Daniel 1:1 1. Al treilea an. Pe temeiul sincronismelor biblice care corelează domniile câtorva împăraţi ai lui Iuda cu aceea a lui Nebucadneţar, ai cărui ani de domnie au fost precizaţi pe cale astronomică, anul al III-lea al lui Ioiachim a durat, potrivit calendarului iudaic, din toamna anului 606 până în toamna anului 605 î.Hr. (vezi Vol. II, p. 160; Vol. III, p. 91). De aici deducem că evenimentele raportate în versetul acesta şi în cel următortrebuie să se fi petrecut cândva în cursul anului civil iudaic început în toamna lui 606 şi încheiat în toamna lui 605 î.Hr. Înainte ca sistemele antice de calculare a anilor de domnie să fie înţelese, versetul acesta aducea comentatorilor o problemă invincibilă datorită contradicţiei aparente cu Ieremia 25,1. Ca urmare a descoperirilor arheologice moderne toate dificultăţile istorice şi cronologice asupra acestui aspect au dispărut,iar dovezile oferă un tipar pe deplin armonios (vezi p. 747). Integritatea Raportului Sacru a fost încă o dată justificată (vezi p. 746).

Ioiachim a fost al doilea fiu al Iosia. Atunci când Iosia şi-a pierdut viaţa la Meghido, poporul l-a pus peIoahaz, al patrulea fiu al lui Iosia (vezi comentariul la 1Cronici 3,15), domn în locul tatălui său. După ce Ioahaz a domnit trei luni, Neco din Egipt, la întoarcerea sa din prima sa campanie în Mesopotamia, l-a detronat şi l-a aşezat pe Ioiachim pe scaunul de domnie (2Regi 23,29-34). Noul cârmuitor a lui Iuda al cărui nume a fost schimbat de împăratul egiptean din Eliachim, „Dumnezeul meu înalţă”, în Ioiachim, „Iehova înalţă” a fost constrâns să plătească Egiptului un greu tribut (2Regi 23,34.35), dar pare să se fi mulţumit să fieloial suveranul său egiptean.

2. Nebucadneţar. Ebr. Nebukadne’şşar, transliterarea comună a babilonianului Nabu-kudurri-uşur, însemnând „Fie ca (zeul) Nabu să protejeze fiul”, sau „Fie ca (zeul) Nabu să protejeze piatra mea de hotar”. Forma Nebukadne’şşar (Nebucadneţar) apare mai des în Biblia ebraică decât forma ortografică mai corectă Nebukadre’şşari (Nebucadreţar) (vezi Ieremia 21,2; Ezechiel 26,7, etc.). Izvoarele greceşti prezintă aceeaşi înlocuire reciprocă între n şi r. LXX redă numele sub forma Nabuchodonosor; dar ortografia Nabokodrosorosapare în operele lui Strabo şi ca o variantă la Iosif Flavius.

Prezenţa lui Nebucadneţar în Palestina la începutul verii anului 605 î.Hr., aşa cum arată Daniel 1,1, esteconfirmată de două rapoarte babiloniene: 1) o relatare a istoricului Berosus, a cărui operă pierdută este citată cu privire la acest eveniment de Iosif Flavius în Împotriva lui Apion (1.19). Şi 2) o porţiune a unei cronici babiloniene necunoscută până acum (D. J. Wiseman, editor, Chronicles of Chaldaean Kings, 1956), care acoperă întreaga domnie a lui Nabopolasar şi primii 11 ani ai fiului acestuia, Nebucadneţar.

Berosus, aşa cum îl citează Iosif Flavius, relatează că Nebucadneţar a primit poruncă de la tatăl său Nabopolasar, să înăbuşe o revoltă din Egipt, Fenicia şi Celo-Siria. După ce şi-a adus misiunea la îndeplinire, dar pe când încă se afla în apus, a primit vestea morţii tatălui său. Lăsându-i pe captivi – între care sunt menţionaţi şi iudei – în mâinile generalilor săi, el s-a grăbit să se înapoieze la Babilon pe calea scurtă a pustiei,cât mai repede cu putinţă. Graba aceasta se datora fără îndoială dorinţei de a preveni împiedica vreun uzurpator să ocupe tronul. Berosus spune că Nebucadneţar i-a lăsat pe captivii iudei împreună cu generalii săiatunci când s-a întors în grabă în Babilon. Daniel şi prietenii săi trebuie să fi fost printre aceşti captivi. Afirmaţia din Daniel 1,1.2 şi aceea a lui Berosus au fost singurele rapoarte antice cunoscute care vorbesc despre această campanie a lui Nebucadneţar până la descoperirea acestei cronici, un raport an cu an care oferă în premieră date exacte pentru urcarea pe tron şi moartea lui Nabopolasar, urcarea pe tron a lui Nebucadneţar şi prinderea regelui lui Iuda, evident Ioiachin, opt ani mai târziu (plasează şi moartea lui Iosia în609, iar bătălia de la Carchemiş în 605).

Anterior urcarea pe tron a lui Nebucadneţar fusese datată cu aproximaţie în august 605, prin datele documentelor de pe tăbliţele de lut din Babilonia (vezi Vol. III, p. 86, 87), din moment ce ultima din cel de-al XXI-lea an al lui Nabopolasar purta o dată corespunzând cu 8 august, iar prima dintr-o nouă domnie (fără să se socotească una stabilită anterior pentru iulie-august, însă acum pentru octombrie) a fost scrisă în septembrie.

Însă cronica dă chiar ziua exactă. Ea ne spune cum, în cel de-al XXI-lea an al tatălui său, Nebucadneţari-a înfrâns în mod decisiv pe egipteni la Carchemiş şi a supus ţinutul Hattiland (siro-palestinian); apoi, auzind de moartea tatălui său pe 8 Ab (aproximativ 15 august), el s-a grăbit spre Babilon şi s-a suit pe tron pe 1 Elul (aproximativ 7 septembrie). Mai târziu în cursul anului de urcare pe tron şi din nou în primul său an (care a

început în primăvara lui 604) el s-a întors în apus şi a primit tribut de la regii vasali.

Aceasta explică cum Daniel a fost luat rob în anul al III-lea al lui Ioiachim, an care îl precedă pe primul an al lui Nebucadneţar (vezi p. 747).

Împăratul Babilonului. Atunci când Nebucadneţar a venit împotriva Ierusalimului în al III-lea an al lui Ioiachim, cu câteva săptămâni sau cel mult câteva luni înainte de moartea tatălui său, el nu era încă împărat. Dar Daniel, raportând aceste evenimente, probabil în anul întâi al lui Cir (v. 21), la vreo 70 de ani după ce evenimentele descrise se petrecuseră, îl numeşte pe Nebucadneţar „Împăratul Babilonului”. Când Daniel a sosit la Babilon ca tânăr captiv, Nebucadneţar deja ajunsese împărat. De atunci el l-a văzut pe Nebucadneţar domnind timp de 43 de ani. De aceea pare cu totul natural ca Daniel să se refere la el ca „împărat”. Pe de altă parte, nu este imposibil, deşi pare improbabil, ca Daniel să fi fost prins în scurtul interval dintre moartea lui Nabopolasar şi întoarcerea lui Nebucadneţar la Babilon.

Daniel 1:2 2. Parte din vase. Fără îndoială că Nebucadneţar luase vasele cele mai valoroase şi mai fine ale Templului pentru a le folosi în slujba zeului său Marduc. Fireşte că n-a lăsat mai multe vase decât era absolut necesar pentru îndeplinirea ritualului zilnic la Templul din Ierusalim. Au fost trei ocazii când haldeii au dus vase sfinte la Babilon: 1) în campania raportată în pasajul acesta, 2) când Ierusalimul a fost capturat la finele domniei lui Ioiachin în anul 597 î.Hr., (2Regi 24,13), şi 3) la finele domniei lui Zedechia când, în anul 586 î.Hr., după un asediu îndelungat, Ierusalimul a fost cucerit şi dărâmat (2Regi 25,8-15). Jefuirea comorilor Ierusalimului de către oştirile babiloniene a fost o împlinire a profeţiei lui Isaia rostită cu aproape un secol maiînainte (Isaia 39,6). Cu privire la soarta chivotului vezi comentariul la Ieremia 37,10.

Ţara Şinear. Comentatorii mai vechi identificau termenul acesta cu mât Sumeri, „ţara lui Sumer”, sau Babilonia de sud, dar interpretarea aceasta este acum în general abandonată. În majoritatea referinţelor vechi-testamentare, Şinear este doar un termen prin care se înţelegea Babilonia. Originea termenului Şinear este încă obscură (vezi comentariul la Geneza 10,10). Totuşi, în Geneza 14,1.9, Şinear pare să fie numele unui teritoriu din Mesopotamia de nord numită Sanhar în textele cuneiforme. Ca şi în Geneza 11,2, Isaia 11,11 şi Zaharia 5,11, Şinear-ul menţionat în Daniel este în mod sigur Babilonia.

Dumnezeul său. Zeul cel mai mare al babilonienilor era Marduc, care, de la vremea Primei Dinastii, cu peste 1000 de ani mai înainte, fuseses numită în mod popular Bel, „domn”. Templul lui principal, numit Esagila, în a cărui curte se afla marele turn al templului, Etemenanki, era chiar în inima oraşului Babilon (vezi Nota Adiţională la cap. 4; vezi şi harta de la p. 796).

Casa vistieriei. Documentele cuneiforme babiloniene menţionează deseori comorile de la Esagila mareletemplu al lui Marduc. Care din numeroasele clădiri anexe aparţinând acelui complex al templului va fi adăpostit aceste tezaure, nu se ştie. Totuşi, s-a scos la suprafaţă prin săpături o vistierie de natură profană în interiorul curţii palatului. Arheologii au numit clădirea aceasta Muzeul Palatului, deoarece au dat acolo de multe sculpturi şi inscripţii adunate din oraşele cucerite. Ca şi în muzeele moderne erau expuse obiecte din diferite părţi ale imperiului. Deşi clădirea era deschisă publicului, intrarea le era interzisă „oamenilor răi”, aşa cum se spunea într-o inscripţie contemporană. Nu este cu neputinţă ca multe comori din Ierusalim, mai ales acelea care proveneau din tezaurul regal, să fi fost adăpostite în acest Muzeu al Palatului şi văzute de mulţi vizitatori.

Daniel 1:3 3. Aşpenaz. Un nume care apare în textele de la Nippur din secolul al V-lea în forma puţin deosebită deAşpazanda, dar în textele de vrăjitorie aramaice, tot la Nippur, în forma de Aşpenaz. Cu toate că sensul este încă obscur, s-a considerat că arată a fi de origine persană. Este posibil ca acest înalt dregător să fi fost un persan. Mulţi străini ajungeau la locuri de frunte şi de cinste în slujba haldeilor.

Căpetenia famenilor dregători. Titlul ebraic rab-saris, „căpetenia famenilor”, apare şi într-un text aramaic scris pe la 682 î.Hr. În inscripţiile babiloniene găsim ca echivalent al lui, titlul rab sa reshi, literal „căpetenia celui de la capul (împăratului).” Titlul era dat confidentului împăratului.

Deseori a fost dezbătută chestiunea dacă termenul saris era folosit pentru a denumi numai pe slujbaşii care erau fameni în sensul literal, fizic al cuvântului, adică, castraţi, sau saris era folosit într-un sens general pentru orice fel de slujbaş împărătesc. La întrebarea aceasta nu se poate da un răspuns răspicat. Totuşi, reprezentările picturale asiriene ale vieţii de la curte arată clar, prezentând o distincţie a trăsăturilor faciale, ca de pildă lipsa bărbilor, că împăratul era înconjurat atât de slujbaşi care erau fameni în sens literal şi cât şi de slujbaşi care nu erau. Ele mai arată că famenii literali par să fi fost majoritari. Unii din oamenii cei mai mari din istoria Asiriei aparţineau acestei categorii, ca de pildă, Daiân-Aşşur, marele vizir al lui Salmanasar III, ca şi mulţi comandanţi militari şi alţi dregători principali. Isaia profetizează că unii din urmaşii lui Ezechia vor deveni fameni la palatul împăratului Babilonului (Isaia 39,7). Unii comentatori au susţinut că Daniel şi cei trei tovarăşi ai lui au fost cuprinşi în profeţia aceasta.

Israel. După distrugerea Samariei în 723/722 î.Hr. cele zece triburi nordice au încetat să mai existe ca naţiune aparte, iar regatul lui Iuda a rămas singurul reprezentant al descendenţilor lui Iacov, sau Israel. De aceea, numele Israel este folosit adesea în timpul exilului şi în perioada post-exilică pentru a-i desemna pe reprezentanţii regatului sudic (vezi Ezechiel 14,1; 17,2; etc.; Ezra 3,1.11; etc.).

De neam împărătesc. Când Nebucadneţar a cucerit Ierusalimul în 605 î.Hr., el a luat ostatici din familiaregală a lui Iuda cât şi din familiile fruntaşe ale acelei nefericite ţări. Era un vechi obicei al cotropitorilor să ia ostatici de viţă domnească pentru a garanta loialitatea vrăjmaşului biruit. O astfel de practică este consemnată în analele lui Tutmoses III al Egiptului, care după ce a zdrobit o alianţă a domnitorilor sirieni şi palestinieni prin bătălia de la Meghido în secolul al XV-lea î.Hr., a îngăduit ca regii biruiţi să-şi păstreze tronul, dar a dus în Egipt câte un prinţ din fiecare familie a vrăjmaşilor săi biruiţi. În Egipt ei erau crescuţi după felul de vieţuireegiptean, iar când unul din regii sateliţi ai Palestinei sau Siriei murea, unul din fiii celui decedat, crescut în Egipt şi în relaţii de prietenie cu faraon, era aşezat pe scaunul de domnie vacant.

De viţă boierească. Ebr. partemim, un cuvânt împrumutat din vechea persană, fratama, „nobili”, (boieri), însemnând la început „fruntaşi”. Partemim mai apare doar în Estera (cap. 1,3; 6,9). Prezenţa acestui cuvânt şi a altor cuvinte de împrumut persane în Daniel poate fi lesne explicată prin presupunerea rezonabilă că întâiul capitol al lui Daniel a fost scris în anul I al lui Cir, când influenţa persană devenise puternică (vezi Daniel 1,21)

Daniel 1:4 4. Tineri. Ebr. yeladim, însemnând aici „tineret”, „bărbaţi tineri”. Sfetnicii tineri care fuseseră crescuţi cu regele Roboam sunt numiţi yeladim (1Regi 12,8). Cuvântul este tradus prin „tineri” deoarece este evident că nu erau copii. Acelaşi termen este aplicat lui Beniamin pe la vârsta de 30 de ani, la scurt timp înainte de a fimers în Egipt, şi pe când era tatăl a 10 fii (Geneza 44,20; comp. cap. 46,21). Nu este neobişnuit ca acest cuvânt care are şi sensul de „copii” să fie aplicat unor tineri dintre care cel puţin unul, Daniel, atinsese vârsta de 18 ani (4T 570). Este vrednic de notat în legătură cu aceasta că Xenofon, vorbind despre o perioadă mai târzie spune că nici un tânăr nu putea să intre în slujba împăraţilor persani înainte de a fi atins vârsta de 17 ani (Cyropaedia i. 2).

Fără vreun cusur. Sănătatea fizică şi o statură plăcută erau considerate ca absolut necesare pentru dregătorii de rang înalt la orientalii din antichitate, şi sunt considerate şi astăzi calităţi foarte de dorit în Orientul modern.

Haldeii. Termenul acesta (acadian, Kaldu) desemnează membrii unui trib aramaic care s-a stabilit iniţial în Mesopotamia inferioară şi care preluase conducerea Babiloniei când Nabopolasar a întemeiat dinastia neo-babiloniană. Termenul se aplică şi la o categorie de învăţaţi de la curtea babiloniană care erau astronomii de frunte ai vremurilor lor. Aceşti învăţaţi erau la fel de pricepuţi şi în alte ştiinţe exacte, precum matematica, deşi includeau vrăjitoria şi astrologia printre activităţile lor. Comentatorii sunt împărţiţi în interpretarea expresiei „scrierea şi limba haldeilor”. Concepţia mai veche găsită la părinţii bisericeşti vede în această frază studiul limbii şi literaturii aramaice, în timp ce mulţi comentatori moderni sunt înclinaţi să o interpreteze ca însemnând cunoştinţele ştiinţifice şi lingvistice ale haldeilor. Toate scrierile ştiinţifice cunoscute ale vremii erau înscrise pe tăbliţe de lut în scriere cuneiformă în limba babiloniană. Trebuie deci să se tragă concluzia că „scrierea şi limba haldeilor” cuprindeau o perfectă deprindere a limbii şi scrierii ţării – adică, a limbii babiloniene şi a scrierii cuneiform – pe lângă aramaica folosită în mod curent. Întrucât competenţa în scrierea

cuneiformă, cu sutele ei de caractere nu era uşor de dobândit, o bună moştenire educaţională, o capacitate înnăscută de a învăţa uşor, şi darul de a-şi însuşi repede o limbă nouă ar fi fost socotite premise de dorit pentru acceptarea la şcoala împărătească pentru viitorii curteni (vezi PK 480).

Daniel 1:5 5. Rânduit. Fiind membri ai şcolii împărăteşti pentru curteni, tinerilor li s-au rânduit raţii alimentare de la curtea împărătească. Obiceiul acesta este atestat în perioada de mai târziu persană, perioadă pentru care avem rapoarte mai contemporane decât pentru perioada neo-babiloniană.

Parte din bucate. Ebr. pathbag, un cuvânt împrumutat de la vechea persană pronunţat patibaga: „porţie”, „bucate alese”. „delicatese”. Pentru folosirea unor astfel de cuvinte de împrumutat vezi comentariul la v. 3. Pathbag apare de 6 ori în Daniel (cap. 1,5.8.13.15.16; 11,26).

Trei ani. Adică, folosind calculul inclusiv (vezi Vol. II, p. 131, 137), din anul urcării la tron al lui Nebucadneţar, când Daniel a fost luat captiv (vezi comentariul la v. 1), până în anul al II-lea de domnie al împăratului (vezi comentariul la v. 18).

Daniel 1:6 6. Printre ei. Expresia aceasta arată că alţi tineri fuseseră aleşi pentru pregătire în afară de cei patru menţionaţi pe nume. Aceştia patru sunt fără îndoială menţionaţi datorită experienţei lor unice. Credincioşia lorneclintită faţă de Dumnezeu le-a atras mari răsplătiri în onoruri lumeşti şi binecuvântări spirituale (vezi cap. 2,49; 3,30; 6,2; 10,11).

Daniel. Însemnând „Dumnezeu este judecătorul meu”. În Vechiul Testament numele acesta apare pentru întâia oară la unul din fii lui David (1Cronici 3,1), şi apoi ca numele unui preot din secolul al V-lea (Ezra 8,2; Neemia 10,6). Totuşi, el era deja cunoscut în Ugarit (Ras Shamrah) la mijlocul celui de-al II-lea mileniu î.Hr., fiind numele unui rege legendar drept, pe care unii din învăţaţi l-au identificat în mod greşit cu Daniel menţionat de Ezechiel (vezi Ezechiel 14,14; 28,3). Că numele Daniel era foarte folosit în popoarele semitice se vede din faptul că se găseşte la babilonieni, la sabeenii din sudul – Arabiei, ca şi la nabatei – urmaşii edomiţilor – şi la palmirenii din Arabia de nord.

Hanania. Însemnând: „Iehova e îndurător”. Hanania era un nume obişnuit la evrei şi a fost purtat de celpuţin 14 persoane diferite menţionate în Vechiul Testament. Numele acesta se găseşte şi în transliterarea acadiană, Hanani – Yama, ca fiind al unui iudeu care trăia la Nippur în secolul al V-lea. Pe un alt document cuneiform de la Nippur numele este zgâriat pe lut cu litere aramaice. Se mai găseşte şi în inscripţiile evreieşti de mai târziu, precum şi în papirusurile aramaice de la Elefantina.

Mişael. Însemnând probabil: „Cine aparţine lui Dumnezeu?”. Numele acesta a fost purtat de anumite personaje biblice de dinainte şi după exil (vezi Exod 6,22; Neemia 8,4).

Azaria. Însemnând: „Iehova ajută”. Numele acesta apare deseori în Biblie. În afară de Biblie se găseşte încrustat pe mânere de vase descoperite în pământul Palestinei, şi se găseşte şi în izvoare cuneiforme sub forma Azriau.

Daniel 1:7 7. Le-a pus nume. Noile nume puse tinerilor evrei semnificau adoptarea lor la curtea babiloniană, un obicei cu diverse corespondenţe în istoria biblică. Iosif a primit un nume egiptean când a intrat în viaţa de la curtea egipteană (Geneza 41,45), iar numele Hadasei a fost schimbat în Estera (2,7), probabil atunci când a devenit regină. Obiceiul acesta este atestat la babilonieni prin izvoarele antice. Împăratul asirian Tiglat-pileser III a adoptat numele Pulu (biblicul Pul) când a devenit împărat al Babilonului (vezi comentariul la 1Cronici 5,26; vezi Vol. II, p. 156, 157), iar Salmanasar V pare să fi purtat numele de Ululai în aceeaşi slujbă.

Belşaţar. Transliterarea ebraică şi aramaică, reprezentând pronunţarea de mai târziu masoretică a numelui babilonian. Deşi învăţaţii au propus diferite identificări cu forme babiloniene, nici una nu este pe deplin satisfăcătoare. Având în vedere remarca făcută de Nebucadneţar mulţi ani mai târziu, că numele babilonian al lui Daniel i-a fost dat „după numele dumnezeului meu” (cap. 4,8) pare evident ca prima silabă,

„Bel”, se referă la Bel, numele popular al zeului babilonian principal, Marduc. Pentru motivul acesta identificarea cu Balat–şarri-uşur, „să apere viaţa împăratului”, sau cu Balatsu-uşur, „să apere viaţa lui”, trebuie respinse, deşi ambele interpretări au găsit un puternic sprijin printre asirologi ca fiind echivalentul cel mai apropiat al formei evreieşti. Sugestia lui R. D. Wilson de a identifica pe Belşaţar cu Bel-lit-şar-usur, „Bel să apere pe ostaticul împăratului”, nu prea poate fi corectă, întrucât ar fi extrem de improbabil ca babilonienii să-i dea unui prizonier un astfel de nume, după cum se poate trage concluzia din miile de nume babiloniene găsite în documentele cuneiforme. Cea mai bună identificare pare încă să fie acea dată de Delitzsch, şi anume,aceea de a vedea în numele acesta o abreviere a lui Bel-balatsa-uşur, „Bel să apere viaţa lui (a împăratului)”.

Şadrac. Numele nu poate fi explicat în limba babiloniană. Unii învăţaţi au presupus că numele ar fi o deformare a lui Marduc, în timp ce alţii au încercat să-l explice cu ajutorul cuvintelor sumeriene. Jensen a sugerat că era numele zeului elamit Şutruk, însă este dificil de explicat de ce ar da babilonienii un nume elamit.

Meşac. O explicaţie satisfăcătoare a originii acestui nume nu s-a găsit încă. Ca şi Şadrac (vezi mai sus),Meşac nu este un nume babilonian.

Abed-Nego. În general se recunoaşte că numele acesta reprezintă pe Ebed-Nego, „slujitorul [zeu]lui Nabu”, un nume care este atestat de un papirus aramaic găsit în Egipt.

Daniel 1:8 8. Să nu se spurce. Erau mai multe motive pentru care un iudeu evlavios ar fi evitat să mănânce din bucatele împăratului: 1) Babilonienii ca şi alte naţiuni păgâne mâncau cărnuri necurate (vezi CD 30); 2) animalele nu fuseseră sacrificate după rânduielile levitice (Levitic 17,14.15); 3) o parte din animalele consumate erau mai întâi închinate ca sacrificiu zeilor păgâni (vezi Fapte 15,29); 4) folosirea alimentelor şi băuturilor de lux şi nesănătoase era contrară strictelor principii ale cumpătării; 5) pentru Daniel şi prietenii lui era o dorinţă în plus de a evita dieta cu carne (vezi EGW, Material Suplimentar la Daniel 1,8). Tinerii iudei s-au hotărât să nu facă nimic care le-ar fi stânjenit dezvoltarea fizică, mintală şi spirituală.

Daniel 1:9 9. Bunăvoinţă. Compară experienţa lui Iosif (Geneza 39.4.21), a lui Ezra (Ezra 7,28), şi a lui Neemia (Neemia 2,8). Fără îndoială că purtarea plină de amabilitate, curtoazie şi credincioşie manifestată de aceşti bărbaţi a câştigat bunăvoinţa superiorilor lor (vezi PP 217; CD 31). În acelaşi timp ei au atribuit succesul lor binecuvântării lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează împreună cu aceia care conlucrează cu El. Vezi p. 750.

Daniel 1:10 10. Îmi puneţi capul în primejdie. Propoziţia înseamnă literal „Faceţi capul meu să fie vrednic de pedeapsă înaintea împăratului”. Expresia nu implică pedeapsa capitală, ci aşa cum a arătat James A. Montgomery, înseamnă doar că famenul şef ar fi fost tras la răspundere dacă cei încredinţaţi lui ar fi dat înapoi din punct de vedere fizic.

Daniel 1:11 11. Îngrijitorul.. Ebr. melşar, care potrivit cu rapoarte cuneiforme babiloniene de curând descoperute, derivă în chip evident de la acadianul massaru, care înseamnă „îngrijitor”, sau „supraveghetor”. Deşi Aşpenaz fusese prietenos şi cu simpatie faţă de cererea lui Daniel, el totuşi a ezitat să-l ajute pe tânărul captiv. De aceea Daniel s-a adresat slujbaşului care era supraveghetorul imediat şi i-a prezentat o cerere precisă.

Daniel 1:12 12. Zece zile. Aceasta pare o perioadă de timp prea scurtă ca să se producă vreo schimbare apreciabilă în înfăţişarea şi vigoarea fizică. Dar deprinderi de strictă cumpătare le dăduseră încă dinainte lui Daniel şi prietenilor lui o constituţie fundamental sănătoasă (vezi PK 482) care răspundea la beneficiile unei diete corespunzătoare. Refacerea lor de pe urma greutăţilor lungului marş din Iudea, era, fără îndoială mai pronunţată decât aceea a altor prizonieri care nu-şi formaseră deprinderi de cumpătare. Dar, în cazul lui Daniel şi al celor trei tovarăşi ai săi, puterea divină era unită cu efortul omenesc, iar rezultatul a fost într-adevăr remarcabil (vezi PP 214). Binecuvântarea lui Dumnezeu a însoţit nobila hotărâre a tinerilor de a nu se spurca cu bucatele alese ale împăratului. Ei ştiau că îngăduindu-şi consumarea de alimente şi băuturi

excitante aceasta i-ar fi stânjenit să obţină cea mai înaltă dezvoltare fizică şi intelectuală. Îngrijitorul era sigur că o „dietă abstinentă ar face ca tinerii aceştia să aibă o înfăţişare palidă şi bolnăvicioasă ... în timp ce hrana aleasă de la masa împăratului i-ar fi făcut rumeni şi frumoşi, şi le-ar fi dat puteri fizice superioare” (CD 31), şi a fost surprins când a văzut că rezultatele au fost exact opuse.

Dumnezeu i-a onorat pe aceşti tineri în ţinta lor neschimbată de a face ce este bine şi drept. Aprobarea lui Dumnezeu era mai scumpă pentru ei decât favoarea celui mai mare potenţat pământesc, mai scumpă decât viaţa însăşi (vezi CD 31). Iar hotărârea aceasta nu se născuse nicidecum sub presiunea împrejurărilor imediate. Din copilărie tinerii aceştia fuseseră deprinşi cu obiceiuri stricte de cumpătare. Ştiau ce înseamnă efectele unei diete stimulatoare, şi de multă vreme se hotărâseră să nu-şi slăbească puterile fizice şi intelectuale prin satisfacerea apetitului. Sfârşitul perioadei de timp i-a găsit superiori în ce priveşte înfăţişarea corporală, activitatea fizică şi vigoarea intelectuală.

Daniel nu a refuzat bucatele împăratului pentru a fi deosebit. Mulţi ar putea considera că în împrejurările respective era o scuză plauzibilă pentru a se abate de la stricta alipire la principii şi că, prin urmare, Daniel era un om cu vederi înguste, bigot şi prea scrupulos. Daniel a căutat să trăiască în pace cu toată lumea şi să conlucreze cu superiorii săi atâta vreme cât o astfel de colaborare nu-i cerea o sacrificare de principii. Când era vorba de fidelitate faţă de Iehova, el era gata să sacrifice onoarea, bogăţia şi poziţia lumească, ba chiar însăşi viaţa.

Zarzavaturi. Ebr. zero’im, „hrană derivată din plante”, precum cerealele şi zarzavaturile. Potrivit tradiţiei iudaice, în termenul acesta erau incluse şi fructele sălbatice şi curmalele. Întrucât curmalele constituie o parte din hrana principală folosită în Mesopotamia, probabil că şi acestea au fost incluse aici. Vezi comentariul la v. 8.

Daniel 1:17 17. Aceşti patru tineri. Vezi comentariul la v. 4.

Ştiinţă şi pricepere. Educaţia pe care au primit-o Daniel şi cei trei prieteni ai lui a fost pentru ei şi o încercare a credinţei. Înţelepciunea haldeilor era însoţită de idolatrie şi practici păgâneşti, amestecând vrăjitoria cu ştiinţa şi învăţătura cu superstiţia. De lucrurile acestea învăţăceii evrei s-au ţinut departe. Nu ni se spune cum au evitat conflictele, dar în ciuda influenţelor stricăcioase ei s-au ţinut puternic de credinţa părinţilor lor, lucru pe care punerea la probă de mai târziu îl dovedeşte cu prisosinţă. Cei patru tineri au învăţat arta şi ştiinţa haldeilor fără să-şi însuşească elementele păgâne amestecate cu acestea.

Printre motivele pentru care aceşti evrei şi-au păstrat credinţa nepătată se pot nota următoarele: 1) Hotărârea lor nestrămutată de a rămâne credincioşi lui Dumnezeu. Ei aveau mai mult decât o dorinţă sau o speranţă de a fi oameni de treabă. Ei voiau să facă ce este drept şi să evite ce este rău. Biruinţa este posibilă numai prin dreapta exercitare a voinţei (vezi SC 48). 2) Dependenţa lor de puterea lui Dumnezeu. Cu toate căpreţuiau puterile omeneşti şi recunoşteau necesitatea eforturilor omeneşti, ei ştiau că doar acestea nu vor garanta succesul. Şi recunoşteau că pe lângă acestea trebuia să fie şi o umilă dependenţă de Dumnezeu şi o deplină încredere în puterea Lui (vezi CD 154). 3) Refuzul lor de a-şi slăbi natura lor spirituală şi morală prin satisfacerea apetitului. Ei şi-au dat seama că o singură abatere de la principii le-ar fi slăbit simţul care deosebeşte binele de rău, lucru care la rândul lui probabil i-ar fi dus la alte fapte rele, şi în cele din urmă la apostazie (vezi CD 155). 4) Stăruitoarea lor viaţă de rugăciune. Daniel şi tinerii săi tovarăşi şi-au dat seama că rugăciunea este o necesitate, mai ales că erau în permanenţă înconjuraţi de o atmosferă viciată (vezi SL 20).

Vedenii şi vise. În timp ce cei trei prieteni ai lui Daniel erau ca şi el, înzestraţi cu calităţi intelectuale excepţionale, şi-l egalau în loialitatea faţă de Dumnezeul lor, el a fost cel ales ca sol special al lui Dumnezeu. Unii din comentatorii moderni care tăgăduiesc existenţa unui dar al profeţiei autentic au avansat concepţia că versetul acesta afirmă că Daniel avea un dar special de a învăţa modul specific haldeu de interpretare a viselorşi vedeniilor, şi că în întrecerile şcolare cu privire la subiectul acesta el îşi întrecea colegii. Daniel nu aparţinea acestei categorii de interpreţi de vise. Darul lui profetic nu era produsul unei pregătiri reuşite în şcoala descântătorilor, vrăjitorilor şi magilor imperiali. El a fost chemat de Dumnezeu să facă o lucrare specială, devenind primitorul unora dintre cele mai importante profeţii ale tuturor timpurilor (vezi cap. 7-12).

Daniel 1:18 18. La vremea sorocită. Sau „la sfârşitul zilelor” [KJV]. Unii comentatori au considerat că atunci când împăratul le-a cerut înţelepţilor să-i tâlcuiască visul în al II-lea an al său (cap. 2,1), Daniel n-a fost chemat la întrunire deoarece nu-şi terminase studiile, şi că el şi prietenii lui erau condamnaţi să împărtăşească soarta înţelepţilor deoarece ţineau de aceeaşi breaslă, chiar dacă nu erau încă membri ai acesteia cu drepturi depline. Concepţia aceasta nu poate fi considerată corectă. Tinerii ucenici trebuia să fie instruiţi timp de trei ani pentruca să poată „să fie în slujba împăratului” (cap. 1,5), iar „la sfârşitul zilelor” sorocite ei au fost aduşi înaintea împăratului pentru examinare. Atunci „ei au stat în faţa împăratului” (vezi comentariul la v. 19). Declaraţia aceasta arată că ei terminaseră perioada celor trei ani de pregătire înainte ca împăratul să-i cerceteze şi să „găsească” că Daniel şi cei trei prieteni erau mai buni decât toţi ceilalţi candidaţi. Lucrul acesta nu prea s-ar fi putut întâmpla după ce unul din ei, Daniel, ar fi primit deja mari onoruri şi ar fi fost promovat la conducerea provinciei şi supravegherea tuturor celorlalţi înţelepţi şi după ce celorlalţi trei li s-ar fi dat slujbe înalte (cap. 2,46-49). Ordinea logică, ca şi cea narativă, necesită ca perioada de trei ani ai lui Daniel să se fi încheiat înainte de visul lui Nebucadneţar din anul al II-lea al său.

Toate acestea conduc la concluzia că aceşti trei ani trebuie calculaţi folosind sistemul inclusiv; ei reprezintă: 1) anul de urcare la tron al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 2), în care prizonierii evrei au sosit la Babilon şi au început pregătirea; 2) anul I al lui Nebucadneţar, care era unul calendaristic ce începea înprima zi de An Nou după urcarea pe tron; şi 3) anul al II-lea al lui Nebucadneţar, în care Daniel a absolvit cursurile şi a stat „înaintea împăratului”, şi anul în care el a interpretat visul (vezi cap. 2,1; de asemenea PK 491).

Aplicând vechea metodă a socotirii inclusive folosită în mod obişnuit pe vremuri, atestată în numeroasecazuri ca fiind modul obişnuit de socotire a timpului (vezi Vol. II, p. 136, 137), nu este nevoie să mai susţinem, aşa cum au făcut comentatorii moderni, că cap. 1 se află în contradicţie din punct de vedere cronologic cu cap. 2, sau să mai recurgem la explicaţiile fanteziste sau forţate care se găsesc în multe comentarii. De exemplu, Ieronim declara că anul al II-lea din cap. 2,1 se referă la anul al II-lea după cucerireaEgiptului, iar învăţatul iudeu Ibn Ezra considera că visul a avut loc în al II-lea an după distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar.

Daniel 1:19 19. A stat de vorbă cu ei. Când la sfârşitul perioadei de studii, căpetenia famenilor i-a prezentat pe absolvenţii săi împăratului, o examinare condusă de Nebucadneţar însuşi a dovedit că cei patru evrei erau superiori celorlalţi. „În tărie şi frumuseţe fizică, în vigoare intelectuală şi deprinderi literare, ei erau fără rival” (PK 485). Nu este arătat felul de examinare. Dintr-o descriere mai târzie a însuşirilor lui Daniel făcută de mama lui Belşaţar, mamă care era probabil o fiică de-a lui Nebucadneţar, aflăm că Daniel era cunoscut de ea ca un om capabil să „lămurească întrebările grele, şi să dezlege lucrurile încâlcite” (cap. 5,12). Întrebările pusepoate că cereau rezolvarea unor ghicitori, lucru care a constituit întotdeauna un joc favorit în viaţa de curte a ţărilor orientale. Examinarea poate că a mai cuprins şi rezolvarea unor probleme de matematică şi astronomie,în care babilonienii erau specialişti, după cum arată documentele lor, sau o demonstraţie a capacităţii de a citi şi scrie folosind dificila scriere cuneiformă.

Înţelepciunea superioară a lui Daniel şi a tinerilor lui tovarăşi nu era rezultatul întâmplării sau al destinului, şi nici măcar al vreunei minuni, în sensul obişnuit al cuvântului. Tinerii s-au aplecat sârguincios şi conştiincios asupra studiilor lor, iar Dumnezeu le-a binecuvântat eforturile. Adevăratul succes în orice întreprindere este asigurat atunci când efortul omenesc conlucrează cu cel divin. Doar efortul omenesc nu realizează nimic; în acelaşi fel puterea divină nu de prisos cooperarea din partea omenească (vezi PK 486, 487; comp. PP 214).

Între toţi. Aceste cuvinte poate că se referă la ceilalţi tineri israeliţi (v. 3) aduşi la Babilon împreună cu Daniel şi cu prietenii lui, dar fără îndoială şi la tinerii captivi de viţă nobilă aduşi din alte ţări şi care primiseră aceeaşi educaţie ca şi evreii.

Daniel 1:20 20. Înţelepciune şi pricepere. Literal, „înţelepciunea priceperii”. Cele mai multe traduceri prezintă un

„şi” între cuvintele „înţelepciune” şi „pricepere”. Anumiţi comentatori au prezentat construcţia ebraică drept rezultatul unei dorinţe din partea autorului de a exprima cea mai înaltă formă a priceperii sau ştiinţei, sau de a transmite cititorilor lui ideea că se are în vedere înţelepciunea determinată sau reglementată de pricepere; aşadar, nu era vorba de cunoştinţe magice sau de o ştiinţă supranaturală. Aceasta ar vrea să sugereze că Daniel şi prietenii lui excelau faţă de ceilalţi oameni din breasla lor în domeniul ştiinţelor exacte, precum astronomia şi matematicile, şi în domeniul studiilor lingvistice. Ei ajunseseră să stăpânească scrierea cuneiformă, limba babiloniană şi aramaică precum şi scrierea quadrată aramaică.

Vrăjitorii. Ebr. charţummim, un cuvânt care apare numai în Pentateuc (Geneza 41,8, 24; Exod 7,11.22;8,7.18), şi în Daniel (aici şi în cap. 2,2). Este împrumutat de la egipteanul cheri-dem, în care cheri însemnă „căpetenie”, sau „om de frunte”, iar dem: „a aminti un nume în magie”. Deci un cheri-dem este „o căpetenie în magie” sau „căpetenia magilor”. Potrivit cu cele ştiute de noi până în prezent cuvântul acesta nu era folosit în Babilonia, şi nu este găsit nicăieri în izvoarele cuneiforme. Evident Daniel se mai întâlnise cu termenul în lectura personală a Pentateucului, şi nu era necesar să fie familiarizat cu vocabularul tehnic egiptean. Daniel era un bun cunoscător al scrierilor lui Moise şi era un cercetător sârguincios al scrierilor sacre ale poporului său (vezi cap. 9,2). Folosirea acestui cuvânt ebraic împrumutat de la egipteni este o ilustrare a felului în care stilul şi alegerea cuvintelor au fost influenţate de vocabularul porţiunii biblice care era la îndemână atunci.

Cititorii în stele. Ebr. aşşafim, un cuvânt de împrumut provenind din acadianul aşipu: „exorcist”.

Ghicitul, magia, exorcismul, şi astrologia erau foarte răspândite la popoarele antice, dar în unele ţări, caBabilonia, ele erau practicate de oamenii de ştiinţă. Evenimentele viitoare erau ghicite din cercetarea măruntaielor animalelor jertfite sau din zborul păsărilor. Ghicitul era îndeosebi practicat prin cercetarea ficatului animalelor jertfite (hepatoscopie) şi compararea lui cu „modele” de ficaţi imprimate în lut. Aceste modele, ca un manual modern de chiromanţie, conţineau explicaţii detaliate ale tuturor diferenţelor de formă şi îndrumări pentru interpretare. S-au scos la iveală numeroşi ficaţi din lut „model” cu ocazia săpăturilor făcute în diferite locuri din Mesopotamia. Ghicitorii din antichitate aveau diverse metode. Uneori căutau îndrumare tunând ulei pe apă şi interpretând forma petei de ulei (lecanomanţie), sau prin scuturarea săgeţilor în tolbă şi urmărirea direcţiei în care cădea cea dintâi (belomanţie). Vezi Ezechiel 21,21.

Ghicitorii interpretau şi visele, alcătuiau formule vrăjitoreşti prin care se pretindea că pot fi alungate spiritele rele sau bolile, şi cereau sfat de la presupusele duhuri ale morţilor (necromanţie). Orice potentat oriental avea în slujba sa mulţi ghicitori şi magi. Erau la îndemână la orice ocazie, şi îl urmau pe împărat în campaniile lui militare, în expediţiile vânătoreşti şi în vizitele politice. Sfatul lor era căutat pentru diverse hotărâri, ca de pildă drumul ce trebuia urmat, sau data atacării unui vrăjmaş. Viaţa împăratului era în mare parte reglementată şi condusă de oamenii aceştia.

Ar fi o greşeală să spunem că înţelepţii Babilonului erau numai ghicitori şi magi. Deşi iscusiţi în artele acestea, ei erau şi oameni învăţaţi în adevăratul sens al cuvântului. După cum în evul mediu alchimia era practicată de oameni cu cultură într-adevăr ştiinţifică, iar horoscoapele astrologice erau alcătuite de astronomicare în alte privinţe procedau ştiinţific, tot aşa exorciştii şi ghicitorii vremurilor antice se consacrau şi unor studii strict ştiinţifice. Cunoştinţele lor astronomice ajunseseră la un nivel de dezvoltare neaşteptat de înalt, deşi apogeul astronomiei babiloniene a venit după cucerirea persană. Astronomii erau capabil să prezică prin calcule atât eclipsele de lună cât şi pe cele de soare. Iscusinţa lor matematică se dezvoltase foarte mult. Ei foloseau formule a căror descoperire este atribuită într-un mod general, dar eronat, matematicienilor greci. Mai mult, ei erau buni arhitecţi, constructori şi medici acceptabili, care găsiseră mijlocul de vindecare a diferitelor boli prin mijloace empirice. În aceste ramuri ale ştiinţei şi artei trebuie să-i fi întrecut Daniel şi cei trei prieteni ai săi, pe magii, astrologii şi învăţaţii babilonieni.

Daniel 1:21 21. Până în anul întâi. Unii comentatori au susţinut că este o contradicţie aparentă între versetul acesta şi afirmaţia din cap. 10,1, că Daniel a primit o vedenie în anul al III-lea al lui Cir. Dar textul nu implică în modnecesar că viaţa lui Daniel nu s-a întins dincolo de primul an a lui Cir. Poate că Daniel s-a referit la data aceeadatorită faptului că în cursul acelui an s-a petrecut un eveniment special. Unii au sugerat că evenimentul ar fi decretul din primul an al împăratului Cir care marca sfârşitul exilului babilonian (2Cronici 36,22, 23; Ezra 1,1-4; 6,3). Decretul acela aducea împlinirea unei profeţii importante pe care Daniel o studiase cu grijă, şi

anume, profeţia lui Ieremia că exilul va dura 70 de ani (Ieremia 29,10; Daniel 9,2). Daniel a trăit de-a lungul exilului de la prima captivitate, în 605 î.Hr., până la vremea când a fost dat decretul de către Cir, probabil în vara anului 537 î.Hr. (vezi Vol. III, p. 96, 97). Poate că Daniel a vrut să-şi înştiinţeze cititorii că deşi fusese dus cu prilejul primei captivităţi, încă mai trăia la data încheierii exilului 70 de ani mai târziu. De asemenea pare îndreptăţită concluzia că capitolul 1 şi parte din celelalte capitole nu au fost scrise mai devreme de primulan al lui Cir. O astfel de dată explică folosirea cuvintelor împrumutate din limba persană. Daniel a ocupat din nou o poziţie oficială, sub cârmuirea persană, la scurt timp după căderea Babilonului (Daniel 6,1) iar din raporturile sale cu slujbaşii persani fără îndoială că a adăugat la vocabularul său unele din cuvintele pe care le-a folosit la compunerea cărţii.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–21Ed 54, 55; FE 77–81; PK 479–490

1, 2 PK 422

1–4PK 428

2 Ed 54; PK 479

3, 4 PK 480

3–5SL 18

3–6MH 148; PP 592

4 FE 77; PK 484

4, 5 Te 271

5 CD 29; PK 481; 4T 570

6 PK 480

7 PK 481

8 CD 28, 30, 154; CE 43; CG 166; CH 50, 65; CT 478, 496; Ed 54; FE 78, 86, 227; ML 75, 120, 147, 254; MM 276; SL 19; Te 35, 101, 151, 189, 237, 271; 4T 515, 570; 5T 448; 9T 157, 165

8–12CH 64; PK 483

9 PK 546

10 SL 21

12 CD 31; FE 79

12–20SL 22

15–17PK 484

15–20CH 65; FE 80

17 CD 31, 154; CH 50, 65; COL 357; CT 456; FE 87, 225, 247, 339, 358; MM 89

17–20FE 193

18–20CH 65

19 CD 32; Te 271

19, 20 Ed 55; ML 147; MYP 241; PK 485

CH 50; FE 247, 358, 374; MM 276; Te 191; 6T 220

Daniel 2:1 1. Al doilea an. Pentru identificarea celui de-al doilea an al domniei lui Nebucadneţar şi pentru o explicare a felului cum cei trei ani de învăţătură ai lui Daniel (cap. 1,5) s-au încheiat înainte de sfârşitul anului al II-lea vezi comentariul la cap. 1,18.

A avut visuri. Posibil pluralul este folosit pentru a descrie seriile de întâmplări din vis. Singularul apare în v. 3, 4, 5, 6 etc. Rapoartele din Mesopotamia antică menţionează multe visuri ale împăraţilor. Într-unul din ele Gudea a văzut un om cu o coroană împărătească pe capul său, a cărui statură se înălţa de la pământ la cer.Cei din vechime priveau visele cu respect, considerându-le revelaţii din partea zeilor lor, şi căutau să descopere adevărata lor interpretare.

Domnul în providenţa Sa i-a dat lui Nebucadneţar visul acesta. Dumnezeu avea o solie pentru domnitorul Imperiului Babilonian. În palatele lui Nebucadneţar erau reprezentanţi prin care Dumnezeu putea să ofere o cunoaştere a Persoanei Sale. Dumnezeu nu caută nici la faţa oamenilor şi nici la faţa naţiunilor. Scopul lui este să-i salveze pe toţi cei care vor, din orice seminţie şi naţiune. El dorea la fel de mult să-i salveze pe vechii babilonieni cum dorea să-l salveze pe Israel.

Visul urmărea să-i descopere lui Nebucadneţar că desfăşurarea istoriei era condusă de Cel Prea Înalt şi că era supusă voii Lui. Lui Nebucadneţar i s-a arătat locul lui de răspundere în marele plan al Cerului, pentru ca el să poată avea prilejul să coopereze în mod eficient cu programul divin.

