu primar

prin cercul de matematică”. Pe cei selectaţi pentru a lucra la

cerc îi treceam prin teste pretenţioase, concepute de mine

gradat, conţinând şi probleme de logică şi perspicacitate. Îşi

doreau mult să fie selectaţi pentru cerc şi să lucreze, era o

mândrie pentru ei, pentru că o astfel de activitate reprezenta o

etapă superioară în evoluţia lor. Citeam, căutam, mă

documentam; în acea perioadă am descoperit cărţile lui

Solomon Marcus... Împreună lucram serios, dar şi glumeam,

ne bucuram de fiecare progres al lor, de fiecare reuşită. La cerc

păream şi eu mai puţin rigidă, mai veselă... Comparam mereu

rezultatele testelor succesive şi le analizam împreună,

discutând procentual... Aceste analize i-au determinat să

înţeleagă uşor şi repede fracţiile în clasa a IV-a... Eram extrem

de pasionată, nu prea mai aveam timp pe atunci pentru altceva

decât pentru munca la clasă şi la cerc, noroc că am un soţ

extrem de înţelegător...

Care este rolul participării la concursuri şi competiţii în

evoluţia copiilor?

Copiii sunt stimulaţi de competitivitate, sunt atâtea

jocuri care presupun întrecere... Consider că participarea la

concursuri şi asumarea reuşitelor şi a eventualelor nereuşite îi

ajută să devină obiectivi în autoevaluare, mai mult, îi ajută şi

26

pe părinţi, prin ierarhizare, să aprecieze corect la ce nivel se

află copilul. Comparând rezultatele obţinute de la un concurs

la altul, copilul devine conştient de stadiul în care se află şi

devine motivat să facă eforturi în continuare pentru a se forma,

a se dezvolta. Rezultatele la concursuri determină copilul să se

autocunoască şi să-şi aprecieze corect potenţialul. Cel mai

grav lucru este să-ţi propui mai mult decât poţi face, pentru că

astfel îţi risipeşti inutil forţele... Important este ca şi părintele

să accepte realitatea şi, atunci când copilul nu obţine

performanţe mulţumitoare într-un domeniu, să fie cinstit şi să-i

explice că are alte părţi bune, alte aptitudini, pe care trebuie să

clădească. Mediul familial contribuie major la pregătirea

psihologică a copilului pentru confruntarea cu ceilalţi şi cu

propriile puteri. Dacă mediul familial este favorabil, atunci, şi

cu ajutorul învăţătorului şi al profesorilor mai apoi, copilul

poate găsi drumul pe care e potrivit să meargă.

Ce colaboratori aţi avut printre colegi?

Am colaborat mai strâns cu catedra de matematică, mai

ales cu doamna Ecaterina Bivolaru, în care regăseam felul de a

privi matematica şi de a lucra cu elevii al domnului meu

diriginte, prof. Ioan Aron. Am învăţat multe de la doamna

Bivolaru, ştia să te atragă spre obiectul de studiu, era

impecabil organizator al timpului, extrem de operativă, avea

tact în abordarea elevilor, îmi amintesc cu mare drag

excepţionalele analize ale lecţiilor de matematică ale

practicanţilor... Am fost cu dumneaei în multe comisii pentru

obţinerea gradului I... În îndrumarea lecţiilor ţinute de

practicanţi la ciclul primar, găsea pentru toate informaţiile

locul potrivit, parcă lucrase o viaţă cu elevii mici. Îmi amintesc

că am avut mari emoţii atunci când am ţinut prima lecţie

27

demonstrativă la matematică, în prezenţa dumneaei. Era atunci

în primul an de activitate în liceul nostru, m-a felicitat şi mi-a

spus: „Am să mai vin la dumneavoastră să mai asist şi în afara

lecţiilor demonstrative!” Mă consultam cu ea adesea... Lucram

cu copiii exerciţii şi probleme din „Gazeta matematică” şi ea

m-a întrebat: „De ce nu creaţi probleme pe care să le trimiteţi

spre publicare în gazetă?” M-a încurajat, şi am avut succes, mi

s-au publicat problemele... Da, era ca domnul Aron, nu îţi

dădea soluţia când aveai o neclaritate, ci te punea s-o cauţi. I-

am spus odată că toată noaptea m-am frământat pentru un

cuvânt, compusesem o problemă şi eram nemulţumită, nu era

suficient de clară. Nu mi-a spus cuvântul, ci mi-a spus: „Mai

caută!” Mi-au fost publicate probleme şi în revista „Cardinal”.

Îi datorez atât de mult... Înainte de plecarea ei în Germania,

atât de grea a fost despărţirea... În cei zece ani cât a lucrat în

şcoala noastră a fost extraordinară: modestă, dinamică, cu o

putere de muncă fără margini, cu o mare deschidere spre tot ce

era interesant, indiferent de domeniu...

A fost un efort să îndrumaţi practica pedagogică?

A fost stimulant, pentru că am avut eleve practicante

capabile să se supună exigenţelor mele, care au ţinut lecţii

bune. Cele slabe nu rezistau, se fereau de notele mici, de

rigoare şi cereau să fie mutate în altă grupă. Nici copiii nu le

susţineau, dacă le vedeau nepregătite; evaluau ei mersul lecţiei

şi reacţionau. Pe cele valoroase le iubeau de-a dreptul, îşi

dădeau şi ei silinţa să participe cât mai mult la activitate, în

semn de apreciere. Multă vreme a existat o foarte bună

colaborare între învăţător, profesori metodişti şi profesorul de

pedagogie care îndrumau cu toţii elevii ca lecţiile să fie

reuşite. În ultimii ani însă, numărul de ore de practică a scăzut,

28

nu mai era timp pentru analiza serioasă a lecţiilor. Or, fără

acest demers nu există eficienţă. Mai mult, uneori chiar se

întâmpla ca metodistul să nu vină în asistenţă la lecţie... Am

avut o foarte bună colaborare cu doamna profesoară Mariana

Craşovan, care a organizat practica astfel încât după lecţia

demonstrativă le vorbeam elevilor, comentam lecţia, ca ei să

înţeleagă şi alegerea strategiei, şi fragmentarea conţinuturilor,

şi integrarea lor în sistemul mai amplu, disciplinar sau chiar

interdisciplinar.

Aţi simţit, de-a lungul carierei, că este apreciată profesia de

dascăl?

Da, de nenumărate ori. Cei care nu o apreciază nu o

cunosc în profunzime. Mulţi nu înţeleg consecinţele pozitive

ale exigenţei şi abia mai târziu realizează că ea este expresia

respectului suprem pentru valoarea pe care vrei s-o descoperi

în fiecare copil. Poţi modela şi sufletul şi caracterul şi

intelectul copiilor, mai ales atunci când există o unitate de

cerinţe, atât dinspre şcoală, cât şi dinspre familiile din care

provin. Ai succes mai ales atunci când părintele îţi este aliat.

În încercarea de a cunoaşte copilul, descoperirea mediului în

care creşte este esenţială... Vizitele la domiciliu de altădată

favorizau acest proces. Putem să-i dezvoltăm armonios pe

copii, mai ales dacă nu uităm că pentru ei jocul este pe primul

plan. Prin joc şi cu pasiune totul se poate transmite, chiar şi

ceea ce este foarte dificil, cum e matematica. Dacă elevul

simte că tu vibrezi la frumuseţea a ceea ce lucrezi, devine

sensibil şi el, îţi preia starea.

Prin ce anume aţi încercat să construiţi în copii o armonie

interioară?

29

Prin activitatea directă din clasă şi prin activităţile

extraşcolare. Am vizionat cu ei spectacole pe care apoi le-am

discutat, anume selectate. A discuta despre ceea ce se petrece

pe scenă este important... Tu, ca dascăl, trebuie să ai

deschidere, iar ei îţi preiau atitudinea. În orele de muzică

făceam şi audiţii muzicale, la început îndrumându-le simţurile,

ca să prindă farmecul muzicii. Le spuneam ce să-şi imagineze

la anumite fragmente muzicale, ca să concretizăm şi vizual

sonoritatea... Trebuie să ştii să asculţi... După câteva audiţii,

ştiau deja ce doresc să asculte – Mozart, Vivaldi...

Mereu există un schimb benefic între elevi şi dascăl... Ce aţi

învăţat de la elevii dumneavoastră?

Unii dintre ei aveau o personalitate deosebită,

puternică, împletind inteligenţa cu bunul simţ... Am învăţat şi

eu destul de multe din atitudinile lor, mai ales. De la Cătălina

Sârbovan, de exemplu, o fetiţă excepţională, acum conferenţiar

la Facultatea de Geografie de la Universitatea de Vest din

Timişoara, am învăţat pe când ea îmi era elevă că atunci când

am dreptate trebuie să-mi susţin cauza, indiferent de

consecinţe...

După o viaţă de dascăl, cum vedeţi acum proporţia dintre artă

şi ştiinţă în această profesie?

Predomină ştiinţa, dar e şi destulă artă. De copilul mic

te poţi apropia doar prin sinceritate. Dacă nu eşti tu însuţi,

dacă nu eşti autentic, el intuieşte şi rămâne rezervat. Copiii

refuză falsul şi prefăcătoria. Uneori, însă, trebuie să fii

diplomat. Iar a fi diplomat nu înseamnă a minţi. Eu am excelat

în a critica, poate nu a fost întotdeauna bine, dar am considerat

că adevărul trebuie să guverneze relaţiile dintre noi şi că nu

este spre binele lor să nu fiu deschisă. M-am ferit să încurajez

30

false valori, am preferat mereu să spun lucrurilor pe nume. Dar

am construit cu ei relaţii bazate pe încredere reciprocă, îi

încurajam explicându-le câtă încredere am în capacitatea lor de

a fi atenţi, de a fi serioşi, de a face faţă unor cerinţe deosebite,

de a respecta regulile... Pentru a le diminua emoţiile la

concursuri, îi însoţeam, eram alături de ei, îi aşteptam la ieşire,

analizam subiectele şi felul în care le-au rezolvat, ca să nu aibă

nelinişti prea mari până la afişarea rezultatelor. Mă interesau

rezultatele lor şi după ce nu mai erau elevii mei. Îi felicitam

pentru notele obţinute în anii de gimnaziu şi pentru alte

rezultate bune, fel de fel, mai ales că îi întâlneam des, mai ales

pe cei care rămâneau la noi la şcoală. Veneau şi ei pe la mine,

să-mi povestească cum se descurcă, şi-mi comunicau toate

reuşitele lor. Le urmăream evoluţia când terminau clasa a VIII-

a, la bacalaureat, la admiterea la facultate... Nu pot să spun că-

mi asum meritele pentru reuşitele lor, dar mă bucură să văd că

evoluează atât de frumos...

Îi urmăriţi chiar şi la maturitate, ştiu că mulţi foşti elevi vă

scriu, vă sună, vin în vizită... Ce face viaţa din ei, din noi toţi,

doamnă învăţătoare?

Viaţa ne întăreşte, ne căleşte, ne face destul de

puternici pentru momentele dificile care ne ies în cale... Ne

luminează, prin bucurii... Ne uneşte, ne face să ne descoperim

esenţa comună prin ceea ce avem mai pur în noi... Ne încearcă,

mai ales prin boală...

Am avut recent întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea

liceului. Ne-am regăsit bucuroşi, plini de o emoţie firească!

Am hotărât să ne reîntâlnim de acum încolo, cât vom mai fi, în

fiecare an, în ultima sâmbătă din mai. Din păcate, niciun

profesor de-al nostru n-a mai fost prezent... Mulţi dintre noi

am fost talentaţi... Nuţi era poeta clasei, Cornel Petroman,

31

mare violonist în orchestra şcolii, era înţeleptul clasei,

responsabil nu doar cu ce făcea el, ci şi cu ce făceau alţii... A

fost şi a rămas un mare domn... I-am spus: „Regret că,

pensionându-mă, n-am ajuns să fii directorul meu!”

Dar chiar şi acum, la pensie, viaţa ne oferă momente

savuroase. Am timp, în sfârşit, pentru tot ce m-a interesat

cândva. Totul mă interesează, urmăresc emisiuni culturale pe

Radio România Cultural, ascult multă muzică, am şi acum,

cum am avut viaţa întreagă, un caiet în care îmi notez ceea ce

aud şi-mi pare util. E o vârstă când ai înţelepciunea,

profunzimea şi demnitatea de a te bucura că eşti mereu un

învăţăcel. Am încă acea sete de a mai adăuga la ceea ce ştiu,

pentru că e atât de puţin ce ştiu! Mă bucur de tot ce acumulez.

Şi ce aţi face dacă aţi mai avea de ales încă o dată, dacă aţi

putea s-o luaţi de la început?

Mi-aş urma visul – aş alege muzica. Cu rezerve vizavi

de felul în care este perceput azi artistul, aş îndrăzni să aleg

muzica, cu forţele de atunci. Regretele au trecut de mult,

pentru că m-am dedicat cu tot dragul acestei profesii,

încercând să mă tot formez. Îmi dau seama că multe aş mai fi

avut, ca dascăl, de realizat, de înţeles, de aplicat... Am încercat

să mă autodesăvârşesc mereu, nu doar la nivelul informării, ci

şi la cel al relaţionării, pentru că nu lucrezi cu obiecte, ci cu

fiinţe. Datorită acestei profesii, am început să iubesc copiii,

care, dacă li te dăruieşti, ţi se dăruiesc şi ei, fără rezerve. Am

fost mereu autocritică, sunt exigentă nu doar cu ceilalţi, ci şi

cu mine. Nu-mi iert o zi în care n-am făcut nimic nou, nimic

diferit, care să mă formeze în continuare.

(interviu realizat cu sprijinul Alexandrei Şpaimoc)

32

„Îmi îndrept gândul,

cu pioasă şi dreaptă recunoştinţă,

spre obârşia în care mi s-a tălmăcit ştiinţa,

mi s-a propovăduit

cumpătarea, cinstea, dreptatea şi omenia:

Şcoala Normală!

Cinste vouă,

generaţiilor care vă iubiţi şi vă preţuiţi dascălii!”

Livia Guţă – învăţătoare

Cum v-aţi autocaracteriza, doamnă învăţătoare ?

Eu sunt un amalgam între firile părinţilor mei. De la

tata am hărnicia, răbdarea, consecvenţa, capacitatea de a fi

calculată. Tata avea un real talent pentru matematică, dar la

Oradea nu exista pe atunci facultate de matematică, doar de

drept... Fusese mereu cel mai bun în clasă, era chiar monitor,

avea grijă de ceilalţi elevi şi făcea lecţii cu ei dacă învăţătorul

lipsea. De la mama am generozitatea şi blândeţea. Ea iubea

mult copiii, nu ne certa, nu ne-a lovit niciodată – eram trei

surori. Când greşeam câte ceva, ne mângâia şi ne atrăgea

atenţia cu blândeţe: „Draga mamei, ce-ai făcut nu este bine...

Să nu mai faci...” Iar nouă ne era tare ruşine şi ne străduiam să

fim cuminţi, să nu o supărăm.

În ce fel de atmosferă aţi crescut?

La noi în casă nu s-a ridicat tonul, nu s-a spus vreodată

o înjurătură. Era suficient ca tata să te privească în ochi şi, din

privirea lui, după seriozitatea feţei, înţelegeai că ai greşit...

Domneau dragostea, armonia şi corectitudinea. Sărbătorile

33

religioase la noi acasă, în ciuda comunismului, erau sărbătorite

din tot sufletul. Când cântam împreună colinde, zbârnâiau

ferestrele... Uneori, seara, tata ne povestea întâmplări din

copilăria lui. Ne educa în spiritul iubirii de ţară chiar fără să

fim conştiente de asta. De exemplu, ne povestea că învăţătorul

lor, pe când erau şcolari, mergea vizavi, la cârciumă, în pauza

de ora 11, mai discuta cu cine era pe acolo şi bea întotdeauna

un pahar de vin, unul singur. Când revenea la cursuri după un

sfert de oră, prima dată îi punea să cânte un cântec - şi tata ni-l

cânta: „Sus, opincă, până poţi,/ Sus, opincă, sus,/ Că-ţi voi da

vreo doi-trei zloţi,/ Sus, opincă, sus,/ Unge-ţi-oi curelele,/ Sus,

opincă, sus,/ De-or luci castelele,/ Sus, opincă, sus!” Era un

cântec care îi îndemna pe românii din Ardeal să se elibereze de

asuprirea naţională şi socială... Apoi reluau lecţiile...

Cum aţi ajuns elevă la Şcoala Normală?

Eram elevă la Liceul „Regina Maria”, căruia i-a luat

locul o şcoală profesională. Pe noi ne-au repartizat să învăţăm

în alte şcoli, eu ar fi trebuit să ajung la Liceul „Oltea

Doamna”. Dar acolo era elevă şi sora mea mai mare, iar dacă

am fi fost amândouă în aceeaşi şcoală doar una dintre noi ar fi

putut primi bursă, aşa era regula. Aşa că tatăl meu s-a dus şi a

cerut să fiu trimisă la Şcoala Normală nr. 1. Asta era şcoala de

fete. Mai exista în Oradea o Şcoală Normală nr. 2, unde

învăţau băieţii; pe atunci nu mergeau la liceu împreună băieţi

şi fete.

Cum se făcea practica pedagogică pe când eraţi normalistă?

Tot aşa cum am făcut şi noi la Liceul Pedagogic din

Timişoara mai târziu – se asista la ore, apoi se preda. Elevul

34

lucra la mai multe clase, pe rând, ca să cunoască şi specificul

predării în funcţie de vârsta elevilor, dar şi mai multe stiluri

didactice.

Aţi descoperit acolo modele pentru evoluţia dumneavoastră?

Sigur că da, erau învăţătoare foarte bune... Mi-a plăcut

mai ales una care era la clasa I când eu am terminat. Era de o

inteligenţă şi de o bunătate rare. Iubea mult copiii, nu ridica

tonul, am regăsit în clasa ei atmosfera de la noi de acasă. Dacă

un copil nu era atent, ea se oprea şi aştepta până îşi dădea el

seama că toţi aşteaptă ca şi el să fie atent, apoi, când cu toţii

erau concentraţi, continua explicaţiile...

Ce au însemnat pentru dumneavoastră primii ani de dăscălie?

O foarte mare provocare… În 1951, când am terminat

Şcoala Normală nr.1 din Oradea, tocmai se generalizase

învăţământul de 7 ani, iar noi,cei cu mediile cele mai mari, am

fost repartizaţi ca profesori, pentru că nu existau profesori

suficienţi încât să facă faţă numărului mare de posturi. Aşa am

ajuns să predau, în primul meu an de învăţământ, fizică,

chimie şi ştiinţe naturale, cum se spunea pe atunci biologiei, în

comuna Lăzăreni, aproape de Oradea. Era acolo o şcoală nouă,

frumoasă, fuseserăm repartizaţi în acea vară cinci colegi. Am

locuit acolo în gazdă…

De fapt, eu aş fi vrut să urmez Artele Plastice, dar

aveam deja o studentă în familie, pe sora mea mai mare, care

făcea Facultatea de Construcţii la Timişoara, şi tata mi-a

explicat că ar fi mai bine să merg la post în acel moment,

pentru că nu erau suficienţi bani încât să fim studente

amândouă concomitent.

35

Încă de atunci eram inventivă la clasă. În al doilea an

de învăţământ, în şcoală a venit o brigadă şi toţi am fost

inspectaţi. Inspectorul venea la oră însoţit de director. La mine

au venit la fizică, la o oră cu clasa a VII-a, cu tema „Presiunea

aerului”. Am predat partea teoretică, iar apoi am coborât cu

toţii în curte, pentru că aveam pregătit un experiment: am legat

colţurile unei batiste de o piatră, astfel încât, când îi dădeam

drumul în aer, presiunea aerului da batistei forma unei mici

paraşute. Apoi, după ce toţi copiii au observat atent

fenomenul, am urcat în clasă şi am făcut fixarea. După ora 13

a avut loc analiza lecţiilor asistate, în prezenţa tuturor

colegilor. Când a venit rândul lecţiei mele, inspectorul m-a

întrebat: „Ascultă, fătucă, cine te-a învăţat să faci experienţa

asta?” (eram mică şi slăbuţă, aveam vreo 50 de kg) „Nimeni”

am răspuns eu. „Dar de unde ai ştiut să faci una ca asta?” a

insistat el, iar eu i-am răspuns: „Aşa sunt eu, inventivă!”

După două săptămâni a venit la şcoală înştiinţare că

sunt numită să fiu inspector metodist la raionul Oradea.

Domnul Bradu, directorul, m-a chemat şi m-a informat, iar eu

am plâns şi am spus că nu mă voi descurca, pentru că nu ştiu

să fac inspecţii. El ţinea tare mult la mine, mă iubea ca pe

copilul lui, aşa că m-a încurajat şi mi-a spus să nu mă necăjesc,

că mă va învăţa tot ce ştie despre asta. Aşa a şi făcut, mi-a

arătat cum se face un proces-verbal şi ce trebuie să urmăresc

într-o inspecţie, iar eu am învăţat repede şi am început să fac

inspecţii.

În al treilea an, o nou hârtie de informare a venit la

şcoală pe numele meu: eram trimisă la Timişoara să urmez un

curs naţional de perfecţionare de trei luni, organizat de

Comitetul Central al Sindicatului Învăţământ. Aici, director de

studii era Gheorghe Guţă, viitorul meu soţ, pe care urma să-l

cunosc... Terminase Academia Comercială la Bucureşti, era

36

spiritual, sociabil, avea o inteligenţă sclipitoare. Fusese cinci

ani profesor de matematică la Liceul Comercial din Craiova,

dar, din cauza deplasărilor dese la cursuri în ţară, se

îmbolnăvise de ulcer şi solicitase un serviciu care să-i permită

să aibă o viaţă ceva mai ordonată, ca să poată ţine regimul

prescris de medic. M-a remarcat încă de la început, eram foarte

serioasă în pregătire, îmi mersese vorba că plâng dacă nu sunt

ascultată la vreun seminar. Mi se spunea „ardeleanca” – sunt

moaţă din Munţii Apuseni, numele meu de fată era Barbonţa,

care are ca etimon substantivul „barbânţă”, adică putină de

făcut brânză, în limbajul oierilor. Fusesem cooptată şi în

conducerea Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM) de acolo,

mă ocupam de agitaţia vizuală, adică de materialele care se

afişau la panourile de pe pereţii instituţiei - eram talentată la

desen şi scriam foarte frumos... La fiecare curs pe care

directorul de studii îl avea cu noi, mă provoca să răspund, mai

ales dacă nu ridicam mâna. Dar eu ştiam întotdeauna

răspunsurile şi observasem că dacă nu ridic mâna mă întreabă,

aşa că nu mai ridicam mâna tocmai ca să fiu pusă să răspund...

Cum s-au petrecut lucrurile? După acel curs v-aţi reîntors la

Oradea?

Cu două săptămâni înainte de terminarea cursurilor, am

fost chemată în sala de şedinţe a conducerii. Directorul de

studii era la fereastră, privea spre bulevard. Mi-a răspuns la

salut m-a invitat să iau loc şi am stat aşa, două – trei minute, el

privind pe geam, iar eu întrebându-mă ce s-o fi întâmplat.

Ştiam că panourile mele erau la zi cu toate articolele afişate,

nu avusesem niciun necaz cu învăţătura sau cu vreun

profesor... S-a aşezat şi el la celălalt capăt al mesei lungi şi m-

a cerut în căsătorie. Iar eu am acceptat! Am simţit că acesta

37

este destinul meu. Au urmat ultimele două săptămâni de

cursuri, înfrumuseţate cu plimbările noastre prin oraş şi cu

discuţii... Apoi m-am întors la Oradea, unde a venit şi el peste

o săptămână şi m-a cerut în căsătorie de la părinţi. În toamnă

eram deja căsătoriţi, iar eu am venit la Şcoala nr. 10 din

Timişoara, care se afla unde este acum Liceul Economic.

Cum a evoluat cariera dumneavoastră?

Am muncit mult şi cu drag, iar pentru asta am fost

foarte apreciată. La Liceul Pedagogic am lucrat începând cu

anul 1969 până la pensionare. Mi-am luat toate gradele

didactice, am fost lector la seminarii ale cursurilor de vară cu

învăţătorii, am fost inspector metodist, am participat ca delegat

la congrese ale învăţământului, am creat materiale didactice cu

care m-am prezentat la concursuri, la sesiuni de comunicări...

Părinţii mă felicitau în ziare pentru reuşitele mele... Şi acum

mă caută foştii elevi, ne revedem cu mare bucurie. Cu patru

ani înainte de pensionare, am primit gradaţia a VII-a, o înaltă

distincţie pe care pe atunci o aveam doar doi din şcoală... Când

m-am pensionat, cu tot dragul mi-am împărţit colegilor toată

zestrea didactică.

Cu ce sentimente aţi privit momentul pensionării?

Mă despărţeam cu greu de şcoală, dar eram foarte

încrezătoare că viaţa o să-mi mai ofere multe bucurii. Aveam

un băiat care se căsătorise cu o fată minunată, aveam şi un

nepot scump de care să am grijă…

La pensionare, mi s-a pregătit un întreg ceremonial,

foarte emoţionant, la care au participat directoarele şcolii,

colegii mei, foştii şi actualii elevi, părinţii lor. Am fost

38

condusă călcând pe petale de trandafir spre clasa în care copiii

mei, ultima mea serie, mă aşteptau. Mi s-a făcut pod de

garoafe şi corul şcolii a cântat „Gaudeamus igitur”, ca şi când

nu aş fi fost pensionară, ci absolventă... De braţ m-au condus

spre clasă domnii profesori Hamat şi Marinescu, ai căror copii

îmi erau elevi. Când am ajuns în clasă, s-a cântat „Mulţi ani

trăiască!”, s-au ţinut discursuri, apoi cei mai buni doi copii ai

clasei mi-au pus pe cap o coroniţă de flori, spunându-mi:

„Tovarăşă învăţătoare, o viaţă aţi pus coroniţe elevilor

premianţi din clasele dumneavoastră! Va rugăm să ne

permiteţi acum să vă încoronăm învăţător de premiul I!”

Iar apoi, în cuvântul meu adresat tuturor celor prezenţi,

am rostit şi aceste vorbe, cu care aş vrea să închei şi acum,

pentru că le consider emblematice nu doar pentru mine, ci

pentru toţi dascălii:

„În acest ceas de sărbătoare, îmi îndrept gândul, cu

pioasă şi dreaptă recunoştinţă, spre obârşia în care mi s-a

tălmăcit ştiinţa, mi s-a propovăduit cumpătarea, cinstea,

dreptatea şi omenia: Şcoala Normală!

Cinste vouă, generaţiilor care vă iubiţi şi vă preţuiţi

dascălii!”

(interviu realizat cu sprijinul Ralucăi Codrin)

39

„În viziunea mea, omul, ca ființă socială,

trebuie să devină un cetățean responsabil.

Toate celelalte discipline ar trebui

să servească drept instrument acestui scop.”

Elița Dogar – învăţătoare

Ce simțiți auzind cuvântul „școală”?

Am lacrimi în ochi auzindu-l, pentru că mie școala îmi

este mai mult decât o casă. Asociez cuvântul chiar cu această

școală. În casa mea sunt din 1979, iar în această școală – din

1969. Sunt aici un „exponat de muzeu” acum, sunt cea mai

veche dintre actualele cadre didactice. După 44 de ani mă simt

o parte din istoria acestei școli. Am intrat în această instituție

în 1969, când s-a înființat secția de vocațional pedagogic, care

pregătea învățători și educatoare. Făcând primii pași aici am

descoperit școala ca pe o feerie – era un septembrie însorit,

coridorul lateral, care dă spre curte, avea pe atunci vitralii,

cum mai sunt acum în sala festivă... Atâta lumină și bucurie

mă înconjurau de pretutindeni...

Cum ați ajuns elevă aici?

În școala generală aveam deosebite aptitudini pentru

sport si profesorul meu de educație fizică mi-a recomandat

Liceul Sportiv. Dar acesta nu era, conform mentalității de

atunci, opțiunea ideală pentru o fată, așa că am venit de la

Sânnicolau-Mare la Liceul Pedagogic „Eftimie Murgu”, cum

se numea pe atunci... Aptitudinile sportive le-am fructificat

doar la lecțiile de educație fizică, am ținut multe activități

demonstrative pentru practicanți.

40

Ce amintiri doesebite aveți din viața de liceană?

Viața de liceu a fost extraordinară, deși pe atunci nu ni

s-a părut astfel... Eram 30 de fete într-un dormitor, la internat,

iar asta ne-a făcut să fim atât de unite... Ne bucuram și

sufeream împreună. Era să rămân corigentă la instrument, în

clasa a IX-a, la domnul profesor Romanițan. Nu mai pusesem

până atunci vioara în mână, îmi era extrem de greu, dar am

exersat atât de mult, folosind orice clipă liberă, încât am făcut

rapid progrese mari și am ajuns să cânt în orchestra școlii.

Cântam și în cor și dădeam spectacole în mod regulat, în satele

de prin care erau colegele noastre. Făceam astfel cunoscut

profilul școlii și atrăgeam copii serioși spre această profesie...

Și acum, de fiecare dată când intru pe strada Loga, simt

o stare de bine, parcă renasc, mă scutur de toate gândurile

negre... Vorba domnului Romanițan, mă îndrept spre școală

„cu elan și voie bună”. Noi suntem prima generație de

absolvenți ai acestei secții în Timișoara, generația de aur... Pe

atunci nu îndrăzneam să intrăm în cancelarie, din respect

pentru profesori. Atmosfera era extraordinară... Fiind noi

prima serie, profesorii noștri învățau și ei într-o anumită

măsură împreună cu noi; mulți nu predaseră respectivele

discipline anterior, metodicile, de exemplu. Descopeream

împreună, aplicam în practică, verificam teoriile pedagogice

plini de un elan fără margini... Cu doamna Salomeea Curuțiu

am făcut pedagogie, diriginte ne-a fost profesorul de

psihologie Dumitru Dijmărescu, cu domnul profesor

Alexandrescu am făcut metodica predării matematicii, am

învățat foarte multe de la ei... Dar profesorul care ne-a intrat

cel mai tare în suflet a fost domnul de muzică, Pavel

Romanițan. Erau severi, pretențioși, dar predau foarte bine și

erau consecvenți în toate... Practică am făcut la învățătoare

41

excepționale, care ne-au arătat nu doar în ce constă meseria de

învățător, ci și ce caracter trebuie să aibă un modelator de

caractere: doamna Munteanu, doamna Nițu, doamna Livia

Guță...

În 44 de ani ați trăit aici multe schimbări... Dintre ele vă rog

să selectați una benefică pentru evoluția școlii.

Sigur, multe se schimbă, dar multe și rămân.

Neschimbat a rămas faptul că acest profil a atras mereu copii

buni, cuminți, conștiincioși, dedicați meseriei, dornici să se

întoarcă dascăli în satele lor. Într-o vreme, la gimnaziul de aici

veneau doar copii buni la învățătură de prin satele județului,

dornici să se pregătească foarte bine pentru admitere și să

revină apoi ca dascăli la ei acasă. Tot neschimbată a rămas și

implicarea elevilor în viața culturală, care a contribuit atât de

mult la formarea profilului lor intelectual... O bună schimbare

este faptul că acum se abordează interdisciplinar ştiințele

exacte. O disciplină ca „Matematică și științe” chiar lipsea

școlii, e binevenită, e motivant pentru copii să înțeleagă că au

nevoie de toate împreună.

Ce altă meserie ați fi ales?

Poate m-aș fi făcut medic, ca să vindec și trupul, și

sufletul. Diriginta mea din gimnaziu, doamna Ciurașu, era

profesoară de științe naturale și ea m-a făcut să îndrăgesc mult

biologia. Ea mi-a scris și fișa de recomandare pentru Liceul

Pedagogic, așa era atunci, trebuia să vii cu o recomandare de

la diriginte la admiterea în clasa a IX-a. Faptul că mi-a

subliniat acolo calitățile m-a făcut să am o mai mare încredere

în mine...

42

Cum au fost primii ani ca dascăl?

M-am simțit norocoasă datorită decrețeilor... Au venit

la școală începând cu 1974, anul în care eu am absolvit,

făceam pe atunci la Pedagogic cinci ani de liceu. Am fost a

doua la repartiție, conform mediei, și am luat post la Școala

Generală nr. 18, alături de alte cinci colege. Dar am fost cerută

să lucrez la școala de aplicație din cadrul Liceului Pedagogic,

pentru că s-a înființat un număr mare de clase. Mi-amintesc că

am dat atunci și un interviu presei. Eram foarte bucuroasă de

numirea în școala mea, tocmai se măriseră în învățământ și

salariile... Am avut multe satisfacții profesionale... Imediat

după definitivat am devenit și metodist al inspectoratului, am

efectuat multe inspecții pentru gradele didactice, am susținut și

cursuri de perfecționare la care am avut ocazia să cunosc mulți

dascăli care sfințesc locul... În activitatea practică mereu se

remarcau absolvenții de Pedagogic, se simțea că au ceva în

plus la pregătire metodică...

Ați fost și sunteți și îndrumător pentru elevii practicanți, la

practica pedagogică. Este dificil să lucrați cu practicanții?

Este un efort în plus, care are o importanță foarte mare.

Pun mult suflet în activitatea de mentorat, mă implic... Mai

mult, adesea și pe elevii mei i-am orientat profesional foarte

devreme, pentru că uneori sunt devreme vizibile destule

aptitudini. De exemplu, una dintre fostele mele eleve este

Andreea Medinschi, căreia încă din primii ani i-am remarcat

talentul de jurnalist. Practicanții și elevii mei m-au apreciat

adesea pentru deschiderea mea spre nou – din seriile mele

mulți copii au devenit informaticieni. Am introdus în

43

activitățile de la clasă foarte devreme calculatorul, încercând

mereu să diversific metodele prin care să-i atrag spre

învățătură. La 30 de ani am învățat șah, pentru ei, împreună cu

ei, ca să nu joace cărți, ci să aleagă un joc care să le dezvolte

mai mult inteligența. Apoi am învățat tot cu ei împreună

dansuri populare, bucuroasă că îi pot convinge că tradițiile

sunt valoroase, că trebuie conservate și că e o datorie dar și o

plăcere a le transmite viitorului.

Pe lângă dimensiunea intelectuală, ce eforturi ați făcut în

vederea dezvoltării celei emoționale și a personalității

elevilor?

Sigur că am știut mereu că întâi caracterul trebuie

format, pe el se clădesc toate celelalte. La începutul carierei

mele mă interesa mai ales dezvoltarea intelectuală a elevilor

mei. Dar de prin 1999-2000 am început să acord mai multă

atenție decât înainte autocunoșterii, dezvoltării motivației

pentru tot ce presupune și evoluție individuală și integrare în

colectiv.

Ce exemple de bune practici – cum le numim acum – din

activitatea dumneavoastră ar putea purta marca „Elița

Dogar”?

Nu știu dacă putem spune neapărat astfel, dar încerc să

adaptez și să individualizez nevoilor copiilor ceea ce fac eu cu

ei. De exemplu, pentru sudarea colectivului proaspăt luat în

clasa I, acum pregătitoare, ne găsim cu toții un loc în inima

doamnei învățătoare. Pe o mare inimă roșie decupată din

carton și afișată pe perete punem inimioare pe care scriem

numele fiecărui copil. Acolo marcăm diferit, cu piuneze în

culori sugestive, aprecierile pentru faptele bune, dar și semne

ale faptelor rele, ca să se vadă că tot ce facem lasă în mod

44

diferit urme în sufletul celor de lângă noi. Aşa, avem o măsură

a comportamentului individual, dar și o imagine a problemelor

și reușitelor clasei.

În fiecare an, începând cu clasa a II-a, responsabilitățile

elevilor în clasă sunt distribuite prin alegeri organizate cu

campanie electorală cu tot, astfel încât fiecare copil să aibă cel

puțin o responsabilitate. Ei au astfel ocazia să se autoanalizeze,

să decidă ce tip de responsabilitate li se potrivește, să-și

întocmească o strategie pe care să o prezinte în campania

electorală, propunând un plan de măsuri optimizante pe care îl

vor avea în vedere dacă vor fi aleși. La sfârșit de an analizăm

în ce măsură planurile au fost duse la îndeplinire.

Chiar dacă acord calificative, le nuanțez, așa încât ele

să reflecte foarte clar nivelul de pregătire al copilului. De

exemplu, acord F.B*, F.B., F.b. și –F.b.

Urmărim respectarea regulilor de comportament, iar

calificativul la purtare se stabilește în trei etape, discutând:

autoevaluare, evaluare de către colegi, evaluare de către

învățătoare.

Am observat că pașii mici, realizați cu succes,

motivează. De exemplu, în primul an de școală, după o lună de

cursuri, acord diplomă pentru punctualitate. Apoi, după 100 de

zile, acord diploma „Elev model” sau „Elev model în

devenire”. La sfârșitul capitolului în care învățăm adunarea și

scăderea cu numere naturale până la 30, acord diploma „Micul

matematician”. Tot în primul an de școală inițiez un concurs

menit să stimuleze dobândirea independenței copiilor în

activitățile legate de îndemânare – îmbrăcarea și dezbrăcarea,

legarea șireturilor, împăturirea șosetelor și tricourilor,

curățarea legumelor etc. Urmăresc și atingerea unui grad

ridicat de independență în activitatea intelectuală, acord

diplomele MIR (motivat – independent – responsabil) la sfârșit

45

de an școlar, încercând să stimulez oră de oră, pe cât posibil,

dezvoltarea acestor calități. La seria anterioară, observând că

medaliile îi impresionează mai mult decât diplomele, am

acordat medalii de „aur” și de „argint” la sfârșit de an școlar...

