UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DAREA ÎN ADMINISTRARE. DAREA ÎN FOLOSINŢĂ CU TITLU

GRATUIT

Anul II; Grupa B1 Studenţi: Ilaşcu Adina-Loredana Moroşan Alina

Iaşi 2009-2010

Cuprins

Capitolul I

1. Noţiuni introductive …………………………………………. 3

Capitolul II

2. Scurt istoric privind dreptul de administrare ……….……….. 5

3. Darea în administrare ………………………………………... 8

Capitolul III

4. Darea în folosinţă cu titlu gratuit ……………………………. 10

Capitolul IV

5. Stingerea dreptului de proprietate publică ………………...… 13

6. Concluzii …………………………………………………….. 14

7. Bibliografie ………………………………………………….. 15

8. Anexă: Contract de dare în folosinţă gratuită

Contract de dare în administrare

2

Noţiuni introductive

Prin domeniu public (în sens larg), înţelegem acele bunuri publice sau private

care prin natura lor sau dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor

viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin

intermediul unui serviciu public şi supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim

mixt, în care regimul de putere este dominant, fiind în proprietatea sau, după caz, în paza

persoanelor juridice de drept public1.

Domeniul public (în sens restrâns), semnifică numai bunurile care sunt obiect al

dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale2.

Într-o sinteză concisă şi sistematizată a celor două puncte de vedere, domeniul

public este definit ca reprezentând totalitatea bunurilor mobile sau imobile aparţinând

statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care prin dispoziţiile legii sau natura lor

sunt de uz sau de interes public şi se supun regimului juridic administrativ3.

În ceea ce priveşte trăsăturile domeniului public, pornind de la defniţia în sens

larg a acestuia, în doctrina administrativă se reţine că, pentru ca un bun să facă parte din

domeniul public trebuie:

Prin natura sau prin destinaţia expresă a legii să intre în categoria

bunurilor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare;

Să prezinte semnificaţia unei valori de interes public sau să fie destinat

unei folosinţe de interes public;

Să fie supus unui regim juridic administrativ sau după caz, unui regim

mixt, de drept public şi privat, în care regimul public rămâne dominant;

Să se afle în proprietate publică sau în paza unei persoane de drept

public4;

Bunurile proprietate publică pot fi puse în valoare prin mai multe modalităţi

prevăzute de lege:

1 Iorgovan, Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 169, APUD Apostol, Tofan, Dana, Drept Administrativ, Vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 1252 Pop, Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, ediţie revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70, APUD Apostol, Tofan, Dana, op. cit., p. 1253 Petrescu, Rodica, Narcisa, Drept Administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 247, APUD Apostol, Tofan, Dana, op. cit., p. 1264 Apostol, Tofan, Dana, op. cit., p. 127

3

Concesiunea bunurilor publice;

Închirierea bunurilor publice;

Darea în administrare a bunurilor publice;

Darea în folosinţă cu titlu gratuit a bunurilor publice;

Concesiunea bunurilor publice presupune

În cele ce urmează ne vom ocupa de darea în administrare şi darea în folosinţă

cu titlu gratuit.

4

Scurt istoric

Până la apariţia Legii nr. 213/1998, în literatura de specialitate s-au făcut

discuţii asupra naturii juridice a dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate

publică, asupra subiectelor care pot avea acest drept, implicit care pot avea calitate

procesuală în litigiile ce privesc aceste bunuri.

Este în afară de orice îndoială că, în condiţiile aplicării Legii nr. 213/1998, ca şi

a Legii nr. 219/1998, orice analiză asupra aspectelor de mai sus trebuie să aibă ca punct

de plecare Constituţia.

Alineatul (4) al art. 136 din Constituţie consacră principiul general al

domenialităţii, după care bunurile proprietate publică, în condiţiile legii, pot fi date în

administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate,

respectiv pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Observăm că

regia autonomă şi instituţia publică sunt nominalizate expres de legiuitorul constituant în

cazul administrării bunurilor, să înţelegem, mai departe, că acestea sunt singurele

subiecte care pot exercita dreptul de administrare? Apoi, cum delimităm sfera regiilor, în

condiţiile reorganizării unora ca societăţi sau companii naţionale (O.U.G nr. 30/1997),

cum, la fel, problema delimitării instituţiilor publice care pot administra rămâne de

clarificat.

Până la O.U.G. nr. 30/1997, legislaţia promova ideea unei regii publice

comerciale, deşi se opera cu noţiunea de regie autonomă (care conducea mai degrabă la

ideea de regie administrativă), Legea nr. 15/1990 fiind sensibil influenţată de Legea din

15 martie 1929. S-a preferat expresia de regie autonomă şi nu cea de regie comercială

pentru a marca, mai clar, deosebirea dintre regie şi societatea comercială: “Autorităţile

economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se

organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub forma de

regii autonome sau societăţi comerciale” [art.1 alin (2) din Legea nr. 15/1990].