Lecţiile de istorie date lui Nebucadneţar au fost menite pentru învăţătura naţiunilor şi a oamenilor până la sfârşitul timpului. Alte sceptre în afară de acela al Babilonului au stăpânit peste naţiunile oamenilor. Fiecărei naţiuni din antichitate Dumnezeu i-a rânduit un loc special în marele Său plan. Când conducătorii şi poporul au dat greş în ce priveşte ocazia lor, slava lor a fost doborâtă la pământ. Naţiunile de astăzi ar trebui să ia seama la învăţăturile istoriei trecutului. Deasupra scenei schimbătoare a diplomaţiei internaţionale mareleDumnezeu al Cerului şade pe scaunul de domnie „realizând în linişte şi cu răbdare hotărârile propriei Sale voinţe” (PK 500). În cele din urmă stabilitatea şi permanenţa vor veni când Dumnezeu Însuşi, la sfârşitul timpului, Îşi aşează împărăţia Sa, care nu va fi nimicită niciodată (v. 44). Vezi comentariul la cap. 4,17.

Dumnezeu s-a apropiat de împăratul Nebucadneţar printr-un vis, deoarece, evident, acesta era mijlocul cel mai eficient prin care putea să imprime în mintea lui importanţa soliei date în felul acesta, să-i câştige încrederea, şi să-şi asigure conlucrarea lui. Ca toţi cei din vechime, Nebucadneţar credea în vise ca un mijloc prin care zeii îşi descopereau voia oamenilor. Înţelepciunea divină îi întâmpină întotdeauna pe oameni la nivelul la care se află. Pentru a da o cunoaştere a voinţei Sale oamenilor din ziua de astăzi, Dumnezeu poate folosi mijloace mai puţin spectaculoase, însă tot atât de sigur menite pentru realizarea planurilor Sale binefăcătoare. El Îşi adaptează întotdeauna felul de a lucra cu oamenii la capacitatea fiecărei persoane şi la împrejurările epocii în care fiecare trăieşte. Vezi mai departe comentariul la cap. 4,10.

Era tulburat. Sau „s-a înspăimântat”. Verbul ebraic tradus astfel apare în Geneza 41,8 şi în Psalmi 77,4.Experienţa cu visul l-a impresionat foarte mult pe împăratul Nebucadneţar.

Daniel 2:2 2. Vrăjitori. Ebr. charţummim, un cuvânt împrumutat din egipteană (vezi comentariul la cap. 1,20).

Cititori în stele. Ebr. ’ashsaphim, un cuvânt împrumutat din acadiană (vezi comentariul la cap. 1,20).

Descântători. Ebr. mekashshephim, de la o rădăcină care însemnează „a folosi farmece”. Babilonienii îi numeau printr-un cuvânt înrudit kashshapu. Mekashshephim-ii pretindeau că sunt în stare să producă vrăji magice (vezi comentariul la Exod 7,11). Legea mozaică pronunţa pedeapsa cu moartea asupra acelora care practicau această magie neagră (Levitic 20,27; comp. 1Samuel 28,9).

Haldei. Ebr. Kasdim (vezi comentariul la cap. 1,4).

Daniel 2:3 3. Să ştiu visul. Cu toate că împăratul fusese adânc impresionat de vis, când s-a trezit a constatat că nu-şi mai putea aminti amănuntele (vezi PK 491). Unii sunt de părere că Nebucadneţar nu ar fi uitat, ci că doar punea la încercare faimoasa pricepere a presupuşilor înţelepţi. Dar împăratul pare prea preocupat să cunoască visul şi interpretarea lui ca să mai folosească ocazia aceasta spre a-i pune la probă pe pretinşii lui tâlcuitori.

Daniel 2:4 4. Limba aramaică. Ebr. ’aramith, „aramaică”. Familia imperială şi clasa conducătoare a imperiului erauhaldei originari din Mesopotamia de sud care vorbeau aramaica. Prin urmare nu este surprinzător că curtenii împăratului îi vorbeau în limba aramaică şi nu în limba babiloniană care era vorbită de populaţia de baştină a Babilonului. Arameii erau o ramură importantă a popoarelor semitice, iar limba lor prezenta multe dialecte.

De la versetul acesta şi până la finele capitolului 7 raportul este în limba aramaică şi nu în ebraică, aşa cum este restul cărţii. Cu privire la motivele logice posibile vezi p. 749.

Veşnic să trăieşti, împărate! Formula babiloniană găsită în inscripţii contemporane sună cam în felul acesta: „Să binevoiască Nabu şi Marduc să dea zile lungi şi ani veşnici împăratului domnul meu.” Compară cu1Samuel 10,24; 1Regi 1,31; Neemia 2,3; Daniel 3,9; 5,10; 6,21.

Daniel 2:5 5. Mi-a scăpat din minte lucrul. Unii învăţaţi traduc această expresie aşa încât să-i dea sensul de „lucruleste sigur pentru mine”, sau „cuvântul este promulgat de mine”. Aceste traduceri alternative se bazează pe presupunerea că cuvântul aramaic ’azda’ este un adjectiv, nu un verb, aşa după cum consideră unii traducători. Exprimarea „Mi-a scăpat lucrul din minte”, este sprijinită de LXX şi de Rashi, care traduce pe ’azda’ prin „a trecut”. Oricare ar fi sensul adoptat nu este îndoială cu privire la faptul că Nebucadneţar nu era în stare să-şi amintească amănuntele visului (vezi comentariul la v. 3). Visul fusese luat în mod intenţionat de la împărat, pentru ca înţelepţii să nu-i poată da o interpretare greşită (FE 412).

Făcuţi bucăţi. Literal „dezmembraţi”. Ei urmau să fie tăiaţi în bucăţi, mădular cu mădular (vezi 2Macabei 1,16; Antichităţi iudaice a lui Iosif Flavius, xv, 8. 4). O cruzime de felul celei descrise aici era ceva obişnuit în antichitate. Asirienii şi babilonienii erau notorii pentru severitatea, cruzimea şi barbaria felului lor de a-i trata pe vinovaţi. Asurbanipal raportează că i-a tăiat în bucăţi pe conducătorii rebeli.

Morman de murdării. Aramaicul newali, pe care, printr-o asemănare cu o rădăcină acadiană, unii îl traduc cu sensul de „ruine”. Alţii reţin sensul de „grămadă de bălegar”, sau „grămadă de gunoi”, şi interpretează expresia ca vrând să arate că locuinţele lor urmau să fie prefăcute în „latrine publice” (vezi 2Regi 10,27). Versiunea LXX nu sprijină nici una din interpretările acestea, ci zice „casele voastre vor fi prăpădite”.

Daniel 2:8 8. Să câştigaţi vreme. Literal „să cumpăraţi timp”. Înţelepţii tărăgănau, iar cererea lor repetată a stârnit bănuiala împăratului că ei căutau să obţină un avantaj prin întârziere. Este îndoielnic dacă la momentul acesta el punea deja cu seriozitate la îndoială capacitatea lor de a-i da informaţia cerută. Întreaga ţesătură a credinţei lui se întemeia pe credinţa că zeii comunicau cu oamenii pe diferite căi reprezentate de oamenii aceştia. Ezitarea lor de a-i împlini îndată cererea poate că iniţial i-a trezit bănuiala că ei conspirau cu toţii să-l înşele. Dacă visul cuprindea o comunicare cu privire la acţiuni ce trebuiau întreprinse într-un moment favorabil, întârzierea ar fi avut ca urmare pagube tragice. Anumite comunicări venite prin ghicit, cereau să se întreprindăacţiuni la un moment precis, ca de pildă o anumită conjuncţie a planetelor. Expresiile „să câştigaţi vreme”,

„până se vor schimba vremurile” (v. 9), se pot referi la un astfel de moment oportun.

Daniel 2:9 9. Aceeaşi soartă. Literal „legea voastră este una”. Cuvântul tradus „soartă” poate fi redat şi „decret”, „sentinţă” sau „pedeapsă”.

Se vor schimba vremurile. Fie până ce împăratul va uita întreaga afacere, fie până când ei vor putea să inventeze un răspuns oarecare. „Vremuri” de aici se poate referi şi la momentul favorabil de aducere la împlinire a presupusei comunicări din partea zeilor (vezi comentariul la v. 8).

Daniel 2:10 10. Nu este nimeni. Haldeii au fost constrânşi să-şi recunoască neputinţa de a descoperi visul. Ei au spus împăratului că el cerea ceva ce era peste puterea omenească de a descoperi, şi că nici un împărat nu mai făcuse o astfel de cerere iraţională de la vreunul dintre supuşii săi.

Împărat, mare şi puternic. „Împărat mare” (vezi 2Regi 18,28) este un vechi titlu babilonian. Expresii defelul acesta: „Mare Împărat, Puternic Împărat, Împărat al Asiei (sau al Babiloniei) sunt obişnuite în inscripţii.

Daniel 2:11 11. Zei. Unii văd aici un indiciu al existenţei a două categorii de zei. Ei sugerează că aceşti înţelepţi pretindeau că ei comunică cu anumiţi zei, zei intermediari despre care se presupunea că ţin legătura cu oamenii, dar că zeii superiori erau inaccesibili. În orice caz haldeii dădeau pe faţă limitele artei lor.

Alţii sunt de părere că pluralul ’elohim, „zei” ca şi pluralul ebraic ’elohim (vezi Vol. I, p. 170-171) putea fi folosit cu privire la o singură zeitate, şi că, la fel ca alţi politeişti, haldeii recunoşteau o divinitate supremă. În orice caz înţelepţii erau sinceri să admită că recunoşteau o inteligenţă supremă, o minte a minţilor, a cărei ştiinţă trecea dincolo de aceea a fiinţelor omeneşti. Mărturisirea aceasta de înfrângere a oferit o ocazie remarcabilă pentru Daniel de a descoperi ceva din puterea Dumnezeului căruia Îi slujea şi I se închina.

Daniel 2:12 12. A poruncit să piardă. Severitatea sentinţei nu era în neconcordanţă cu obiceiurile vremii. Totuşi, era un pas îndrăzneţ din partea împăratului întrucât oamenii a căror moarte el o poruncise alcătuiau clasele învăţate ale societăţii.

Babilon. Probabil numai cetatea, nu toată împărăţia.

Daniel 2:13 13. Căutau pe Daniel. Daniel şi prietenii lui n-ar fi fost „căutaţi” dacă n-ar fi fost deja declaraţi membriiai breslei „înţelepţilor”. Astfel concepţia că ei erau încă în curs de formare pare să fie neîntemeiată (vezi comentariul la cap. 1,18). Faptul că ei abia absolviseră cursurile este suficient pentru a explica de ce ei nu fuseseră chemaţi pentru a explica visul. Monarhul trebuie să-i fi invitat numai pe conducătorii de rangul cel mai înalt, renumiţi pentru toată cunoaşterea artei lor. Nici împăratul şi nici înţelepţii de seamă nu s-ar fi gânditsă-l cheme pe Daniel şi pe cei trei prieteni ai lui, la fel cum cei mai de seamă specialişti ai ţării, puşi în încurcătură de vreo boală a împăratului, nu ar fi consultat un doctoraş abia ieşit din şcoala medicală. Nu trebuie nici să presupunem că educaţia lui Daniel cuprinsese şi cursuri de exorcism şi prezicere, aşa cum sugerează criticii moderni (vezi comentariul la cap. 1,20).

Daniel 2:14 14. Judecată. Unele traduceri folosesc cuvântul „înţelepciune”. Aramaic ţe’em, care poate fi tradus şi cu „cuget” sau „judecată”. Daniel a dat dovadă de mult tact când s-a adresat superiorului său.

Daniel 2:15 15. Aspră. LXX are pikros care înseamnă „amar” sau „aspru”. Unii învăţaţi atribuie sensul acesta şi cuvântului aramaic, în timp ce alţii insistă că originalul are la bază ideea de urgenţă.

Daniel 2:16 16. Dea vreme. Unul din lucrurile care l-au înfuriat pe împărat era că înţelepţii căutau să amâne darea răspunsului (vezi comentariul la v. 8). Evident că împăratul era încă tulburat de vis, şi poate că ar fi fost fericitsă găsească o nouă posibilitate de a găsi dezlegarea tainei care-i chinuia mintea. Întrucât Daniel nu fusese consultat mai înainte, împăratul poate a considerat că este numai drept să-i dea o ocazie. Cu prilejul întrevederii sale anterioare cu acest tânăr evreu, Nebucadneţar fusese evident impresionat în mod favorabil desinceritatea şi capacitatea lui Daniel. Credincioşia anterioară a lui Daniel în lucruri mici îi oferă acum ocazia de a face lucruri mai mari.

Tâlcuirea. Cererea lui Daniel se deosebea de aceea a haldeilor. Înţelepţii cereau ca împăratul să le povestească visul. Daniel cerea numai răgaz, asigurându-l pe împărat că tâlcuirea îi va fi dată.

Daniel 2:18 18. Să ceară îndurare. Daniel şi tovarăşii săi puteau să se apropie de Dumnezeu cu credinţă puternică şiîncredere deplină deoarece, după cea mai bună ştiinţă şi putere a lor ei trăiseră potrivit cu voia Lui descoperită (vezi 1Ioan 3,22). Ei erau conştienţi că se aflau în locul în care Dumnezeu voia ca ei să fie, şi săvârşeau lucrarea plănuită de cer. Dacă în viaţa lor anterioară ei ar fi făcut compromisuri faţă de principii şi ar fi cedat ispitelor care-i înconjurau fără încetare la curtea împărătească, nu s-ar fi putut aştepta la o intervenţie atât de remarcabilă în această criză. Puneţi în contrast experienţa lor cu aceea a profetului din Iudacare a pierdut protecţia divină prin grăbita lui neascultare (1Regi 13,11-32; vezi comentariul la 1Regi 13,24).

Daniel 2:19 19. Într-o vedenie în timpul nopţii. Aramaic chezu, înrudit cu ebraicul chazon (vezi comentariul la 1Samuel 3,1).

Daniel a binecuvântat. Primind revelaţia divină, primul gând al lui Daniel a fost să-I aducă lauda cuvenită lui Dumnezeu, Descoperitorul tainelor, un vrednic exemplu de ceea ce ar trebui să facă aceia care primesc binecuvântări deosebite de la Domnul.

Cu privire la sensul expresiei „binecuvântaţi pe Domnul” vezi comentariul la Psalmi 63,4.

Daniel 2:20 20. Numele lui Dumnezeu. Expresia este folosită adesea pentru a desemna fiinţa, puterea şi activitatea esenţială a lui Dumnezeu. „Nume” este folosit adesea în Biblie ca fiind sinonim cu „caracter”.

Înţelepciune. Aceia care duc lipsă de înţelepciune o pot primi de la adevăratul ei izvor ca răspuns la rugăciunea credinţei (Iacov 1,5). Pretenţia arogantă a babilonienilor că zeii lor aveau înţelepciune şi putere de pătrundere s-a dovedit a fi falsă. Zeităţile păgâne îi dezamăgesc întotdeauna pe închinătorii lor.

Daniel 2:21 21. El. Pronumele este accentuat în limba aramaică. În traducere efectul s-ar putea obţine zicând: „El este Acela care schimbă”.

Vremurile şi împrejurările. Cele două cuvinte sunt aproape sinonime. Ultimul poate se referă la un punct mai specific al timpului; cel dintâi pare să sublinieze mai mult ideea unei perioade de timp.

Răstoarnă pe împăraţi. Aici este zugrăvită adevărata filozofie a istoriei umane. Împăraţii şi cârmuitorii sunt la urma urmei sub îndrumarea şi controlul unui Potentat atotputernic (vezi Ed 173; vezi comentariul la v.1 şi cap. 4,17).

Înţelepţilor. Domnului Îi place să reverse înţelepciune asupra acelora care o vor folosi înţelepţeşte. El afăcut lucrul acesta pentru Daniel, şi o va face astăzi pentru oricine se încrede în El pe deplin.

Daniel 2:22 22. El descoperă. Dumnezeu Se descoperă prin natură (Psalmi 19), prin experienţe personale, prin darul profeţiei şi prin alte daruri ale Spiritului (1Corinteni 12), precum şi prin Cuvântul Său scris.

Adânc. Lucruri care trec dincolo de puterea de pricepere a omului până ce sunt descoperite.

Întuneric. Ceea ce omul nu este în stare să vadă, nu este ascuns şi de ochii lui Dumnezeu (vezi Psalmi 139,12; 1Ioan 1,5).

Daniel 2:23 23. Te slăvesc. Sau „Îţi mulţumesc”. În aramaică pronumele este accentuat. Ordinea cuvintelor în original este următoarea: „Ţie, o, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc”.

Ce am cerut. Cu toate că visul i-a fost descoperit lui Daniel, el nu îşi asumă toată cinstea, ci îi include şipe tovarăşii săi care se rugaseră împreună cu el.

Daniel 2:24 24. Nu pierde pe înţelepţi. Prima grijă a lui Daniel a fost să mijlocească pentru înţelepţii Babilonului, pentru ca sentinţa rostită asupra lor să fie anulată. Ei nu făcuseră nimic pentru ca să obţină scăparea, dar au fost salvaţi datorită faptului că în mijlocul lor se afla un om drept. Deseori s-a întâmplat aşa. Cei drepţi sunt „sarea pământului”. Ei au o putere de păstrare a vieţii. Datorită prezenţei lui Pavel pe corabie au fost salvaţi marinarii şi toţi cei de pe ea (Fapte 27,24). Nelegiuiţii nici măcar nu ştiu cât de mult le datorează celor drepţi. Totuşi cât de adesea cei nelegiuiţi îi iau în râs şi-i persecută tocmai pe aceia cărora ar trebui să le mulţumească pentru păstrarea vieţii lor.

Daniel 2:25 25. Degrabă. Poate datorită marii lui bucurii că taina fusese descoperită. Putea să fie acum scutit de sarcina sângeroasă de a-i executa pe înţelepţi, o însărcinare pentru care nu avea nici o tragere de inimă.

Am găsit. Arioc pare să-şi atribuie un merit pe nedrept, deoarece afirmaţia lui pare că vrea să spună că prin eforturile sale stăruitoare a găsit pe cineva care putea să interpreteze visul. Totuşi, s-ar putea ca Arioc să nu fi ştiut de întrevederea lui Daniel cu împăratul (v. 16). În cazul acesta declaraţia lui ar fi modul natural de anunţare a descoperirii.

Daniel 2:26 26. Belşaţar. Cu privire la ce înseamnă numele acesta şi motivul pentru care i-a fost dat lui Daniel, vezi comentariul la cap. 1,7. În prezenţa lui Nebucadneţar natural că Daniel şi-a asumat numele său babilonian.

Daniel 2:27 27. Înţelepţii nu sunt în stare. Daniel nu avea dorinţa de a se înălţa mai presus de înţelepţi. El urmărea mai degrabă să imprime în mintea împăratului ideea zădărniciei încrederii în înţelepţii lui cu privire la sfat şi ajutor. El nădăjduia să îndrepte privirile împăratului către Marele Dumnezeu al Cerului, Dumnezeul căruia I se închina Daniel, Dumnezeul evreilor, al cărui popor fusese supus de împărat.

Cititorii în stele, vrăjitorii. Vezi comentariul la cap. 1,20.

Ghicitorii. Aramaic, gazerin, de la o rădăcină care înseamnă „a tăia”, „a hotărî”. De unde sensul generalacceptat este „cei care hotărăsc” sau „cei care determină (soarta)”. Din poziţia stelelor, prin diverse meşteşuguri de a calcula şi ghici, aceşti ghicitori credeau că pot determina viitorul (vezi comentariul la cap. 1,20).

Daniel 2:28 28. În vremurile de pe urmă. Vezi comentariul la Isaia 2,2. Semnificaţia visului era pentru instruirea lui Nebucadneţar ca şi a conducătorilor şi a popoarelor până la sfârşitul timpului (vezi comentariul la v. 1). Schiţa profetică ne poartă din vremea lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 29) până la sfârşitul lumii şi a doua venire a Domnului Hristos (vezi comentariul la v. 44-45). Nebucadneţar privea spre viitor cu nelinişte şi cu simţământul unor prevestiri rele (vezi SL 34). Dumnezeu i-a descoperit viitorul, nu pentru a-i satisface curiozitatea, ci pentru a trezi în mintea lui simţământul răspunderii personale faţă de programul Cerului.

Daniel 2:29 29. După aceste vremuri. În visul acesta sunt înfăţişate dezvoltări viitoare începând cu vremea lui Daniel şi a lui Nebucadneţar şi întinzându-se până la sfârşitul lumii.

Daniel 2:30 30. Pentru ca. Probabil că versiunea LXX oferă înţelesul cel mai simplu al pasajului: „Mai mult, taina aceasta nu mi-a fost descoperită datorită înţelepciunii care este în mine mai mult decât în toţi cei vii, ci pentru a se face cunoscut tâlcuirea împăratului, pentru ca tu să cunoşti gândurile inimii tale”.

Daniel 2:31 31. Un chip. Aramaicul şelem, „o statuie”, corespunzând ebraicului selem, care poate fi şi el tradus tot „statuie”. Cele mai multe traduceri folosesc cuvântul „chip”, deşi „statuie” ar fi o traducere potrivită într-o serie de cazuri, cum ar fi 2Regi 11,14; 2Cronici 23,17; Amos 5,26.

De o strălucire nemaipomenită. Sau, cum este redat în LXX, „a cărui înfăţişare era extraordinară”.

Înfricoşătoare. Cuvântul apare din nou în Daniel 7,7.19.

Daniel 2:32 32. Aramă, sau „bronz” (vezi 2Samuel 8,8; 1Regi 7,47).

Daniel 2:33 33. Fluierele picioarelor. Cuvântul tradus în felul acesta pare să se refere la partea inferioară a picioarelor. Cuvântul tradus „coapse” (v. 32) se referă la partea de sus a şoldurilor. Nu se ştie precis din aceste cuvinte unde anume pe picior se făcea trecerea de la aramă la fier.

Lut. Aramaic chasaf. Din examinarea limbilor înrudite, chasaf pare să desemneze un vas de pământ sau o oală de pământ şi nu lutul însuşi din care sunt făcute vasele acestea. Cuvântul care înseamnă „lut”, aramaic tin, apare în v. 41. 43, în legătură cu chasaf, iar acolo este tradus „lut de olar”. Aşadar pare mai bine să-l traducem pe chasaf din v. 33 cu „lut fasonat”, sau „olărie”, „ceramică” decât simplu „lut”.

Daniel 2:34 34. S-a dezlipit. Sau „s-a rupt”.

Fără ajutorul vreunei mâini. Adică, neajutată de agenţi omeneşti.

Daniel 2:35 35. Pleava. Cu privire la o descriere a treieratului aşa cum se făcea în ţările orientale din antichitate, vezi comentariul la Rut 3,2; Matei 3,12. Întrucât Inspiraţia n-a legat nici o semnificaţie deosebită de „pleavă” sau de „vântul” care o duce (vezi comentariul la Matei 13,3), este mai bine să le considerăm simple amănunte adăugate pentru a completa tabloul. Pentru o descriere a ariei de treierat ca o ilustraţie obişnuită vezi comentariul la Psalmi 1,4 (comp. Matei 13,3; vezi Vol. III, p. 1111).

Daniel 2:36 36. Vom spune. Pluralul pare să arate că Daniel îi includea şi pe tovarăşii săi. Ei se uniseră cu el în rugăciune stăruitoare pentru ca interpretarea să fie descoperită, iar Daniel poate că a vrut să recunoască partea lor în lucrarea aceasta (v. 17-18).

Daniel 2:37 37. Împăratul împăraţilor. Acelaşi titlu se găseşte în inscripţia împăratului persan Ariaramnes, un contemporan al lui Nebucadneţar.

Dumnezeul cerurilor ţi-a dat. În inscripţiile sale, Nebucadneţar atribuie succesele sale ca împărat zeului său Marduc, dar Daniel, într-o manieră delicată, îi corectează ideile greşite. El afirmă că Dumnezeul cerurilor este Cel care i-a acordat o astfel de putere.

Împărăţie. Teritoriul peste care stăpânea Nebucadneţar avea o istorie lungă şi zbuciumată şi fusese sub conducerea variată a diferitelor popoare şi împărăţii. După Geneza, oraşul Babilon făcea parte din împărăţia întemeiată de Nimrod, strănepotul lui Noe (Geneza 10,8-10). Dintr-o perioadă foarte timpurie au existat pe văile Tigrului şi Eufratului o serie de cetăţi-state. Mai târziu, câteva state s-au grupat laolaltă în câteva regate sumeriene. După prima perioadă a dominaţiei sumeriene a venit împărăţia acadiană, cu marii ei împăraţi semitici Sargon I şi Naram-Sin. Totuşi, semiţii aceştia au fost înlocuiţi de diferite popoare ca guţii, elamiţii şi sumerienii. La rândul lor ei au trebuit să facă loc semiţilor care au întemeiat Vechiul Imperiu Babilonian, care a înflorit pe timpul ultimilor patriarhi. Acest imperiu amorit, al cărui împărat de frunte a fost Hammurabi, a ajuns să cuprindă întreaga Mesopotamie şi să se întindă în Siria ca şi împărăţia acadiană a lui Sargon I. Mai târziu, Mesopotamia a fost cucerită de hurieni şi de kasiţi, iar Babilonia a devenit mai puţin importantă decât imperiile Hitit şi Egiptean. Apoi în Mesopotamia de Nord s-a ridicat o altă putere, imperiul asirian care din nou uneşte Mesopotamia şi Asia Apuseană până la Mediterană. După o perioadă de dominaţie asiriană, Babilonul a devenit din nou independent sub conducerea caldeeană şi a pus din nou mâna pe conducerea lumii. Nabopolasar (626 – 605 î.Hr.), a fost întemeietorul aşa-numitului Imperiu Caldeean sau Neo-Babilonian, care şi-a avut epoca de aur în zilele împăratului Nebucadneţar (605 – 562 î.Hr.), şi a durat până când Babilonul a căzut în mâna Mezilor şi Perşilor la 539 (vezi Vol. II, p. 92-94; Vol. III, p. 45-50).

Daniel 2:38 38. Fiarele câmpului. Vezi Ieremia 27,6; 28,14; comp. Geneza 1,26. O prezentare potrivită a stăpânirii babiloniene pe vremea lui Nebucadneţar. Felul în care împăraţii din antichitate includeau lumea animală în sfera lor de stăpânire este ilustrată de o declaraţie a lui Salmanasar III: „Ninive şi Palil, cărora le place preoţia mea, mi-au dat toate fiarele câmpului”.

Pasajul următor din inscripţia numită East India House este tipică pentru dovezile arheologice care sprijină descrierea dată de Daniel cuceririlor lui Nebucadneţar:

„În slujba înălţată a lui (Marduc) am străbătut ţări de departe, munţi îndepărtaţi de la Marea de Sus (Mediterana) până la Marea de Jos (Golful Persic), poteci prăpăstioase, drumuri înfundate, unde pasul este primejduit, (unde) nu este cu putinţă să aşezi piciorul, (precum şi) drumuri nemărginite şi poteci pustii. Pe cel nesupus l-am subjugat; i-am capturat pe vrăjmaşi, am aşezat dreptatea în ţară; am ridicat poporul; pe cei răi i-am îndepărtat dintre oameni.”

Tu eşti capul. Nebucadneţar era Imperiul Neo-Babilonian în persoană. Cuceririle militare şi splendoarea arhitectonică a Babilonului se datorau în mare măsură abilităţii sale.

Aur. O abundenţă de aur fusese folosită la înfrumuseţarea Babilonului. Herodot descrie în termeni extravaganţi cum scânteia aurul în templele sacre ale cetăţii. Chipul zeului, tronul pe care era aşezat, precum şi masa şi altarul erau făcute din aur (Herodot i. 181, 183; iii. 1-7). Profetul Ieremia compară Babilonul cu o cupă de aur (Ieremia 51,7). Pliniu descrie veşmintele preoţilor ca fiind ţesute cu fir de aur.

Nebucadneţar a fost o figură remarcabilă între împăraţii antichităţii. El le-a lăsat urmaşilor săi un imperiu mare şi prosper, cum se poate deduce din următoarea inscripţie:

„(De la) Marea de Sus (până la) Marea de Jos [un rând lipseşte]... pe care Marduc, domnul meu mi l-a încredinţat, am făcut ... cetatea Babilonului să fie cea mai de seamă dintre toate ţările şi locuinţele omeneşti; numele ei (l-am făcut sau l-am înălţat) să fie (cel mai vrednic de) laudă printre cetăţile sacre ... Sanctuarele domnilor mei Nebo şi Marduc (ca) înţelepţi (cârmuitori) ... totdeauna ....

„La data aceea, Libanul (La-ab-na-a-nu), Muntele (Cedrilor), pădurea bogată a lui Marduc, al cărei miros este plăcut, ai cărei cedri În(alţi), ro(dul) (ei), un alt zeu (nu a dorit, pe care) nici un alt împărat nu i-a do(borât)…nabu Marduc al meu (dorise) ca o potrivită împodobire pentru palatul cârmuitorului cerului şi al pământului, (acest Liban) peste care domnea un duşman străin şi-l jefuia de avuţiile lui – populaţia lui era împrăştiată, fugise într-o regiune depărtată.

[Încrezându-mă] în puterea domnilor mei Nebo şi Marduc, am organizat (oştirea mea) pentru o (expediţie) în Liban. Am făcut fericită ţara aceea dezrădăcinând pe vrăjmaşul ei pretutindeni [lit.: jos şi sus].

Pe toţi locuitorii ei i-am adus înapoi la aşezările lor [lit.: adunat şi reaşezat]. Ceea ce n-a mai făcut nici un alt împărat de mai înainte [am realizat eu]: Am străbătut prin munţii stâncoşi, am sfărâmat stânci, am deschis treceri şi (felul acesta) am construit un drum drept pentru (transportul) cedrilor. Am făcut ca pe Arahtu să plute(ască) şi să fie duşi la Marduc, împăratul meu, cedri puternici, înalţi şi tari, de o aleasă frumuseţe şi de o calitate închisă excelentă, îmbelşugatul produs al Libanului, şi ca şi cum (ar fi fost) trestii (i-am dus pe) râu. Încuprinsul Babilonului (am depozitat) lemn de dud. Am făcut ca locuitorii Libanului să trăiască în siguranţă la un loc şi n-am lăsat pe nimeni să-i tulbure. Pentru ca nimeni să nu le poată face vreun rău am ri(dicat) o stelă [arătându]-mă [ca] împărat veşnic”. (Ancient Near Eastern Texts, p. 307).

Daniel 2:39 39. O altă împărăţie mai neînsemnată. După cum argintul este mai neînsemnat decât aurul, şi imperiul Medo-Persan a fost mai neînsemnat decât imperiul Neo-Babilonian.

Unii comentatori au explicat termenul „mai neînsemnat” ca însemnând „mai jos în chip”, sau „dedesubt”. Expresia înseamnă corect „în jos” sau „spre pământ”, dar în versetul acesta Daniel vorbeşte nu depoziţia relativă a metalelor, ci a naţiunilor. Făcând o comparaţie între cele două împărăţii, observăm că deşi ultima a cuprins mai mult teritoriu, a fost desigur inferioară în lux şi măreţie. Cuceritorii Mezi şi Perşi au adoptat cultura civilizaţiei complexe babiloniene, deoarece a lor proprie era mai puţin dezvoltată.

Această a doua împărăţie a profeţiei lui Daniel este uneori numită împărăţia Medo-Persană. Ea includeaîmpărăţia Mezilor mai veche şi achiziţiile mai noi ale cuceritorului persan Cir. A doua împărăţie nu poate fi numai împărăţia Mezilor, cum susţin unii, Persia fiind a treia. Împărăţia mezilor a fost contemporană cu cea Neo-Babiloniană, nu succesoarea ei. Media a căzut sub stăpânirea lui Cir persanul înainte de a fi căzut Babilonul. Faptul că după moartea lui Belşaţar, Darius Medul „ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor” (cap. 9,1) nu înseamnă că a fost o împărăţie separată a mezilor după cea babiloniană şi înainte ca perşii să se ridice (vezi Vol. III, P. 48-56; 94-96). Darius Medul a domnit în Babilonia prin permisiunea adevăratului cuceritor, Cir (vezi Nota Adiţională la cap. 6), aşa cum în mod evident ştia şi Daniel. Cartea lui Daniel se referă de repetate ori la naţiunea care a cucerit Babilonul, şi pe care Darius o reprezenta, ca fiind aceea a Mezilor şi a Perşilor (vezi comentariul la cap. 5,28; 6,8.28), şi descrie în altă parte această împărăţie dualistă ca fiind o singură fiară (vezi comentariul la cap. 8,3-4).

Originea mezilor şi a perşilor nu este clară, dar se crede că în jurul lui 2000 î.Hr., o serie de triburi ariene conduse de madai (mezi) au început să migreze din ceea ce este acum Rusia de sud în ceea ce mai târziu a devenit Persia de nord, unde apar pentru prima dată în istorie (vezi comentariul la Geneza 10,2; vezi Vol. III, p. 50-51). Printre arienii aceştia au fost şi perşii care s-au colonizat în munţii Zagros învecinându-se cu Elamul târziu în secolul al IX-lea î.Hr. Probabil pe la 675 conducătorul lor s-a aşezat ca domn al cetăţii Anşan. Aici el şi descendenţii lui au domnit în relativă obscuritate. La începutul secolului al VI-lea erau vasali ai împăratului mezilor domnind peste un stat de graniţă, relativ neînsemnat în marele imperiu al mezilor, care se întindea din Asia Mică răsăriteană în jurul nordului şi estului Imperiului Babilonian (vezi Imperiile Rivale înTimpul lui Ieremia; vezi Vol. III, p. 50-51).

La 553 sau 550 î.Hr., Cir, care devenise rege al Persiei ca un vasal al Imperiului Mezilor, l-a învins pe Astiages al Mediei. Astfel perşii subordonaţi anterior au devenit puterea dominantă în ceea ce fusese Imperiul Mezilor. Întrucât perşii au devenit puterea conducătoare începând de pe vremea lui Cir, acum se vorbeşte în general ca despre Imperiul Persan. Însă şi prestigiul mai vechi al Mediei s-a reflectat în expresia „Mezii şi Perşii” aplicată la cuceritorii Babilonului pe vremea lui Daniel şi chiar mai târziu (Estera 1,19). Poziţia de onoare a lui Darius Medul după cucerirea Babilonului dovedeşte respectul lui Cir faţă de mezi chiar şi după ceel preluase sceptrul puterii (vezi Vol. III, p. 51-52.95.96.).

Cu ani în urmă, sub călăuzire profetică, profetul Isaia descrisese lucrarea lui Cir (Isaia 45,1). Cuceritorul acesta al Mediei a înfrânt curând triburile învecinate şi a stăpânit de la Ararat în nord până în Babilonia de sud şi până la Golful Persic. Pentru a-şi rotunji imperiul, el l-a bătut pe bogatul Croesus al Lidiei în 547 î.Hr., şi a luat Babilonul prin strategie în 539 î.Hr., (vezi Vol. III, p. 51-55). Cir a recunoscut că Domnul îi dăduse toate aceste împărăţii (2Cronici 36,23; Ezra 1,2). Pentru profeţii paralele privitoare la acest imperiu, vezi comentariul la cap. 7,5; 8,3-7; 11,2.

A treia împărăţie. Urmaşul Imperiului Medo-Persan a fost Imperiul „Grec” (mai bine zis Macedonean sau Elenistic) al lui Alexandru şi al succesorilor lui (vezi cap. 8,20.21).

Cuvântul ebraic pentru Grecia este Iavan, care este numele unuia dintre fiii lui Iafet. Iavan este menţionat în genealogie imediat după Madai, părintele Mezilor (vezi comentariul la Geneza 10,2). Cam pe vremea când israeliţii se colonizau în Canaan, acele triburi indo-europene numite mai târziu greci migrau în valuri succesive în ţinutul egeic (Grecia de pe continent, insulele şi coastele apusene ale Asiei Mici), biruindu-isau alungându-i pe locuitorii mediteraneeni mai vechi. Aceste deplasări erau legate de mişcarea popoarelor mării (inclusiv filistenii) pe coastele răsăritene ale Mediteranei (vezi Vol. II, p. 27, 33, 34). Grecii ionieni se găseau în Egipt pe vremea lui Psamtik I (663-609 î.Hr.), şi în Babilonia pe vremea domniei lui Nebucadneţar (605-562 î.Hr.), după cum se atestă de rapoarte scrise.

Grecia era divizată în mici cetăţi-state având o limbă comună, dar cu acţiune puţin unificată. Când ne gândim la Grecia antică ne gândim la epoca de aur a civilizaţiei greceşti, sub conducerea Atenei, în secolul al V-lea î.Hr. Această înflorire a culturii greceşti a urmat după perioada celui mai mare efort unit la cetăţilor-state divizate – apărarea cu succes a Greciei împotriva Persiei pe vremea împărătesei Estera. Cu privire la războaiele persane vezi comentariul la cap. 11,2; vezi şi Vol. III, p. 59-62.

„Grecia” din cap. 8,21 nu se referă la cetăţile-state divizate ale Greciei clasice, ci mai de grabă la împărăţia macedoneană de mai târziu care a biruit Persia. Macedonenii, o naţiune înrudită de la nordul Grecieipropriu-zise, a biruit cetăţile greceşti şi le-a încorporat pentru prima dată într-un stat puternic, unit. Alexandrucel Mare moştenind regatul greco-macedonean de curând dezvoltat de tatăl său, a pornit la extinderea dominaţiei macedonene şi a culturii greceşti spre răsărit, şi a cucerit Imperiul Persan. Profeţia reprezintă împărăţia grecilor venind după perşi, deoarece Grecia n-a devenit o împărăţie decât o dată cu formarea Imperiului Macedonean, care a înlocuit Persia ca putere mondială conducătoare a acelor timpuri (pentru profeţii paralele vezi comentariul la cap.7,6; 8,5-8.21.22; 11,2-4).

Ultimul împărat al Imperiului Persan a fost Darius III (Codomanul) care a fost înfrânt de Alexandru în bătăliile de la Granicus (334 î.Hr.), Issus (333 î.Hr.), şi Arbela sau Gaugamela (331 î.Hr.). Pentru comentarii despre perioada lui Alexandru şi a regatelor elenistice vezi comentariul la cap. 7,6; vezi şi articolul istoric cu privire la perioada inter-testamentară din Vol. V.

Aramă. Adică, bronz (vezi comentariul la 2Samuel 8,8). Ostaşii greci erau vestiţi pentru armura lor de bronz. Coifurile, scuturile şi topoarele lor de luptă erau făcute din bronz. Herodot ne spune că Psamtik I al Egiptului a văzut în piraţii greci invadatori împlinirea unui oracol care prezisese despre „oameni de bronz venind de pe mare” (Herodot, IV, 152, 154).

Va stăpâni pământul. Istoria ne raportează că stăpânirea lui Alexandru s-a întins peste Macedonia, Grecia şi Imperiul Persan, incluzând Egiptul şi extinzându-se spre răsărit până în India. A fost cel mai extins imperiu al lumii antice de până atunci. Stăpânirea lui era „peste tot pământul” în sensul că nici o putere de pe pământ nu a fost egală cu el, nu că ar fi acoperit întreg pământul sau măcar întreaga lume cunoscută pe atunci. O „putere mondială” poate fi definită ca aceea care stă mai presus de toate celelalte, invincibilă, nu neapărat guvernând de fapt peste toată lumea cunoscută. Vechii domnitori foloseau în mod obişnuit afirmaţii superlative. Cir se numea „împărat al lumii, ... împărat al celor patru margini (colţuri ale lumii)”. Xerxe se intitula: „Marele împărat, împăratul împăraţilor, ... împăratul acestui mare şi întins pământ.”

Daniel 2:40 40. A patra împărăţie. Aceasta nu este faza următoare, divizată, a imperiului lui Alexandru, ci imperiul următor, care a cucerit lumea macedoneană. Daniel reprezintă în altă parte regatele elenistice, diviziunile imperiului lui Alexandru, prin cele patru coarne ale ţapului grec (cap. 8,22) nu printr-o fiară aparte (compară cele patru capete ale leopardului; vezi comentariul la cap.7,6).

Este evident că împărăţia care a urmat rămăşiţelor divizate ale Imperiului Macedonean al lui Alexandrua fost aceea pe care pe bună dreptate Gibbon a intitulat-o „monarhia de fier” a Romei, cu toate că nu era o monarhie pe vremea când a devenit puterea conducătoare mondială. Roma timpurie a fost colonizată, cu multtimp înainte de data tradiţională 753 î.Hr., de triburile latine care veniseră în Italia în valuri succesive cam pe

vremea când alte triburi indo-europene se colonizau în Grecia. Cam de prin secolul al VIII-lea până în secolul al V-lea cetatea-stan latină era cârmuită de regi etrusci, care au venit în Italia în secolul al X-lea, şi mai ales degreci, care au ajuns două secole mai târziu.

Pe la 500 î.Hr., statul roman a devenit o republică, şi a rămas republică timp de aproape 500 de ani. Pe la 265 î.Hr., toată Italia era sub controlul roman. În jurul lui 200 î.Hr., Roma ieşise victorioasă din lupta ei pe viaţă şi pe moarte cu rivala ei nord-africană Cartagina (original o colonie feniciană). De aici înainte Roma a rămas stăpâna Mediteranei apusene, şi mult mai puternică decât oricare stat din răsărit, deşi nu ajunsese încă să se măsoare cu ele. Începând de atunci Roma mai întâi a dominat şi apoi a absorbit, pe rând, cele trei regate supravieţuitoare ale succesorilor lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 7,6), şi astfel a devenit următoarea putere mondială după aceea a lui Alexandru. Această a patra împărăţie a fost aceea care a supravieţuit cel maimult şi care s-a întins cel mai mult dintre cele patru, întinzându-se în secolul al II-lea al erei creştine de la Britania până la Eufrat. Pentru profeţiile paralele vezi comentariul la cap. 7,7.

Face totul bucăţi. Tot ce s-a putut reconstitui din istoria romană confirmă descrierea aceasta. Roma şi-a cucerit teritoriul prin forţă sau prin groaza de armatele sale. Mai întâi a intervenit în treburile internaţionale într-o luptă de a-şi păstra viaţa în faţa rivalei sale, Cartagina, şi a fost atrasă într-un război dupăaltul. Apoi, zdrobindu-şi adversarii unul câte unul, în cele din urmă a devenit cuceritorul agresiv şi irezistibil allumii mediteraneene şi al Europei apusene. La începutul erei creştine şi la scurt timp după aceea, puterea de fier a legiunilor romane stătea în spatele lui Pax Romana – pacea romană. Roma a fost împărăţia cea mai întinsă şi mai puternică din câte cunoscuse lumea până aici.

Daniel 2:41 41. Degetele. Deşi menţionează degetele, Daniel nu atrage atenţia în mod specific la numărul lor. El menţionează că împărăţia va fi împărţită (vezi 1T 361). Mulţi comentatori au susţinut că degetele, probabil 10la număr, corespund cu cele zece coarne ale fiarei a patra din cap. 7 (vezi comentariul la cap. 7,7).

Lut de olar. Vezi comentariul la v. 33. Roma şi-a pierdut tenacitatea şi tăria, iar succesorii ei au fost cutotul slabi, ca amestecul dintre lut şi fier.

Daniel 2:42 42. În parte tare. Regatele acestea barbare difereau foarte mult în capacitatea militară, cum spune Gibbon când se referă la „puternicele monarhii ale francilor şi vizigoţilor, şi slabele regate ale suevilor şi burgunzilor.”

Slabă. Literal „fragilă”, „fărmicioasă”.

Daniel 2:43 43. Legături omeneşti de căsătorie. Sau „sămânţa oamenilor”. Mulţi comentatori leagă aceasta de căsătoriile între familiile domnitoare, deşi scopul cuvântului ar putea să fie mai larg (‘enash înseamnă „omenire”). „Sămânţă” înseamnă descendenţi. Astfel poate să fie indicată şi o mişcare înainte şi înapoi a populaţiilor, dar păstrându-şi puternic naţionalismul. Versiunea LXX originală prezintă oarecare deosebiri faţă de textul masoretic, v. 42 şi 43 fiind redate astfel: „Şi degetele picioarelor o anumită parte de fier şi o anumită parte de ceramică, o anumită parte a împărăţiei va fi tare şi o parte va fi fragilă. Şi după cum ai văzut fierul amestecat cu ceramică, tot aşa va fi amestecare printre naţiunile (sau printre generaţiile) oamenilor, dar nu se vor înţelege (literal, „nu vor fi de aceeaşi părere”), nici nu vor fi prietenoşi unii faţă de alţii la fel cum este cu neputinţă să se amestece fierul cu lutul”. Traducerea lui Daniel făcută de Theodotion, care în realitate a înlocuit traducerea grecească originală, cunoscută sub numele de LXX, este mai asemănătoare cu textul masoretic, dar şi ea prezintă deosebiri: „Şi degetele picioarelor o anumită parte de fier şi o anumită parte de lut, o anumită parte a împărăţiei va fi tare şi din ea (o parte) va fi fragilă. Pentru că ai văzut fierul amestecat cu ceramică, vor fi amestecări în sămânţa oamenilor şi nu se va alipi acesta de celălalt aşa cum ne se amestecăfierul cu ceramica.”

Este dificil de evaluat autoritatea LXX în toate afirmaţiile sale; de aceea ne este imposibil să ştim în ce măsură versiunile de mai sus au păstrat cuvintele originale ale lui Daniel. Lucru interesant, papirusurile Chester Beatty, în secţiunea lui Daniel datând de la începutul secolului al III-lea d.Hr., conţin versiunea

originală LXX, nu traducerea lui Theodotion.

Nu vor fi lipiţi unul de altul. Profeţia lui Daniel rezistă şi va rezista probei timpului. Unele puteri mondiale au fost tari, altele slabe. Naţionalismul a continuat să fie tare. Încercările de a uni într-un singur mare imperiu diferitele naţiuni care s-au dezvoltat din al patrulea imperiu au sfârşit prin înfrângere. Temporar anumite părţi au fost unite, dar unirea nu s-a dovedit a fi paşnică sau permanentă. De asemenea au fost multe alianţe politice între naţiuni. Bărbaţi de stat cu vederi largi au încercat în diferite feluri să realizeze o federaţie a naţiunilor care să funcţioneze cu succes, dar toate încercările de felul acesta s-au dovedit a fi aducătoare de dezamăgire.

Profeţia nu declară în mod specific că nu va putea fi o unire trecătoare a diferitelor elemente, prin forţa armelor sau prin dominaţie politică. Ea declară, totuşi, că naţiunile constituente, în cazul că s-ar încerca sau s-ar efectua o astfel de unire, nu vor ajunge să fuzioneze organic, şi că ele vor rămâne suspicioase şi neprietenoase unele faţă de altele. O federaţie ridicată pe o astfel de temelie este sortită prăbuşirii. Prin urmare succesul temporar al vreunui dictator sau al vreunei naţiuni nu trebuie să fie declarat ca o nereuşită a profeţiei lui Daniel. De fapt, la sfârşit Satana va fi în stare să realizeze o unire temporară a tuturor naţiunilor (Apocalips 17,12-18; comp. Apocalips 16,14; GC 624), dar federaţia aceea va fi de scurtă durată, iar după scurt timp elementele care compun uniunea aceasta se vor întoarce unele împotriva altora (GC 656; EW 290).