Mai dau „Medalia F.B.” și diploma „Absolvent de primă

clasă” la sfârșitul clasei I, valorificând ambivalența sensului:

nu doar că terminăm foarte bine clasa I, ci suntem „de primă

clasă”! Toate aceste distincții se discută, se analizează cu

copiii, ca să le înțeleagă rostul și să devină motivați să se

autodepășească.

Dacă ați putea deschide de mâine o școală particulară, ce

reguli ar guverna-o?

Nu e greu de răspuns.

1.Deviza ar fi MIR, pentru că aș urmări dezvoltarea

personalității prin activități diverse, cât mai legate de aspectele

practice ale vieții.

2.În alegerea colaboratorilor, aș pune pe primul loc

oamenii care prețuiesc sufletul copilului, care îl ajută să se

dezvolte în siguranță emoțională și îl valorizează.

3.Aș pune maximum 20 elevi în clasă.

Care este, în opinia dumneavoastră, disciplina fără de care

școala nu e școală?

Educația civică. În viziunea mea, omul, ca ființă

socială, trebuie să devină un cetățean responsabil. Toate

celelalte discipline ar trebui să servească drept instrument

acestui scop.

46

„Este o meserie care cere artă

și care te pune să te reinventezi

ca să fii la înălțime.

Deci, este o profesie care,

acum, ca înainte și în viitor,

cucerește prin noutate și unicitate.”

Prof. Ionuţ Cristescu – matematică

Ce stări declanșează toamna în sufletul unui matematician ?

Există o prejudecată, conform căreia noi,

matematicienii, nepoetici prin excelență – un Ion Barbu sau

Moisil întărind, evident, regula – nu suntem foarte sensibili

sau atenți la frumusețea care ne înconjoară. Eu am să vă

dezamăgesc – sau nu? – spunându-vă că rezonez – culmea! –

la splendoarea toamnei. O iubesc pentru toate nuanțele ei, mai

ales în zilele-i însorite.

În plus, de câțiva ani buni încoace – știți voi care – o

pândesc și o aștept dorindu-mi-o senină și caldă, mai ales într-

o zi anume. Simt că așa anul școlar, cel nou, se deschide sub

cele mai bune auspicii și că mâna mea, întinsă spre sutele de

copii din curtea școlii, va fi strânsă cu încredere și voie bună.

Cum aţi ajuns profesor?

La mine s-a-ntâmplat un pic pe dos: am iubit

matematica și, pentru că asta se studiază la universitate, am

47

devenit, implicit, profesor. Am avut șansa de a constata că nu

am făcut o alegere greșită, căci, chiar în primii mei ani de

profesorat, elevii mi-au confirmat, rezolvând o problemă sau

alta, într-un anumit stil, pentru că „așa spune Ionuț”.

Aţi simţit, la un moment dat, că această profesie e cea care vi

se potriveşte?

Dat fiind că munca mea de ani de zile se reflectă în

realizările foștilor și actualilor mei elevi, consider că mi se

potrivește. Asta mă face să afirm că, dacă ar fi să o iau de la

capăt, tot asta aș face.

Dintre dascălii pe care i-aţi avut ca elev, care şi cu ce v-au

rămas în suflet?

Negreșit că mi-am iubit dascălii de matematică, model

profesional și de viață fiindu-mi Doamna Gelca, profesoară de

excepție la Liceul „Henri Coandă” din Timișoara, un exemplu

de dăruire și de probitate morală. N-o să vă vină să credeți, dar

mi-au rămas în suflet, la fel de puternic, două profesoare de

litere din anii mei de liceu: renumitele doamne Pitrop și David.

De la toate am învățat rigurozitatea în muncă, bunătatea și

dăruirea. Le voi fi recunoscător cât trăiesc !

Prin ce vă cucereşte şi acum această profesie?

Eu cred că mă obligă mai mult decât oricare alta. Sunt

mereu „în priză” și nu-mi pare rău, deoarece sunt un om

dinamic și n-aș suporta lentoarea sau comoditatea. Este o

meserie care cere artă și care te pune să te reinventezi ca să fii

48

la înălțime. Deci, este o profesie care, acum, ca înainte și în

viitor, cucerește prin noutate și unicitate.

Care este cel mai mare avantaj al acestei profesii, din punctul

dumneavoastră de vedere, pentru personalitatea profesorului?

Mă înnoiește mereu. De fapt, culmea este că, prin

această profesie, sunt „vechi” și „nou” deopotrivă.

Prin ce vă mai cuceresc copiii, chiar după atâţia ani de

profesorat?

Prin super-deșteptăciunea lor. Sunt copleșit să constat

câte știu să facă, grație lor și nouă. Sunt uimit ce ingenios

exploatează ceea ce au învățat.

Trei recomandări pentru un profesor debutant?

Să fie cu mintea deschisă, harnic și iubitor.

Ce loc ocupă Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” în cariera

dumneavoastră ?

Acum chiar mi-ați ridicat mingea la plasă, pentru că

veți vedea cum „iese bănățeanul din mine”. De fapt, când vine

vorba de Peda sunt mai bănățan decât toți bănățenii. Fălos,

nevoie mare! În acest context, „Carmen Sylva” este „fruncea”

învățământului timișean, așa cum toate statisticile o arată și

cum sufletele care au avut sau au o legătură cu această școală o

exprimă. Mare bucurie să fii dascăl într-un astfel de lăcaș!

Câtă zbatere, câtă muncă, dar și câte satisfacții și împliniri!

49

Dar directoratul la acest liceu ?

De ce ți-e frică nu scapi! Cum să nu pomenim nimic

despre acest aspect?!

Am momente (cele mai multe!) când sunt mândru că

sunt directorul acestei școli, însă există destul de multe situații

când mă necăjesc și mă gândesc că altcineva ar fi mai potrivit

pentru această funcție. Oricum, nu e ușor, dar trăiesc sperând

că am clădit, și eu, o casă; că am sădit, și eu, un pom; că am

scris, și eu, o carte.

Ce i-aţi spune celui mai iubit profesor al dumneavoastră, dacă

l-aţi revedea?

I-aș spune că munca lui n-a fost în van și că, la rândul

meu, mă îngrijesc să eternizez efortul său de a mă fi făcut,

înainte de orice, om.

Ce părere aveți despre ideea da a vă intervieva ?

Ooo! N-am fost prea încântat, pentru că mi-e mai la-

ndemână „să fac” decât „să spun”, dar m-am gândit că nici să

refuz n-ar fi frumos. „La noblesse oblige!” (Acesta este un

citat din... bruma de franceză pe care o știu).

50

„Cred că e o continuă învăţare,

fiecare generaţie de elevi învaţă de la tine

şi tu înveţi la rândul tău ceva de la ei.”

Isabelle Băcilă – absolventă a clasei a XII-a D,

promoţia 2013,

studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie

a Universităţii de Vest din Timişoara

De ce ai ales această facultate?

Am ales această facultate ca pe o provocare, într-un

gest de contrazicere a opiniei generale din societatea noastră,

dar şi din convingere că locul meu este acolo. Trecem printr-o

perioadă în care meseria de dascăl este dispreţuită, considerată

neproductivă, fără să se ţină seamă că este ramura ce formează

oameni. În alegerea mea poate există şi naivitate sau prea mult

optimism, însă eu cred că într-o zi vom învăţa cu toţii să-l

respectăm pe ce cel ce ştie mai mult decât noi şi să absorbim

ca un burete din cunoştinţele acestuia.

Cum percepi profesia de dascăl, atât în mediul familial, cât şi

la şcoală?

Percep profesia de dascăl ca pe o profesie care dă viaţă

iar şi iar, fiind capabilă să transforme un copil într-un adult

capabil să înfrunte viaţa. Cred că primul dascăl al fiecărui

copil este mama, care ţine pentru prima dată în braţe puiul de

om, care veghează toate gesturile, mişcările, lacrimile, care îl

încurajează pe copil de fiecare dată să încerce iar şi iar, chiar

dacă micuţului îi este frică, care se bucură de realizările

acestuia, oferindu-i siguranţă şi încredere. Prima mea şcoală a

fost creşa, au urmat grădiniţa, şcoala, liceul, iar acum continui

51

cu facultatea, pentru a fi pregătită în următoarele etape ale

vieţii.

Părinţii mei m-au ajutat să percep dascălii ca pe nişte

oameni care încearcă să formeze oameni, să îi ajute pe toţi cei

care vor să fie ajutaţi, ba chiar şi pe cei care nu se lasă ajutaţi.

Când eram la grădiniţă, dascăli erau cele două doamne

educatoare care se jucau cu noi, antrenându-ne în diferite

activităţi, care stăteau cu noi până adormeam, iar dacă un

părinte ajungea mai târziu, se plimbau cu noi în braţe în

speranţa că poate-poate vor alunga gândurile de abandon din

mintea noastră de copil. La şcoală am simţit mereu că am în

faţă oameni pregătiţi, conştientizând că, la fel ca noi, şi ei au

bucurii, tristeţi, capacitate de implicare diferită. Am întâlnit

profesori extraordinari, am văzut mândrie, dragoste, sclipire

când vorbeau despre un proiect nou, o carte nouă, o lucrare

foarte bună de-a unui elev. Astfel, dacă o compunere, o

felicitare, rezultatele bune ale copiilor îţi oferă bucurie şi

satisfacţie, consider că meseria de dascăl are un farmec aparte.

Cum crezi că se pot lega una de alta calea spre inima elevului

şi calea spre mintea lui?

Cred că această cale este deseori în contradicţie cu

factorul „timp”. Datorită faptului că trăim într-o perioadă în

care se pare că timpul se încăpăţânează să se scurgă cu viteza

luminii, uneori este necesar să facem o alegere între ce este

esenţial (cunoştinţele dobândite) şi ce este plăcut (dragostea

faţă de cunoştinţele dobândite), fără să conştientizăm că un

popas spre inima copilului este cel care face calea spre minte

mult mai uşoară.

În opinia mea, calea spre suflet este atinsă cu uşurinţă

când dascălul vorbeşte cu elevii săi, încercând să le descopere

interesele, fapt care se întâmplă chiar şi când însuşi dascălul

52

vorbeşte despre propriile interese, cum ar fi o carte preferată.

Vorbind despre cartea preferată, pot afirma din proprie

experienţă că a funcţionat, deoarece, în clasa XI-a a fost

suficientă o discuţie despre cărţi şi câteva recomandări bune

pentru ca întreaga clasă sa fie cuprinsă de pofta lecturii. Toată

lumea citea, împrumuta şi vorbea despre cărţi.

Ce crezi că îţi va fi greu în meseria asta?

Cred că îmi va fi greu să micşorez diferenţele dintre

generaţii, deoarece este o meserie în care voi intra în contact

cu o generaţie diferită. Astfel, un dascăl trebuie să fie la curent

în mare măsură cu tehnologia actuală, cu tendinţele noii

generaţii, pentru a putea găsi elemente comune, elemente ce

fac ca drumul de la minte la suflet să fie micşorat. De

asemenea, trebuie să cauţi metode noi pentru a atrage atenţia

copiilor, să ştii să te faci înţeles de 30 de copii, deşi tu ai vorbit

o singură dată. Cred că e o continuă învăţare, fiecare generaţie

de elevi învaţă de la tine şi tu înveţi la rândul tău ceva de la ei.

Cred că îmi va fi uneori greu din punct de vedere

financiar, luând în considerare că lucrurile nu sunt prea roz,

dar este important să pui totul în balanţă şi partea din mine

care încă se păstrează optimistă e convinsă că satisfacţia de a

forma oameni este destul de mare pentru a compensa

neajunsurile.

Care e cea mai mare greşeală pe care o poate face un

profesor?

Din punctul meu de vedere, cea mai mare greşeală este

atunci când un profesor se lasă influenţat de primele impresii,

impresii după care tinde să catalogheze elevii. Odată

consideraţi răi sau foarte buni, unii elevi nu obosesc în a face

ceva pentru a schimba eticheta pusă. Un elev rău poate fi bun

53

într-un domeniu la care nici nu te-ai gândit, dar, ca dascăl, ai

pierdut ocazia să îl cunoşti. Un elev foarte bun poate simţi în

permanenţă teama de eşec, teamă care nu trebuie încurajată

pentru că la un moment dat, toţi greşim cu ceva şi asta face

parte din complexitatea noastră ca oameni. Altfel spus,

greşeala unui dascăl se rezumă uneori la rezervă în

comunicare; de aceea consider că provocarea în a fi profesor

constă în puterea de a comunica şi de a fi deschis faţă de idei

sau caractere diferite.

Când ai simţit că „eşti” profesor pentru prima oară?

Când eram mică îmi plăcea foarte mult să o imit pe

mama, care la rândul ei a ales această meserie. Îmi amintesc că

obişnuiam să mă joc de-a şcoala, fie cu păpuşile, fie cu

prietenii mei. Dacă era vorba de păpuşi, jocul se desfăşura în

felul următor: fiecare păpuşă avea un ecuson cu numele ei, un

loc special pe pat, o pernă în braţe pe post de bancă şi un caiet

cu exerciţii făcut de mine. Eu aveam un scaun pe post de

catedră, un catalog, tăbliţa mea de jucărie, pixul roşu şi o poftă

nebună de a preda limba română şi matematică. Îmi amintesc

că îmi scoteam păpuşile la tablă, mergeam repede să le încep

literele în caiet (exact cum văzusem că face mama), scriam

intenţionat în locul lor, mai frumos, mai greşit, totul pentru a-

mi putea pune în acţiune pixul roşu. Corectam caietele,

treceam notele în carnet şi aşteptam să vină părinţii (care,

bineînţeles, erau reprezentaţi tot de mine) să îi ia acasă. În

jocul cu copiii, ne certam mereu pentru locul de dascăl şi

terminam în a ne supăra dacă luam o notă mică. Deşi era doar

un joc al unei fetiţe de 5-6 ani, cert este că atunci mă simţeam

un dascăl veritabil.

54

„Dacă poţi să vezi în elevi egalii tăi,

să nu-i tratezi ca fiind inferiori,

dacă poţi să te bucuri de inocenţa,

de spontaneitatea lor,

de încântarea lor de a descoperi lucruri noi,

atunci meseria de profesor

e o şansă de a rămâne mereu tânăr.”

Prof. Dorina Gavrilă - limba şi literatura rusă

V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la a lucra cu copiii?

Niciodată; mereu am simţit că n-aş putea face altceva.

A fost o perioadă – după Revoluţia din ‛89, când era limpede

că studiul limbii ruse va intra în declin – în care mi-am pus

problema de a mă reorienta, dar mi-a fost foarte clar că a

rămâne aproape de copii este rostul meu. Aşa că m-am orientat

spre bibliotecă, aveam şi această specializare, şi am descoperit

că felul în care cunoşti copiii ca bibliotecar este mai complex

decât la clasă, unde intri, predai materia, dar nu discuţi prea

frecvent, cu adevărat, cu ei – decât, eventual, la dirigenţie. Ca

bibliotecară am stat adesea cu ei de vorbă, le-am îndrumat

lecturile, i-am ajutat să descopere ce le place să citească...

Cum aţi ajuns să doriţi să deveniţi profesoară?

Mi-a plăcut mereu să învăţ, mi-am dorit să fiu studentă,

să-mi continui studiile. Iniţial, am vrut să fiu profesoară de

istorie – geografie, pentru că la Şcoala Medie nr. 5 din Piaţa

„Badea Cârţan”, actuala Şcoală gimnazială nr. 21, am avut doi

profesori de geografie foarte buni, soţii Lungoci. Erau

profesori care ştiau să sintetizeze, era de neconceput o oră fără

a arăta la hartă, visam harta României, am fi putut să indicăm

55

la hartă chiar întorşi cu spatele spre ea... Dar la istorie am

întâmpinat o dificultate în clasa a XI-a, pe când învăţam pentru

examenul de admitere: nu am reuşit să reţin deloc, aşa cum era

necesar, conţinutul detaliat al documentelor de partid elaborate

cu ocazia celui de-al IX-lea Congres al P.C.R, iar fără ele nici

nu putea fi vorba de a intra la facultate... Şi atunci m-am tot

gândit. Făceam rusă cu o profesoară venită chiar din U.R.S.S.,

doamna Sabău – căsătorită cu un pilot român. Acum locuieşte

în Bucureşti. Era o femeie frumoasă, inteligentă, extrem de

plăcută. Aveam câte trei ore de limbi străine pe săptămână

(franceză şi rusă), pentru că învăţam la secţia umană. Era

minunat, literatură străină se făcea exact ca la română, trebuia

să citeşti toate operele studiate, pentru că erai verificat din

conţinutul lor, se făcea serios analiză pe text, erau conturate

repere sincronice şi diacronice în studiu... Temeinic. Aşa că m-

am dus să dau admitere la Facultatea de Filologie, pentru care

mă simţeam oricum bine pregătită.

Ce a urmat când aţi terminat facultatea?

Am lucrat ca educatoare un an în judeţul Timiş, apoi ca

învăţătoare. Pe atunci posturile în oraş erau blocate, adică nu

se organizau concursuri pentru ocupare de posturi în

Timişoara... Am făcut naveta ca profesor câţiva ani buni, până

am venit la Liceul Pedagogic, în 1981. Spre anumite localităţi

naveta era mai rezonabilă, dar am prins şi un an în care trebuia

să fiu în gară la 4.20, când pleca trenul, pentru că mai târziu nu

era niciunul, iar după-amiaza reveneam în oraş la ora 16...

Aici, la Liceul Pedagogic, am lucrat în primii doi ani ca

pedagog, în ture obositoare, intram de serviciu la ora 12 şi

rămâneam până a doua zi la 8... După doi ani, am lucrat tot în

acest liceu, un an ca învăţătoare, apoi, între 1984 şi 1986, am

predat din nou rusă. A urmat o perioadă în care m-am

56

îndepărtat de învăţământ şi mi-a fost greu. Am plecat la

Moscova, împreună cu soţul meu, şi vreme de trei ani am

lucrat la secţia economică a ambasadei României, pentru

Rompetrol, care avea atunci lucrări în Turkmenia. Eram

secretar şi translator. Ne ocupam în ritm extrem de alert de tot

felul de probleme – veneu delegaţi din ţară pentru tratative

legate de gazoductul care urma să treacă prin România, pentru

livrări de utilaje... Rezolvam tot felul de probleme pentru

muncitorii români pe care-i aveam acolo – cazări, spitalizări,

accidente de muncă... Nu a fost deloc uşor, programul era

foarte strict, nici vorbă să ne împrietenim cu cetăţeni ruşi,

chiar şi românii din ambasadă erau destul de distanţi... A

trebuit să-mi perfecţionez serios rusa, mai ales vocabularul de

specialitate, pentru că abordam acum domenii de activitate cu

care nu avusesem contact înainte – industrie, sănătate...

Fiind la Moscova, aţi participat şi la viaţa ei culturală?

Am încercat, în măsura posibilului. Seara eram adesea

nevoită să mă pregătesc pentru chestiunile pe care le aveam de

rezolvat a doua zi. Totuşi, am mers destul de frecvent să

vedem spectacole la Teatrul Mare, la Teatrul Ţigănesc, am

vizitat muzeele, m-am bucurat şi de frumuseţea oraşului... Mi-

amintesc de spectacole de balet extraordinare... L-am cunoscut

acolo pe Sabin Bălaşa, care avea o expoziţie...

V-a fost dor de casă în acea perioadă?

Mi-a fost foarte dor, mai ales că fiica noastră, Diana,

era aici, în Timişoara, în grija mamei mele. Dar eram şi

extraordinar de ocupată, uneori nici nu aveam timp să-mi fie

dor. Vorbeam la telefon o dată pe săptămână, nu prea des... În

vacanţe am luat-o acolo şi am făcut toţi trei excursii – ştiam că

ocazia de a trăi acolo este unică şi trebuia valorificată... Ne-am

57

dus cât s-a putut de departe, în Asia, am văzut Buhara,

Samarkand, apoi, la întorcerea în ţară, Kievul, Odessa...

Lumea aceea a Asiei este total diferită de a noastră, avem

mentalităţi diferite... Educaţia este de altă factură, se face de pe

principii care respectă mai degrabă repere tradiţionale decât

atât de vehiculatele acum drepturi ale omului...

În prezent, fiica mea este stabilită în Canada, o vizitez

mereu, dar nici acolo nu-mi găsesc locul... România, cu

oamenii ei, cu locurile ei, înseamnă foarte mult pentru mine.

Aici sunt acasă, aici e viaţa mea, aici îmi sunt prietenii... Când

eşti departe de ţară, atunci înţelegi ce înseamnă „acasă”. Ţara

îţi lipseşte cum îţi lipseşte mama... Fiica mea, Diana, şi-a

păstrat şi cetăţenia română, va lua cetăţenie română şi pentru

fiica ei. Diana a fost o elevă şi o studentă strălucită, iar acum

este extrem de apreciată dincolo de ocean. Când s-a prezentat

la interviul pentru obţinerea locului de muncă, unul dintre acei

canadieni a întrebat-o: „De ce o ţară ca România permite unor

tineri atât de buni să plece să lucreze şi să se stabilească în

străinătate? De ce nu le creează oportunităţi, astfel încât să

beneficieze de potenţialul lor?” Pregătesc acum, pentru familia

ei, un traseu de descoperit România, pentru că vor veni aici în

vacanţa de Paşti – mă gândesc la Bucureşti, Porţile de Fier,

Herculane, castelul Peleş, castelul Bran, Braşovul, dacă vor

apuca, pentru că nu vor sta mult... Merg la ea destul de des, mă

simt bine acolo, dar dorul de casă mă aduce mereu înapoi. Mi-

a propus să rămân cu ei, însă, deşi îi iubesc din tot sufletul, nu

am putut să mă acomodez... Asta am simţit şi la Moscova, îmi

era dor de ţară...

Ce s-a întâmplat când aţi revenit în România?

58

Am revenit în septembrie 1989, deoarece mama avea

probleme mari de sănătate. Am revenit la Liceul Pedagogic,

unde am mai predat rusă doi-trei ani, până când au absolvit

seriile care începuseră studiul acestei limbi anterior Revoluţiei.

Apoi s-a eliberat postul de bibliotecar şi ca bibiotecară am

rămas în şcoală până la pensie. A fost interesant, mai ales că

am şi predat biblioteconomie la clasele de filologie, iar apoi

elevii de la vocaţional pedagogic au avut o vreme această

specializare – bibliotecar şcolar. Tot în acea perioadă se

înfiinţase şi facultatea de acelaşi profil la Universitatea de

Vest, cu care am avut deosebite colaborări. Elevii făceau şi

practică la bibliotecă, am conceput programe şcolare, pentru că

la început ele nu existau... Am făcut muncă de pionierat.

Actuala bibliotecară a şcolii mi-a fost elevă...

O mare realizare, care mi-a dat mult de furcă, a fost

mutarea bibliotecii în spaţiul în care funcţionează acum, atunci

când clădirea şcolii a fost reabilitată, în 2000-2001. Am

preluat atunci şi fondul de carte din biblioteca fostului IPCD,

încât acum avem cea mai mare bibliotecă şcolară din judeţ... A

fost o mare satisfacţie pentru mine să reuşesc să ordonez peste

50000 volume... Am însă şi o nemulţumire. Acolo avem şi

cărţi vechi de peste o sută de ani, care ar trebui păstrate în

condiţii speciale. Dacă vor rămâne în acele săli, se vor

deteriora, pentru că spaţiul nu este uscat, este umed şi

favorizează apariţia ciupercilor specifice, care se vor dezvolta

şi le vor distruge în timp...

Cum i-aţi făcut pe copii să îndrăgească lectura şi să aibă grijă

de cărţi?

Am colaborat mult cu colegele învăţătoare şi cu

profesoarele de română. Am organizat la bibliotecă tot felul de

activităţi – dezbateri, întâlniri cu scriitori, sărbătorirea unor

59

evenimente culturale. Mereu aveam expusă câte o expoziţie de

carte, fie tematică, fie omagială. Am realizat cu copiii ateliere

de reparat cărţi şi i-am educat să folosească şi să transporte

cărţile astfel încât să nu le deterioreze. Am insistat şi pe

punctualitate în restuituirea cărţilor, ca ele să aibă parte de un

rulaj cât mai mare... Veneau cu drag la bibliotecă, îmi cereau

sfaturi, uneori chiar discutam cu ei despre cărţile citite,

împărtăşeam impresii de lectură...

Ce realizări deosebite aţi avut ca profesor?

Am avut şi ca profesor de limbă rusă satisfacţii mari –

am avut olimpici naţionali, ca Paul Petrovan, Vera Jupunschi,

elevi deosebiţi... Mi-au plăcut mult copiii, îmi plac şi acum.

Am putut întotdeauna să mi-i apropii, nu i-am stresat, nu am

ridicat tonul, nu i-am jignit... Îmi face plăcere şi acum să-mi

ajut nepoţii la teme...

Aţi trăit şi trăiţi printre cărţi... Şi noi ne dorim asta adesea...

Cum este?

Lumea cărţilor este fascinantă. Am citit foarte mult,

citesc şi acum. Cred că este vorba aici şi de o moştenire

genetică, tata era un cititor pasionat. Şi nepoţica mea din

Canada ne moşteneşte, deja creează povestiri scurte, dar

deosebit de interesante, originale chiar (aş spune), în limba

franceză...

Ce plusuri aţi identificat în sistemul de învăţământ canadian,

unde nepoţica dumneavoastră învaţă?

Multe sunt acolo diferite în comparaţie cu sistemul din

România. Eu consider că este foarte binevenit accentul pus pe

manualitate, cât copiii sunt mici. Se foloseşte foarte mult

material didactic, divers şi de bună calitate, bine conceput,

60

pentru a se adresa particularităţilor de vârstă ale copiilor. Se

fac adesea lucrări practice, se observă natura. Rezultatele se

văd – nepoţica mea abia aşteaptă să se termine vacanţa şi să

meargă iar la şcoală. Chiar şi în vacanţă este înscrisă la un

centru în care merg copii de la mai multe şcoli, ca să nu

rămână acasă nesupravegheaţi. Acolo fac multe excursii de o

zi – la grădina zoologică, la muzee -, merg la spectacole, văd

filme...

Care au rămas, peste vreme, cărţile dumneavoastră preferate?

Pe aripile vântului pot reciti la nesfârşit, Margaret

Mitchell îmi place mult. Apoi Tolstoi, încă din liceu... Surorile

Brontë, Jane Eyre, de exemplu. În principiu, literatura de secol

XIX şi început de secol al XX-lea.

Pentru ce ar trebui să se facă profesor un tânăr, astăzi?

Pentru ca să le transmită şi altora ce ştie, dar numai

dacă simte dragoste pentru copii. Altfel, meseria asta o să-i

pară un calvar. Dar dacă poţi să vezi în ei egalii tăi, să nu-i

tratezi ca fiind inferiori, dacă poţi să te bucuri de inocenţa, de

spontaneitatea lor, de încântarea lor de a descoperi lucruri noi,

atunci meseria de profesor e o şansă de a rămâne mereu tânăr.

Un n-log pentru o viaţă frumoasă?

Eu sunt o optimistă, mă bucur de toate, nu aştept mari

minuni. O viaţă frumoasă înseamnă armonie în relaţiile cu

ceilalţi. Trebuie să faci uneori mici compromisuri – cu părinţii,

cu copiii, cu soţul, uneori chiar cu tine însăţi. Trebuie să ai

înţelegere pentru cei din jur, să încerci să le admiţi punctul de

vedere, să fii empatic. Şi mai trebuie să nu ai aşteptări foarte

mari. Cred că cel mai mare secret este să ai forţa de a nu

dramatiza, să le iei pe toate aşa cum sunt, aşa cum vin.

61

„Până la urmă,

cred că reuşim să contribuim fiecare

cu destul de puţin la ceea ce devine celălalt.

N-am fost însufleţită

de mari principii pedagogice, de idei-manifest,

ci pur şi simplu

mi-am găsit rolul şi l-am jucat cu drag.”

Prof. Adriana Costescu – limba şi literatura franceză

Care a fost prima dumneavoastră opţiune profesională?

De fapt şi de fapt, m-a fascinat scena. Tatăl meu era

contabil-şef la teatru şi petreceam acolo cu el destul de mult

timp. Chiar am lucrat, mai târziu, studentă fiind, ca plasatoare

la teatru, luam cu mine cursurile şi învăţam în vreme ce pe

scenă se jucau spectacole pe care le mai văzusem...

Şi cum aţi ajuns la Filologie?

În casa noastră, pe când eram copii, ceea ce azi numim

orientare profesională era egală cu zero. În principiu, şi eu şi

fratele meu am fost ajutaţi de părinţi să descoperim ce este şi

ce nu este rezonabil în ceea ce ne-am fi dorit. Când am

discutat cu părinţii mei despre posibilitatea de a deveni actriţă,

tata mi-a atras atenţia că este greu: eşti mult timp la repetiţii,

spectacole ai mai ales seara, pleci în multe turnee, nu ai nicio

duminică liberă – nu ai timpul tău, nu poţi petrece prea multă

vreme cu cei dragi... Pe de altă parte, fratele meu făcea pe

atunci medicina la Bucureşti. Când am văzut ce carte groasă

de anatomie trebuie să memoreze, cu absolut toate detaliile,

mi-am spus că nu aş putea să fac una ca asta (Am învăţat fără

niciun protest şi eu una asemănătoare, în facultate, gramatica

limbii latine, dar era cu totul altceva...). Mama, practică, mi-a

62

spus: „Ajunge pentru noi un student la Bucureşti. Caută şi tu

ceva ce e pe aici.” Şi atunci m-am gândit: ce ştiam eu cel mai

bine? Latina şi franceza. Aşadar, spre Universitate trebuia să

mă îndrept. Şi ce fac după aceea, mă întrebam. „Te faci

profesoară.” a spus mama. Am rămas pe gânduri, uşor

nedumerită, uşor speriată... Cum, să pot eu să învăţ pe altul?

Aţi reuşit să o faceţi, încă excepţional! Cine v-a ajutat să

învăţaţi meserie?

Am făcut practică pedagogică cu o profesoară

desăvârşită, doamna Borglida, profesoară de franceză la Liceul

nr. 6, pe atunci, apoi Liceul Sanitar, acum Şcoala cu clasele I-

VIII nr. 19. De la ea am învăţat ce înseamnă să fii profesor.

Era o femeie încântătoare, puţin distantă, dar de o prestanţă şi

de un farmec deosebite. Avea clase foarte bine pregătite.

Profesorul universitar Dan Negrescu, de la catedra de latină a

Facultăţii de Litere, era pe atunci elev într-a XII-a, într-una din

aceste clase. Acolo am înţeles ce înseamnă să predai cu

adevărat. A fost singura profesoară la care am văzut

întotdeauna pregătit, pe lângă materialul didactic pentru lecţie,

un plic cu materiale suplimentare, de umplut timpul rămas

până la pauză atunci când ritmul clasei îţi permite să parcurgi

repede ceea ce ţi-ai propus să faci. Avea în plic, mereu gata să

fie folosite, fel de fel de aplicaţii inedite, jucăuşe, potrivite atât

pentru variaţie în aplicarea cunoştinţelor, cât şi pentru

destindere. „Asta da meserie!” mi-am spus, văzând cum

lucrează. Peste ani, la sfârşitul unei serii, o fetiţă de la o grupă

de teologie mi-a spus, luându-şi cu emoţie rămas bun, că sunt

deschisă, dinamică, şi atunci am realizat, rememorând, că

devenisem ca ea, ca doamna Borglida... Mă gândeam pe-

atunci, pe când eram la practică: „Doamne, de-aş avea şi eu

elevi buni!”

63

Ce s-a întâmplat când aţi absolvit?

În anii de facultate am învăţat cât am putut. Când am

absolvit, exista un post de asistent la facultate, pe care l-aş fi

putut ocupa dacă aş fi avut mai multe sutimi de punct obţinute

pentru activitatea studenţească... Deşi am fost reprezentantă a

studenţilor în Consiliul Profesoral al facultăţii, iar apoi în

Senat, deşi m-am implicat în multe activităţi, am reuşit să

cumulez doar 10 sutimi... Totuşi, am reuşit să iau un foarte

bun post la Liceul „C. Diaconovici-Loga”, unde am devenit

colegă cu doamna Borglida, care se transferase între timp. Îmi

făceam planuri de lecţie pentru fiecare oră de curs, şcoala

impunea atât prin colegii bine pregătiţi şi serioşi în muncă, cât

şi prin elevi. Aici era director adjunct doamna Veturia Costa,

profesoară de română. După ce mi-a făcut o asistenţă la oră, la

o lecţie ţinută la o clasă a IX-a, mi-a spus, insistând pe „dacă”:

„A, dacă tot aşa mergi înainte, vei fi o profesoară minunată! Ai

talent!” Dintre toţi colegii de acolo, ea m-a încurajat cel mai

mult, mi-a dat avânt în meserie şi am prins o tot mai mare

siguranţă de sine.

Ce credeţi că înseamnă a avea talent, ca profesor?

Ei, aici cred că arta dascălului se întrepătrunde cu cea a

actorului. Copilul trebuie să rămână cu o imagine plăcută

despre tine şi lecţie... Şi acum îmi văd în faţa ochilor mai ales

profesorii care au reuşit să mă cucerească. Am avut mereu

admiraţie pentru aceşti oameni...

Consideraţi că destinul v-a mânat spre acestă meserie?

N-aş merge chiar atât de departe... Dar, încă de la

grădiniţă, jocul cel mai frecvent jucat era „de-a şcoala”.

Meseria de profesor este un rol care mi se potriveşte. Mereu

64

am avut în minte două idei. Am încercat să nu uit ce spune

G.B. Shaw despre educaţie: „Educaţia este ca o coaliţie a

adulţilor împotriva copiilor.”. M-am străduit să nu fiu parte a

unei asemenea coaliţii. Şi cred că am reuşit, în acest rol, să fiu

eu însămi, pentru că, aşa cum Jean Jaures spune – „Nu-i înveţi

pe alţii ceea ce vrei, nici ceea ce ştii, ci ceea ce eşti.” Până la

urmă, cred că reuşim să contribuim fiecare cu destul de puţin

la ceea ce devine celălalt. N-am fost însufleţită de mari

principii pedagogice, de idei-manifest, ci pur şi simplu mi-am

găsit rolul şi l-am jucat cu drag.

Cum aţi construit relaţia profesor-elev de-a lungul acestor

ani?

Aşa cum consider eu că ar trebui construită orice relaţie

interumană – pe baza legii elementare a bunului-simţ. Adică să

trăieşti aşa încât să nu-l incomodezi pe celălalt. Mă uit rareori

la ştiri, nu vreau să mă enervez, dar mă tot minunez cum poate

să prindă aşa de mult teren ideea că şcoala este prima

responsabilă de educaţia copiilor. Nu este adevărat. Ceea ce nu

a făcut părintele la timp, în cei şapte ani de acasă şi după ei, nu

poate face dascălul.

Cum aţi educat elevii în aceşti ani, pe lângă acel autentic „a

fi” pe care l-aţi pus la dispoziţie?

În educaţie este necesară respectarea unor reguli

simple, nici complicate, nici mari. În primul rând, să nu-ţi

asumi ceea ce nu poţi face. Apoi, să fii conştient că prin lucruri

mărunte, consecvent aplicate, se creează repere. Când am fost

în Scandinavia, chiar am urmărit cât de simplu şi eficient se

pot petrece lucrurile. Acelaşi fenomen l-am remarcat şi în

Franţa, la Risso.

65

Ce aţi mai văzut interesant în şcolile din străinătate, prin

proiectele în care v-aţi implicat?

Din câte am remarcat, la nivelul învăţământului primar

suntem mult înaintea şcolilor din Occident, cantitativ. Poate

că, dacă ar fi şi la noi mai mult joc şi mai puţină informaţie,

copiii ar veni cu mai mult drag la şcoală. În 1992 am fost la

Sèvre, în cadrul unui proiect CIEP, împreună cu o colegă din

şcoală, şi ea profesoară de franceză, Ani Chiriac. Scopul era

găsirea unor modalităţi de îmbunătăţire a predării limbii

franceze la ciclul primar. Am elaborat acolo programe şcolare,

am conceput proiecte. Am descoperit că în şcoala de acolo se

realiza studiul limbilor străine cu cei mici altfel decât la noi,

mai benefic, zic eu. În fiecare clasă a ciclului primar, copiii

făceau altă limbă străină, la un nivel minimal, mai mult cu

jocuri, cântecele, informaţii amuzante. În clasa a II-a puteau

face un an de italiană, în a III-a – spaniolă, în a IV-a germană,

puteau alege părinţii, în funcţie de ceea ce li se părea potrivit

pentru copil. Nu aveau pentru asta profesori calificaţi,

directorul apelase la părinţi, la bunici. De exemplu, spaniolă

făcea cu ei bunica unui elev – nici nu se punea problema unui

studiu ştiinţific şi bine structurat, ci a unei familiarizări cu

sonoritatea limbii, a unei acomodări la particularităţile ei mai

ales fonetice, la obişnuirea urechii. După acest periplu prin

muzica mai multor limbi, în clasa a V-a copiii puteau alege

oarecum în cunoştinţă de cauză pe care dintre ele doresc să o

studieze în continuare. Dar tot la Sèvre am văzut şi elevi de

liceu care nu se puteau concentra la şcoală, se comportau

necivilizat, nu erau deloc interesaţi de studiu. Erau copii care

nu aveau ce căuta la şcoală, mult mai util ar fi fost să fie

orientaţi spre practicarea unei meserii care să-i şi ţină ocupaţi

şi să le permită să-şi câştige traiul.

66

Se întâmplă acest fenomen şi în unele dintre şcolile noastre...

Da, pentru că nu ar trebui să-i ţinem atât de mult pe toţi

copiii în şcoală. E o modă, sper că va trece, aceasta a valului

de „diplomaţi” cu diplome universitare neacoperite în locuri de

muncă ulterior. Eu cred că problema este una de mentalitate:

bunii meseriaşi, în orice domeniu, merită toată stima noastră.