Mai mult, legiuitorul din 1990 admitea posibilitatea de asociere între regii

autonome şi societăţi comerciale, pentru realizarea în comun de activităţi de producţie şi

de comerţ, rezultând o nouă persoană juridică, contractul de asociere, cuprinzând:

Părţile;

Activităţile economice realizate în comun;

5

Contribuţia fiecărei părţi la realizarea activităţii economice comune;

Condiţii de administrare şi conducere a asociaţiei;

Modalităţi de împărţire a rezultatelor;

Cauze de încetare a asocierii;

Orice alte clauze necesare activităţii asociaţiei (art.34)5;

Important este de reţinut că legea, în formularea iniţială, interzicea “orice

acorduri între societăţile comerciale sau regiile autonome, orice decizie de asociere între

acestea şi orice practici concentrate care sunt susceptibile a afecta comerţul între agenţii

economici, restrângând sau denaturând jocul concurenţei” (art. 3), acţiunile celor

interesaţi împotriva practicilor de acest gen fiind date în competenţa instanţelor

judecătoreşti, când ar fi trebuit date în competenţa instanţelor de contencios

administrativ.

De fapt, la data adoptării Legii nr. 15/1990, în materia contenciosului

administrativ nu intervenise nicio schimbare, ceea ce înseamnă că asemenea schimbări nu

s-ar fi putut anticipa chiar prin această lege. Apoi, nu trebuie să uităm că Legea nr.

15/1990 a scăpat din vedere complet ideea de bun public, nu mai vorbim de ideea

afectării unor bunuri publice serviciilor publice, fiind preocupată de desfiinţarea fostelor

întreprinderi de stat şi împroprietărirea regiilor şi societăţilor comerciale nou înfiinţate.

Este în afară de orice îndoială că o bună ordine juridică reclamă modificări

exprese în acest sens, atât a Legii nr. 15/1990, cât şi a Legii nr. 29/1990 privind

contenciosul administrativ, dar de aici până a contesta competenţa instanţelor de

contencios administrativ în litigiile privind bunurile publice şi serviciilor publice este o

distanţă foarte mare.

Un prim pas în acest sens s-a făcut prin O.G. nr. 15/1993, privind unele măsuri

pentru restructurarea activităţii regiilor autonome.

În concluzie, până la O.U.G. nr. 30/1997, trebuie să privim diferit regiile

autonome, după cum au avut ca obiect de activitate administrarea de bunuri publice

(implicit prestarea de servicii publice legate de punerea în valoare a acestor bunuri) sau

nu; cele din prima categorie au dobândit calitatea de persoane juridice de drept public, 5 Legea îngăduie şi asocierea regiilor autonome ori a societăţilor comerciale cu capital parţial sau total de stat şi cu terţe persoane juridice sau fizice, române sau străine, în scopul creării de “noi societăţi comerciale” (art. 35.), APUD Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 215-216

6

acţionând în numele statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, deci sub comanda şi,

respectiv, controlul unor organe de stat, după caz, autorităţi ale administraţiei publice

locale (consiliu judeţean, consiliu local, primar).

O.U.G. nr. 30/1997, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

207/1997 şi ulterior modificată prin Legea nr. 103/1998, organiza regiile autonome, cu

excepţia a cinci, ca societăţi comerciale, denumite, uneori societăţi naţionale ori companii

naţionale, fireşte, exceptându-se regiile care au fost supuse procedurii de dizolvare şi

lichidare.

Prin Legea nr. 207/1997, de aprobare a O.U.G. nr. 30/1997, s-a lărgit lista

regiilor autonome de la 5 la 11, stabilindu-se două criterii prin care se putea lărgi numărul

regiilor autonome ce ar fi urmat să fie exceptate de la aplicarea dispoziţiilor ordonanţei, şi

anume: regii ce urmau să constituie monopol natural de interes strategic sau regii ce

urmau să realizeze anumite servicii publice de interes naţional.6

6 Iorgovan, Antonie, op. cit., p. 217

7

Darea în administrare

Bunurile din domeniul public pot fi date în administrare numai persoanelor

juridice de drept public, adică regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor administraţiei

publice centrale şi locale, altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.7

Dreptul de a decide darea în administrarea unui bun este diferit. Astfel, în cazul

când bunul aparţine domeniului public de interes naţional, Guvernul hotărăşte darea în

administrare a acestuia. Dacă bunul aparţine domeniului public de interes local sau

judeţean, darea acestuia în administrare se face prin hotărârea consiliului local sau

judeţean, după caz.8

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să

dispună de acesta în condiţiile actului prin care a fost constituit acest drept. Dreptul de

administrare va putea fi revocat, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea 213/1998, numai dacă

titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de dare

în administrare.