Daniel 2:44 44. Va ridica o împărăţie. Mulţi comentatori au încercat să facă din acest amănunt al profeţiei o prezicere a primei veniri a Domnului Hristos şi a cuceririi lumii după aceea prin Evanghelie. Dar „împărăţia” aceasta nu avea să existe contemporan cu oricare din cele patru împărăţii; ea urma să vină după faza fier-lut, care nu se ivise încă atunci când Domnul Hristos era aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu era încă de domeniul viitorului pe vremea aceea, aşa cum Domnul Hristos le-a declarat răspicat ucenicilor Săi la ultima Cină (Matei 26,29). Ea va fi stabilită atunci când Domnul Hristos vine la ziua din urmă ca să judece viii şi morţii (2Timotei 4,1; comp. Matei 25,31-34).

Daniel 2:45 45. Piatra. Aramaic ’eben, identic cu ebr. ‘eben, „o piatră”, folosit cu privire la plăci de piatră, pietre depraştie, pietre tăiate, vase de piatră, pietre preţioase. Cuvântul „stâncă”, folosit adesea cu privire la Dumnezeu(Deuteronom 32,4.18; 1Samuel 2,2, etc.), vine de la ebraicul sur, nu de la ’eben. Nu se poate stabili dacă estevreo legătură necesară între simbolul lui Daniel pentru împărăţia lui Dumnezeu şi imaginea unei stânci sau pietre folosite în altă parte. Explicaţia oferită de Daniel este în sine suficientă pentru identificarea simbolului.

Fără ajutorul vreunei mâini. Împărăţia aceasta este de obârşie supraomenească. Ea trebuie să se întemeieze nu prin mâinile iscusite ale omului, ci prin mâna puternică a lui Dumnezeu.

Daniel 2:46 46. A căzut cu faţa la pământ. Un semn de respect şi de reverenţă. Astfel de expresii ale respectului se observă adesea în Vechiul Testament (Geneza 17,3; 2Samuel 9,6; 14,4).

S-au închinat. Aramaicul segad, un cuvânt care pare să implice în mod normal adorare cultică. Împăratul a căzut cu faţa la pământ aşa că pare să însemneze ceva mai mult decât numai că „s-a închinat” (vezi Vol. II, în faţa p. 49, o ilustraţie care îl înfăţişează pe un petiţionar prosternându-se înaintea unui rege). Segad este folosit în tot cuprinsul capitolului al III-lea pentru a descrie adorarea chipului de aur solicitată de către împărat, dar refuzată de către evrei. Cuvintele ebraice care corespund pentru „jertfă de mâncare” şi „miresme”, combinate cu „să i se aducă” implică în mod clar actul adorării cultice. Dacă Daniel a îngăduit aceste acte fără de dezaprobare nu ni se spune. Raportul spune numai că Nebucadneţar a poruncit să se aducălui Daniel jertfă de mâncare şi miresme, dar nu spune că acţiunile au fost şi săvârşite. Daniel poate că a atras atenţia cu tact că afirmase chiar mai înainte că descoperirea venea de la Dumnezeul cerului, şi că el nu o primise pentru că ar fi avut vreo superioritate a inteligenţei (vezi comentariul la v. 30).

În lumina refuzului de către Petru a adorării din partea lui Corneliu (Fapte. 10,25.26), şi de către Pavel şi Barnaba a închinării din partea locuitorilor din Listra (Fapte. 14,11-18), şi a mustrării lui Ioan de către îngercând a căzut la picioarele lui să i se închine (Apocalips 19,10), mulţi consideră că ar fi fost improbabil ca

Daniel să-i fi îngăduit împăratului să i se închine. Alţii consideră că, întrucât Dumnezeu primeşte sinceritatea motivului atunci când oamenii urmează lumina cea mai bună pe care o au, Daniel poate a fost îndrumat să nu oprească lucrurile de data aceasta. Mulţi comentatori urmează sugestia lui Ieronim că Nebucadneţar nu l-a adorat pe Daniel, ci prin Daniel Îl adora pe Dumnezeul lui Daniel. Ei mai atrag atenţia şi la raportul dat de Iosif Flavius cu privire la felul în care Alexandru cel Mare s-a plecat înaintea marelui preot iudeu şi când Parmenio, generalul împăratului, l-a întrebat pe acesta cu privire la sensul acestui act, Alexandru a răspuns: „Nu l-am adorat pe el, ci pe Acel Dumnezeu care l-a onorat pe el cu marea lui preoţie” (Antichităţi, xi. 8. 5). Totuşi o strictă interpretare a celei de-a doua porunci a Decalogului pune toate faptele de acest fel sub cel mai serios semn de întrebare.

Până la data aceea Nebucadneţar prea puţin ştiuse despre adevăratul Dumnezeu şi cu atât mai puţin despre felul cum să I se închine. Până aici cunoştinţa lui despre Dumnezeu era mărginită la ceea ce văzuse din caracterul divin reflectat în viaţa lui Daniel şi la ceea ce-i spusese Daniel cu privire la Dumnezeu. Este întru totul posibil ca Nebucadneţar, văzând în Daniel pe reprezentantul „zeilor, a căror locuinţă nu este printre muritori” (v. 11), a intenţionat ca actele de cult acordate lui Daniel să fie în onoarea Dumnezeului lui Daniel. Datorită cunoaşterii limitate a adevăratului Dumnezeu, fără îndoială că Nebucadneţar a făcut tot ce se pricepea mai bine atunci pentru a-şi dovedi recunoştinţa şi pentru a-L onora pe Acela a cărui înţelepciune şi putere se manifestaseră într-un mod atât de impresionant.

Jertfă de mâncare. Cuvântul ebraic corespunzând celui aramaic folosit aici înseamnă în general jertfă fără de sânge (vezi comentariul la cap. 9,21).

Miresme. Adică, tămâie.

Daniel 2:47 47. Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor. Expresia este la gradul superlativ. Nebucadneţar, care îl numea pe patronul său, zeul Marduc, „domnul zeilor”, aici recunoaşte că Dumnezeul lui Daniel este infinit superior faţă de oricare din aşa-numiţii zei ai babilonienilor.

Domnul împăraţilor. Evident că Nebucadneţar ştia că titlul acesta era un titlu aplicat lui Marduc în mitul babilonian al creaţiunii; el însuşi primea anual domnia sa de la Marduc cu prilejul sărbătorii Anului Nou. Mai mult, el era numit după numele lui Nabu, fiul lui Marduc, scriitorul Tăbliţelor Destinului.

Nebucadneţar era el însuşi un om de o inteligenţă şi o înţelepciune superioară, după cum o dovedesc măsurile luate de el pentru formarea profesională a curtenilor săi (cap. 1,3-4) şi capacitatea lui de a aprecia „înţelepciunea şi priceperea” lor (v. 18-20). Oricât de imperfectă ar fi fost concepţia lui Nebucadneţar despre adevăratul Dumnezeu, el avea acum probe de nezdruncinat că Dumnezeul lui Daniel era infinit mai înţelept atât faţă de înţelepţii Babilonului cât şi faţă de zeii lui. Experienţele de mai târziu urmau să-l convingă pe împăratul Nebucadneţar să respecte şi alte atribute ale Dumnezeului cerului (vezi comentariul la cap. 3,28-29;4,34.37; vezi şi p. 751).

Daniel 2:48 48. Cea mai înaltă căpetenie. Mai corespunzător, „prefectul principal”. Daniel nu tâlcuise visul cu gândul de a obţine vreo răsplată de la împărat. Unica lui ţintă fusese de a-L înălţa pe Dumnezeu înaintea împăratului şi a tuturor oamenilor din Babilon.

Daniel 2:49 49. Daniel a rugat. Daniel nu s-a îmbătat de marile onoruri ce-i fuseseră acordate. Şi-a amintit de tovarăşii săi. Ei luaseră parte la rugăciune (v. 18); ei au avut parte şi la răsplată.

Curtea. Sau „poarta”. Locul unde împăraţii orientali şedeau ca judecători şi unde se întrunea sfatul cel mare (vezi comentariul la Geneza 19,1).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–49FE 410–413; PK 491–502; 7T 151

1, 2 FE 410

1–4PK 491

1–5SL 34

4–12FE 410

5–11PK 492

12 SL 34

12–18PK 493

13–19FE 374

16–18FE 411

16–19SL 35

19–26PK 494

20–22FE 374

20–28FE 374

21 Ed 175

22 MH 433; 8T 282

24–30AA 13; 6T 227

27, 28 SL 36

27–36PK 497

28 FE 411

37 PK 514

31–497T 161

37–43PK 498, 548

38 Ed 175; PK 504

42, 43 1T 361

44 DA 34; 1T 360

44, 45 PK 503

44–49PK 499

46–49FE 412

47 Ed 56; PK 503, 513; SL 36; 6T 220

Daniel 3:1 1. Nebucadneţar. Nu se dă nici o dată pentru evenimentele acestui capitol. Numele împăratului este singurul indiciu cu privire la timpul când au avut loc evenimentele acestea. LXX şi traducerea greacă a lui Theodotion plasează evenimentul în cel de-al XVIII-lea an al lui Nebucadneţar. Unii învăţaţi privesc aceasta ca o interpolare. Ei consideră că traducătorii au crezut că statuia colosală a fost înălţată pentru a marca cucerirea finală a Ierusalimului. Cu toate acestea, cetatea aceasta nu a fost nimicită de Nebucadneţar în al XVIII-lea an al său, ci în al XIX-lea (2Regi 25,8-10). Data de 580 î.Hr., de multă vreme dată în notele marginale la KJV, este derivată din cronologia lui Ussher (vezi Vol. I, p. 179, 195) şi nu are o bază istorică corespunzătoare. Ba, unii comentatori au plasat naraţiunea aceasta în perioada de după boala lui Nebucadneţar descrisă în cap. 4, dar poziţia aceasta nu poate fi susţinută, după cum se va arăta.

Atât este sigur, şi anume că evenimentele povestite în capitolul acesta au avut loc mai târziu decât cele din capitolul al II-lea, deoarece cap. 3,12.30 se referă la cap. 2,49. Mai mult, o comparaţie între discursurile de laudă ale lui Nebucadneţar din cap. 3,28-29 şi cap. 4,34-37 arată că nebunia împăratului a fost un eveniment ulterior. Istoria profană nu ne poate ajuta la fixarea datei acestui eveniment, întrucât rapoartele extra-biblice ale vremii nu menţionează nicăieri întâmplarea. Totuşi, un almanah al curţii scris în anul 570/569 î.Hr., exclude anul acesta ca fiind data posibilă şi arată că este foarte improbabil ca evenimentul să fi avut loc recent. Almanahul acesta ne dă o listă a tuturor înalţilor slujbaşi în funcţie în cursul acelui an. Nici Daniel, nicicei trei prieteni ai lui nu sunt menţionaţi. Întrucât evenimentul descris în Daniel 3 a avut ca urmare promovarea celor trei evrei, şi întrucât n-ar părea de crezut ca ei să fie îndepărtaţi din slujbă imediat după promovarea lor – cel puţin nu toţi trei – trebuie să fi trecut o vreme considerabilă între experienţa povestită încapitolul 3 şi data almanahului curţii.

Influenţa pe care visul din cap. 2 a avut-o asupra evenimentelor din cap. 3 (vezi PK 504-505) sugerează cu putere că evenimentele capitolului 3 nu pot fi datate în ultima parte a domniei lui Nebucadneţar. Unii au sugerat anul 594/593, pentru următoarele motive: Data aceasta coincide cu anul al IV-lea al lui Zedechia, care în anul acela a făcut o călătorie la Babilon (Ieremia 51,59). Este posibil ca această călătorie să fi fost întreprinsă ca răspuns la invitaţia lui Nebucadneţar ca toţi guvernatorii şi toate „căpeteniile ţinuturilor” vasali (Daniel 3,2), să se prezinte la Babilon pentru ca să aducă omagii chipului ridicat de împărat. Zedechia, un caracter slab şi nestatornic, cu greu era de aşteptat să aibă scrupule religioase de felul celor care au făcut cu neputinţă ca Şadrac, Meşac şi Abed Nego să asculte de porunca împăratului. Totuşi, aşezarea acestui eveniment pe vremea lui Zedechia nu este mai mult decât o posibilitate. Vezi mai departe SL 27.

Pentru ce Daniel nu este menţionat în povestirea aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde. Fie că era bolnav, fie că era plecat într-o misiune importantă, nu se poate şti. Unii au presupus că datorită încurcăturii neplăcute că lepădase solia visului, împăratul pusese la cale ca Daniel să fie plecat cu oarecare treburi importante ale coroanei. Totuşi, putem fi siguri de un lucru: dacă i s-ar fi pus proba înainte, Daniel ar fi rezistat şi ar fi stat tot atât de credincios ca şi cei trei tovarăşi ai lui.

Chip de aur. Chipul din cap. 2 reprezenta împărăţia lui Nebucadneţar ca pe un cap de aur (v. 38). Nemulţumit cu simbolul acesta, împăratul a făcut un chip cu totul din aur din cap şi până în picioare, prin caredorea să simbolizeze gloria perpetuă şi universală a împărăţiei sale care să nu fie urmată de alta de o calitate inferioară.

Şaizeci de coţi. Cifrele care dau măsurile chipului dau mărturie cu privire la folosirea sistemului sexagesimal (un sistem bazat pe cifra 60) în Babilonia, folosire atestată şi de izvoarele cuneiforme. Sistemul sexagesimal de calculare a fost o invenţie a babilonienilor. Sistemul are anumite avantaje faţă de sistemul decimal. De exemplu 60 este exact divizibil prin 12 factori, în timp ce 100 este divizibil numai prin 9 factori. Sistemul este încă în uz la anumite măsurători, precum secunde, minute, ore etc. era deci natural ca babilonienii să construiască chipul acesta după măsurătorile sistemului sexagesimal. Menţionarea detaliului acestuia dă o culoare autentic babiloniană naraţiunii.

Criticii au arătat spre proporţiile chipului 60x6 coţi (cam 26,7 x 2,7 m.) (vezi Vol. I, p. 165), ca o

dovadă că istorisirea este legendară, deoarece proporţiile chipului omenesc sunt 5 pe 1. Totuşi, nu cunoaştemînfăţişarea chipului. Este destul de probabil că partea omenească era mai mică de 30 x 6 coţi (cam 13,4 pe 2,35 m.) aflându-se pe un piedestal înalt de 30 de coţi sau mai bine, aşa încât construcţia, piedestal şi chip, eraînaltă de 60 de coţi. Statuia modernă a Libertăţii are o înălţime totală de 104 m., dar mai mult de jumătate dinea este piedestalul; figura omenească este de numai 38 de m., de la călcâi până la vârful capului. J. A. Montgomery observă că cuvântul aramaic selem tradus aici prin „chip”, este folosit în secolul al VII-lea î.Hr., într-o inscripţie aramaică de la Nerab, aproape de Aleppo, pentru a descrie o stellă care era sculptată numai înparte. Numai partea de sus este împodobită cu relieful bustului unui corp omenesc. Deci selem, „chip”, nu este limitat la descrierea unui chip omenesc sau a unei alte asemănări, ci poate include şi un piedestal.

Paralele la chipul acesta enorm se găsesc cu uşurinţă în istorie. Pausanias îl descrie pe Appolo Amyclean, o coloană subţire prevăzută cu cap, braţe şi picioare, în formă de om. Aşa-numiţii Coloşi ai lui Memnon din vechea Teba în Egiptul de Sus, în realitate reprezentări ale împăratului Amenhotep III, erau făcuţi din piatră. Ruinele ambelor statui încă mai există, iar una este înaltă de 19,8 m.. Cea mai bună paralelă din antichitate este probabil Colosul din Rhodos reprezentându-l pe zeul Helios. A fost construit din materialul de război lăsat pe loc atunci când Dem.os Poliorcetes a condus asediul fără succes împotriva insuleiîn anul 305 î.Hr. Colosul a fost zidit în decursul a 12 ani. A fost construit din plăci metalice care acopereau unschelet de susţinere şi atingea o înălţime de 70 de coţi, cu 10 coţi mai înalt decât chipul lui Nebucadneţar. În anul 224 î.Hr., un cutremur a dărâmat colosul. După aceea a zăcut aproape 900 de ani în ruine, până când Sarazinii l-au vândut ca deşeuri metalice. Evreul care l-a cumpărat l-a făcut bucăţi şi probabil a transformat din nou metalul în arme de război.

Valea Dura. Numele câmpiei acesteia supravieţuieşte în numele unui afluent al Eufratului numit Nahr Dura, care se varsă în Eufrat cam la 8 km mai jos de Hilla. Câteva dealuri învecinate poartă şi ele numele Dura. După o tradiţie care circulă printre locuitorii Irakului modern, evenimentele descrise în capitolul 3 au avut loc la Kirkuk, care acum este centrul terenurilor petrolifere din Irak. Tradiţia a apărut poate pentru că înainte scăpau gaze inflamabile prin crăpăturile pământului din părţile acelea, cum şi pentru că acolo se a găsea o mare cantitate de material combustibil ca petrolul şi asfaltul. Fireşte că tradiţia aceasta trebuie respinsă. Întâmplarea s-a petrecut în apropiere de Babilon. Dura se afla „în ţinutul Babilonului”.

Daniel 3:2 2. Dregători. Cuvântul aramaic ‘acaşdarpan, „prinţ” sau „satrap”, era considerat anterior ca având origine persană. Această concepţie este acum abandonată, deoarece izvoarele cuneiforme arată că sub forma satarpam cuvântul era folosit chiar şi pe vremea lui Sargon II (722-705 î.Hr.). Acum s-a sugerat o origine huriană. Evident, perşii au împrumutat acest titlu oficial din apus. De unde reiese că folosirea acestui titlu pe vremea lui Nebucadneţar nu este deloc deplasată. Vezi mai departe comentariul la Estera 3,12.

În vremurile persane titlul acesta îi desemna pe slujbaşii care erau în fruntea satrapiilor, cele mai mari diviziuni teritoriale ale imperiului.

Îngrijitori. Cuvântul aramaic segan, este corect tradus aici prin „guvernatori”, dar poate să însemneze şi„prefecţi”. Vine de la acadianul şaknec, care are acelaşi sens. Slujbaşii aceştia administrau provincii, diviziuni teritoriale ale satrapiilor.

Cârmuitori. Aramaic pecah, un sinonim al lui signin (vezi comentariul anterior la „îngrijitori”).

Judecătorii cei mari. Cuvântul aramaic ‘adargazar, „judecător”, până acum a fost găsit numai în forma persană medie andarzaghar, însemnând „sfetnic”. Faptul că nu este atestat în texte mai timpurii nu dovedeşte că el nu a existat înainte de perioada persană, deoarece în realitate fiecare inscripţie nouă scoate la iveală cuvinte despre care mai înainte nu se credea că ar fi existat atât de timpuriu.

Vistiernici. Originea cuvântului aramaic ghedabar n-a fost stabilită până acum.

Legiuitori. Aramaicul dethabar literal însemnează „purtător de lege”, deci „judecător”. Cuvântul este găsit în izvoarele cuneiforme sub forma înrudită de databari.

Judecători. Aramaic tiftay, „ofiţer de poliţie”. Cuvântul este găsit în aceeaşi formă şi cu acelaşi sens în papirusurile aramaice de la Elefantina (cu privire la aceste papirusuri vezi Vol. III, p. 79-83).

Căpeteniile ţinuturilor. Aramaicul şilton, „cârmuitori”, de la care a derivat titlul de sultan. Termenul îi desemnează pe toţi funcţionarii inferiori de oarecare importanţă.

Daniel 3:3 3. Atunci dregătorii. Repetarea tuturor titlurilor, atât de caracteristică retoricei semitice, ca şi enumerarea ulterioară de patru ori a instrumentelor muzicale (v. 5, 7, 10, 15), nu se găseşte în originalul LXX, poate datorită faptului că asemenea repetări erau respingătoare pentru gusturile clasice. Totuşi, traducerea grecească de mai târziu a lui Theodotion păstrează repetarea.

Daniel 3:4 4. Crainic. Aramaic karoz, în general considerat a fi de origine greacă (comp. grecescul kerux). Cu ani în urmă criticii prezentau aceasta ca pe una din dovezile originii mai târzii a cărţii lui Daniel. H. H. Schaeder, totuşi, a arătat că acest cuvânt este de origine iraniană (Iranische Beitrage I [Halle, 1930], p. 56).

Daniel 3:5 5. Trâmbiţa. Un studiu general al instrumentelor muzicale la evrei se găseşte în Vol. III, p. 29-42. Aici,însă, este descoperită o orchestră babiloniană, în care unele instrumente se deosebesc de cele folosite de evreiiantici.

Caval. Aramaic, mashroqi, care înseamnă fluier sau caval, ca şi acelaşi cuvânt în siriacă şi mandeană.

Chitară. Aramaic, qithros, „harpă”. Qithros este considerat în general ca derivând de la grecescul kitharis, sau chithara, „citeră”. Până acum nu este cunoscută vreo dovadă din inscripţii că ar fi derivat din acadiană sau iraniană. Totuşi, n-ar fi de mirare să găsim anumite cuvinte împrumutate de la greci într-o carte scrisă în Babilonia. Din textele cuneiforme ale vremii lui Nebucadneţar ştim că printre numeroşii străini folosiţi la planurile imperiale de construcţie se găseau şi ionieni şi lidieni. Dulgherii şi artizanii aceştia poate căau introdus în Babilonia anumite instrumente muzicale, mai înainte necunoscute acolo. Ar fi numai natural ca, o dată cu acceptarea lor de către babilonieni numele greceşti ale acestor instrumente să fi fost preluate şi ele. În felul acesta existenţa numelor greceşti pentru anumite instrumente muzicale poate fi uşor explicată.

Alăuta. Aramaic, sabbeka’. Sabbeka era un instrument triunghiular cu patru corzi şi un ton viu. Deşi numele apare în greceşte ca sambuke, şi în latină ca sambuca, nu este de obârşie apuseană, aşa cum a arătat Lidzbarski. Grecii şi romanii au preluat numele, împreună cu instrumentele muzicale, de la fenicieni, un fapt atestat şi de Strabo, care zice (Geografia x. 3. 17) că acest cuvânt este de origine „barbară”.

Psaltire. Aramaic pesanterin, pe care LXX îl redă ca psalterion. „Psaltire” din limba noastră este derivatdin limba greacă prin latină. Psalterion era un instrument cu corzi, de formă triunghiulară, având cutia de rezonanţă la capătul superior al corzilor.

Cimpoiul. Aramaic sumponeyah. Cuvântul apare în greceşte (sumphonia) ca termen muzical, şi ca nume al unui instrument muzical, cimpoiul. Prima referire la instrumentul acesta în literatura din afară de Daniel se găseşte la Polybius (xxvi. 10; xxxi. 4), care descrie instrumentul ca jucând un rol în anecdotele legate de regele Antioh IV. Totuşi, instrumentul este înfăţişat pe un basorelief hitit de la Eyuk, un oraş cam la 30 km. la nord de Boghazkoy în Anatolia centrală, chiar de la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr. Basorelieful pare să indice că, la fel ca în vremurile de mai târziu, cimpoiul era făcut dintr-o pilele de câine.

Să vă închinaţi chipului de aur. Până aici povestirea nu menţionează nimic despre faptul că se va solicita adorarea chipului. Invitaţia trimisă tuturor slujbaşilor principali din împărăţia lui Nebucadneţar de a se aduna în câmpia Dura, conform relatării, vorbea numai de dedicarea chipului (v. 2), deşi oamenii obişnuiţi cu practicile idolatre ale vremii poate că nu s-au îndoit cu privire la motivul înălţării chipului. Cinstirea chipului urma să dea dovadă de supunere faţă de puterea împăratului, dar în acelaşi timp să arate o recunoaştere că zeii Babiloniei – zeii imperiului – erau mai presus de toţi zeii locali.

Daniel 3:6 6. Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ. Împăratul şi sfetnicii lui, aparent aşteptându-se la cazuri de refuz, ameninţau cu pedeapsa cea mai crudă pe oricine ar fi refuzat să asculte porunca. În afară de iudei, ale căror convingeri religioase interziceau plecăciunea înaintea chipului (Exod 20,5), popoarele din antichitatenu ridicau obiecţii împotriva închinării la idoli. Prin urmare refuzul de a se pleca înaintea chipului lui Nebucadneţar ar fi fost considerat o dovadă de vrăjmăşie faţă de Nebucadneţar şi faţă de guvernarea lui. Dacăîmpăratul şi-a dat sau nu seama dinainte de situaţia dificilă în care îi punea pe slujitorii săi iudei loiali, nu se ştie. Este posibil să-l fi trimis pe Daniel într-o călătorie, ca să-l ferească de încurcătură (vezi comentariul la v. 1). Din legăturile lui cu Daniel împăratul trebuie să fi ştiut că un iudeu credincios va refuza să se închine la chip, şi că un astfel de refuz nu trebuie interpretat ca un semn de necredincioşie.

Cuptor aprins. Deşi nu sunt cunoscute multe exemple din vechime ale acestui mod de administrare a pedepsei cu moartea, totuşi sunt câteva confirmate. Unul vine din al II-lea mileniu î.Hr. în care robii sunt ameninţaţi cu pedeapsa aceasta. Este demn de notat faptul că acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Daniel pentru cuptor (’attum) este găsit şi în textele cuneiforme babiloniene (utunum). Al doilea exemplu vine de la ginerelelui Nebucadneţar, Nergal-şar-usur. Într-una din inscripţiile sale imperiale pretinde ca i-a „ucis cu foc pe vrăjmaşi şi pe neascultători”. Compară Ieremia 29,22.

Cuptorul aprins era probabil un cuptor pentru cărămizi. Deoarece toate clădirile erau construite din cărămizi, multe din ele din cărămizi arse, existau numeroase în vecinătatea vechiului Babilon. Săpăturile arată că cuptoarele de cărămidă din antichitate erau asemănătoare cu cele moderne şi erau numeroase în regiunea aceea. Aceste cuptoare sunt de obicei construcţii conice făcute din cărămizi. Cărămizile care urmează să fie arse sunt puse aliniate lângă pereţii interiori. O deschizătură în peretele lateral îngăduie introducerea de combustibil. Combustibilul consta dintr-un amestec de păcură şi pleavă. Astfel se produce o căldură teribilă, iar prin deschizătură se pot observa cărămizile încălzite până la o incandescenţă albă.

Daniel 3:8 8. Câţiva Haldei. Evident membri ai castei magilor, oamenilor de ştiinţă şi a astrologilor-astronomi, nu cetăţeni ai poporului haldeu ca fiind în contrast cu cetăţenii de naţionalitate iudaică (vezi comentariul la cap. 1,4). Chestiunea nu ţinea atât de mult de antagonismele rasiale şi naţionale, ci de invidie şi ură profesională. Acuzatorii erau membrii ai aceleiaşi caste din care făceau parte şi cei trei tineri iudei loiali.

Au pârât. Aramaicul ’acalu qarşehon, o expresie plină de culoare, redată prozaic prin „au pârât”. O traducere literală ar fi „au mâncat bucăţile” sau „au scrâşnit către”, de unde, în mod figurat, „au calomniat”, „au defăimat” sau „au acuzat”. Expresia aramaică, cu un sens asemănător, se găseşte şi în acadiană, ugaritică şi în alte limbi semitice.

Daniel 3:9 9. Să trăieşti veşnic, împărate. Vezi comentariul la cap. 2,4.

Daniel 3:12 12. Le-ai dat în grijă. O clară referire la promovarea raportată în finalul capitolului precedent (cap. 2,49). Menţionarea înaltei poziţii oficiale a acestor iudei urmărea să scoată în evidenţă latura primejdioasă a neascultării, cum şi să atragă atenţia la seriozitatea ingratitudinii lor faţă de împăratul lor binefăcător. Pe de altă parte, faptul că haldeii evidenţiau poziţia oficială la care fuseseră ridicaţi iudeii de către împărat sugereazăcă pâra lor venea ca urmare a geloziei. Cuvintele lor cuprindeau şi insinuări ascunse împotriva împăratului, şi de fapt îl blamau pentru lipsa lui de prevedere politică pentru faptul că pusese în înalte slujbe administrative prizonieri de război de la care era natural că nu se putea aştepta loialitate faţă de împărat şi faţă de zeii lui. Lucrul acesta, lăsau ei a înţelege, împăratul ar fi trebuit să-l anticipeze.

Daniel 3:14 14. Nu slujiţi voi? Întrebarea cu care începe Nebucadneţar se baza pe prima parte a acuzaţiei haldeilor. Trebuie să fi fost un lucru îndeobşte cunoscut că slujbaşii iudei nu se închinau la idolii babilonieni. Dar întrucât însuşi împăratul recunoscuse că Dumnezeul căruia ei îi slujeau era „Dumnezeul dumnezeilor, şi Domnul împăraţilor” (cap. 3,47), nu mai existase până atunci un motiv întemeiat ca să-i acuze pe aceşti oameni de acte subversive. Acum, însă, fusese neglijată o poruncă directă, ba chiar fusese dispreţuită, iar

refuzul îndrăzneţ de a se supune ordinului împărătesc a fost probabil interpretat ca şi când toleranţa împăratului faţă de aceşti deviatori ar fi dus la sfidare şi rebeliune. Aceasta ar explica turbarea şi furia lui Nebucadneţar.

Daniel 3:15 15. Care este Dumnezeul acela? Aceasta nu este nevoie să fie considerată ca o hulă directă împotriva Dumnezeului iudeilor. Totuşi, era o provocare adresată lui Iehova într-un spirit de încumetare şi cu un simţământ îngâmfat de forţă superioară. Unii au comparat cuvintele acestea cu acelea rostite de împăratul asirian Sanherib: „Nu te lăsa amăgit de Dumnezeul tău în care te încrezi” (Isaia 37,10). Dar cazul lui Nebucadneţar era oarecum deosebit. Sanherib înălţa pe zeii săi mai presus de Iehova, Dumnezeul iudeilor, darNebucadneţar doar declara că eliberarea din cuptorul de foc era o lucrare pe care nici un zeu nu o putea face. În recunoaşterea aceasta el nu făcea altceva decât să-l asemene indirect pe Dumnezeul iudeilor cu proprii săi zei, cu a căror neputinţă el era suficient de familiarizat.

Daniel 3:16 16. N-avem nevoie. De la aramaicul caşac, „a fi în lipsă”. Unii au interpretat răspunsul acesta ca fiind foarte arogant, şi au prezentat martiri care reacţionau în chip asemănător faţă de persecutorii lor. Dar J. A. Montgomery a arătat că termenul „a răspunde” trebuie să fie interpretat într-un sens legal. Termenii analogi din limbile înrudite şi din alte limbi arată că sensul este „a se apăra”, „a se îndreptăţi”. Întrucât acuzaţii nu tăgăduiau realitatea adevărului acuzaţiei, ei nu vedeau nici o nevoie de a-şi lua apărarea. Cazul lor rămâne în mâinile lui Dumnezeu (vezi v. 17), iar ei şi-au formulat răspunsul în deplină supunere faţă de voia Lui, oricarear fi fost rezultatul încercării. Că ei nu erau siguri că vor ieşi în viaţă din experienţa aceasta se poate vedea chiar din spusele lor următoare (v. 18). Numai dacă ar fi fost siguri de eliberare răspunsul lor ar fi putut fi interpretat ca dând pe faţă aroganţă spirituală. Aşa cum stau lucrurile, atitudinea lor arăta convingerea lor fermă că purtarea lor era singura opţiune, care nu avea nevoie nici de apărare şi nici de alte explicaţii.

Daniel 3:17 17. Iată. Sau „dacă este aşa” [KJV]. Particula introductivă tradusă „de” [KJV], a fost supusă la multe dezbateri printre comentatori. Atât traducerile mai vechi cât şi cele mai noi reflectă o oarecare incertitudine cu privire la sensul ei corect. Predomină două interpretări: 1) Aceea care reflectă înţelesul , „De este aşa, Dumnezeul nostru ... poate să ne scape ... dar dacă nu” etc.; şi 2) A unor comentatori moderni care interpretează pasajul aşa: „Dacă Dumnezeul nostru pe care îl servim poate să ne scape din cuptorul aprins şi din mâna ta, împărate, ne va scăpa; dar dacă nu” etc. ultima traducere însă nu se armonizează cu credinţa celor trei acuzaţi iudei descoperită în altă parte. Prima traducere pare o mai dreaptă reflectare a credinţei ferme a acestor distinse personaje în atotputernicia lui Dumnezeu şi în înţelepciunea lui de nepătruns. Dumnezeu putea să-i salveze dacă acesta era lucrul cel mai bun pentru ei şi pentru slava Numelui şi cauzei Lui. Acest „de” (dacă) nu ar trebui să fie luat ca un semn de îndoială în puterea lui Dumnezeu de a salva, ci caun indiciu al incertitudinii dacă era sau nu voia lui Dumnezeu de a-i salva.

LXX, ca şi traducerea Cornilescu, nu conţine particula introductivă „dacă” şi are în toată declaraţia (v. 16-18) o atitudine pozitivă: „O, împărate, noi nu avem nevoie să-ţi răspundem cu privire la porunca aceasta. Căci Dumnezeu din ceruri este singurul nostru Domn, de care ne temem, şi care să ne scape din cuptorul de foc; şi din mâinile tale, împărate, El ne va scăpa; şi atunci se va vădi înaintea ta că noi nu servim nici idolului tău, nici nu ne închinăm chipului tău de aur”. Totuşi, în general, traducătorii preferă varianta textului masoretic (vezi comentariul la v. 16).

Daniel 3:19 19. De şapte ori. Aramaic, chadshib’ah, însemnând literal „unu şapte”, cu sensul „de şapte ori”, este o construcţie oarecum curioasă, dar aceeaşi formă este folosită şi într-o scrisoare aramaică din secolul al V-lea î.Hr., de la Elefantina. Unii experţi în gramatică au considerat că este o abreviere a idiomului aramaic uzual, întimp ce alţii, ca de pildă Montgomery, sunt de părere că „ar putea veni din amintirea repetării tablei înmulţirii”. Sporirea încălzirii cuptorului s-a produs probabil printr-o extraordinară alimentare cu pleavă şi păcură. Păcura se obţinea din numeroasele puţuri de petrol de suprafaţă din Mesopotamia care, încă din vechime, furnizaseră din belşug produsul acesta, şi cu care sunt încinse şi cuptoarele de cărămidă moderne dinregiune (vezi v. 6). Scopul acestei porunci extraordinare n-a fost probabil de a spori pedeapsa. O creştere a căldurii cuptorului n-ar fi sporit tortura victimelor. Împăratul intenţiona să preîntâmpine orice intervenţie

posibilă (vezi EGW, Material Suplimentar la versetul acesta).

Daniel 3:20 20. Cei mai voinici ostaşi. Mai bine, „unor oameni puternici” sau „anumitor oameni tari”. Alegerea unor militari de o tărie deosebită urmărea probabil să preîntâmpine posibilitatea intervenţiei din partea zeilor.

Daniel 3:21 21. Mantalele. Cuvintele aramaice care reprezintă „mantalele” şi „ismenele” încă nu sunt pe deplin înţelese. Lexicografii sunt de acord că traducerile noastre sunt aproximativ corecte.

Aramaicul karbelah, un cuvânt de origine acadiană, aşa cum se vede din textele cuneiforme, unde apareîn forma karballatu, are sensul de „acoperitoare de cap”. În inscripţia de la Naqsh-i-Rustam a lui Darius I, desemnează coiful, dar în textele târzii babiloniene înseamnă „pălărie”. Menţionarea diferitelor articole de îmbrăcăminte dintr-un material uşor inflamabil, a fost fără îndoială legată de miracolul care a urmat (vezi v. 27).

Daniel 3:23 23. Cuptorul aprins. După v. 23, manuscrise ale traducerilor mai vechi ale lui Daniel, LXX şi Theodotion, conţin o adăugire apocrifă lungă de 68 de versete, numită „Cântarea celor trei”. Cântarea constă din trei părţi: 1) Rugăciunea lui Azaria (Abed Nego), formată din mărturisirea şi cererea lui (v. 24-45); 2) un interludiu în proză descriind încălzirea cuptorului şi coborârea îngerului Domnului pentru a stinge flăcările (v. 46-50); 3) binecuvântarea celor trei (v. 51-91). Deşi recunoscută de Ieronim ca necanonică, adăugirea aceastaapocrifă şi-a făcut drum în Biblia romano-catolică drept canonică. Învăţaţii dezbat chestiunea dacă cântarea este de origine creştină sau iudaică. Unii dintre ei cred că lucrarea s-a produs aproximativ pe la 100 d.Hr. Vezi p. 744.

Daniel 3:24 24. S-a sculat repede. Împăratul evident se dusese la locul execuţiei, fără îndoială ca să se asigure că porunca va fi executată bine. Probabil că el şedea în aşa fel ca să poată vedea victimele atunci când erau aruncate în foc.

Daniel 3:25 25. Seamănă cu al unui fiu de dumnezei. Comentatorii interpretează în mod diferit exclamaţia lui Nebucadneţar înmărmurit de vederea celei de-a patra persoane din cuptorul cu foc. Învăţaţii iudei au identificat-o întotdeauna cu un simplu înger. Concepţia aceasta este reflectată de LXX, care traduce expresia prin „asemenea unui înger al lui Dumnezeu”. Comentatorii creştini timpurii (Hipolit, Chrysostom şi alţii), pe de altă parte, vedeau în acest al patrulea personaj a doua Persoană a Dumnezeirii. Majoritatea creştinilor conservatori susţin această concepţie, deşi comentatorii critici moderni au părăsit-o acum, după cum se poate vedea din unele traduceri mai moderne, care zic: „Asemenea cu un fiu de dumnezei”.

Problema este de gramatică şi interpretare aramaică. Aramaicul ’elohim, „dumnezei”, este pluralul de la’elah, „dumnezeu”. În unele cazuri în care se foloseşte ’elohim, se face referire la dumnezeii păgâni (cap. 2,11.47; 5,4.23). Totuşi mai sunt două pasaje în afară de cel în discuţie unde ’elohim poate fi interpretat ca referindu-se la adevăratul Dumnezeu al lui Daniel (cap. 5,11.14). Deci traducerea „Dumnezeu” pentru ’elohim este îndreptăţită dacă poate fi stabilit că Nebucadneţar folosea termenul ca un nume propriu. Gramatical sunt corecte ambele traduceri: „ca fiul lui Dumnezeu” şi „ca un fiu de dumnezei”.

Contextul arată că Nebucadneţar recunoştea superioritatea Prea Înaltului Dumnezeu (vezi cap. 3,26.28.29; 4,2). În declaraţiile acestea împăratul nu se referea la dumnezei în general ci la Dumnezeu în particular. Pentru motivul acesta tâlcuitorii conservatori preferă traducerea în care este identificat Fiul lui Dumnezeu, iar din punct de vedere lingvistic preferinţa lor poate fi apărată (vezi PK 509; Probleme în traducerea Bibliei, p. 170-173).

Daniel 3:26 26. Dumnezeul Cel Prea Înalt. Recunoaşterea faptului că Dumnezeul celor trei tineri evrei era „Dumnezeul Cel Prea Înalt” nu implică în mod necesar că împăratul a abandonat concepţiile lui politeiste.

Pentru el Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu era singurul Dumnezeu adevărat ci simplu Dumnezeul Cel Prea Înalt, căpetenia tuturor dumnezeilor, în acelaşi fel cum grecii numeau pe Zeus a lor ho hupsistos theos, „dumnezeul cel prea înalt”. Termenul acesta este atestat şi în Fenicia, şi mai târziu în inscripţiile din Palmyra.

Daniel 3:27 27. Dregătorii. Cu privire la slujbaşii menţionaţi aici vezi comentariul la v. 2.

Haine. Vezi comentariul la v. 21.

Daniel 3:28 28. Binecuvântat să fie Dumnezeu. Salvarea miraculoasă a celor trei bărbaţi a făcut o adâncă impresie asupra împăratului şi i-a schimbat părerile lui eronate anterioare (v. 15) cu privire la Dumnezeul evreilor. Nebucadneţar vorbeşte acum în termeni elogioşi despre puterea acestui Dumnezeu, proclamând public că acest Dumnezeu îi salvase pe închinătorii Săi, şi decretând că oricine Îl va dezonora pe acest Dumnezeu, va fi pedepsit cu moartea (v. 29). Recunoaşterea lui dovedea un progres în concepţia lui despre Dumnezeu (vezi cap. 3,47; p. 751).

Daniel 3:29 29. Porunca pe care o dau. În această manieră neobişnuită mulţi oameni care altfel n-ar fi auzit de Dumnezeul evreilor urmau să fie apropiaţi de El. Totuşi, nu este mai puţin adevărat că Nebucadneţar şi-a depăşit atribuţiile căutând ca prin forţă să impună oamenilor să-L cinstească pe Dumnezeul evreilor (PK 511).

Făcut bucăţi. Cu privire la penalităţile anunţate aici vezi comentariul la cap. 2,5.

Daniel 3:30 30. Înălţat. Forma verbală tradusă astfel înseamnă în primul rând „a face să prospere”, şi într-un sens mai larg „să promoveze”. Cum a avut loc această promovare nu se spune. Cei trei bărbaţi valoroşi, poate că au primit bani, sau mai multă influenţă şi putere în administrarea provinciei, sau titluri mai înalte. Credincioşia în faţa morţii a celor trei distinşi bărbaţi evrei a demonstrat calităţi de caracter care dovedeau că lor li se puteau încredinţa răspunderi şi mai mari decât acelea pe care le purtaseră până atunci.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–30PK 503–513

1 PK 505

1–6SL 36

4, 5 PK 506

4–7ML 68

7 PK 506

9, 12–15PK 507

12–18SL 37

16–185T 43

16–20LS 329

16–22PK 508

17–22ML 68

23 Ed 254; 5T 453

24, 25 ML 256; SL 38; 3T 47; 4T 212

24–26PK 509

25 ML 68, 317

25–27AA 570; LS 330

26–29SL 39

27–29PK 510; 5T 453

Daniel 4:1 1. Către toate popoarele. Relatarea evenimentelor din capitolul 4 este prezentată sub forma unei proclamaţii imperiale. Pentru că nu pot găsi paralele la o astfel de convertire anunţată în mod public, învăţaţii moderni declară un astfel de edict ca fiind absurd din punct de vedere istoric. Dar argumentele scoase din tăcere niciodată nu sunt concludente. Pe de altă parte, convertirea la o nouă religie sau la un nou zeu este atestată în altă parte. De exemplu, împăratul Amenhotep IV al Egiptului a părăsit religia politeistă a strămoşilor şi a naţiunii şi a făcut eforturi puternice pentru a introduce o nouă religie monoteistă în împărăţie. A construit o capitală nouă, şi-a schimbat propriul nume, a închis templele vechi, a construit temple noi pentru zeul său, şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să promoveze religia cea nouă.

Mai mult, avem puţine informaţii cu privire la istoria lui Nebucadneţar din surse extra-biblice. Prin urmare este imposibil să verificăm toate evenimentele domniei sale din izvoare contemporane. De fapt, nu există surse contemporane extra-biblice cu privire la distrugerea Ierusalimului de către Nebucadneţar, sau chiar şi cu privire la îndelungata asediere de către el a Tirului, deşi istoricitatea acestor evenimente nu este combătută. Aşadar, nu este un lucru neobişnuit să nu găsim nici o aluzie în rapoartele babiloniene cu privire laboala mintală a împăratului. Rapoartele de felul acesta în mod natural omit aspecte care au legătură cu neîmplinirile unui erou naţional. Trecerea în capitolul acesta de la persoana întâi la persoana a treia şi iarăşi înapoi la persoana întâi (vezi v. 2,27; comp. v. 28,33.34-37) a fost explicată presupunând fie că Daniel a scris edictul la porunca împăratului, fie că în calitate de sfetnic principal al lui Nebucadneţar a adăugat anumite părţi edictului scris personal de împărat. Edictul reflectă sentimentele împăratului atunci când şi-a recâştigat pe deplin capacităţile mintale. „Monarhul cândva mândru a devenit un umil copil al lui Dumnezeu” (PK 521; comp. EGW, Material Suplimentar cu privire la Daniel 4,37).

Multă pace. Introducerea proclamaţiei conţine o exprimare de urări de bine. Edictele promulgate mai târziu de împăraţii persani erau asemănătoare ca formă (vezi Ezra 4,17; 7,12). O formulă tipică din scrisorile aramaice de la Elefantina din secolul al V-lea î.Hr. este: „Fie ca Dumnezeul Cerului să apere sănătatea lui...”

Daniel 4:3 3. Împărăţia Lui. Doxologia din a doua parte a v. 3 apare din nou cu variaţii în v. 24; comp. cap. 7,14.18.

Daniel 4:4 4. Liniştit. Cuvântul acesta arată că împăratul se afla atunci netulburat în posesia împărăţiei sale. De aceea evenimentele acestui capitol ţin de ultima jumătate a domniei lui de 42 de ani. Împăratul „prospera” în palatul lui din Babilon (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol) şi asemenea bogatului neînţelept din parabolă ale căror ogoare rodiseră cu îmbelşugare (Luca 12,16-21), a uitat de răspunderea sa faţă de Acela Căruia îi datora mărirea sa.

Daniel 4:5 5. Înspăimântat. Felul abrupt în care este introdus aici evenimentul, ilustrează bine caracterul neaşteptat

al întâmplării (vezi cap. 2,1).

Daniel 4:6 6. Am poruncit. Compară cu felul de exprimare din capitolul 3,29. Ca şi în cazul visului din cap. 2, au fost convocaţi înţelepţii. În împrejurarea aceasta însă, împăratul nu uitase conţinutul visului. Cererea împăratului de a i se da o tâlcuire era cu totul diferită de aceea descrisă în cap. 2,5.

Daniel 4:7 7. Vrăjitorii. Din cele patru categorii de înţelepţi enumerate în versetul acesta două, magii şi astrologii, au fost prezentate în cap. 1,20 (vezi comentarii acolo), a treia clasă, Haldeii, în cap. 2,2, (vezi comentariul la cap. 1,4), iar o a patra clasă, ghicitorii, în cap. 2,27 (vezi comentariul de acolo).

Nu mi l-au putut tâlcui. Unii au sugerat că deoarece aceşti înţelepţi ai Babilonului erau experţi în interpretarea viselor şi a semnelor cu caracter supranatural, se poate să-i fi oferit împăratului o explicaţie. De fapt visul era atât de lămurit încât împăratul însuşi considera că conţine o solie rea pentru el (vezi PK 516). Teama aceasta îl alarmase. Totuşi curtenii din antichitate de obicei îşi flatau suveranii şi ezitau să le comunice în mod direct lucruri neplăcute. De aceea, chiar dacă ar fi înţeles o parte din vis şi ar fi avut oarecare bănuieli cu privire la semnificaţia lui, poate nu ar fi avut curajul să dea glas concluziilor lor. Iar dacă chiar au oferit vreun fel de explicaţie, ea s-a dovedit cu totul nesatisfăcătoare pentru împărat. Desigur că ei nu au fost în stare să dea o interpretare corectă şi amănunţită aşa cum a făcut mai apoi Daniel (vezi PK 517, 518). Unele traduceri prezintă şi varianta „nu l-au tâlcuit” în loc de „nu l-au putut tâlcui”. Cu toate acestea adevărul este că oamenii aceştia „nu au putut tâlcui visul” (PK 516).

Daniel 4:8 8. Beltşaţar. Naraţiunea îl prezintă pe Daniel, mai întâi prin numele lui iudaic, prin care era cunoscut conaţionalilor săi, apoi prin numele lui babilonian, dat lui în cinstea zeului principal al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la cap. 1,7).