Dacă s-ar reveni aici, nimeni nu ar mai considera că este

insuficient să fii ceasornicar, pantofar, croitor, hornar... Pe

când eram elevă, la dirigenţie, în gimnaziu, aveam invitaţi fel

de fel de meseriaşi care ne arătau cum lucrează. Era fascinant

să vezi cum poate fi reparat mecanismul unui ceas, cum se

montează lentilele ochelarilor, cum se prelucrează lemnul sau

pielea. Şi era bine conturată ideea că nu este definitoriu ce eşti,

ci cum eşti, adică serios, priceput, punctual. În plus, a lucra cu

mâinile dezvoltă şi creierul, dar îţi şi oferă satisfacţii palpabile.

Noi făceam PTP în gimnaziu – băieţii făceau tâmplărie şi

lăcătuşerie, iar noi, fetele, coseam, tricotam, brodam, găteam,

sigur, în limite rezonabile. Pentru mine, mai ales acum, la

pensie, brodatul şi tricotatul au rămas preocupări care îmi aduc

relaxare, îmi fac plăcere... Era foarte bună ideea de a avea un

bacalaureat diferenţiat, pe care a promovat-o Andrei Marga

spre sfârşitul anilor ‛90, ministru al educaţiei fiind. El vorbea

atunci despre bacalaureatul de tip A, pe care să-l dea cei care

vor să urmeze studii universitare, despre cel de tip B, un

bacalaureat pentru profilul vocaţional, şi despre cel de tip C,

pentru absolvenţii care nu aspiră spre continuarea studiilor, ci

aleg să practice o meserie.

Care credeţi că e calea prin care nivelul învăţământului

nostru poate fi ridicat acum?

67

Atât pentru intrarea în liceu, cât şi pentru facultate,

admiterea prin examen serios este esenţială. Ea ar rezolva

rapid ridicarea nivelului, dar numai dacă numărul de locuri

disponibile nu ar fi atât de mare... Felul în care se face

admiterea acum, şi pe baza notelor obţinute în timpul anilor

şcolari, este nestimulant. Un examen serios motivează copilul

şi îl şi maturizează, el ar învăţa ca să ştie pentru a reuşi la

examen, pe termen lung, nu pe termen scurt, pentru a vâna o

notă bună la clasă. Stresul unui examen este formator, pozitiv.

În viaţă vor trece prin situaţii surprinzătoare, nu le facem

niciun bine cocoloşindu-i. Impus cum se cuvine, examenul ar

deveni un fenomen obişnuit, cu care trebuie să se confrunte.

Mai contează foarte mult şi pregătirea cadrului

didactic, care trebuie să se perfecţioneze permanent, să

citească, să discute chestiuni legate de problemele şcolii şi ale

copiilor. În străinătate, consiliile clasei ca mod de analiză şi

găsire de soluţii pentru problemele copiilor au un rol foarte

activ, se convoacă bilunar şi chiar se mai rezolvă câte ceva.

Şi ar fi bine să urmărim mai serios şi prezenţa copiilor

la ore, mai ales la liceu. În Danemarca, în şcolile în care am

fost, se intra la cursuri la ora 8 şi apoi nu se mai pleca din

şcoală decât la finalul zilei de şcoală, la 16. În Franţa există un

cadru didactic care sună părintele atunci când elevul lipseşte,

iar dacă absenţele se repetă părintele este amendat.

Folosiţi calculatorul, Internetul?

Nu. Am făcut nenumărate cursuri de calculator, dar nu

au fost eficiente, în ce mă priveşte. Avem calculator, îl

folosesc rar, nu sunt o pasionată. La ultimul curs pe care l-am

făcut, eram două persoane la un calculator, fiecare voia să facă

altceva... Nu regret, aşa am mai mult timp să petrec în aer

liber, m-am reapropiat de natură, cum de mult îmi doream...

68

Ce alte preocupări aveţi pentru a îmblânzi timpul?

Mereu mi-a plăcut să călătoresc, să cos – acum am, în

sfârşit, timp pentru asta. În tinereţe am făcut sport de

performanţă, am făcut canotaj până în anul III de facultate,

când am renunţat ca să pot să-mi dedic timpul lucrării de

licenţă. Schiez şi acum, chiar şi după operaţia de anul trecut.

Stau cât mai mult timp în natură, în aer liber, mă bucur de

frumuseţea fiecărui anotimp. Mai ales iarna, în casa noastră,

canalul de muzică clasică, Mezzo, este pornit mereu, mă uit

până seara târziu la spectacole de balet. Şi acesta a fost un vis

al meu, să devin balerină, am şi dat admitere la coregrafie, la

Cluj, copil fiind, dar nu făcusem suficient balet clasic şi stilul

meu de dans nu corespundea canoanelor...

Îmi place să citesc, e ca o a doua natură. Nu mai citesc

acum cărţi grele, îmi par şi destul de scumpe cărţile, dar citesc

cu mare drag biografii, jurnale, cărţi poliţiste, de aventuri, de

călătorii. Una dintre cărţile mele preferate este Casa de hârtie a

lui Françoise Mallet-Joris, e adorabilă, prezintă o felie de viaţă

care mi-a confirmat că şi alţii sunt frământaţi de dileme...

Ce gândiţi acum despre meseria de profesor?

Ce am gândit mereu, încă de când am descoperit-o cu

adevărat: „Asta da meserie!”

69

„Am încredere în generaţia actuală,

cea a calculatoarelor, să-i zicem aşa.

Este limpede că lumea de astăzi

este capabilă de a produce valori.

Sper să se descopere o cale

prin care să ne putem păstra oamenii valoroşi.”

Prof. Nicolae Simu – limba și literatura română

Ce v-ar fi plăcut să fiți dacă n-ați fi fost profesor?

Am fost mereu atras de farmecul și misterul naturii și

m-am gândit într-o vreme să devin inginer silvic, să mă bucur

de libertatea și de măreția pădurilor, de desfășurarea largă a

lumii… Pe de altă parte, bunicul meu se gândise să mă facă

inginer agronom. El considera că cea mai bună investiție a

familiei nostre este educația mea, așa că visa să studiez, să

devin inginer și să lucrez la un nivel superior pământul cu care

el trudea. Avea un model în țăranii germani de la Liebling,

care erau foarte deschiși la progresul tehnic, la mecanizare, și

spera ca într-o zi să lucrăm și noi cu mașini agricole care să

sporească eficiența și să ușureze efortul fizic. Considera că

este esențial să fim în pas cu lumea, care era și pe atunci în

continuă dezvoltare. Dar planurile lui s-au spulberat,

fenomenul colectivizării le-a făcut inutile… Iar eu am putut

alege orice cale mi-aș fi dorit.

Cum v-ați orientat spre această profesie? Ați descoperit

mentori în dascălii dumneavoastră?

Am făcut liceul în Timișoara, la Liceul de băieți nr.5,

din cartierul Fabric, unde am avut și colegi foarte buni și

profesori pe măsură. Viața te adună… În acele vremuri,

70

factorul politico-ideologic acționa constrângător asupra unora

dintre noi. Nici nu am îndrăznit să merg la un liceu ca Loga,

de pildă, deorece știam că nu voi fi acceptat. Proveneam dintr-

o familie înstărită, bunicul meu era considerat chiabur, așa că

multe porți îmi erau închise.

Dar tot răul este spre bine, căci așa am avut noroc să

întâlnesc doi profesori extraordinari. Unul era dascăl de istorie,

profesorul Ilie Istodorescu. El m-a atras spre studiul acestei

discipline prin rigoare, prin sistematizare. Porneam de fiecare

dată de la o sinteză pe care o aprofundam prin acumulări

ulterioare… Era foarte important și faptul că evalua oral elevii

în fiecare oră. Mai mult, nu exista lecție de zi, ci permanent

erai ascultat din toată materia și așa erai determinat să

recapitulezi mereu. Din păcate, această forță a evaluării orale

este mult diluată acum, tocmai din acest motiv elevii

verbalizează tot mai greu… În timp, am devenit coleg și

prieten foarte bun cu domnul Istodorescu, lucrând amândoi la

Liceul Pedagogic, ba suntem chiar vecini. Îl respect la fel de

mult ca pe vremea când îi eram elev și cu drag mă gândesc că

în curând vom sărbători 50 de ani de la absolvire și ne vom

reîntâlni cu toții.

Cel de-al doilea dascăl și om de excepție pe care l-am

întâlnit în liceu a fost domnul Rădășanu, profesor de română,

om de carte cu înaltă ţinută morală: în plin proletcultism care

ne sufoca, el ne citea poezii din Goga și Arghezi, scriitori

interziși pe atunci. El ne-a deschis gustul pentru lectură, ne-a

format capacitatea de a deosebi valoarea de nonvaloare, ne-a

trezit pasiunea pentru studiu.

Așa că, deși urmasem o clasă de real, am decis să dau

admitere la Facultatea de Filologie – Istorie. Era mare

concurență, șapte candidați pe un loc. Selecția era extrem de

serioasă, se dădeau patru probe – una scrisă, de limbă și

71

literatură română, și trei orale – limba română, istoria

României și istorie universală.

În facultate am descoperit profesori de un academism

și de un profesionalism desăvârșit. Dinspre Cercul Literar de la

Sibiu ajunseseră la Timișoara Victor Iancu, Eugen Todoran,

Deliu Petroiu, intelectuali formați în spirit blagian… Ne tratau

cu stimă, ca fiind adulți demni de respect, iar noi îi admiram

necondiționat, mai ales pentru că, în ciuda tuturor restricțiilor

ideologice ale vremii, cu toate riscurile, ei ne-au îndrumat spre

valoare estetică.

Prin ce anume au fost deosebiți primii ani în învățământ?

Există în evocarea amintirilor și tendința de a

înfrumuseța trecutul… Dar, fără idealizare, pot spune că primii

ani au avut mare importanță în formarea mea ca dascăl.

Aveam 22 de ani la terminarea studiilor universitare și am fost

repartizat la liceul din Făget. Pe atunci, profesorul își începea

cariera la țară, printr-o perioadă de apostolat. Cel puțin trei ani,

până la definitivat, rămânea acolo. Intrarea în oraș, în rarii ani

când existau posturi disponibile, se făcea nu doar prin concurs

de cunoștințe, ci și prin adăugarea la nota obținută la concurs a

unor puncte pentru gradele didactice. Așa că cei cu gard

didactic I aveau mult mai mari șanse să obțină un post în

mediul urban decât cei cu definitivatul.

La Făget am lucrat cu elevi de liceu foarte buni, extrem

de dornici de a progresa prin învățătură și foarte implicați nu

doar în studiu, ci și în activități culturale de dincolo de

programa școlară. Am făcut cu ei cenaclu literar, cerc de teatru

și cerc de folclor, mai ales că zona aceea era un leagăn al

tradițiilor, cultura populară autentică nu fusese încă profund

afectată de contactul cu civilizația urbană, nivelatoare

oarecum. Am găsit un sprijin major în directorul școlii,

72

profesorul Iliescu, care mi-a dat mână liberă în tot ce

organizam. Am bucuria ca dintre foștii mei elevi să se fi ridicat

adevărați creatori – poetul Cornel Otescu, profesor de

filosofie, prozatorul arădean Viorel Micota, lugojeanul Remus

Giorgioni. Unul dintre olimpicii mei, Mihai Cipu, scrie proză

scurtă. Mi-au fost elevi doctori renumiți, timișoreni acum:

Gheorghe Jupâneanț, cardiologul Gașpar…

Atmosfera din școala aceea era deosebită, eram mulți

profesori tineri, plini de entuziasm, implicați în viață culturală

a comunei. Organizam simpozioane, spectacole de teatru…

Cum ați ajuns profesor în Timișoara?

Am dat concurs și am reușit să obțin un post la două

școli - Școala gimnazială nr. 11 din cartierul Ronaț și Liceul

C.F.R. La inspecțiile de definitivat și de gradul al doilea am

fost asistat la lecții de un alt profesor renumit, care mi-a

devenit mentor – profesorul Pavel Petroman. El mi-a tot cerut

să concep diverse planșe, fișe de lucru, m-a solicitat în diverse

direcții metodice, iar eu am furat meserie, cum se spune, am

învățat de la el multe elemente de metodică pe care le-am

aplicat treptat și la clasă, devenind tot mai convins de eficiența

lor. Așa mi-am perfecționat stilul de predare, încercând să fiu

tot mai bun, pe măsura așteptărilor lui. Peste ani, copiii mei au

ajuns elevii lui la Liceul „Loga” și m-a bucurat mult acest

lucru. După un timp, s-a eliberat un post la Școala Generală nr.

3 din Piața Traian, m-am mutat acolo, iar peste un am am

ajuns director la acea şcoală, unde acum este Liceul

„Shakespeare”. După revoluție, în ‛90, m-am transferat la

Liceul Pedagogic. Am venit în această şcoală ca într-o familie,

soția mea era profesoară aici de destui ani, grupul de colegi era

deosebit, ne împrieteniserăm cu toții. Atmosfera era, pe de o

parte, foarte plăcută. Pe de altă parte, prestigiul școlii, dat de

73

faptul că pregătea dascăli, favoriza o seriozitate maximă în

pregătire profesională și metodică. Am lucrat aici 24 de ani, ca

profesor și ca director.

Ați îndrumat practică pedagogică?

Da, cu foarte bune rezultate. În școala noastră metodica

era la cote înalte, metodiștii colaborau cu îndrumătorii de

practică, cu învățătoarele și educatoarele, astfel încât lecțiile

elevilor să fie eficiente, cu material didactic bogat, cu mare

diversitate de metode. Elevii de la profilul vocațional erau și

sunt în continuare temeinic pregătiți pentru meserie. Este

necesar ca și elevii să fie interesați, fără asta profesorul se

străduiește zadarnic. Am avut generații de excepție, au devenit

învățătoare și educatoare care sunt foarte apreciate.

Calități ale unui profesor, datorită cărora el reușește în

profesie?

Trebuie să fii foarte bine pregătit, să fii receptiv la nou,

să fii în pas cu lumea, pentru că lumea este în continuă

dezvoltare. Apoi – să te simți bine printre copii, să le acorzi

atenția și grija cuvenită, să fii echilibrat și să încerci să

detensionezi posibilele conflicte. Dăscălia nu se poate face

fără pasiune, iar pasiunea, cu trecerea anilor, nu scade, ci

creşte.

Cum vedeţi posibilă restabilizarea sistemului de învăţământ

românesc?

Am încredere în generaţia actuală, cea a

calculatoarelor, să-i zicem aşa. Este limpede că lumea de

astăzi este capabilă de a produce valori. Problema este că

societatea nu reuşeşte să le valorifice, să le păstreze, creând

locuri de muncă potrivite lor. Astfel, efortul şi talentul acestor

74

tineri foarte buni nu se regăsesc în creşterea nivelului

economic şi al serviciilor din ţara noastră. Aceasta este o vină

socială, care trebuie cât mai rapid corectată. Aceşti copii şi

tineri extraordinari trebuie stimulaţi să se dezvolte, trebuie să li

se creeze condiţii aici. Acest lucru ar duce implicit la creşterea

nivelului nostru de trai. Sper să se descopere o cale prin care

să ne putem păstra oamenii valoroşi.

Ar fi necesară şi o revenire la formarea forţei de muncă

pentru practicarea diverselor meserii, prin şcoli profesionale.

În zadar încarci cu mult prea multă informaţie tineri care nu

sunt potriviţi pentru asta, dar care au aptitudini practice pentru

care merită tot respectul. Ar trebui ca şi comanda socială să

ţină cont de puterea reală de studiu a unora, dar şi capacitatea

de muncă fizică eficientă a altora.

Un alt aspect este cel al selecţiei elevilor şi studenţilor.

Doar o selecţie riguroasă, prin examene de admitere serioase,

poate duce la formarea unor clase valoroase. Mai mult, la clasă

ar trebui să se reinstituie evaluarea curentă, cu accent pe

comunicarea orală şi cu grija ca notele să aibă acoperire reală

în cunoştinţe.

Credeţi că ar fi necesare nişte testări unice, semestriale, de

pildă, cu subiecte elaborate la minister, pentru a omogeniza

evaluarea?

Nu, eu consider că profesorul trebuie învestit cu

încredere. El cunoaşte nivelul claselor cu care lucrează şi îşi dă

seama care e gradul de dificultate optim al evaluării astfel

încât evoluţia copiilor să fie stimulată. Cred că şi la examenul

de bacalaureat ar fi foarte bine ca profesorul care a predat

respectivilor elevi să aibă dreptul să îi şi evalueze. Este

suficient să vină de la Bucureşti subiectele pentru examenele

naţionale.

75

Care este importanţa activităţilor extracurriculare în evoluţia

copiiilor?

Ei, baza educaţiei prin ele se formează, ar fi bine ca ele

să fie incluse în norma didactică; în acest caz, profesorul ar fi

obligat să le organizeze. Cât de importante sunt excursiile de

studiu, taberele cu program educativ-artistic... În toate aceste

împrejurări copilul se manifestă altfel decât în clasă...

În primii ani de învăţământ coordonam cu Iosif

Căliman cercul de folclor de la liceul din Făget. Profesorul

Marcel Turcu avea un cerc similar la Periam, iar profesorul

Ion Ocolişan unul chiar aici, la Liceul Pedagogic. Făceam cu

copiii anchete pe teren, îi învăţam să prelucreze materialele,

treceam cu ei prin etapele redactării unei lucrări ştiinţifice...

Aici, la Timişoara, la Liceul Pedagogic, am organizat cu toţii

primul Colocviu Naţional de Folclor, în cadrul căruia elevi din

ţara întreagă şi-au prezentat lucrările, am făcut cu toţii schimb

de experienţă, am devenit prieteni... În anul următor, colocviul

s-a organizat la Sibiu. Elevii veneau cu mare plăcere şi la

întâlnirile de cenaclu literar, unde se realizau texte pentru

revista şcolii. Mulţi erau şi în corul şcolii, şi în formaţia de

dansuri populare, participau la concursuri, la

festivaluri...Profesorul de geografie avea un cerc de turism în

cadrul căruia copiii realizau trasee pentru excursii în toată ţara,

iar în excursii mergeam împreună... Vă daţi seama ce

importante sunt aceste implicări ale copiilor în viaţa

colectivităţii din care provine...

76

Ce efecte are asupra dezvoltării copiilor, în opinia

dumneavoastră, faptul că mulţi rămân prelungit în şcoală, mai

ales în ciclul primar,?

Eu, ca bunic ce mă aflu, nu cred că este un lucru bun

pentru copii, pe termen lung. Sigur, există şi avantaje: şcoala

este un mediu sigur, controlat, cadrul didactic ce are în grijă

copilul este chiar învăţătoarea lui, temele sunt rezolvate şi nu

mai reprezintă pentru părinte o problemă, pentru că şi acesta

este extrem de solicitat la serviciu, ajunge acasă seara, obosit,

uneori chiar mai are de lucru şi acasă... Copilul mai poate

participa şi la activităţi de cerc, se joacă cu colegii lui, mai

lucrează şi suplimentar – toate acestea sunt bune.

Pe de altă parte, astfel copilul este privat de a petrece

timp cu familia lui, cu părinţii, mai ales. Ei sunt adevăratele lui

modele, dar nu-i cunoaşte suficient dacă nu petrec timp

împreună. Atenţia pe care o poate primi cu adevărat individual

în pregătirea temelor, în discutarea lecţiilor, timpul petrecut la

masă cu unul dintre părinţi, povestitul a ceea ce au făcut şi

unul şi celălalt în vremea cât au fost departe unul de altul,

somnul de prânz precedat de o scurtă poveste – toate aceste

sunt fără preţ pentru dezvoltarea afectivităţii copilului şi pentru

stabilitatea lui psihică. Părintele este şi el privat de ocazia de a-

şi urmări copilul evoluând, măcar până la pubertate, căci apoi

copiii se detaşează în oarecare măsură de modelul familial.

Uneori, părintele nu-şi cunoaşte copilul pentru că nu are nici

răbdare, nici timp, nici interes pentru el... Şi e mare păcat,

pentru că adevărata familie are principii ce presupun activităţi

comune, eforturi comune, ţeluri comune... Or, dacă acest

„comun” e pe cale de dispariţie, nu ar trebui să ne mire că

adolescenţii se înstrăinează de părinţi în mod dramatic,

uneori...

77

Cum vă petreceţi timpul cu nepoţica dumneavoastră?

Acum, ea este în clasa I. Nu ne mai jucăm atât de des

ca atunci când era mai micuţă, nici poveşti nu-i mai citesc eu,

pentru că le citeşte deja singură. Ne plimbăm cât mai mult în

aer liber, în natură, şi discutăm pe diverse teme. Are o sete de

cunoaştere nemaipomenită, întrebările nu se epuizează

niciodată. Noroc că şi răbdarea mea este pe măsura curiozităţii

ei! Astă-vară am petrecut seri la rând amândoi, în balansoarul

din grădină, bucurându-ne de răcoare şi povestind, învăţând

poezii din clasici ai literaturii române – fragmentele din

poemele lui Eminescu construite pe motivul lunii, de exemplu,

pline de sensibilitate, au cucerit-o! Le-a învăţat pe când luna

strălucea deasupra noastră...

Este o mare bucurie pentru mine să-i am alături pe

nepoţii mei, simt că şi pentru ei prezenţa bunicilor şi a

părinţilor este fundamentală...

(interviu realizat cu sprijinul Ionelei Praţa)

78

„Nu pot numi exact momentul

în care mi-am dat seama

că meseria de profesor mi s-ar potrivi.

Pot doar să precizez

că privesc viitorul cu mintea deschisă

şi că nu încerc să-l ghicesc.”

Silvia Meda – absolventă a clasei a XII-a D, promoţia 2013,

studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie

a Universităţii de Vest din Timişoara

Te-ai gândit în copilărie că meseria de profesor ţi s-ar

potrivi?

Sinceră să fiu, meseria de profesor nu a fost mereu

printre priorităţile mele. Nu m-am văzut drept o persoană

răbdătoare, capabilă să explice pe înţelesul tuturor (calităţi

esenţiale pentru un profesor). Pot spune că liceul mi-a

schimbat viziunea, însă. Nu pot numi exact momentul în care

mi-am dat seama că meseria de profesor mi s-ar potrivi. Pot

doar să precizez că privesc viitorul cu mintea deschisă şi că nu

încerc să-l ghicesc. Ar fi o pierdere de vreme, căci viitorul este

extrem de imprevizibil. Dacă voi deveni profesoară, foarte

bine. Voi încerca să îmi îndeplinesc meseria cât mai bine cu

putinţă. În plus, cât de tare ar fi un profesor cu aşa grozave

gusturi muzicale? Pe lângă cărţi, le-aş recomanda elevilor câte

o formaţie sau vreun album în fiecare oră.

Cum ar trebui să fie un bun profesor?

Cum văd eu un profesor? În primul rând, un profesor

trebuie să fie răbdător şi să poată explica lucrurile pe înţelesul

tututor. Un profesor bun este acela care ştie să îşi facă materia

interesantă. El îşi înţelege elevii şi comunică cu ei pe înţelesul

lor. Un profesor bun este consecvent şi ştie să se facă

79

respectat. Nu se foloseşte de frică pentru a determina elevii să

înveţe, înţelege că respectul nu aşa se obţine, ci ajunge la ei pe

alte căi – îşi respectă elevii pentru a fi respectat la rându-i.

Simt că aş putea tinde spre caracteristicile enumerate mai sus.

Evoluţia nu ar trebui să îl sperie şi nu ar trebui să o respingă.

În cele douăsprezece clase parcurse, am intrat în contact cu

destui profesori pentru a-mi da seama cum trebuie să fii bun în

această meserie. Am avut profesori cu care îmi doresc să mă

aseamăn. În liceu i-am întâlnit pe toţi. Îmi doresc să am

răbdarea doamnei profesoare de română, capacitatea domnului

profesor de religie de a relaţiona cu elevii şi de a-i privi ca pe

prietenii săi, vreau să am mereu ce le povesti elevilor, precum

doamna profesoară de latină, care mereu ne recomanda câte o

carte, înţelegerea doamnei profesoare de engleză care, în clasa

a XII-a, înţelegea că nu mai trebuie să ne streseze şi ea, căci ne

stresează alţii destul (culmea, nu la materii de BAC!) şi, nu în

ultimul rând, vreau ca elevii să se gândească la mine cu

aceeaşi afecţiune cu care mă gândesc şi eu la domnul profesor

de istorie din clasele IX-X. Cel mai mult, însă, vreau ca elevii

să aştepte cu nerăbdare orele mele, aşa cum le aşteptam şi eu

pe cele cu profesorii enumeraţi mai sus. Acele ore mă

detensionau şi mă calmau. Aşa aş vrea să fie şi orele pe care

poate că le voi preda în viitor.

Ce alte profesii te-au mai atras de-a lungul timpului?

La vârsta de 5-6 ani îmi doream să fiu patinatoare,

gimnastă, actriţă şi cântăreaţă – toate în acelaşi timp! Cu

timpul, dorinţele se schimbă. De fapt, de cele mai multe ori,

dorinţele rămân aceleaşi, însă viaţa te loveşte în faţă şi îţi

arată, plină de cruzime, că nu toate visele sunt date împlinirii

şi că ar fi mai bine să te orientezi spre ceva mai practic, deşi

care nu te împlineşte sufleteşte atât de mult. Am pe listă şi alte

80

meserii, precum cea de translator. Îmi plac foarte mult limbile

străine şi aş învăţa cât mai multe. Cu riscul de a părea lipsită

de modestie afirm că am un talent când vine vorba de limbi

străine şi că le învăţ mai uşor decât alte persoane. Engleza este

limba mea preferată. Am crescut cu postul de desene animate

Cartoon Network pe vremea când nu era încă dublat în română

şi pot spune că m-a ajutat foarte mult. A devenit un fel de a

doua limbă pentru mine, chiar. Când vorbesc amestec româna

cu engleza, astfel ieşind o romgleză de toată frumuseţea. De

asemenea, mă atrag şi limbile mai puţin populare, adică cele

care nu au o atât de mare circulaţie internaţională, precum

suedeza, turca sau sârba. Pur şi simplu mă fascinează. O altă

meserie care m-a atras a fost cea de ghid turistic. Mi-ar plăcea

să călătoresc cât mai mult şi, dacă pot fi şi plătită pentru asta,

de ce nu? Să fim sinceri, banii contează mai mult decât ne

place să recunoaştem... Şi meseria de stewardesă m-a atras

până când am aflat că trebuie să ştii să înoţi, iar eu înot... ca

toporul la fund!

Ce a fost deosebit în fiecare şcoală prin care ai trecut?

În prima şcoală prin care am trecut deosebită a fost

ambianţa. Stau la sat şi tot acolo am făcut clasele I – VIII. Îmi

cunoşteam deja colegii de la grădiniţă. Mulţi profesori ne

cunoşteau deja, deci nu a mai trebuit să insistăm atât de mult

pe prezentări. În liceu, deosebită a fost experienţa. A veni la

şcoală „la oraş” a fost ceva nou pentru mine. Mi-a fost frică,

deoarece nu cunoşteam pe nimeni. A durat ceva mai mult până

m-am familiarizat cu profesorii, colegii şi cu drumul spre

şcoală. Recunosc că, la început, nu m-am simţit pregătită. Îmi

era teamă că nu voi face faţă, că va fi urât, că nu îmi va plăcea,

deşi toată lumea îmi spunea că mă voi distra pe cinste şi că

liceul este cea mai frumoasă perioadă. Adevărul este că liceul

81

nu a fost aşa ca în poveştile auzite, cel puţin pentru mine, însă

nu a fost insuportabil şi am trecut cu bine prin el. Timpul mi-a

arătat că am făcut o alegere bună pe care nu am regretat-o. Am

întâlnit colege grozave pe care le apreciez şi cu care sper că

voi ţine legătura şi mai departe.

Cum vezi relaţia ideală dintre elev şi profesor?

Relaţia ideală între profesor şi elev trebuie să se

bazeze, ca orice relaţie, pe respect. Ambele părţi trebuie să se

înţeleagă reciproc şi să comunice. Comunicarea este un factor

important. Elevul trebuie să ştie ce vrea profesorul de la el şi

invers. O relaţie bună arată că profesorul îşi face treaba cum

trebuie şi îi garantează succesul în predare. Este necesară

cooperarea ambelor părţi, cât şi interesul. Profesorul trebuie să

se implice chiar mai mult decât elevul pentru a-l stimula şi a-i

stârni interesul. Frica nu are ce căuta în această ecuaţie. Un

profesor bun ştie să se facă respectat fără a băga frica în elev.

Pe scurt, trebuie să existe respect, înţelegere, cooperare şi

implicare de ambele părţi. Nu poţi cere aşa ceva de la un elev

dacă nu le oferi. Elevul tinde să se comporte aşa cum îl tratezi.

Trebuie, în primul rând, să îi înţelegi mecanismul de gândire,

psihologia, pentru a ştii cum să-l atragi de partea ta. Ajută,

după părerea mea, şi să fii, cât de cât, în pas cu moda. Un elev

se apropie mai uşor de profesorul pe care îl simte apropiat de

progresul continuu al erei noastre, decât de un profesor

închistat în gândiri vechi şi trecute.

Chiar poate un profesor să şi educe elevii, nu doar să

transmită cunoştinţe?

Depinde de elev şi de profesor. Educaţia nu se face

doar în şcoală. Totul porneşte de la familie. Aceasta are rolul

cel mai important în educarea şi dezvoltarea copilului/

82

viitorului adult. Copilul copiază comportamentul părinţilor, de

aceea aceştia trebuie să aibă grijă şi să îi ofere cea mai bună

educaţie, nu să arunce vina asupra şcolii şi a profesorilor când

ceva nu merge bine. Profesorii sunt învinuiţi de prea multe

lucruri, nu mai au nevoie să fie blamaţi şi atunci când odrasla

se comportă necorespunzător. Desigur, şi profesorul poate

incita elevul indirect sau direct, dar nu ar trebui să fie

responsabil pentru întreaga personalitate a acestuia şi nici să i

se pună în cârcă o îndatorire care stă, în cea mai mare parte, pe

umerii părinţilor. Sigur că profesorul trebuie să şi educe

elevul, dar nu trebuie să facă doar el asta. Când nu are cu cine

lucra, nu reuşeşte, din nefericire. Dacă nu ascultă de părinţi, de

ce ar asculta de profesor?

Ce rol au activităţile extraşcolare în formarea personalităţii

elevilor?

Activităţile extraşcolare, iniţiate indiferent de cine, au

un rol important în dezvoltarea personalităţii elevului. Îl ajută

să descopere oameni, situaţii şi locuri noi. Îl fac mai

responsabil, mai înţelegător şi îi deschid orizonturile. De

asemenea, îl pot ajuta să îşi descopere calităţi şi interese. De

exemplu, nu ştiam că e plăcut să scrii poezie înainte de

activităţile de scriere cu doamna profesoară de română, nici că

poţi găsi inspiraţie în galerii de artă, plimbări prin oraş sau

natură. Aceste activităţi sunt necesare, căci educaţia şi

învăţarea nu are loc doar în şcoală, ci peste tot. Prin aceste

activităţi, copilul rămâne interesat, priveşte lucrurile cu alţi

ochi. Diversitatea îl ajută, scoate lucrurile din rutină şi este un

factor benefic în procesul de învăţare. Aceste activităţi trebuie

să fie căutate şi iniţiate mereu, căci reprezintă oportunităţi şi

situaţii din care înveţi ceva şi nu ştii niciodată când îţi poate fi

folositor.

83

„Eu cred că această meserie

se învață mai mult de unul singur.

Privești în stânga, privești în dreapta, iei aminte,

însă ceea ce contează

este eternul «impact cu obiectul învățării»

care te... învață.”

Prof. Elena Cristescu – limba şi literatura română,

limba şi literatura franceză

Ce stări vă aduce în suflet începutul toamnei?

Bună întrebare, dacă stai de vorbă cu un dascăl! Eu

chiar nu știu ce m-aș face fără toamnă. Ce bine-mi este

toamna! Și nu numai mie, ci și elevilor, puștilor de la școală,

căci Ea, Doamna Toamna, ne lasă „pomii verzi”, ne aduce

revederea, zâmbetul, prietenia, bucuria.

Cum aţi ajuns profesor?

M-am născut profesor, în mod atât de natural încât

niciunul dintre cei care mă cunoșteau nu s-a mirat, dar nu

pentru că a „văzut” că am chemare pentru asta, ci pentru că

„asta” făceam de când eram mică-mică, într-o curte a ICRAL-

ului, având o clasă de 10-12 elevi, pe care îi învățam carte ca

un profesor care se... respectă: cu catalog liniat, „conform cu

originalul”, cu cerneală albastră și roșie, cu note și medii

trimestriale, respectiv anuale, încheiate cu seriozitate de la un

an la altul.

Aţi simţit, la un moment dat, că această profesie e cea care vi

se potriveşte?

Lăsând la o parte modestia, am simțit de mai multe ori

– în ani – că această profesie mi se potrivește. Mereu se întorc,

84

spre mine și la mine, foști elevi, care îmi întăresc această

convingere. Relaționez cu ei, simt, prin ei, că le-am fost

dascălul potrivit, nu numai la un moment dat, ci și peste timp.

Nu pot să-mi doresc mai mult, nu-i așa?

Acestă meserie se învaţă/ se fură?

Eu cred că această meserie se învață mai mult de unul

singur. Privești în stânga, privești în dreapta, iei aminte, însă

ceea ce contează este eternul „impact cu obiectul învățării”

care te... învață. Altfel spus, în această profesie, mereu „dai cu

capul de pragul de sus” și ții minte pentru totdeauna.

Psihologic vorbind, e un chin, dar unul care te motivează și,

dacă perfecționismul – calitate sau defect? – te bântuie, ești

într-o permanentă căutare.

Dintre dascălii pe care i-aţi avut ca elev, care şi-au pus

amprenta pe felul dumneavoastră de a fi şi pe felul de a lucra

acum cu elevii?

Cum spuneam, am fost mereu atentă la tot și la toate.

Sigur că dascălii au contat pentru mine. Profesoara emerită

Elvira Bîtea, care m-a „dus” de două ori la Olimpiada

Națională de Limba și Literatura Română, unde am și obținut

o mențiune și un premiu al II-lea, m-a impresionat prin

respectul pe care ni-l arăta și pe care, la rândul meu, îl acord

elevilor mei, indiferent de vârstă.

De la o profesoară de matematică, pe care o iubeam și

mă iubea, am învățat că nu trebuie să stai, ore-ntregi, la

povești cu elevii, chiar dacă ea o făcea din dragoste pentru

mine, de pildă.

La Universitate, la G.I. Tohăneanu m-au impresionat

rigurozitatea și talentul oratoric, iar de la celebra Clio Mănescu

am încercat „să fur” eleganța și distincția...

85

În ce şcoli aţi lucrat? Prin ce v-a ajutat în a vă definitiva

stilul didactic vreuna dintre ele/ vreun coleg cu mai multă

experienţă/ colegi cu care aţi colaborat?

Am lucrat în câteva școli, fiecare marcându-mi stilul

didactic și chiar viața personală.

Prin repartiție ministerială, am funcționat – 8 ani – ca

profesor de limbă franceză la un foarte bun liceu (de chimie)

din Deva. Doamne, cum m-au primit oamenii de acolo: elevi,

profesori, maiștri-instructori, secretar, contabil-șef! Ca pe o

fiică a lor, revenită de la studii! La Liceul industrial nr.3 Deva

am fost – pentru prima dată – dirigintă. În opinia mea,

dirigenția a fost cea mai frumoasă, dar și cea mai grea latură a

profesoratului meu.

La Școala Generală Nr.26 din Timișoara i-am

descoperit pe cei mici, elevii de gimnaziu, care, dacă i-ai

„câștigat”, te iubesc cu toată ființa lor. În plus, tot aici, am

lucrat în cea mai tânără și entuziastă echipă de profesori de

română și limbi moderne.

La Liceul Agricol am „prins” niște ani buni, deși

profilul nu se prea justifica pentru un oraș ca Timișoara. Poate

că așa se și explică faptul că trei dintre elevele mele de aici au

devenit profesoare de... română-franceză.

Transferul la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din

Timișoara – într-un moment în care am și fost întrebată de ce

nu mă mulțumesc cu un loc confortabil, mai„călduț” – m-a

făcut să-mi dau seama că niciodată nu e prea târziu să-ți pui

mintea și ambiția la încercare. De altfel, aici am simțit cel mai

bine că sunt și răsplătită. Aici mi-a fost clar că sunt apreciată –

de copii și de părinți – cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

Deși acest loc de muncă a fost ultimul, în ordine cronologică,

și nu s-a întins pe un număr foarte mare de ani, afirm cu toată

86

convingerea că a însemnat „vârful” carierei mele didactice,

deoarece prin elevii Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” am

obținut rezultatele cele mai spectaculoase (acum chiar am

impresia că nu pot exprima suficient de puternic – prin cuvinte

– ceea ce a reprezentat și reprezintă Peda pentru mine).

Important este că și în prezent îmi cântă inima de bucurie,

datorită posibilității de a intra, din nou și din nou, la clasă,

locul în care eu mă simt cel mai bine. Cele 4 promoții, cărora

le-am fost profesor de română, le mulțumesc că au existat în

viața mea și că m-au făcut fericită prin curățenia lor

sufletească, prin atașamentul și dragostea necondiționate.

Faptul că ei au fost și sunt niște mintoși, care s-au lăsat

modelați, și de mâna mea, este meritul lor și al părinților lor și

pentru asta îi respect pe toți deopotrivă.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un profesor bun?

Profesorul bun este cel care se regăsește în privirea

discipolilor săi, pur si simplu. Bineînțeles că „trebuie” să aibă

o serie de calități, pe care nu le voi enumera în ordinea

eventualei lor importanțe (o ierarhizare este cel puțin riscantă

în acest caz): vocație, competență, empatie, altruism,

disponibilitate, flexibilitate, caracter, comportament exemplar

(chiar dacă e om ca toți oamenii), iubire de copii – elevi de

vârstă mică sau mare ...