Cu toate acestea, în practică, în mod frecvent statul român schimbă titularul

dreptului de administrare a bunurilor sale publice, prin transmiterea lor din administrarea

unor autorităţi publice în administrarea altor autorităţi publice ale statului sau ale

colectivităţilor locale, în scopul satisfacerii unor cerinţe sau interese publice.

Această practică administrativă este corectă, întrucât dreptul de proprietate, cu

atât mai mult dreptul de proprietate publică, nu poate fi indisponibilizat perpetuu, Legea

213/1998 prevăzând faptul că nerespectarea actului de dare în administrare constituie un

motiv de revocare a acestui act cu titlu de sancţiune. În celelalte situaţii, statul şi unităţile

administrativ- teritoriale îşi vor exercita prerogativele dreptului lor de proprietate publică

potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, adică prin darea în administrare, concesionarea,

închirierea sau darea în folosinţă gratuită a bunurilor publice, alegerea acestor modalităţi

juridice şi a momentului adoptării lor, rămânând la aprecierea exclusivă a titularului

dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.

În litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept va sta în

instanţă în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului,

7 Trăilescu, Anton, Drept administrativ, ed. a III-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 95-96.8 Brezoianu, Dumitru, Oprican, Mariana, Administraţia publică în România, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 167

8

titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei, potrivit prevederilor

Codului de procedură civilă, cine este titularul dreptului de proprietate, pentru a fi

introdus în proces. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru

prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. Potrivit Legii 213/1998,

neexecutarea acestei obligaţii atrage revocarea dreptului de administrare.9

În litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul

public, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-

teritoriale sunt reprezentate de consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului

Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui

consiliului judeţean sau, după caz, primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar

public sau un avocat care să-l reprezinte în instanţă.10 În astfel de litigii au calitate

procesuală fie proprietarii bunurilor, în cazul litigiilor referitoare la dreptul de proprietate

asupra acestora, fie autorităţile (instituţiile) publice sau regiile autonome, în cazul

litigiilor privind dreptul de administrare asupra bunurilor în cauză.

Cele mai importante moduri de încetare ale dreptului de administrare sunt:

revocarea dreptului de administrare, dacă titularul său nu-şi exercită drepturile sau nu-şi

execută obligaţiile născute din actul de transmitere şi transmiterea, fără plată, a bunului în

administrarea altuia, dacă folosinţa sa nu mai este necesară admnistratorului central;

trecerea bunului în administrarea altuia se face prin hotărâre a Guvernului, a consiliului

judeţean sau a consiliului local.11

9 Trăilescu, Anton, op. cit., p. 95-96.10 Manda, Corneliu, Manda, Cezar C., Dreptul colectivităţilor locale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 418.11 Zaharia, T. Gheorghe, Budeanu-Zaharia, Odette, Budeanu, I. Tudor , Chiuariu, Tudor Alexandru, op. cit., p. 252.

9

Darea în folosinţă gratuită

Articolul 17 din legea numarul 213/1998 conţine o normă prin care se

recunoaşte posibilitatea, pentru stat şi unităţile administrativ teritoriale de a da imobile

din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop

lucrativ, care desfăşoară o activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor

publice.

O dispoziţie similară este prevăzută şi de articolul 124 din Legea 215/2001,

potrivit căruia „ consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe

termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală sau

judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de

binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.” 12

Privind mai departe, Constituţia României prevede, de asemenea, în articolul

136 alin. (4) că: „ Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii

organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot

fi concesionate ori închirate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor

de utilitate publică.13”

Noţiunea de „ instituţii de utilitate publică” este convenţională, dar sub aspect

ştiinţific trebuie să ne raportăm numai la sintagma „ utilitate publică” , care vine cu un

sens foarte precis din istorie. Legea nr. 21/1924 (Legea asociaţiilor şi fundaţiilor) dădea

în competenţa Parlamentului atribuirea statutului de „ stabiliment de utilitate publică”,

pentru o asociaţie sau fundaţie, adică o persoană de drept privat cu scop nepatrimonial. În

1928 a fost adoptată Legea pentru recunoaşterea Institutului de Ştiinţe Administrative a

României ca stabiliment de utilitate publică, cum s-a precizat în primul volum al

tratatului.