Pentru ce Daniel a fost lăsat atât de mult timp mai la urmă, cu toate că era socotit „căpetenia vrăjitorilor” (v. 9), nu se explică. Unii au sugerat că Nebucadneţar intenţiona ca mai întâi să afle ce au de zis haldeii în general cu privire la visul extrem de tulburător, înainte de a asculta adevărul deplin, despre care bănuia că era nefavorabil (compară cazul împăratului Ahab, 1Regi 22,8). Numai după ce ceilalţi înţelepţi ai castei învăţaţilor oculţi s-au dovedit incapabili de a-l satisface pe împărat l-a chemat pe omul care, într-o ocazie anterioară, îşi demonstrase priceperea şi înţelepciunea superioară în interpretarea visurilor (cap. 2; comp. cap. 1,17.20).

Dumnezeilor celor sfinţi. Sau, „Dumnezeului Celui sfânt”, cum zic unele traduceri. Cuvântul aramaic pentru „dumnezei” este ’elohim un termen folosit deseori pentru dumnezeii neadevăraţi (vezi Ieremia 10,11; Daniel 2,11.47; 3,12; 5,4), dar care I se poate aplica şi adevăratului Dumnezeu (vezi comentariul la Daniel 3,25; comp. Daniel 5,11.14). Expresia descoperă lucrul care l-a făcut pe împărat încrezător în puterea şi priceperea superioară a lui Daniel. Ea mai descoperă şi că Nebucadneţar avea o concepţie despre natura acelei Divinităţi căreia Daniel îi datora o asemenea putere şi înţelepciune. Daniel şi tovarăşii săi dăduseră mărturie fără ezitare cu privire la Dumnezeul căruia I se închinau. Expresia, repetată în v. 9 şi 18 din Daniel 4,arată clar că Nebucadneţar în nici un caz nu uitase ceea ce aflase cu ocazia anterioară despre darul profetic deosebit al acestui iudeu şi despre legătura lui cu adevăratul Dumnezeu.

În loc de „are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi”, traducerea lui Theodotion zice „care are în el Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu”. LXX originală omite în întregime versetele de la 5b la 10b.

Daniel 4:9 9. Căpetenia vrăjitorilor. Termenul acesta folosit de împărat este probabil sinonim cu cel folosit în cap. 2,48 „cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului”. Cuvântul „cap”, „căpetenie” folosit în cap. 4,9 şi 2,48 este traducerea cuvântului aramaic „rab”.

Tâlcuieşte-mi vedeniile. Sau „spune-mi vedeniile” [KJV]. Conform acestei traduceri din urmă, împăratul pare să ceară ca Daniel să-i spună atât visul cât şi tâlcuirea, însă în acelaşi timp începe să

povestească visul (v. 10). LXX nu conţine versetul acesta în manuscrisele existente. Are povestirea de la v. 1-9 într-o formă mult prescurtată. Versiunea grecească a lui Theodotion spune: „Ascultă vedenia visului pe care l-am văzut, şi spune-mi tâlcuirea lui”. Versiunea siriană traduce pasajul printr-o parafrază: „În vedeniile visului meu am văzut o vedenie a capului meu, iar tu să-mi spui tâlcuirea ei”. Unii comentatori moderni (Marti, Torrey, etc.), acceptă versiunea lui Theodotion ca fiind soluţia cea mai bună în timp ce alţii, ca Montgomery consideră că cuvântul consonantic aramaic chzwy, tradus prin „vedeniile”, era original chzy, „iată”, aşa cum demonstrează papirusurile aramaice de la Elefantina. Textul ar suna atunci: „Iată visul pe carel-am văzut; spune-mi tâlcuirea lui”.

Daniel 4:10 10. Iată un copac. Înţelepciunea divină foloseşte adesea parabole şi ilustraţii ca mijloace pentru a transmite adevărul. Metoda aceasta este impresionantă. Imaginile tind să-l facă pe primitor să reţină solia şi importanţa ei în memoria sa un timp mai îndelungat decât dacă solia ar fi fost comunicată în alt fel. Compară ilustraţiile din Ezechiel 31,3-14.

Oamenii din antichitate erau obişnuiţi să vadă o semnificaţie în fiecare vis extraordinar. Probabil acesta este motivul pentru care Dumnezeu s-a folosit de un vis cu ocazia aceasta.

Daniel 4:13 13. Un străjer. Aramaicul ir derivat de la verbul ur, „a veghea” şi corespunzând ebr. ’er, care nu înseamnă „a sta de strajă” ci mai de grabă „fiind veghetor” sau „cineva care e treaz” aşa cum îl explică adnotarea marginală la Codex Alexandrinus. LXX traduce cuvântul prin aggelos, „înger”, dar Theodotion în loc să-l traducă, pur şi simplu îl transliterează ir. (Tot aşa este şi în traducerea sinodală română). Traducătorii iudei Aquila şi Symmachus îl redau prin egregoros, „cel veghetor”, un termen care se găseşte în cartea lui Enoh şi alte scrieri iudaice apocrife pentru a-i desemna pe îngerii superiori, buni sau răi, care veghează şi nu dorm. Sensul de „îngeri” pentru termenul „străjer” ar fi neobişnuit pentru pasajul acesta din Vechiul Testament. S-a sugerat că s-ar putea ca îngerii să fi fost cunoscuţi Haldeilor sub denumirea acesta, deşi până acum nu s-a găsit nici o dovadă în acest sens. Că „străjerul” este un sol ceresc rezultă din însuşirea următoare „sfânt” şi din cuvintele „s-a pogorât din ceruri”. Cel puţin atât este clar: Străjerul a fost recunoscut ca reprezentantul Dumnezeului cerului (vezi PK 518).

Daniel 4:15 15. Trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l. Compară cu Iov 14,8; Isaia 11,1. Odrăslirea în cele din urmă a acestui trunchi-rădăcină (vezi Iov 14,7-9) prefigura, aşa cum reiese dintr-o comparaţie între v. 26 şi 36, vindecarea lui Nebucadneţar de boala lui, şi nu supremaţia prelungită a dinastiei sale, aşa cum au explicat-o unii comentatori. Întregul pasaj vorbeşte limpede despre o persoană şi nu despre o naţiune.

Cu lanţuri. Mulţi comentatori văd în această afirmaţie o referire la legăturile metalice puse unui trunchi,probabil cu scopul de a-l împiedica să se rupă sau să se despice, deşi o astfel de practică nu poate fi atestată din surse antice. LXX nu menţionează aceste legături. Conform acestei versiuni versetul 15 sună astfel: „Şi aşa zise: Lăsaţi una din rădăcinile lui în pământ, pentru ca împreună cu fiarele pământului, în munţii de iarbă să se poată hrăni ca un bou”. Theodotion întăreşte textul masoretic. Întrucât interpretarea visului nu se concentrează asupra legăturilor, interpretarea acestui lucru rămâne ţinta ipoteticului. Undeva în v. 15 şi 16 apare o tranziţie de la „trunchi” la ceea ce reprezintă trunchiul. Unii plasează această tranziţie chiar în expresia aflată în discuţie şi văd în legături fie lanţuri materiale cu care împăratul trebuia să fie legat în starea lui de maniac (Ieronim), fie legături simbolice, adică restricţiile care vor fi impuse monarhului ca urmare a bolii sale. Totuşi, pare mai natural să aplicăm legăturile la trunchiul însuşi şi să le considerăm ca indicând grijacare va fi exercitată pentru păstrarea acestuia.

Daniel 4:16 16. Inima lui. Tranziţia de la imaginea copacului la obiectul real simbolizat de acesta a devenit acum clară (vezi comentariul la v. 15). Termenul „inimă” pare aici să indice natura. Împăratul va lua asupra sa natura sau firea de fiară.

Şapte timpuri. Majoritatea comentatorilor vechi şi moderni explică aramaicul ’iddan, „timp”, de aici (precum şi din v. 23.25.32; cap. 7,25; 12,7) ca însemnând „an”. LXX spune literal „şapte ani”. Printre

comentatorii timpurii care susţin părerea aceasta sunt Iosif Flavius (Antichităţi, x. 10. 6), Ieronim, Rashi, Ibn Ezra şi Iefet. Cei mai mulţi comentatori moderni sunt şi ei de acord cu concepţia aceasta.

Daniel 4:17 17. Străjeri. Vezi comentariul la v. 13. Pluralul presupune existenţa unui sfat sau a unei adunări (vezi Iov 1,6-12; 2,1-6).

Pentru ca cei vii. Cuvintele acestea descoperă planul divin în executarea ordinului. Felul cum Dumnezeu a procedat cu Babilonul şi împăratul acestuia trebuia să fie o ilustraţie pentru alte naţiuni şi conducătorii lor cu privire la acceptarea sau respingerea planului divin în privinţa popoarelor.

Cel Prea Înalt stăpâneşte. În treburile naţiunilor Dumnezeu continuu „lucrează în linişte şi cu răbdare propria Sa voinţă” (Ed 173). Uneori, ca şi cu chemarea lui Avraam, El rânduieşte o serie de evenimente care urmăresc să demonstreze înţelepciunea căilor Sale. Din nou, ca şi în lumea antediluviană, El îngăduie ca răul să-şi croiască drumul său şi să scoată la iveală nebunia împotrivirii faţă de principiile cele drepte. Dar la timpulpotrivit, ca şi în cazul eliberării evreilor din Egipt, El intervine ca nu cumva forţele răului să înfrângă mijloacele Sale pentru salvarea lumii. Fie că Dumnezeu porunceşte, permite sau interzice, „jocul complicat al evenimentelor omeneşti este sub controlul divin”, iar „un plan principal se vede la lucru în mod evident în decursul veacurilor” (PK 536, 535; vezi Ed 174; Rom. 13,1).

„Fiecărei naţiuni ... Dumnezeu i-a rânduit un loc în măreţul Său plan” şi i-a dat prilejul de „a împlini planul Veghetorului şi al celui Sfânt” (Ed 178, 177). În iconomia divină funcţia guvernării este de a proteja şi de a consolida naţiunea, de a-i da prilej poporului ei să realizeze planul Creatorului pentru el, şi de a permite altor naţiuni să facă acelaşi lucru (Ed 175) – pentru ca toţi oamenii „să-L caute pe Dumnezeu, şi să se sileascăsă-L găsească bâjbâind” (Fapte 17,27).

O naţiune este puternică în măsura credincioşiei cu care împlineşte scopul lui Dumnezeu pentru ea; succesul ei depinde de folosirea puterii care i-a fost încredinţată; supunerea ei faţă de principiile divine constituie întotdeauna măsura prosperităţii ei; iar soarta ei este hotărâtă de alegerea pe care conducătorii şi poporul ei o fac cu privire la aceste principii (Ed 175, 174, 177, 178, PP 536). Dumnezeu acordă înţelepciuneşi putere care vor consolida naţiunile care Îi rămân credincioase, dar le părăseşte pe acelea care atribuie măreţia lor realizărilor omeneşti şi lucrează independent de El (PK 501).

Oamenii „care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se guverna pe ei înşişi” (GC 584). Atunci când în loc să fie un protector al oamenilor, o naţiune se transformă într-un opresor crud şi arogant, căderea ei este inevitabilă (Ed 176). Pe măsură ce naţiunile au lepădat una după alta principiile lui Dumnezeu, măreţia lor s-a stins, puterea lor s-a dus, iar locul lor a fost ocupat de alţii (Ed 177). „Toţi îşi hotărăsc soarta prin propria lor alegere”, iar lepădând principiile lui Dumnezeu îşi aduc la îndeplinire propria ruinare” (Ed 178, 177). „Jocul complicat al evenimentelor omeneşti este sub control divin. În mijlocul certurilor şi agitaţiei popoarelor, Acela care şade pe heruvimi încă mai călăuzeşte treburile pământului” şi conduce „totul pentru realizarea propriilor Sale planuri” (Ed 178). Vezi comentariul la cap. 10,13.

Cel mai de jos. Aramaic, şefal, „jos”, „umil”. Verbul este tradus cu „smerit” în cap. 5,22 şi „să smerească” în cap. 4,37.

Daniel 4:18 18. Tâlcuieşte-l. Vezi comentariul la v. 7.

Dumnezei sfinţi. Vezi comentariul la v. 8.

Daniel 4:19 19.Uimit. Aramaic, şemam, care în forma de aici, înseamnă „a i se face rău”, „a fi încurcat”, „a nu şti cesă facă”. Daniel, înţelegând imediat visul şi consecinţele sale trebuie să fi fost extrem de stânjenit de răspunderea de a-i destăinui împăratului teribila sa semnificaţie (vezi cap. 2,5).

O clipă. Aramaic sa’oh. Este imposibil să definim cu exactitate perioada de timp arătată de sa’oh. Ar putea să fie o clipă scurtă, sau poate o perioadă de timp mai lungă. Compară folosirea lui sa’oh în cap. 3,6.15;4,33; 5,5. Trebuie să fi trecut suficient timp pentru ca Daniel să-i fi descoperit patronului său imperial că „gândurile lui îl tulburau (sau „îl alarmau”)”. Desigur că Daniel căuta cuvinte şi expresii potrivite pentru a-i face cunoscut împăratului teribila veste privitoare la viitorul său.

Împăratul a luat cuvântul. Faptul că Nebucadneţar vorbeşte acum la persoana a treia nu îndreptăţeşte concluziile criticilor că ori a vorbit altul cu privire la el, iar ca urmare documentul nu este autentic, ori versetul acesta include o notă istorică introdusă ca o interpolare în document. Schimbări similare de la persoana întâi la a treia şi viceversa se găsesc în alte cărţi, biblice (vezi Ezra 7,13-15; Estera 8,7.8) şi nebiblice, vechi şi moderne (vezi comentariul la Ezra 7,28).

Împăratul a văzut în mod clar consternarea de pe faţa lui Daniel. Din natura visului cu greu se putea aştepta să audă ceva plăcut. Cu toate acestea el şi-a încurajat curteanul său de încredere să-i arate deplinul adevăr fără teama că-şi va atrage astfel dizgraţia împărătească.

Potrivnicii tăi. Deşi Daniel fusese făcut prizonier de către împărat şi fusese deportat din partea lui pentru a sluji la străini, opresori ai poporului său, el nu a cultivat sentimente rele faţă de Nebucadneţar. În realitate, cuvintele lui mărturisesc că el nutrea cea mai înaltă loialitate personală faţă de împărat, probabil spredeosebire de mulţi iudei din vremea sa. Pe de altă parte cuvintele lui Daniel nu trebuie să fie interpretate ca exprimând neapărat răutate faţă de vrăşmaşii împăratului. Răspunsul prezentat este numai o formulă de curtoazie într-un autentic stil oriental.

Daniel 4:22 22. Eşti tu. Fără să-l mai ţină pe împărat în suspans, Daniel i-a vestit clar şi lămurit – deşi fără îndoială că acesta o bănuia – că copacul îl reprezenta pe însuşi împăratul.

Până la ceruri. Pentru unii, termenii prin care profetul descrie măreţia lui Nebucadneţar ar putea părea exageraţi, dar trebuie să ne gândim că Daniel s-a folosit de limbajul şi expresiile specifice curţii orientale, obişnuit atât pentru el cât şi pentru împărat. Termenii aceştia sunt extrem de asemănători cu limbajul fălos al lui Nebucadneţar, apărând în diferite inscripţii ale împăratului descoperite de arheologi. Ei mai seamănă şi cu cuvintele folosite de predecesorii asirieni ai lui Nebucadneţar şi cu ale altor monarhi orientali.

Daniel 4:25 25. Cu fiarele câmpului. Cu toate că cuvintele solului ceresc conţineau o veste rea de un oarecare fel, era peste puterea magilor să prezică pedeapsa. Nu este prezentat motivul îndepărtării împăratului din societate, deşi probabil că era înţeles de împărat. Că pedeapsa era nebunia se poate deduce nu numai din observaţiile generale ale acestui verset care descria starea lui viitoare, dar şi din declaraţia că i-a „venit iarăşi mintea la loc” (v. 34). Afirmaţia criticilor că împăratul a fost îndepărtat de elemente nemulţumite din guvern, sau ca rezultat al unei revoluţii, este nefondată.

Daniel 4:26 26. Îţi va rămânea. Mulţi s-au întrebat de ce împăratul nebun nu a fost omorât, sau pentru ce supuşii sau miniştrii de stat n-au pus pe altcineva pe tronul vacant pe timpul cât Nebucadneţar a fost lipsit de capacitate. S-a oferit următoare explicaţie: Oamenii superstiţioşi din antichitate credeau că orice deranjament mental era cauzat de duhuri rele care luau în stăpânire victima; dacă cineva l-ar fi omorât pe nebun, duhul l-ar fi luat în stăpânire pe ucigaş sau pe instigatorul la crimă; sau dacă proprietatea i-ar fi fost confiscată şi postul ocupat, o răzbunare groaznică ar fi venit asupra acelora care erau vinovaţi de nedreptate. Pentru motivul acesta nebunii erau îndepărtaţi din societate, dar altfel nu erau molestaţi (vezi 1Samuel 21,12 la 22,1).

Daniel 4:27 27. Pune capăt păcatelor tale. Aici monarhului plin de mândrie i se comunică un principiu divin. Pedepsele lui Dumnezeu pentru oameni pot fi înlăturate prin pocăinţă şi îndreptarea faptelor (vezi Isaia 38,1.2.5; Ieremia 18,7-10; Iona 3,1-10). Pentru acest motiv Dumnezeu i-a vestit pedeapsa care urma să vină asupra lui Nebucadneţar, dar i-a dat un an întreg în care să se pocăiască şi în felul acesta să înlăture nenorocirea cu care era ameninţat (vezi Daniel 4,29). Totuşi împăratul nu şi-a schimbat stilul de viaţă, iar ca

urmare şi-a atras asupra lui executarea sentinţei. Dimpotrivă, ninivitenii, cărora li se dăduse un răstimp de 40 de zile, s-au folosit de ocazie, iar ei şi cetatea lor au fost cruţaţi (Iona 3,4-10). „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7). Dumnezeu avertizează popoarele şi naţiunile cu privire la nenorocirea care-i pândeşte. El trimite o solie lumii de astăzi, avertizând-o de sfârşitul ei care se apropie cu repeziciune. Poate că puţini vor lua seama la avertizare, dar pentru că le-au fost date avertismente corespunzătoare oamenii nu vor avea scuză în ziua nenorocirii.

Ai milă. Împăratul a fost îndemnat să practice dreptatea faţă de toţi supuşii săi şi să aibă milă de cei apăsaţi, nenorociţi şi săraci (vezi Mica 6,8). Virtuţile acestea sânt deseori înşirate împreună (vezi Psalmi 72,3.4; Isaia 11,4).

Daniel 4:29 29. Pe acoperişul palatului. Literal, „pe palat”. Nu se ştie de pe care palat a privit oraşul Nebucadneţar.Lucrul era posibil atât de pe acoperişul renumitelor grădini suspendate, ale căror temelii groase şi puternice au fost scoase la iveală prin săpături cât şi de pe noul Palat de Vară din partea de nord a noului cartier al oraşului, acum o grămadă de ruine numită Babilon. Pentru o descriere a Babilonului lui Nebucadneţar (vezi Notă Adiţională de la finalul acestui capitol).

Daniel 4:30 30. Pe care mi l-am zidit eu. Cercetătorii istoriei Babilonului antic îşi amintesc cuvintele acestea semeţecând citesc pretenţiile pe care le aduce împăratul în inscripţiile sale, cari au fost păstrate prin molozul şi prafulruinelor Babilonului. Într-una din inscripţiile sale mândrul împărat proclamă: „Apoi zidit-am palatul, locul de reşedinţă al regalităţii mele, legătura neamului omenesc, lăcaşul fericirii şi al bucuriei” (E. Schrader, Keilinschriftliche Bibliothek, vol. 3, partea 2, p. 39). Într-un alt text el zice: „În Babilon, oraşul pe care-l prefer, pe care-l iubesc, era palatul, uimirea poporului, legătura ţării, palatul strălucit, sălaşul măreţiei pe teritoriul Babilonului” (Ibid., p. 25). Că Nebucadneţar avea motive întemeiate să fie mândru de opera lui uimitoare, au arătat-o săpăturile întreprinse de R. Koldewey, deşi nu au confirmat în fiecare amănunt pretenţiile exagerate ale scriitorilor clasici cu privire la dimensiunile Babilonului antic (vezi Nota Adiţională de la finalul acestui capitol).

Pretenţia lui Nebucadneţar că „a zidit” Babilonul nu trebuie să fie interpretată ca referindu-se la întemeierea cetăţii, care de fapt s-a petrecut la scurt timp după potop (Geneza 11,1-9; Comp. cap. 10,10). Referirea se face la marea lucrare de reconstrucţie începută de tată său, Nabopolosor, şi încheiată de Nebucadneţar. Lucrările de reconstrucţie ale lui Nebucadneţar au fost atât de extinse încât au eclipsat toate realizările anterioare. S-a spus că erau puţine lucruri care să nu fi fost construite pe timpul lui. Lucrul acesta era valabil pentru palate, temple, ziduri, şi chiar şi pentru cartierele rezidenţiale. Suprafaţa cetăţii a fost mai mult decât dublată prin adăugarea de noi terenuri vechiului Babilon ca suburbii de ambele părţi ale râului Eufrat.

Daniel 4:31 31. Un glas s-a pogorât. Sau „a căzut” [KJV]. Compară cu Isaia 9,8 unde se întrebuinţează cuvântul „cade” într-un context asemănător. Cuvântarea plină de mândrie este urmată imediat de smerirea împăratului. Nu se spune dacă glasul acesta a fost auzit doar de împărat sau şi de anturajul acestuia.

Daniel 4:32 32. Împlinit. Mulţi comentatori au identificat maladia lui Nebucadneţar cu o formă de nebunie în care oamenii se consideră animale şi imită comportamentul acestora.

Un exemplu din antichitate despre o astfel de boală mintală este atestat. O tăbliţă cuneiformă nepublicată din Muzeul Britanic îl menţionează pe un om care mânca iarbă ca vaca. (F. M. Th. de Liagre Bohl, Opera Minora (1953), p. 527). Nu este necesară identificarea strictă a maladiei lui Nebucadneţar, sau echivalarea ei cu ceea ce cunoaşte ştiinţa medicală de azi. Experienţa poate să fi fost unică. Relatarea este scurtă, iar un diagnostic precis pe temeiul unor informaţii atât de restrânse este neîntemeiat.

Penele vulturului. Este întrebuinţat cuvântul „pene”. Părul, când este nepieptănat şi când este multă vreme supus intemperiilor şi razelor soarelui, devine aspru şi încâlcit.

Daniel 4:33 33. Trecerea vremii. Sau „sfârşitul zilelor” [KJV]. Adică, sfârşitul celor „şapte vremuri”, sau şapte ani prezişi pentru durata nebuniei lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 16).

Am ridicat ochii. Este demn de observat că revenirea minţii împăratului se spune că a avut loc o dată cu recunoaşterea din partea lui a adevăratului Dumnezeu. Atunci când împăratul smerit a privit în rugăciune spre cer el a fost ridicat de la starea de fiară la aceea de fiinţă care poartă chipul lui Dumnezeu. Acela care anide zile zăcuse la pământ neajutorat în decăderea lui a fost încă o dată ridicat la demnitatea de om pe care o acordase Dumnezeu creaturilor Sale făcute după asemănarea Sa. Partea esenţială a miracolului întâmplat în cazul lui Nebucadneţar se repetă iarăşi – chiar şi dacă într-un mod mai puţin spectaculos – în convertirea fiecărui păcătos.

Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt. Aceasta vorbeşte în favoarea împăratului mândru de pe vremuri, care după îngrozitoarea lui experienţă ca primă dorinţă a vrut să-I mulţumească lui Dumnezeu, să-L slăveascăsocotindu-L ca Singurul care este veşnic, şi să recunoască suveranitatea Lui eternă.

Daniel 4:34 34. O nimica. Compară cu Isaia 40,17. A doua parte a acestui verset are o apropiată paralelă în Isaia 43,13. Unii au sugerat posibilitatea ca prin legătura lui cu Daniel împăratul să fi ajuns să se familiarizeze cu cuvintele lui Isaia, iar ele i-au venit deodată în minte. Venind din gura mândrului monarh de pe vremuri mărturisirea aceasta a fost cu adevărat un miracol. Ea este mărturia unui convertit pocăit, o declaraţie din inima unui om care învăţase din experienţă să-L cunoască şi să-L respecte pe Dumnezeu.

Daniel 4:35 35. Mi-a venit înapoi. O dată cu restaurarea minţii sale Nebucadneţar a obţinut din nou şi tronul împărătesc. Pentru a arăta strânsa legătură între revenirea raţiunii şi repunerea lui pe tron, versetul acesta reafirmă (vezi v. 39) primul element al refacerii sale. Al doilea urmează imediat, în maniera simplă a povestirii semitice. Un povestitor modern ar fi spus: „După ce mi-a venit mintea la loc, mi-au fost redate şi poziţia şi gloria mea împărătească”.

M-au căutat. Cuvântul „căutat” nu denotă în mod necesar că în cursul perioadei de nebunie, împăratului i s-a îngăduit să pribegească pe câmpii şi prin pustietăţi fără de supraveghere, ci denotă căutarea unei persoane având în vedere poziţia ei oficială. Când s-a descoperit faptul că mintea împăratului i-a revenit, regenţii statului l-au adus înapoi cu tot respectul cuvenit pentru ca să-i redea conducerea. În timpul bolii lui mintale oamenii aceştia conduseseră treburile guvernării.

Daniel 4:36 36. Laud şi înalţ. Aceasta este concluzia lui Nebucadneţar pentru proclamaţia sa, în care, ca un păcătosconvertit, a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu. Mărturia lui că Dumnezeu este „Împăratul cerurilor” exprimărespectul său faţă de Dumnezeul său de curând găsit. Monarhul vindecat al Babilonului îşi învăţase bine lecţia (vezi PK 521; EGW, Material Suplimentar cu privire la versetul acesta). Cu privire la caracterul progresiv al cunoaşterii lui Dumnezeu de către Nebucadneţar vezi cap. 2,47; 3,28; p. 751.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 4

Babilonul şi împrejurimile sale

Sub conducerea lui Robert Koldewey, care lucra pentru German Orient Society, s-au făcut săpături importante la Babilon între anii 1899-1917. Acestea au scos la lumină unele din cele mai importante zone ale marilor ruine ale vechiului Babilon, deşi suprafeţe mari au rămas neatinse cu prilejul acestor săpături. Babilonul a fost un oraş important al Mesopotamiei încă din zorile istoriei (Geneza 11). Hammurabi a făcut din el capitala dinastiei sale. Ca reşedinţă a vestitului zeu Marduc, el a rămas un centru religios chiar şi în cursul perioadelor când nu s-a bucurat de supremaţie politică, de exemplu, pe vremea când Asiria a fost puterea politică proeminentă. Atunci când Nabopolasar a recâştigat independenţa Babiloniei, oraşul a devenit din nou metropola lumii. Dar mai ales sub Nebucadneţar, marele conducător al Imperiului Neo-Babilonian,

Babilonul a devenit „podoaba împăraţilor, falnica mândrie a Haldeilor” (Isa 13,19).

Ceea ce au scos la iveală săpăturile germane în cursul celor 18 ani de lucru a fost cetatea lui Nebucadneţar; practic nu s-au găsit urme ale stadiilor anterioare ale cetăţii. Au fost prezentate două motive pentru faptul acesta: 1) Schimbarea albiei fluviului Eufrat a înălţat faţa apei, aşa că nivelurile oraşelor mai vechi zac mai jos de nivelul apei; 2) Distrugerea Babilonului de către împăratul asirian Sanherib în 689 î.Hr., afost atât de deplină încât nu prea a mai rămas din vechea cetate ceva ca să fie descoperit de generaţiile de mai târziu. De aceea toate ruinele vizibile astăzi datează de pe vremea imperiului Neo-Babilonian din vremurile târzii. Chiar şi acestea prezintă o neobişnuită devastare şi dezordine, pentru două motive: 1) Mari părţi ale cetăţii au fost distruse de împăratul Xerxe al Persiei după două revolte de scurtă durată împotriva cârmuirii lui; 2) Ruinele Babilonului au fost folosite de Seleucus pentru a construi Seleucia pe la anul 300 î.Hr. Majoritatea clădirilor din satele învecinate au fost construite cu cărămizi din Babilon.

În ciuda acestor dificultăţi cercetătorii au reuşit să reconstituie mare parte din aşezarea Babilonului lui Nebucadneţar. La aceasta au fost ajutaţi de vechi documente cuneiforme găsite în timpul săpăturilor. Documentele acestea conţin descrieri amănunţite ale cetăţii, ale clădirilor ei principale, zidurilor şi cartierelor cetăţii, aşa că se cunosc mai multe despre planul Babilonului lui Nebucadneţar decât despre multe cetăţi medievale ale Europei. De aceea suntem destul de bine informaţi cu privire la oraşul pe ale cărui uliţe a umblat Daniel şi cu privire la care Nebucadneţar a rostit lăudăroasele cuvinte raportate în Daniel 4,30.

Mărimea Babilonului antic. – Înainte ca uneltele de săpat ale cercetătorilor să descopere adevărata mărime a Babilonului lui Nebucadneţar şi a Babilonului vremurilor de mai înainte, învăţaţii se bazau pe descrierea lui Herodot. Istoricul acesta pretinde că ar fi vizitat Mesopotamia pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. şi, prin urmare, afirmaţiile sale au fost adesea luate drept ale unui martor ocular. El afirmă (i. 178, 179), că planul Babilonului avea forma unui mare pătrat, de aproximativ 22,4 km pe o latură. Dimensiunile acestea dau cetăţii un perimetru de aproximativ 88 km, şi o suprafaţă totală de circa 490 km2. El mai susţine că zidurile lui erau groase de aproape 26 m şi înalte de aproape 104 m.

Înainte ca săpăturile moderne să fi dat la iveală dimensiunile Babilonului din antichitate, s-au făcut încercări de a armoniza spusele lui Herodot cu ruinele lui vizibile. Arheologul francez Jules Oppert, de exemplu, a încercat să explice afirmaţia lui Herodot extinzând suprafaţa cetăţii Babilon până acolo ca să cuprindă fie Birs Nimrud, la 19.2 km spre sud-vest de ruinele Babilonului, fie Tell el-Oheimir, la 12,8 km sprevest. Explicaţia aceasta este cu totul nesatisfăcătoare. Încă de pe vremea lui Oppert se ştia că Birs Nimrud este locul vechiului Borsippa, iar Tell el-Oheimir acela al lui Kish, ambele vestite cetăţi independente, cu ziduri de protecţie separate. Întrucât nu s-a descoperit nici un zid care să înconjoare atât Babilonul cât şi una din cele două cetăţi Borsippa sau Kish, şi întrucât un astfel de zid nu este menţionat în nici unul din documentele contemporane care descriu vechea cetate, interpretarea dată de Oppert spuselor lui Herodot cu privire la lungimea zidurilor Babilonului nu poate fi acceptată.

Săpăturile descoperă că înainte de vremea lui Nebucadneţar cetatea era aproape pătrată, având lungimea de aproape 2 km pe fiecare latură – Cetatea Interioară pe harta de la p. 796. Palatele şi clădirile administrative se află în partea nord-vestică a cetăţii, iar la sud de ele se află complexul templului principal numit Esagila, dedicat zeului principal al Babilonului, Marduc. Râul Eufrat curgea de-a lungul zidului vestic alBabilonului.

Pe când Babilonul slujea drept capitală vastului imperiu pe vremea lui Nabopolasar şi a lui Nebucadneţar, avea nevoie să fie extins. S-a construit o nouă secţiune pe malul apusean al Eufratului. Întinderea acesteia este cunoscută, dar nu s-au făcut prea multe săpături pe această suprafaţă. Ce se cunoaşte despre templele şi străzile ei a fost cules din documentele cuneiforme care descriu acest cartier. Noua secţiuneera legată cu oraşul vechi printr-un pod. Acesta era aşezat pe opt piloni, aşa cum au scos la iveală săpăturile.

Nebucadneţar a mai clădit şi un nou palat departe spre nordul oraşului vechi, aşa-numitul Palat de Vară. Un puternic zid exterior a fost construit pentru a înconjura palatul acesta. Zidul cel nou a sporit foarte mult suprafaţa cetăţii. Nu avem nici o dovadă cu privire la vreun zid de-a lungul fluviului de la Palatul de Vară până la zona vechiului palat. S-a tras deci concluzia că râul era considerat o protecţie destul de puternică împotriva oricărui atac vrăjmaş din afară.

Zidurile, care în cea mai mare parte pot fi încă văzute ca mormane lungi şi înalte, măsoară cam 21 km. Dimensiunea aceasta este a lungimii totale a zidurilor atât ale cetăţii interioare, cât şi ale cetăţii exterioare. Perimetrul cetăţii lui Nebucadneţar, inclusiv frontul fluviului de la Palatul de Vară până la terenul palatului vechi era de aproximativ 16 km.

Săpăturile moderne arată că descrierea lui Herodot are nevoie de modificări cu privire la dimensiunile zidurilor. Fortificaţiile care înconjoară Cetatea Interioară constau din ziduri duble, dintre care zidul interior avea în jur de 6,5 m. grosime, iar cel exterior aproximativ 3,7 m.. Sistemul de fortificaţie exterioară al lui Nebucadneţar consta şi el din două ziduri, spaţiul dintre ele fiind umplut cu balast şi având un drum deasupra,conform lui Herodot. Grosimile erau: zidul interior, 7,1 m.; spaţiul dintre ziduri umplut cu balast, 11,2 m.; zidul exterior, 7,8 m.; plus un fel de zid de sprijin la baza lui de 3,3 m.. Aşadar, această fortificaţie exterioară totaliza o grosime de 29,39 m.. Dintre numeroasele sale turnuri, 15 au fost aduse la lumină.

Săpăturile nu oferă nici o dovadă cu privire la înălţimea zidurilor din vechime, întrucât nu mai există decât părţile de jos, nicăieri mai înalte de 12 m. (la Poarta Iştar). Este aproape de neconceput chiar şi pentru un zid dublu cu o bază de 29 de m. să fi putut ajunge la înălţimea de 103,7 m.. Nu se cunoaşte nici un exemplu de zid de cetate antic sau modern de felul acesta. Pentru motivul acesta trebuie să renunţăm şi la afirmaţiile lui Herodot cu privire la înălţimea zidului Babilonului.

Care să fie cauza acestor informaţii necorespunzătoare? S-a oferit următoarea explicaţie: Când Herodot a vizitat Babilonul, cetatea zăcea în cea mai mare parte în ruină, întrucât fusese distrusă de Xerxe după două revolte serioase împotriva stăpânirii lui. Templele, palatele şi toate fortificaţiile fuseseră pe deplin dărâmate. Pe vremea vizitei sale, Herodot a depins de informaţii orale cu privire la situaţia anterioară, înfăţişarea clădirilor, precum şi pentru dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor. Întrucât el nu vorbea limba Babiloniană, ci era dependent de un ghid vorbitor de limbă greacă, posibil că, datorită dificultăţilor de traducere, a primit anumite informaţii inexacte. Mai este posibil ca unele din afirmaţiile lui eronate să constituie rezultatul unei memorii defectuoase.

F.M. Th (de Liagre) Bohl a avansat de curând o altă explicaţie. El sugerează că Herodot poate s-a gândit la toată fortăreaţa Babilonului, incluzând toate suprafeţele care se găseau pe terenul care putea fi inundat în timp de primejdie. Bohl reaminteşte cititorilor săi faptul că este extrem de dificil pentru un nespecialist să facă deosebire între digurile canalelor uscate şi rămăşiţele vechilor ziduri ale cetăţii. Singura deosebire este lipsa de olărie la diguri. Resturi de olărie se găsesc în cantitate mare în apropierea fostelor ziduri ale oraşului. Trebuie deci să se considere ca posibil faptul că Herodot a luat o parte din numeroasele diguri de canale drept resturi ale zidurilor oraşului (vezi Ex Oriente Lux, Nr. 10, 1945-48, p. 498, n. 28).

Deşi Babilonul antic nu avea dimensiunile uriaşe atribuite lui de către Herodot, oraşul era totuşi de o mărime formidabilă într-o vreme când oraşele erau foarte mici în comparaţie cu standardele moderne. Perimetrul lui de aproape 17,6 km., se află într-o proporţie favorabilă când e comparat cu circumferinţa de 12,5 km. a cetăţii Ninive, capitala imperiului Asirian; cu zidurile Romei imperiale în lungime de 9,6 km., şi cu cei 6,5 km. ai zidurilor Atenei în perioada apogeului acelei cetăţi în secolul al V-lea î.Hr. Comparaţia aceasta cu alte cetăţi vestite din vechime arată că Babilonul era, poate cu excepţia Tebei, atunci în ruine, cea mai întinsă ca suprafaţă şi cea mai măreaţă dintre toate capitalele antice, chiar dacă era mult mai mic decât l-au descris mai târziu scriitorii clasici. Este de înţeles motivul pentru care Nebucadneţar se simţea îndreptăţit să selaude că a zidit „Babilonul acesta mare ... prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele” (Daniel 4,30).

O cetate a templelor şi a palatelor. – Datorită faptului că cetatea Babilon cuprindea sanctuarul zeului Marduc, considerat a fi domnul cerului şi al pământului, căpetenia tuturor zeilor, vechii Babilonieni considerau că oraşul lor era „buricul” pământului. Ca urmare, Babilonul era un centru religios fără rival pe pământ. O tăbliţă cuneiformă de pe vremea lui Nebucadneţar înşiră 53 de temple dedicate zeilor importanţi, 955 de mici sanctuare şi 384 de altare stradale – toate în interiorul zidurilor oraşului. În comparaţie cu el, Assur, unul dintre oraşele principale ale Asiriei cu cele 34 de temple şi capele ale lui făcea o impresie relativ slabă. Este uşor de înţeles de ce babilonienii erau mândrii de oraşul lor, zicând: „Babilonul este obârşia şi centrul tuturor ţărilor”. Mândria aceasta se reflectă în faimoasele cuvinte ale lui Nebucadneţar citate în

comentariu la cap. 4,30, cum şi într-o veche cântare de laudă (aşa cum este redată de E. Ebeling., Texte cuneiforme din Asur cu conţinut religios, Partea I (Leipzig, 1915), Nr. 8):

„O, Babilon, oricine te priveşte se umple de bucurie,

Oricine locuieşte în Babilon îşi sporeşte viaţa,

Oricine vorbeşte rău de Babilon este ca un ucigaş de mamă.

Babilonul este ca şi curmalul dulce, al cărui fruct este plăcut la privit.”

Centrul gloriei Babilonului era faimosul templu-turn [ziggurat – n.n.]. Etemenanki, „piatra de temelie a cerului şi pământului”, care avea baza de forma unui pătrat cu latura de 100 m. şi a cărui înălţime era de 100 m. Acest uriaş edificiu era întrecut în înălţime pe vremuri numai de cele două piramide mari de la Ghizeh din Egipt. Construcţia din cărămidă consta din şapte terase din care cea mai mică şi cea mai de sus era un altar dedicat lui Marduc, zeul principal al Babilonului. Vezi mai departe comentariul la Geneza 11,9.

Un mare complex de temple, numit Esagila, literal: „Cel care ridică capul”, înconjura turnul Etemenanki. Curţile şi clădirile lui erau scenele multor ceremonii religioase săvârşite în onoarea lui Marduc. Procesiuni mari şi strălucitoare se încheiau în acest loc. Cu excepţia marelui templu al lui Amen de la Karnak, Esagila era cel mai mare şi mai vestit templu dintre toate templele din Orientul antic. Pe vremea când Nebucadneţar urca pe tron, acesta se bucura deja de o lungă şi glorioasă istorie, iar noul împărat l-a reclădit în întregime şi a înfrumuseţat o mare parte din complexul templului, inclusiv turnul Etemenanki.

Atât ca număr cât şi ca dimensiuni palatele Babilonului înfăţişau un lux extraordinar. În cursul lungii sale domnii de 43 de ani Nebucadneţar a clădit trei mari castele sau palate. Unul din ele se găseşte în Cetatea Interioară, celelalte în afară de ea. Unul era acela care e cunoscut sub numele de Palatul de Vară, în partea cea mai de nord a noului cartier răsăritean. Colina care acoperă acum rămăşiţele lui este cea mai înaltă dintre acelea care cuprind ruinele Babilonului, şi este unicul loc care încă mai poartă vechiul nume Babil. Totuşi distrugerea completă a acestui palat în vremurile de demult şi luarea apoi de cărămizi din construcţie nu i-a lăsat arheologului prea multe de descoperit. Astfel ştim prea puţin cu privire la palatul acesta.

Un alt palat mare, pe care cercetătorii îl numesc acum Palatul Central, se află imediat lângă zidul de nord al Cetăţii Interioare. Şi acesta a fost zidit tot de Nebucadneţar. Arheologii moderni au găsit şi această mare clădire într-o stare de deznădăjduit de devastată, cu excepţia unei părţi din palat, Muzeul de Antichităţi. Aici fuseseră adunate obiecte de valoare ale trecutului glorios al istoriei Babiloniei, ca de pildă: statui vechi, inscripţii şi trofee de război fiind expuse „ca oamenii să le privească”, după cum se exprima Nebucadneţar într-una din inscripţiile lui.

Palatul de Sud se afla în colţul nord-vestic al Cetăţii Interioare şi conţinea, printre alte construcţii, vestitele grădini suspendate, una din cele şapte minuni ale lumii antice. Pe o clădire mare cu bolţi era instalată o terasă-grădină irigată printr-un sistem de tuburi prin care apa era pompată sus. Potrivit cu cele spuse de Diodor, Nebucadneţar a înălţat aceste minunate edificii pentru soţia sa din Media ca să-i ofere, în mijlocul acestui Babilon plat şi lipsit de copaci, un înlocuitor al dealurilor împădurite din ţara ei natală, căreia îi simţea lipsa. În bolţile de sub grădina suspendată erau depozitate rezerve de cereale, ulei, fructe şi mirodenii pentru nevoile curţii şi ale celor care ţineau de curte. Arheologii au dat de documente administrative în odăile acestea, dintre care unele îl menţionează pe regele Ioiachin al lui Iuda ca primitor de raţii împărăteşti.

Lângă grădinile suspendate era un întins complex de clădiri, săli, şi odăi, care înlocuiseră palatul mai mic al lui Nabopolasar, tatăl lui Nebucadneţar. Acest Palat de Sud era mai mult sau mai puţin reşedinţa oficială a împăratului, locul unde aveau loc toate ceremoniile de stat. În centru se afla o mare sală a tronului, lungă de 52 m., lată de 17 m. şi înaltă de 18 m. Sala aceasta imensă a fost probabil locul unde Belşaţar a benchetuit în cursul ultimei nopţi a vieţii lui, deoarece nici o altă sală nu era suficient de mare ca să poată cuprinde o mie de oaspeţi (vezi Daniel 5,1).

Una din frumoasele construcţii ale acestui oraş era faimoasa Poartă a lui Iştar care era în apropierea

Palatului de Sud şi care forma una din intrările nordice ale Cetăţii Interioare. Aceasta era cea mai frumoasă din toate porţile babiloniene deoarece prin ea trecea Uliţa Procesiunii, care făcea legătura între diferitele palate imperiale la templul Esagila. Din fericire, poarta aceasta a fost mult mai puţin devastată decât oricare altă construcţie din Babilon şi constituie acum cea mai impresionantă dintre toate ruinele existente ale oraşului. Ea încă se mai ridică la o înălţime de 12 m.

Structurile interioare ale zidurilor şi porţilor cetăţii, ale palatelor şi templelor, erau din cărămidă ne arsă. Straturile exterioare ale zidurilor erau din cărămidă arsă şi uneori din cărămidă smălţuită. Cărămizile exterioare ale zidurilor oraşului erau de culoare galbenă, cele ale porţilor erau de un albastru-azuriu, cele ale palatelor erau roz, iar cele ale templelor erau albe. Poarta zeiţei Iştar era o construcţie dublă, datorită zidurilor duble ale cetăţii. Era lungă de 50 de m. şi consta din patru structuri în formă de turn de diferite grosimi şi înălţimi. Zidurile erau din cărămizi a căror suprafaţă smălţuită forma figuri de animale în relief. Eraucel puţin 575 de figuri de felul acesta. Erau tauri de culoare galbenă cu şuviţe ornamentale de păr albastre şi cu copite şi coarne verzi. Acestea alternau cu fiare mitologice de culoare galbenă, numite sirrush, care aveau capete şi cozi de şerpi, trupuri acoperite cu solzi şi picioare de vultur şi de pisică (pentru o ilustraţie vezi vizavi de p. 864 şi SDA Bible Dictionary, fig. 137).

Calea de Poarta Iştar (vezi ilustraţia din faţa p. 864) era străjuită pe ambele laturi de ziduri de apărare. Pe zidurile acestea erau cărămizi smălţuite cu lei în relief, fie de culoare albă cu coama galbenă, fie de culoare galbenă cu coama roşie (acum devenită verde) pe un fond albastru.

Aşa arăta această colorată şi puternică cetate pe care o zidise Nebucadneţar – minunea tuturor naţiunilor. Mândria lui datorată acesteia se reflectă în inscripţiile pe care le-a lăsat posterităţii. Una din ele, acum în Muzeul din Berlin, sună astfel:

„Am făcut Babilonul, cetatea sfântă, gloria marilor zei, mai distinsă ca înainte şi am promovat rezidirea ei. Am făcut ca sanctuarele zeilor şi zeiţelor să lumineze ca ziua. Nici un împărat dintre toţi împăraţii nu a creat vreodată, nici un alt împărat de mai înainte nu a zidit vreodată, ceea ce am clădit eu cu somptuozitate pentru Marduc. Apoi am continuat cu încordare extremă la înzestrarea Esagilei şi la renovarea Babilonului mai mult decât s-a făcut vreodată mai înainte. Toate lucrările mele valoroase, înfrumuseţarea sanctuarelor marilor zei, pe care le-am întreprins mai mult decât strămoşii mei împărăteşti, le-am scris într-un document pecare l-am alcătuit pentru generaţiile viitoare. Toate faptele mele, pe care le-am scris în acest document, să fie citite de toţi aceia care ştiu (să citească) şi să-şi aducă aminte de slava marilor zei. Lungă să fie calea vieţii mele, şi să mă bucur de urmaşii mei; fie ca urmaşii mei să domnească în toată veşnicia peste oamenii cu capul negru şi fie ca pomenirea numelui meu să se facă spre bine în toate timpurile.”

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-37 PK 514-521; 8 T 126.23-27 PK 518

7 PK 51627 Ed 174; PK 502

9 PK 51730 Ed 175; 8 T127

10.11. PK 51530-32 PK 519

11.12. Ed 17531 Ed 176; PK 533

12-17 PK 51633-35 PK 520

13 Ed 17734 Ev 88; PK 514

14 8T12735 8T180

17 Da 129; PK 50036.37 PK 521

18-22 PK 517

Daniel 5:1 1. Belşaţar. Numele babilonian Bel-s-ar-ussus însemnează „Bel să-l apere pe împărat”. Belşaţar a fost întâiul născut al lui Nabonid, ultimul împărat al Imperiului Neo-Babolonian. Vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol.