Descrieţi o experienţă didactică revelatoare, care v-a

dezvăluit despre dumneavoastră ce nici nu bănuiaţi.

E greu să aleg una. Au fost multe, multe. Oricum, cele

care m-au surprins și mă uimesc și acum sunt cele care-mi

demonstrează – dacă aceasta este de demonstrat – că, deseori,

elevii își întrec dascălii și că eu nu mă supăr pentru asta. Eu,

perfecționista!?

87

Prin ce vă cucereşte şi acum această profesie?

Prin prospețimea ei. Pe mine, profesia aceasta mă pune

mereu în situații noi, chiar dacă problemele de fonetică, de

lexic sau de gramatică sunt aproape aceleași, de când mă știu.

Este însă un aspect care mă incită, mă neliniștește, dar îmi

place.

Cum anume reuşiţi să adaptaţi demersul didactic la

particularităţile individuale ale copiilor?

Poate că răspunsul meu la această întrebare nu va fi

suficient de ... pedagogic, dar eu nu practic „adaptarea la”, ci

„ridicarea la”, aceasta presupunând mai multe sau mai puține

eforturi, mai mari sau mai mici, determinate, evident, de

particularitățile individuale ale copiilor. În principiu, vreau să-i

aduc, pe toți, la același nivel – cel de sus! Mi-a reușit de multe

ori, așa cum se poate vedea în rezultatele elevilor mei

dintotdeauna și îndeosebi ale celor de la „Carmen Sylva”.

Care este cel mai mare avantaj al acestei profesii, din punctul

dumneavoastră de vedere, pentru personalitatea profesorului?

Te menține tânăr, de nu vrei să te pensionezi niciodată!

Prin ce vă mai cuceresc copiii, chiar după atâţia ani de

profesorat?

Răspund fără să clipesc: prin inocență.

Cum vedeţi şcoala ideală?

Pe mine nu mă preocupă „școala ideală”. La ce-ar

folosi ? Patria ubi bene. Deci, pentru mine școala în care mă

simt utilă, în care elevii revin cu bucurie și speranță, toamnă

de toamnă, este școala ideală.

88

De ce s-ar putea spune despre a fi profesor că este o „poveste

fără sfârşit”?

Pentru că și dincolo de existența noastră pe acest

pământ, ca personalități distincte, roadele muncii noastre

dăinuie în timp, povestea menirii dascălului mergând mai

departe ... la nesfârșit.

Trei recomandări pentru un profesor debutant.

Dragoste, determinare, dăruire.

Ce aţi descoperit benefic pentru îmbunătăţirea propriului mod

de predare coordonând practica pedagogică a elevilor de la

profilul vocaţional, pedagogic/ a studenţilor?

Că trebuie să fiu empatică și generoasă.

Ce legătură există între meseria pe care o aveţi şi alte

activităţi care vă plac?

Sunt foarte metodică în tot ceea ce fac.

Ce culoare are pentru dumneavoastră meseria de dascăl? De

ce?

Când e vorba de culori, deși nu resping niciuna, aleg

albul, pe care-l asociez, în cazul meseriei mele, cu lumina și

franchețea.

Când auziţi gălăgia jucăuşă a unor copii dintr-o curte, ce vă

vine în minte?

Ce bine că ... sunt! - ca să parafrazez un vers celebru.

89

Ce i-aţi spune celui mai iubit profesor al dumneavoastră, dacă

l-aţi revedea?

Că aș da orice ca să-ntorc timpul înapoi și că – din

moment ce asta nu se poate – dacă se uită cu atenție în ochii

mei se va regăsi nu numai cum l-am perceput în anii mei de

formare, ci mult mai frumos și mai bogat.

Ce v-a bucurat cel mai mult/ ce v-a întristat cel mai mult, ca

dascăl?

Este o întrebare prea tranșantă. Voi spune, pur și

simplu, că, datorită profesiei mele, am satisfacția și bucuria că

n-am trăit și nu trăiesc degeaba. E suficient ca să fiu fericită.

Ce părere aveți despre ideea da a vă intervieva ?

Excelentă, deși mereu mi-a fost teamă de interviuri și

de aparatul foto. Până la urmă, mi-a plăcut. Chiar foarte mult!

Simt că mi s-a dat importanță, că s-ar putea să intereseze pe

cineva ceea ce am avut de spus „în afara orelor de curs”.

90

„Ce spui astăzi nu spui mâine.

Două lecţii pe acelaşi subiect nu seamănă între ele,

ai alţi interlocutori, altă stare de spirit...

Meseria de profesor

este cea mai tonică dintre toate,

zic eu,

pentru că presupune să tot construieşti,

să tot construieşti...”

Prof. dr. Mihaela Dumitraşcu – limba şi literatura română

Cum vedeţi proporţia dintre ereditate, mediu şi educaţie în

formarea individului acum, după ce aţi profesat o viaţă

această meserie?

După mine, toţi cei trei factori enumeraţi sunt implicaţi

în mod egal în acest proces, cam 30%. Dar există un 10%, mai

important decât oricare dintre ceilalţi, un factor care ţine de

ceva de dincolo de ele şi se întrepătrunde apoi cu fiecare în

parte: poţi să-i spui soartă, hazard, destin... El e de luat în

calcul mult mai mult decât cei trei. Poţi să-i mai spui har,

chemare, vocaţie, miracol... termeni din zona metafizicului. El

e indeterminabil. Poate să modifice totul, şi ereditate, şi mediu,

şi educaţie. Acest 10% determină variabilele...

Pe care dintre aceste paliere se înscrie dăscălia?

Eu zic că mai ales pe mediu, pentru că ceea ce facem

este contextual... După acel 10%, noi acţionăm asupra copiilor

ca mediu. O posibilă formulă ar arăta aşa:

91

30% ereditate

30% mediu + 10% nedefinit

30% educaţie

Aici e marea noastră bătălie, între ereditate şi educaţie. Cu

educaţia încercăm să modificăm datul ereditar.

Şi reuşim să facem asta prin educaţie?

În cel mai fericit caz, în proporţie de 50% reuşim. Nu

mai mult, pe de o parte din cauza acelui 10% de care vorbeam,

pe de altă parte din cauza standardizării. Nu poţi educa în

masă, este nevoie de individualizare şi de flexibilitate, pentru

că nevoile fiecărui copil sunt unice. Sistemul nu creează

condiţii pentru această individualizare, ea depinde mult de

profesor, dar el este limitat considerabil de numărul mare de

elevi din clasă şi de timpul disponibil.

Care sunt armele profesorului în această luptă?

Ar fi câteva... Condiţia sine qua non este pregătirea

profesională impecabilă, conţinuturile ştiinţifice să fie mereu

reactualizate, ca să poată stăpâni bine domeniul. Efortul de a te

reinforma nu se încheie niciodată. Informaţia corectă şi

împrospătată reprezintă 30% din formaţia profesorului, mai

mult, este fundamentul acesteia.

Apoi, peste acest fundament, putem aşeza nivelul

metodicii, al didacticii, încă un 30%. Ele pot fi învăţate.

Şi rămâne un 40% pe care l-aş numi intuiţie, talent

pedagogic. El este mai valoros decât celelalte două, pentru că

prin el devii flexibil şi reuşeşti să asiguri acea individualizare

de care vorbeam...

92

Cum lucrează un profesor talentat?

Întâi de toate, el simte pulsul clasei. Înţelege dintr-o

privire cu cine are de-a face.

Apoi este capabil să stabilească cu clasa un tip de

comunicare, un set de convenţii iniţiale de respectat de ambele

părţi pe parcurs. Asta îi va permite să stabilească nivelul până

la care poate ridica ştacheta. Până unde îţi propui apropierea

electivă cu elevul? Cât îi permiţi să se apropie? Sigur, din

acele convenţii iniţiale se mai pierde pe parcurs, mereu se

produc abdicări, pentru că o relaţie reală presupune ajustări.

Bunicul meu spunea că, pentru a reuşi să te înţelegi cu ceilalţi,

mai trebuie „să laşi din ‛48”, adică să mai faci compromisuri,

să mai scazi din pretenţiile proclamaţiei... Şi eu cred că, fără

asta, uneori rişti să-l pierzi pe copil... Sigur, se poate petrece şi

reversul. Poţi să înăspreşti codul, dacă simţi că este cazul.

Până la urmă, relaţia didactică, relaţia profesor-elev se înscrie

şi se modelează după dinamica relaţiilor general umane...

Şi mai este o capacitate deosebită pe care toţi profesorii

talentaţi o au: reuşesc să-l facă pe copil să se bucure de ceea ce

învaţă. Fără bucurie nu se poate. La literatură eu încerc să-i fac

să se bucure de text prin lectură-model. Acest tip de lectură

este fundamental, pentru că include o latură afectivă,

interpretarea dascălului, oferă un model de trăire prin

sentiment...

Îmi amintesc de profesoara mea de franceză, doamna

Belu... Ea este modelul meu de flexibilitate... Era

extraordinară, avea o răbdare, un calm, o blândeţe... Lucra cu

fiecare copil din clasă până îl făcea să pronunţe totul corect...

93

Ce probleme identificaţi în felul în care se predă/ studiază

acum literatura în şcoală?

Am un regret – şcoala nu are mijloacele tehnice

necesare pentru înregistrarea actului didactic. Există momente

de graţie, unele lecţii sunt irepetabile, ies la modul absolut şi e

păcat să nu poată fi furate timpului. Ele ar putea fi atunci

revăzute şi ar servi altora de învăţătură.

Dar cea mai mare problemă este faptul că se ignoră un

principiu de abordare ştiinţifică a studiului literaturii: ea nu se

mai studiază, conform programelor actuale, în diacronie. Din

această cauză, eu simt că s-a ajuns la diletantism în predarea

literaturii.

Profesorul nu are libertatea să-şi restructureze materia, astfel

încât să predea, totuşi, şi diacronic?

Nu prea... Ar trebui ca principiul acesta să nu fie

abandonat oficial. El ţine şi de latura informativă, dar mai ales

de cea formativă, e conex cu principiul moral. Te întrebi ce

vrei să formezi, competenţe sau caractere? Dacă vrei să

formezi competenţe, atunci merge şi fără diacronie, dar dacă

vrei să formezi şi caractere, perspectiva diacronică este

obligatorie.

Ce nu vă place la această profesie?

E tot mai îngrijorător că este percepută negativ de

societate... Într-un serial românesc pe care-l urmăresc,

pasionată fiind de teatru şi film şi dorind să fiu la curent cu

noii actori, regizori etc., un personaj are o replică: „Toţi

profesorii sunt hoţi. Se vaită că n-au bani, dar dau meditaţii şi

sunt plini de bani, de fapt.” O seară întreagă m-am gândit dacă

afirmaţiile astea sunt valide sau nu şi am ajuns la conluzia că

sunt, într-o oarecare măsură. Nu sunt de acord cu „toţi”, e

94

destul de departe de adevăr, dar mulţi adeveresc aceste spuse.

Mulţi muncesc la negru, într-un fel sau altul.

Fenomenul meditaţiilor este şi bun, şi rău. Pe de o

parte, astfel se asigură acea flexibilizare de care vorbeam

anterior. Marea problemă este când faci din meditaţii un

business. Trebuie, ca profesor, să te întrebi ce ai de făcut şi să

alegi cum şi ce transmiţi. Una este să lucrezi într-adevăr cu

copilul, dar când ajungi să faci şcoală la tine acasă, adunând

prea mulţi la un loc şi uniformizând lucrurile, eşti de

condamnat.

Când sunt în situaţia de a lucra individual cu un elev

îmi pun adesea problema dozajului, pentru că la meditaţii se

recuperează într-un ritm mai lent decât lucrând în flux firesc,

la clasă. Uneori, elevul e atât de rămas în urmă, încât nu sunt

şanse reale de recuperare până la examen, şi atunci sunt onestă

cu părinţii şi le spun că nu are rost să lucrăm, nu le iau banii

degeaba.

Am descoperit că avem o modalitate defectuoasă de a

transmite informaţia de la un ciclu la altul, de a face legătura

între ele. Informaţia asimilată într-un ciclu e insuficient

reactivată în următorul şi atunci ea se pierde. Ar fi necesar mai

mult timp pentru recapitularea iniţială. Sensul este tot cel al

construirii în diacronie, fiindcă altfel se pierde baza pe care

clădim... De asta se şi ajunge la meditaţii, pentru că ancorele

cunoştinţelor copiilor nu sunt suficient întărite prin consolidări

şi recapitulări. Ei se chinuie să meargă cum pot mai departe,

iar verigile lipsă se tot adună, lanţul dispărând...

Ce vă place la acestă profesie?

Eternul „panta rhei”, faptul că o iau mereu de la

început. Toţi neprofesorii cu care stau de vorbă mă întreabă:

„Nu înnebuneşti să faci mereu acelaşi lucru?” Şi atunci le

95

explic că asta nu se întâmplă niciodată. Ce spui astăzi nu spui

mâine. Două lecţii pe acelaşi subiect nu seamănă între ele, ai

alţi interlocutori, altă stare de spirit... Este un algoritm de

existenţă în tot ce faci şi la clasă. Meseria de profesor este cea

mai tonică dintre toate, zic eu, pentru că presupune să tot

construieşti, să tot construieşti... Mai sunt oarecum asemenea

câteva - cea de actor, cea de regizor mai ales...

Ştiu că teatrul este marea dumneavoastră pasiune. V-ar fi

plăcut mai mult să fiţi actor sau regizor?

Mă fascinează mai mult regia, pentru că ea presupune

mai multe finalităţi decât actoria. Actorul este efemeridă, arde

în rol, se consumă. Regia înseamnă luciditate...

Şi totuşi aţi ales să fiţi profesor...

Nu m-am făcut profesor din pasiune. Cred că m-am

făcut profesor din comoditate emoţională... În casa noastră

artisticul era un tabu, datorită prejudecăţilor morale. A fi artist

însemna pentru familia mea a fi depravat. Am încercat să

înfrâng această prejudecată în mai multe rânduri, dar nu am

reuşit. Când eram mică, îmi doream să studiez pianul, mă

fascina sonoritatea lui. Dar tatăl meu s-a opus vehement. Apoi,

fiindcă eram foarte talentată la balet, la 10 ani ar fi trebuit să

mă orientez spre o şcoală unde să lucrez preponderent pentru

asta – şi acum cred că asta îmi era predestinat, aveam şi un

unchi care era balerin... Opoziţia tatălui meu a fost categorică.

La terminarea clasei a XII-a, am spus timid că aş merge la

teatru, iar reacţia a fost explozivă: era exclus! Ca să nu mă mai

cert la nesfârşit cu ei, am ales profesoratul – era şi moral, şi

decent din punctul lor de vedere. Aşa că filologia a fost paiul

de care m-am agăţat, nedorind să merg la medicină, cum ar fi

vrut ei. Pe atunci, direcţia ideală pentru un umanist era

96

considerată Facultatea de Medicină... În consecinţă, toată viaţa

am tratat didacticul în manieră artistică: merg cu elevii la

spectacole şi le discutăm apoi, scriu cronică dramatică, fac

discipline opţionale specifice, am coordonat şi cercul de teatru

al şcolii...

În deciziile noastre, socialul atârnă greu în balanţă. E

destul de mare diferenţa dintre ce visăm şi ce reuşim să facem

până la urmă.

Cum vedeţi, în cazul unui dascăl, dăruirea de sine?

Eu consider că profesia nu poate compensa alte

capitole ale vieţii, viaţa personală, de pildă. Profesia este, ca

toate celelalte, doar un capitol al vieţii noastre. Unele profesii

poate tind spre asta, acolo unde este vorba de o dăruire

nebunească drept condiţie a reuşitei – unii scriitori, cercetători,

artişti subjugaţi atât de mult de ceea ce fac încât nu mai lasă

loc în viaţa lor pentru altceva... Renunţi atunci la familie, la

copii, la viaţa ta, la tine însuţi. Dar a fi profesor nu presupune

asta, ci înseamnă a trăi printre oameni...

Care era jocul dumneavoastră preferat în copilărie?

Nu ştiu dacă era chiar preferat, dar a devenit într-o

vreme cel mai frecvent: jocul de-a casa. Îmi plăcea pentru că

atunci construiam ceva, recombinam aceleaşi elemente şi

aveam o satisfacţie extraordinară la fiecare nouă combinaţie.

Făceam de fiecare dată un pariu cu mine să pun mereu altfel

pietricelele, frunzele, mobilierul...

Acum, gândindu-mă, îmi dau seama că nu atât

realizarea casei, aranjarea în sine a elementelor mă fascina, cât

pregătirea pentru joc, proiectarea a ceea ce urma să fac...

Momentul de proiecţie era cel mai important, pentru că prin el

anticipam ordonarea haosului... Cred că ar fi constructiv să

97

facem asta într-o şcoală ideală. Eu am avut parte de o

atmosferă de acest tip în ciclul primar. Aveam o învăţătoare

care nu începea lecţia până nu erau toate în ordine. De fiecare

dată când intra în clasă rânduia ceva, de parcă s-ar fi jucat. Nu

se apuca de nimic înainte de a rândui ce era de rânduit. Mă

întrebam, copil fiind: ceea ce făcea era regie sau inspiraţie de

moment – oare aşa trebuie să facă învăţătoarea, sau doar aşa îi

vine ei, aşa îi cade bine? Avea talent plastic. Punea o hârtie

colorată puternic într-un colţ şi toţi se uitau acolo, crea un

focar de concentrare. Mă uit la cei care fac astăzi design de

interioare – şi ei procedează la fel: construiesc totul în jurul

unui punct focal ce iradiază spre restul încăperii. Aşa făcea şi

învăţătoarea noastră.

Pentru mediul şcolar, focalizarea este esenţială. A

aduce atenţia elevului spre tine şi spre ceea ce ai de făcut sau

de transmis asigură succesul.

98

„Mai mult, poezia lui Baudelaire dădea o şlefuială

şi o legitimitate estetică urâtului

adesea descoperit în noi înşine...

Am ales şi prin el varianta salvării estetice,

nu a celei euharistice, poate curios,

căci provin dintr-o familie cu mulţi preoţi,

pe ramura paternă...”

Prof. Gabriela Chetrinescu – limba franceză

Prin câte şcoli aţi trecut ca profesor?

Am lucrat la două şcoli, la Liceul UMT, între 1975 şi

2001, şi la Liceul Pedagogic, din 2001 încoace. Vreme de zece

ani, începând cu 1994, am ţinut cursuri practice de limbă

franceză (lexic şi gramatică) la Universitatea de Vest.

Cum aţi început să învăţaţi franceză ?

Am început cu doamna Mureşan, pe când eram în clasa

I. Era în anii ‛50, doamna era avocat, fusese dată afară din

barou. Soţul dumneaei era profesor la Agronomie. Locuiau

chiar aici, pe strada Beethoven, vizavi de şcoala noastră. Erau

intelectuali de mare clasă, veniţi de undeva din Ardeal. De la

această doamnă am învăţat mai puţină franceză şi mai mult

cultură generală, în preajma lor am înţeles ce înseamnă

atmosfera de intelectualitate cu ştaif... În casa aceea am regăsit

atmosfera din casa natală – de la a aranja masa, mobila, până

la discuţiile culturale. Sâmbătă seara ne întâlneam cu familia

Mureşan la Filarmonică şi după concert vorbeam, pornind de

la ce ascultaserăm, despre Bizet, despre Gounod – ea în

franceză, iar eu bilingv... Am primit o educaţie care a reuşit să

mă ferească de asperităţile epocii...

99

La şcoală ce limbi străine aţi studiat?

Am învăţat opt ani limba rusă şi patru ani limba

franceză. Aveam acasă cursuri de cultură şi civilizaţie

franceză, aduse de tata din Franţa, pe care le-am devorat.

Cum aţi descoperit că vreţi să fiţi profesor?

Întotdeauna am ştiut că voi deveni profesoară. Bunicul

meu, profesor de naturale, m-a dus la o şcoală de aplicaţie, în

care făceau practică viitorii învăţători. Învăţătoare mi-a fost

doamna Bulboacă, soţia unui mare urolog. Acasă exersam şi

eu, bunicul mi-a fost primul ucenic, prima victimă a talentului

meu didactic!

Şi care erau rezultatele acelor eforturi didactice?

Ele erau evidente: la 80 de ani, bunicul meu a învăţat

de la mine prima poziţie de balet, iar poeziile cu Maşa le

repeta cu religiozitate, ca un elev cuminte. Maşa avea fundiţe

mari, albe, purta şorţuleţ, era un model de hărnicie şi

seriozitate!

Restul familiei v-a încurajat?

Cu toţii au făcut tot posibilul să-mi ofere tot ce se putea

ca deschidere spre lectură, spre muzică, spre pictură... Părinţii

mei mergeau adesea în delegaţii şi întotdeauna ştiam că îmi

vor aduce, la revenirea acasă, cărţi şi ciocolată de la Capşa. Mă

revăd, copilă fiind, învăţând în grădina casei noastre, într-un

şezlong făcut pe măsura mea, mâncând din ciocolata aceea şi

din merele care-mi cădeau în poală...

100

Ce anume citeaţi?

Am avut o lectură necenzurată, am citit multe lucruri

încă nedigerabile pentru vârsta mea, multe sedimente mi-au

fortificat „metabolismul”... Nu mai ţin minte exact... În

grădina casei de pe strada Fagului am citit integral La

Medeleni al lui Ionel Teodoreanu, de exemplu, la vârsta când

ar fi trebuit să mă opresc la primul volum... Unul dintre

personajele masculine foloseşte la un moment dat cuvântul

„peşte” cu sens figurat, un sens pe care abia fiind studentă l-

am înţeles... Crescând, am trecut la lecturi destul de

amestecate... Am citit foarte multă literatură franceză...

Care dintre profesorii pe care i-aţi avut v-au format cu

adevărat?

Am avut profesori extraordinari la facultate. Cu

domnul Tohăneanu am făcut literatură română, mi-amintesc şi

acum cursurile excepţionale, felul în care ne învăţa să

înţelegem cuvintele şi să ne bucurăm de ele, de pildă, de

sonoritatea cuvântului „prund”... De la el am învăţat să simt

pe limbă ceea ce spun, să mă gândesc şi la forma cuvântului,

nu doar la noţiunea exprimată de el. Eram însetaţi de cultură,

pentru că şcoala era aridă, cultural vorbind. Descoperirea

simbolismului, a existenţialismului au fost pentru noi revelaţii.

Cu domnul Ciocârlie am făcut literatură franceză. El ne-a făcut

un imens bine şi, în acelaşi timp, un mare rău, pentru că de la

el am învăţat să ne îndoim de tot… După modelul lui, puteam

duce o analiză de text până în pânzele albe, cu argumente

hotărâtoare, ca apoi să ne răsucim, să o negăm, luând-o de la

capăt şi demonstrând o teză complementară, uneori chiar

contrarie… Era un exerciţiu de logică impecabilă, dar

paradoxal ca morală a lecturii… L-am întâlnit pe Baudelaire…

101

Când aţi citit Baudelaire pentru prima oară ?

Încă pe când învăţam cu doamna Mureşan. Cu ea

făcusem mai mult literatură, deloc gramatică. Când eram în

clasa a XI-a, ea a plecat din Timişoara şi am început să fac

gramatică cu mătuşa mea, doamna Radoslav, profesor

universitar. Ea a ordonat „coşul” de franceză din capul meu…

Procedam astfel: eram mutată la ea, din când în când, o

săptămână, cu casă, cu masă, de fapt mai ales cu casă, pentru

că aragazul vulgar nu o prea interesa… În fiecare seară mă

seminariza. Îmi spunea: „Vrei 10? Trebuie să ştii de 20, că

toată lumea ştie că eşti nepoata mea!” Sintaxa franceză era

coşmarul vieţii mele… Dacă binemeritam, la cină primeam

două ochiuri de ou, dacă nu, mămăligă cu brânză… În

consecinţă, la examenul de admitere la facultate a fost foarte

bine, dar după cinci ani am uitat sintaxa şi am tot învăţat-o

apoi din nou şi din nou…

De Baudelaire mi-am legat şi lucrarea de diplomă şi

lucrarea de gradul I. Coordonatori pentru lucrarea de diplomă

mi-au fost domnul Ciocârlie şi doamna Tohăneanu, iar pentru

cea de gradul I – doamna Gyurcsik. Pentru cercetarea

imaginarului baudelairian cu paradisurile sale artificiale, un

medic psihiatru, prieten al soţului meu, mi-a pus la dispoziţie o

mulţime de studii de specialitate, scoase de sub obrocul

ilegalităţii, extrem de fascinante... Am trecut atunci printr-un

moment de cumpănă, deschiderea fiind nesfârşită şi tentantă,

dar până la urmă am ales să dau la o parte toate acele fişe şi să

revin la textul literar.

Revenind la profesori…

102

Erau nu doar profesori, ci oameni extraordinari.

Domnul Ciocârlie nu era un pedagog în sensul strict al

cuvântului, dar te forma lăsându-ţi o extraordinară libertate...

Noi, cei care nu l-am mai prins pe Livius Ciocârlie în

universitatea timişoreană, l-am descoperit oarecum, ca stil de

lucru, prin domnul Gyurcsik...

Da, erau amândoi atât de sinceri, de naturali, de

spontani în a gândi, încât vedeai cum se creează metatextul în

faţa ta... Aveai parte de o disecţie pe viu a gândirii lor, expusă

cu generozitate... Pe de altă parte, doamna Gyurcsik era de o

rigoare extraordinară. Doamna Gyurcsik şi domnul Ciocârlie

erau parcă la antipod, ca Voltaire şi Camus... Mi-a prins foarte

bine tocmai că i-am avut pe amândoi, ea – cu rigoarea şi

profunzimea, el – cu barocul gândirii şi cu fineţea analizei...

Îmi vine în minte o întâmplare de pe când lucram la

lucrarea de licenţă. M-am dus cu un capitol proaspăt încheiat

la familia Tohăneanu acasă. Noi două, eu şi doamna, discutam

capitolul cu pricina, iar domnul Tohăneanu a intrat şi el, s-a

aşezat într-un fotoliu şi a mai mormăit de-acolo una-alta. A

deschis chiar o scurtă polemică, la un moment dat... Apoi a

venit tânărul, pe atunci, Şerban Foarţă. Ce a urmat a fost ca şi

când în capul meu ar fi explodat o sticlă de şampanie: ei au

început să discute, iar noi, fascinate, stăteam ca doua personaje

în alcov şi asistam la discuţia lor, nu mai ştiu despre ce...

Îmi pare rău că fiica mea, studentă fiind, nu a avut

parte de oameni cu o personalitate atât de copleşitoare, pentru

că atunci când ai parte de repere e greu să ratezi.

Aţi avut vreodată sentimentul ratării?

Au fost momente care m-au făcut să mă tem de ratare...

Întâi, automatismele impuse de activitatea administrativă, prin

103

faptul că am fost patru ani director-adjunct şi patru ani

director… Apoi, eşecurile şcolare cu elevii… Acestea din

perspectiva motivelor avuabile. Dar iată şi unul greu avuabil:

de foarte multe ori mă surprindeam amânând anumite lucruri

sau decizii în munca de dirigintă. Ştiam că trebuie să hotărăsc

într-un fel sau altul relaţia mea cu un copil, dar era greu să mă

decid, neavând certitudinea că nu greşesc. Şi amânam...

Uneori copilul se pierdea şi atunci mă gândeam că, poate, aş fi

putut salva ceva ... Sunt momente când te simţi nepregătit în

profesie, mai ales dacă o lungă perioadă de timp cazi în

automatisme metodice, pierzând contactul şi cu materia, şi cu

elevul...

Dar sentimentul unei cotituri majore în profesie l-aţi avut

vreodată?

Da. Este un moment, nu foarte devreme, când simţi că

trebuie să-ţi asumi o tuşă personală în felul de a profesa.

Atunci când îţi stabileşti clar „your way”, când decizi să mergi

pe calea ta. Faci asta asumându-ţi şi succesul, şi insuccesul,

chiar dacă ştii că ele nu depind numai de tine. Merită să

încerci, ca profesor, să faci asta, nu prea devreme, ci atunci

când simţi că-ţi poţi permite să-ţi dai glas.

Există o profesie care v-ar fi împlinit mai mult?

Tot mai des mă gândesc că omul, de-a lungul vieţii

sale, e, pe rând, mai mulţi oameni – am impresia că în diverse

perioade ale vieţii trăim diverse ego-uri. Ar fi optim, în timp,

să devenim un summum al acestor ego-uri, dar mă tem că nu

se întâmplă aşa...

În ultimii douăzeci de ani tot mai des mă surprind

gândindu-mă că mi-ar plăcea să fiu fie custode al unui muzeu,

datorită unei vieţi petrecute în zgomot şi săli atât de pline, fie

104

critic de artă, pentru că, iubind atât de mult literatura, mi-ar fi

plăcut să o văd în imagine. De fiecare dată când citeam despre

un pictor îl corelam cu scriitorii epocii lui.

Ce vă face plăcere să citiţi acum?

Sunt perioade în lectura vieţii mele... În ultimii zece ani

m-a deranjat narcisismul prozei franceze, care e ca un Bach, e

o construcţie, spre deosebire de cea engleză care e ca o pâine,

mă hrăneşte. Proza franceză e un exerciţiu care place pe

moment, dar e exhibiţionistă, nu mă clădeşte pe dinăuntru.

Acum – şi am mai discutat cu colegi de generaţie, asta fac şi ei

– citesc mai ales memorialistică şi istorie. Cred că e normal,

doar sunt la o vârstă a retrospecţiunilor, nu la una a

introspecţiunilor sau a prospecţiunilor...

Poezia franceză însă, în porţii mici, ca apa cu care îmi

iau betablocantul, rămâne „Liebling”-ul meu...

Revenind la Baudelaire...

Baudelaire era poetul ce reprezenta cel mai bine toată

frământarea cu sedimente de mlaştină a celor douăzeci de ani

ai noştri, ai generaţiei „flower-power” de dincoace de Cortina

de Fier. Pentru noi el era fructul interzis. Cred că am fost

prima generaţie care a avut voie să studieze existenţialismul.

Am cunoscut îndeaproape mişcarea intelectualităţii şi a

studenţimii pariziene din ‛68... Acest tip de gândire, această

poezie aruncau în aer toate punctele cu care se încheiau

veşnicele aserţiuni ale copilăriei noastre şi diversificau tonurile

în care gândeam – aduceau în discursul nostru puncte de

suspensie meditative şi dubitative, semne de întrebare şi de

exclamare... Îmi dădeau frâu liber să mă îndoiesc, să gândesc,

să exist. Mai mult, poezia lui Baudelaire dădea o şlefuială şi o

legitimitate estetică urâtului adesea descoperit în noi înşine...

105

Am ales şi prin el varianta salvării estetice, nu a celei

euharistice, poate curios, căci provin dintr-o familie cu mulţi

preoţi, pe ramura paternă...

Mi-i amintesc bine pe cei doi bunici ai mei, păstrez o

fotografie în care le sunt atât de bine surprinse dominantele

personalităţii... Taia, bunicul patern, era întreg duh şi

sensibilitate. Purta reverendă, avea o barbă mare şi un zâmbet

vag pe faţa blândă. Bunicul matern era raţiune, logică, datorie.

Ras pe cap, cu mustaţa aspră şi ochelari ca zwickerii, încerca

să-i explice celuilalt ceva... Întrupează austenianul „Sense and

Sensibility”... De la ei moştenesc, pe de o parte, bucuria de a te

încrede, iar pe de alta – bucuria de a te-ndoi.

O pasiune covârşitoare?

Dincolo de colină, cum sunt acum, n-aş putea spune că

mai am pasiuni. Am plăceri. Lectura e o plăcere solitară, iar

grija faţă de familie e o plăcere integrantă. Şi mai am una,

chinuitoare de la o vreme, pentru că nu mai am puterea să o

duc la bun sfârşit – cea a călătoriilor. Dar fac un compromis:

nu călătoresc fizic, ci prin cărţi, sau le povestesc nepoţilor mei

cum vor fi călătoriile lor...

Am şi obsesii: să nu mă gândesc la ce n-am făcut şi

trebuia făcut, ci la ce pot să mai fac acum. Şi duc o luptă

contra cronometru ca să transmit tot ce pot şi ce e formativ

nepoţilor mei, pentru că nu ştiu cât voi mai fi atât de limpede,

cât voi mai avea putere, cât voi mai avea voinţă.

106

„Eu cred că am predat ştiinţele naturii –

cum să spun? – cu trimiteri.

O fi bine? O fi rău?

Literatura a rămas însă, nu un hobby,

ci un....(h)obi-cei!

Un obicei prin care n-am vrut

să-i deranjez pe cei din jur.

Eu cred că domeniul acesta este,

chiar în mai mare măsură, tot o ştiinţă a vieţii.”

Prof. dr. Maria Chiș – biologie

Cum ați devenit profesor de biologie?

În 1980, când am absolvit Liceul Pedagogic din Sibiu,

foarte puține dintre colegele mele visau să-și continue studiile

și să urmeze o facultate. Absolvenții se prezentau la postul

repartizat pentru a lucra ca învățători sau ca educatoare.

Admiterea la facultate era de nevisat, locuri erau foarte puține

peste tot, iar concurența – foarte mare. Doar trei – patru din

clasa mea am încercat să mergem „mai departe”. Eu oscilam

între Litere și Științele Naturii, dar fără să sper prea mult,

bazându-mă doar pe studiul din școală, fără să fac pregătire

suplimentară cu cineva. Teama de un posibil eşec m-a

determinat să optez pentru un institut de învățământ superior

de trei ani, care pregătea pentru diferite discipline profesori II,

adică pentru gimnaziu. A fost ceva concurență, eram multi

candidați pe un loc... Nici nu-mi imaginam că voi intra, dar

totuşi m-am văzut şi eu pe listă. Noi am fost ultima serie a

acelui institut, când am terminat s-a și desființat. Peste ani, am

completat acele studii la Facultatea de Biologie din Timisoara,

astfel încât să pot preda și la liceu, conform regulilor de

atunci...

107

Care era atmosfera din anii de studenție?

În facultate ne-am simțit ca într-o familie. Aveam

profesori mai în vârstă, erau și colege mai în vârstă...

Întâmplarea a făcut ca în aceeași clădire cu noi să fie și

studenții de la Litere, așa că destul de des colaboram,

petreceam timp împreună, eram în armată în același pluton,

fiind majoritatea fete... Eu desenam și eram implicată în tot ce

ținea de panouri, afișaj... Așa am ajuns și redactor la revista

studenţească, unde am scris câteva articole... Am făcut parte și

din ansamblul folcloric al facultății și asa am descoperit

valoarea cântecelor şi a obiceiurilor... La practică pedagogică

mi-a fost destul de uşor ca absolventă de Pedagogic. În liceu

făcusem serios disciplinele de specialitate – pedagogie,

psihologie, practică pedagogică...

Ce experiențe de practică pedagogică din liceu v-au modelat

serios?

Eram serioși în tot ce aveam de făcut, simțeam că avem

o mare responsabilitate... În anul IV, de exemplu, când

preluam o clasă I chiar la început de an școlar, în săptămânile

de practică comasată, țineam absolut toate orele, chiar și

consultațiile zilnice cu părinții, sub ochiul neiertător al

învățătorului care sta în spatele clasei şi nota toate gesturile,

greşelile, ezitările. În pauze, fără excepţie, ieşeam cu copiii în

curtea şcolii şi le organizam jocuri de recreaţie. Profesorul

nostru îndrumător de practică era ca argintul viu: când în clasă,

la lecţii, când în pauză, după practicanţi, să vadă şi să noteze

toate activităţile. Îmi amintesc că era în anul în care la ciclul

primar tocmai se introduseseră la matematică mulțimile. Am

făcut pentru fiecare copil diagrame din sârmă colorată, am

decupat din vinil sute de rățuște, ursuleți, ciupercuțe, nici nu

108

mai știu ce, până am făcut răni la degete, pentru că fiecărui

copil trebuia să-i pui la dispoziție foarte mult material

individual din care să formeze mulţimile cu care apoi să

opereze. Desenam apoi scene din poveşti pentru Dezvoltarea

vorbirii, ilustraţii pentru cântecele, materiale pentru lucru

manual. Nu aveai de unde să cumperi ceva gata făcut, nu

existau auxiliare didactice, caiete speciale, învățătorul făcea

totul singur. Stăteam zilnic până noaptea târziu și la un

moment dat am simțit că nu mă mai pot ține pe picioare, atât

eram de obosită. Oboseala psihică se convertea și ea în

oboseală fizică și am simțit atunci, cu spaimă, că nu voi putea

face cum trebuie această meserie, atât este de grea...

La bacalaureat am dat și probă practică, compusă din

două elemente. Pe de o parte, lecția finală, susținută la clasă, și

pe de altă parte prezentarea lădoiului cu material didactic,

„zestrea” cu care plecam din școală spre viitorul post, care

putea fi mai ales mediul rural, unde ne-ar fi fost greu să găsim

cele necesare confecționării materialelor pe parcursul anului

școlar. Aveam acolo planșe - cu litere, cifre, ortograme, fel de

fel - făcute de noi, plicuri cu material distributiv, fișe... Învățai

să-ți faci totul singur...

Am ținut la un moment dat, ca practicantă, o lecție prin

metoda instruirii programate (această metodă anticipa oarecum

programele de calculator de astăzi – imaginați-vă fiecare

fereastră succesivă dintr-un program Windows de azi

schematizată pe o foaie de hârtie). Pentru acea oră a trebuit să

completez anterior câte un caiet întreg pentru fiecare copil...

Țineam și lecții în natură... Și acum aplic și combin elemente

învățate atunci, chiar am realizat activităţi de cunoaştere a

naturii combinând elemente de orientare în teren cu cele de

instruire programată....