12 Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată în 2008. O dispoziţie similară era prevăzută şi de vechea lege a administraţiei publice locale nr. 69/1991, modificată şi republicată în 1996, în art. 86 care dispunea „ Consiliile locale şi cele judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, imobile din patrimoniul lor, societăţilor comerciale şi instituţiilor de utilitate publică sau de binefacere recunoscute ca persoane juridice, în scopul îndeplinirii unor activităţi care satisfac cerinţele cetăţenilor din comună, oraş sau judeţ”, APUD Vedinaş, Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 508.13 Constituţia României, actualizată la 15 noiembrie 2008, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

10

De asemenea, acest drept îl au şi alte structuri neguvernamentale, care prin

legea lor organică sunt calificate ca fiind de utilitate publică, fiind implicate în prestarea

unui serviciu public cu aceleaşi efecte ca structurile administraţiei publice locale.

La întrebarea cine atribuie în folosinţă gratuită, se răspunde simplu: autoritatea

care realizează administrarea generală. În acest sens, vorbim despre Guvern pentru

bunurile proprietate publică de stat, consiliul judeţean pentru bunurile proprietate publică

a judeţului, consiliul local pentru bunurile proprietate publică a municipiului, oraşului sau

comunei. Precizarea la care ne referim din Constituţie, a fost introdusă în continuarea

unui text care începe cu formularea „ în condiţiile legii organice”, ceea ce înseamnă că

procedura, regulile de folosire a bunului, încetarea folosinţei gratuite, ca şi soluţionarea

litigiilor, vor trebui stabilite printr-o lege organică specială sau printr-o lege de

modificare şi completare fie a Legii nr. 213/1998, fie a Legii nr. 219/1998. Atribuirea în

folosinţă gratuită presupune în mod logic, încheierea unui contract. Acest contract se

încheie în baza actului unilateral al administratorului general (Guvernul, consiliul

judeţean, consiliul local), între regia sau instituţia publică care are bunul în administrare

concretă şi instituţia de utilitate publică. 14

Niciunul dintre actele normative enunţate mai sus nu stabileşte modalitatea

concretă de realizare a acestui drept de folosinţă, în regimul său juridic. Unii autori

consideră că, deoarece dreptul de folosinţă şi dreptul de administrare atribuit regiilor

autonome, autorităţilor sau instituţiilor publice, au aceeaşi natură juridică, fiind drepturi

reale principale, în ceea ce priveşte modul de constituire şi regimul juridic al dreptului de

folosinţă îi sunt aplicabile, prin analogie, regulile referitoare la dreptul administrare. În

ceea ce priveşte domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale el

cuprinde bunurile aflate în proprietatea acestora şi nu fac partedin domeniul public.

Bunurile aparţinând domeniului privat se află în circuitul civil, fiind supuse

dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel. În consecinţă, aceste bunuri pot fi

concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune în modalităţile şi condiţiile

prevăzute de lege.15

14 Iorgovan, Antonie, op. cit. , p. 252-253. 15 Zaharia, T. Gheorghe, Budeanu-Zaharia, Odette, Budeanu, I. Tudor , Chiuariu, Tudor Alexandru, Tratat de drept administrativ român, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 255.

11

Beneficiarul dreptului de folosinţă are o serie de obligaţii, printre care: să facă

cheltuielile de întreţinere a bunurilor, să nu schimbe destinaţia bunurilor, să prezinte

rapoarte pe anumite perioade de timp determinate cu privire la bunurile respective, să

restituie bunul în stare de funcţionare la expirarea perioadei pentru care a fost încredinţat.

Darea în folosinţă încetează fie la expirarea termenului pentru care a fost încredinţat, fie

prin revocarea ei.

12

Stingerea dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică încetează în două situaţii: dacă bunul a pierit sau

dacă bunul a trecut în domeniul privat. Trecerea unui bun din domeniul public în

domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean,

respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă

prin Constituţie sau prin alte legi nu se dispune altfel.16 Hotărârea de trecere a unui bun în

domeniul public sau privat poate fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ.17

16 Vezi art. 10 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.17 Trăilescu, Anton, op. cit., p. 94-95.

13

Concluzii

În concluzie,

14

Bibliografie

1. Apostol, Tofan, Dana, Drept Administrativ, Vol. II, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004

2. Brezoianu, Dumitru, Oprican, Mariana, Administraţia publică în

România, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008

3. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IV-a,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005

4. Corneliu, Manda, Cezar C., Dreptul colectivităţilor locale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2007

5. Trăilescu, Anton, Drept administrativ, ed. a III-a, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2008

6. Vedinaş, Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-

administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

7. Zaharia, T. Gheorghe, Budeanu-Zaharia, Odette, Budeanu, I. Tudor ,

Chiuariu, Tudor Alexandru, op. cit.,

Legislaţie

1. Constituţia României, …

2. Legea nr. 213/1998

3. Legea nr. 215/2001

15