Împăratul. Pe când Nabonid se afla în Liban pentru a se vindeca de o boală, chiar la scurt timp înainte de a porni într-o campanie împotriva Temei din Arabia de apus, l-a chemat pe fiul său cel mai mare (Belşaţar),şi „i-a încredinţat domnia” (vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol). Aceasta se petrecea în „al treilea an”. Dacă este vorba despre al treilea an de domnie, era în iarna lui 553/552. Unii învăţaţi sunt de părere că este vorba de al treilea an după completarea templului din Haran; dacă lucrurile stau aşa numirea luiBelşaţar în funcţia de coregent a avut loc la doi sau trei ani mai târziu, dar cu ceva vreme înainte de anul al VII-lea de domnie al lui Nabonid, în care Nabonid se afla la Tema. De la momentul acesta Belşaţar a condus treburile Babiloniei ca împreună domnitor cu tatăl său, în timp ce Nabonid îşi avea reşedinţa la Tema unde a rămas mai mulţi ani. Potrivit cu „Cronica în Versuri a lui Nabonid”, Belşaţar deţinea „domnia”. De aceea Daniel n-a făcut o greşeală să-l numească pe Belşaţar „împărat”, deşi criticii declarau anterior că Daniel a greşit.

Un mare ospăţ. Din versetele 28 şi 30 se poate trage concluzia că ospăţul a avut loc în cursul nopţii în care Babilonul a căzut în mâinile oştirii lui Cirus. Xenofon a consemnat tradiţia că la data căderii Babilonului „avea loc la Babilon o sărbătoare, când întreg Babilonul era obişnuit să bea şi să petreacă toată noaptea” (Cyropaedia, vii. 5. 15). Este inexplicabil cum Belşaţar a dat un ospăţ tocmai după căderea cetăţii Sippar, şi lanumai câteva zile după bătălia pierdută de la Opis (vezi. Vol. III, p. 49). În aparenţă, el se simţea într-o siguranţă netulburată în capitala lui, protejat de ziduri puternice şi de un sistem de canale care putea, în caz deprimejdie, să inunde teritoriul înconjurător şi să facă dificilă pentru invadator apropierea de cetate (vezi PK 528).

Este binecunoscut că monarhii din antichitate obişnuiau să dea ospeţe curtenilor lor. O stelă recent descoperit la Nimrud, vechiul Calah, aminteşte faptul că împăratul Asurbanipal II a dat un mare ospăţ la inaugurarea unui nou palat. Se spune că a dat de mâncare şi de băut şi că a găzduit 69.574 de oameni timp de 10 zile. Istoricul grec Ctesias afirmă că împăraţii persani hrăneau câte 15.000 de oameni în fiecare zi, şi că Alexandru cel Mare a avut 10.000 de oaspeţi la ospăţul său de nuntă. Un ospăţ asemănător este descris în Estera 1,3-12.

Înaintea lor. Faptul că se accentuează gestul lui Belşaţar de a bea înaintea oaspeţilor săi, pare să arate că acelaşi obicei exista la curtea babiloniană ca şi la cea persană, unde împăratul de obicei mânca într-o sală separată, iar numai în ocazii speciale mânca împreună cu oaspeţii săi. Ospăţul lui Belşaţar pare să fi fost o astfel de ocazie. Pentru o descriere a sălii în care probabil că a avut loc ospăţul, vezi p. 798.

Daniel 5:2 2. În cheful vinului. Sau „când a gustat vinul”. Unii înţeleg expresia de aici ca însemnând că Belşaţar era beat când a dat ordin să se aducă vasele sfinte de la Ierusalim. Alţii sunt de părere că ea vrea să spună că porunca aceasta a fost dată după masă, atunci când s-a trecut la servirea vinului. Ei trimit la afirmaţii greceşti clasice care spun că perşii aveau obiceiul să bea vin după masă. Totuşi, era neobişnuit ca un oriental să pângărească obiectele sfinte ale altor religii, şi prin urmare ar părea nefiresc ca Belşaţar să fi dat porunca aceasta atâta vreme cât era stăpân pe raţiunea sa (PK 523).

Vasele. Vasele templului fuseseră luate din Ierusalim în trei ocazii: 1) o parte din ele pe vremea când Nebucadneţar a luat captivi din Ierusalim în 605 (Daniel 1,1.2); 2) Cea mai mare parte din restul vaselor de metal preţios când regele Ioiachin a fost dus în captivitate în 597 (2 Regi 24,12.13); şi 3) restul obiectelor de metal, cea mai mare parte de aramă (bronz) atunci când templul a fost distrus în 586 (2 Regi 25,13-17).

Tatăl său. Se pare că Belşaţar era nepotul marelui împărat (vezi PK 522); mama lui era probabil o fiică a lui Nebucadneţar (vezi p.806). Cuvântul „tată” trebuie înţeles ca „bunic” sau „strămoş” ca în multe alte pasaje ale Bibliei (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). Cu privire la descendenţa lui Belşaţar din Nebucadneţar,

vezi Nota Adiţională de la sfârşitul acestui capitol. În sine, expresia „tatăl său” ar putea fi luată şi cu sensul de„predecesorul tău”. Un exemplu al unei astfel de întrebuinţări se găseşte într-o scriere asiriană care îl aminteşte pe regele israelit Iehu, „un fiu al lui Omri”, deşi cei doi nu aveau nici o legătură de sânge. De fapt Iehu fusese nimicitorul casei lui Omri (2 Regi 9.10).

Nevestele şi ţiitoarele. Cele două cuvinte aramaice traduse prin „neveste” şi „ţiitoare” sunt sinonime, ambele însemnând „concubine”. Poate că unul reprezenta o clasă mai înaltă decât alta. S-a sugerat că o clasă de concubine consta probabil din femei provenind din familii respectabile, şi chiar din nobilime, iar cealaltă dinfemei cumpărate cu bani sau chiar prizoniere de război. Deşi femeile au luat parte la banchet, după cum reiesedin pasajul acesta, „împărăteasa” nu se găsea printre beţivii desfrânaţi. După ivirea scrisului pe perete se povesteşte că ea a intrat în sala ospăţului (v. 10). LXX nu pomeneşte nimic de participarea femeilor la desfrâul acesta nelegiuit. Unii cred că aceasta se datorează faptului că potrivit cu obiceiul grecilor, femeile nu luau parte la asemenea ospeţe.

Daniel 5:4 4. Au lăudat pe dumnezei. Cântecele beţivilor păgâni se înălţau în cinstea zeilor lor babilonieni, ale căror chipuri împodobeau diversele temple ale cetăţii.

Daniel 5:5 5. Pe tencuială. Dacă marea sală a tronului scoasă la iveală prin săpături de către Koldewey în Palatul de Sud al Babilonului lui Nebucadneţar (vezi p. 798) a fost scena unde a avut loc ospăţul acesta, nu este greu de imaginat ce a avut loc în momentele decisive descrise aici. Sala era lungă de 58 m şi lată de 19 m. În centrul uneia din laturile lungi, faţă în faţă cu intrarea, era o nişe, în care probabil că se afla tronul. Zidurile erau tencuite cu tencuială de gips fin. Ne putem închipui că sfeşnicele cu lămpi sau candelabrele erau în apropierea scaunului împărătesc. Sfeşnicele cu numeroase candele cu ulei se foloseau pe vremea aceea. În partea opusă a sălii faţă de aceste sfeşnice a apărut mâna misterioasă şi a scris pe tencuială în aşa fel ca Belşaţar să vadă. Nu se explică dacă literele au fost doar pictate sau săpate în tencuială.

Bucată de mână. Nu se spune cât se vedea din mână. Cuvântul aramaic pas, tradus prin „parte”, a fost uneori interpretat ca însemnând „palmă”, alteori ca însemnând mână propriu zisă mai jos de încheietură, spre deosebire de partea inferioară a braţului.

Daniel 5:6 6. Desfăcut. Compară cu Isaia 21,3. Teroarea a ajuns la culme datorită unei conştiinţe vinovate, care s-a trezit şi l-a umplut pe împărat de presimţiri reale. Gândurile sale sumbre trebuie să se fi întunecat şi mai mult când şi-a dat seama de primejdia de moarte în care imperiul fusese aruncat prin greşelile politice din trecut, prin propria sa viaţă si prin propriile sale fapte imorale, prin dezastruoasa înfrângere militară recentă şi prin faptele sale nelegiuite de care se apucase. Nu este de mirare că „gândurile l-au tulburat!”

Daniel 5:7 7. Cititorii în stele. Vezi comentariul la cap. 1,20.

Haldeii. Vezi comentariul la cap. 1,4.

Ghicitorii. Vezi comentariul la cap. 2,27.

Purpură. Aramaic ‘argewan. Purpura regală din antichitate era de un roşu purpuriu aprins, aproape de cărămiziu. Că purpura era culoarea regală a antichităţii se dovedeşte prin documente de pe vremea perşilor (Estera 8,15; Xenofon, Anabasis i. 5. 8), mezilor (Xenofon, Cyropaedia, i. 3. 2; ii. 4. 6) şi din perioada de maitârziu. Daniel atestă existenţa acestui obicei şi în perioada neo-babiloniană, care a precedat-o pe cea persană.

Lănţişor de aur. Obiceiul de a-i onora pe slujitorii publici ai coroanei oferindu-le lănţişoare, decoraţii şi coliere de aur exista în Egipt cu sute de ani mai înainte (vezi comentariul la Geneza 41,42). Obiceiul acesta exista la toate naţiunile din antichitate.

Locul al treilea în cârmuire. Înainte ca locul lui Belşaţar în împărăţie şi legătura lui cu Nabonid să fie pe

deplin înţelese (vezi Nota Adiţională la sfârşitul acestui capitol), comentatorii puteau doar să emită unele ipoteze cu privire la identitatea celui de al doilea conducător al împărăţiei. Existenţa unui astfel de domnitor a fost dedusă din făgăduinţa de a-l face pe cititorul scrierii misterioase de pe perete „al treilea în cârmuirea împărăţiei”. S-a sugerat că ar fi împărăteasa mamă, soţia lui Belşaţar sau un fiu. Fireşte că se considera că Belşaţar însuşi era întâiul conducător al împărăţiei. Acum când se ştie că Belşaţar era numai coregent cu tatăl său, şi deci al doilea domnitor în împărăţie, este clar pentru ce el nu putea să acorde o poziţie mai înaltă în împărăţie decât aceea de „al treilea în cârmuire.”

Daniel 5:8 8. Toţi au intrat. Unii au văzut aici o contradicţie între afirmaţiile acestea şi raportul din versetul care relatează că împăratul le-a vorbit înţelepţilor. Explicaţia cea mai naturală este că vorbirea împăratului raportată în versetul 7 a fost adresată înţelepţilor care deja se aflau la ospăţ atunci când scrisul a apărut pe perete. Versetul 8 s-ar referi atunci la „toţi înţelepţii împăratului”, inclusiv la aceia care au venit în sala ospăţului la porunca lui Belşaţar.

N-au putut să citească. Motivul nu este dat, aşa că orice explicaţie înaintată este pur ipotetică. Se pare că aceste cuvintele erau aramaice (vezi comentariul la v. 26-28). Dar cuvintele erau atât de puţine şi de criptice încât chiar şi o cunoaştere a sensului lor individual nu descoperea solia lor ascunsă. Dacă împăratul însuşi nu putea să citească din cauza excesului de vin, sau dacă literele ele însele nu se puteau distinge din cauza strălucirii lor scânteietoare (vezi EGW, Material Suplimentar cu privire la v. 5-9), sau dacă însăşi scrierea era neobişnuită, descifrabilă numai prin iluminare dumnezeiască, nu se spune. Presupunerea că litereleerau în ebraica veche şi prin urmare ilizibile pentru babilonieni nu pare plauzibil. Este extrem de improbabil caînţelepţii Babilonului să nu fi cunoscut vechile caractere semitice, care fuseseră folosite nu numai de evrei, darşi de fenicieni şi de alte popoare ale Asiei apusene.

Daniel 5:10 10. Împărăteasa. De pe vremea lui Iosif Flavius (Antichităţi, x. 11. 2) comentatorii au considerat-o de obicei pe această „împărăteasă” ca fiind mama sau bunica împăratului (vezi PK 527). După obiceiurile orientale numai mama împăratului putea îndrăzni să vină în faţa împăratului fără să fi fost invitată. Chiar şi soţia împăratului şi-ar fi primejduit viaţa dacă ar fi făcut aşa ceva (vezi Estera 4,11.16). Scrisorile cuneiforme babiloniene scrise de împăraţi mamelor lor prezintă un ton de un deosebit respect şi arată lămurit poziţia înaltărezervată mamelor împăraţilor de către fiii lor. Poziţia aceasta înaltă a unei împărătese mame poate fi dedusă şi din faptul că atunci când în anul 547, a murit mama lui Nabonid, bunica lui Belşaţar, la Dur Karaşu pe Eufrat mai sus de Sippar, a avut loc un doliu oficial îndelungat al curţii. Faptul morţii ei înainte de evenimentele acestui capitol nu era cunoscut de comentatorii care o identificau pe „împărăteasă” ca bunica luiBelşaţar.

Să trăieşti veşnic împărate. Cu privire la această formulă de salut curentă vezi comentariul la cap. 2,4.

Daniel 5:11 11. Este un om. N-ar trebui să fie considerat un lucru curios că Daniel nu era în grupul înţelepţilor învăţaţi de împărat. Mandatul lui oficial fără îndoială se sfârşise cu câtva timp înainte, probabil o dată cu moartea lui Nebucadneţar sau mai de vreme (vezi p. 746). Totuşi el era bine cunoscut unei reprezentante a unei generaţii mai vechi, căreia îi aparţinea şi mama împăratului. Cu privire la motivele posibile ale retragerii sale vezi comentariul de la v. 13.

Duhul dumnezeilor celor sfinţi. Compară cu cuvintele lui Nebucandeţar (cap. 4,8.9). Asemănarea susţine probabilitatea sugerată şi de alte dovezi, că împărăteasa era o rudă apropiată, probabil o fiică, a lui Nebucadneţar (vezi p. 806). Informaţiile pe care ea le dă cu privire la distinsul serviciu al lui Daniel din trecut şi cu privire la poziţia înaltă a profetului sub Nebucadneţar sunt aparent noi pentru Belşaţar. Aceasta sugerează că Daniel nu mai deţinuse pentru ceva vreme înainte de evenimentul relatat aici, vreo slujbă. De aicise deduce că probabil puţini oameni, dacă chiar era vreunul, din anturajul împăratului, care crescuseră cu el, îlcunoşteau bine pe Daniel.

Nebucadneţar, tatăl tău. Vezi comentariul la v. 2.

Vrăjitori. Vezi comentariul la cap. 1.20; comp. cap. 2,2.27.

Daniel 5:12 12. Întrebări grele. Aramaic qitrin, literal „noduri”. Cuvântul s-a folosit mai târziu ca un termen magic în Siria şi Arabia. Aici sensul pare să fie „întrebări grele” sau „probleme”.

Daniel 5:13 13. Tu eşti Daniel acela? Expresia aceasta poate fi tradusă cu sensul redat aici. Dacă aceasta este traducerea corectă, salutul sugerează că Belşaţar era familiarizat cu originea lui Daniel, dar că nu avusese o întâlnire oficială cu el. Cel puţin atât pare să fie clar, că Daniel nu mai era preşedintele magilor de la curtea împărătească (cap. 2,48.49).

Se pare că o dată cu moartea lui Nebucadneţar, politica pe care o reprezenta Daniel ajunsese în dizgraţie la curtea Babilonului, şi că, drept urmare, el se retrăsese din slujba publică. Belşaţar şi predecesorii lui cunoşteau în mod evident toate cele privitoare la procedeele lui Dumnezeu cu Nebucadneţar (cap. 5,22), dar în mod deliberat lepădaseră politica acestuia de a-L recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi de a conlucra cu voia Lui (cap. 4,28-37; 5,23). Faptul că Daniel a intrat mai târziu în slujba Persiei (cap. 6,1-3) denotă că retragerea lui din slujbă în decursul ultimilor ani ai împărăţiei babiloniene nu s-a datorat sănătăţii şubrede sau vârstei. Critica sa aspră asupra lui Belşaţar (cap. 5,22.23) este o dovadă a ostilităţii împăratului faţă de principiile şi politica de stat pe care o reprezenta Daniel. Dezaprobarea din partea lui Daniel a politicii babiloniene oficiale poate să fi fost unul din factorii care i-au determinat pe primii conducători ai Imperiului Persan să-i fie binevoitori.

Daniel 5:14 14. Duhul dumnezeilor. În contrast cu cuvintele împărătesei (v. 11) şi ale lui Nebucadneţar (cap 4,8) Belşaţar omite adjectivul „sfinţi” în legătură cu „dumnezei”.

Daniel 5:17 17. Ţine-ţi. Unii au considerat că, în calitate de văzător iluminat în mod divin, Daniel a refuzat distincţia şi locul de onoare făgăduit tâlcuitorului pentru a evita orice aparenţă de interes personal înaintea unui astfel de împărat. Mai este posibil şi ca Daniel, ştiind că domnia lui Belşaţar era gata să se sfârşească, nu avea nici un interes să primească vreo favoare de la omul care chiar în noaptea aceea, prin fapte şi cuvinte, Îl hulise pe Dumnezeul cerului şi al pământului. Că chiar şi acum, la vârsta lui înaintată, Daniel nu era în principiu împotriva faptului de a primi o înaltă poziţie guvernamentală se poate demonstra prin faptul că la scurt timp mai târziu se afla din nou într-o poziţie înaltă (cap. 6,2). Probabil că Daniel a acceptat slujba pentrucă şi-a dat seama că putea exercita o influenţă binefăcătoare asupra împăratului şi să fie un instrument în mânalui Dumnezeu pentru a ajuta la eliberarea poporului său exilat. Dar probabil Daniel îşi dădea seama că acceptarea oricăror onoruri şi demnităţi de la Belşaţar nu numai că era zadarnică, dar putea fi chiar dăunătoare şi primejdioasă.

Daniel 5:18 18. Nebucadneţar. Înainte ca Daniel să citească şi să interpreteze cele scrise, el i-a amintit împăratului prin ce trecuse Nebucadneţar în urma refuzului de a împlini planul divin cu privire la el şi naţiunea sa. În afară de aceasta, Nebucadneţar fusese mai puternic şi mai înţelept decât stricatul Belşaţar. Profetul i-a arătat lui Belşaţar cum el fiul (nepotul), se purtase cu răutate faţă de Dumnezeu, Domnul vieţii sale şi nu învăţase nimicdin experienţa lui Nebucadneţar.

Daniel 5:24 24. De aceea. O referire la momentul imediat anterior când, într-o desfătare de beţiv, Belşaţar îi lăudasepe dumnezeii lui şi băuse vin din vasele sfinţite ale Templului din Ierusalim, aşa cum se relatează în v. 23.

Cap de mână. Vezi comentariul la v. 5.

Scrierea aceasta. Inscripţia încă se putea vedea pe perete.

Daniel 5:25

25. Iată scrierea. Daniel trece la citirea cuvintelor scrise pe perete, se pare patru cuvinte în limba aramaică. Este inutil a face speculaţii cu privire la natura acestei scrieri şi a relaţiei sale cu oricare altă scriere cunoscută (vezi comentariul la v. 8.). Însă, chiar şi după ce cuvintele au fost citite, ele nu au putut fi înţelese decât prin iluminare divină. Fiecare cuvânt cheie exprima un întreg adevăr; de aici şi nevoia unei interpretări.

Daniel 5:26 26. Numărat. Cuvântul aramaic mene’ este participiul trecut al verbului „a număra” sau „a socoti” şi dacă este luat separat însemnează doar „numărat” sau „socotit”. Prin iluminare divină Daniel a extras din cuvântul acesta interpretarea „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt”.

Daniel 5:27 27. Cântărit. Aramaicul teqel.Învăţaţii iudei numiţi masoreţi, care undeva între secolele al VII-lea şi al IX-lea al Erei Creştine au adăugat vocale la manuscrisul biblic (vezi Vol. I, p. 34, 35), au vocalizat cuvântul aramaic teqel ca pe un substantiv. Ca şi mene' (vezi comentariul la v. 26), este evident că el ar fi trebuit vocalizat ca un participiu trecut (teqil). Probabil că masoreţii au ales forma teqel datorită asemănării ei mai mari în din punct de vedere fonetic cu mene’. Teqil vine de la verbul „a cântări”. Daniel l-a informat imediat pe împărat cu privire la semnificaţia acestei cântăriri divine. Belşaţar fusese găsit cu lipsuri în ce priveşte valoarea morală.

Găsit uşor. Aceste teribile cuvinte de osândă, adresate depravatului împărat al Babilonului, constituie oosândă pentru toţi aceia care, ca şi Belşaţar, neglijează ocaziile oferite lor de Dumnezeu. La judecata de cercetare ce are loc acum (vezi comentariul la cap. 7,10), oamenii sânt cântăriţi în cumpăna sanctuarului pentru a se vedea dacă caracterul lor moral şi starea lor spirituală corespunde foloaselor şi binecuvântărilor pecare Dumnezeu le-a revărsat asupra lor. Faţă de sentinţele acestui tribunal nu se mai poate face nici un apel. Având în vedere solemnitatea timpului, toţi trebuie să vegheze ca nu cumva momentul decisiv care fixează pentru totdeauna soarta fiecărui om să-i găsească nepregătiţi şi „prea uşori” sau „cu scădere”. Compară cu 2Corinteni 5,10; Apocalips 22,11.12.

Daniel 5:28 28. Împărţit. Aramaicul peres. Cuvântul acesta nu este un participiu trecut ca cele două cuvinte mene’ şi teqil, deşi vocalizarea arată că masoreţii l-au considerat o formă verbală. El este un substantiv, aici la singular. Forma de plural a apărut în scrierea de pe perete (v. 25). El mai este şi legat de cuvintele anterioare prin conjuncţia we, „şi”. Cuvântul we apare ca u în cuvântul ufarsin. Aceasta explică deosebirea dintre ufarsinşi peres. Peres însemnează „parte”, iar dacă se adoptă forma de plural ufarsin (v. 25), se poate traduce: „bucăţi”. Tâlcuirea lui Daniel: „Împărăţia ta va fi împărţită”, ar putea să fie redată şi „Împărăţia ta este făcută bucăţi”. Ideea nu este neapărat că împărăţia urma să fie împărţită în două părţi egale, din care o parte să fie dată mezilor iar cealaltă perşilor. Împărăţia avea să fie făcută bucăţi, nimicită şi dizolvată. Aceasta urma să fie realizată de către mezi şi perşi. Lucru semnificativ, forma aramaică peres conţine consoanele cuvintelor aramaice (vezi Vol. I, p. 25, 26) pentru Persia şi perşi, care erau chiar la porţile Babilonului.

Daniel 5:29 29. Îndată Belşaţar a dat poruncă. Împăratul a împlinit făgăduinţa pe care i-o dăduse lui Daniel, deşi Daniel arătase lămurit că nu era interesat de onorurile făgăduite. Probabil că datorită stării de beţie a lui Belşaţar nu a fost posibil ca el să fie întors din calea lui. Unii au obiectat că demnitatea de a fi al treilea în domnie nu a fost posibilă deoarece, conform v. 30, Belşaţar a fost ucis chiar în noaptea aceea. Obiecţia se bazează pe presupunerea că proclamarea a fost făcută în mod public pe uliţele cetăţii. Dar cuvintele nu fac necesară o astfel de presupunere. Proclamaţia putea fi făcută numai înaintea personalităţilor adunate în palat. Ea n-a putut intra în vigoare datorită evenimentelor care au urmat.

Daniel 5:30 30. În noaptea aceea. Cu toate că Belşaţar nu este menţionat în izvoarele cuneiforme care descriu căderea Babilonului, Xenofon spune că „împăratul ticălos” al Babilonului, al cărui nume nu este redat în raport, a fost ucis atunci când comandantul Gobrias al oştirii lui Cir a pătruns în palat” (Cyropaedia, vii. 5. 30). Deşi trebuie să se recunoască faptul că naraţiunea lui Xenofon nu este suficient de credibilă din punct de vedere istoric în toate detaliile, multe din spusele lui se bazează pe realitate. După izvoarele cuneiforme, Nabonid nu se afla în Babilon la data cuceririi lui. Când Nabonid s-a predat, Cir l-a trimis în depărtata

Carmania. De aceea împăratul care a fost ucis cu prilejul capturării Babilonului nu putea să fie altul decât însuşi Belşaţar. Pentru un rezumat al istoriei vieţii lui Belşaţar vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol.

Daniel 5:31 31. Darius, Medul. Domnitorul amintit în versetul acesta şi în tot capitolul al VI-lea este încă o figură obscură din perspectiva istoriei profane. Nota Adiţională de la finele capitolului al VI-lea cuprinde o scurtă privire asupra diferitelor identificări propuse de comentatori, ca şi o posibilă soluţie pentru diferitele problemeistorice implicate.

Conjuncţia „şi” cu care începe versetul, arată că autorul cărţii face o strânsă legătură între moartea lui Belşaţar, raportată în versetul anterior, şi urcarea la tron a lui „Darius, Medul”. În ediţiile tipărite ale Bibliei ebraice versetul acesta este considerat primul din cap. 6. Totuşi, majoritatea versiunilor moderne, ţinându-se de LXX-a, leagă v. 31. de cap. 5. Varianta aceasta este preferabilă.

Nu este nici o deosebire între ortografia numelui lui Darius menţionat aici şi aceea a lui „Darius (I) împăratul Perşilor” din Ezra 4,24 (vezi comentariul de acolo) şi din alte locuri în aramaică şi ebraică, ca şi în română.

Şaizeci şi doi de ani. Vârstei înaintate a lui Darius i se datorează probabil durata scurtă a domniei lui. Cartea lui Daniel menţionează numai primul an de domnie al lui Darius (cap. 9,1.2; 11,1). Moartea împăratului a avut loc „cam la doi ani de la căderea Babilonului” (PK 556).

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 5

Una din marile probleme ale comentatorilor Bibliei de-a lungul secolelor a fost identitatea lui Belşaţar. Până nu de mult nu se descoperise nici o referire la un astfel de împărat în cronicile antice. Numele Belşaţar era cunoscut numai din cartea lui Daniel şi din lucrările care împrumutau numele acesta din Daniel – ca, de pildă, cartea apocrifă a lui Baruh şi scrierile lui Iosif. S-au făcut multe încercări de a armoniza istoria profană cu rapoartele biblice. Dificultatea era accentuată de faptul că diferite izvoare din antichitate ofereau liste ale împăraţilor Babilonului până la finele istoriei acelei naţiuni, toate menţionându-l pe Nabonid, în diverse ortografii, ca fiind ultimul împărat înainte de Cir, care a fost întâiul împărat al Persiei. Întrucât Cir a cucerit Babilonul şi a venit după ultimul împărat babilonian, părea că nu este nici un loc pentru Belşaţar în şirul împăraţilor. Cartea lui Daniel, pe de altă parte, aşează evenimentele imediat dinaintea căderii Babilonului în timpul domniei lui Belşaţar, un „fiu” al lui Nebucadneţar (vezi comentariul la cap. 5,2), care şi-a pierdut viaţa în timpul nopţii când a fost cucerit Babilonul de către Mezii şi Perşii invadatori (cap. 5,30).

Din numeroasele interpretări încercate mai înainte pentru a explica nepotrivirea aparentă dintre rapoartele biblice şi alte surse antice sunt prezentate următoarele (după Raymond P. Dougherty, Nabonidus and Belshazzar, p. 13, 14).

Belşaţar a fost 1) un alt nume al fiului lui Nebucadneţar cunoscut ca Evil-Merodac, 2) un frate al lui Evil-Merodac, 3) un fiu al lui Evil-Merodac, adică nepot al lui Nebucadneţar, 4) un al nume al lui Nergal-şar-usur, ginerele lui Nebucadneţar, 5) un al nume al lui Labaşi-Marduc, fiul lui Nergal-şar-usur, 6) unalt nume al lui Nabonid, şi 7) un fiu al lui Nabonid şi al unei fiice a lui Nebucadneţar.

Potrivit unei alte concepţii, susţinută de majoritatea învăţaţilor critici înainte de descoperirea numelui lui Belşaţar într-un izvor cuneiform pe la finele secolului al XIX-lea, numele Belşaţar era născocirea scriitorului cărţii lui Daniel, care, susţin criticii aceştia, a trăit pe vremea Macabeilor în secolul al II-lea î.Hr.

Această listă de concepţii divergente demonstrează natura şi dimensiunile problemelor istorice care îi confruntau pe interpreţii cărţii lui Daniel, o carte care pare să pună mai multe probleme decât oricare altă carte a Vechiului Testament de mărimea ei. Faptul că identitatea şi slujba lui Belşaţar au fost acum pe deplin stabilite din izvoare contemporane, în felul acesta justificându-se credibilitatea cap. 5, este unul din marile triumfuri ale arheologiei biblice a ultimului secol. Importanţa extremă a acestui subiect revendică o scurtă privire asupra lui.

La 1861 H. F. Talbot publica anumite texte aflate în Templul Lunii din Ur, în Jurnalul Societăţii Asiatice Regale (vol. 19, 195). Textele cuprindeau o rugăciune a lui Nabonid înălţată în favoarea lui Bel-şar-usur, fiul său cel mai mare. Câţiva scriitori, între care şi George Rawlinson, fratele vestitului dezlegător al scrierii cuneiforme, l-au identificat pe Bel-şar-usur cu Belşaţar din Biblie. Alţii au respins această identificare, printre care însuşi Talbot, care, în 1875, şi-a enumerat argumentele cu o nouă traducere atextului care îl menţionează pe Belşaţar (Rapoarte ale Trecutului, vol. 5, p. 143-148). Şapte ani mai târziu (1882) Theophilus G. Pinches publica un text adus la lumină în anul precedent, care acum este numit Cronica lui Nabonid. Textul acesta descrie capturarea Babilonului de către Cir, şi mai spune că Nabonid a avut timp de câţiva ani reşedinţa la Tema, în timp ce fiul său era în Babilon. Deşi la data aceea Pinches nu a înţeles complet textul, şi a identificat greşit Tema, care se găseşte în sudul Arabiei, a tras câteva deducţii corecte cu privire la Belşaţar. El observă, de pildă, că Belşaţar „pare să fi fost comandantul suprem al oştiri şi probabil căavea o influenţă mai mare în împărăţie decât tatăl său, şi de aceea era privit ca împărat” (Transactions of the Society of Biblical Archaeology, vol. 7 (1882), p. 150).

În anii următori s-au mai descoperit şi alte texte care au revărsat lumină asupra diferitelor funcţii şi posturi importante pe care Belşaţar, fiul lui Nabonid, le-a deţinut înaintea şi în timpul domniei tatălui său. Totuşi, nici unul din aceste texte nu îl numea pe Belşaţar împărat aşa cum îl numea Biblia. Cu toate acestea, oserie de învăţaţi, pe baza dovezilor acumulate, au sugerat că cei doi bărbaţi trebuie să fi fost co-regenţi, idee dovedită mai târziu a fi corectă. În 1916 Pinches publica un text în care Nabonid şi Belşaţar erau invocaţi împreună într-un pergament. El susţinea că textele de felul acesta arată că Belşaţar trebuie să fi avut o „poziţie regală (sau de vicerege)”, cu toate că el spunea că „noi mai avem încă de aflat care a fost poziţia exactă a lui Belşaţar în Babilonia” (Proceedings of the Society of Biblical Archaeology, vol. 38 (1916), p. 30).

Confirmarea concluziei că între Nabonid şi Belşaţar a existat o relaţie de co-regenţă a venit în sfârşit în 1924, când Sidney Smith a publicat aşa numita „Cronică în versuri a lui Nabonid” aflată la Muzeul Britanic, încare se face declaraţia clară că Nabonid „i-a încredinţat domnia” fiului său cel mai mare (Babylonian Historical Texts, (Londra, 1924), p. 88; vezi traducerea de Openheim în Ancient Near Eastern Texts, editată de Pritchard (Princeton, 1950), p. 313). Textul acesta, care a pus capăt tuturor îndoielilor cu privire la calitatea de împărat a lui Belşaţar, a fost o lovitură drastică pentru învăţaţii şcolii înaltei critici care pretindeaucă Daniel a fost un produs al secolului al II-lea î.Hr. Dilema lor este reflectată în cuvintele lui R.H. Pfeiffer de la Universitatea Harvard, care zicea:

„Probabil că nu vom şti niciodată cum a aflat autorul nostru ... că Belşaţar, menţionat numai în rapoartele babiloniene, în Daniel şi în Bar. 1,11, care se sprijină pe Daniel, funcţiona ca împărat atunci când Cir a luat Babilonul”

(Introduction to the Old Testament (New York, 1941), p. 758, 759).

Descoperirea atât de multor texte cuneiforme care au revărsat lumină asupra domniei lui Nabonid şi a lui Belşaţar l-a determinat pe Raymond P. Dougherty de la Universitatea Yale să adune la un loc toate izvoarele, cuneiforme şi clasice, într-o singură monografie, apărută în 1929 sub titlul Nabonidus and Belshazzar (New Haven, 1929, 216 p.).

Inscripţiile cuneiforme arată că Nabonid era fiul prinţului din Haran, Nabu-balatsu-igbi, şi al preotesei Templului Lunii din Haran. După ce Mezii şi Babilonienii au cucerit Haranul în 610 î.Hr., se poate ca mama lui Nabonid să fi fost dusă ca o prizonieră distinsă în haremul lui Nebucandeţar, astfel încât Nabonid a crescutla curte sub privirile marelui împărat. Pe cât se pare, el a fost acel „Labynetus” al lui Herodot (i. 74), care a acţionat ca mijlocitor pentru încheierea păcii între lidieni şi perşi în 585 î.Hr. Lucrul acesta apare ca evident din următoarele observaţii. Herodot îl numeşte pe împăratul Babilonului care a domnit pe vremea căderii Sardesului, în 546, Labynetus (i. 77). Mai târziu el îl identifică pe tatăl domnitorului Babilonului pe vremea căderii lui la 539 cu acelaşi nume (i. 188). Noi ştim că Nabonid a fost împărat al Babilonului în 546, precum şică el era tatăl lui Belşaţar. Faptul că, în 585, Nabonid a fost ales să acţioneze ca reprezentant al lui Nebucadneţar era o mare cinste, şi arată că tânărul trebuie să fi fost un favorit al împăratului de atunci. Este posibil, aşa cum crede Dougherty, ca soţia lui, Nitocris, pe care Herodot o descrie ca pe o femeie înţeleaptă (i. 185, 188) să fi fost fiică a lui Nebucadneţar cu o prinţesă egipteană.

Totuşi legăturile de familie dintre Belşaţar, fiul lui Nabonid, şi Nebucadneţar, nu sunt încă precis stabilite din rapoarte contemporane.

Din lipsa unor informaţii mai complete este imposibil să determinăm în prezent cu precizie cum trebuie să fie înţelese repetatele declaraţii din cap. 5, că Nebucadneţar era tatăl lui Belşaţar. În ce priveşte uzul biblic, „tată” poate însemna şi „bunic” sau „strămoş” (vezi comentariul la 1Cronici 2,7). S-au oferit trei interpretări: 1) Nabonid fusese ginerele lui Nebucadneţar, şi Belşaţar era nepotul lui Nebucadneţar prin mama sa. 2) Nabonid a fost numit aşa pentru că mama lui aparţinea haremului lui Nebucadneţar şi deci el era fiul lui vitreg.3) Belşaţar era fiu numai în sensul cazului analog al lui Iehu, împăratul lui Israel, pe care inscripţiile asiriene contemporane îl numesc „fiul lui Omri”. Iehu nu era înrudit prin sânge cu casa lui Omri, ci Iehu a distrus dinastia pe care o întemeiase Omri şi a devenit împăratul următor al lui Israel.

Rapoartele cuneiforme au revărsat din abundenţă lumină asupra lui Belşaţar, asupra slujbei şi lucrărilor lui în decursul anilor cât a fost coregent cu tatăl său. După ce i-a conferit demnitatea împărătească lui Belşaţarîn 553/552 î.Hr., sau la scurt timp după aceea (vezi comentariul la cap. 5,2), Nabonid a condus o expediţie cusucces împotriva Temei arabe, şi a făcut din ea reşedinţa sa timp de mulţi ani. În acest timp Belşaţar a fost împăratul de fapt în Babilon şi a funcţionat ca comandant suprem al oştirii. Deşi documentele legale continuausă fie datate după anii de domnie ai lui Nabonid, faptul că numele ambilor, tată şi fiu, au fost rostite împreună la jurământ, în timp ce sub domnia altor împăraţi se folosea numai numele unuia, arată lămurit domnia dualistă a lui Nabonid şi a lui Belşaţar.

Informaţiile din izvoarele profane, arătate pe scurt mai sus, au apărat într-un sens pozitiv, acurateţea istorică a cap. 5. În concluzia monografiei sale cu privire la Belşaţar şi Nabonid, Dougherty a exprimat cu putere convingerea aceasta:

„Dintre toate rapoartele nebabiloniene care tratează situaţia de la sfârşitul imperiului neo-babilonian, capitolul al cincilea din Daniel stă alături de literatura cuneiformă în ce priveşte acurateţea când e vorba de evenimentele care ies în evidenţă. Raportul biblic poate chiar fi socotit ca excelând, deoarece foloseşte numelelui Belşaţar, pentru că îi atribuie putere împărătească lui Belşaţar, şi pentru că recunoaşte că există o conducere dualistă în împărăţie. Documentele cuneiforme babiloniene ale secolului al şaselea î.Hr., furnizează dovada precisă a corectitudinii acestor trei chestiuni istorice fundamentale cuprinse în naraţiunea biblică ce tratează căderea Babilonului. Textele cuneiforme scrise sub influenţa persană în secolul al şaselea î.Hr., nu au păstrat numele lui Belşaţar, dar rolul lui ca prinţ moştenitor al tronului căruia i se conferise puterea împărătească pe timpul şederii lui Nabonid în Arabia este descris în chip convingător. Doi istorici greci vestiţi din secolul al cincilea şi al patrulea î.Hr., nu menţionează numele lui Belşaţar şi amintesc doar vag despre situaţia politică ce a existat pe vremea lui Nabonid. Analele în limba greacă mergând cam de la începutul secolului al treilea î.Hr., până în secolul întâi î.Hr., păstrează tăcerea în privinţa lui Belşaţar şi a locului de frunte pe care el l-a ocupat pe timpul supremaţiei imperiului neo-babilonian. Totalitatea informaţiilor aflate în documentele disponibile fixate din punct de vedere cronologic mai târziu decât textele cuneiforme ale secolului al şaselea î.Hr., şi mai înainte de scrierile lui Iosif Flavius din secolul întâi al erei noastre, nu ar fi putut oferi materialul necesar pentru cadrul istoric al capitolului cinci din Daniel” (op. cit, p. 199, 200).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-31 PK 522-538; TM 434-436.

1.2 PK 523.

3-5 PK 524

4 COL 259

6TM 436

6-8PK 527

10-16 PK 528

17-24 MM 151; 5T244

24-29 4T13

25-29 PK 530

25 TM 436

27. GC 155, 569; COL 267; CS 142; CT 348; EW 37, 246; FE 228, 468; GC 491; LS 117; MM 151, 164, 195; MYP 229; PK 219; TM 237, 286, 440, 450; 1T126, 152, 250, 263, 317, 406; 2T43.54.58.83.266.409, 439, 452; 3T185.370, 522.538; 4T311.339, 385, 386, 470; 5T83, 116.154, 279, 397, 411, 420, 435; 6T 230, 405; 7T120; 8T14.247;

27-31 Te49

30 COL 259; PK 531.

Daniel 6:1 1. Dregători. Aramaicul achashdarpan, literal „satrapi” (vezi comentariul la cap. 8,2). Diferitele detalii ale administraţiei provinciale ale Imperiului Persan înainte de reorganizarea întreprinsă de Darius I sunt încă obscure. Herodot (iii. 89) spune că Darius I a creat 20 de satrapii ca subdiviziuni principale ale imperiului. Fiecare satrapie era împărţită în provincii. Inscripţiile lui Darius dau totaluri diferite pentru satrapii (21, 23, 29), dovedind că împăratul a schimbat probabil numărul şi mărimea satrapiilor în timpul domniei sale. Unii istorici greci folosesc termenul „satrap” pentru slujbaşii inferiori, aşa după cum se pare că a făcut şi Daniel când a folosit termenul pentru a-i denumi pe guvernatorii provinciali. Compară cele 127 de provincii din Estera 1,1 pe vremea lui Xerxe.

Daniel 6:2 2. Trei căpetenii. Corpul acesta administrativ nu este menţionat în sursele extra-biblice. Este o totală lipsă de dovezi documentare contemporane cu privire la organizarea Imperiului Persan dinainte de Darius I.

Era şi Daniel. În alte traduceri [KJV] avem „Daniel era primul”. Literal, traducerea este „Daniel era unul”. Cuvântul folosit aici este redat prin „unul” („o”) şi în cap. 7,5.16.

Nici o pagubă. Motivul complicatului sistem administrativ din Persia este zugrăvit aici în culori vii. Pentru precauţiile luate de sistemul imperial pentru evitarea pagubelor la venituri şi la alte daune, compară cu Ezra 4,13-16.

Daniel 6:3 3. Duh înalt. Sau „spirit ales”. Aceasta a fost prima dată când observatori de neam împărătesc au găsit un „duh” aparte în Daniel. Nebucadneţar mărturisise că Daniel poseda „duhul dumnezeilor celor sfinţi” (cap. 4,8). Regina mamă repetase expresia aceasta în convorbirea ei cu Belşaţar în ultima şi decisiva lui noapte (cap. 5,11). Cu acelaşi prilej ea atrăsese atenţia la „duhul înalt” care fusese observat la Daniel (cap. 5,12). Fără îndoială că duhul acesta se manifestase nu numai în rezolvarea „întrebărilor grele” (cap. 5,12) ci şi printr-o cinste scrupuloasă, credincioşie neclintită, loialitate faţă da datorii, şi integritate în cuvinte şi fapte – calităţi rar întâlnite la slujitorii civili ai vremii. O scurtă întrevedere cu acest vârstnic om de stat, un supravieţuitor al epocii de aur a Babilonului imperial, a fost suficientă pentru a-l convinge pe Darius că Danielar constitui o bună alegere ca administrator principal al noului imperiu şi ca sfetnic al coroanei.

Daniel 6:4 4. Asupra lui Daniel. În planurile lui de a-l înălţa pe Daniel la slujba civilă cea mai înaltă din stat, fără îndoială că Darius lucra în interesele coroanei şi ale imperiului. Totuşi, el uitase să ia în consideraţie sentimentele de gelozie care în chip firesc urmau să se trezească printre demnitarii mezi şi perşi când un

iudeu, un fost ministru al babilonienilor, urma să ocupe o poziţie care, potrivit cu aşteptările lor, trebuia să fie a lor.

Nici o greşeală. În ciuda vârstei sale înaintate – era cu puţin sub nouăzeci de ani – Daniel era perfect capabil să-şi îndeplinească obligaţiile sale de stat astfel încât nici o greşeală să nu-i poată fi găsită. Realizarea aceasta se datora integrităţii lui personale şi încrederii în călăuzirea neîntreruptă a Tatălui său ceresc. A-L iubişi a-I servi lui Dumnezeu pentru el era mai important decât viaţa însăşi. Aderarea scrupuloasă din tinereţea sa la legile sănătăţii fără îndoială că i-a dat o vigoare care întrecea cu mult pe cea obişnuită a oamenilor de vârstalui.

Daniel 6:5 5. Legea Dumnezeului său. O cercetare atentă a obiceiurilor lui Daniel, o observare amănunţită a felului său de purtare faţă de asociaţii şi subordonaţii săi şi un control riguros al documentelor, n-a scos la iveală nici o neregulă care să reprezinte un temei de plângere sau învinuire. Totuşi, vrăjmaşii lui Daniel au descoperit că el nu putea fi niciodată găsit închinându-se în vreun templu din Babilon şi că nici nu lua parte la ceremoniile religioase păgâne. Fără îndoială ei observaseră că el lipsea de la biroul său în fiecare Sabat, ziua de odihnă săptămânală prescrisă în „legea Dumnezeului său”. Fără îndoială ei considerau că momentele fixate de el pentru rugăciune erau în conflict cu împlinirea îndatoririlor sale oficiale.

Daniel 6:6 6. Aceste căpetenii şi dregătorii aceştia. Nu este nevoie să se presupună că toţi guvernatorii imperiului s-au adunat înaintea împăratului pentru chestiunea aceasta. Fără îndoială s-au înfăţişat numai aceia care îl invidiau pe Daniel. Dacă ar fi fost chemaţi toţi cu această ocazie, împăratul ar fi intrat la bănuieli, mai ales dacă n-ar fi fost şi Daniel printre ei. Complotiştii au considerat probabil că dacă numai câţiva s-ar fi apropiat de împărat cu cererea, şansele de a-l înşela pe monarh ar fi fost mai mari decât dacă ar fi aşteptat ca toţi guvernatorii din fiecare colţ al împărăţiei să se adune ca să se înfăţişeze înaintea lui.

Să trăieşti veşnic. Vezi comentariul la cap. 2,4.

Daniel 6:7 7. Toate căpeteniile. Fără îndoială o minciună, deoarece este îndoielnic că toţi fuseseră consultaţi.

Oricine va face o rugăciune. Un decret de felul acesta ar fi fost ceva cu totul străin pentru perşi, care şi-au câştigat reputaţia de a fi mărinimoşi în materie de toleranţă religioasă. Este de neimaginat ca un om ca Cir să semneze un astfel de decret. Totuşi este evident că Darius Medul avea altă creştere. Nu ştim multe cu privire la concepţia mezilor despre toleranţa religioasă. Cir, împăratul persan, a rezidit templele naţiunilor distruse de babilonieni şi prin aceasta a arătat spiritul său de toleranţă faţă de sentimentele şi practicile religioase ale altor popoare. Pe de altă parte Darius I pretindea că falsul Smerdis, predecesorul său, un mag din Media care a domnit timp de aproape jumătate de an în anul 522 î.Hr., şi-a dovedit spiritul de intoleranţă religioasă distrugând templele. Deşi generalizările sânt supuse greşelii, trebuie să admitem posibilitatea că mezii, sau cel puţin o parte din conducătorii lor, au manifestat mai puţină toleranţă religioasă decât perşii.

S-a mai spus şi că porunca de a nu se face rugăciuni timp de o lună decât numai către împărat, deşi în cazul acesta aţintită în special către Daniel, ar fi putut fi sugerată de un obicei religios naţional de o origine mai veche la mezi, potrivit căruia împăratului i se dădeau onoruri divine. Herodot (i. 199) observă că Deioces,unul din cei mai timpurii împăraţi cunoscuţi ai mezilor, făcuse din persoana sa obiectul unei temeri reverenţioase a supuşilor săi scoţându-se de sub observaţia oamenilor de rând, pentru a-i convinge pe oameni că el era un om deosebit de ei. Că până şi împăraţii perşi erau gata ca ocazional să accepte onoruri divine esteevident din faptul că în Egipt ei au îngăduit să se adauge atribute divine numelor lor. Inscripţiile hieroglife îl menţionează pe Cambises ca „fiul lui Ra” zeul-soare; şi pe Darius ca „fiul zeului”. Prin urmare nu este necesarsă mergem de-a lungul istoriei până la împăraţii romani pentru a găsi primele paralele istorice la porunca menţionată în Daniel 6,7, aşa cum au pretins unii învăţaţi critici.