109

La terminarea institutului am luat repartiție în județul

Arad, într-o comună, pe un post de agricultură. Pe atunci, toți

copiii din mediul rural aveau in planul de învățământ

disciplina agricultură. În plus, se făcea an de an, toamna,

indiscutabil, începând din clasa a V-a, o luna de practică

agricolă, la strânsul recoltei. Profesorii îi însoțeau și ajutau pe

copii, fiecare avea o normă zilnică... La cules de fructe era mai

rezonabil, măcar mai mâncau din ele, deși aveau și în grădina

de acasă, dar era mai greu la cartofi, sfeclă, ceapă, porumb...

Uneori, ploua sau era frig, dar toată lumea trecea prin asta, nu

existau scutiri decât bine justificate medical, oricum rare. Abia

după mijlocul lui octombrie mergeam la ore cu adevărat...

Copiii erau cuminți, știau foarte multe de acasă despre

cum se cresc animalele și cum se cultivă plantele pentru că

aveau de lucru în gospădărie. Lucrau mult, erau și isteți printre

ei, dar foarte munciți. Uneori, în toiul vreunei munci agricole

unde ajutau cu mic cu mare, nu reușeau să mai învețe nimic

pentru școală...

Apoi ați ales Literele...

Da... Îmi plăcea mult literatura încă din gimnaziu... Am

avut o doamnă profesoară de română foarte bună. Ne cerea să

facem comentarii singuri la textele studiate, sigur, pe măsura

puterilor noastre, apoi le citeam în clasă și le analizam ,

corectând tot ce era neclar sau greșit. De la dumneaei cred că

am învățat cum trebuie şi cum nu trebuie să scrii... Parcă aud și

acum vocea doamnei de română: „Citești foarte atent ce ți se

cere, te gândești liniștit și abia apoi te apuci să rezolvi!”.

Așa că m-am gândit să plec la Litere, la București.

Urma să studiez încă cinci ani. În paralel, lucram la școală,

învățam și pentru obținerea gradelor didactice. Au fost ani de

110

neuitat, anii studenţiei în București. Aveam trei sesiuni în

fiecare an, cu cursuri de pregătire înainte de examene, cursuri

susținute de profesori prestigioși, care mi-au fost și îmi sunt

foarte dragi... Am studiat cât puteam eu de serios, eram

abonată la biblioteci, la cea a Universității și la Biblioteca

Centrală Pedagogică... Întotdeauna îmi va fi drag Bucureștiul,

cu străzile lui, cu clădirile... Îmi amintesc ce simțeam călcând

la Universitate pe scările tocite de atâția pași... Iar sala de

lectură a Facultăţii de Litere mă copleşea.

Cum aţi ajuns să lucraţi în Timișoara?

În 1990, când s-a „deschis” orașul, adică a devenit

posibil transferul, pentru că până atunci ani de zile posturile

din învățământ fuseseră blocate, mi-am întocmit și eu dosar și

am încercat să ocup un post. Nu părea însă posibil, deși

punctajul meu era destul de mare... Pâna la urmă, am primit un

post chiar la Liceul Pedagogic – am înțeles că în comisia de

biologie pledase pentru mine doamna profesoară Mârza, cu

care am și fost colegă la Pedagogic în anii atât de frumoși care

au urmat, când am avut o colaborare deosebită. Am venit în

această școală amândouă în același an, eu inițial ca detașată,

apoi ca titulară. N-o să uit cât m-a ajutat în toate.

Dintre principiile pedagogice, pe care îl consideraţi

fundamental în predarea-învăţarea biologiei?

Esenţială este punerea elevilor în contact cu natura,

intuirea lumii vii. Problema este că, din cauza felului în care

sunt programate cursurile la noi, nu se prea poate face asta.

Când ai prevăzută o oră la mijlocul orarului elevilor, nu ai cum

să ieşi cu ei nicăieri. Pe de altă parte, cu clase atât de

111

numeroase, ieşirile din şcoală presupun destule riscuri, pentru

că nu poţi anticipa şi controla factorii care pot produce

probleme... Ca metodist al inspectoratului, am susţinut cu

entuziasm această cale de studiu, dar e drept că nu e eficientă

întotdeauna, chiar dacă o pregăteşti foarte bine. E posibil ca

numărul mare de participanţi să influenţeze chiar fenomenul

de observat. Apoi, când sunt prea mulţi copii, unii nu sunt

suficient de aproape la explicaţii... Când am lucrat cu clasa a

V-a la Centrul de Excelenţă, era ideal să fac asemenea acţiuni.

Ei erau pasionaţi şi nu erau mulţi. Am făcut ieşiri de o zi la

Urseni, la Şoimoş, la pădurea din Dumbrăviţa, după modelul

profesorului nostru de biologie din gimnaziu, care ne era şi

diriginte şi care ne-a învăţat să iubim muntele..

Care este rolul proiectelor în educarea copiilor pentru a

respecta natura?

Au un mare rol, dacă sunt cu grijă dirijate spre a

produce comportamente active social. De exemplu, sigur,

putem aduna hârtiile aruncate în parc, dar asta nu este neapărat

o acţiune educativă, ba dimpotrivă, aş zice eu. Trebuie să

deplasăm motivaţiile în direcţia atragerii atenţiei. Trebuie să

construim şi astfel să generăm un mesaj educativ de mai mare

impact. Am încercat să fac asta prin proiectul cu care am şi

obţinut un loc bun la concursul naţional, „Animale roşii în

pădurea verde”. Copiii au construit din sticle de plastic

abandonate animale imense, monstruoase pe care apoi le-am

vopsit în roşu. Speram că, rămase acolo, animalele roşii să

atragă atenţia asupra necesităţii de a păstra curată natura. În

cazul unui proiect, nu este suficientă o idee, oricât ar fi ea de

bună. Sigur că ideea dă profunzime proiectului, dar trebuie

112

găsită şi o cale prin care proiectul să dobândească vizibilitate,

altfel nu convinge.

Cum trăieşte frumos un profesor care predă „ştiinţa vieţii”?

Sunteţi doctor în Litere, faceţi ikebana...

Demult, cineva mi-a spus „O să părăseşti biologia la un

moment dat.” Mult timp m-am gândit la asta cu o oarecare

îngrijorare. Poate de aceea m-am înverşunat să fac pentru

această disciplină mai mult decât mi se cerea prin obligaţiile

de serviciu. Eu cred că am predat ştiinţele naturii – cum să

spun? – cu trimiteri. O fi bine? O fi rău? Literatura a rămas

însă, nu un hobby, ci un....(h)obi-cei! Un obicei prin care n-am

vrut să-i deranjez pe cei din jur. Eu cred că domeniul acesta

este, chiar în mai mare măsură, tot o ştiinţă a vieţii.

Şi cum toate se plătesc, cum se spune, dacă am avut

multă vreme un uşor complex din cauză că pe diploma mea

scria „..şi agricole” acum tocmai aceste „agricole” mă

echilibrează. Aplic ce ştiu de la Marin Preda, care ştia de la

Voltaire, că mai întâi de toate e bine să ne lucrăm grădina. Cea

reală? Cea virtuală? Cea mintală? Cine ştie?

113

„Eu cred că individul,

prin efortul lui de a face în mod serios

ceea ce are de făcut,

poate influenţa sistemul în bine.”

Prof. Ofelia Iova – limba şi literatura română,

limba şi literatura franceză

În ce parametri se înscrie mulţumirea de care te poţi bucura

prin această profesie?

Ar fi câţiva, chiar destui...

În primul rând, un dascăl fără vocaţie nu are ce căuta în

învăţământ. E de precizat clar, de la început: în profesia asta

satisfacţii materiale nu sunt. Dar poţi avea împliniri sufleteşti

şi intelectuale, poţi să te simţi extraordinar de bine... Totul

depinde de personalitatea ta şi de dragostea pentru copii.

Trebuie să ai o minte deschisă. Dacă eşti rigid, nu vei ajunge la

succes cu elevii. Trebuie să empatizezi cu ei, să le accepţi

opiniile, altfel nu vei reuşi să le transmiţi cunoştinţe, nici să îi

faci să împărtăşească din experienţa ta umană. Nu vreau să

spun prin asta că le povesteşti lor viaţa ta personală,

dimpotrivă. Problemele personale le laşi dincolo de uşa clasei,

fără discuţie, dacă eşti un profesionist. Umoarea personală nu

trebuie transferată clasei. Dar asta nu înseamnă să fii inautentic

– există o măsură în toate. De exemplu, dacă tocmai ai aflat de

moartea unui prieten, nu ai cum să intri vesel la oră. Dar poţi

să le explici copiilor ce anume provoacă tristeţea ta, încercând

să te detaşezi treptat de ea şi să te concentrezi pe ce este de

făcut...

Scopul tău este să-i faci să înveţe cu bucurie. Iar asta,

sinceri să fim, rar se întâmplă... Copiii folosesc mereu

114

întrebarea: „La ce oră scapi astăzi?” Mă doare să o aud. Pentru

ei, viaţa cu bucurii e afară, nu aici, iar asta este foarte trist.

O pregătire profesională de specialitate impecabilă este

absolut necesară. Profesorul trebuie să fie perceput ca un

standard din acest punct de vedere. A face greşeli de conţinut

este impardonabil.

Despre pregătirea metodică ar mai fi de discutat... Dacă

ai vocaţie, găseşti şi metodele potrivite...

Oricum, este o meserie care ne consumă. Stresul este

destul de intens şi, în timp, efectele lui sunt vizibile.

Sindicatele din România ar trebui să se zbată mai mult pentru

ca dascălii să fie încadraţi într-o clasă de salarizare mai mare.

Ce este diferit între a preda română şi a preda franceză?

Când predai franceză, transmiţi copiilor mai ales

cunoştinţe. Insişti mult pe elementele de limbă, pe care le

conectezi cu probleme de cultură şi civilizaţie.

Când predai română, ai mult mai multe oportunităţi să

intervii în educaţia elevilor, să contribui la formarea

personalităţii lor. E drept, sunt şi ore de predare mai multe.

Când aţi început să fiţi profesor?

Pe când eram la grădiniţă. Jocul meu preferat era „de-a

şcoala”. În curtea casei în care locuiam, în cartierul Mehala,

aşezată pe un scăunel, instruiam „copiii” – aveam o singură

păpuşă, restul erau în mintea mea... Nu mă plictiseam

niciodată de acest joc!

Cum aţi descoperit şcoala reală?

115

Cu mare încântare, datorită învăţătoarei mele, pe care o

iubeam şi o admiram, Zahar Feodosia. Era tânără şi frumoasă.

Îşi iubea nespus meseria, arăta interes fiecărui copil, cunoştea

situaţia şi problemele fiecăruia, încerca să se implice în viaţa

noastră nu doar ca dascăl, ci şi ca un părinte. Mereu am avut

sentimentul că nu e doar învăţătoare, ci şi pe jumătate mamă.

Era şi foarte dreaptă, ne pedepsea exemplar când meritam. Cu

toate că am fost mereu premiantă I, am fost şi eu lovită cu

liniarul la palmă, ca toţi ceilalţi, fără nicio supărare. Regulile

erau reguli. Dragostea mea pentru literatură de la ea vine. Am

citit multe texte, învăţam poezii pentru nenumăratele serbări,

ne încuraja să compunem versuri, îi scriam scrisori... Încă

trăieşte, e bine, sănătoasă, am întâlnit-o recent pe fiica ei,

Svetlana.

Gimnaziul l-am urmat la Şcoala Generală nr. 4,

actualul Liceul „Béla Bartok”. Dirigintele meu era profesorul

de matematică Valeriu Crâşmaru. De la el am învăţat să nu dau

niciodată teme de vacanţă. „Duminica ni s-a dat ca să ne

odihnim!” spunea el. A fost un profesor minunat, ne-a pregătit

foarte bine. Deosebită a fost şi profesora de română Maria

Cioflec. Cu gramatica ştiută de la ea, din gimnaziu, am intrat

la facultate. Era o concurenţă de zece pe un loc, iar la franceză

am dat admitere patru din clasa noastră, eu fiind singura care

am intrat. Profesoara mea de română din liceu a fost doamna

Maria Novac, un uriaş al Colegiului Naţional Bănăţean.

Ambele profesoare au contribuit major la evoluţia mea, prin

felul în care lucrau cu noi la clasă. Pe doamna Novac nici nu

ştiu cu ce aş putea s-o compar... Era de o inteligenţă

fenomenală, iar la clasă muncea impecabil. Orele ei, de o

intensitate şi de o calitate rar întâlnite, erau o sărbătoare.

Franceză am făcut în liceul cu profesorul Kardoş Ladislau,

doctor de Sorbona. A fost extraordinar, ar fi trebuit să fie

116

profesor universitar. Noi, în facultate, am reluat pe alocuri

ceea ce el făcuse cu noi, în liceu. Aceşti doi dascăli teribili din

liceu aveau ştiinţa de a sintetiza şi transmite cunoştinţele. Le

voi fi mereu recunoscătoare.

Cine v-a fascinat în facultate?

Livius Ciocârlie m-a fascinat şi mă fascinează şi azi,

vorbim din când în când la telefon. Ieşea remarcabil în

evidenţă dintre toţi ceilalţi. Mi-amintesc că ne-a spus odată un

lucru extraordinar: „Je suis triste, mais pas méchant.” Am

încercat şi eu, în tristeţile mele, să nu mă înrăiesc. La examene

cădea pe capete, studenţii tremurau... Când a comunicat

rezultatele de la examenul nostru scris şi după numele meu a

spus „10”, am simţit fluturaşi în stomac. Peste ani, soţia lui mi-

a reproşat că nu am profitat de oportunitatea de a-l avea şi

conducător de doctorat pe domnul profesor. Aveam pe atunci

40 de ani, lucram în acest liceu, aveam gradul I, eram

îndrumător de practică pedagogică, lector la cursurile de

reciclare din fiecare vară, coordonam lucrări de grad didactic I,

făceam inspecţii... Acasă aveam soţ, copil, dădeam şi ore în

particular... Erau alte vremuri, doctoratul pe atunci însemna

mult mai mult decât ce înseamnă azi...

De la doamna Gyurcsik am învăţat multe, şi ca om, şi

ca pedagog, şi ca specialist. Mi-a coordonat şi lucrarea de

gradul I, în 1992. Eugenia Arjoca mi-a coordonat licenţa,

colaborarea cu ea mi-a fost benefică din toate punctele de

vedere. Doamna Ciocârlie m-a îndrumat la practică

pedagogică. Era desăvârşită, pentru ea conta fiecare detaliu.

M-a inspectat şi pentru gradul al II-lea, în 1987, aici, în şcoală.

„Nu vreau să văd planurile de lecţii, am văzut lecţiile!” mi-a

spus.

117

Aţi predat timp de zece ani limba franceză în şcoli din Anglia.

Vă rog să ne prezentaţi câteva aspecte ale învăţământului de

acolo.

În Anglia am lucrat în mai multe şcoli în primii trei ani,

ca suplinitor. Acolo asta înseamnă să lucrezi o zi aici, trei zile

în altă parte, în funcţie de solicitări, nu ca în România, unde

stai un an sau măcar câteva luni pe un post. Acolo nu există

statutul de titular. Dacă lucrezi într-o şcoală în care ai rezultate

bune şi eşti apreciat mai mult decât alţii care au fost acolo

înaintea ta, dacă sunt ore pe care să rămâi, ai şanse să ţi se

ceară să rămâi acolo mai mult. Dacă activitatea ta nu este

tocmai agreată, atunci poţi să treci prin foarte multe şcoli.

Satutul de profesor calificat te ajută în oarecare măsură să ai

stabilitate, dar prioritară este activitatea efectivă, care

demostrează clar cât eşti de valoros. Am lucrat şi în şcoli

foarte bune – numite „grammar schools”, dar şi în şcoli de

masă, de tip „comprehensive”. Am obţinut statutul de profesor

calificat în Marea Britanie lucrând saşe luni într-o şcoală de

elită, Ripon Grammar School, unde am predat limba latină şi

limba franceză. Din 2003 până la Crăciunul din 2008 am lucrat

ca profesor de franceză full-time la Guenersey Grammar

School, altă şcoală de elită. Şcolile de tip „grammar” sunt

selective, elevii dau un examen pentru a învăţa acolo.

Pentru a obţine Qualified Teacher Status, am susţinut

un examen serios, după inspecţiile necesare. Am avut numit

din minister, din Teacher Training Agency, un inspector

coordonator, care venea de la Londra. M-a inspectat de două

ori la clasă şi m-a ajutat în întocmirea portofoliului care făcea

parte integrantă din evaluare. Apoi am dat examenul, care a

constat din trei probe computerizate – limba engleză (nivel

118

nativ), matematică (o probă cu multe grafice, scheme care

trebuiau analizate) şi IT, dar nu pe programe Microsoft, cu

care eram familiarizată, ci pe un soft al lor. Acest examen nu

este deloc uşor, dar poate fi dat în orice centru doreşti (de

obicei este ales cel mai apropiat de casă/ şcoală), oricând

doreşti, este gratuit. În cazul în care nu îl iei, poţi să-l mai dai

de oricâte ori doreşti, până îl iei.

Norma didactică este mai mare decât în România, dar

şi salariul este considerabil mai bun. O oră durează 55 de

minute, iar clasele sunt formate din 25 – 30 elevi. Programul

unei zile de şcoală începe la 8.30 şi se încheie la 15.30, cu o

pauză de prânz ceva mai lungă de-o oră. Dacă profesorul

părăseşte şcoala în timpul programului, având vreo fereastră în

care vrea să mai rezolve probleme curente, îşi trece într-un

registru ora plecării, motivul pentru care pleacă şi ora

revenirii. Sensul completării acestui registru este ca, în cazul

unui incendiu, de pildă, această evidenţă strictă a profesorilor

şi elevilor să permită regăsirea lor în viaţă sau să uşureze

eventuala lor identificare.

Ce documente are de completat şi întocmit profesorul?

Nu există planificare individuală, nu se semnează orele

în condică, nu există catalog. Anual, elevii dau examen la

fiecare disciplină pe care o studiază, iar acea notă este trecută

în foaia lor matricolă, sau, mă rog, ceva asemănător.

Planificarea se face la nivel de catedră, pe unităţi de învăţare.

Ea este un document orientativ. Manualul este ales de şcoală,

în funcţie de nivelul la care se doreşte să ajungă elevii.

Profesorul îşi notează într-un caiet primit de la şcoală

absenţele elevilor, notele orientative de la teste, alte evaluări

sau chiar schițe de lecție, dacă doreşte. De altfel, profesorul

119

primeşte de la şcoală, gratuit, toate materialele de care are

nevoie în munca lui – de la creioane până la materiale

multiplicate. Nu există corigenţi, nici repetenţi. Există

prevederi destul de stricte privind volumul şi gradul de

dificultate ale temelor pentru acasă – la limbi moderne, de

exemplu, rezolvarea unei teme pentru acasă nu trebuie să-i ia

elevului mai mult de jumătate de oră.

Cum este verificată şcoala?

Nu există inspecţie şcolară decât la cerere. La un

interval de cel mult şase ani, şcoala solicită o evaluare unui for

numit OFSTED. Controale ale acestui for vin în şcoală şi în

urma sesizărilor, precum şi dacă şcoala are rezultate proaste la

examene. Se discută cauzele şi se caută soluţii pentru

îmbunătăţirea performanţei.

Care sunt modalităţile de formare continuă?

Există o metodologie de formare, respectată de

profesorii tuturor disciplinelor. La fiecare revenire din vacanţă

toţi profesorii din şcoală participă la un training de o zi, prin

care sunt puşi la curent cu noutăţile. Este o zi lucrătoare în

care elevii nu sunt în şcoală, sunt scutiţi de cursuri. Există şi o

ofertă de cursuri de formare la care profesorii se pot înscrie,

dacă sunt interesaţi. Nimic nu se face contra cost, totul este

plătit în cadrul sistemului.

Cum se realizează legătura cu părinţii?

Accesul părinţilor în şcoală nu este permis decât o dată

pe semestru, conform unei planificări, la cererea lor, înscrisă

120

anterior la secretariat. Ei sunt atunci planificaţi de secretara

şcolii pentru a sta de vorbă timp de 5-10 minute cu profesorul

pe care l-au solicitat. În acea după-amiază toţi profesorii stau

la dispoziţia părinţilor în această manieră – discuţii

individuale, planificate anterior. Ei mai pot vizita şcoala, fiind

invitaţi la manifestări de tipul Zilei Porţilor Deschise sau la

serbări organizate de şcoală. Nu există acolo un zilnic du-te –

vino de părinţi care au tot timpul ceva de discutat cu

profesorul, incomodându-l să-şi vadă de treabă. Nici vorbă să

intri cu şcolarul până în clasă ca să-i duci ghiozdanul sau mai

ştiu eu ce. Copilul trebuie să se descurce singur în instituţie,

să-şi rezolve problemele discutând el însuşi cu profesorul; asta

ţine de independenţa lui, de maturizare. Dacă părintele doreşte

să vorbească ceva cu un profesor, îl poate suna pe telefonul

şcolii, în timpul pauzelor.

Alte aspecte pozitive?

Fiecare profesor îşi negociază salariul cu directorul

şcolii şi consiliul de administrație sau cu Education

Department, individual.

Şeful de catedră este plătit şi parţial degrevat de ore

pentru coordonarea realizată. Pe lângă diriginţii claselor,

fiecare nivel de clase mai are un şef de an, degrevat parţial de

ore şi el, pentru că rezolvă anumite probleme legate de elevi.

Copiii au un spaţiu de socializare, unde îşi pot petrece

pauzele, dacă preferă să nu iasă în curtea şcolii pentru jocuri

dinamice. În această sală mare, fiecare are dulăpiorul său, pot

discuta, se pot organiza.

În şcoala în care am lucrat peste cinci ani erau 1300 –

1400 de elevi. Şcoala avea un director şi patru directori

adjuncţi cu responsabilităţi diferite – unul pentru probeleme

121

legate de elevii cilului liceal, unul cu probleme pastorale

(adică de disciplină, educativ, am spune noi), unul cu

probleme legate de învăţătură şi unul administrativ. Eficienţa

activităţii lor, dar şi a noastră, a tuturor profesorilor, era foarte

mare.

Ar fi încă multe de spus... Profesorul este mult mai

respectat decât aici. Sunt foarte multe aspecte pozitive,

sistemul funcţionează logic şi aproape fără cusur. Tot ce

trebuie să facă profesorul ţine considerabil de bunul-simţ.

Sistemul ajută profesorul să-şi practice meseria, nu îl

împiedică.

Pentru ca şi aici statulul dascălului să fie menţinut la înălţime,

ce recomandaţi unui profesor tânăr?

Să fie serios. Dacă tu eşti serios, şi elevul este serios.

Să nu uite că în şcoală trebuie să existe unitate de

cerinţe, aşa că să mai cadă de acord cu colegii când este vorba

de stabilirea unor reguli, unor principii. Copilul poate fi încă

modelat, dacă aceleaşi cerinţe vin spre el, în mod consecvent.

Eu cred că individul, prin efortul lui de a face în mod

serios ceea ce are de făcut, poate influenţa sistemul în bine.

122

„Dincolo de noțiuni teoretice,

dincolo de materia predată la clasă,

profesorul reușește

să transmită elevului o serie de lecții de viață

și să-l determine

să-și descopere propria percepție despre lume.”

Snejana Ung – absolventă a clasei a XII-a D,

promoţia 2013,

studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie

a Universităţii de Vest din Timişoara

Privind înapoi, cum vezi cei patru ani de liceu pe care i-ai

lăsat în urmă? Care sunt momentele de care îți vei aduce

mereu aminte cu plăcere?

Dacă e să privesc înapoi și ar trebui să fac o alegere din

nou, aș alege cu siguranță Liceul Pedagogic. Țin minte cu câtă

bucurie, dar și teamă am pășit în primul an de liceu. Pe de o

parte, bucuria de a fi elevă la o astfel de instituție de

învățământ, pe de altă parte teama că nu aș putea face față

pretențiilor și studiului din acest liceu. După patru ani, liceul a

rămas în amintirea mea cu mult mai multe bucurii și reușite

decât dezamăgiri. Am optat pentru filologie, am făcut o

alegere din inimă, fără a analiza în detaliu fiecare aspect, iar

acum, după patru ani, mă declar mulțumită. Am trăit momente

inedite, m-am bucurat la fiecare reușită, am muncit din greu și

am plecat din școală cu o mulțime de lecții de viață învățate.

Un clasament al celor mai memorabile momente nu aș putea

realiza, căci multe sunt momentele ce mi-au colorat viața de

licean, începând cu prima oră din clasa a IX-a, continuând cu

ora de matematică și încheind cu momentul în care mi-am

123

auzit numele la ultima strigare de catalog. Au fost patru ani

plini de emoție, speranțe și bucurii.

Care crezi că este rolul profesorului în formarea elevilor și în

ce măsură crezi că acest rol se reflectă în societatea

românească actuală? Se poate vorbi de o scădere a autorități

profesorului sau de o decădere a imaginii sale?

Meseria de profesor începe pe zi ce trece să iasă din

idealurile unui elev. Poate factorul decisiv este cel financiar.

Însă consider că, în ciuda acestui obstacol, meseria de profesor

rămâne una dintre meseriile de bază ale unei societăți. Da, cred

că profesorul are un rol esențial în formarea elevului. Elevul

are nevoie de educația primită la școală prin profesor. Pe mine,

personal, faptul că am întâlnit profesori dedicați m-a ajutat

extrem de mult. Dincolo de noțiuni teoretice, dincolo de

materia predată la clasă, profesorul reușește să transmită

elevului o serie de lecții de viață și să-l determine să-și

descopere propria percepție despre lume. E adevărat că pentru

marea majoritate a populației meseria de profesor a pierdut din

valoare considerabil, însă pentru mine nu. Am întâlnit mulți

profesori care m-au influențat pozitiv și poate într-o zi voi

alege și eu aceeași profesie; nu din motive financiare, ci

personale.

Cum arată, pentru tine, modelul profesorului ideal? Crezi că

un astfel de model există cu adevărat?

Nu știu dacă pot să îmi imaginez un profesor model

după anumite standarde. Personal, am avut de-a lungul anilor

de școală câțiva profesori preferați și cu toții erau diferiți:

aveau un alt stil de predare, alte cerințe și alte așteptări. Un

profesor model e un profesor care te determină să iubești

124

materia pe care o predă și, pentru mine, cel puțin, să scoată tot

ce-i mai bun din mine. Astfel au ajuns să îmi placă rând pe

rând sau în paralel, româna, engleza, geografia și biologia. În

ceea ce privește imaginea unui profesor model, nu cred că se

poate face după o rețetă, e nevoie de o combinație pe care

mulți profesori nu o găsesc.

Ce calități ar trebui să întrunească un/ o aspirant/ă la meseria

de dascăl?

Mă văd pusă în situația să mă gândesc serios la

calitățile necesare unui profesor, nu de alta, dar meseria

aceasta cred că o voi avea și eu. Întâi de toate, aș spune că un

dascăl are nevoie de o foarte bună pregătire profesională și

trebuie neapărat să fie un bun pedagog. Mai apoi răbdarea și

capacitatea de a fi cât mai obiectiv. Sunt calități de bază pe

care un profesor ar trebui să le aibă și cu ajutorul cărora atât

elevii, cât și profesorii vor cunoaște satisfacția unor cursuri

reușite.

Diferențele dintre generații se manifestă nu doar în rândul

elevilor, ci și în acela al profesorilor. Încercând un exercițiu

de imaginație, cum crezi că va arăta generația de profesori de

la liceul nostru peste treizeci de ani, să spunem?

E adevărat, diferențele se resimt. Însă cred că ceea ce

influențează aceste diferențe este experiența didactică. Dacă ar

trebui să-mi imaginez cum ar arăta generația mea peste zece

ani, nu ar rezulta o performanță extraordinară. Dar lucrurile se

schimbă când anii trec. Cred că generațiile actuale de profesori

vor fi influențate considerabil de progresul tehnologic. Orele

nu vor mai fi ținute în același mod, gadget-urile vor caracteriza

într-o oarecare măsură profesia de dascăl, dar cu toate acestea

informația transmisă de la profesor la elev va rămâne în linii

125

mari neschimbată, iar între acești profesori și viitorii lor elevi

va exista o relație la fel de strânsă ca între generația mea de

elevi și profesorii noștri.

De ce ai ales să mergi la Litere? Crezi că vei reuși să te

adaptezi vieții de studentă, ai emoții?

Am emoții destul de multe aș putea spune. Sper să

găsesc la Facultatea de Litere ceea ce caut, iar așteptările mele

să fie depășite. Am ales Facultatea de Litere din dorința de a

face ceea ce-mi place. Această facultate îmi permite să dau

frâu liber imaginației mele, dar totodată teoretica și critica îmi

trasează linii ce mă vor ajuta să mă perfecționez și-n ale

scrisului și-n ale cititului. La sfârșit de clasa a XII-a nu am

pierdut timp să iau o decizie în ceea ce privește viața mea de

studentă, căci decizia am luat-o acum patru ani când am ales

filologia. Am spus că asta este ceea ce vreau să fac și am

încredere în decizia luată. Cred că e locul potrivit pentru mine.

Sper ca totul să corespundă așteptărilor mele și să reușesc să

mă perfecționez în domeniul literaturii, dar și al limbii, de ce

nu?

Care sunt pasiunile tale? Cum au evoluat ele de-a lungul

timpului?

Pot spune că m-am schimbat destul de mult de-a lungul

timpului. În clasele primare nu mă mai săturam să calculez,

iubeam matematica atât de mult încât îmi petreceam întreaga

zi adunând, înmulțind ș.a. Totodată, eram fascinată și de

povești. Citeam destul de mult în comparație cu ceilalți colegi

de la școala din sat. Dar acum am uneori impresia că nu mai

sunt eu cea de adineaori. Îmi place foarte mult să citesc, să

126

scriu și să mă învârt cât mai frecvent în mediul cultural. Îmi

plac filmele, muzica, îmi place să cânt la chitară. Nu în ultimul

rând, iubesc muntele. Fiecare drumeție mă aduce în armonie

cu natura. Mă simt nemaipomenit cucerind înălțimile munților.

Găsesc în munți liniștea și armonia necesară pentru a-mi spori

imaginația. După fiecare drumeție, simt că am mai multe de

spus și spun, dar nu verbal, ci în scris. Nu cred că în viitor

pasiunile mele se vor schimba. Am descoperit cine sunt și sunt

mulțumită cu propria mea persoană.

Ai vreun mesaj pentru unul dintre foștii tăi profesori? Îți va fi

dor de liceu?

Cu siguranță îmi va fi dor. Deja îmi e dor. Mi-e dor de

colegiu, de internat, de profesori. În ceea ce privește mesajele,

acesta nu e punctul meu forte. Îmi voi reaminti cu certitudine

de fiecare profesor, însă firea mea selectivă m-a determinat să

apreciez extrem de mult două profesoare: doamnele profesoare

de română și de geografie, aceasta fiind totodată și diriginta

mea. Ce aș vrea să le transmit? Toate gândurile mele bune.

De-a lungul acestor patru ani de liceu m-au ajutat să devin cine

sunt. Am pășit în liceu cu teamă și am reușit, datorită lor, să

plec încrezătoare. M-au ajutat să-mi șlefuiesc pasiunile și să

devin din ce în ce mai bună în ceea ce fac. Mă consider extrem

de norocoasă și sper ca și alți elevi să aibă astfel de profesori.

Există vreo întrebare la care ți-ai fi dorit să răspunzi și nu ți-a

fost adresată?

Nu.

(interviu realizat de Alexandru Bodog)

127

„Nu poţi înţelege ce înseamnă o ţară

dacă nu faci să rodească pământul

din care te tragi şi tu...

Sunt mândră de copiii mei

şi cred că am ştiut destul de bine să-i învăţ

să facă să dea rod nu doar ţărâna de pe ogor,

ci şi ţărâna însufleţită.”

Prof. Maria Ciutureanu - biologie

Când aţi simţit că vreţi să deveniţi profesor?

În 1951 am terminat Şcoala Normală la Turnu-Severin.

Venise acolo, la examenul de absolvire, un preşedinte de

comisie din minister, care avea sarcina să descopere între

absolvenţi doi elevi care să meargă mai departe la facultate.

Pentru asta, era necesar ca aceşti elevi să-şi completeze

studiile cu ultima clasă de liceu şi să dea apoi un nou

bacalaureat. Nu puteai altfel, ca absolvent de şcoală normală,

să mergi mai departe. Dintre colegi, directoarea şcolii, Olimpia

Birdeanu, m-a ales pe mine şi m-a recomandat. Îi mulţumesc

până în ziua de azi. Era severă, o domnişoară în vârstă,

profesoară de biologie, a fost profesoara mea doar în ultimul

an de şcoală normală. Datorită ei am îndrăgit biologia.

Apoi?

Am urmat Institutul Pedagogic de doi ani, la Bucureşti,

fiind pasionată de lucrări practice. Apoi am continuat la Cluj,

la Facultatea de Biologie a Universităţii Babeş-Bolyai, făcând

anii IV şi V şi dând la final un nou examen de stat... La

începutul anului V, am primit o telegramă, înainte de Crăciun,

128

să mă prezint urgent la examenul de Paleontologie... Se ştia că

profesorul, domnul Maxim, era foarte sever mai ales cu fetele,

pentru că băiatul lui se otrăvise, îndrăgostit fiind de o studentă

de la naturale... M-am prezentat şi din 23 de studenţi am fost

singura care am trecut...

Primul dumneavostră loc de muncă?

Liceul de la Lipova, din judeţul Arad. Am fost

repartizată acolo şi am lucrat în acea şcoală 10 ani şi o lună,

am fost şi directoare-adjunctă. L-am avut cu mine pe fratele

meu mai mic, cu şase ani mai mic, de care am avut grijă ca o

mamă. A devenit medic veterinar şi mai apoi ne-am stabilit în

Timişoara amândoi. La un moment dat, a venit mama mea

acolo, la Lipova, să mă ia acasă, pentru că eram aşa de departe

de restul familiei. Dar Cornel Jucu, şeful secţiei de învăţământ

de acolo, a invitat-o la masă ca să o convingă să mă lase să

rămân, şi a reuşit... Doamna Jucu m-a luat chiar la ei acasă şi

m-a îngrijit de gripă într-o iarnă... Am trăit acolo ani

extraordinari... Printre oameni iubitori, minunaţi... Acum

lumea nu mai e aşa de caldă, de primitoare...

Cum aţi ajuns în Timişoara?

În 1962 m-am căsătorit cu Prodana Petrache, inginer la

IRTA, şi cu el am venit încoace. În primul an am lucrat în trei

şcoli, apoi la Liceul 6 din Mehala, apoi la Inspectoratul Şcolar

Judeţean, patru ani. Mi-a plăcut foarte mult, am cunoscut aşa

judeţul şi oameni grozavi, profesori atât de devotaţi... După

aceşti patru ani am ajuns la Şcoala Medie 3, cum se numea pe

atunci Liceul Pedagogic de azi...

129

Aţi predat şi în străinătate?

Da, am lucrat în Maroc între 1974 şi 1978, la Oujda un

an, la o şcoală de fete, iar la Kenitra trei ani, într-o şcoală

mixtă. Am predat în limba franceză, am mai avut colegi

români, profesori de matematică, fizică, chimie... Era primul

an în care profesorii francezi de acolo au fost în parte înlocuiţi

cu profesori marocani, care nu erau destui... Ceauşescu tocmai

făcuse o vizită în Maroc şi preşedintele de acolo ceruse ca

ajutor să-i trimită profesori care puteau preda în limba

franceză. Aşa am ajuns noi din România în Maroc.

Diferenţe frapante între şcoala de aici şi şcoala de acolo?

Acolo învăţământul era organizat după sistemul

francez, cu accent pe învăţarea intuitivă. La ştiinţe lucram aşa:

se împărţea o clasă de 32 de elevi în două, jumătate făceau 2

ore lucrare practică la biologie, iar cealaltă jumătate – lucrare

practică la chimie. Apoi alternam cele două jumătăţi şi abia

după ce toţi elevii făcuseră lucrarea practică urma o oră cu

clasa întreagă, în care predam teoria la tema respectivă, aşa

cum o facem aici, în România. Asta înseamnă că o temă pe

care aici o tratez teoretic într-o oră, acolo o tratam în cinci – de

două ori două ore de lucrări practice şi una teoretică...

Diferenţa este esenţială... Învăţarea parcă mergea de la sine...

Cum v-aţi înţeles cu elevii marocani?

M-am bucurat de multă stimă... Copiii erau cuminţi, la

locul lor, copii necăjiţi majoritatea, din familii foarte

modeste... Profesorii marocani lăsau mulţi corigenţi, iar eu

mereu le luam apărarea elevilor, am luptat pentru ei în consilii

130

şi le-am spus marocanilor să mai judece şi cu inima, nu numai

cu mintea. Erau copii sărmani, fără posibilităţi... Mă

simpatizau şi chiar m-au rugat să le predau şi în româneşte, ca

să audă şi ei cum e limba mea de acasă. Le-am ţinut aşa o

lecţie despre frunză, explicând în franceză, apoi în română

propoziţie cu propoziţie... Elevii m-au îndrăgit tare, unii au

venit în România să facă medicina, mi-au scris de la Cluj...

Cum vă pregăteaţi lecţiile?

Directorul de acolo, domnul Elmiri, m-a chemat la

început şi mi-a spus să-mi cumpăr pentru lecţii tot ce am

nevoie, că îmi va deconta. Trebuia să-i duc doar numele, seria

şi numărul de buletin ale persoanei de la care făceam

achiziţiile. Aşa am cumpărat porumbei, iepuri, iar albine,

lăcuste, peşti mi-au adus copiii. La lucrări practice lucram pe

grupe, la mese îmbrăcate în faianţă, cu apă curentă şi sistem de

drenaj, aveam laborator. Foloseam mult şi microscopul,

observam picioarele insectelor, tipurile de ţesuturi... Mă

documentam pentru lucrări practice dintr-o carte de biologie

canadiană, iar la zoologie făceam desenele după o carte

românească. Făceam şi lecţii în natură... Aveam în liceu o

clădire a noastră, a celor de naturale, eram unsprezece

profesori de naturale în total – nouă francezi, un marocan şi o

româncă.

Programa nu era obligatorie. Eu îmi făceam planificare,

ca în România, şi mă străduiam să termin materia, spre binele

copiilor. Dar în afară de pregătirea efectivă a lecţiilor nu ni se

cereau documente – nu ne controlau planurile de lecţie, doar

prezenţa la oră (venea un portar oră de oră cu o condică prin

fiecare clasă şi semnam acolo). Însă eu, din proprie voinţă şi

din respect faţă de mine însămi şi faţă de copii, nu mergeam

131

niciodată nepregătită, mai ales că nu ştiam prea multă biologie

în franceză, aşa că învăţam bine-bine totul, ca la oră să pot

vorbi liber şi să pot răspunde oricăror întrebări. Cu ceva timp

înainte făceam pentru fiecare lecţie un conspect detaliat în

franceză şi un plan cu întrebări şi răspunsuri pe care le

consideram posibile. Când şi când îl repetam, apoi, în preziua

lecţiei, îmi făceam schema de pe tablă şi desenele. Nu ne

controlau cum lucrăm în clasă, dar copiii erau cel mai bun

judecător. Ei făceau diferenţa dintre profesorii buni şi cei

nepăsători şi-mi spuneau: „Madame, ne place de

dumneavoastră că nu citiţi lecţia din carte în faţa noastră şi că

ne explicaţi până pricepem!”

Când nu le plăcea un profesor făceau chiar grevă, dar mie nu

mi-au făcut niciodată. Chiar şi directorul mă lăuda – aflase că

le făceam elevilor şi lecţii recapitulative, cu sinteze. Mă vedea

că vin mereu mai devreme la şcoală, ca să-mi pregătesc cum se

cuvine lucrările practice... Profesorii români au fost buni

ambasadori... Am primit chiar două săptămâni de concediu în

plus, la un moment dat, pentru că eram conştiincioasă.

În ultima zi de şcoală trebuia să fie toţi profesorii şi

elevii prezenţi, aveau loc consiliile claselor, fiecare separat, şi

se iscăleau procesele-verbale.

Elevii purtau uniforme? Disciplina era menţinută serios?

Fetele veneau într-un halat bej, ca o uniformă. Dacă

profesorul era bun, nu existau probleme de indisciplină, dar cu

profesorii slab pregătiţi erau necruţători, nu le intrau la ore. Nu

aveau diriginte, cum e la noi, toţi ne ocupam în mod egal şi de

problemele educative. O singură dată am participat la o şedinţă

cu părinţii. Marocanii au vorbit acolo foarte mult, directorul

132

ne-a tradus totul în franceză. M-a uimit atunci opinia unui

părinte, care le reproşa profesorilor că şcoala urmăreşte

conduita copiilor doar în timpul programului şcolar, nu şi în

rest. Mi se părea absurd ca tot profesorilor să li se reproşeze

comportamentul copiilor din perioada în care ar fi trebuit să fie

supravegheaţi de părinţi...

Cum v-aţi petrecut acele vacanţe?

În vacanţe am călătorit cât am putut de mult, mai ales

că nu ştiam dacă şi în următorul an vom reveni în Maroc.

Aprobările de plecare la muncă se obţineau pentru un an şi nu

exista siguranţa prelungirii. Condiţiile erau ca şcoala marocană

să te solicite în continuare şi ca cei din România să te lase să

mai mergi. Pe atunci, din România puteai pleca în excursii

doar în ţările socialiste; foarte greu obţineai viză pentru restul

lumii. Aşa că am profitat din plin de ocazie. În primul an am

văzut Egiptul, Algeria (am fost atunci pentru prima oară în

Sahara şi am constatat cu uimire câtă viaţă adăposteşte

deşertul!) şi o bună parte din vestul Europei. În anul al doilea

am făcut Crăciunul în Senegal, apoi am văzut Spania şi

Insulele Canare, Portugalia, Italia, Grecia şi, în sfârşit, Parisul

pe îndelete. Au urmat, în anul al treilea, Anglia, Ţările de Jos,

Elveţia, Statele Unite ale Americii şi Canada, iar în ultimul –

Peninsula Scandinavică (de două ori în viaţă am trecut dincolo

de Cercul Polar de Nord), Germania, Polonia, în fine, ce mai

rămăsese... Majoritatea câştigului meu a fost investit în aceste

călătorii, şi atunci, şi de atunci încoace. În Uniunea Sovietică

am fost în mai multe rânduri, până în Transcaucazia. Am văzut

China şi India... Sunt o mare norocoasă, nu sunt habotnică, dar

îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-am putut bucura de

toate astea. Niciodată nu m-a interesat câştigul material, am

133

încercat mereu să-mi îmbogăţesc spiritul... Pe lângă profesia

mea, călătoriile mi-au fost marea pasiune... Am petrecut zile în

şir în marile muzee, cu traseu prestabilit şi cu încercarea de a

cuprinde cu mintea şi sufletul cât mai mult, mai ales că provin

dintr-o familie de oameni minunaţi, dar fără acces la marea

cultură. Mi-am construit cultura, câtă o am, pornind de la glie,

de la firul ierbii...

Din tot ce aţi văzut, ce v-a impresionat în mod aparte?

Fiecare loc are farmec, are oameni care-i merită

frumuseţea. Mi-a plăcut mult Suedia, o ţară foarte bine

organizată şi cu oameni cumsecade. În Italia drumurile erau pe

atunci grozave şi oamenii asemenea... Partea apuseană a

Canadei îmi place foarte mult.

Ce principii v-au călăuzit în educarea copiilor?

Seriozitatea, consecvenţa, corectitudinea, respectul,

dragostea... Tot ce-am făcut am făcut cu plăcere şi am încercat

să le transmit şi lor bucuria mea de a trăi. Mi-a plăcut să

predau biologia, mi-a plăcut să-i învăţ să aibă grijă de

sănătatea lor, să-i învăţ să fie dascăli şi pe studenţii de la

naturale şi pe elevii de la Pedagogic, am fost bun mentor şi

pentru colegii mei mai tineri. Aşa cum am încercat să mă

dezvolt pe mine, încercam şi cu ei. Am mers împreună la

concerte, la teatru, la operă. La dirigenţie le ceream să prezinte

colegilor, la clasă, viaţa şi operele marilor compozitori şi

pictori, că de scriitori se mai ocupau la literatură... I-am dus în

nenumărate excursii prin ţară, ca să o descopere şi să o

iubească, iar apoi, ca învăţători, să ştie, la rândul lor, cum să

organizeze şi ei excursii pentru elevi. Mi-aduc aminte cum am

134

plâns când am fost prima oară pe Transfăgărăşan, atât era de

frumos! Văzusem o bună parte a lumii, dar nici spectaculoasa

Norvegie nu-mi oferise ceea ce descopeream atunci în

ţărişoara mea...

În parcul şcolii, în clasa a IX-a, când studiam botanica,

fiecare dintre elevii mei avea o mică parcelă pe care cultiva

legume şi zarzavaturi pentru cantina şcolii. Nu poţi înţelege ce

înseamnă o ţară dacă nu faci să rodească pământul din care te

tragi şi tu... Şi am avut şi am mari bucurii de la copiii mei. Mă

bucur pentru realizările lor şi necazurile lor mă îndurerează.

Sunt mândră de ei şi cred că am ştiut destul de bine să-i învăţ

să facă să dea rod nu doar ţărâna de pe ogor, ci şi ţărâna

însufleţită. Din 1978, când am revenit din Maroc, până în

1987, când m-am pensionat, am format cu toată inima

generaţii de educatoare şi învăţători, apreciaţi şi respectaţi

acum nu doar în Timiş, ci în lumea întreagă...

Un sfat pentru tinerii profesori de acum?

Să muncească. Să fie devotaţi. Să iubească elevii, să-i

judece drept, dar să-i şi înţeleagă. Să le vadă nevoile şi să îi

ajute. Să fie, înainte de orice, oameni.

135

„Nu cred că e mai dificil acum să fii profesor.

Mereu a fost dificil

dacă nu ai înţeles

că totul depinde de tine.

Tu, cadrul didactic, ai un rol esenţial.”

Prof. Ilie Istodorescu – istorie

Domnule profesor, din lecţiile dumneavoastră nu lipsea

niciodată momentul de fixare a cunoştinţelor. Cum reuşeaţi să

treceţi întotdeauna prin toate verigile unei lecţii?

Totul este să-ţi organizezi foarte bine activitatea, aşa îi

asiguri reuşita. În absolut orice ai face, nu doar ca profesor.

Tocmai am fost ieri în judeţul Arad, unde s-a realizat o

comemorare a eroilor de la Păuliş. Totul a fost organizat

impecabil, arădenii au fost întotdeauna foarte buni

organizatori.

Meseria de profesor se sfârşeşte la un moment dat, eventual

odată cu pensionarea?

Nici vorbă, eşti profesor toată viaţa, chiar şi când nu

mai vii la şcoală. Eu, de pildă, tocmai am scris ieri după-masă,

la întoarcerea acasă, o expunere pentru a o prezenta la acţiunea

următoare a Asociaţiei Veteranilor de Război „Eftimie

Murgu”. Particip activ la toate acţiunile lor. Ascult radioul,

citesc presa, sunt la curent cu tot ce se întâmplă notabil în jurul

meu. Trebuie să am o viziune de ansamblu în permanenţă

asupra fenomenelor.

Asemeni lui Eftimie Murgu, şi dumneavoastră aţi venit spre

Timişoara de la Caransebeş. Aţi lucrat chiar în acest liceu,

care purta numele marelui luptător pentru libertate. Ce părere

136

aveţi despre felul în care Timişoara valorifică astăzi imaginea

acestei personalităţi istorice?

Eftimie Murgu este una dintre marile personalităţi ale

Banatului. Rolul lui în istoria neamului nostru nu este suficient

subliniat. Chiar această şcoală ar putea purta numele lui în

continuare. A avut idei înaintate, a fost condamnat pentru

ideile şi faptele lui de trei ori, este un martir al luptei pentru

libertatea românilor. Am făcut un memoriu pe care chiar

mâine îl voi duce la Asociaţia Veteranilor ca să-l depunem la

primărie, pentru realizarea unui bust al lui Eftimie Murgu pe

care să-l aşeze pe Aleea Personalităţilor din Parcul Central. Nu

e posibil să nu fie acolo, tocmai el, a cărui activitate înseamnă

foarte mult pentru Banat. A demonstrat într-un studiu temeinic

originea latină a limbii române şi originea romană a românilor,

studiu fundamentat pe cercetarea a peste 60 de documente, pe

dovezi etnografice şi folclorice. A luptat pentru unirea şi

pentru drepturile românilor. Asociaţia Veteranilor poartă

numele lui pentru că el a insistat asupra necesităţii înfiinţării

armatei populare. A făcut şcoala la Caransebeş, a avut strânse

legături cu Preparandia de la Arad, şi-a desfăşurat activitatea

în întreaga zonă – Deva, Reşiţa, Caransebeş, Arad, Timişoara

– , a fost profesor şi la Iaşi, dar cea mai intensă activitate a

desfăşurat-o la Lugoj. A murit la Budapesta şi a fost

înmormântat acolo, iar peste ani, în 1932, osemintele i-au fost

aduse în cimitirul de la Lugoj. Populaţia îl iubea foarte mult, îl

numea „căpitan general al Banatului”. Când a trebuit să

citească Proclamaţia din iunie 1848 la Lugoj, pe Câmpia

Libertăţii, a fost dus pe braţe de ţărani de la trăsură până la

tribună, în semn de mare preţuire. Era împotriva

absolutismului, a imperialismului, voia pământ pentru ţărani.

După citirea proclamaţiei lui, ţăranii au refuzat să mai

plătească impozite. Tineretul român ţinea mult la el şi, când a

137

fost arestat, tinerii au organizat manifestaţii la Budapesta

pentru eliberarea lui, au trimis memoriu la Viena împăratului

pentru asta. În închisoare a fost vizitat de Avram Iancu, era

bun prieten cu Bălcescu, erau legături strânse între ei,

revoluţionarii din toate cele trei provincii româneşti. A luptat

şi pentru independenţa bisericii ortodoxe a românilor şi a şcolii

din Banat de ierarhia sârbească. Acum, în manualele de istorie,

sunt despre el scrise trei rânduri...

Ce consideraţi că a fost benefic pentru formarea copiilor în

învăţământul românesc de până în 1989 şi ar putea fi în

continuare util?

Sunt mai multe aspecte, esenţiale pe atunci, care se

dovedesc întotdeauna esenţiale, aşadar şi acum tot aşa ar fi. În

primul rând, este vorba de faptul că profesorul trebuie să

trezească interesul elevului pentru carte. Asta e prima datorie a

noastră. Aşa, ei ar înţelege că istoria este un instrument de

apărare a drepturilor noastre. Ca să le trezeşti interesul, trebuie

să găseşti în lecţie momentul potrivit în care să integrezi un

citat din lucrarea care vrei să-i atragă spre a o citi integral. Mai

mult, trebuie să le suscităm curiozitatea pentru istoria locală,

integrată în cea naţională şi, la rândul lor, în cea universală. E

o datorie să cunoască istoria locului în care trăiesc, pentru că

altfel nu înţeleg cine sunt ei, de fapt.

Apoi este necesar să comentăm cu elevii documentele

pe care le studiem. Să analizăm ideile de acolo, aşa

contribuind la dezvoltarea gândirii. Vezi, Eftimie Murgu avea

şi idei pedagogice înaintate, multe putem învăţa de la el. Era

împotriva memorării mecanice a informaţiilor, pleda pentru

dezvoltarea gândirii şi a spiritului critic. Îmi aduc aminte de

vremea când încă mai predam, aveam în cabinetul de istorie, la

dispoziţia elevilor, toate numerele din „Magazin istoric”, din

138

care discutam cu elevii articole, îi puneam să caute şi acolo

citate pentru lecţiile lor de la practica pedagogică. Puteau să

studieze suplimentar cât doreau.

În perioada în care aţi lucrat erau mulţi profesori care

procedau la fel?

Sigur, eu eram şi metodist al inspectoratului şi, la

cercurile pedagogice şi când mergeam în inspecţiile pentru

grade didactice, insistam pe această chestiune. Chiar de asta

m-am ocupat în lucrarea mea de gradul I, intitulată „Rolul

beletristicii în educaţia patriotică a elevilor, în aprofundarea

cunoştinţelor de istorie”... Educaţia patriotică este importantă,

elevul poate fi mândru de înaintaşii lui; România are în lume

locul ei, au trăit aici oameni deştepţi şi demni care merită

admiraţia noastră.

Ce alte căi aţi mai recomanda ca să aducem istoria în viaţa

elevilor, să facem din ea o prezenţă?

Monumentele au şi ele un rol important. Elevii trec pe

lângă ele şi nu ştiu ce reprezintă, e mare păcat! La evenimente,

elevii trebuie duşi de profesor la monumente, să depună

omagial o floare, pentru că acei eroi s-au jertfit pentru ţară,

deci şi pentru ei. Monumentele sunt şi factori de educaţie

estetică şi de dezvoltare a gândirii. Elevul trebuie pus în

situaţii problematizante, el trebuie să vadă forma sugestivă a

sculpturii: de ce este monumentul închinat veteranilor din Al

Doilea Război Mondial în formă de cruce, de pildă? Tocmai

pentru că ea, crucea, reprezintă jertfa, este simbolul

sacrificiului suprem. Hristos s-a jertfit pentru umanitate, eroii,

de asemenea, pentru popor. Când se vizitează un monument

trebuie citite cu elevii şi comentate inscripţiile de acolo, totul

139

trebuie dirijat; observarea elevilor trebuie orientată de

profesor.

Mare rol are în educaţia elevilor şi biblioteca, şi ea

trebuie integrată în activitatea didactică. La evenimente să se

organizeze expoziţii de carte şi dezbateri la bibliotecă, cu tema

raportată la semnificaţia evenimentului.

Apoi, sunt de impact sărbătoririle cu elevii în sala

festivă – cu cântece patriotice şi versuri recitate. Acum, la

comemorarea de la Păuliş, copiii de la şcoala de acolo au

cântat foarte frumos „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” şi

au spus poezii dedicate eroilor. Niciun eveniment istoric nu ar

trebui să treacă nesărbătorit. Copiii trebuie să înveţe că istoria

este o celebrare a virtuţilor poporului nostru, care, cum spunea

Nicolae Iorga, „de-a lungul veacurilor, a fost un popor de

martiri şi eroi”.

Aţi fost foarte mulţi ani metodist pentru practică pedagogică

la liceul nostru. În ce fel poate fi trezit interesul pentru istorie

la copiii din ciclul primar?

Cea mai bună cale este povestirea istorică. Dumitru

Almaş, de pildă, era profesor de literatură, iar povestirile lui

sunt foarte bune: ele surprind însemnătatea evenimentului, iar

personajele bine conturate construiesc arhetipul eroului în

imaginaţia copilului. Eram odată la Piatra-Neamţ, conduceam

un curs pentru profesorii de istorie, un fel de perfecţionare pe

ţară, iar cursul pentru profesorii de română era condus de el,

de Dumitru Almaş. Tocmai s-a întâmplat să ajungă pe acolo,

ca excursionist, profesorul Tohăneanu, de la Litere, de la

Universitatea din Timişoara. Almaş i-a cerut să ţină o

expunere, iar Tohăneanu a acceptat şi a cucerit asistenţa

imediat, de la primele fraze... Aşa trebuie sa facă şi

140

învăţătorul, să-l fascineze pe copil, prin povestire să îl aducă

spre evenimentul istoric şi spre eroi.

Ce erou istoric v-a impresionat cel mai mult în copilărie?

Decebal a fost primul erou care m-a impresionat, prin

felul în care a luptat, încercând să ţină piept romanilor, care

aveau o tehnică de luptă mult mai înaintată decât a dacilor...

Cum s-a folosit de avantajele mediului... Scena morţii, care e

reprezentată şi pe columna lui Traian de la Roma, este

extraordinară... Atâta demnitate încât să se sinucidă ca să nu

cadă viu în mâinile cuceritorilor, să nu fie batjocorit la Roma,

te pune pe gânduri.

Cum vedeţi raportul între mica şi marea istorie?

Ele trebuie împletite. În Primul Război Mondial, în

apropiere de Mărăşeşti, o fetiţă, Maria Zamfir, a contribuit la

reuşita luptelor, ţinând locul unui observator care fusese

împuşcat. Privind cu binoclul, dintr-un stejar, ea dădea

informaţii unui transmisionist, care le furniza celor ce dirijau

bătălia. Rolul ei a fost la fel de mare ca şi al generalilor care

decideau strategia în funcţie de observaţiile ei exacte. Sau în

‛44, colonelul Ion Enescu, însărcinat cu apărarea Timişoarei, a

fost convins că oraşul va fi atacat din sud-est, şi aşa s-a şi

întâmplat. Toată Timişoara a fost atunci pe baricade. El este un

alt erou al cărui rol nu este suficient scos în evidenţă astăzi...

Cum vedeţi, ca istoric, Revoluţia din ‛89?

Categoric a fost revoluţie, pentru că a urmat o

schimbare de regim politic. Armata şi securitatea atunci şi-au

dat seama de realitate şi au trecut de partea populaţiei, asta a

asigurat reuşita mişcării populare. Că de ce s-a întâmplat la

141

Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu şi în alte oraşe au profitat

anumiţi oameni politici, şi asta e adevărat.

Consideraţi globalizarea o ameninţare pentru identitatea

naţională?

Identitatea naţională trebuie păstrată. Aici intervine şi

rolul profesorului, care poate să-l facă pe elev să aprecieze

valorile culturale autentice – folclorul, literatura română, arta

de toate felurile... Să cunoască câte ceva despre marii noştri

artişti, despre oamenii de ştiinţă... Scopul Uniunii Europene

era să construiască solidaritatea între popoare, să ducă la

dezvoltarea tuturor... Dar pentru asta ar fi trebuit ca cei care se

implică în activitatea de acolo să renunţe la apartenenţa

politică, să nu facă parte din vreun partid.

Credeţi că umanitatea reuşeşte să înveţe ceva din lecţiile

războiului?

Majoritatea conflictelor au cauze fie economice, fie

religioase. SUA, de exemplu, a făcut o mare greşeală cu

Afganistanul, i-a înarmat pe talibani, apoi aceştia s-au întors

împotriva americanilor...

V-a plăcut mai mult să predaţi Istorie universală sau Istoria

României?

Adevărata mea atracţie a fost, de fapt, diplomaţia. Pe

vremea când am făcut eu facultatea la Bucureşti, erau

specializări, cum este masteratul acum. În anul III alegeai

disciplinele favorite. Mi-a plăcut foarte mult diplomaţia şi am

ales multe discipline din acest domeniu. Aveam un profesor

extraordinar, profesorul Hudiţă, un mare ţărănist, ţinea lecţii

deosebite. M-aş fi orientat spre diplomaţie, cu timpul, dar, pe

când eram în primul an de învăţământ, după două luni de la

142

începutul şcolii, am fost chemat la minister ca să fac parte din

corpul de control. Încă de la început am avut satisfacţii mari la

clasă, lecţiile mele erau eficiente – secretul era organizarea!

Am ţinut atunci, ca probă de intrare în corpul de control, la

Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, o lecţie foarte bună, şi

profesorul Arbore Ştefan, celebru pe atunci, a spus despre

mine, după lecţia aceea, plin de încântare: „Mi-am găsit

urmaş!” Se vedea în felul în care predam că am la bază şcoala

pedagogică de la Caransebeş. Victor Ţîrcovnicu mi-a fost

profesor de pedagogie...

În 1967 am luat catedră aici. Aveam legături foarte

bune cu mulţi profesori din ţară, pe care îi cunoscusem în

inspecţiile ministerului, mai ales că într-o vreme am răspuns

de şcolile pedagogice. Am fost bun prieten cu profesorul

Popeangă, de la Arad, încă de pe când era el acolo director

adjunct. Şi tot din Arad este un alt prieten al meu foarte bun,

încă şi astăzi, Costea Ştefan, cândva şeful departamentului

Perfecţionare din minister. Ţin şi acum legătura cu destui

prieteni vechi.

Aţi fost fericit ca dascăl? Credeţi că acum e mai dificil să fii

profesor decât altădată?

Am fost foarte fericit, am ţinut mult la elevii mei, mi-

am făcut din plin datoria la clasă, din toată inima. Elevul te

simte şi dacă eşti pasionat, dar şi dacă nu eşti sincer, dacă nu

eşti drept. Am avut mari satisfacţii sufleteşti, mai am şi acum:

foştii mei elevii mă caută des, stăm de vorbă şi observ că

interesul lor pentru istorie nu se pierde în timp, dimpotrivă,

creşte. Nu cred că e mai dificil acum să fii profesor. Mereu a

fost dificil dacă nu ai înţeles că totul depinde de tine. Tu,

cadrul didactic, ai un rol esenţial.

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

143

„Cea mai importantă condiţie

pentru ca totul să iasă bine este

să nu faci din obligaţie ce ai de făcut,

ci din convingere.”

Prof. Ilie Hamat – educaţie fizică

Cât de devreme aţi conştientizat că aveţi aptitudini sportive

deosebite?

Mi-am dat seama că fac faţă foarte bine meciurilor de

handbal, în liceu. Copil fiind, învăţasem singur să schiez, să

patinez... Îmi concepusem chiar eu patine! Bunicii mei şi-au

dorit să devin inginer silvic. După terminarea liceului, am

plecat în armată, serviciul militar era pe atunci de un an şi

patru luni. Acolo, cum aveam puţin timp liber, învăţam şi

învăţam... În fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea, bunicul

mă întreba dacă învăţ pentru facultate, iar eu îi răspundeam

afirmativ. Aşa şi era, învăţam, dar nu pentru silvicultură, ci

pentru facultatea de educaţie fizică... Când am dat admitere,

eram şapte candidaţi pe un loc. La afişarea rezultatelor, m-am

speriat: citind lista de jos în sus, nu mă regăseam pe ea... Când

colo, eram al doilea intrat!

Au avut o influenţă benefică asupra dumneavoastră anumiţi

profesori?

Sigur, când eram în clasa a XI-a, la Caransebeş, ne-a

venit ca profesor de educaţie fizică un proaspăt absolvent al

facultăţii din Bucureşti, Puiu Ardeleanu. Apoi, în facultate,

144

deosebiţi au fost pentru formarea noastră Printz Frederic şi

Matei Schmitz.

În ce şcoli aţi fost profesor?

În 1971, când am absolvit facultatea, am fost repartizat

la Grupul Şcolar UCMR (al Uzinelor de Construcţii-Maşini

Reşiţa). În anul următor am devenit vicepreşedinte al CJEFS

Caraş-Severin (Comitetul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi

Sport), apoi, în 1976, am venit în Timişoara ca profesor la

Liceul Agricol, unde nici nu am ajuns să profesez până la

urmă, pentru că în toamnă s-a şi eliberat un post la Liceul

Pedagogic. Aici am rămas până la pensie, într-un colectiv de

colegi excepţionali, având elevi foarte buni şi interesaţi de

educaţie fizică. Am fost ales de colegii de aici director adjunct,

imediat după Revoluţia din ‛89, avându-i directori, pe rând, pe

doamna Curuţiu, pe domnul Simu şi pe domnul Marinescu. În

2000, când clădirea şcolii a fost reabilitată, am insistat ca

spaţiul destinat practicării educaţiei fizice să fie mărit. Până

atunci aveam doar sala mare de sport, iar atunci am

recompartimentat spaţiile existente şi am amenajat sala mică,

sala de forţă şi vestiarele. Tot atunci a fost recompartimentat şi

internatul şcolii, el primind configuraţia pe care o are acum.

Ce rezultate aţi reuşit să obţineţi la concursuri cu elevii pe

care i-aţi antrenat?

Chiar la venirea mea aici am început să antrenez echipa

de volei fete, cu care, de-a lungul anilor, am obţinut rezultate

foarte bune... La început, voleiul nu mă prea încânta, preferatul

meu era handbalul. Dar fetele erau atât de determinate,

progresele erau vizibile, aşa că voleiul a devenit şi pentru mine

145

prioritar. Îmi amintesc şi acum acele vremuri... În internat erau

peste 200 de copii, iar la ora 7, în fiecare dimineaţă, trebuia să

fac cu ei exerciţii de înviorare în curtea şcolii, obligatoriu. Pe

atunci directorul şcolii era domnul profesor Istodorescu, iar

biroul lui era chiar aici, unde este acum direcţiunea adjunctă.

De cum ajungeam în curte, el deschidea fereastra biroului, ca

să vedem că ne monitorizează, şi urmărea ce se petrece în

curte, ca totul să fie în ordine. Dacă se întâmpla să întârzii în

vreo dimineaţă – fapt cu totul neobişnuit, pentru că îmi luam în

serios îndatoririle –, mă lua la rost: „Să-ţi cumpăr ceas

deşteptător, deşteptule? Sau să-ţi dau telefon la şase ca să te

trezesc, să ajungi la timp?” Mi-a devenit foarte bun prieten,

suntem şi acum foarte apropiaţi. De la el am preluat

punctualitatea extremă şi dorinţa ca totul să fie bine pus la

punct...

În perioada 1984 – 1990 se organiza an de an o

competiţie pentru care ne pregăteam intens – Concursul

Republican al Liceelor Pedagogice. Eram mereu printre

primele trei-patru clasate, prin rezultatele foarte bune obţinute

la toate disciplinele sportive. La înot, de exemplu, am avut-o

campioană pe Luminiţa Gamber, în plus mai erau câteva fete

valoroase pe care chiar eu le învăţasem să înoate. În 1987

concursul s-a ţinut la Timişoara, iar organizarea deosebită pe

care am coordonat-o a rămas pomenită laudativ ani de zile de

către colegii din toată ţara...

Coordonarea practicii pedagogice v-a ajutat să fiţi un

profesor şi mai bun?

Categoric. Am învăţat metodică împreună cu prima

mea serie, iar orele mele erau o aplicare a tot ce ştiam. Am fost

şi lector la cursurile de reciclare care aveau loc vară de vară.

146

Am fost metodist al inspectoratului, coordonator al cercului

metodic al profesorilor de educaţie fizică din Timişoara şi

chiar coordonator al lucrărilor de grad I ale educatoarelor şi

învăţătoarelor care alegeau o temă de cercetare din această

disciplină de studiu.

Se ştie de multă vreme că mişcarea este extrem de benefică

pentru sănătate – „Mens sana in corpore sano”. Ce părere

aveţi despre ceea ce se întâmplă acum în învăţământ, în acest

sens?

Din păcate, mai mult se vorbeşte decât se face. Marea

noastră problemă este baza materială. Degeaba se introduc ore

de educaţie fizică în programă, dacă şcolile nu au spaţii

adecvate suficiente şi nici nu au mijloacele financiare pentru a

le realiza. Nici la nivelul oraşului nu este suficient spaţiu

amenajat pentru ca multor oameni să le fie accesibil să practice

puţin sport. În plus, pentru copii apar alte tentaţii în petrecerea

timpului liber, care îi îndepărtează tot mai mult chiar de simpla

joacă în aer liber...

Din experienţă, ce componente ale personalităţii copiilor sunt

stimulate prin sporturile individuale? Dar prin cele de echipă?

Sporturile individuale amplifică dorinţa de victorie şi

stimulează capacitatea de autodepăşire şi, de ce nu, stima de

sine. Cele de echipă sunt şi mai indicate, după opinia mea,

pentru că integrează jucătorul într-un grup orientat spre un

singur ţel, deci le canalizează tuturor energia spre un scop

comun.

147

Aţi lucrat şi cu copii de ciclu primar, şi cu elevi de gimnaziu,

şi cu liceeni. De care dintre ei v-a plăcut mai mult?

Cu cei de primar plăcerea este extraordinară, sunt

foarte receptivi, pun atâta suflet în tot ce fac, trăiesc cu

maximă intensitate fiecare victorie... Mai ales după ce îi

formezi, totul merge strună, evoluţia lor este extrem de

vizibilă. Mi-aduc aminte că la o inspecţie de grad am fost

asistat de profesorul Eugen Nagy. Având în normă şi clase de

ciclu primar, am lucrat şi cu cei mici, iar el a fost impresionat

de densitatea lecţiei şi de efortul susţinut pe care ei l-au depus.

„Lucraţi ca la performanţă!” mi-a spus atunci, încântat. Copiii

erau în clasa a IV-a, lucram cu ei dintr-a II-a... Rezultatele se

vedeau.

Aşa cum aţi antrenat echipa de volei, aţi condus clase de elevi

şi aţi organizat şi colectivul de profesori al şcolii. În toate

aceste ipostaze, aţi fost un excelent coordonator. Care sunt,

după dumneavoastră, calităţile esenţiale ale unui bun

coordonator?

Ştiu şi eu... Trebuie să te adaptezi colectivului, nevoilor

lui. Trebuie să-i tratezi pe toţi membrii unitar, pentru a reuşi să

armonizezi oarecum individualităţile puternice, să

omogenizezi colectivul fără a anihila independenţa fiecăruia...

Trebuie să poţi concepe strategii, să fii predictiv. Dar cea mai

importantă condiţie pentru ca totul să iasă bine este să nu o

faci din obligaţie, ci din convingere.

148

„Într-o şcoală ideală,

aş viza mai mult elementele

care să favorizeze integrarea socială a elevului –

aş vrea să devină mai responsabil,

mai voluntar, mai deschis,

să aibă iniţiativă, să devină bun organizator...

L-aş forma astfel încât să se descurce în viaţă.”

Prof. Gheorghina Todorov – istorie

Care sunt începuturile carierei dumneavoastră didactice?

Când am dat admitere la facultate, aici, la Timişoara, la

istorie-geografie, eram 18 pe un loc. Pe atunci era mult mai

dificil accesul la facultate decât astăzi, erau doar 20 de locuri,

sigur, toate bugetate de stat. În 1975, când am absolvit, a

urmat repartizarea guvernamentală – toţi absolvenţii de o

specialitate din ţară, în ordinea mediilor de absolvire a

studiilor universitare, luau un post la care erau obligaţi să se

prezinte şi pe care rămâneau cel puţin până la definitivat. În

acel an nu erau deloc posturi în vestul ţării, ci doar în

Moldova... profesorii noştri ne spuneau: „Dacă prindeţi

Bucovina sunteţi mari!”, pentru că Bucovina făcuse şi ea

cândva parte din Imperiul Austro-Ungar şi era mai apropiată

de Banat ca tip de civilizaţie. Norocul meu a fost că în judeţul

Timiş existau posturi cu predare în limbi ale minorităţilor, în

sârbă şi germană, iar eu proveneam dintr-o familie mixtă.

Mama era nemţoaică şi tatăl – sârb. Aşa că am luat un post cu

predare în limba sârbă, la Cenei. În primul an mi-a fost

extraordinar de greu, pentru că termenii de specialitate la

istorie şi la geografie, (le predam pe ambele) nu-i ştiam în

sârbeşte şi a fost nevoie să-i învăţ rapid... Apoi, în 1982 am

149

terminat la Universitatea din Cluj facultatea de istorie şi

filosofie, deci am mai adăugat o specializare... L-am cunoscut

şi pe viitorul meu soţ, profesor de fizică şi chimie la aceeaşi

şcoală, un om cu o demnitate formidabilă, trăsătură care m-a

uns la suflet... El vorbea sârba literar şi m-a ajutat destul de

mult să progresez şi eu în învăţarea variantei standard a limbii.

Ne-am căsătorit şi am rămas amândoi la Cenei până în ‛95,

când eu am dat examen naţional de titularizare pentru a ocupa

un post în Timişoara. Am avut şansa ca lucrările să fie

corectate la Cluj şi am luat o notă foarte mare, datorită căreia

am putut alege postul de la Liceul Pedagogic.

De ce aţi ales tocmai Liceul Pedagogic?

Pentru că îmi doream să lucrez cu elevi buni, iar aici

era posibil asta.

Cât de puternică era influenţa politică asupra studiului

istoriei înainte de ‛89?

Istoria era puternic marcată de politizare, poate una

dintre cele mai marcate discipline. Sigur, toate ştiinţele sociale

au fost puternic influenţate – se studia o disciplină numită

„Cunoştinţe social – politice” în clasa a IX-a, de exemplu...

Economia, filosofia, toate erau altceva decât ceea ce sunt

astăzi... La toate aceste discipline era obligatoriu ca fiecare

lecţie să se încheie cu un citat comentat din opera tovarăşului

Nicolae Ceauşescu. Adesea ne trezeam la ore în asistenţă cu

câte un activist de partid, fără studii superioare de vreun fel,

absolvent a doar opt clase. El ne făcea recomandări pe linie

ideologică... Era nevoie de prudenţă. Puteai fi reclamat că nu

procedezi conform indicaţiilor de către părinţi rău-voitori...

150

Dar a existat o cale prin care m-am putut sustrage

presiunilor ideologice ale vremii, cale pe care tocmai faptul că

aveam buletin de Cenei mi-a oferit-o. (Era un cerc vicios pe

atunci: nu puteai obţine un post în Timişoara decât dacă aveai

domiciliul în Timişoara, adică buletin de Timişoara; buletinul

nu putea fi obţinut fără serviciu în localitatea respectivă, care

să-ţi dea dreptul la repartizarea unei locuinţe şi tot aşa...)

Avantajul extraordinar al buletinului meu de Cenei a fost

primirea permisului de mic trafic, cu care aveam voie să

mergem în Iugoslavia de atunci, Serbia de azi, în care regimul

comunist era mult mai deschis spre Occident comparativ cu al

nostru. Aşa că mergeam de patru ori pe an la Belgrad, unde

aveam prieteni, şi rămâneam acolo câte o săptămână, studiam

în bibliotecile de acolo. Mi-am cumpărat şi am citit în limba

sârbă cărţi care aici s-au tradus abia după ‛89, lucrările lui

Soljeniţîn, de exemplu...

Ce principii v-au ghidat în activitatea didactică?

Am dus în profesie principiile morale care mi-au fost

induse prin educaţie, de către mama mea, mai ales: onestitatea,

cinstea, altruismul, respectul pentru muncă. Mama m-a învăţat

că munca îmi este adevăratul prieten şi adevăratul dascăl.

„Munca e Dumnezeul devenirii tale” îmi spunea ea. Mama

mea fusese şi deportată în Bărăgan, pe când avea 18 ani,

pentru simplul fapt că era de naţionalitate germană. Trecuse

prin multe şi, cu experienţa ei de viaţă, avea un clar simţ al

valorii umane. Eram trei surori de vârste apropiate şi toate trei

am fost încurajate şi susţinute să studiem serios, toate am

terminat Liceul „Loga”, apoi am făcut studii universitare.

Cum aţi caracteriza metodele dumneavoastră de predare?

151

Mereu m-a interesat formarea de competenţe, prin asta

am avut şi cele mai mari realizări ca dascăl, deoarece aşa i-am

pregătit pe copii şi pentru olimpiade, şi pentru examenele

naţionale. Am avut clase excepţionale, generaţii extraordinare

cu rezultate deosebite – clase de profil pedagogic, matematică

– informatică şi filologie. Am utilizat metode de predare

active, prin care copiii să argumenteze, să interpreteze... Aşa

am ajuns cu mulţi dintre ei la etapa naţională a olimpiadei de

istorie.

În ce măsură consideraţi că studiul istoriei influenţează

dezvoltarea personalităţii elevilor?