Groapa cu lei. Literatura şi operele de artă contemporane îi înfăţişează adesea pe împăraţii din antichitate, ca de pildă pe ai Egiptului, Asiriei şi Persiei, ca fiind angajaţi în sportul vânării de animale sălbatice. Vânatul consta mai ales din lei, dar includea şi pantere, zimbri şi elefanţi. Cronicile amintesc despre

regi vasali cari trimiteau ca tribut animale sălbatice captive stăpânilor lor împăraţi din Mesopotamia. Acolo erau ţinute în menajerii, ca simboluri ale puterii mondiale a împăratului şi pentru distracţia împăratului şi a prietenilor acestuia. Deşi nu se cunosc exemple de pedeapsă cu moartea prin aruncarea vinovatului la animale sălbatice din rapoartele contemporane de pe vremea perşilor, aceste surse amintesc forme extraordinar de sălbatice de pedeapsă capitală ordonate de împăraţii persani, altminteri umanitari.

Daniel 6:8 8. Să nu se poată schimba. Cu privire la irevocabilitatea legii „Mezilor şi Perşilor” compară şi Estera 1,19; 8,8. Caracteristica aceasta este atestată şi de scriitorii greci. De exemplu Diodorus Siculus (xvii. 30) descrie atitudinea lui Darius II faţă de condamnarea la moarte a lui Charidemos. El pretinde că împăratul, după ce a rostit sentinţa s-a căit şi s-a învinuit că a greşit foarte mult în judecată; totuşi era cu neputinţă să desfacă ceea ce se făcuse prin autoritatea împărătească.

Mezi şi perşi. Adepţii înaltei critici au atras în mod frecvent atenţia la prezenţa acestei expresii în cartealui Daniel, folosită într-o perioadă în care perşii erau de fapt mai proeminenţi în vechiul imperiu decât mezii, ca o dovadă a unei presupuse date târzii de scriere a cărţii. Ei pretindeau că un astfel de termen ar fi fost folosit numai într-o perioadă când adevărata situaţie politică ar fi devenit tulbure în memoria oamenilor. Documente contemporane, descoperite după aceea, au arătat că această concepţie a criticii superioare este incorectă. Documentele acestea se referă la perşi prin termenul „mezi”, şi la „mezi şi perşi”, aşa cum o face Biblia. Documentele cuneiforme mai menţionează şi câţiva împăraţi persani sub titlul de „împărat al mezilor” ca şi prin titlul obişnuit de „împărat al Persiei”. Întrucât Darius era un „med” este numai natural ca orice curtean, referindu-se în prezenţa lui la legea ţării, să vorbească despre „legea mezilor şi a perşilor.”

Daniel 6:10 10. Casa lui. Casa lui Daniel probabil avea un acoperiş plat, ca majoritatea caselor atât vechi cât şi moderne din Mesopotamia. De obicei într-un colţ este un apartament ridicat deasupra nivelului acoperişului plat şi care are ferestre cu zăbrele pentru ventilaţie. Astfel de camere ofereau spaţii ideale pentru a fi izolat.

Ferestrele erau deschise. O expresie aramaică identică este folosită într-un papirus aramaic de la Elefantina. Papirul descrie o casă având „ferestre deschise” la partea de jos şi deasupra (Cowley, Nr. 25, rândul 6). Un alt papirus vorbeşte despre o casă a cărei „singură fereastră se deschide către ambele compartimente” (Kraeling, Nr. 12, rândul 21). Ferestrele deschise ale lui Daniel erau spre Ierusalim, oraşul pecare el îl părăsise pe când era copil şi probabil nu-l mai văzuse niciodată. Cu privire la obiceiul de a se întoarce cu faţa către Ierusalim la rugăciune, vezi 1Regi 8,33,35; Psalmi 5,7; 28,2.

Îngenunchea. Biblia notează diferite poziţii la rugăciune. Găsim servi ai lui Dumnezeu care se rugau şezând ca David (2Samuel 7,18, [KJV]), plecându-se, ca Eliezer (Geneza 24,26) şi Ilie (1Regi 18,42); şi frecvent stând în picioare ca Ana (1Samuel 1,26). Atitudinea cea mai obişnuită la rugăciune pare să fi fost aceea de a îngenunchea, pentru care avem câteva exemple: Ezra (Ezra 9,5), Isus (Luca 22,41), Ştefan (Fapte 7,60). Vezi şi PK 48; GW 178.

De trei ori pe zi. În tradiţia iudaică de mai târziu înălţarea de rugăciuni de trei ori pe zi avea loc la ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea (ceasurile fiind socotite de la răsăritul soarelui). Ceasul al treilea şi al nouălea corespundeau cu timpul jertfei de dimineaţă şi de seară. Psalmistul păstra aceeaşi practică (Psalmi 55,55.17). Mai târziu trei rugăciuni pe zi a devenit un obicei fix pentru orice iudeu drept credincios potrivit curegulile rabinice (Berakoth iv. 1). Acest obicei al celor trei momente zilnice de rugăciune pare să fi fost adoptat şi în biserica creştină primară (Didahia 8).

Daniel 6:11 11. Au găsit pe Daniel rugându-se. Complotiştii n-au avut mult de aşteptat ca să-l vadă pe Daniel nesocotind interdicţia împăratului. Cu sau fără decret, omul acesta al lui Dumnezeu simţea că trebuie să-şi continue deprinderea de a se ruga zilnic. Dumnezeu constituia pentru el izvorul întregii sale înţelepciuni şi al întregului său succes în viaţă. Bunăvoinţa Cerului era pentru el mai scumpă decât viaţa însăşi. Comportamentul său a fost rezultatul încrederii sale în Dumnezeu.

Daniel 6:13

13. Din prinşii de război. Forma acuzării descoperea întreaga ură şi tot dispreţul pe care oamenii aceştia le nutreau faţă de Daniel. Ei nu s-au referit la demnitatea funcţiei lui, ci l-au caracterizat doar ca un străin, un exilat iudeu. Ei au nădăjduit fără îndoială să aducă purtarea lui sub bănuiala că ar fi un act de rebeliune faţă de autoritatea împărătească. De fapt, ei întrebau: Cum putea un om pe care împăratul îl onoraseatât de mult, şi care avea toate motivele să-şi arate recunoştinţa faţă de împărat prin strictă ascultare de decretele împărăteşti, să fie atât de neruşinat încât să sfideze făţiş poruncile împărăteşti? Cuvintele lor erau în aşa fel calculate ca să-l determine pe Darius să-l privească pe Daniel ca fiind un nerecunoscător, dacă nu chiarun trădător.

Daniel 6:14 14. Să-l scape. Monarhul a sesizat cursa care-i fusese întinsă. La propunerea decretului, oamenii recurseseră la linguşire, iar împăratul înaintat în vârstă îşi dăduse aprobarea fără să vadă uneltirea care stătea la baza planului oamenilor în a căror judecată el fusese obişnuit să se încreadă. Brusc el şi-a dat seama că întreaga chestiune fusese concepută, nu aşa cum crezuse el, pentru a onora domnia şi persoana sa, ci pentru a-l lipsi de un prieten sincer şi de un funcţionar public de încredere. În ciuda eforturilor sale aproape disperate, împăratul nu a putut găsi nici o portiţă legală ca să-l scape pe Daniel şi să apere în acelaşi timp concepţia medo-persană fundamentală a inviolabilităţii legii.

Daniel 6:15 15. Au stăruit. Sau „s-au adunat”. Pentru a doua oară în ziua aceea hotărâtoare vrăjmaşii lui Daniel au venit la împărat, de data aceasta seara. Vreme de multe ore ei aşteptaseră executarea verdictului, şi întrucât nu se făcea nimic, s-au dus din nou la împărat şi cu neruşinare şi-au cerut prada. Ei ştiau că au un drept legal să ceară executarea lui Daniel şi că nu era nici o portiţă în lege prin care ar fi putut să scape.

Daniel 6:16 16. Să te scape. Cuvintele împăratului erau într-un contrast izbitor cu acelea pe care le rostise Nebucadneţar cu o ocazie oarecum asemănătoare (cap. 3,15). Poate că Darius era familiarizat cu minunile pe care Dumnezeu le făcuse pe timpul lui Nebucadneţar şi al lui Belşaţar.

Daniel 6:17 17. Au adus o piatră. Nu s-a descoperit prin săpături nici o groapă de lei din antichitate, şi este astfel imposibil să se refacă un tablou precis al unui astfel de loc.

A pecetluit-o. Sigilarea oficială din partea împăratului şi din partea mai marilor avea un îndoit scop. Ea servea ca garanţie pentru împărat că Daniel nu va fi omorât prin nici un alt mijloc, în caz că nu era vătămat delei. Deoarece Darius nădăjduia că Dumnezeul lui Daniel îl va salva pe slujitorul Său credincios din gura leilor, natural că dorea să ia măsuri de prevenire împotriva oricărui amestec din partea oamenilor care erau hotărâţi să îi ia viaţa lui Daniel. Pe de altă parte sigiliul le oferea vrăjmaşilor lui Daniel asigurarea că nu se va face nici o încercare de a-l scăpa, în caz că nu va fi imediat sfâşiat în bucăţi de fiarele sălbatice. Poate că sfetnicii lui Darius s-au temut că se va face o încercare de a-l scoate pe Daniel din groapă de către prietenii acestuia, sau de către împărat, îndată ce toţi se vor fi retras de la locul execuţiei. De aceea, atât sigiliul lor cât şi al împăratului au fost folosite pentru a se asigura că piatra nu va fi mişcată din loc în cursul nopţii.

Morminte egiptene sigilate ar putea sluji ca să ilustreze tehnica sigilării unei intrări. După ce poarta era închisă pentru ultima dată, era tencuită cu ipsos, şi fie că se aplicau sigilii din loc în loc pe tencuiala proaspătă,fie că se aplicau nişte sigilii care se rulau pe aceasta. O procedură asemănătoare poate să fi folosită la închiderea şi sigilarea gropii leilor. Sigilarea este foarte probabil că s-a făcut cu ajutorul unui sigiliu cilindric, foarte obişnuit la Asirieni, babilonieni, şi perşi. Fiecare săpătură întreprinsă în Mesopotamia scoate la iveală numeroase exemplare de astfel de sigilii. Cuvântul tradus de Cornilescu „inel”, în alte traduceri apare ca „sigiliu”.

Daniel 6:18 18. Ţiitoare. Aramaicul dachawan. Cuvântul este obscur. În Biblie apare numai aici. Comentatorul iudeu medieval Raşi considera că înseamnă „mese”. Ibn Ezra, un alt învăţat iudeu interpreta cuvântul ca însemnând „instrumente muzicale”. Interpretarea lui poate să fi influenţat traducerea engleză KJV. Printre multe alte interpretări aflate în traduceri şi comentarii, toate fiind numai presupuneri, se găsesc şi următoarele:

„hrană”, „cântăreţi”, „dansatoare”, „parfumuri”, „persoane care să-l amuze”, şi „concubine”. Traducerea „distracţii” dintr-o anumită versiune în limba engleză pare să ţintească o citire neutră.

Daniel 6:19 19. În revărsatul zorilor. În aramaică şefarpar, „zorii”. Sensul pasajului este clar indicat în traducerea lui Keil: „Împăratul, îndată ce s-a trezit în zorii dimineţii, s-a dus în grabă prin lumina dimineţii”.

Daniel 6:20 20. Plângător. Aramaicul ‘aşib, „trist”, „îndurerat”, „plin de nelinişte”. Vocea este un indicator al emoţiilor, şi este greu pentru oameni să-şi ascundă sentimentele lăuntrice. Împăratul trecuse prin chinul de a-l vedea pe slujitorul său cel mai credincios aruncat la lei. Experienţa aceasta îngrozitoare a fost urmată de o noapte lungă şi lipsită de somn. Nu este de mirare că glasul îi trăda neliniştea, îngrijorarea şi amara remuşcare din inima lui!

Robul Dumnezeului celui viu. Cuvintele lui Darius descoperă o oarecare măsură de cunoaştere a Dumnezeului şi a religiei lui Daniel. Faptul că împăratul vorbea despre Dumnezeul lui Daniel numindu-L „Dumnezeul cel viu”, sugerează că Daniel îi explicase natura şi puterea adevăratului Dumnezeu.

Daniel 6:21 21. Veşnic să trăieşti, împărate. Cu privire la această formulă de salut ceremonială vezi comentariul la cap. 2,4.

Daniel 6:22 22. A închis gura leilor. Scriitorul epistolei către Evrei se referă la experienţa aceasta a lui Daniel şi atribuie eliberarea profetului puterii credinţei (Evrei 11,33).

Am fost găsit nevinovat. Probabil că Daniel nu se apărase nici pe sine ca persoană şi nici acţiunile sale înainte de a fi fost aruncat la lei. Orice cuvânt rostit atunci ar fi putut fi interpretat ca un semn de slăbiciune şi de teamă. Acum însă, după ce Dumnezeu găsise de cuviinţă să-i scape viaţa, Daniel s-a hotărât să-şi declare nevinovăţia.

Daniel 6:23 23. Să scoată pe Daniel. Cerinţele decretului împărătesc fuseseră satisfăcute. Decretul nu ceruse executarea călcătorului legii, ci numai „să fie aruncat în groapa cu lei” (v. 7.). Nu este nici o îndoială, desigur,în afară de aceea că aceste cuvinte implicau pedeapsa cu moartea. Daniel fusese aruncat în groapa cu lei, şi nuexistau restricţii constituţionale cari să îl împiedice pe împărat să-l scoată pe Daniel din groapa leilor.

Daniel 6:24 24. Au fost aruncaţi. Împăratul mâniat a procedat după maniera caracteristică despoţilor contemporani.Istoria antică oferă o serie de exemple ale unui astfel de comportament. Unii comentatori critici au încercat săarate că naraţiunea este lipsită de veridicitate din punct de vedere istoric pretinzând că groapa în care erau ţinuţi leii nu era suficient de mare ca să fi putut încăpea în ea 122 de bărbaţi cu familiile lor; că nu puteau fi destui lei în Babilon ca să mănânce atâtea victime. Totuşi, Biblia nu spune nicăieri că acesta a fost numărul celor osândiţi la moarte. Aceşti învăţaţi critici au tras concluzia superfluă că toţi cei 120 de dregători împreună cu cei 2 preşedinţi din v. 1, 2 au fost implicaţi în această experienţă nenorocită. Este pură speculaţiea spune numărul celor implicaţi în această chestiune.

Copiii lor. Atât Herodot (iii. 119) cât şi Ammianus Marcellinus (xxiii. 6, 81) dau mărturie că darea la moarte a soţiilor şi a copiilor împreună cu bărbaţii condamnaţi era conformă cu obiceiul persan.

Daniel 6:26 26. Poruncesc. După eliberarea minunată a prietenilor lui Daniel din cuptorul cu foc, Nebucadneţar emisese un decret către toate naţiunile împărăţiei sale interzicându-le, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să spună ceva împotriva Dumnezeului acestor evrei (cap. 3,29). La fel, ca urmare a ocrotirii lui Daniel în groapa cu lei, Darius a dat un edict poruncind tuturor naţiunilor din cuprinsul împărăţiei lui să se teamă de Dumnezeul lui Daniel şi să-L respecte. Nu trebuie să tragem din aceasta concluzia superfluă că împăratul

însuşi s-a îndepărtat de politeismul mezilor. Darius L-a recunoscut pe Dumnezeul lui Daniel ca fiind Dumnezeul cel viu, a cărui împărăţie şi stăpânire sunt veşnice, dar nu se spune că el L-a recunoscut ca fiind unicul Dumnezeu adevărat.

Daniel 6:28 28. Supt domnia. Repetarea acestor cuvinte nu indică o separare a împărăţiei persane de aceea a mezilor, ci numai o distincţie între domnitori, unul fiind med şi celălalt persan. Construcţia propoziţiei îngăduie interpretarea care face din Cir fie un coregent, fie un succesor al lui Darius.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 6

În cele ce urmează este un rezumat şi o evaluare a diferitelor concepţii susţinute cu privire la identitatealui Darius, Medul. Înainte de epoca arheologiei moderne cartea lui Daniel punea o serie de probleme istorice, din care cea mai mare parte au fost rezolvate satisfăcător (vezi Introducere, p. 747). Din problemele încă nesoluţionate, chestiunea persoanei şi funcţiei lui Darius este în prezent cea mai de seamă. Totuşi, modul remarcabil în care alte declaraţii istorice ale Bibliei au fost recent confirmate justifică încrederea că problema aceasta va fi şi ea rezolvată.

Înalţii critici prezintă explicaţia lor simplă, dar inacceptabilă, că părţile istorice ale cărţii lui Daniel sunt de domeniul legendei şi că Darius este o persoană fictivă inventată de autorul din al II-lea secol al acestei cărţi. Faptul că nu se poate realiza confirmarea profană a unor declaraţii de natură istorică ale Bibliei nu este un motiv de a pune la îndoială credibilitatea şi acurateţe istorică a Sfintelor Scripturi. Multe afirmaţii ale Bibliei anterior puse la îndoială de către învăţaţii critici, s-au dovedit de atunci încoace în deplină armonie cu realităţile istoriei antice aşa cum a ieşit aceasta la iveală de sub lopata arheologului.

În continuare avem un rezumat al afirmaţiilor Bibliei cu privire la Darius:

1. Darius era un med prin descendenţă (cap. 5,31; 9,1; 11,1).

2. Era „fiul lui Ahaşveros” (cap. 9,1).

3. El fusese făcut „împărat peste împărăţia Haldeilor” (cap. 9,1), şi astfel „a pus mâna pe împărăţie” (cap. 5,31).

4. El era „cam de” şaizeci şi doi de ani (KJV) pe vremea când Babilonul a fost cucerit (cap. 5, 30.31).

5. Este amintit numai primul său an de domnie (cap. 9,1; 11,1).

6. A rânduit „o sută douăzeci de dregători” (literal „satrapi”) peste întreaga împărăţie „cu trei căpetenii” ca superiori ai lor (cap. 6,1.2).

7. Cir sau i-a urmat lui Darius sau a domnit împreună cu el (cap. 6,28).

Din dovezile acestea rezultă următorul tablou al lui Darius: După căderea Babilonului, Imperiul Babilonian a fost condus de Darius, poate în prima partea a domniei lui Cir, aşa cum era socotită în Babilon. Darius, un fiu al lui Ahaşveros (greceşte Xerxes), este numit medul în contrast cu Cir, care este numit persanul (cap. 6,28). El deja era în vârstă de 62 de ani când a fost cucerit Babilonul, şi probabil a şi murit la scurt timp după aceea.

Nici un alt izvor extra-biblic cunoscut, cu excepţia celor ce se întemeiază pe Daniel, ca de pildă Iosif Flavius, nu menţionează vreun Darius în fruntea Imperiului Babilonian cucerit înainte de Darius I (522-486 î.Hr.). Poate că descoperirile viitoare vor aduce lumină asupra lui Darius Medul. Între timp comentatorii biblici trebuie să caute să-l identifice pe Darius Medul cu una dintre figurile istorice ale vremii lui Cir care au fost cunoscute sub alt nume. Iosif pretinde că Darius din cartea lui Daniel „avea un alt nume printre greci” (Antichităţi, x. 11. 4). Dintre diferitele identificări cunoscute, următoarele merită să fie examinate:

1. Că Darius Medul era Astiages, ultimul domnitor al regatului Mediei înainte ca Cir să preia imperiul. Astiages era fiul lui Ciaxares I, al cărui nume, se pretinde, poate fi identificat lingvistic cu acela al lui Ahaşveroş din cap. 9,1, deşi Ahaşveroş în altă parte este echivalent cu Xerxe (vezi comentariul la Estera 1,1).Întrucât Astiages a început să domnească pe la 588 î.Hr., el trebuie să fi fost un om în vârstă la momentul căderii Babilonului în 539 î.Hr., aşa cum se raportează că era Darius (cap. 5.31). Faptul acesta conferă o oarecare plauzibilitate identificării sugerate.

Totuşi, se ridică obiecţii serioase împotriva acestei identificări. Potrivit izvoarelor greceşti Astiages era bunicul lui Cir. Pe când Cir era încă tânăr Astiages a făcut câteva încercări să-l omoare. Mai târziu, fiind rege vasal peste triburile persane, Cir s-a răsculat împotriva domnului său şi l-a detronat pe Astiages fie la 553/552fie la 550 î.Hr., făcându-l guvernator în Hircania, la sud de Marea Caspică. Nici măcar izvoarele greceşti nu dau vreun indiciu că Astiages a fost asociat cu Cir la cucerirea Babilonului în 539. Mai mult, este îndoielnic dacă Astiages, care era contemporan cu Nebucadneţar şi era cumnatul marelui împărat babilonian, mai era în viaţă pe vremea aceea. De aceea este foarte improbabil ca cei doi să poată fi unul şi acelaşi.

2. Că Darius Medul era Cambises fiul lui Cir. Cambises este menţionat de câteva ori în tăbliţele cuneiforme cu titlul de împărat al Babilonului, ca fiind asociat la tron cu tatăl său, Cir, pe care aceste tăbliţe îl numesc împărat al Ţărilor. Totuşi, co-regenţa lui cu tatăl său este unicul factor în favoarea identificării lui Cambises cu Darius din Daniel. În toate celelalte privinţe Cambises nu se potriveşte cu tabloul pe care-l prezintă Biblia. El n-ar fi putut fi de 62 de ani în 539 î.Hr. El nu era un med, ci un persan ca şi tatăl său. Şi nu era fiul lui Ahaşveros. Din cauza numeroaselor dificultăţi create, identificarea lui Cambises cu Darius trebuie să fie înlăturată.

3. Că Darius Medul era Gobrias, guvernatorul Babilonului sub Cir. Această concepţie s-a bucurat de mai mulţi adepţi decât oricare alta. Gobrias este menţionat de Xenofon (Cyropaedia vii) ca un general în vârstă care, sub Cir, a condus la cucerirea Babilonului. Cronica lui Nabonid, un document cuneiform important care descrie căderea Babilonului, îl menţionează şi ea. Documentul acesta spune că: „Ugbaru, guvernatorul din Gutium, şi oştirea lui Cir au intrat în Babilon fără luptă” pe data de 16 Tişri. După ce descrieintrarea lui Cir în Babilon îl menţionează şi pe un oarecare „Gubaru, guvernatorul lui”, care „a pus (sub-)guvernatori în Babilon”. Mai departe, după ce povesteşte cum zeii care fuseseră exilaţi la Babilon de Nabonid, au fost înapoiaţi oraşelor lor respective, tăbliţa precizează că „în luna Arahşamnu, în noaptea zilei a 11-a, Ugbaru a murit”. Propoziţia următoare este deteriorată, iar învăţaţii nu au reuşit să se pună de acord asupra unei reconstituiri satisfăcătoare a acesteia. Se pare că ea dă alte informaţii despre moartea lui Ugbaru sau că vorbeşte despre moartea unui personaj regal. Propoziţia următoare afirmă că a avut loc un doliu oficialîn toată ţara pe timp de o săptămână.

Diferiţi învăţaţi au socotit că Ugbaru şi Gubaru sunt simple scrieri diferite ale aceluiaşi nume, şi că ele îldesemnează pe Gobrias al izvoarelor greceşti. Concluzia aceasta nu poate fi corectă, deoarece Ugbaru a muritîn luna Arahşamnu – fie în anul cuceririi Babilonului fie în cel următor – în timp ce Gubaru, guvernatorul Babilonului, a mai trăit mulţi ani, aşa cum atestă numeroase documente contemporane. Rapoartele acestea atestă activitatea lui Gubaru, mai întâi ca guvernator peste satrapiile Babiloniei şi Marii Sirii, şi mai târziu ca socru şi asociat cu Darius I. Deci, Ugbaru şi Gubaru ai Cronicii lui Nabonid trebuie să fi fost două persoane diferite. Primul, care a cucerit Babilonul, a murit la scurt timp după aceea. Celălalt a trăit mai departe ca guvernator al Babiloniei. Asemănarea numelor pare să fi produs confuzie în mintea istoricilor încă de pe vremea lui Xenofon, care considera că Ugbaru şi Gubaru reprezintă unul şi acelaşi nume.

Aceia care îl identifică pe Darius Medul cu Gobrias şi îl echivalează pe Ugbaru cu Gubaru atrag atenţia asupra faptului că despre Gobrias se raportează că a cucerit Babilonul şi că el în realitate a devenit cârmuitorul Babiloniei, drept pentru care a putut fi numit „împărat”, cu toate că rapoartele contemporane îl numesc numai guvernator. Faptul că potrivit Cronicii lui Nabonid se spune despre el că a rânduit guvernatori peste Babilonia, pare să se armonizeze cu cap. 6,1.2, unde lucrarea aceasta îi este atribuită lui Darius Medul. Numele Gubaru a fost desemnat explicit ca fiind de origine medă. De asemenea poziţia lui de mai înainte ca guvernator al Gutium-ului, o provincie învecinată cu Media, pare să admită posibilitatea ca el să fi fost med.

Cu toate că identificarea lui Darius cu Gobrias are mai multe argumente în favoarea sa decât cele două

precedente, se ridică diferite obiecţii serioase şi împotriva ei. Gobrias era numai guvernator şi nu împărat. Întrucât a mai trăit mulţi ani după căderea Babilonului, trebuie să fi fost mult mai tânăr de 62 de ani la 539 î.Hr. Consideraţiile acestea fac dificilă acceptarea acestei identificări drept corectă.

O teorie Gobrias alternativă, bazată pe o reinterpretare a Cronicii lui Nabonid, propune că Darius Medul nu era Gubaru, guvernatorul mai târziu al tăbliţelor, ci, Ugbaru/Gubaru din Cronica lui Nabonid, guvernatorul Gutium-ului care a luat Babilonul pentru Cir şi a murit în Arahshamnu, nu cu trei săptămâni, ci cu un an şi trei săptămâni mai târziu. Aceasta ar permite timp pentru evenimentele cap. 6 în timpul domniei sale „peste teritoriul Haldeilor” (cap. 9,1). Pentru Ugbaru/Gubaru, termenul rege ar fi numai un titlu de curtoazie; Cir, deja stăpân peste Persia, Media şi Lidia înainte de a cuceri Babilonia, era conducător de facto al întregului imperiu.

4. Că Darius Medul era Ciaxares II, fiul lui Astiages. Compară afirmaţiile din PK 523, 556, 537 cu privire la Cir ca nepot şi general al lui Darius cu afirmaţia lui Xenofon că 1. Cir, nepotul lui Astiages prin mama sa, Mandane, făcuse cunoştinţă cu unchiul său Ciaxares în timpul anilor pe care-i petrecuse la curtea bunicului său med (Cyropaedia, i. 3. 1; 4. 1, 6-9, 20-22; 5. 2); 2. că Ciaxares i-a urmat tatălui său la tron ca împărat al Mediei, după moartea acestuia (i. 5. 2); 3. că atunci când Cir cucerise Babilonul l-a vizitat pe unchiul său aducându-i daruri şi i-a oferit un palat în Babilon; că Ciaxares a acceptat darurile şi i-a dat-o lui Cir pe fiica lui ca şi împărăţia (viii. 5. 17-20).

Deşi amănuntele povestirii aşa cum sunt date de Xenofon nu pot fi acceptate este posibil ca scriitorul grec să păstreze corect tradiţia că Ciaxares a fost ultimul domnitor med, că a fost socrul lui Cir şi un prieten intim al marelui persan. Dacă aceste puncte pot fi acceptate ca fapte istorice, se poate presupune că Cir, după ce s-a răsculat împotriva lui Astiages, i-a permis lui Ciaxares să domnească în mod formal ca împărat pentru ale face pe plac mezilor. În acelaşi timp oricine din împărăţie ştia că suveranul de fapt era Cir, şi că Ciaxares II nu era altceva decât un conducător cu numele. În acest caz Darius Medul poate fi identificat cu Ciaxares II, care, probabil, venise în Babilon la invitaţia lui Cirus de a acţiona ca un rege onorific.

Că Ciaxares II era înaintat în vârstă la momentul căderii Babilonului se poate explica după cum urmează, admiţând că Xenofon are dreptate: Ciaxares II era socrul lui Cir. Cir însuşi probabil că avea cel puţin 40 de ani pe vremea aceea, lucru evident din faptul că fiul său, Cambises, era suficient de matur ca să-l reprezinte într-o slujbă oficială cu prilejul activităţilor zilei de Anul Nou. Astfel, Ciaxares II ar fi putut fi de 62de ani la căderea Babilonului, vârstă pe care Daniel i-o atribuie lui Darius Medul. Vârsta lui relativ înaintată – într-o vreme când cei mai mulţi oameni mureau de tineri – ar putea explica faptul că nu a supravieţuit multă vreme după căderea Babilonului. Aceasta ar explica de ce Daniel menţionează numai primul lui an de domnie.Xenofon nu mai consemnează nimic cu privire la Ciaxares la scurt timp după cucerirea Babilonului.

Declaraţia lui Daniel că Darius era „fiul” lui Ahaşveros trebuie probabil înţeleasă ca însemnând că era „nepotul” lui Ahaşveros. Că termenul ebraic „fiu” poate însemna „nepot” sau chiar şi un descendent mai depărtat se poate demonstra cu prisosinţă (vezi comentariul la 2Regi 8,26). Cuvântul folosit la noi ca Ahaşveros vine de la ebraicul ‘Achashwerosh, care ar putea să fie redarea lui Uvaxshtrah, transliterarea persană veche a numelui Ciaxares I, dar nu a lui Astiages.

Dacă după sosirea lui la Babilon, Darius a devenit un prieten deosebit al lui Daniel, este de înţeles faptul că profetul datează viziunile primite în cursul acestei scurte domnii raportându-se la anii de domnie ai lui Darius (cap. 9,1; 11,1), şi nu la cei ai lui Cir. Totuşi, după anul de domnie atribuit lui Darius, Daniel datează evenimentele raportându-se la anii de domnie ai lui Cir (cap. 1,21; 10,1).

Dovezile contemporane care ar putea revărsa lumină asupra acestei reconstituiri a istoriei lui Ciaxares II sunt ambigue şi puţine. S-ar putea să existe o referire la Ciaxares în Cronica lui Nabonid. Întrucât este cert că Gubaru a trăit mai mulţi ani după cucerirea Babilonului, deoarece Ugbaru a murit la un scurt timp după aceea, şi în aceeaşi lună s-a proclamat un doliu de stat pentru un oarecare personaj înalt, s-ar putea să fie posibil să-l vedem pe Ciaxares II în Ugbaru al Cronicii lui Nabonid. Însă, este posibil ca numele lui Ciaxares să fi fost în rândul deteriorat care vorbeşte despre moartea unei persoane distinse pentru care s-a ţinut un doliu naţional. Totuşi, pare să fie o greşeală în prima menţionare a lui Ugbaru în cronica lui Nabonid. Fie că numele Ugbaru este o scriere greşită a lui Gubaru, fie că titlul de „guvernator de Gutium” a fost transferat din

greşeală de autor pe tăbliţă de la Gubaru la Ugbaru.

O a doua posibilă dovadă contemporană s-ar putea afla în dubla menţionare a lui Ciaxares în marea inscripţie de la Behistun a lui Darius I (cu privire la inscripţia de la Behistun vezi comentariul la Vol. I, p. 98, 110). Printre diferiţii pretendenţi la tron împotriva cărora a luptat Darius I au fost doi care pretindeau că sunt din familia lui Ciaxares. Acest Ciaxares aflat în discuţie ar fi putut fi sau Ciaxares I, tatăl lui Astiages, sau poate Ciaxares II, socrul lui Cir, şi ultimul împărat al Mediei.

Rezumatul precedent scoate în evidenţă faptul că există încă mulţi factori obscuri în rezolvarea problemei identificării lui Darius Medul din izvoare istorice şi arheologice. Totuşi, luându-se în considerare toate aspectele, comentariul de faţă favorizează cea de-a patra concepţie.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 – 28 PK 539-548; 1 T295. 296

1-4 SL 42

1-5 PK 530

3-4 1 T 295

4 Ed 56; FE 305; ML75; PK 546; 7T248

4-10 4T 368

5 SL 43

6-9 PK 540

7 SL 43

10 CH423; GW 178; PK 48, 541; SL 43; 1T296; 4T373, 569; 5T43; 453, 527

12.13 PK 542

14-16 SL 44

14-17 PK 543

16 AA 575; Ed 254; 4T 448, 525

17-24 SL 35

20-27 PK 544

22 ML 317; 5T453, 527

22-28 PK 557; TM 443; 1T296

25-27 Ed 56

26 PK 545

27 2T54

28 PK 545

Daniel 7:1 1. Anul dintâi al lui Belşaţar. Trebuie să se sublinieze că Daniel nu prezintă materialele acestei cărţi în ordine strict cronologică. Evenimentele din cap. 5 şi 6 au avut loc după cele raportate în cap. 7, dar, fără îndoială din considerente de continuitate povestirea este dusă până la capăt în capitolele 1-6. Cu privire la identitatea şi locul lui Belşaţar în Istorie, vezi Notă Adiţională de la Capitolul 5.

A visat un vis. Literal, „a văzut un vis”. Printr-un vis Domnul i-a oferit lui Daniel o viziune în tablouri aistoriei viitoare a lumii.

Profeţia cap. 7 acoperă în fond aceeaşi perioadă de timp a istoriei ca şi visul din cap. 2, ambele întinzându-se din timpul profetului până la timpul aşezării împărăţiei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a văzut puterile mondiale sub forma unui chip de metal; Daniel le-a văzut ca fiare şi coarne simbolice, şi a văzut şi aspecte ale istoriei legate de experienţa poporului lui Dumnezeu şi realizarea planului Său. Capitolul 2 tratează mai ales probleme de natură politică. El fusese dat, în primul rând, pentru instruirea lui Nebucadneţar, pentru a determina conlucrarea lui cu planul divin (vezi comentariul la cap. 2,1). Relaţia poporului lui Dumnezeu cu scena politică într-o continuă schimbare nu a constituit o temă a acelei profeţii. Profeţia din cap. 7, ca şi acelea din restul cărţii, a fost dată în special pentru poporul lui Dumnezeu ca ei să-şi poată înţelege rolul în planul divin de-a lungul veacurilor. Prevederea inspirată a evenimentelor a fost dată pe fundalul marii lupte dintre Hristos şi Satana. Eforturile arhi-vrăşmaşului sufletelor de a nimici „poporul sfânt” au fost dezvăluite, iar victoria finală a adevărului a fost garantată.

A scris. Pentru a se putea păstra pentru generaţiile viitoare.

Lucrurile de căpetenie. Cuvintele aramaice traduse astfel sunt deosebit de greu de redat în limba noastră. Cuvântul pentru „de căpetenie” este re’s, care înseamnă „cap”, sau „început”. Versiunea grecească originală zice: eis Kephalaia logon, care ar putea să fie tradusă cu sensul de „un rezumat”. Evident, ceea ce seintenţionează prin expresia aceasta este că Daniel a scris şi a raportat partea principală a visului. Ehrlich traduce expresia aceasta prin „detaliile importante”.

Daniel 7:2 2. Vânturi. De la aramaicul ruach, echivalent cu ebraicul ruach, care are diverse sensuri, ca de pildă: „aer” (Ieremia 2,24), „suflare” (Iov 19,17), „duhul” omului (Psalmi 32,2), „Duhul” lui Dumnezeu (Psalmi 51,11), şi „vânt” (Exod 10,13). Metaforic cuvântul acesta este folosit ca un simbol al lucrurilor zadarnice şi lipsite de conţinut (Ieremia 5,13). Folosit în viziuni profetice, ca aici, cuvântul pare să denote o formă de activitate sau energie, forma specifică urmând să fie determinată de context. De exemplu: „vânturile” viziunii simbolice a lui Ezechiel, care au reînviat oasele uscate, reprezentau energia divină readucând la viaţă naţiunea lipsită de viaţă a lui Israel (Ezechiel 37,9-14). „Vânturile” lui Daniel, bătând pe marea cea mare, determinând arătarea a patru fiare – sau imperii – reprezentau acele frământări diplomatice, războinice, politice, sau de alt fel, care aveau să determine istoria respectivei perioade.

Cele „patru vânturi” venind din cele patru puncte cardinale, reprezintă fără îndoială activitatea politică în diferite părţi ale pământului (Ieremia 49,36; comp. Daniel 8,8; 11,4; Zaharia 2,6; 6,5).

Izbucnit. Aramaicul guach, care înseamnă „a stârni”. Forma verbului denotă o acţiune continuă.

Marea cea mare. Nu o întindere de apă specifică, cum ar fi Mediterana. Marea este aici un simbol al popoarelor lumii – „marea cea mare” a omenirii dintotdeauna (vezi Apocalips 17,15; comp. Isaia 17,12; Ieremia 46,7).

Daniel 7:3 3. Patru fiare. Aplicaţia simbolului nu este lăsată pe seama speculaţiei. După cele spuse în v. 17 cele patru fiare reprezintă „patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ”. În loc de „împăraţi” LXX, Theodotion şiVulgata zic „împărăţii”. A patra fiară este numită chiar „a patra împărăţie” (v. 23). Există un consens că cele patru fiare reprezintă cele patru puteri mondiale simbolizate de chipul de metal din cap. 2.

Au ieşit. Cele patru puteri mondiale reprezentate nu au stăpânit contemporan ci succesiv.

Deosebite. Diversitatea de care se vorbeşte aici a fost ilustrată şi de diferitele metale prezentate (cap. 2,38-40).

Daniel 7:4 4. Leu... aripi de vultur. Un simbol corespunzător pentru Babilon. Leul înaripat se găseşte pe obiectele de artă babiloniene. Combinaţia de leu şi vultur era un motiv obişnuit – mai adesea un leu cu aripi de vultur, uneori cu gheare sau cioc; o compoziţie asemănătoare era vulturul cu cap de leu. Leul înaripat este una din înfăţişările fiarei adesea zugrăvite ca fiind în luptă cu Marduc, zeul patron al cetăţii Babilon. Cu privire la combinaţiile acestea de leu-vultur vezi S.H. Langdon, Semitic Mythology („The Myhtology of All Races”, vol. 13), p. 118, 277-282, şi Fig. 51 din faţa p. 106 (leu înaripat) şi p. 116, 117 (vultur cu cap de leu); vezi ilustraţii ale diferitelor fiare babiloniene şi asiriene compuse în E. L. Froom Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. I, p. 50, 52.

Alţi profeţi s-au referit la împăratul Nebucadneţar prin imagini similare (Ieremia 4,7; 50,17.44; Plângeri4,19; Ezechiel 17,3.12; Habacuc 1,8). Leul ca împărat al fiarelor şi vulturul ca împărat al păsărilor constituiauun simbol potrivit al Imperiului Babilonian aflat în culmea gloriei lui. Leul este vestit pentru puterea lui, în timp ce vulturul este cunoscut pentru tăria şi întinderea zborului său. Puterea lui Nebucadneţar era simţită nu numai în Babilon ci de la Marea Mediterană până la Golful Persic, şi din Asia Mică până în Egipt. Astfel este potrivit, pentru a reprezenta întinderea puterii babiloniene ca leul să fie înzestrat cu aripi de vultur.

Smuls. Leul nu mai era în stare să zboare ca un vultur care se aruncă asupra prăzii sale. Aceasta se referă fără îndoială la vremea când împăraţi mai puţin puternici i-au urmat lui Nebucadneţar în împărăţia babiloniană, conducători sub a căror administraţie Babilonul şi-a pierdut gloria şi puterea. Unii au sugerat o posibilă referire şi la ultima parte a vieţii lui Nebucadneţar când timp de şapte ani el a fost lipsit nu numai de puterea, ci şi de raţiunea sa (cap. 4,31-33).

Sculându-se. Un leu stând în picioare ca un om este un semn al pierderii calităţilor sale de leu.

O inimă de om. Porecla regelui Richard „Inimă-de-Leu”, îi atribuia un curaj şi o îndrăzneală neobişnuite. Dimpotrivă, o „inimă-de-om” ar arăta laşitate şi timiditate. În anii decăderii lui Babilonul a ajuns să fie slab şi plăpând din cauza bogăţiei şi a luxului, şi a căzut pradă împărăţiei medo-persane.

Unii văd în expresia „inimă de om” dispariţia caracteristicilor animalice de lăcomie şi ferocitate, şi umanizarea împăratului Babilonului. Acestea i s-ar putea aplica lui Nebucadneţar în urma experienţei sale umilitoare, dar nu ar fi o reprezentare potrivită a imperiului în ultimii săi ani.

Daniel 7:5 5. Un urs. Imperiul Persan sau Medo-Persan, corespunzând argintului chipului (vezi comentariul la cap. 2,39). După cum argintul este inferior aurului, tot aşa, cel puţin în unele privinţe ursul îi este inferior leului. Totuşi, ursul este crud şi rapace, caracteristici atribuite mezilor în Isaia 13,17.18.

Într-o rână. Comentatorul (v. 16) nu explică acest element al viziunii. Totuşi, o comparaţie cu cap. 8,3.20 pare să arate clar că împărăţia era compusă din două părţi. Dintre mezi şi perşi, cei din urmă au devenitputerea dominantă cu câţiva ani înainte ca imperiul dualist să cucerească Babilonul (vezi comentariul la cap 2,39).

Trei coaste. Acestea nu sunt menţionate în interpretare (v. 17-27), dar mulţi comentatori le-au considerat un simbol al celor trei puteri principale care au fost supuse de Imperiul Medo-Persan: Lidia, Babilonul şi Egiptul (vezi comentariul la Isaia 41,6).

I s-a zis: Vorbitorul nu este identificat.

Daniel 7:6

6. Ca un pardos. Pardosul este un animal feroce şi carnivor, vestit pentru repeziciunea şi agerimea mişcărilor lui (vezi Habacuc 1,8; comp. Osea 13,7).

Puterea care urmează Imperiului Persan este identificată în cap. 8,21 ca fiind „Grecia”. Această „Grecie” nu trebuie să fie confundată cu Grecia perioadei clasice, întrucât perioada aceea a precedat căderea Persiei. „Grecia” lui Daniel era Imperiul Macedonean semi-grec al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul lacap. 2,39), care a inaugurat ceea ce s-a numit perioada elenistică. Abia în timpul lui Alexandru s-a putut face referire la „cel dintâi împărat” (cap. 8,21) al unui imperiu grecesc care era „un împărat viteaz” cu „mare putere” (cap. 11,3).

În 336 Alexandru a urmat la tronul Macedoniei, un stat semi-grec la hotarul nordic al Greciei. Tatăl lui Alexandru, Filip, unise mai înainte în cea mai mare parte statele-cetăţi ale Greciei sub conducerea sa la 338 î.Hr. Alexandru şi-a dovedit curajul înfrângând revolte în Grecia şi în Tracia. După ce a pus ordine în propria sa împărăţie, Alexandru a pornit la cucerirea imperiului persan, o ambiţie pe care o moştenire de la tatăl său. Printre factorii care îl determinau pe tânărul împărat să facă aceste planuri erau ambiţia personală, nevoia de expansiune economică, dorinţa de a răspândi cultura greacă şi o animozitate firească faţă de perşi datorită relaţiilor anterioare cu concetăţenii săi.

În anul 334 î.Hr., Alexandru a trecut Helespontul şi a pătruns pe teritoriul persan cu numai 35.000 de oameni, cu modesta sumă de 70 de talanţi în bani, şi provizii doar pentru o lună. Campania a fost o serie de triumfuri. Prima victorie a fost câştigată la Granicus, a doua la Issus în anul următor, şi apoi la Tir în anul celălalt. Trecând prin Palestina Alexandru cucereşte Gaza şi apoi intră în Egipt practic fără să întâmpine vreo opoziţie. Aici în anul 331 î.Hr., fondează Alexandria. Se declară succesorul faraonilor şi trupele lui îl salută cazeu. Când a pornit din nou în anul acela şi-a îndreptat oştirile spre Mesopotamia, inima imperiului Persan. Perşii au ocupat poziţii în apropiere de Arbela, la răsărit de întâlnirea Tigrului cu râul Marele Zab, dar forţele lor au fost înfrânte şi împrăştiate. Bogăţiile fabuloase ale celui mai mare imperiu mondial stăteau la îndemâna tânărului împărat în vârstă de 25 de ani.

După organizarea preliminară a imperiului său, Alexandru şi-a împins cuceririle sale spre nord şi spre est. La 329 î.Hr, luase Maracanda, şi apoi Samarcanda în Turkistan. Doi ani mai târziu a invadat India de nord-vest. La scurt timp după traversarea Indusului, trupele lui au refuzat să meargă mai departe, iar el a fost constrâns să li se supună. Întorcându-se în Persia şi Mesopotamia, Alexandru a fost întâmpinat de lucrarea uriaşă de organizare a administraţiei teritoriilor sale. În 323 î.Hr., el şi-a aşezat capitala la Babilon, o cetate care mai păstra încă amintirea gloriei vremurilor lui Nebucadneţar. În acelaşi an, după un şir de beţii, Alexandru s-a îmbolnăvit şi a murit de „friguri de baltă”, probabil vechea denumire a malariei.

Patru aripi ca o pasăre. Deşi pardosul este el însuşi o făptură iute în mişcări, agilitatea lui naturală pare insuficientă pentru a descrie rapiditatea uimitoare a cuceririlor lui Alexandru. Viziunea simbolică reprezenta animalul ca fiindu-i adăugate aripi, nu două ci patru, dând a se înţelege o repeziciune superlativă. Simbolul reprezintă în chipul cel mai potrivit viteza fulgerătoare cu care Alexandru şi macedonenii lui în mai puţin de un deceniu au ajuns în stăpânirea celui mai mare imperiu, pe care l-a cunoscut lumea. Nu mai este vreun alt exemplu în vremurile antice al unor asemenea mişcări rapide de trupe pe o scară atât de întinsă şi cu atâta succes.

Patru capete. Evident paralele cu cele patru coarne ale ţapului, care reprezentau cele patru regate (mai târziu reduse la trei) care au ocupat teritoriul cuceririlor de scurtă durată ale lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 8,8.20-22). Timp de câţiva ani generalii lui Alexandru au încercat să păstreze, în teorie dacă nu în realitate, unitatea vastului imperiu. Alexandru a murit fără să fi făcut aranjamente cu privire la succesiunea la tronul său. Mai întâi fratele său vitreg, slab de minte, Filip, şi apoi fiul său postum Alexandru au fost conducătorii titulari sub regenţa unuia sau altuia dintre generali, iar imperiul a fost divizat într-un mare număr de provincii, dintre care cele mai importante erau controlate de vreo şase generali de frunte ca satrapi (vezi p. 824, harta A).

Dar autoritatea centrală – adică regenţa pentru cei doi împăraţi manechine – n-a fost niciodată suficientde puternică ca să sudeze laolaltă vastul imperiu. După vreo 12 ani de lupte lăuntrice, timp în care controlul diferitelor părţi ale teritoriului s-a schimbat adesea, şi în care ambii împăraţi au fost ucişi, Antigonus s-a

ridicat ca ultim pretendent la puterea centrală peste întregul imperiu. Lui i s-a opus o coaliţie de patru conducători puternici: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolemeu, care înclinau să împartă teritoriul între ei. La 306 Antigonus s-a declarat împărat (împreună cu fiul său Demetrius) al întregului imperiu, succesor al lui Alexandru. După care, cei patru aliaţi, părăsindu-şi titlurile lor subordonate de satrapi, s-au declarat regi ai teritoriilor lor respective (vezi p. 824, harta B).