Istoria este parte componentă a culturii generale. Ea se

adresează şi sufletului, şi minţii. Modelează personalitatea

elevului mai ales prin modelele pe care le oferă. Iar astăzi

avem atâta nevoie de modele... Istoria este cel mai mare dascăl

al vieţii.

Ce v-a învăţat istoria pe dumneavoastră?

Mi-a oferit două modele de viaţă extraordinare:

Bismarck, prin forţa cu care a ordonat, disciplinat şi unificat

Germania, şi Napoleon, care avea nemaipomenite calităţi ca

om şi ca strateg. Tot istoria m-a învăţat că autoritatea se

impune prin ştiinţă şi prin rigoare. De aceea m-a preocupat

mereu să evaluez elevul la justa lui valoare, stimulându-i pe

cei foarte buni. Mereu am dat note de la 1 la 10. Am fost o

perfecţionistă în meserie. M-am implicat în proiecte

internaţionale, în pregătirea copiilor pentru olimpiade, iar toată

152

această muncă susţinută mi-a adus nu doar împliniri, ci şi

probleme de sănătate.

Când am venit la Liceul Pedagogic, doamna Curuţiu, o

minunată directoare, m-a avertizat: „Ştiţi că la noi la şcoală se

lucrează foarte serios?” Ani de zile, cât am pregătit elevi

pentru olimpiadă, nu am avut nicio sâmbătă liberă, din

noiembrie până la vacanţa de Paşte... Dar rezultatele nu s-au

lăsat aşteptate, ele sunt cea mai mare bucurie a unui profesor.

M-am implicat şi în proiecte internaţionale cu elevii, de

exemplu cel coordonat de muzeul din Kikinda, numit „Banatul

meu, Banatul tău”. Două săptămâni copiii au făcut acolo

arheologie, paleontologie, etnografie...

Istoria este necruţătoare uneori. Şi eu am fost la fel, în

organizarea recapitulării pentru bacalaureat, de exemplu.

Elevul trebuie să fie dirijat, să fie obligat să înveţe. Aici este

rolul dascălului. Uneori, abia după examen, elevul îşi dă seama

că profesorul a procedat bine.

Aţi avut şi dezamăgiri?

Nu prea... Totuşi, m-a durut faptul că, uneori, la

examenul de bacalaureat, ierarhia clasei era, în urma

rezultatelor, absurd modificată. Prefer să nu comentez acest

fenomen.

Aţi avut modele profesionale în dascălii dumneavoastră?

Da, am avut în clasa a V-a o profesoară de istorie

deosebită la Saravale, am făcut cu ea istoria antică... Mi-a

plăcut foarte mult, ştiam legendele Olimpului pe de rost... Încă

de atunci ştiam că voi deveni profesor de istorie. Apoi, în anii

de liceu, la Loga, mi-au plăcut mult domnul Pavel Petroman,

153

cu care am făcut literatură universală şi psihologie, şi doamna

Crişan, profesoara de limba română. Ei mi-au stimulat

dragostea pentru lectură... Am avut şi în facultate profesori

foarte buni şi exigenţi – profesorul Munteanu, profesorul Ţintă

Aurel... Imediat după ‛89 am citit o carte a lui Constantin

Noica, în care el descrie şcoala ideală, o şcoală în care să nu se

predea, la drept vorbind, nimic, ci doar să se discute şi să se

creeze stări de spirit... În toată cariera mea am avut drept

călăuză ideea că în schimbul de idei şi afecţiune dintre

profesor şi elev niciodată nu ştii cine dă şi cine primeşte...

Aţi contribuit la formarea viitorilor dascăli?

Da, am îndrumat şi practica pedagogică a elevilor de la

Liceul Pedagogic şi cea a studenţilor de la Universitatea de

Vest. Am insistat să vină cu lecţia foarte bine pregătită, să

evalueze corect elevii şi să construiască o relaţie profesor –

elev bazată pe respect reciproc.

Ca profesor de istorie, stăpâniţi timpul. Dar spaţiul cum îl

luaţi în stăpânire?

Îmi plac mult călătoriile. Marele meu vis a fost să văd

Grecia, şi, de îndată ce s-a putut, am stat acolo trei săptămâni.

Am văzut locurile pe care mi le imaginasem, copil fiind, de

atâtea ori, datorită legendelor... Îmi şi plac ţările nordice, cu

nivel de trai ridicat, dar cu oameni foarte modeşti. Sunt

fascinante Roma, Florenţa, Veneţia... Vaticanul, sculpturile lui

Michelangelo, Capela Sixtină, picturile lui Rafael, ale lui

Tintoretto – sunt toate de neuitat... Am bătut Parisul cu

piciorul, descoperindu-i farmecul. Am stat la Luvru zile

întregi. Am vizitat Elveţia, iar în Bavaria m-au impresionat

154

castelele lui Ludovic al II-lea. Mă aşteaptă, cât de repede

posibil, Toledo, Lisabona, Statele Unite ale Americii...

Mai aveţi alte pasiuni, pe lângă istorie şi călătorii?

Da, lectura este una dintre pasiunile mele. E oarecum o

extensie a pasiunii mele pentru istorie. Favoritul meu este

Dostoievski, pe Boris Pasternak cu Doctor Jivago l-am citit

întâi în sârbă, ca şi Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn... Îmi

place mult Neagu Djuvara, iar în ultima vreme citesc lucrările

lui Lucian Boia. În De ce este România altfel? chiar are curajul

de a spune lucrurilor pe nume.

Cum vedeţi şcoala ideală?

O şcoală cu profesori valoroşi, foarte bine pregătiţi.

Dacă aş putea, aş modifica esenţial curriculumul, aş pune în

trunchiul comun doar 4-5 discipline esenţiale profilului, în

fiecare an, în rest aş insista pe limbile străine şi pe activităţi

extracurriculare care dezvoltă personalitatea elevului. Aş viza

mai mult elemente care să favorizeze integrarea lui socială – aş

vrea să devină mai responsabil, mai voluntar, mai deschis, să

aibă spirit de iniţiativă, să devină bun organizator... L-aş forma

astfel încât să se descurce în viaţă.

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

155

„Geografia te orientează.

Te face să-ţi aduni forţele.

O hartă îţi arată că cineva,

înaintea ta, a trecut pe acolo,

şi harta te reuneşte cu acel cineva,

aşa cum o face o carte

care ţi-l aduce în suflet pe autorul ei.”

Prof. Doina Roşca – geografie

Ce se alege din toate eforturile profesorului de a educa elevii?

Rezultatele educaţiei nu se văd imediat... Uneori ai

impresia că ceea ce faci e în van, dar după un timp constaţi că

nu e deloc aşa. În prima zi de şcoală din acest an şcolar au

venit să-mi fie alături, aşa cum nu speram, fetele mele, cele

cărora le-am fost dirigintă, absolventele din acest an. Au venit

vreo 15... Când au terminat a XII-a, eu le dăruisem fiecăreia

Profetul lui Kahlil Gibran. Ele mi-au adus acum Splendida

cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini. Mi-au pus în

ea un semn de carte pictat de una dintre ele, de Isabelle, care

este foarte talentată. Pe semnul de carte mi-au scris un proverb

indian. M-au însoţit în clasă şi, cu elevii cei noi de clasa a IX-a

în bănci, nu s-au lăsat până nu le-am citit cu voce tare, tuturor,

proverbul de pe semnul de carte: „Învăţându-l pe altul, îl faci

mai bogat, fără ca tu să devii mai sărac.”

Tot acolo, în faţa celor mici, i-am felicitat şi eu pentru

modul excepţional cum au intrat la facultate. Au fost o serie

remarcabilă. Din ‛91 şi până acum am fost mereu dirigintă la

clase de filologie şi am putut urmări îndeaproape evoluţia

profilului. An de an sunt tot mai buni copiii care vin...

Aşa că nu trecem chiar degeaba prin viaţa lor...

156

Cum vă simţiţi la şcoală?

Foarte bine. Dăscălia este vocaţia mea. Când am

terminat facultatea, am putut alege între a lucra într-un institut

meteo, într-un institut hidrologic sau în învăţământ. Am ales

atunci din instinct, pur şi simplu. Adesea, atunci când decizi,

nu înţelegi de ce o faci într-un anume fel, dar mai târziu

înţelegi că ai procedat exact cum trebuia. Din fericire, am

descoperit la timp că pot comunica cu copiii. E păcat să ştii

multe, dar să nu poţi transmite ceea ce ştii, să nu poţi da mai

departe.

Şi de ce tocmai prin geografie aţi ales „să daţi mai departe”?

Pentru că geografia te orientează. Te face să-ţi aduni

forţele. O hartă îţi arată că cineva, înaintea ta, a trecut pe

acolo, şi harta te reuneşte cu acel cineva aşa cum o face o carte

care ţi-l aduce în suflet pe autorul ei. M-am bucurat să văd în

vara asta mulţi turişti în Bucureşti, cu planul oraşului în mână,

căutând. Viaţa noastră întreagă este şi ea un fel de călătorie, cu

o hartă ce se desenează din mers... Eu nu vreau să fac geografi

din elevii mei, ci oameni. Când se despart de noi, au 18-19 ani.

Sunt adulţi. Cred că acesta este scopul nostru, să-i facem să

descopere mijloace de orientare în propria viaţă. Dar uite că e

greu.

Din ce anume vine acest greu?

Mediul este principalul răspunzător. La penitenciar este

un afiş mare, care încearcă să atragă atenţia asupra faptului că

cei care ies merită o şansă de reabilitare din partea societăţii.

157

Trec zilnic pe lângă el, scrie acolo limpede: „Suntem produsul

mediului”... Iar dacă harta te poziţionează în spaţiu, sunt şi

„hărţi” care te aşază în tine însuţi...

Ce anume a născut în dumneavoastră această pasiune pentru

hărţi?

Dascălii din şcolile prin care am trecut au fost de vină.

În şcoala generală de lângă Piaţa Badea Cârţan, Şcoala nr. 21

„Vicenţiu Babeş” am avut profesori de notorietate. Cred că

erau trimişi la noi, oarecum marginal, toţi cei care supărau cu

una sau alta autorităţile de-atunci, asta fiind probabil

pedeapsa... Mi-amintesc de profesorul de matematică, Vişan

Eugen, era un geniu – în faţa tablei, când se apuca de explicat

nici nu mai percepea prezenţa copiilor. La geografie l-am avut

pe domnul Lungoci în gimnaziu şi pe doamna în liceu. El

reuşea să ne facă să înţelegem chiar şi noţiunile mai dificile.

Mi-aduc aminte că am luat un doi la lecţia „Depresiunea

colinară a Transilvaniei”, mi-a cerut să enumăr depresiunile şi

i-am răspuns: „Nu pot, că sunt prea multe!” El ne-a deschis

apetitul pentru geografie. De pregătit pentru facultate m-am

pregătit cu domnul profesor Gabor. Era foarte consecvent, el

mi-a impus un ritm şi o disciplină de studiu. Tot el m-a sfătuit

să fac geografie pură la Cluj, la Universitatea Babeş-Bolyai.

Cum a fost studenţia la Cluj?

Am descoperit acolo o lume nouă, care mi-a plăcut

mult, din aproape toate punctele de vedere. Am stat în cămin,

ne-am modelat nu doar intelectual, ci şi spiritual, am mers

regulat la concerte, la spectacole. Mi-amintesc concertele de

orgă de la catedrala din centrul oraşului... Doar că aici lăsasem

158

o lume cosmopolită, formată din oameni de diverse etnii care

trăiau cu adevărat împreună – în blocul în care crescusem eram

români, sârbi, germani, maghiari, evrei. Cu prietena mea,

Renate, mergeam mai degrabă la slujbele de la catedrala

„Millenium” decât la biserica ortodoxă. Acolo descopeream o

polarizare destul de tensionată – am aflat atunci despre Ip,

despre Trăznea... În anul meu eram doar o bănăţeancă, un

moldovean, două regăţence – restul colegilor erau ardeleni...

După patru ani, la repartiţia guvernamentală a posturilor, cum

era pe atunci, nu aveam niciun post în vestul ţării. Ne-am

împrăştiat peste tot. Eu am luat cu medie foarte mare un post

în judeţul Maramureş, pe Valea Vişeului, într-un sat de

ucraineni cu foarte mulţi copii, unde am rămas trei ani, până

mi-am luat definitivatul.

Cum aţi ajuns în Banat, înapoi?

După definitivat, am renunţat la titulatura de acolo şi

am venit în judeţul Timiş ca suplinitoare. Am lucrat în mai

multe şcoli, pe rând – la Moşniţa Nouă, la Remetea Mare, la

Ianova. Apoi în Timişoara, la Liceul UMT. În 1993 m-am

titularizat prin concurs la Liceul Pedagogic.

Îndrumaţi şi practică pedagogică aici, ce a însemnat asta în

formarea dumneavoastră?

Un pas înainte. A trebuit să fur meserie de la domnul

profesor Jurjac, colegul meu mai experimentat. Mi-a pus la

dispoziţie cu generozitate cărţile lui de metodică, uneori mai

povestea din ceea ce făcea cu practicanţii, dar destul de rar...

Am învăţat şi de la el, dar şi de la colegele învăţătoare, mai

ales în primul an în care am predat metodică şi eu. Discutarea

159

lecţiilor demonstrative susţinute de ele, cu planuri de lecţie

detaliate, mi-a fost de folos.

Ce aţi observat în legătură cu statutul dascălului, de-a lungul

carierei dumneavostră?

Cred că profesorul e mai vulnerabil acum decât cu ani

în urmă. Se pune mult prea mult accent pe hârtii, nu pe

procesul didactic în sine. E un paradox să pui în umbră ceea ce

este viu... Fundamental este ceea ce se petrece în clasă.

Care domeniu geografic este favoritul dumneavoastră?

Geografia fizică, fireşte. Este spectaculoasă.

Demonstrează clipă de clipă că noi suntem doar o parte a

mediului şi ne reaminteşte că avem datoria să-l păstrăm în

echilibru. India este spaţiul în care diversitatea culturală

răspunde parcă celei geografice, este visul meu... Într-una

dintre cărţile lui, Lucian Boia se întreabă cum s-a ajuns tocmai

la globalizarea valorilor occidentale, în ciuda rafinamentului

Chinei, în ciuda culturii profunde a Islamului... Ajunge să

găsească răspunsul în confruntarea dintre războinici şi

agricultori, cu victoria primilor... Să sperăm că aceşti

războinici nu vor continua să tot distrugă, până când nu vor

mai avea ce...

160

„Sper să îi ajut pe elevii mei,

cât de mult îmi stă în putere,

să devină mai buni, mai înţelepţi

şi, poate, puţin mai creativi.”

Diana Doczi – absolventă a clasei a XII-a D,

promoţia 2013,

studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie

a Universităţii de Vest din Timişoara

Ce simţi despre şcoală acum, după 12 ani?

După 12 ani de şcoală, pot spune că sunt plăcut

impresionată. Dacă las deoparte toate lucrurile care nu au mers

bine şi mă gândesc preţ de o secundă la câte lucruri noi, utile şi

plăcute am învăţat, pot spune că sunt mulţumită şi că a meritat

să mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora 6. Nu pot să le fiu

decât recunoscătoare domnilor profesori care au ştiut cum să

facă orele interesante şi care într-o perioadă scurtă de timp m-

au învăţat foarte multe lucruri care mă ajută nu numai când

vine vorba de şcoală, ci şi în viaţa de zi cu zi. Le mulţumesc

enorm pentru fiecare cuvânt frumos spus la adresa mea, nu

cred că ei realizează întotdeauna cât de mult contează asta

pentru elevi.

Cum a contribuit faptul că în clasele I-IV ai învăţat într-o

clasă Freinet la felul în care înveţi şi te integrezi în colectiv?

Ce vei putea duce mai departe, ca profesor, din felul în care ai

făcut şcoală în acei ani?

161

Am crescut în stilul Freinet, deşi am studiat în acest fel

doar în cei patru ani ai ciclului primar. Când am trecut în clasa

a V-a totul era foarte ciudat pentru mine şi pentru colegii mei.

Munca în echipă nu este văzută foarte bine de către ceilalţi

profesori, însă noi am încercat să nu supărăm pe nimeni şi să

pastrăm cât ne-a fost îngăduit din stilul Freinet. Acest stil mi-a

îmbunătăţit abilităţiile de comunicare, pot spune că mă descurc

foarte bine când vine vorba de un colectiv de oameni

necunoscuţi. Găsesc mereu subiecte comune de discuţie,

indiferent de interlocutor, lucru care m-a ajutat foarte mult pe

parcursul liceului şi sper să-mi fie de folos şi la facultate. Stilul

Freinet este, în opinia mea, un stil care se potriveşte perfect

copiilor şi sper ca, atunci când voi deveni dascăl, să pot să mă

folosesc de tot ce m-a învăţat, să ajut copiii să se integreze mai

bine în lume, să fie sociabili şi să trezesc în ei şi puţin din

spiritul competiţional care a existat mereu între mine şi colegii

mei.

Cum ai ajuns la ideea de a te face profesor?

Mă gândeam mereu că voi ajunge un star rock, deşi

vocea îmi lipseşte cu desăvârşire. Pe parcursul anilor am

realizat că visul meu este unul, din păcate, imposibil de

realizat, în viaţa asta, cel puţin! Nu ştiam ce vreau să fiu, ştiam

doar că vreau ca lumea să mă ţină minte, şi nu în felul în care

îi ţii minte pe cei care îţi datorează bani. Iubesc sentimentul

acela pe care îl ai când poţi să ajuţi pe cineva, chiar dacă nu

primeşti nimic în schimb. Voiam ca atunci când nu voi mai fi,

cineva, oricine pe lumea asta, să se gândească la mine şi un

zâmbet să îi lumineze faţa, să las ceva bun în urma mea.

Profesorii sunt cei mai importanţi oameni din societate. Nu

162

înţeleg de ce la noi în ţară sunt atât de puţin respectaţi. Unde

am fi noi acum fără ei ?

Ce cred părinţii şi prietenii tăi despre această decizie?

Părinţii mei mă susţin. Consideră că meseria de

profesor este una respectabilă pentru o domnişoară. Prietenii

mei sunt împărţiţi pe grupe. Unii consideră că am ales bine,

alţii consideră că nu merită să învăţ atât pentru ca mai apoi

nişte „ţânci cu fiţe de bani gata” să se poarte urât cu mine. Fac

şi glume pe seama mea, dar norocul meu este că am realizat, în

sfârşit, că este viaţa mea şi că alegerile pe care le fac sunt

responsabilitatea mea, atâta timp cât consecinţele mă

afectează, în mare măsură, doar pe mine.

Ce calităţi ai descoperit la dascălii tăi? Ce defecte?

Profesorii sunt diferiţi, nu am dat niciodată de unul

care să semene foarte mult cu altul şi asta e bine. Am încercat

mereu să trec peste defecte, sunt atât de neinteresante în

comparaţie cu calităţile care, uneori, m-au luat prin

surprindere. Am descoperit oameni a căror inteligenţă mă

speria. Nu înţelegeam cum poate cineva să ştie atât de multe

despre o gamă atat de largă de subiecte şi am ajuns să şi

apreciez asta din ce în ce mai mult. Există şi exemple negative,

care m-au făcut să cred că, totuşi, sistemul greşeşte de multe

ori, oamenii aceia nu îşi merită locul la catedră.

Ce este catedra într-o sală de clasă? (un mobilier inutil, un

confortabil spaţiu al dezordinii, o barieră între elevi şi

profesor, o baricadă pe care se dau lupte etc.)

Catedra, ta-na-na-naaa!!!! Catedra este ca o linie care

ne separă, de aceea este atât de interesantă. Uneori uiţi că e

163

acolo, dar ea nu pleacă nicăieri. Oamenii încearcă mereu să

încalce regulile, să pună piciorul după linie, însă realizează

mai apoi că locul lor este cel de unde au plecat şi se întorc

dezamăgiţi la el. Catedra delimitează oamenii cu experienţă,

oamenii puţin mai învăţaţi, de oamenii care sunt dornici să

devină experimentaţi, culţi. Deşi este de multe ori ignorată cu

desăvârşire, cred că are un rol important în menţinerea

copiiilor sub control.

Prezintă câteva motive pentru care elevii/ profesorii merită să

fie respectaţi.

Elevii merită respect doar în cazul în care îl oferă şi ei,

lucru care este valabil şi pentru profesori. Respectul nu e un

lucru pe care îl înveţi la şcoală, respectul îl înveţi de acasă, de

mic. Nu poţi să respecţi o persoană care nu te respectă la

rândul ei, poţi doar să o compătimeşti, deoarece nu a avut

parte de educaţia cu care tu ai fost binecuvântat.

Ce fel de dascăl doreşti să fii tu?

Nu ştiu ce fel de dascăl am să devin, deoarece nu am

făcut până acum nici o oră de practică. În teorie, pot spune că

sper să îi ajut cât de mult îmi stă în putere pe elevii mei să

devină mai buni, mai înţelepţi şi, poate, puţin mai creativi.

Facultatea aceasta reprezintă pentru mine un munte al cărui

vârf sper că îl voi vedea. A fost foarte bine că am avut parte în

liceu de orele de scriere creativă, cred că mereu am vrut să

încerc să scriu, însă mi-a fost frică. Am să ţin minte orele

petrecute la cei mici şi orele în care ni se citea. Poate atunci nu

le-am apreciat la adevărata lor valoare, dar suntem oameni şi,

din păcate, învăţăm să apreciem unele lucruri doar atunci când

nu le mai avem.

164

„Când elevii îmi scriu sms-uri noaptea,

că vor diverse cărți de la mine din bibliotecă,

cum să nu zâmbesc fericită

că am mai «virusat» câțiva adolescenți,

cărora tocmai li s-a deschis în față

o lume infinită?”

Prof. Anca Sebestyen – limba latină

Cum ați ajuns să predați limba latină? Dar opționalul de

literatură universală?

Cum am ajuns să predau limba latină? Nu din pasiune,

pentru că latina este o limbă a cărei frumusețe o descoperi în

timp. Este o tradiție de familie (unchiul meu a terminat limbi

clasice), plus niște calcule meschine: era o specialitate ușor de

absolvit, se dădeau note mari, profesorii erau buni și la carte și

la suflet (Tohăneanu, care știa Eneida pe de rost, ca toți

oamenii cu adevărat inteligenți, era extrem de indulgent cu

prostia altora) și nu eram călăriți și terorizați ca studenții de la

engleză și franceză. Plus că latina, deși e veche, nu e veche.

Nu există forme idioate, ca la franceza veche sau engleza lui

Shakespeare. Așa am ajuns să „fac” latina.

Cu opționalul de literatură universală e altceva. De

fapt, e vorba de literatură universală contemporană. Aici e

vorba de pasiune pură. E ceea ce-mi place cel mai mult: să

citesc. Și nu orice, ci doar ce-mi place. Trăiesc cu convingerea

fermă că în orice copil zace un cititor. Totul e să-i pui în mână

cartea potrivită. La prima carte, nu ai voie să dai greș. Trebuie

să-l captiveze. Odată ce l-ai prins, îl ai captiv pe viață. Uff, aici

sunt foarte multe de spus: că avem nevoie de povești de când

165

ne naștem până murim, că, deși e o activitate solitară, citind,

nu ești singur niciodată, că cititul te face să poți sta singur

(câte compromisuri nu suportă oamenii tocmai pentru că nu

pot sta singuri!), că ne îmbogățește viața, că, citind, putem trăi

o sută de alte vieți, că ne învață să „citim” oamenii și… aș

putea vorbi la infinit despre subiectul ăsta. N-aș dori, sub nici

o formă, să trăiesc viața unui necititor. Nu-mi pot imagina

nimic mai searbăd! În fiecare zi abia aştept să ajung acasă, să

citesc. Oricând şi oriunde am ceva de citit la mine, poate se

iveşte ocazia!

Care sunt calitățile indispensabile unui profesor bun, în

viziunea dumneavoastră?

Care sunt calitățile indispensabile ale unui profesor?

Să-i placă adolescenţii. Să nu-şi fi uitat propria tinereţe. Să fie

înţelegător, să fie bun la suflet, să nu fie ranchiunos. Pe scurt:

să fie un om bun. Să nu ironizeze (adolescenţii sunt

vulnerabili), să nu uite că, deşi e la catedră, nu le ştie pe toate,

să ştie să spună „nu ştiu”, în desele situaţii în care chiar nu

ştie, să înţeleagă ce privilegiu e să trăieşti între tineri, să fie

conştient că şi el învaţă continuu de la tineri: învaţă ce

înseamnă spontaneitatea, inocenţa, îndrăzneala, pe scurt,

învaţă să-şi retrăiască, zilnic, tinereţea. Câţi alţi oameni au

privilegiul ăsta?

Știu că vă plac călătoriile. Ce locuri v-au impresionat cel mai

mult din tot ce ați vizitat?

Da, îmi place să călătoresc. Altă mare pasiune. Asta-i

cultivată de persoana care-mi călăuzeşte, în continuare, viaţa.

De mama. Toată copilăria mea, în fiecare seară, la cină, ne

166

povestea, mie şi soră-mii, ce important e să călătoreşti; cunoşti

alţi oameni, vezi alte obiceiuri, alt mod de viaţă. Pe scurt,

înţelegi că nu eşti buricul pământului, devii tolerant. Avea

dreptate. M-a făcut să înţeleg un lucru: un om curios e un om

cu suflet tânăr. Mi s-a părut de vis Coasta Amalfi (sudul

Italiei), printr-un peisaj natural şi urban care-ţi taie respiraţia,

Tunisia prin exotism (nu ai în fiecare zi ocazia să-i dai să sugă

unui pui de dromader cu blăniţa pufoasă pe care-l îmbrăţişezi,

tremurând de încântare) şi prin căldura şi isteţimea oamenilor,

Sardinia – prin peisajele ei apocaliptice şi orice piatră, de

oriunde, cu condiţia să te simţi liber, să fii în compania

potrivită, să ai cu cine să râzi şi să realizezi miracolul naturii.

Paradisul însă, cred că e Italia: orice cotlon al ei e miraculos. E

o ţară binecuvântată, locuită de poporul potrivit. Sufletul meu

e însă aici, unde am căsuţa mea de vis, în judeţul Caraş-

Severin, lângă Cheile Nerei. Aici sunt bună, blândă,

răbdătoare, veşnic cu zâmbetul pe buze (cum a observat

prietena Liana), pe scurt – acasă. Păcat că viaţa e prea scurtă şi

lumea prea mare. Dar, dacă-ţi place natura, eşti pasionat de

arhitectură şi iubeşti oamenii, orice loc de pe pământ e frumos.

Unic. Totul e să-l vezi.

În ce măsură (mai) e latina o ,,limbă moartă”? Nu cumva a

fost îngropată deja, cel puțin în învățământul românesc?

Latina nu e o limbă moartă. Nu va fi niciodată. E

mama limbilor europene. Cât timp cuvinte asemenea

calculatorului şi computerului sunt de origine latină, nu-mi fac

griji. Latina şi greaca veche sunt sursele de inspiraţie,

rezervoarele de neologisme ale tuturor limbilor europene. Sunt

fundaţia, zidurile întregii civilizaţii europene. Europa e

splendoarea care e, datorită lor. Fără ele, n-am fi nimic: ne-au

167

învăţat rigoarea, legea, urbanismul, logica, arhitectura,

frumosul, arta. Pe scurt, totul.

Noi am cam îngropat latina. Dar noi suntem un popor

tânăr, cu complexele inerente tinereţii. Credem că, dacă sărim

peste latină, recuperăm secole de istorie. Ne înşelăm. Când

vom înţelege că secolele de istorie nu se pot recupera, când ne

vom asuma lipsa Evului Mediu, vom înţelege şi importanţa

latinei. Pentru latină îţi trebuie răbdare, profunzime, vedere de

ansamblu. Este o limbă atât de complexă, atît de avansată,

încât eu învăţ în fiecare zi că n-o voi învăţa niciodată. E

infinită. O iubeşti greu, dar îndată ce începi să o iubeşti, te

surprinde în fiecare zi, te face să înţelegi ce mici suntem acum,

ce profunzi am fost cândva, cât de umani au fost cei de

dinaintea noastră, cât de evoluaţi, cu cât rafinament, zbucium

şi dăruire îşi trăiau vieţile! Abia studiind latina realizezi că nu

există evoluţie, că istoria omenirii e o învârtire bezmetică în

căutarea propriului ,,eu”, o repetare a aceloraşi greşeli. E

descurajant. Or, noi nu suntem un popor dispus să fie

descurajat.

O carieră didactică oferă mai multe satisfacții sau mai multe

dezamăgiri?

Dacă meseria asta oferă satisfacții? Sigur că da. Una

singură îmi vine în minte, dar nu-i de ici, de colo. Îmi amintesc

un elev cu numele lui cu tot (ceea ce nu-i puțin lucru pentru

mine): Bucătaru Claudiu. Era la filo, în clasa a XI-a, și nu

citise, până la vârsta asta, decât un singur roman, și pe ăla cu

forța: ,,Baltagul”. I-am recomandat o carte palpitantă:

,,Tuareg”. Te învață ce-i onoarea. A adorat-o. Venea la mine,

înainte de vacanțe, și-i dădeam stive întregi de cărți. A devenit

un cititor feroce. Mi-a spus o colegă de-a lui că, la vârsta de 18

168

ani, l-a intrebat ce și-ar dori. I-a răspuns: o bibliotecă. Nu-i

puțin lucru, așa-i? Acum e la Drept. L-am întâlnit și mi-a zis

că, fără mine, n-ar fi putut citi tomurile plicticoase care i se cer

la facultate. L-am învățat cititul. Când văd cum zeci de tineri

își cumpără cărțile recomandate și într-o zi citesc sute de

pagini, mă anunță la ore, cu ochii sclipitori, că le place cartea,

cum să nu mă bucur? Când citesc cartea lor şi apoi cărțile

colegilor și mă tot întreabă ce să mai citească, cum să nu fiu

încântată? Când îmi scriu sms-uri noaptea, că vor diverse cărți

de la mine din bibliotecă, cum să nu zâmbesc fericită că am

mai ,,virusat” câțiva adolescenți, cărora tocmai li s-a deschis în

față o lume infinită?

Ați avut profesori care să vă fi marcat în vreun fel?

Tohăneanu m-a marcat prin modestie, toleranță,

erudiție, bunătate. Un om deosebit, cu slăbiciuni înduioșătoare,

care te făceau să-l adori. Nu pot să uit cum, la vârsta de 60 de

ani, i-am cumpărat, din bursele noastre, 60 de garoafe: 59 albe

și una roșie și cum, când le-a primit, a izbucnit în plâns!

Atunci mi-a venit să râd. Acum aș plânge și eu. Vezi ce

vulnerabil te face vârsta?

Aveți scriitori, actori, regizori sau muzicieni preferați?

Am scriitori preferati: Philip Roth, Ian McEwan și

nenumărați alții. Îmi plac toți cei capabili să se facă înțeleși, de

la tractorist la academician. Literatura bună trebuie să fie

iubită de oricine. Asta e convingerea mea fermă. Dacă ai ceva

de spus, spune să te înțeleagă toți! Și nu-i voi uita niciodată pe

scriitorii care mi-au îmbogățit copilăria: Dumas, Jules Verne,

Karl May, Balzac, Zola, Dickens, Mark Twain, Stendhal,

169

surorile Brontë și atâți alți clasici! Regizori? Cum să n-am?

Iubesc cinematografia! Ador filmul! Woody Allen, Martin

Scorsese, Quentin Tarantino, Clint Eastwood, Robert Redford

și orice alt regizor care mă țintuiește în scaun și mă face să

trăiesc în film, să zâmbesc fericită, să uit de mine. Și pe toti

regizorii de film străin care iau Oscar. Asemeni Pulitzer-ului și

Booker-urului în literatură, Oscar-ul pentru regie și scenariu,

pentru mine, sunt o garanție a calității. Este un premiu care nu

se dă gratuit. Eu trăiesc cu convingerea că americanii au o

cultură mare și o cinematografie de care pot să fie mândri. E,

prin vârfurile ei, de primă mână. Actori dragi: Meryl Streep,

Cate Blanchett, Robert De Niro, Paul Newman, Jeremy Irons

și mulți alții. Muzică: Sting, Joe Cocker și, în general, tot e e

muzica anilor ‛70 – ‛80.

Lucruri care vă displac?

Ce-mi displace? Să mă trezesc dimineața devreme,

împotriva voinței mele. Să ies afară în beznă, în frig, în loc să

dorm fericită, la căldurică, în loc să mă trezesc cu o zi liberă în

față și cu o carte bună în mână. Îmi mai displac prostia

agresivă, autosuficiența, lăudăroșenia, minciuna.

Priviți înapoi cu mânie, aveți regrete?

Nu privesc înapoi cu mânie (apropo, ce film splendid!).

Mi se pare cea mai mare prostie. Nu mă mânie nimeni și

nimic din trecutul meu. Până acum am avut o viață frumoasă și

ușoară, că doar eu mi-am făcut-o, nu-i așa? Eu cred că viețile

ni le facem singuri, că suntem, în totalitate, responsabili pentru

eșecuri și succese. O viață în care ești urmărit de regrete și pe

170

care o parcurgi mânios mi se pare o viață ratată. Ori, eu am

numai una și nu vreau să o ratez.

Exercițiu de imaginație: ce veți face, pe vremea asta, peste

exact douăzeci de ani?

Sper că peste 20 de ani să mă trezesc, la ce oră doresc,

proaspăt pensionată, la căsuța mea de la Socolari, admirându-

mi florile și privind peste poartă, cu o cafea în mână și o țigară

în gură, cum ruginește pădurea. Nădăjduiesc că nu cer prea

mult. Sper să fiu sănătoasă, ca să pot savura fiecare zi!

(interviu realizat de Alexandru Bodog)

171

„Un elev mi-a scris în album

că sunt un deschizător de drumuri.

Nu pot să spun

că eu i-am învăţat fiecare lucru pe care ei îl ştiu,

dar i-am învăţat cum să se folosească

de tot ce ştiu de la mine

şi de tot ce descoperă singuri.”

Prof. Tatiana Cărăbaş – informatică

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi profesor de

informatică?

Înseamnă foarte mult, mai ales că am avut ocazia

deosebită de a vedea cum se naşte şi cum evoluează această

specializare în învăţământul românesc. În şcoala noastră

clasele de profil pedagogic au fost primele la care s-a introdus

folosirea calculatorului, în 1996-1997. Este un adevărat

privilegiu să porneşti ceva de la zero şi să vezi cum creşte... Iar

cel mai frumos în tot acest proces este faptul că elevi şi

profesori învaţă împreună, se bucură împreună de ceea ce fac,

de fiecare pas. Este nevoie de multă muncă, dar e fascinant,

pentru că munca e făcută cu atâta entuziasm şi cu creativitate,

încât simţi mult mai mult bucuria decât efortul. Simţi că ai

pentru ce să trăieşti. Şi, în aceste începuturi, viaţa mi-a dat un

nepreţuit dar: întovărăşirea cu colega mea, profesoara de

matematică Käthe Bivolaru, care a fost motorul, locomotiva

acestei transformări...

172

Cum aţi ajuns să colaboraţi?

Nu a fost demersul niciuneia dintre noi să colaborăm.

Dar lucrurile s-au petrecut orientându-se pur şi simplu într-

acolo. În ‛96 o fundaţie din Anglia a venit să-i ajute pe

profesorii din România să înveţe cum să integreze calculatorul

la clasă. Eu nu am fost numită de conducerea şcolii pentru

asta, dar o prietenă de la Liceul „Shakespeare” mi-a telefonat,

spunându-mi despre cursurile respective şi m-a întrebat dacă

aş vrea să merg. Noi două ne-am regăsit acolo şi Käthe a văzut

că sunt potrivită pentru asta. Ea se înconjura mereu de oameni

prin acţiunile cărora putea merge înainte, adică de oameni care

o stimulau şi o ajutau, şi ei, să se dezvolte... Ulterior, a devenit

pentru mine un adevărat mentor, m-a chemat cu ea la tot felul

de cursuri unde efectiv mă urmărea să vadă cum mă descurc.

Fără a-mi influenţa judecata, mă determina să merg înainte,

mă provoca, mă încuraja...

Spre ce?

Spre a avea curajul de a începe lucruri noi, spre a mă

autodepăşi. Era autoritară şi se impunea, avea încredere că voi

putea duce la capăt ceea ce aveam de făcut, oricât de greu ar fi

fost. Simţeam că, discutând cu ea, voi găsi mereu sprijin,

explicaţii, încurajări...

Care a fost pasul următor în devenire?

Pe atunci, achiziţia de calculatoare se făcea cu greu, ele

nu erau date şcolilor de către minister, cum se întâmplă acum.

Pentru a avea calculatoare am scris şi am derulat proiecte, am

câştigat concursuri... Apoi am început să-i formăm pe

173

profesorii din judeţul Timiş şi din judeţele vecine... Secţia de

matematică – informatică a apărut în liceul nostru şi datorită

soţilor Bivolaru – tot profesor de matematică era şi domnul –

în ‛99 – 2000.

Informatica este un domeniu cu un ritm de dezvoltare

fulgerător. Ce reprezintă acest fapt pentru profesor?

E greu să ţii pasul. Apar mereu lucruri noi. Când

întâlneşti elevi atraşi de domeniu, care descoperă singuri

elemente noi şi caută mereu să realizeze şi ei chestiuni de

ultimă oră, zona de confort a profesorului se îngustează foarte

mult. Pe lângă faptul de a te ţine permanent la curent cu toate

noutăţile, tu, ca profesor, aduci în plus calităţile tale umane,

experienţa şi inteligenţa ta... În această vară, când a absolvit

clasa căreia i-am fost dirigintă, mi-au scris în album câteva

cuvinte. Unul mi-a scris că sunt diplomată, altul – că sunt

mereu tânără sufleteşte, iar un altul a sesizat exact ceea ce simt

eu despre mine, acea parte a personalităţii mele pe care încerc

să le-o ofer lor, că sunt un deschizător de drumuri. Nu pot să

spun că eu i-am învăţat fiecare lucru pe care ei îl ştiu, dar i-am

învăţat cum să se folosească de tot ce ştiu de la mine şi de tot

ce descoperă singuri.

E greu să fii diriginte?

Mi se pare interesant că, în sfârşit, am ajuns să mă

bucur până la capăt de relaţia cu o clasă, pentru că am ajuns cu

ei ca dirigintă până la finalul clasei a XII-a. Ne-am înţeles

foarte bine, ne-am respectat şi apreciat reciproc. Am mai avut

ca dirigintă două clase deosebite, dar am fost nevoită să renunţ

la ele la începutul clasei a XII-a, la prima pentru că am

174

schimbat şcoala, în 1993, venind la Liceul Pedagogic de la

Liceul „Electrotimiş”, iar la a doua, în 2001, pentru că am

plecat să lucrez ca inspector şcolar.

Prin ce a fost deosebită munca dumneavoastră la Liceul

„Electrotimiş”?

Acolo am simţit că am o foarte mare contribuţie la

formarea elevilor ca oameni, dar şi la formarea lor

profesională, pentru că predam discipline de bază pentru

viitoarea lor meserie – diverse tehnologii, desen tehnic.

Existau însă şi clase la care aveai impresia că munceşti în

zadar...

De fapt, cum aţi ajuns profesor?

Am ajuns profesor printr-o conjunctură. Când am dat

bacalaureatul, în 1976, preşedinta comisiei era profesoară de

fizică. Mi-a remarcat răspunsul la proba orală a

bacalaureatului şi m-a întrebat dacă nu vreau să studiez fizica

şi să devin profesoară. Eu doream să devin inginer, să merg la

Politehnică. Aşa am şi făcut, iar în anul V aş fi putut alege ca

disciplină facultativă pedagogia. Dar n-am făcut asta, zicându-

mi: „Dacă o fi să ajung profesor, ajung eu şi fără cursul ăsta!”

Am terminat facultatea şi am fost repartizată să lucrez la Baia

Mare, la IMUAS – Întreprinderea de maşini-unelte, accesorii

şi scule. La un moment dat, soţului meu, care fusese un student

foarte bun, i s-a oferit un post la Întreprinderea „Electrotimiş”,

iar el a acceptat cu condiţia să se găsească şi pentru mine un

post, ca să putem veni amândoi. Aşa am venit amândoi în

Timişoara, acasă, în sfârşit, şi am lucrat în aceeaşi

întreprindere. Am lucrat în proiectare şi mi-a plăcut extrem de

175

mult, este pur şi simplu o încântare să concepi un proiect şi să-

l vezi apoi concretizându-se, să vezi efectiv utilitatea muncii

tale... Se produceau acolo unicate şi produse de serie mică, aşa

că mereu era nevoie să contribui cu idei şi soluţii la

conceperea şi realizarea pieselor. Dar foarte des eram amândoi

nevoiţi să plecăm în delegaţii, iar eu nu am mai putut face asta

după ce a venit pe lume fiica noastră. O vreme, soţul meu

reuşea să facă delegaţiile amândurora, dar era din ce în ce mai

greu şi pentru el, şi pentru noi acasă, să fie tot plecat... Din

fericire, s-a ivit un post la liceul respectiv şi l-am acceptat. Aşa

am ajuns în învăţământ.

Ce aţi adus din profesia de inginer-proiectant în felul în care

lucraţi ca profesor?

Sunt destule similitudini între cele două... Ambele îţi

permit să creezi ceva, să-ţi pui amprenta asupra rezultatelor, să

fii conştient de contribuţia ta vizibilă şi semnificativă şi apoi să

o îmbunătăţeşti... Am aplicat multe dintre cunoştinţele

acumulate ca inginer în noile situaţii. Ambele profesii mi-au

permis să-mi manifest trăsăturile de caracter – rigoare,

răbdare, consecvenţă, responsabilitate, implicare. Sigur, am

făcut şi modulul pedagogic, fără de care nu puteai rămâne în

învăţământ, participând la perfecţionări numeroase...

Aţi luat-o de multe ori de la început în profesie... Cum a fost

când aţi început să îndrumaţi practică pedagogică la Liceul

Pedagogic?

A fost, într-adevăr, o postură nouă... Am îndrumat

elevii în pregătirea lecţiilor de abilităţi practice, atât la

grădiniţă, cât şi la ciclul primar. M-am documentat din cărţi

176

româneşti de psiho-pedagogie, ca să descopăr particularităţile

de vârstă ale subiecţilor educaţiei şi metodele didactice

adecvate lor, iar pentru actualizarea cunoştinţelor de

specialitate am folosit mai ales cărţi străine, ale noastre erau

destul de puţine...

Faptul că aţi predat metodică v-a ajutat să deveniţi un

profesor mai bun?

M-a ajutat să conştientizez că sunt pe drumul cel bun,

să verific în practică ceea ce ştiam. Mi-am limpezit în timp,

prin studiu şi experienţă, foarte multe lucruri. Totul, şi

pregătirea anterioară a lecţiei, şi asistarea la derularea ei, şi

analiza ei ulterioară, totul are o deosebită valoare prin

interacţiunea cu cel îndrumat. E un proces de învăţare

reciprocă, în cazurile fericite...

Ce ne puteţi spune despre activitatea de inspector şcolar?

Am fost inspector de specialitate doi ani, pentru

discipline tehnologice. Nu era nou pentru mine să lucrez cu

adulţii, deoarece aveam destulă experienţa ca formator, dar

nouă a fost modalitatea de raportare la adulţi, consecinţă a

noului tip de relaţie pe care îl dezvoltam. Mi-a plăcut în acea

perioadă sentimentul de apartenenţă la un grup profesional în

care rolurile erau interschimbabile şi diverse, ţintind un scop

comun. A fi inspector a fost oarecum şi o confirmare a

nivelului meu de evoluţie profesională.

Din tot ce aţi făcut profesional până acum, ce v-a împlinit cu

adevărat?

177

Toate etapele mele profesionale îşi au locul şi rolul lor

în viaţa mea. Dar, dintre toate, a preda informatică întregeşte

cercul evoluţiei mele. Încă de când eram copil simţeam că îmi

doresc să trăiesc într-o lume tehnologizată. Visam să am o

locuinţă în care uşile să se deschidă singure, lucru ce putea fi

văzut pe atunci doar în filmele ştiinţifico-fantastice... Fără să-

mi fi propus iniţial, când informatica abia se năştea, treptat,

prin diverse experienţe, viaţa m-a dus spre a deveni ce

visasem: profesoară de informatică. Înţeleg din asta şi că

niciodată nu ştii ce te mai aşteaptă în viitor, mai ales că

informatica este într-un permanent reviriment.

A fi profesor de info se potriveşte cel mai mult cu felul

meu de a fi – nu-mi plac drumurile bătătorite, mă feresc de

rutină, mă bucur mereu de lucrurile noi.

Cum aţi sintetiza sensul unei vieţi de dascăl, într-un cuvânt/ o

expresie/ un enunţ?

Unii oameni sunt făcuţi ca să se pună în valoare, iar

alţii – ca să-i pună în valoare pe ceilalţi. Noi, dascălii, suntem

făcuţi ca să îi punem în valoare pe ceilalţi.

178

„Ca să fiu sincer,

mi se pare mai eficace a lucra

cu conştiinciozitate şi responsabilitate,

acestea din urmă

implicând suplimentar reflexivitate şi nuanţă,

ceea ce nu prea este cazul pasiunii,

cu caracterul ei năvalnic şi necontrolat.”

Prof. Adrian Costache – pedagogie

Cum aţi ajuns profesor de pedagogie?

Profilul facultăţii mi l-am ales în funcţie de specificul

de care am fost interesat. Întâmplător sau nu, specializarea

pedagogie oferea în mod firesc perspectiva carierei de

profesor, de care nu am fost preocupat prioritar. În primul

rând, am fost interesat de studiul filosofiei; desigur, au fost

multe alte discipline conexe pe care a trebuit să le studiez şi

care au întregit, în fond, problematica de bază care mă

interesa. La sfârşitul studiilor universitare am ajuns profesor

desemnat prin repartizare guvernamentală la o şcoală specială

în Timişoara, ceea ce era relativ îndepărtat de pregătirea mea

iniţială.

Cum s-ar zice, m-am „trezit” profesor prin forţa

lucrurilor... Desigur, ştiam de la bun început că asta va fi

direcţia şi, pentru moment, grija mea era să funcţionez cel

puţin satisfăcător în această calitate.

Ce presupunea pe atunci a lucra într-o şcoală specială?

Acolo mi s-a repartizat o clasă de elevi de 7 ani, toţi cu

grade variabile de debilitate mentală, însă toţi educabili. Erau

179

12 – numărul maxim de elevi posibil într-o asemenea clasă.

Mi-a fost destul de dificil, deoarece a trebuit să fac operă de

învăţător la clasele primare, pentru care nu aveam o pregătire

specifică, nefiind absolvent de liceu pedagogic. Aşa că atunci

totul a trebuit perfectat din mers şi, dacă astăzi toţi aceşti foşti

elevi, acum adulţi, ştiu să scrie şi să citească, mie mi se

datorează. Fără îndoială, a trebuit să mă informez suplimentar

în domeniul psihopedagogiei speciale, pentru a mă familiariza

cât mai mult cu problematica. În calitate de profesor-

defectolog, mi-am dus elevii până în clasa a VIII-a, interval în

care am predat toate disciplinele prevăzute în programă, cu

excepţia educaţiei fizice, muzicii şi a desenului.

Cum v-aţi simţit lucrând cu ei?

Lucrul cu această categorie de elevi este dificil şi

rezultatele s-au lăsat aşteptate destul de mult timp, luni de zile,

întrucât acumulările şi modificările în psihologia şi conduita

lor se produc într-un ritm mult mai lent decât în cazul celorlalţi

elevi. Am avut senzaţia că acest segment al învăţământului

este o Cenuşăreasă, într-un fel, uşor neglijat, ba chiar, din

perspectiva percepţiei sociale, cadrele didactice de acolo erau

privite într-un mod mai condescendent şi plin de înţelegere. În

orice caz, totul depindea în foarte mare măsură de gradul de

implicare şi de solicitudine al cadrului didactic, mai ales în

condiţiile în care presiunea asupra unui asemenea tip de şcoală

era mică.

O mare problemă era faptul că deficienţele lor

intelectuale erau secondate de tulburări de comportament.

Deşi, cel puţin la modul intuitiv, caracterul de-a dreptul nefast

din punct de vedere psihologic al instituţionalizării copiilor

atât de mici în internate era cunoscut, s-a continuat mult timp

180

în acelaşi mod, probabil din lipsă de preocupare specifică sau

de alte resurse. Copiilor le lipsea un spaţiu privat, numai al lor,

care să le confirme identitatea şi să asigure o dezvoltare

normală a eului. Aşa se explică faptul că mulţi sufereau în

grade variabile de izolaţionism, iritabilitate, insubordonare,

nelinişte, anxietate, tristeţe şi deprimare.

Dificultatea muncii a stimulat colaborarea colegilor?

Cadrele didactice din astfel de şcoli ştiau că se află într-

un regim social şi profesional special şi, fie şi numai datorită

acestui fapt, dovedeau un grad sporit de solidaritate. La

şedinţe, destul de dese, se discuta constant despre statutul şi

evoluţia categoriei respective de elevi, se făceau propuneri, se

sugerau soluţii pentru problemele curente.

Ce aţi înţeles acolo despre natura umană?

Mi-am dat seama cât de fragilă este fiinţa umană, cât

de sensibilă este la influenţe de factură nativă şi socială şi cât

de greu se recuperează sau se vindecă tulburările de un fel sau

altul. Am înţeles limpede cât de prostească şi superficială este

atitudinea de superioritate şi de persiflare la adresa persoanelor

cu dizabilităţi.

Aţi simţit că activitatea de acolo vă determină să vă depăşiţi

limitele?

Nu ştiu câte limite am depăşit, dar ştiu sigur de câte ori

mi-am simţit limitele. Mai ales la debut m-am simţit neajutorat

şi descurajat, dar, se vede treaba, nu suficient de mult încât să

abandonez. Până la urmă, lucrurile s-au înscris pe un făgaş

oarecum firesc şi au decurs mult mai bine.

181

Cât a fost pasiune şi cât responsabilitate în ceea ce aţi făcut ?

Asa cum înţeleg eu conceptul de pasiune, al cărui

termen e deseori folosit abuziv şi cu tendinţe de

grandilocvenţă, nu am lucrat cu „pasiune”… Asta presupune

ardere intensă şi nu durează mult în timp. Tentaţia de a te

îmbăta cu cuvinte este mare. Ca să fiu sincer, mi se pare mai

eficace a lucra cu conştiinciozitate şi responsabilitate, acestea

din urmă implicând suplimentar reflexivitate şi nuanţă, ceea ce

nu prea este cazul pasiunii, cu caracterul ei năvalnic şi

necontrolat. La urma urmei, este important să-ţi faci treaba cu

profesionalism.

Care a fost pasul următor?

În 1990 am trecut la o şcoală nou înfiinţată, acolo am

rămas doi-trei ani, după care s-a ivit oportunitatea unui

concurs pentru ocuparea unei catedre la Liceul Pedagogic,

concurs de care am trecut şi am devenit profesor la catedra de

pedagogie, unde, cum e uşor de ghicit, m-am simţit mult mai

în largul meu. De altfel, în toată perioada activităţii mele la

şcoala specială am simţit că nu sunt folosit la întreaga mea

capacitate şi că rămâneau nevalorificate multe dintre resursele

personale.

Ce v-a solicitat mai mult decât v-aţi aşteptat?

Fără îndoială, volumul mare de muncă,

responsabilitatea care era semnificativ mai mare şi grija de a

nu cădea sub standardele deja instituite ale liceului. De-abia

aici am intuit cu adevărat care sunt riscurile lipsei de

182

conştiinciozitate şi de responsabilitate ale unei activităţi la un

liceu de o asemenea anvergură. La un moment dat, profilul

pedagogic, specializarea învăţători-educatoare a intrat într-un

con de umbră inexplicabil, ceea ce a antrenat multe dificultăţi

profesorului de pedagogie: în timp, manualele s-au învechit, au

apărut discipline noi pentru care nu existau programe şcolare,

s-au redus orele de practică pedagogică, au dispărut cabinetele

de pedagogie în licee… Am fost obligat să suplinesc lipsa

manualelor cu suporturi de curs în care am sintetizat informaţii

culese din literatura de specialitate, ceea ce a consumat enorm

de mult timp şi resurse psihice. La ora actuală, am asigurate

toate suporturile de curs cu informaţie actualizată, elevii

primind un exemplar şi operând copii pentru fiecare în parte.

În plus, aproape la fiecare suport de curs există şi o schemă/

sinteză care rezumă informaţia esenţială din respectivul suport

de curs.

În ce măsură aţi simţit influenţa destinului în traiectoria

dumneavoastră profesională ?

Cioran spunea că suntem determinaţi, dar nu

automate. Problema liberului arbitru uman este foarte veche şi,

bineînţeles, nu a primit un răspuns definitiv. Este încă unul din

multele mistere. S-ar părea că este vorba de o libertate

înăuntrul unei necesităţi… Ceea ce înseamnă că nu suntem

tocmai liberi. Eu văd lucrurile în felul următor: în contextul

unei reţele de interacţiuni universale extrem de complexe, dar

ordonate, necesare şi orientate, ascunse însă omului, gândurile

şi acţiunile sale nu îi pot apărea decât ca fiind liber concepute

şi desfăşurate. Dar simt că lucrurile nu stau aşa: îndărătul

acestei libertăţi, resimţită ca atare în mod subiectiv, psihologic,

183

tronează suveran şi discret necesitatea sau, dacă vreţi,

predestinarea, fatalismul.

Şi am resimţit semnul ordinii (pre)stabilite într-o

experienţă din propria mea viaţă.

În perioada când susţineam examenul de admitere la

o anume facultate, am suferit un accident care m-a scos din

cursa respectivă şi m-a obligat să mă reorientez. Nu am crezut

niciodată că a fost vorba de vreo întâmplare. Ca să rezum:

omul se poate gândi la orice şi ar putea să facă orice, dar dacă

se abate semnificativ de la calea sa intervin corecţii

supraumane, percepute – cum s-ar putea altfel – ca survenite

întâmplător...

Pe traseul unei vieţi evoluăm, involuăm... Ce se pierde, ce se

câştigă ?

Ceea ce spun religiile, credinţele, înţelepciunile şi

filosofiile – mai vechi şi mai noi – este consecvent

contradictoriu. Şi nu poate fi altfel din moment ce lipsesc

criteriile.

Problematicii şi tezelor filosofice şi/sau religioase nu le

pot fi aplicate tratamentele utilizate în cazul aserţiunilor

ştiinţifice, unde rigoarea şi precizia pot fi asigurate.

Dimpotrivă, în cazul primelor, nu avem decât „instrumentarul”

furnizat de intuiţie, credinţă, convingere interioară şi asta nu

prea are de-a face cu rigoarea şi demonstraţiile logice.

Aşa stând lucrurile, e de presupus că o viaţă împlinită,

a unui individ oarecare, poate fi expresia unei evoluţii pozitive

încheiate, dacă o judecăm după criteriile sociale curente. Cum

nu se poate şti la modul absolut – în nici un caz – care este

adevărata menire a unui individ pe pământ, fiecare „se ocupă”

cu ceva, în speranţa, uneori nemărturisită şi neconştientizată,

184

că face bine ceea ce face. El nu se poate ghida decât după

criteriile, valorile consacrate de mult timp şi, de ce nu, după

prejudecăţile sociale curente. Asta, la nivel individual. La

scară socială, cred că vede toată lumea, ceva nu este în regulă,

şi aici se aplică mult mai judicios calificativul de involuţie, de

decadenţă. Când vezi ce valori se promovează, de ceva timp,

te apucă îngrijorarea, ce spun, de-a dreptul spaima. Toată

această disoluţie morală la care suntem spectatori ori părtaşi

de-a dreptul, nu-i a bună, apucăm pe o cale primejdioasă care

nu ştiu unde o să ne ducă. Asist la o furie ce desacralizează, ce

pune sub semnul îndoielii valori perene şi sănătoase,

încercându-se înlocuirea cu alte mentalităţi şi atitudini. Ce se

urmăreşte prin asta, n-aş putea spune cu siguranţă, pot avea

numai unele bănuieli.

Întorcându-mă la individ, cred că criteriul ultim după

care îşi poate evalua viaţa ajunsă aproape la capătul celălalt

este propria conştiinţă, care nu se pierde în nuanţe şmechere şi

în speculaţii... şi singura care îţi poate da un certificat autentic

şi definitiv.

185

„Binele, adevărul, frumosul – ele ne vor salva.

Nu neliniştea este esenţa vieţii,

ci pacea, dreptatea, liniştea, prietenia –

ele sunt cele care ne vor strânge laolaltă

şi ne vor ajuta să privim mai mult spre cer.”

Pr. prof. dr. Nicolae Beleanu – religie ortodoxă

şi muzică pastorală

Ce loc ocupă în viaţa dumneavoastră Liceul Pedagogic

„Carmen Sylva”?

Pentru mine există câteva şcoli în Timişoara care ocupă

primul loc, iar acest liceul este una dintre ele. Am predat aici,

sunt legat de clasele de seminar. În vara acestui an chiar am

participat la întâlnirea de 10 ani de la absolvire a uneia dintre

primele promoţii ale specializării teologie ortodoxă, întâlnire

organizată la un loc cu absolvenţii celorlalte specializări. A

fost o minunată ocazie pentru a înţelege că am fost apreciat în

această şcoală. După întâlnirea cu profesorii, foştii noştri elevi,

acum preoţi, au ţinut o slujbă în capela şcolii. A fost înălţător,

multora ni s-au umplut ochii de lacrimi.

Faptul că discutăm acum nu este întâmplător, ci este

voia lui Dumnezeu ca să nu se aştearnă uitarea peste

speranţele, eforturile şi bucuriile noastre. Timpul nu trece în

zadar, el trece prin şi cu fiinţa noastră. Momentele care au

trecut cu noi au fost atât de pline de sens! Şi astăzi există aici

atâţia oameni deosebiţi – se vede asta pe chipul lor senin, care

le oglindeşte sufletul plin de bunătate şi dăruire...

În curând, aici va veni la şcoală nepoţelul meu, iar eu

mă voi simţi, împreună cu el, şcolar iarăşi...

186

Pentru mine, coridoarele astea încă răsună de vocile

copiilor cântând muzică religioasă, toate zidurile astea-mi

vorbesc...

Cum s-a născut iniţiativa înfiinţării profilului vocaţional,

specializarea teologie ortodoxă, în judeţul Timiş?

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului a

dorit înfiinţarea unui seminar teologic ortodox aici, la

Timişoara. Cel mai apropiat seminar pentru copiii din judeţul

nostru era cel de la Caransebeş. M-a chemat – eram pe atunci

inspector şcolar de specialitate la religie – şi am chibzuit

amândoi că nu se putea construi o clădire destinată

seminarului, ar fi fost mult prea costisitor. Ne-am gândit în

care dintre liceele timişorene ar fi locul unor asemenea clase şi

am căzut de acord că Liceul Pedagogic era cel mai indicat. Am

discutat cu conducerea de atunci a liceului şi am găsit aici

oameni cu credinţă, deschişi la acest gând. În 1996 a luat fiinţă

prima clasă a IX-a. La materiile laice aveam profesorii şcolii,

iar la materiile teologice speram ca, pe măsură ce numărul de

ore ar fi permis înfiinţare de posturi, să aducem tineri bine

pregătiţi intelectual şi smeriţi spiritual, care să dea concurs

pentru posturile respective. Prin concurs au devenit dascăli ai

şcolii Petru Suru, Mircea Munteanu, Nicolae Şincari, iar alţi

preoţi profesori au avut ore la plata cu ora. Şi eu am predat în

acele începuturi muzică şi discipline teologice.

Care este cea mai dificilă dintre aceste discipline?

Dogmatica. Este comparabilă cu matematica din

învăţământul laic, pentru că face apel major la logică. Trebuie

să cunoşti toate dogmele, tot ce s-a hotărât în sinoadele

ecumenice dintre 325 şi 787. Aceste dogme nu pot fi alăturate

pur şi simplu, relaţiile dintre ele sunt de mare complexitate.

187

Ce traiect profesional au absolvenţii acestui profil?

Nu toţi absolvenţii au mers mai departe la Facultatea de

Teologie, au urmat diverse direcţii – la fel ca absolvenţii

celorlalte secţii ale şcolii. Am întâlnit peste ani dintre ei, unii

stomatologi, alţii – funcţionari la primării, ba chiar şi poliţişti.

Dar sunt destui şi cei care au ajuns preoţi apreciaţi în parohiile

lor, precum şi profesori de religie.

Ştiu că secţia merge din ce în ce mai bine, mulţumită

eforturilor colegilor mei, profesori de care sunt mândru.

Vibrez din toată inima când aud lucruri bune despre rezultatele

lor cu corul, despre olimpiadele unde copiii se remarcă chiar la

etape naţionale.

Cum se dezvoltă personalitatea elevilor prin faptul că învaţă

la acestă secţie?

Tinerii ajunşi la maturitate realizează cât de important a

fost pentru ei că au avut această şansă de a studia mai multe

discipline teologice decât cei din învăţământul laic. Nu doar că

pătrund mai adânc tainele religiei, la o vârstă atât de roditoare

în cuget, ci devin şi buni creştini, buni cetăţeni, buni colegi,

indiferent de profesia spre care se vor îndrepta. Mai ales pe cei

care au devenit profesori de religie chiar am avut prilejul să-i

văd evoluând, asistându-i la ore ca inspector. Au ceva în plus

la felul în care formează la rândul lor copiii, iar această valoare

adăugată din aceşti patru ani făcuţi în această şcoală vine...

Exact acelaşi fenomen este sesizabil şi la profesorii care au la

bază liceul pedagogic, pentru că aceşti ani de liceu sunt cea

mai potrivită vârstă pentru a te iniţia într-o profesie...

188

Ce părere aveţi despre înrudirea spirituală între cele două

profesii, cea de preot şi cea de dascăl?

Se ştie că primele şcoli pe lângă biserici au apărut,

primii dascăli au fost preoţii, primele cărţi pe care se învăţa

cetitul/ cititul au fost bisericeşti. Nu poţi să fii un bun preot

dacă nu eşti şi un bun dascăl, dacă nu eşti un învăţător, cum

Iisus însuşi a fost numit. Preoţia reuneşte trei dimensiuni

fundamentale, care doar împreună reflectă complexitatea şi

profunzimea acestei misiuni – dimensiunea sacră, dimensiunea

pastorală şi dimensiunea educativă.

Sunteţi şi preot, şi profesor. Cum se completează aceste

ipostaze în felul în care lucraţi?

Îmi place foarte mult profesoratul. Am început prin a

preda muzică la Seminarul din Caransebeş şi am rămas până la

capăt în învăţământul teologic. Părerea mea este că în

învăţământ nu rezistă decât cei care au vocaţie. În fiecare an,

în vacanţa de vară, mă ajungea dorul de şcoală şi abia apucam

să înceapă iar cursurile... Copiii retrăiesc peste ani cu plăcere

momentele petrecute în şcoală, apreciază exigenţa profesorilor

buni. Se spune că profesorul este ca o lumină care arde, se

consumă, dar le dăruieşte lumina lui tuturor celor din jur. Dacă

ar fi să o iau de la început, tot profesoratul şi muzica le-aş

alege...

De lumina cărora dintre profesorii dumneavoastră v-aţi

bucurat?

Am furat meserie, cum se spune, de la profesorul meu

de muzică de la Facultatea de Teologie, Gheorghe Şoima. Am

instruit un grup vocal în facultate şi simultan am făcut pian şi

canto la Şcoala Populară de Artă. Deosebit a fost şi profesorul

meu de muzică de la seminar, Constantin Vlad.

189

Cum menţineţi legătura cu foştii elevi şi studenţi?

Lumea este mai mică decât credem şi drumurile noastre

mereu se întâlnesc. La fiecare sfârşit de an mă emoţiona atât

de tare să aud răsunând „Gaudeamus igitur”... Simţeam că este

nedrept să ne despărţim de absolvenţi. Ei intraseră în şcoală cu

un suflet maleabil, noi îi modelaserăm, iar ei deveniseră

facerea mâinilor şi sufletului nostru. Nici nu ne dăm seama ce

mare influenţă avem asupra lor... În cei unsprezece ani de

serviciu la inspectorat am întâlnit în inspecţii mulţi foşti

studenţi. Mi-amintesc cum, la un moment dat, am inspectat o

tânără. Era foarte emoţionată. „De ce ai asemenea emoţii, doar

mi-ai fost studentă!” i-am spus. „Tocmai de aceea” mi-a

răspuns ea...

Care sunt cele mai mari împliniri pe care vi le-a adus

conducerea corului studenţilor de la Facultatea de Teologie?

Am avut momente de succes izvorâte din pasiunea mea

pentru muzică. Cu acest cor am obţinut nenumărate premii şi

în ţară şi în străinătate, la toate concursurile la care am

participat. Am obţinut chiar o medalie de aur la Barcelona, în

Spania. Am cântat până şi la Vatican. Nu pot să vă descriu ce

am simţit atunci...

Nu e prea mult spus „pasiune” pentru muzică?

Nu, nici pomeneală. Este vorba chiar de pasiune. După

2-3 ore de repetiţii cu corul mă simţeam atât de bine, atât de

împlinit! Când am intrat la ISJ Timiş, am avut de completat o

fişă personală. Una din întrebările de acolo suna aşa: „Ce

hobby aveţi?” M-am tot gândit şi mi-am dat seama că hobby-

ul meu este chiar profesia mea!

190

În ce fel muzica ne modelează sufletul?

Omul care cântă are sufletul mai sensibil. Mereu am

luptat pentru încurajarea copiilor spre muzică, spre muzica

bună, care are o influenţă benefică asupra noastră, încă de când

suntem foarte mici, chiar din perioada intrauterină. Cât despre

muzica religioasă, ea are un plus, ne leagă şi mai puternic de

Dumnezeu. Muzica, în general, ne înalţă, iar muzica religioasă

ne înalţă spre Dumnezeu. O rugăciune cântată este de două ori

rugăciune.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să vieţuiţi aproape de

Dumnezeu?

Am simţit foarte puternic de două ori în viaţă prezenţa

lui Dumnezeu. Era vorba de ducerea la bun sfârşit a picturii

bisericii de la Institutul de Agronomie, în ctitoria căreia m-am

implicat, şi de primirea unor cărţi bisericeşti foarte necesare

chiar la slujba de sfinţire a bisericii, în 21 mai 2012... Ajutorul

dumnezeiesc e prezent mereu în viaţa noastră.

Ce credeţi, oamenii îl aleg pe Dumnezeu sau Dumnezeu îşi

alege oamenii?

Dumnezeu se descoperă tuturor la fel. Depinde de

fiecare cât îl cheamă, cât îl doreşte, cât îl acceptă. Sunt şi

cazuri în care Dumnezeu îşi alege omul spre a fi slujit de el şi

spre a lucra prin el. E vorba în acest caz de acei oameni care

au o puternică chemare spre Dumnezeu. Dar, în general,

oamenii sunt cei care Îl aleg pe El. În icoane este reprezentată

o uşă la care Dumnezeu bate. Acea uşă nu are mâner în

exterior, semn că Dumnezeu nu poate da buzna în sufletul

omului. Mânerul este de partea de dinăuntru a uşii, adică noi

alegem dacă Îi deschidem sau nu uşa sufletului nostru.

191

Toţi avem în noi o dependenţă de Dumnezeu (sigur, în

sensul bun al cuvântului), dar aceasta poate fi distrusă de

înclinaţia noastră spre păcat. Ne rostogolim spre păcat aşa cum

o bilă se rostogoleşte pe un plan înclinat. Atunci când faci

binele, reuşeşti să împingi acea bilă în sus, cu efort, cu

străduinţă.

Acest plan înclinat are acelaşi unghi în cazul nostru, al

tuturor?

Da, panta este la fel de mare pentru fiecare, nu există

diferenţe. Tocmai aici se manifestă rolul educaţiei: ea trebuie

să-l determine pe om să împingă în sus acea bilă. Iar dascălul,

ca şi preotul, trebuie să-i ajute pe copil, pe om să săvârşească

binele.

Am putea spune despre vreo religie că e mai bună decât

altele?

Cea mai bună religie este aceea care te face mai bun,

cea care te face să-ţi iubeşti nu doar prietenul, ci şi duşmanul,

adică să răspunzi cu bine şi celui ce-ţi face rău. De noi depinde

cum se manifestă fărâma de divinitate din noi. Într-o inspecţie

la o clasă I, la rugăciunea de la începutul orei, am văzut ceva

care m-a mişcat: deşi majoritatea copilaşilor se rugau în

picioare, câţiva s-au aşezat în genunchi, iar fizionomia lor era

transfigurată de focul rugăciunii. Nimeni nu le ceruse să facă

asta.

Am citit într-o revistă că un copil de 13-14 ani, găsit în

junglă, crescut printre animale, adus în lumea civilizată, a fost

permanent supravegheat şi observat. Seară de seară, înainte de

a se culca, se aşeza şi-şi aţintea privirea spre un punct

imaginar, ca şi cum ar fi meditat. Stătea aşa o vreme, apoi se

192

culca. Se pare că există în noi, ca dat natural, nu social, puterea

de a ne pune în legătură cu Dumnezeu.

Această putere de a-l simţi pe Dumnezeu se manifestă diferit

la fiecare?

Da, ea este individuală, este particulară, specifică

personalităţii fiecăruia dintre noi. Eu m-am apropiat de

Dumnezeu prin cântare. Pentru alţii, munca este o înălţare spre

Dumnezeu.

Revenind la munca noastră, pe ce anume se construieşte, din

perspectiva dumneavoastră, succesul în meseria de profesor

de religie?

Cred că patru sunt pilonii pe care se sprijină această

profesie: harul, învăţătura, priceperea didactică şi ajutorul

divin. Mereu am fericit elevii care au avut profesori buni.

Ce ar trebui să reflecte nota primită la religie?

E rolul profesorului să cântărească astfel încât nota să

nu fie doar o oglindire a cunoştinţelor teoretice, ci să cuprindă

şi aprecierea comportamentului elevului, precum şi dorinţa lui

de a se înălţa spre Dumnezeu. Nu sunt de acord cu corigenţele

la religie, cred că nota ca pedeapsă ar trebui anulată de la orice

disciplină, nu doar de la religie.

Percepeţi o posibilă suprapunere între nota la religie şi nota

la purtare?

O suprapunere ar fi prea mult spus, mai degrabă o

includere a notei la purtare în cea de la religie.

193

Se discuta, într-o vreme, despre perspectiva ca în liceu elevii

să nu mai studieze religia cultului căruia îi aparţin, ci istoria

religiilor. Cum vă pare această idee?

Da, a fost un subiect discutat la un moment dat şi la

consfătuirile naţionale ale inspectorilor de religie. Ar fi trebuit

concepute o programă şi un manual unic, iar ora respectivă ar

fi putut fi susţinută de oricare profesor, indiferent de cult, ceea

ce ar fi simplificat şi problemele şcolii legate de încadrarea cu

personal calificat. Eu aş fi conceput acel manual adunând

aspectele pozitive din fiecare religie, aspecte care sunt

interesant de comparat şi de dezbătut cu elevii de liceu. Dar

ideea a murit în faşă, nu mai este discutată acum... Există încă

o tendinţă centrifugă. Totuşi, eu sper că, dacă mileniul al

doilea a fost cel al dezbinărilor, mileniul al treilea va fi cel al

unirii.

Dacă un singur citat din Biblie ar transgresa veacurile, pe

care l-aţi alege?

Există un verset care a fost săpat în piatră în multe

cetăţi romane: „Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii să le

faceţi şi voi asemenea.” Dacă ar fi respectat întocmai, el ar

regla comportamentul omului faţă de aproapele său.

Ce au bun în ele vremurile de acum?

Multe sunt bune – există mai mult confort, informarea

este accesibilă. Dar sunt şi rele: prea multă competitivitate face

ca omul să devină lup pentru om, ne îndepărtează unii de alţii.

Mie-mi place să mă apropii de oameni, aşa am fost educat.

Când eram mic, tata m-a învăţat să salut respectuos pe toată

194

lumea... Empatia şi răbdarea se pot dezvolta, iar noi am putea

să ne ajutăm reciproc, fiind alături unii de alţii şi în bucurie,

dar mai ales în durere. E o definiţie frumoasă a prieteniei care

spune că prietenul adevărat este acela care vine spre tine când

toţi ceilalţi pleacă. Poţi să oferi un umăr ca sprijin, să întinzi o

mână, să spui o vorbă bună, o vorbă de încurajare... Toate

acestea valorează mai mult decât orice lucru material. Dacă

flacăra credinţei ar fi aprinsă în noi, multe rele nu s-ar face. Nu

avem dreptul să judecăm pe nimeni, nu avem voie să gândim

rău asupra nimănui. Doar cu noi avem obligaţia să fim critici,

ca să ne îndreptăm.

Putem şti ce menire avem aici, pe pământ?

Categoric. Menirea noastră, a tuturor şi a fiecăruia în

parte, este de a contribui în vreun fel la binele celorlalţi. Prin

căldura divină şi prin educaţia primită, putem deveni conştienţi

de această menire. Conştiinţa umană nu poate fi distrusă, ea

poate fi doar adormită. Menirea mea, de exemplu, este cea de a

cânta, de a-i învăţa şi de a-i pune şi pe alţii să cânte!

Cum interpretaţi din perspectivă teologică afirmaţia lui

Dostoievski „Frumuseţea va salva lumea.”?

Sunt de acord cu această afirmaţie. Lumea merge spre

bine, cu paşi foarte mărunţi, dar, indiscutabil, progresează.

Binele, adevărul, frumosul, ele ne vor salva. Nu neliniştea este

esenţa vieţii, ci pacea, dreptatea, liniştea, prietenia – ele sunt

cele care ne vor strânge laolaltă şi ne vor ajuta să privim mai

mult spre cer.

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

195

(ne)Cuprins

Această carte este ........................................................... p.3

Prof. dr. Cornel Petroman ................................................p.5

Prof. Florentina Enache ................................................. p.15

Înv. Florica Fanu ............................................................ p.22

Înv. Livia Guţă .............................................................. p.32

Înv. Eliţa Dogar ............................................................... p.39

Prof. Ionuţ Cristescu......................................................... p.46

Isabelle Băcilă ............................................................. ... p.50

Prof. Dorina Gavrilă ...................................................... .. p.54

Prof. Adriana Costescu ................................................ ... p.61

Prof. Nicolae Simu .......................................................... p.69

Silvia Meda ..................................................................... p.78

Prof. Elena Cristescu ....................................................... p.83

Prof. dr. Mihaela Dumitraşcu .......................................... p.90

Prof. Gabriela Chetrinescu .............................................. p.98

Prof. dr. Maria Chiş ....................................................... p.106

Prof. Ofelia Iova ............................................................ p.113

Snejana Ung ................................................... ............... p.122

Prof. Maria Ciutureanu .................................................. p.127

Prof. Ilie Istodorescu ..................................................... p.135

Prof. Ilie Hamat ............................................................. p.143

Prof. Gheorghina Todorov ............................................. p.148

Prof. Doina Roşca .......................................................... p.155

Diana Doczi ................................................................... p.160

Prof. Anca Sebestyen....................................................... p.164

Prof. Tatiana Cărăbaş ..................................................... p.171

Prof. Adrian Costache .....................................................p.178

Pr. prof. dr. Nicolae Belean ........................................... p.186

(ne)Cuprins .................................................................... ?