Îndelungata luptă pe viaţă şi pe moarte asupra chestiunii dacă imperiul să fie unit sub Antigonus şi Demetrius sau împărţit între cei patru generali, a fost decisă în lupta de la Ipsus din anul 301 î.Hr. Antigonus a fost ucis, Demetrius a fugit, iar teritoriul lor împărţit. Din acesta au rezultat, cu excepţia unor mici fragmente, patru regate independente (vezi p. 825, harta C) în locul imperiului uriaş pe care Alexandru îl cucerise, dar nu fusese în stare să-l consolideze. Ptolemeu avea Egiptul, Palestina şi o parte din Siria; Casandru avea Macedonia, cu suveranitate nominală peste Grecia; Lisimah avea Tracia şi o mare parte din Asia Mică, iar Seleuc avea cea mai mare parte din ceea ce constituise imperiul persan – parte din Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia şi Răsăritul. Demetrius şi-a văzut conducerea restrânsă la o flotă şi câteva cetăţi de coastă, nu avea regate, deşi mai târziu i-a înlăturat pe moştenitorii lui Casandru şi a fondat dinastia Antigonizilor din Macedonia.

După 20 de ani de la divizare, cele patru au fost reduse la trei, deoarece Lisimah a fost eliminat (vezi p.825, harta D). Mare parte din teritoriul său a fost luat de Imperiul Seleucid, dar parte a fost luat în stăpânire de către Gali, sau s-a despărţit în mici state independente dintre care cel mai de seamă a fost Pergam. Însă Macedonia, Egiptul şi Imperiul Seleucid (câteodată cunoscut ca Siria, deoarece părţile răsăritene au fost în curând pierdute) au continuat să existe ca cele trei subdiviziuni mediteraneene de răsărit până când s-au topit, una câte una, în Imperiul Roman.

Mulţi istorici, în special scriitorii de manuale şcolare care trebuie să elimine detaliile într-o privire generală, trec peste împărţirea în patru şi menţionează numai împărţirea finală şi mai de durată, în trei regate principale care şi-au reţinut identitatea până în vremurile romane.

Unii ar căuta să găsească continuarea celor patru regate şi mai departe în perioada romană considerândPergamul succesorul regatului de scurtă durată al lui Lisimah. Însă fără să ţinem seama de faptul dacă vorbim despre trei regate principale şi mult mai micul regat Pergam, sau de trei regate plus o grupă de state mai mici, este semnificativ că la timpul critic – când ultima nădejde de a ţine laolaltă imperiul lui Alexandru a dat greş, iar divizarea a fost inevitabilă – întregul teritoriu, cu excepţia unor fragmente mai mici, s-a despărţit în patru regate (vezi p. 825, harta C) aşa cum specifica profeţia (cap. 8,22). În ce priveşte hotarele aproximative ale acestor patru regate, vezi hărţile din Willis Botsdorf, Istoria Elenistică, din faţa p. 463; vezi tratarea chestiuniiîn Botsdorf, p. 454, W.W. Tarn, Civilizaţia Elenistică (ed. 2-a), p. 6, 9.

Imperiul lui Alexandru, chiar şi în faza lui divizată, încă era o continuare şi o întrupare a idealului întemeietorului lui: o lume greco-macedoneană cu diversele ei popoare unită prin limba, gândirea şi civilizaţia greacă. Cu excepţia centralizării politice, lumea elenistică constituia tot atât de bine o unitate aşa cum fusese sub Alexandru, şi chiar mai mult decât se realizase mai înainte. Era bine reprezentată printr-o singură fiară cu multiple capete (sau, în cap.8, cu multiple coarne). Cu privire la perioada elenistică şi ridicarea Romei vezi articolul privitor la perioada inter-testamentară din Vol. II.

Daniel 7:7 7. Fiara a patra. Compară v. 19. Probabil că în lumea naturală nu exista nici o paralelă prin care să fie desemnată această făptură hidoasă, deoarece nu se face nici o comparaţie ca în cazul primelor trei fiare. N-ar trebui să fie nici o îndoială, totuşi, cu privire la faptul că ea reprezintă aceeaşi putere care este înfăţişată prin picioarele de fier ale chipului celui mare (vezi comentariul la cap. 2,40).

Este limpede din istorie că puterea mondială care a urmat celui de al treilea imperiu profetic a fost Roma. Totuşi, tranziţia a fost gradată aşa că este imposibil de a se indica un anumit eveniment care să marcheze schimbarea. După cum s-a spus mai înainte, imperiul lui Alexandru s-a împărţit începând cu 301 în patru (mai târziu trei) regate elenistice (vezi comentariul la cap. 8,8), iar înlocuirea lor prin Imperiul Roman a fost un proces gradat realizat în câteva stadii principale. Scriitorii diferă în încercarea de a alege un punct de trecere semnificativ.

În anul 200 î.Hr., când Cartagina nu mai era un rival (deşi n-a fost distrusă decât la peste o jumătate desecol mai târziu), Roma era stăpâna părţilor mediteraneene de apus şi începuse să intre în contact cu răsăritul,unde de aici înainte de asemenea urma să devină dominantă. În anul 197 Roma a înfrânt Macedonia şi a aşezatstatele greceşti sub protecţia sa. În anul 190 Roma l-a înfrânt pe Antioh III şi a ocupat teritoriul seleucid spre răsărit până la Munţii Taurus. În anul 168, prin bătălia de la Pydna, Roma a pus capăt monarhiei din Macedonia, împărţind teritoriul acesteia în patru confederaţii; şi probabil în acelaşi an l-a determinat pe Antioh IV să nu mai atace Egiptul. În anul 146 Roma anexează Macedonia ca provincie şi aşează majoritatea cetăţilor greceşti sub conducerea guvernatorului Macedoniei.

Dacă stăpânirea Romei asupra Răsăritului este socotită de la înlăturarea monarhilor celor trei regate elenistice, prin puterea romană, data de 168 poate fi socotită ca primul pas în acest proces. Totuşi, regii seleucizi şi potolemaici au rămas pe tronurile lor până mult mai târziu, 63 în Siria şi 30 în Egipt. Dacă se consideră datele anexării acestor trei regate ca provincii romane, datele ar fi respectiv 146, 64 şi 30. Unii istorici scot în evidenţă data de 168 datorită faptului că Roma a cucerit Macedonia şi a salvat Egiptul de a cădea sub stăpânirea regatului seleucid prin simplul fapt că a interzis invazia lui Antioh IV. Aceasta demonstra că practic Roma controla toate cele trei regate chiar dacă încă nu cucerise decât unul singur dintre ele.

Când este vorba de un proces treptat, nu se poate fixa o singură dată. Fără a se ţine cont de alegerea datei sau datelor celor mai semnificative, schimbarea puterii mondiale şi trecerea ei la Roma este clară, iar absorbirea teritoriului lui Alexandru din Macedonia până la Eufrat s-a încheiat în anul 30 î.Hr. Vezi articolul despre perioada inter-testamentară din Vol. V.

Dinţi mari de fier. Dinţii enormi metalici vorbesc despre cruzimea şi putere. După cum fiara sfâşia în bucăţi şi îşi devora prada cu aceşti colţi groteşti, tot aşa şi Roma devora naţiuni şi popoare prin cuceririle ei. Uneori cetăţi întregi au fost distruse, ca în cazul Corintului la 146 î.Hr., apoi chiar regate, ca de pildă Macedonia şi dominioanele seleucide, au fost împărţite în provincii.

Călca în picioare ce mai rămânea. Acolo unde Roma nu nimicea sau subjuga un popor, adesea îi folosea pe oameni ca sclavi sau îi vindea ca robi. În intensitatea puterii ei de a distruge, Roma a întrecut împărăţiile care conduseseră lumea anterior.

Zece coarne. Explicate ca fiind „zece împăraţi” (v. 24). Dacă „cei patru împăraţi din v. 17 reprezintă împărăţii sau regate (vezi comentariul la v. 3), paralelă a celor patru imperii ale cap. 2, atunci este tot atât de logic a înţelege că aceşti „zece împăraţi” sunt şi ei regate, după cum cele patru corne ale ţapului sunt „patru împărăţii” (cap. 8,22). Invadarea succesivă a Imperiului Roman de către numeroase triburi germanice, şi înlocuirea imperiului printr-o serie de state sau monarhii separate, este o realitate istorică bine atestată. Datorită faptului că zeci de triburi barbare au invadat Imperiul Roman, comentatorii au alcătuit liste diferite ale regatelor ce s-au întemeiat. Lista următoare este reprezentativă: ostrogoţii, vizigoţii, francii, vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, lombarzii, burgunzii. Unii preferă să-i aşeze pe huni în locul alamanilor, deşi hunii au dispărut de timpuriu fără să fi lăsat un regat organizat. Perioada aceasta a fost o perioadă de mari răsturnări, confuzie şi schimbare, timp în care un mare număr de state şi-a asigurat independenţa.

Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (1)

Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (2)

Daniel 7:8 8. Un alt corn mic. Mai bine, „un alt corn, un corn mic”. Deşi iniţial mic, acest corn mic este descris mai târziu ca fiind „deosebit de cele dintâi”, literal „mai mare decât tovarăşii lui”. Se va vedea că aceasta a fost continuarea puterii romane în Biserica Romană.

„Din ruinele Romei politice, s-a ridicat marele Imperiu moral sub „forma uriaşă” a Bisericii Romane”

(A. C. Flick, Ridicarea Bisericii Medievale (1900), p. 150). Vezi mai departe comentariul la versetele 24, 25.

„Sub stăpânirea Imperiului Roman papii nu aveau putere temporală. Dar după ce Imperiul Roman s-a dezintegrat şi locul lui a fost luat de o serie de regate primitive, barbare, Biserica Romano-Catolică nu numai că a devenit independentă de stat în treburile religioase, dar a dominat şi în treburile civile. Uneori, sub domnitori de felul lui Carol cel Mare (768-814), Otto cel Mare (936-973), şi Henric III (1039-1056), puterea civilă a controlat biserica într-o oarecare măsură; dar în general, sub sistemul politic slab al feudalismului, biserica bine organizată, unificată şi centralizată, avându-l pe papa în fruntea ei, nu a fost numai independentă în cele eclesiastice, dar a controlat şi treburile civile”

(Carl Conrad Eckhardt, Papalitatea şi Treburile Civile (1937), p. 1.

Dinaintea. Aramaic godam, un cuvânt care apare deseori în Daniel, însemnând „înainte din punct de vedere temporal”, sau „în prezenţa lui”. Cuvintele „dinaintea acestuia” pot fi interpretate ca însemnând „a-i face loc acestuia”.

Trei din cele dintâi coarne. „Cornul cel mic” este un simbol al Romei papale. De aceea smulgerea a trei corne simbolizează doborârea a trei naţiuni barbare. Printre principalele piedici care stăteau în calea ridicării Romei papale la puterea politică erau herulii, vandalii şi ostrogoţii. Toţi trei erau susţinători ai arianismului, care era rivalul cel mai puternic al catolicismului.

Herulii au fost cel dintâi dintre triburile barbare care să domine asupra Romei. Ei au fost trupe germaneauxiliare în Roma, care s-au revoltat şi în anul 476 l-au detronat pe copilul Romului Augustulus, ultimul împărat al Apusului. În fruntea herulilor şi a altor trupe de mercenari era Odovacar (Odoacru) care s-a făcut împărat al Romei. Odovacar, un arian, deşi tolerant faţă de catolici, era urât de italieni. La sugestia împăratului Zeno al Imperiului de Răsărit, Theodoric, căpetenia Ostrogoţilor, a invadat ulterior Italia. El a sosit acolo în anul 489, iar la 493 a obţinut supunerea lui Odovacar şi curând după aceea l-a ucis (vezi Thomas Hodgkin, Italia şi Invadatorii ei, Vol. III, p. 180-213).

În ce priveşte poziţia Bisericii Romane, sosirea lui Theodoric n-a însemnat nici o schimbare în bine, ci numai o schimbare de domni. Theodoric a fost un tot aşa de tare domnitor arian pe tronul Italiei ca şi predecesorul său. Deşi a acordat toleranţă religioasă diferitelor culte din împărăţia sa, înalta ambiţie a pontifului roman nu putea reuşi sub un sistem care acorda numai toleranţă.

Între timp vandalii conduşi de Gaiseric (Genseric), se aşezaseră în Africa de Nord, după ce cuceriseră Cartagina în anul 439. Fiind arieni fanatici şi războinici ei constituiau o ameninţare pentru supremaţia BisericiiCatolice în Apus. Ei erau deosebit de intoleranţi faţă de catolici pe care-i numeau eretici. Pentru a sprijini cauza catolicilor din Apus împăratul Iustinian, care domnea în jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman la Constantinopol, l-a trimes pe Belisarius, cel mai capabil general al lui. Belisarius i-a înfrânt deplin pe vandali în 534.

Victoria i-a lăsat pe ostrogoţi în Italia ca fiind singura putere supravieţuitoare ariană de oarecare tărie, care să împiedice hegemonia papalităţii în Apus (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 3, cap. 15). Măturându-i pe vandali, Belisarius şi-a început în 534 campania împotriva ostrogoţilor în Italia. Deşi această campanie a continuat douăzeci de ani înainte ca armatele imperiale să iasă pe deplin victorioase (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 5, p. 3-66), acţiunea decisivă s-a petrecut chiar la începuturile campaniei. Ostrogoţii, care fuseseră alungaţi din Roma, s-au înapoiat şi au început asedierea ei în 537. Asediul a durat un an întreg, dar în anul 538 Iustinian a debarcat o altă oştire în Italia, iar în martie, ostrogoţii au abandonat asediul (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 4, p. 73-113, 210-252; Charles Dichl, „Justinian”, în Istoria Medievală de Cambridge, vol. 2, p.15). Este adevărat că ei au reintrat în cetate pentru un foarte scurt timp în anul 540, dar rămânerea lor acolo a fostde scurtă durată. Retragerea lor din Roma în anul 538 a marcat sfârşitul real al puterii ostrogote, deşi nu şi al naţiunii ostrogote. În felul acesta a fost „smuls” al treilea din cele trei coarne care au stat în calea cornului celui mic.

Iustinian este notoriu nu numai pentru succesul în ce priveşte unirea temporară a Italiei şi a părţii

apusene cu jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman, ci şi pentru adunarea şi organizarea legilor existente peatunci ale imperiului, incluzând a noilor sale edicte personale, într-un cod unificat. Acest cod imperial cuprindea şi două scrisori oficiale ale lui Iustinian, care aveau toată forţa edictelor imperiale, în care el îl confirma legal pe episcopul de Roma în poziţia de „cap al tuturor sfintelor biserici” şi „căpetenie a tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu” (Codul lui Iustinian, cartea 1, titlul 1). În ultima scrisoare el mai laudă şi acţiunile papei în calitate de corector al ereticilor.

Deşi această recunoaştere legală a supremaţiei eclesiastice a papei avea loc în 533, este evident că edictul imperial nu putea intra în vigoare pentru papa atâta vreme cât regatul arian ostrogot domina Roma şi cea mai mare parte a Italiei. Abia după ce puterea goţilor a fost zdrobită papalitatea a putut fi liberă să-şi dezvolte pe deplin puterea. În anul 538, pentru prima dată de la sfârşitul vechii cârmuiri imperiale de apus, Roma a fost eliberată de dominaţia unui regat arian. În anul acela regatul ostrogot a primit lovitura de moarte (cu toate că ostrogoţii au mai supravieţuit câţiva ani ca popor). Acesta este motivul pentru care anul 538 este o dată mai plină de însemnătate decât 533.

În concluzie: 1) Papa ajunsese să fie recunoscut în general (deşi în nici un caz universul) ca episcop suprem în bisericile din Apus, şi exercitase o influenţă politică considerabilă, din timp în timp, sub patronajul împăraţilor apuseni. 2) În anul 533 Iustinian a recunoscut supremaţia eclesiastică a papei în calitate de „căpetenie a tuturor sfintelor biserici” atât din Răsărit cât şi din Apus, iar această recunoaştere legală a fost încorporată în codul de legi imperial (534). 3) În anul 538 papalitatea a fost efectiv eliberată de dominaţia regatelor ariene care au urmat împăraţilor apuseni la conducerea Romei şi a Italiei. De la data aceea papalitatea a putut să-şi sporească puterea eclesiastică. Celelalte regate au devenit catolice, unul câte unul, iarîntrucât depărtaţii împăraţi răsăriteni nu şi-au păstrat stăpânirea asupra Italiei, în împrejurările tulburi care au urmat papa s-a ridicat adesea ca figura conducătoare din apus. Papalitatea a obţinut stăpânirea teritorială şi în cele din urmă a ajuns la apogeul dominaţiei politice ca şi religioase în Europa (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol). Cu toate că dominaţia aceasta a venit mult mai târziu, punctul hotărâtor poate fi găsit pe timpul lui Iustinian.

Unii consideră semnificativ faptul că Vigilius, papa care a deţinut slujba în 538, îl înlocuise, cu un an mai înainte pe un papă care fusese sub influenţă gotică. Noul papă îşi datora slujba împărătesei Theodora, şi era privit de Iustinian ca mijlocul de a uni toate bisericile, din Răsărit şi Apus, sub propria sa dominanţă imperială. S-a arătat că, începând cu Vigilius, papii au devenit din ce în ce mai mult şi oameni de stat pe lângăoameni ai bisericii, iar adesea au devenit chiar conducători de stat (Charles Bemont şi G. Monod, Europa Medievală, p. 121).

Cornul acesta. Împreună cu cele zece coarne care reprezintă starea divizată a Imperiului Roman după prăbuşirea sa (vezi comentariul la v. 7), cornul cel mic trebuia să reprezinte o putere oarecare care apare întreele şi care ia locul unora dintre ele (vezi citatul din cuprinsul comentariului la cap. 8,23).

Ochi. De obicei un simbol al inteligenţei. În contrast cu barbarii, care erau în cea mai mare parte inculţi,puterea reprezentată prin „cornul cel mic” era notorie pentru inteligenţa ei şi puterea ei de pricepere şi de prevedere.

Vorbea cu trufie. Sau „lucruri semeţe”. Vezi comentariul la v. 25.

Daniel 7:9 9. S-au aşezat. Aramaicul remach. Cuvântul însemnează fie „a aşeza”, sau „ridica”, dar mai poate însemna şi „a arunca” (vezi cap. 3,20; 6,16.24). În LXX găsim cuvântul tithémi care are sensul de „a pune”, „a aşeza”, „a ridica”. Anumite traduceri folosesc expresia „trântit”, lucru ce se explică prin faptul că interpretarea considera că tronurile aparţineau fiarelor. O reprezentare a marii Judecăţi de apoi, care stabileştesoarta oamenilor şi a naţiunilor, este aici adusă la lumină.

Un îmbătrânit de zile. Aramaica spune literal: „un Vechi de zile”, sau „Unul, vechi de zile”. Expresia este mai degrabă descriptivă decât un titlu. Articolul „Cel” este folosit în versetele 13, 22 ca un articol de referire anterioară, adică funcţia lui este de a se referi la Fiinţa descrisă anterior. Dumnezeu Tatăl este cel reprezentat aici.

Haina lui. Trebuie să se aibă grijă atunci când se interpretează viziunile simbolice: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (Ioan 1,18). Daniel a văzut doar o reprezentare a Dumnezeirii. Nu se poate şti în ce măsură reprezentarea reflecta realitatea. În viziune Dumnezeirea este prezentată în diferite înfăţişări, înfăţişarea luată fiind în general legată de obiectivul didactic al viziunii. Într-o viziune a celei de-a doua veniri,Ioan l-a văzut pe Isus şezând pe un cal alb, îmbrăcat într-o haină stropită cu sânge, iar din gura Lui ieşind o sabie (Apocalips 19,11-15). Fireşte că noi nu ne aşteptăm să-L vedem pe Mântuitorul nostru îmbrăcat echipat, sau călărind astfel la momentul revenirii Sale. Dar fiecare din aceste părţi componente are valoare didactică (vezi comentariul la Apocalips 19,11-15). În viziunea lui Daniel noi putem vedea în haina cea albă un simbol al purităţii, iar părul alb un semn al vechimii, dar a trece dincolo de simboluri şi a face speculaţii cu privire la înfăţişarea Aceluia care locuieşte „într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1Timotei 6,16) înseamnă a pătrunde pe un teren al teoriilor nepermise (vezi 8T 279). Că Dumnezeu este o Fiinţă personală nu poate fi pus la îndoială. „Dumnezeu este duh, şi cu toate acestea este o Fiinţă personală, deoarece omul a fost făcut după chipul lui” (8T 263). „Nimeni să nu se dedea la speculaţii cu privire la natura Lui. Aici tăcereaînsemnează elocvenţă” (8T 279). Cu privire la interpretarea viziunilor simbolice vezi comentariul la Ezechiel 1,10.

Daniel 7:10 10. Mii de mii. Aceştia reprezintă îngerii cereşti care stau în faţa Domnului şi care Îi îndeplinesc pururea voia Lui. Îngerii joacă un rol important în cadrul judecăţii. Ei slujesc atât ca „slujitori cât şi ca martori” (GC 479).

S-a ţinut. Sau „a început să se ţină”. Lui Daniel i s-a arătat judecata finală în ambele ei faze, de cercetare şi de executare.

La judecata de cercetare se vor examina dosarele tuturor acelora care şi-au declarat vreodată supunerea faţă de Hristos. Cercetarea nu se face pentru informarea lui Dumnezeu sau a Domnului Hristos, ci pentru informarea universului întreg – ca Dumnezeu să poată fi recunoscut ca procedând drept atunci când peunii îi primeşte şi pe alţii îi respinge. Satana îi pretinde pe toţi oamenii ca pe nişte supuşi ai lui legali. Aceia în favoarea cărora Domnul Isus pledează la judecată, sunt acuzaţi de Satana în faţa lui Dumnezeu; dar Domnul Isus prezintă pocăinţa şi credinţa lor. Drept rezultat al judecăţii se va alcătui un registru al acelor care vor fi cetăţeni ai viitoarei împărăţii a lui Isus Hristos. Registrul acesta cuprinde nume de bărbaţi şi de femei din oriceneam, seminţie, limbă şi norod. Ioan vorbeşte despre cei răscumpăraţi aflaţi pe noul pământ ca fiind „neamurile” celor mântuiţi (Apocalips 21,24).

S-au deschis cărţile. Compară Apocalips 20,12. Următoarea clasificare apare în GC 480, 481: 1) Cartea vieţii, în care sunt trecute numele tuturor acelora care au acceptat să-I slujească lui Dumnezeu; 2) Cartea amintirii, un raport al faptelor bune ale sfinţilor; şi 3) un raport al păcatelor oamenilor. Într-o descrierea unei viziuni a fazei executive a judecăţii la finele celor 1000 de ani, apare clasificarea următoare: 1) Cartea vieţii, conţinând un raport al faptelor bune ale sfinţilor; 2) Cartea morţii, conţinând raportul faptelor rele ale celor nepocăiţi; 3) Codul, Biblia, potrivit prevederilor căreia oamenii sunt judecaţi (EW 52).

Daniel 7:11 11. Mă uitam. În viziunea profetică Daniel a văzut imagini succedându-se cu rapiditate. Urmăriţi repetarea cuvintelor: „M-am uitat” şi „am văzut”, în tot cursul descrierii viziunii. Cuvintele acestea introduc tranziţia de la o scenă la alta.

Cuvintele pline de trufie. Vezi comentariul la v. 25.

A fost ucisă. Aceasta reprezintă sfârşitul sistemului, sau organizaţiei, simbolizată prin corn. Pavel prezintă aceeaşi putere sub titlul „omul fărădelegii”, „fiul pierzării”, „potrivnicul”, şi vorbeşte despre prăpădirea acestuia la a doua venire a Domnului Hristos (2Tesaloniceni 2,3.8; comp. Apocalips 19,19-21).

Daniel 7:12 12. Dezbrăcate de puterea lor. Sau „Li s-a ridicat domnia”. Teritoriul Babilonului a ajuns să fie supus Persiei, însă supuşilor Babilonului li s-a îngăduit să trăiască mai departe. La fel, atunci când Macedonia a

supus Persia şi când Roma a supus Macedonia, locuitorii ţărilor supuse nu au fost omorâţi. Când va avea loc nimicirea finală a puterii reprezentate prin cornul cel mic întreaga lume va fi depopulată.

Daniel 7:13 13. Ca un fiu al omului. Aramaicul Kebar ‘enaş, literal, „ca un fiu de om”. Potrivit uzului aramaic expresia ar putea să fie redată, „ca un om” (Hans Bauer şi Pontus Leander, Gramatică a Aramaicei Biblice (Halles, 1927), p. 315d). LXX zice, hós huios anthrópou, care literal înseamnă la fel „ca un fiu de om”.

Multe din traducerile revizuite urmează traducerea aceasta literală. Unii au ajuns la concepţia că o astfel de traducere ştirbeşte din măreţia Răscumpărătorului nostru. Ce e drept, expresia „un fiu al omului” este neclară. Cu toate acestea expresia aramaică echivalentă este plină de sens. Ca şi alte limbi vechi, aramaicaomite articolul atunci când accentul principal se aşează asupra calităţii, şi-l foloseşte atunci când accentul se pune asupra identităţii. Ordinea normală în descrierea profetică este ca profetul mai întâi să descrie ce a văzut,şi mai apoi să dea atenţie identităţii. Diferitele chestiuni profetice sunt introduse de obicei fără articol. Când după aceea se face referire la ele, se foloseşte articolul (vezi comentariul la v. 9). Aşa au fost „patru fiare mari” (v. 3), nu „cele patru fiare mari”, dar mai târziu se zice, „toate fiarele” (v. 7). Îmbătrânitul de zile a fost prezentat ca „un Îmbătrânit de zile” (vezi comentariul la v. 9), dar mai târziu este amintit ca „Cel Îmbătrânit de zile” (v. 13, 22; vezi comentariul la v. 9). Compară şi cu „un berbec” şi „berbecele”, „două coarne” şi „celedouă coarne”, „un ţap” şi „ţapul” (cap. 8,3-8), etc. În armonie cu regula aceasta Fiul lui Dumnezeu este prezentat în mod literal ca „Cineva cu chip de om”. El nu mai este amintit prin expresia aceasta în această profeţie. Dacă ar mai fi fost amintit, probabil că ar fi apărut cu articolul hotărât. În Noul Testament expresia „Fiul omului” cu privire la care majoritatea comentatorilor sunt de acord că se bazează pe cap. 7,13, apare aproape invariabil cu articol.

În loc de traducerea „un fiu al omului” traducerea „Cineva având chip de om” ar reprezenta mai bine expresia aramaică. Dumnezeu alege să-L prezinte pe Fiul Său în viziunea profetică accentuând în special natura Lui omenească (vezi MB 14).

Cu prilejul întrupării, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa chipul naturii omeneşti (Ioan 1,1-4.12.14; Filipeni 2.7; Evrei 2,14, etc.) şi a devenit Fiu al omului (vezi comentariul la Marcu 2,10) unind astfel natura dumnezeiască cu natura omenească printr-o legătură ce urmează să nu fie desfiinţată niciodată (DA 25). În felul acesta păcătoşii pocăiţi au ca reprezentant al lor înaintea Tatălui pe „Cineva ” la fel cu ei, Cineva care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi ei şi care este mişcat de sentimentul slăbiciunilor lor (Evrei 4,15). Cât de mângâietor este acest gând!

A înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile. Aceasta nu poate să fie o reprezentare a celei de-a doua veniri a Domnului Hristos pe pământul acesta deoarece Domnul Hristos vine la „Cel Îmbătrânit de Zile”. Aici este reprezentată venirea Domnului Hristos în locul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului (GC 426, 480).

Daniel 7:14 14. I s-a dat stăpânire. În Luca 19,12-15 Domnul Hristos este reprezentat ca un om de neam mare careS-a dus într-o ţară depărtată pentru a primi o împărăţie, şi a se întoarce după aceea. La sfârşitul slujbei sale preoţeşti în sanctuarul ceresc, pe când se află încă în cer, Domnul Hristos primeşte împărăţia de la Tatăl Său şi apoi se întoarce pe pământ pentru sfinţii Săi (vezi GC 428; EW 55, 280).

Daniel 7:15 15. Tulburat. Aramaic Kerah, „a fi neliniştit”.

Daniel 7:16 16. Unul din aceia. Fiinţa aceasta nu este identificată. Aici, Daniel este tot în viziune, iar fiinţa căreia i se adresează este probabil unul dintre participanţii la lucrarea de judecată. Ori de câte ori cerem lumină spirituală cu inimă sinceră, Domnul are pe cineva care stă alături pentru a ne ajuta. Îngerii sunt doritori să le comunice oamenilor adevărul. Ei sunt duhuri slujitoare (Evrei 1,14) însărcinaţi de Dumnezeu să aducă solii din cer pe pământ (Fapte 7,53; Evrei 2,2; Apocalips 2,1).

Daniel 7:17

17. Patru împăraţi. Vezi comentariul la v. 3-7

Daniel 7:18 18. Vor primi împărăţia. Toţi domnitorii şi toate stăpânirile pământeşti vor trece, dar împărăţia Celui Prea Înalt va rămâne veşnic. Uzurparea şi cârmuirea nedreaptă a celor răi poate că durează un timp, dar în curând se sfârşeşte. Atunci pământul acesta va fi redat Stăpânului lui de drept, care îl va stăpâni împreună cu sfinţii. Aceia care vreme îndelungată au fost jefuiţi şi dispreţuiţi de oameni în curând vor fi onoraţi şi înălţaţi de Dumnezeu.

În veci, din veşnicie în veşnicie. Repetarea expresiei scoate în evidenţă ideea continuităţii. Nu este nimic trecător în ce priveşte ocuparea pământului refăcut. Termenul de arendă, ca să zicem aşa, nu va expira niciodată, iar locuitorii vor fi în siguranţă în propriile lor locuinţe. „Ei nu vor clădi” pentru ca alţii să vină să leia clădirile. „Ei nu vor sădi” ca altul să vină să mănânce roadele, deoarece „aleşii ... se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65,22).

Daniel 7:19 19. Să ştiu adevărul. Compară v. 7. Daniel repetă explicaţiile amănuntelor date mai înainte. El este interesat în deosebi de fiara a patra care este atât de deosebită în înfăţişare şi activitate faţă de cea dinainte. Întrebarea concentrează în chip dramatic atenţia către marea putere persecutoare a istoriei (vezi comentariul la v. 24, 25).

Daniel 7:20 20. Mai mare. Aramaic, rab, „mare”. Expresia spune literal, „a cărui înfăţişare era mai mare decât a soţilor lui”. Deşi la început era mic, cornul acesta mic a crescut până ce a ajuns mai mare decât oricare alt corn. Puterea aceasta urma să câştige superioritate asupra tuturor celorlalte puteri pământeşti. În ce priveşte interpretarea specificărilor notate aici vezi comentariul la v. 24, 25.

Daniel 7:21 21. A făcut război sfinţilor. Cornul acesta mic reprezintă o putere persecutoare, ducând o campanie de exterminare a poporului lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 25).

I-a biruit. Timp de multe şi lungi secole (vezi comentariul la v. 25), sfinţii s-au arătat fără putere faţă deforţa ei nimicitoare.

Daniel 7:22 22. A venit Cel Îmbătrânit de zile. Daniel relatează evenimentele aşa cum i-au apărut în viziune. Prin venirea Celui Îmbătrânit de zile el înţelege arătarea acestei Fiinţe pe ecranul profetic. Cu privire la semnificaţia evenimentelor vezi comentariul la v. 9-14.

A făcut dreptate. Sau „S-a dat judecata”. Nu numai că se va face dreptate la judecata celor sfinţi, ci potrivit cu cele spuse de Pavel (1Corinteni 6,2.3) şi de Ioan (Apocalips 20,4) sfinţii vor asista la lucrarea de judecată în timpul celor 1000 de ani (vezi GC 661).

Daniel 7:23 23. Sfâşia. Vezi comentariul la v. 7.

Daniel 7:24 24. Zece coarne. Cu privire la subdiviziunile Imperiului Roman vezi comentariul la v. 7.

De înaintaşii. Mai bine „de (coarnele) de mai înainte”. Cuvântul tradus cu „înaintaşi” este la plural. Înaintaşii reprezentau regate politice. Puterea reprezentată de acest corn unic era de natură politico-religioasă.Papalitatea era o împărăţie eclesiastică condusă de un pontif; celelalte regate erau puteri politice conduse de regi.

Daniel 7:25 25. Vorbă de hulă. Aramaic, millin (singular millah), simplu, „cuvinte”. Atributul „de hulă” este

adăugat. Expresia „cu trufie” (v. 8 şi 20) este traducerea aramaicului rabreban. Millah este tradus prin „lucru”în cap. 2,5.8.11.15.17; 6,12; 7,1; „cuvânt” în cap. 3,28; 4,31.33; 5,10.15; 7,11.25.28; „neadevăruri” în cap. 2,9; „ce cere” cap. 2,10; „taina” 2,23; „poruncea” 3,22.

Împotriva. Aramaicul lesad. Sad înseamnă literal „latură” sau „parte”. Lesad ar putea fi luat cu sensul de „pe partea cealaltă în faţă”, dând a se înţelege că, în opoziţie cu Cel Prea Înalt, cornul cel mic se înalţă ca fiind egal cu Dumnezeu (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,4; comp. Isaia 14,12-14).

Literatura eclesiastică este suprasaturată de probe ale pretenţiilor arogante şi hulitoare ale papalităţii. Exemple tipice sunt următoarele extrase dintr-o întinsă lucrare enciclopedică scrisă de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:

„Papa este de o demnitate atât de mare şi atât de înaltă încât el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu ...”

„Papa este încoronat cu o întreită coroană ca împărat al cerului, al pământului şi al locurilor de jos.”

„Papa este ca Dumnezeu pe pământ, unicul suveran al credincioşilor lui Hristos, căpetenia împăraţilor, având plinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea nu numai a împărăţiei pământeşti, dar şi a celei cereşti ...”

„Papa are o autoritate atât de mare încât poate să modifice, să explice, sau să interpreteze chiar şi legiledivine ...”

„Papa poate să modifice legea divină, întrucât puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, şi el acţionează ca vicerege al lui Dumnezeu pe pământ cu puterea nemărginită de a-şi lega şi dezlega oile.”

„Tot ceea ce se spune că face Domnul Dumnezeu Însuşi şi Mântuitorul, acestea le face şi vicarul Lui, cu condiţia ca să nu facă nimic contrar credinţei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, „Papa II”, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).

Va asupri. Sau „va epuiza”, „va distruge”. Evenimentul este descris anterior în cuvintele: „cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit” (v. 21). Expresia descrie persecuţia continuă şi neobişnuită. Papalitatea recunoaşte că a persecutat şi apără astfel de acte ca fiind o exercitare legitimă a puterii ce i-ar fi fost acordată, zice-se, de către Hristos. Cuvintele următoare sunt din The Catholic Encyclopedia:

„În bula „Ad extirpanda” (1252) Inocenţiu IV zice: „Când cei declaraţi vinovaţi de erezie au fost predaţi puterii civile de către episcop sau de reprezentanţii lui, sau de Inchiziţie, magistratul principal al cetăţiitrebuie să-i ia de îndată, şi, în decurs de cel mult cinci zile, să execute legile făcute împotriva lor, ”... Nu ar putea să mai rămână nici o îndoială cu privire la rânduielile civile vizate aici, deoarece pasajele care ordonau arderea ereticilor nepocăiţi erau inserate în decretaliile papale din constituţiile imperiale „Commissis nobis” şi „Inconsutibilem tunicam”. Mai sus numita bulă „Ad extirpanda” a rămas deci un document fundamental al Inchiziţiei, reînnoit sau reîntărit de diferiţi papi: Alexandru V (1254-61), Clement IV (1265-68), Nicolae IV (1288-92), Bonifaciu VIII (1294-1303) şi alţii. Prin urmare autorităţile civile erau obligate de papi sub pedeapsa cu excomunicarea să execute sentinţele judecătoreşti care îi osândeau pe ereticii care nu se pocăiau la ardere pe rug” (Joseph Blotzer, art. „Inchiziţie, Vol. VIII, p. 34).

Încumeta. Aramaic sebar, „a avea de gând”, „a intenţiona”, „a se strădui”, „a încerca”. Este indicată o încercare premeditată (vezi GC 446).

Vremurile Sau „Timpurile”. Aramaic, zimmin (singular, zeman), un termen care denotă timp fixat ca în cap. 3,7.8; 4,36; 6,10.13, sau o perioadă de timp ca în cap. 2,16; 7,12. O sugestie cu privire la sensul expresiei „a schimba timpurile” se dă în cap. 2,21 unde cuvintele aramaice identice pentru „schimbare” şi „timpuri” apar din nou împreună. Totuşi, Daniel acolo pune în seama lui Dumnezeu prerogativa de a schimba timpurile. Dumnezeu este Cel care are sub controlul Său destinul naţiunilor. El este Cel care „răstoarnă şi pune pe împăraţi” (cap. 2,21). „Mai presus de şi prin acţiunea şi contra-acţiunea intereselor, puterii şi

pasiunilor omeneşti, instrumentele Celui Atotputernic realizează în linişte şi cu răbdare lucrările voinţei Sale” (Ed 173). Tot Dumnezeu este Acela care hotărăşte şi „timpul” (aramaicul zeman) când sfinţii urmează să intreîn posesia împărăţiei (cap. 7,22). Pentru cornul cel mic strădania de a schimba vremurile ar indica o tentativă deliberată de a exercita prerogativele lui Dumnezeu în încercarea de a determina cursul istoriei omenirii.

Legea. Sau „Legile”. Aramaicul dath, folosit atât pentru legile omeneşti (cap. 2,9.13.15; 6,8.12.15) cât şi pentru cele divine (Ezra 7,12.14.21.25.26). Aici este evident că se face referire la legea divină, întrucât legea omenească este schimbată de cei din locurile de răspundere, iar o astfel de schimbare nu prea ar avea dece să constituie un subiect al profeţiei. Cercetând dacă papalitatea s-a străduit să schimbe legea divină, găsim răspunsul în marea apostazie a primelor secole creştine care a introdus numeroase doctrine şi practici contrarevoinţei lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cea mai îndrăzneaţă schimbare a fost în ce priveşte ziua săptămânală de închinare. Biserica apostată recunoaşte pe faţă că este răspunzătoare de introducerea cultului duminicii, pretinzând că are dreptul de a face astfel de schimbări (vezi GC 446). Un catehism cu autoritate pentru preoţi zice: „Dar Biserica lui Dumnezeu (adică, biserica apostată) în înţelepciunea ei a rânduit ca celebrarea zilei de Sabat să fie transferată asupra „zilei Domnului” (Catehismul Sinodului din Trent, traducerea Donovan, ed. 1829, p. 358). Catehismul acesta a fost scris din ordinul acelui mare sinod, şi publicat sub auspiciile papei Pius V.

În toată perioada Noului Testament creştinii au ţinut ziua a şaptea a săptămânii ca Sabat (vezi comentariul la Fapte 17,2). Trecerea de la Sabat la duminică a fost un proces treptat care a început cândva înainte de anul 150 d.Hr., şi a continuat pentru aproximativ trei secole. Primele referiri istorice la ţinerea duminicii de persoane ce se pretindeau creştine apar în Epistola lui Barnaba (cap. 15) şi în Întâia Apologie (cap. 67) a lui Iustin Martirul ambele datând cam de pe la 150 d.Hr. Ambele susţineau că nu trebuie să se ţină Sabatul ci trebuie să se ţină Duminica. Prima referire autentică la Duminică în calitate de „Ziua Domnului” vine din lucrarea apocrifă Evanghelia după Petru şi de la Clement Alexandrinul (Diverse, v. 14), către finele secolului al II-lea.

Înainte de revolta iudaică sub Bar Cochba, 132-135 d.Hr., Imperiul Roman recunoştea iudaismul ca religie legală, iar creştinismul ca o sectă iudaică. Dar ca urmare a acestei revolte iudeii şi iudaismul au fost discreditaţi. Pentru a evita persecuţia care a urmat, începând de pe vremea aceasta creştinii au căutat prin toate mijloacele posibile să lămurească faptul că ei nu erau iudei. Referiri repetate din partea scriitorilor creştini în următoarele trei secole la ţinerea Sabatului ca fiind „iudaizare”, împreună cu lipsa referinţelor istorice cu privire la ţinerea de către creştini a duminicii ca zi sfântă înainte de revolta iudaică, îndreaptă atenţia către perioada anilor 135-150 d.Hr., ca fiind timpul când creştinii au început să ataşeze sfinţenia Sabatului zilei întâi a săptămânii.

Totuşi ţinerea duminicii nu a înlocuit-o imediat pe aceea a Sabatului, ci a însoţit-o şi a suplimentat-o. Timp de câteva secole creştinii au ţinut ambele zile. La începutul secolului al III-lea, de pildă, Tertulian observa că creştinii nu se lăsaseră de Sabat. Puţin mai târziu lucrarea apocrifă Constituţiile Apostolice (ii. 36) îi îndemna pe creştini să „ţină Sabatul şi sărbătoarea Zilei Domnului”.

Pe la începutul secolului al IV-lea duminica dobândise o preferinţă oficială faţă de Sabat. În lucrarea lui, Comentariu la Psalmul 92, Eusebiu, istoric bisericesc de frunte al epocii, scria: „Toate lucrurile pe care eram datori să le facem în Sabat, le-am transferat asupra zilei Domnului, ca aparţinându-i mai corespunzător, pentru că are prioritate şi este întâia în rang şi este mai de cinste decât Sabatul iudaic. ”

Cea dintâi hotărâre oficială a Bisericii Catolice care exprimă preferinţă pentru Duminică a fost luată la Sinodul de la Laodicea, în secolul al IV-lea: Canonul 29 al acestui sinod stipulează că „creştinii nu trebuie să iudaizeze şi să nu lucreze Sâmbăta (Sabat) ci să lucreze în această zi; dar ziua Domnului să o onoreze în mod deosebit, şi, fiind creştini, ar trebui, dacă e posibil, să nu lucreze în ziua aceea. Dacă, însă, ei tot vor fi găsiţi iudaizând, să fie îndepărtaţi de la Hristos”. Sinodul acesta a prevăzut ca serviciile divine să aibă loc în Sabat, dar ziua era desemnată ca o zi de lucru. Este demn de observat că această primă lege eclesiastică impunând ţinerea duminicii, prezintă iudaizarea ca motiv de evitare a ţinerii Sabatului. Mai mult, aspra măsură luată împotriva ţinerii Sabatului este o dovadă că mulţi încă mai „iudaizau” în ziua aceea. Într-adevăr scriitorii secolelor al IV-lea şi al V-lea îi avertizau de repetate ori pe semenii lor creştini să se ferească de această practică. Pe la anul 400 de exemplu, Chrisostom observa că mulţi încă mai ţineau Sabatul după felul iudeilor,

iar astfel iudaizau.

Rapoarte contemporane descoperă de asemenea faptul că bisericile din Alexandria şi din Roma purtau răspunderea principală pentru promovarea ţinerii duminicii. Pe la anul 440 d.Hr., istoricul bisericesc Socrate scria că „aproape toate bisericile din întreaga lume celebrează sfintele taine în Sabat în fiecare săptămână, totuşi, creştinii din Alexandria şi din Roma, datorită unei vechi tradiţii, au încetat să facă astfel” (Istoria Eclesiastică, v. 22). Cam pe aceeaşi vreme Sozomen scria că „oamenii din Constantinopol şi aproape de pretutindeni, se adună laolaltă în Sabat ca şi în ziua întâia a săptămânii, obicei care nu se păstrează la Alexandria sau la Roma.”

Trei realităţi devin astfel clare: 1) Concepţia despre sfinţirea duminicii printre creştini a apărut iniţial datorită efortului lor de a evita practici care ar fi tins să-i identifice ca iudei, şi astfel să ducă la persecuţie. 2) Biserica Romei a dezvoltat de timpuriu o preferinţă pentru duminică; iar sporirea importanţei acordată Duminicii în biserica timpurie cu preţul Sabatului este în strânsă legătură cu ridicarea treptată a Romei la putere. 3) În sfârşit, influenţa romană a reuşit să facă din ţinerea duminicii o chestiune de legislaţie bisericească, aşa cum a făcut cu multe alte practici ca de pildă cultul Mariei, venerarea sfinţilor şi a îngerilor, folosirea icoanelor şi rugăciunile pentru morţi. Sfinţirea duminicii stătea pe aceeaşi bază ca şi aceste practici nebiblice introduse în biserică de episcopul Romei.

O vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme. Aramaicul ‘iddan tradus aici prin „vreme” apare şi în cap. 4,16.23.25.32. În pasajele acestea cuvântul ‘iddan însemnează fără îndoială „un an” (vezi comentariul la cap. 4,16). Cuvântul tradus „vremi”, derivând de asemenea de la ‘iddan a primit de le masoreţi punctuaţia de plural, dar învăţaţii sunt în general de acord că ar fi trebuit să fie vocalizat ca un dual, însemnând în felul acesta „două vremi”. Cuvântul pelag poate fi bine tradus prin termenul jumătate [în KJV este tradus prin „diviziune”, „parte”]. De aceea traducerea cea mai acceptabilă este aceea de „o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme”.

O comparaţie cu profeţiile paralele care atrag atenţia la aceeaşi perioadă de timp, dar de o altă manieră,ne ajută să calculăm lungimea timpului despre care este vorba, În Apocalips 12,14 perioada este denumită „o vreme, vremi şi jumătate de vreme”. Aceeaşi perioadă este amintită mai la începutul capitolului ca „o mie două sute şase zeci de zile” (Apocalips 12,6). În Apocalips 11,2.3 expresia „o mie două sute şase zeci de zile”este echivalentă cu „patruzeci şi două de luni”. În felul acesta este clar că o perioadă de trei vremuri şi jumătate este egală cu 42 de luni, care la rândul lor sunt egale cu 1260 de zile, şi că „o vreme” reprezintă 12 luni sau 360 de zile. Perioada aceasta poate fi numită un an profetic. Totuşi un an profetic de 360 de zile sau 12 luni de 30 de zile nu trebui să fie confundat nici cu anul calendaristic iudaic, care era un an lunar de o lungime variabilă (cu luni de 29 şi 30 de zile), nici cu anul calendaristic solar de 365 de zile (vezi Vol. II, p. 111, 112). Un an profetic însemnează 360 de zile, dar o zi profetică ţine locul unui an solar.

Deosebirea aceasta poate fi explicată astfel: Un an profetic de 360 de zile nu este literal, ci simbolic, deaceea cele 360 de zile ale lui sunt zile profetice, nu literale. Pe temeiul principiului zi-an, aşa cum este ilustrat în Numeri 14,34 şi Ezechiel 4,6 o zi în profeţia simbolică reprezintă un an literal. În felul acesta un an profeticsau „o vreme”, reprezintă 360 de ani literali, naturali, şi, tot aşa, o perioadă de 1260 sau 2300 sau oricare alt număr de zile profetice însemnează tot atâţia ani literali, reali (adică ani solari întregi, aşa cum sunt demarcaţi de sezoane, care sunt stăpânite de soare). Deşi numărul zilelor în fiecare an lunar, era variabil, calendarul iudaic era corectat prin adăugarea ocazională a unei luni în plus (vezi Vol. II, p. 104), aşa că pentru scriitorii biblici – ca şi pentru noi – un şir lung de ani lunari era întotdeauna echivalent cu acelaşi număr de ani solari. Cu privire la aplicarea principiului zi-an vezi p. 39-76.

Validitatea principiului zi-an a fost demonstrată de împlinirea precisă a diferitelor profeţii calculate după metoda aceasta, mai ales a celor 1260 de zile şi a celor 70 de săptămâni. O perioadă de trei ani şi jumătate reali este absurd de scurtă pentru a împlini cerinţele profeţiilor celor 1260 de zile cu privire la papalitate. Dar atunci când pe baza principiului zi-an perioada este extinsă la 1260 de ani, profeţia îşi găseşte o împlinire unică.

În iulie 1790, treizeci de episcopi romano-catolici au apărut înaintea conducătorilor guvernului revoluţionar al Franţei ca să protesteze împotriva legiunilor care urmăreau să scoată clerul francez de sub

jurisdicţia papei şi să-i facă direct răspunzători faţă de guvern. Aveau de gând, întrebau ei, conducătorii revoluţiei să acorde libertate tuturor religiilor „cu excepţia aceleia care fusese cândva supremă, care fusese susţinută de evlavia părinţilor noştri şi de toate legile Tatălui, şi care timp de douăsprezece secole fusese religia naţională?” (A. Aulard, Creaţionismul şi Revoluţia Franceză, p. 70).

Perioada profetică a cornului mic a început în anul 538 d.Hr., când ostrogoţii au renunţat la asedierea Romei, iar episcopul Romei, eliberat de controlul arian, a fost liber să exercite prerogativele decretului lui Iustinian din 533, şi prin urmare să sporească autoritatea „Sfântului Scaun” (vezi comentariul la v. 8). Exact după 1260 de ani (1798), biruinţele spectaculoase ale oştirilor lui Napoleon în Italia l-au lăsat pe papa la mila guvernului revoluţionar franceze, care l-a avizat că religia catolică va constitui permanent vrăjmaşul de neînduplecat al republicii şi a adăugat că „mai este un lucru chiar mai esenţial pentru realizarea scopului dorit,iar acesta este distrugerea, dacă este posibil, a centrului unităţii Bisericii Romane, şi urmează ca domnia voastră, care întruchipaţi în persoana dumneavoastră calităţile cele mai distinse ale generalului şi ale omului politic iluminat, să realizaţi scopul acesta dacă consideraţi că este posibil” (Ibid., p. 158). Ca răspuns la acesteinstrucţiuni şi la ordinul lui Napoleon, Berthier, cu o oştire franceză a intrat în Roma, a proclamat sfârşitul guvernării politice a papei şi l-a luat pe papa prizonier ducându-l în Franţa, unde a murit în exil.

Răsturnarea papalităţii în anul 1798 marchează apogeul unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei progresiv precum şi sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Pentru o mai completă descriere a ridicării şi declinului papalităţii, vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol.

Daniel 7:26 26. Va veni judecata. Vezi comentariul la v. 9-11. Judecata va da sentinţa de desfiinţare a papalităţii. Puterea aceasta îşi va continua războaiele sale împotriva sfinţilor până la sfârşit de tot. Atunci stăpânirea ei vafi înlăturată pentru totdeauna şi nimicită.

Daniel 7:27 27. Se vor da. Aici este o străfulgerare a reasigurării asupra rezultatului final al luptelor şi al persecuţieiprin care au trecut sfinţii. Binecuvântată făgăduinţă! Domnul Hristos va reveni în curând pentru a-i lua pe sfinţii Săi şi a-i primi în împărăţia şi la răsplata veşnică.

Toate puterile. Pe pământul refăcut, patria celor drepţi, nu va mai fi neînţelegere şi nemulţumire. Un singur puls al armoniei va vibra în întregul univers. Toţi cei mântuiţi îi vor da voioasă ascultare lui Dumnezeu şi vor rămâne veşnic în fericita Lui prezenţă.

Daniel 7:28 28. Tulburat. Sau „speriat”.

Culoarea feţei. Aramaicul ziw, care după unii autori înseamnă „faţă”, după alţii „strălucire” probabil în sensul de „înfăţişare”. Dezvăluirea istoriei viitoare a sfinţilor l-a uimit şi întristat într-o mare măsură pe profet.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7

Dezvoltarea marii apostazii care a culminat cu papalitatea a fost un proces treptat care a acoperit mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul aceste puteri.

În privinţa viitorului, Domnul Isus Şi-a avertizat ucenicii: „Luaţi seama să nu vă înşele cineva”, căci „sevor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi”, săvârşind „semne mari şi minuni” pentru confirmarea pretenţiilor lor mincinoase „până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24,4.11.24).

Pavel, vorbind în mod inspirat, spunea că se vor scula oameni „care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor ” (Fapte 20,29.30). Rezultatul avea să fie o „lepădare de credinţă” (apostazie) în care se va da pe faţă puterea pe care el o menţionează sub denumirea de „omul fărădelegii” şi „taina fărădelegii”, care se împotriveşte adevărului, se înalţă mai presus de Dumnezeu şi uzurpă autoritatea lui

Dumnezeu asupra bisericii (2Tesaloniceni 2,3.4). Puterea aceasta care, avertiza el, era deja la lucru într-o măsură mai mică (v. 7), urma să lucreze „prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (v. 9). Maniera tainică a arătării sale urma să fie atât de iscusit camuflată încât nimeni în afară de aceia care credeau şi iubeau adevărul cu sinceritate, nu avea să fie la adăpost de pretenţiile ei înşelătoare (v. 10-12).

Înainte de sfârşitul primului secol apostolul Ioan scria că „în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi” (1Ioan 4,1), iar ceva mai târziu, că „în lume s-au răspândit mulţi amăgitori” (2Ioan 7). Acesta, zicea el, „este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1Ioan 4,3).

Prezicerile acestea avertizau că deja acţionau în biserică forţe prevestitoare de rele, forţe care prevesteau erezie, schismă şi apostazie de mari proporţii. Pretinzând prerogativele şi autoritatea care Îi aparţin numai lui Dumnezeu, şi totuşi acţionând pa baza unor principii satanice şi prin metode satanice, unealta aceasta îi va amăgi în cele din urmă pe majoritatea creştinilor să accepte conducerea lui şi astfel îşi va asigura controlul asupra bisericii (vezi Fapte 20,29.30; 2Tesaloniceni 2,3-12).

În vremurile apostolice fiecare grupare locală îşi alegea proprii slujbaşi şi îşi rezolva singură problemele. Biserica universală era totuşi „un singur trup” în virtutea lucrării nevăzute a Duhului Sfânt, şi a călăuzirii apostolilor, care îi uneau pe credincioşii de pretutindeni într-un „singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez” (vezi Efeseni 4,3-6). Conducătorii bisericilor locale trebuiau să fie oameni „plini de Duhul Sfânt” (Fapte 6,3) aleşi, pregătiţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt (vezi Fapte 13,2) şi numiţi (Fapte 6,5) şi întăriţi prin binecuvântare de către biserică (Fapte 13,3).

Pe măsură ce biserica şi-a părăsit „dragostea dintâi” (Apocalips 2,4), ea şi-a pierdut curăţia doctrinară, înaltele sale standarde de conduită personală, şi legătura invizibilă a unităţii realizată prin Duhul Sfânt. În ce priveşte cultul, formalismul a luat locul simplităţii. Popularitatea şi puterea personală au ajuns să deţină o pondere din ce în ce mai mare în alegerea conducătorilor, care mai întâi şi-au asumat o autoritate sporită în cadrul bisericii locale, şi apoi au căutat să şi-o extindă la nivelul bisericilor învecinate.

Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost înlocuită cu timpul de autoritarismul eclesiastic concentrat în mâinile unui singur slujbaş, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era supus personal şi prin a cărui unică mijlocire se avea acces la mântuire. De aici înainte conducerea se gândea numai cum să stăpânească biserica în loc să îi slujească, iar „cel mai mare” nu mai era cineva care să se considere „robul tuturor”. Astfel, treptat, s-a dezvoltat concepţia unei ierarhii preoţeşti care s-a interpus între fiecare creştin şi Domnul său.

Potrivit cu scrierile atribuite lui Ignaţiu din Antiohia, care a murit pe la anul 117, prezenţa episcopului era necesară pentru celebrarea ritualurilor religioase şi pentru supravegherea treburilor bisericeşti. Irineu (decedat în jurul anului 200) îi clasifica pe episcopii diferitelor biserici după vârsta şi importanţa relative ale bisericilor peste care prezidau. El acorda o onoare deosebită bisericilor înfiinţate de apostoli, şi susţinea că toate celelalte bisericii trebuia să fie de acord cu biserica din Roma în materie de credinţă şi doctrină. Tertulian (decedat în 225) susţinea supremaţia episcopului faţă de prezbiteri – bătrânii aleşi la nivel local.

Ciprian (decedat în jurul anului 258) este considerat fondatorul ierarhiei romano-catolice. El susţinea teoria că este o singură biserică adevărată, şi că în afară de ea nu există posibilitate de mântuire. El avea pretenţia că Petru a întemeiat biserica din Roma, şi că prin urmare episcopul bisericii din Roma ar trebui să fieonorat mai mult decât alţi episcopi, iar părerile şi deciziile sale să aibă întotdeauna întâietate. El sublinia importanţa succesiunii apostolice directe, afirma preoţia reală a clerului, şi susţinea că nici o biserică n-ar putea să celebreze ritualurile religioase sau să-şi rezolve treburile fără prezenţa şi consimţământul episcopului.

Factorii care au contribuit la ascendenţa şi, cu timpul, la supremaţia episcopului Romei au fost următorii: 1) Fiind capitala şi metropola lumii civilizate, Roma era locul natural pentru reşedinţa unei biserici mondiale. 2) Biserica Romei era singura din apus care pretindea că are origine apostolică, un fapt care, pe atunci, făcea să se pară natural ca episcopul Romei să aibă întâietate faţă de ceilalţi episcopi. Roma ocupa o poziţie foarte onorabilă chiar şi înainte de anul 100 î.Hr. 3) Mutarea capitalei politice de la Roma la

Constantinopol de către Constantin (330) l-a lăsat pe episcopul Romei oarecum liber de controlul imperial, şi de aici înainte împăratul a dat un sprijin consistent mai degrabă pretenţiilor acestuia faţă de acelea ale altor episcopi. 4) În parte, împăratul Iustinian l-a sprijinit puternic pe episcopul Romei, şi i-a satisfăcut interesele printr-un edict imperial recunoscându-i supremaţia asupra bisericilor din răsărit şi din apus – un edict care nu putea să intre pe deplin în vigoare decât după zdrobirea stăpânirii ostrogoţilor asupra Romei în anul 538. 5) Succesul bisericii din Roma de a rezista diferitelor aşa-zise mişcări eretice, mai ales gnosticismului şi monoteismului, i-a dat o înaltă reputaţie de ortodoxie, iar grupările aflate în conflict adesea apelau la episcopul din Roma ca să arbitreze în neînţelegerile lor. 6) Controversele teologice din răsărit care au divizat şi slăbit biserica din răsărit au lăsat Roma liberă să se devoteze unor probleme mai practice şi să folosească ocaziile pentru a realiza o extindere a autorităţii. 7) Împrejurările repetate când a reuşit să evite sau să îmblânzească atacurile barbare asupra Romei au ridicat prestigiul politic al papalităţii, iar adesea în lipsa conducerii civile papa a servit oraşul cu funcţiunile esenţiale ale guvernării civile. 8) Invaziile mahomedane au stânjenit Biserica din răsărit, eliminând în felul acesta unicul rival al Romei. 9) Invadatorii barbari din apus se pretindeau deja, în cea mai mare parte, convertiţi la creştinism, iar invaziile acestea l-au eliberat pe papa de sub controlul imperial. 10) O dată cu convertirea lui Clovis (496), regele francilor, papalitatea a găsit o armată puternică care să-i susţină interesele, şi un ajutor eficient în sprijinul convertirii altor triburi barbare.

Mărturisind creştinismul, Constantin cel Mare (decedat în 337) a unit biserica cu statul, a subordonat biserica statului, şi a făcut din biserică un instrument al politicii de stat. Reorganizarea administraţiei politice aImperiului Roman făcută de el a devenit modelul administraţiei eclesiastice a Bisericii Romane, şi astfel al ierarhiei catolice romane. Pe la 343 Sinodul de la Sardica i-a conferit episcopului de Roma jurisdicţie asupra episcopilor metropolitani, sau arhiepiscopilor. Papa Inocenţiu I (decedat în 417) pretindea că are jurisdicţie peste întreaga lume creştină, dar nu a fost în stare să exercite această putere.

Augustin (decedat în 430), unul din marii părinţi bisericeşti şi întemeietorul teologiei medievale, susţinea că Roma deţinuse întotdeauna supremaţia asupra bisericilor. Lucrarea lui clasică Cetatea lui Dumnezeu prezenta într-o manieră plină de îndrăzneală idealul catolic al unei biserici universale care să conducă un stat universal, iar aceasta a oferit premisele teoretice ale papalităţii medievale.

Leo I (cel Mare, decedat în 461) a fost primul episcop al Romei care a proclamat că Petru a fost primulpapă, care a susţinut succesiunea neîntreruptă a papilor începând cu Petru, care a pretins că are primatul direct de la Isus Hristos, şi care a izbutit să aplice aceste principii în administraţia treburilor bisericii. Leo I a definitivat teoria puterii papale, şi a făcut din puterea aceasta o realitate. El a fost cel care a obţinut un edict imperial care declara că deciziile papale au putere de lege. Cu sprijinul imperial el s-a aşezat mai presus de sinoadele bisericeşti, asumându-şi dreptul de a defini doctrina şi a emite hotărâri. Succesul lui de a-l convinge pe Atila să nu intre în Roma (452) şi încercarea lui de a-l opri pe Gaiseric (Genseric, 455) a sporit prestigiul său şi al papalităţii. Leo I cel Mare a fost fără îndoială atât un conducător în cele temporale cât şi un conducător spiritual al poporului său. Pretenţiile papale de mai târziu la autoritate statală au fost întemeiate încea mai mare parte pe presupusa autoritate a unor documente contrafăcute cunoscute ca „pioasele fraude”, precum aşa-numita Donaţie a lui Constantin.

Convertirea lui Clovis, conducătorul francilor, la credinţa romană pe la anul 496 când cei mai mulţi năvălitori barbari erau încă arieni, i-a dat papei un aliat politic puternic dispus să lupte pentru biserică. Timp de peste douăsprezece secole: spada Franţei, „fiul cel mai mare” al papalităţii, a fost un agent activ pentru convertirea oamenilor la Biserica Romei şi pentru menţinerea autorităţii papale.

Pontificatul Papei Grigore I (cel Mare, decedat în 604), primul dintre prelaţii medievali ai bisericii marchează trecerea de la era antică la cea medievală. Grigore şi-a asumat cu îndrăzneală rolul, deşi nu şi titlul,de împărat al apusului. El a pus bazele puterii papale în cursul Evului Mediu, iar pretenţiile de mai târziu la absolutism ale papalităţii datează de la el. Eforturile misionare extensive începute de Grigore cel Mare au întins într-o mare măsură influenţa şi autoritatea Romei.

Când, peste un secol, lombarzii ameninţau să se întindă peste toată Italia, papa a apelat la Pepin, rege alfrancilor, să-i vină în ajutor. Împlinind cererea, Pepin i-a înfrânt deplin pe lombarzi, iar în 756, i-a dăruit papeiteritoriul pe care-l luase de la ei. Darul acesta, cunoscut în general sub numele de Donaţia lui Pepin, marchează originea Statelor Papale şi începutul formal al domniei temporale a papei.

Din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea puterea papală a fost, vorbind în general, la nivelul cel mai scăzut. Următorul mare papă şi unul dintre cei mai mari dintre toţi, a fost Grigore al VII-lea (decedat în 1085). El susţinea că Biserica Romană n-a greşit şi nu poate greşi niciodată, că papa este judecătorul suprem, că el nu poate fi judecat de nimeni, că hotărârile lui nu pot fi schimbate, că numai el are dreptul la omagiul tuturor domnilor, şi că numai el singur poate să-i dea jos pe regi şi pe împăraţi.

Timp de două secole a existat o luptă continuă între papă şi împărat pentru supremaţie, luptă în care când unul când celălalt obţinea un succes temporar. Pontificatul lui Inocenţiu III (decedat în 1296) a găsit papalitatea la apogeul puterii ei, iar în cursul secolului următor ea s-a aflat chiar la zenitul gloriei ei. Pretinzând că este vicarul lui Hristos, Inocenţiu III a exercitat toate prerogativele pretinse de Grigore cu un secol şi mai bine înainte.

La un secol după Inocenţiu III, papa medieval ideal, Bonifaciu VIII (decedat în 1303) a încercat fără succes să domnească aşa cum domniseră înainte de el iluştrii lui predecesori. El a fost ultimul papă care a încercat să exercite autoritatea universală aşa cum o afirmase Grigore VII şi cum fusese menţinută de Inocenţiu III. Că puterea papei slăbea tot mai mult s-a văzut pe deplin în timpul aşa-numitei Captivităţi Babiloniene (1309-1377), când, făcând uz de forţă, francezii au mutat sediul papalităţii de la Roma la Avignon, în Franţa. La scurt timp după întoarcerea la Roma, a izbucnit ceea ce a fost cunoscut ca Marea Schismă (1378-1417). În acest timp au fost cel puţin doi, şi câteodată trei papi rivali în acelaşi timp, fiecare acuzându-l pe celălalt şi pretinzând că el este adevăratul papă. Ca urmare papalitatea a suferit o pierdere ireparabilă de prestigiu în ochii popoarelor Europei. Cu mult înainte de perioada Reformaţiunii multe voci din interiorul şi din afara Bisericii Catolice s-au înălţat ca să critice pretenţiile sale arogante şi numeroasele ei abuzuri atât ca putere civilă cât şi ca putere spirituală. Renaşterea culturii (Renaşterea) în Europa apuseană, epoca descoperirilor, creşterea puterii statelor naţionale, inventarea tiparului, şi diverşi alţi factori au contribuit la scăderea treptată a puterii papale. Pe vremea lui Martin Luther se făcuse deja mult pentru subminarea autorităţii Romei.

Reformaţiunea, considerată în mod obişnuit ca începând în 1517, prin afişarea celor nouăzeci şi cinci deteze, a văzut cum puterea papală a fost alungată de pe mari teritorii ale Europei nordice. Eforturile papalităţii de a combate Reformaţiunea a luat forme precum Inchiziţia, Indexul şi organizarea ordinului Iezuit. Iezuiţii audevenit oştirea intelectuală şi spirituală a bisericii pentru exterminarea Protestantismului. Timp de aproape treisecole Biserica Romei a dus o luptă viguroasă, dar în care pierdea treptat, împotriva forţelor luptând pentru libertate civilă şi religioasă.

În cele din urmă, în timpul Revoluţiei Franceze, Biserica Catolică a fost scoasă în afara legii în Franţa –prima naţiune din Europa care îi îmbrăţişase cauza, naţiunea care, timp de peste douăsprezece veacuri îi susţinuse pretenţiile ei şi îi purtase războiele, naţiunea în care principiile sale fuseseră testate mai deplin ca în oricare alta şi fuseseră găsite uşoare. În 1798 guvernul francez a ordonat armatei care opera în Italia sub comanda lui Berthier să-l ia prizonier pe papa. Cu toate că papalitatea a existat şi mai departe, ea a fost dezbrăcată de putere, şi niciodată de atunci nu a mai exercitat acelaşi fel sau aceeaşi măsură de putere pe careo dovedise în vremurile anterioare. În 1870 Statele Papale au fost complet absorbite în regatul unit al Italiei, puterea temporală pe care papalitatea o exercitase anterior timp de peste 1000 de ani a ajuns la sfârşit, iar papa a devenit de bunăvoie „prizonier al Vaticanului” până i s-a redat puterea temporală în 1929. Vezi comentariul la cap. 7,25.

Se vede clar din această scurtă schiţă că ridicarea puterii papale a fost un proces treptat, care s-a întins peste mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul ei. Primul proces se poate considera că a durat de la anul 100 d.Hr. până în anul 756; celălalt de la 1303 până la 1870 d.Hr. Papalitatea s-a aflat în culmea puterii ei de pe timpul lui Grigore VII (1073-85) până pe timpul lui Bonifaciu VIII (1294-1303). Astfel este clar că nu se pot da date care să marcheze o tranziţie clară de la lipsa de importanţă la supremaţie, sau de la supremaţie înapoi la o relativă slăbiciune. Aşa cum se întâmplă cu toate procesele istorice, ridicarea şi prăbuşirea papalităţii au fost şi una şi alta dezvoltări treptate.

Totuşi în anul 538 papalitatea era pe deplin formată şi funcţiona în toate aspectele ei semnificative, iar la 1798, 1260 de ani mai târziu, îşi pierduse, practic, toată puterea acumulată în cursul secolelor. Inspiraţia îi

acordase papalităţii 1260 de ani pentru a-şi demonstra principiile, metodele şi scopurile. Ca urmare, aceste două date trebuie să fie considerate ca marcând începutul şi sfârşitul perioadei profetice a puterii papale.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-28 PK 548, 553, 554

2, 3 GC 440

9, 10 GC 479

10 EW 52; GC 414, 480, 512; LS 241; MH 417; MYP 330; PP 339, 357; 1T 100; 4T 384, 453, 482

13 ED 132; GC 422

13, 14 GC 424, 426, 480

14 GC 427

18 AH 540; ML 273; PP 342

22 GC 661

25 DA 763; EX 233; EW 33; GC 56.54, 439, 446, LS 101; PR 178, 183, 184; SR 328, 331, 382, 1T 76;9T 230

27 DA 828; EW 151, 280, 295; GC 347, 614; MB 108; PP 170; SR 44, 403; 9T 219

28 PK 553

Daniel 8:1 1. Anul al treilea. Pentru o tratare a chestiunii domniei lui Belşaţar, vezi Nota Adiţională de la capitolul5. Începând cu capitolul 8 scriitorul revine la limba ebraică (vezi p. 749), care este folosită de aici până la sfârşitul cărţii.

Mai înainte. Fără îndoială o referire la viziunea din cap. 7.

Daniel 8:2 2. Eram la capitala Susa. Au fost multe discuţii cu privire la faptul dacă profetul Daniel a fost corporal la Susa, sau a fost numai în viziune. Atât cât reiese din context nu este nevoie să se deducă o prezenţă corporală. „Am văzut într-o vedenie”, sau pur şi simplu „am văzut în vedenie” poate fi înţeles ca o introducere la o serie de evenimente văzute în viziune fără să constituie o referire necesară la o prezenţă reală.Alte exemple de transportări de felul acesta care au avut loc în viziune, dar nu în realitate sunt: „vizita” lui Ezechiel la Ierusalim (vezi comentariul la Ezechiel 8,3) şi aceea a lui Ioan în pustie (Apocalips 17,3). Am mai putea adăuga şi experienţele lui Ellen G. White (vezi EW 32, 39). Pe de altă parte nu se poate dovedi că Daniel nu a fost corporal la Susa la data aceea. Nu este greu de imaginat ca deplasările lui fie cu treburi oficiale, fie de altă natură să-l fi purtat la vechea capitală a Elamului. La momentul acestei viziuni, dacă primulan al lui Belşaţar începe în 533, probabil că Elamul încă era o provincie babiloniană, deşi a trecut sub stăpânirea lui Cir cu ceva creme înainte de a lua Babilonul. Iosif presupune că profetul a fost în realitate la Susa la momentul viziunii (Antichităţi, x. 11. 7).

Capitala. Ebr. birah, „citadelă” sau „acropolă”. În evreieşte termenul este în apoziţie faţă de Susa. Expresia poate fi tradusă „în citadela Susa” sau folosind numele mai obişnuit în timpurile moderne, „capitala Susa”, aşa cum traduce şi Cornilescu. După istoricul grec Xenofon, regii persani au folosit mai târziu cetatea ca reşedinţă de iarnă, petrecându-şi restul anului la Babilon sau la Ecbatan. Pentru un plus de informaţii cu privire la Susa vezi comentariul la Estera 1,2.

Râul Ulai. Asirianul Ula, un râu neidentificat. Clasicii plasează Susa pe Eulaeus (Karun) sau pe Choaspes (Kerkha). Unii învăţaţi consideră că este vorba despre un canal între râurile Choaspes şi Coprates.

Daniel 8:3 3. Un berbece şi avea două coarne. Mai târziu îngerul identifică acest simbol ca reprezentând pe împăraţii Mediei şi Persiei (v. 20).

Mai înalt decât celălalt. Deşi s-a ridicat mai târziu decât Media, Persia a devenit puterea dominantă când Cir l-a înfrânt pe Astiages al Mediei în anul 553 sau 550. Mezii, totuşi, n-au fost trataţi ca un popor inferior sau subjugaţi, ci mai degrabă în calitate de confederaţi. Vezi comentariul la cap. 2,39.

Daniel 8:4 4. Împungea cu coarnele spre apus. Cir a cucerit Lidia în anul 647 î.Hr. şi Babilonul în anul 539. Cambises şi-a extins cuceririle spre sud până în Egipt şi Etiopia în anul 525. Darius Histaspe a mers spre nord împotriva Sciţilor în 513 (vezi Vol. III, p. 54-59).

Imperiul Medo-persan cuprindea mai mult teritoriu decât predecesorul său, Babilonul. Atât de pline de succes au fost oştile persane încât pe vremea lui Ahaşveroş (Estera 1,1) imperiul se întindea de la India la Etiopia, extremităţile răsăritene şi sudice ale lumii cunoscute pe atunci. Un titlu frecvent al monarhului persan era: „împărat al împăraţilor” sau „împărat al ţărilor”.

A ajuns puternic. Literal, „a făcut lucruri mari”, „s-a mărit”, s-a „preamărit”.

Daniel 8:5 5. Ţap. Identificat ca reprezentând „împărăţia Greciei” (v. 21), adică, Imperiul macedonean al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 7,6).

De la apus. Grecia se află la apus de Imperiul Persan.

Fără să se atingă de el. Mai degrabă „fără să atingă pământul”. Această descriere a marii viteze înfăţişează bine uimitoarea repeziciune a cuceririlor lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 7,6).

Daniel 8:7 7. S-a aruncat încruntat. Ebr. maras în forma aflată aici însemnează „a fi înfuriat”. Limbajul versetului acestuia descrie deplina supunere a Persiei de către Alexandru. Puterea imperiului a fost pe deplin zdrobită. Ţara a fost supusă, oştirile ei sfărâmate, iar oraşele ei jefuite. Cetatea împărătească Persepolis, ale cărei ruine încă mai stau ca un monument al splendorii sale antice, a fost nimicită prin foc.

Daniel 8:8 8. A ajuns foarte puternic. Sau „s-a mărit nespus de mult” (vezi comentariul la v. 4, 9).

Când a fost puternic de tot. Profeţia prezicea că Alexandru va cădea atunci când imperiul se va afla la apogeul său. La vârsta de 32 de ani, pe când era încă în floarea vârstei, marele conducător a murit de friguri, agravat, fără îndoială, de propria lui necumpătare. Vezi comentariul la cap. 7,6.

Patru coarne mari. Sau „patru însemnate”. Cu privire la cele patru regate macedonene (elenistice) în care a fost împărţit imperiul lui Alexandru, vezi comentariul la cap. 7,6; 11,3.4.

Daniel 8:9 9. Dintr-unul din ele. În ebraică expresia este ambiguă în ce priveşte genul. Cuvântul tradus „ele”, hem,este masculin. Acesta arată că, din punct de vedere gramatical, antecedentul este „vânturi” (v. 8) şi nu „coarne”, deoarece „vânturi” poate fi şi masculin şi feminin, dar „coarne” numai feminin. Pe de altă pare cuvântul tradus „unul”, ‘achath, este feminin, sugerând „coarnele” ca antecedent. ‘Achath ar putea natural, să se refere la cuvântul „vânturi”, care apare mai des la feminin. Dar ar fi îndoielnic ca scriitorul să atribuie două genuri diferite aceluiaşi substantiv într-o atât de apropiată relaţie contextuală. Pentru a ajunge la un acord

gramatical ar trebui sau ca ‘achath să fie schimbat la masculin, făcând ca întreaga expresie să se refere clar la „vânturi” sau cuvântul care-l reprezintă pe „ele” să fie schimbat la feminin, în care caz referirea ar fi ambiguă, întrucât ori „vânturi”, ori „coarne” ar putea să fie antecedentul. O serie de manuscrise ebraice au cuvântul tradus „ele” la feminin, ca în traducerea Cornilescu. Chiar dacă manuscrisele acestea reflectă textul original, pasajul rămâne tot ambiguu.

Comentatorii care interpretează „cornul cel mic” din versetul 9 ca referindu-se la Roma au avut dificultăţi să explice în chip satisfăcător cum putea Roma să se ivească dintr-una din subdiviziunile imperiului lui Alexandru. Însă dacă „ele” se referă la „vânturi” orice dificultate dispare. Atunci pasajul ar spune pur şi simplu că dintr-unul din cele patru puncte cardinale se va ivi o altă putere. În explicaţia literală a simbolurilor viziunii se spune că Roma se va ridica „la sfârşitul stăpânirii lor” (v. 23), adică a „împărăţiei” celor patru corne. Totuşi, v. 23 se referă numai la timpul când cornul cel mic se iveşte şi nu spune nimic cu privire la locul ivirii lui, în timp ce v. 9 este preocupat numai de localizarea lui.

Să nu uităm că profetul este aici în cursul unei descrieri a simbolurilor profetice, aşa cum i-au fost prezentate scenele. El încă nu interpretează viziunea. Interpretarea acestei părţi a viziunii apare în v. 23. O regulă importantă care trebuie respectată când se interpretează simbolurile viziunilor este de a da o interpretare numai acelor părţi ale reprezentării în tablou care erau menite să aibă o valoare interpretativă. Ca şi în parabole, anumite părţi sunt necesare pentru a completa prezentarea dramatică, dar nu au neapărat o importanţă în sine. Care din acestea au valoare interpretativă, numai Inspiraţia poate hotărî. Văzând că în situaţia de faţă Inspiraţia (v. 23) vorbeşte doar despre timpul când va apărea puterea reprezentată prin cornul acesta, şi nu spune nimic cu privire la punctul geografic al originii ei, nu avem motive să punem accent pe expresia „dintr-unul din ele”.

Întrucât viziunea capitolului 8 este strânsă legată cu schema profetică a capitolelor 2 şi 7, şi întrucât în aceste două scheme puterea care vine după Grecia este Roma ( vezi comentariul la cap. 2,40; 7,7) concluzia rezonabilă este că puterea reprezentată prin „cornul” din v. 8 se referă tot la Roma. Interpretarea aceasta este confirmată de faptul că Roma a împlinit cu exactitate diferitele elemente ale viziunii.

Un corn mic. Acest corn mic reprezintă Roma în ambele ei faze, păgână şi papală. Daniel a văzut Romamai întâi în faza ei păgână, imperială, luptându-se împotriva poporului iudeu şi a primilor creştini, şi apoi în faza ei papală, dăinuind până în zilele noastre şi în viitor, luptându-se împotriva bisericii adevărate. Pentru această dublă aplicaţie vezi comentariul la v. 13 şi 23.

Nespus de mult. Ebr. yether, cu sensul de bază „rămăşiţă”. În câteva cazuri descrie, ca aici, ceea ce trece de măsură, în sensul de a lăsa o rămăşiţă. Mai este tradus „cel dintâi” (Geneza 49,3), „aspru” [din belşug– KJV] (Psalmi 31,24), „şi mai (mult)” (Isaia 56,12). Cuvântul tradus prin „nespus de” în Daniel 8,8 este me’od, cuvântul mai obişnuit pentru „peste măsură”. În Vechiul Testament me’od este tradus de multe ori prin „afară din cale”, „foarte mare” (Geneza 13,13; 15,1; etc.) în forma lui simplă şi uneori în forma lui repetată. Nu se poate susţine că yether (Daniel 8,9) reprezintă un grad mai mare decât me’od. Orice măreţie aRomei întrecând-o pe a Greciei trebuie dovedită istoric, şi nu pe baza acestor cuvinte.

Spre miazăzi. Egiptul era de multă vreme un protectorat neoficial al Romei. Soarta lui era deja în mâinile Romei la 168 î.Hr., când lui Antioh Epifanul care voia să se războiască cu Ptolemeii i s-a ordonat să părăsească ţara. Egiptul pe când era încă sub administraţia lui ptolemaică, a constituit un pion al politicii romane răsăritene timp de mulţi ani înainte de a deveni, în anul 30 î.Hr., o provincie romană.

Spre răsărit. Imperiul seleucid a pierdut teritoriile lui apusene în favoarea Romei încă de la 190 î.Hr., iar în cele din urmă s-a transformat în provincia romană Siria în anul 65 î.Hr., sau la scurt timp după aceea.

Ţara cea minunată. Ebr. ţevi, „podoabă”, „slavă”. Aici se face referire fie la Ierusalim fie la ţara Palestinei. Ţevi este tradus ca „minunat” sau „măreţ” în cap. 11,16.41. Totuşi acolo ebraica are şi cuvântul care însemnează „ţară” pe când aici „ţară” se subînţelege. Palestina a fost încorporată în Imperiul Roman în anul 63 î.Hr.

Daniel 8:10

10. Oştirea cerurilor. Daniel încă mai descrie ce a văzut în viziune. Întrucât îngerul oferă explicaţia mai târziu (v. 24), nu suntem lăsaţi în nedumerire cu privire la importanţa celor descrise aici. „Oştirea” şi „stelele” îi reprezintă în mod evident „pe cei puternici şi pe poporul sfinţilor” (v. 24).

Le-a călcat în picioare. Aceasta se referă la furia cu care Roma l-a persecutat pe poporul lui Dumnezeuatât de adesea în decursul veacurilor. Pe timpul tiranilor Nero, Decius şi Diocleţian în vremurile păgâne, şi dinnou în timpurile papale, Roma nu a ezitat niciodată să se poarte aspru cu aceia pe care a ales să-i osândească.

Daniel 8:11 11. Căpetenia oştirii. Versetul 25 vorbeşte despre aceeaşi putere ridicându-se împotriva Domnului Domnilor. Referirea se face la Domnul Hristos, care a fost crucificat sub autoritatea Romei. Vezi comentariul la cap. 9,25; 11,22.

I-a. Ebr. mimmennu, care poate fi redat şi „de la el”, adică, de la „căpetenia oştirii”. Ebraica acestui pasaj prezintă anume probleme de traducere dificile. În versiunea greacă a lui Theodotion se află o traducere foarte diferită. Ea sună aşa: „Şi (aceasta va fi) până când căpetenia cea mare va fi eliberată captivitate, şi datorită lui jertfa a fost tulburată, iar el a prosperat; şi locul sfânt va fi pustiit”. Nu există vreo cale de a determina în ce măsură versiunea aceasta reflectă mai bine textul original al lui Daniel. Textul masoretic reflectat de KJV pare în general să constituie cea mai naturală exprimare.

Jertfa necurmată. Ebr. tamid, un cuvânt care apare de 103 ori în VT, folosit atât ca adverb cât şi ca adjectiv. Însemnează „necurmat”, „continuu”, şi este aplicat la diferite concepte, ca de pildă cutreierare neîncetată (Ezechiel 39,14), hrănire pentru totdeauna (2Samuel 9,7-13), durere care se simte totdeauna (Psalmi 38,17), nădăjduire pururea (Psalmi 71,14), mânie necontenită (Isaia 65,3), etc. El a fost deseori folosit în legătură cu ritualul sanctuarului pentru a descrie diferitele părţi ale slujbei obişnuite, ca de pildă „pâinea care se aşează necurmat” pe masa punerii pâinii înainte (Numeri 4,7), candela care trebuia să ardă necurmat (Exod 27,20), focul care trebuia să ardă necurmat pa altar (Levitic 6,13), jertfa mistuită de foc care trebuia să fie adusă în fiecare zi (Numeri 28,3.6), tămâia care trebuia să fie adusă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară (Exod 30,7.8). Cuvântul însuşi nu înseamnă „zilnic” [ca în KJV] ci numai „necurmat” sau „în mod regulat”.

În cap. 8,11 tamid are articolul hotărât şi este deci folosit adjectival. Mai mult, este independent, fără vreun substantiv şi trebuie să fie înţeles ori ca subiect şi să fie luat cu sensul de „perpetuitate”, sau să fie întregit cu un substantiv. În Talmud, atunci când tamid se foloseşte independent, ca aici, cuvântul denotă în chip consecvent jertfa necurmată. Traducătorii care au adăugat cuvântul „jertfă”, evident că au considerat că jertfa necurmată era subiectul profeţiei.

În ce priveşte sensul cuvântului tamid din pasajul acesta s-au susţinut trei concepţii principale:

1. Că „necurmat” se referă exclusiv la sacrificiile aduse în Templul din Ierusalim. Unii comentatori careîmpărtăşesc concepţia aceasta aplică smulgerea „necurmatei” la întreruperea slujbei la templu de către Antioh Epifanul timp de trei ani şi jumătate, de la 167 până la 164 î.Hr. (vezi comentariul la cap. 11,14). Alţii o aplicăla pustiirea Templului de către romani în anul 70 d.Hr.

2. Că „necurmat” reprezintă „păgânismul”, în contrast cu „urâciunea pustiitorului” (cap. 11,31), sau papalitatea; că ambii termeni identifică puteri persecutoare; că cuvântul tradus prin „necurmat”, se referă la îndelunga continuare a împotrivirii lui Satana faţă de lucrarea Domnului Hristos prin intermediul păgânismului; că îndepărtarea necurmatei şi aşezarea „urâciunii pustiitorului” reprezintă înlocuirea de către Roma papală a Romei păgâne, şi că evenimentul acesta este acelaşi cu acela descris în 2Tesaloniceni 2,7 şi Apocalips 13,2.

3. Că termenul „necurmat” se referă la slujba preoţească necurmată a Domnului Hristos în sanctuarul ceresc (Evrei 7,25; 1Ioan 2,1) şi la adevăratul cult al lui Hristos, în epoca Evangheliei; că îndepărtarea necurmatei reprezintă substituirea de către papalitate a unităţii voluntare a tuturor celor care cred în Hristos cu o unitate obligatorie într-o biserică vizibilă, a autorităţii lui Hristos, capul invizibil al bisericii cu autoritateacapului vizibil – papa –, a accesului direct la Hristos al tuturor credincioşilor cu ierarhia preoţească, a

mântuirii prin credinţa în Hristos cu un sistem al mântuirii prin fapte rânduit de biserică şi, mai ales, a lucrării de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot al nostru în curţile cereşti cu spovedania şi jertfa liturgică; şi că sistemul acesta a abătut aproape deplin atenţia oamenilor de la Hristos şi în felul acesta i-a lipsit de beneficiile lucrării Sale.

Mai departe, întrucât această a treia concepţie susţine că cornul cel mic este un simbol atât al Romei imperiale cât şi al Romei papale (vezi comentariul la v. 9, 13), prezicerile cu privire la lucrările lui mai pot fi înţelese ca aplicându-se la Roma păgână ca şi la Roma papală. Astfel „necurmata” se mai poate referi şi la Sanctuarul pământesc şi slujbele lui, iar îndepărtarea „necurmatei” la pustiirea Templului de către legiunile romane în anul 70 d.Hr. , şi încetarea ca urmare a acesteia a săvârşirii jertfelor. Acesta era aspectul activităţii „urâciunii pustiitorului” la care se referea Domnul Hristos în schiţarea de către El a evenimentelor viitoare (vezi comentariul la Daniel 11,31; comp. Matei 24,15-20; Luca 21,20).

Comentând aceste trei concepţii se poate spune că cea cu Antioh poate fi înlăturată pentru motivul că Antioh nu corespunde perioadei de timp şi nici altor specificaţii ale profeţiei (vezi comentariul la Daniel 9,25).

Atât a doua cât şi a treia explicaţie au fost susţinute de diferiţi interpreţi valoroşi din cadrul Mişcării Advente. Unii cercetători devotaţi ai Bibliei au susţinut că „necurmat” se referă la slujba preoţească a Domnului. Probabil că acesta este unul din pasajele Scripturii cu privire la care trebuie să mai aşteptăm pentruun răspuns definitiv. Aşa cum se întâmplă şi cu alte pasaje dificile ale Scripturii, se poate spune că mântuirea noastră nu depinde de deplina înţelegere a sensului pasajului din Daniel 8,11.

Cu privire la dezvoltarea istorică a celei de-a doua şi a treia concepţii vezi p. 60-64.

Locul. Ebr. makon, „aşezarea”. Makon este folosit în expresia „pentru Casa lui Dumnezeu, ca s-o aşeze din nou pe locul unde fusese ” (Evrei 2,68). Referirea primară aici ar fi la distrugerea Ierusalimului (veziDaniel 9,26).

Daniel 8:12 12. Oastea. Ebr. ţava, însemnând în general „oaste” sau „armată”, iar de câteva ori însemnând „slujbă”,ca de pildă muncă militară sau obligatorie (vezi Iov 7,1; 10,17; 14,14; Isaia 40,2). Tradus ca „oaste”, sau „armată”, prezicerea s-ar putea referi la mulţimile care au căzut sub influenţa acestei puteri. Puterea va ajungetare „dar nu prin puterea lui însuşi” (Daniel 8,24). Vezi şi comentariul la Daniel 10,1.

A aruncat adevărul la pământ. Papalitatea a copleşit adevărul cu tradiţii şi l-a întunecat prin superstiţii.

Daniel 8:13 13. În câtă vreme. Întrebarea este pusă răspicat în ebraică, în care literal se zice: „Câtă vreme vedenia, cea necurmată, abaterea pustiitoare să dea atât templul cât şi oastea la călcare în picioare”.

Jertfa necurmată! Vezi comentariul la v. 11.

Urâciunea pustiiri. Termenul acesta cuprinde ambele sisteme, păgân şi papal, de religie falsă în conflict cu religia lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 9, 11).

Sfântul locaş. Vezi comentariul la v. 14.

Oştirea. Vezi comentariul la v. 10.

Daniel 8:14 14. Mi-a zis. Versiunile LXX, Theodotion, siriacă spun: „I-a zis”.

Seri şi dimineţi. Ebr. ‘ereb boqer, literal „seară dimineaţă”, o expresie comparabilă cu descrierea zilelorcreaţiunii: „a fost o seară, şi apoi a fost dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1,5) etc. LXX are cuvântul „zile” după expresia „seară şi dimineaţă”.

Încercând să facă perioada aceasta să se conformeze cât de cât la cei trei ani ai pustiirii templului de către Antioh IV, unii au schimbat în chip ingenios expresia „2300 seri şi dimineţi” cu numai 1150 de zile literale. Cu privire la aceasta Keil a remarcat în mod corespunzător: „Un cititor evreu n-ar putea înţelege că perioada de timp de 2300 de seri-dimineţi ar fi 2300 de jumătăţi de zile sau 1150 de zile întregi, deoarece seara şi dimineaţa la creaţiune constituia nu o jumătate de zi ci o zi întreagă”. După ce citează declaraţia anterioară, Eduard Young zice: „Deci, trebuie să înţelegem expresia ca însemnând 2300 de zile” (The Prophecy of Daniel, p. 174.).

Comentatorii au încercat, dar fără succes, să găsească un eveniment în istorie care să corespundă unei perioade de 2300 de zile reale. După cum observă Wright: „Totuşi, toate eforturile de a armoniza perioada, fie considerând 2300 de zile fie 1150 de zile, cu oricare epocă istorică precisă menţionată în cărţile Macabeilor sau în Iosif s-au dovedit zadarnice ... Profesorul Driver, este îndreptăţit să spună: „Pare imposibil a găsi două date separate prin 2300 de zile (mai mare sau egal cu 6 ani şi 4 luni) care să corespundă cu descrierea” (Charles H. H. Wright). Daniel and His Prophecies, 1906, p. 186, 187). Singura cale de a da un sens acelor „zile” este de a le aplica într-un sens profetic prin folosirea principiului zi-an.

Durata timpului despre care se vorbeşte aici este specificată şi definită, dar în cap. 8 nu este indicată nici o dată pentru începutul ei. Totuşi, în capitolul se menţionează în mod special o astfel de dată (vezi comentariul la v. 25). Aceasta se va arăta că este 457 î.Hr. Începând de la această dată, cele 2300 de zile profetice, care desemnează un acelaşi număr de ani solari (vezi comentariul la cap. 7:25), ajung la anul 1844 d.Hr. Pentru o privire asupra dovezilor din context că în cap. 9,24-27 avem o explicare a viziunii din cap. 8,13-14 şi astfel localizează punctul de plecare al celor 2300 de zile-ani, vezi comentariul la cap. 9,21. pentru un comentariu al valabilităţii datei de 457 î.Hr., vezi comentariul la cap. 9,25. Pentru un comentariu al unei citiri inexistente a LXX de „2400” în loc de 2300, adesea citată în trecut, însă bazată pe o greşeală de tipar, vezi p. 58.

Sanctuarul. Întrucât cei 2300 de ani ne proiectează departe în era creştină, sanctuarul nu se poate referila Templul de la Ierusalim, care a fost distrus în anul 70 d.Hr. Sanctuarul noului legământ este în moc clar sanctuarul ceresc, „ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8,2; GC 411-417). În acest sanctuar Domnul Hristos îndeplineşte slujba de Mare Preot (Evrei 8,1). Ioan a văzut dinainte un timp în care o atenţie specială avea să fie îndreptată către „templul lui Dumnezeu şi altar şi cei care se închină în el” (Apocalips 11,1). Simbolurile întrebuinţate de autorul Apocalipsului sunt izbitor de similare cu acelea folosite în Daniel 8,11-13.

Va fi curăţit. De la ebr. qadas, „a fi drept”, „a fi neprihănit”. Verbul apare în forma de aici (niphal) numai o singură dată în Vechiul Testament, ceea ce sugerează că avem de-a face cu un sens special al termenului. Lexicografii şi traducătorii sugerează diferite sensuri, precum „va fi pus drept”, sau „va fi pus într-o stare dreaptă”, „va fi îndreptat”, „va fi declarat drept”, „va fi îndreptăţit”, „va fi răzbunat”. Traducerea „va fi curăţit” reflectă LXX, care aici are verbul katharisthesetai. Nu se ştie dacă traducătorii LXX i-au acordat un sens adaptat ebraicului qadas sau au tradus din manuscrise ebraice care foloseau un cuvânt ebraic diferit, probabil tahar, cuvântul ebraic obişnuit pentru „a curăţi”, „a fi curat”. Vulgata are forma mundabitur, care mai înseamnă şi „curăţit”. Vezi comentariul la cap. 9,24.

Ca un ajutor pentru a determina la ce eveniment în legătură cu sanctuarul ceresc se face referire aici, este bine să examinăm slujbele sanctuarului pământesc, întrucât preoţii din sanctuarul pământesc făceau o slujbă care era „chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8,5). Slujbele din cortul din pustie şi din Templu constau din două mari lucrări: slujba zilnică şi slujba anuală. Slujirea zilnică a lui Hristos ca Mare Preot al nostru era simbolizată prin slujba zilnică. Ziua anuală a Ispăşirii simboliza o lucrare pe care Hristos o va întreprinde la sfârşitul timpului. Pentru o discutare amănunţită a acestor două faze ale slujbei, vezi comentariul la Levitic 1,16; vezi şi GC 418-432. Profeţia din Daniel 8,14 anunţă momentul pentru începutul acestei slujbe speciale. Curăţirea sanctuarului ceresc cuprinde întreaga lucrare a judecăţii finale, începând cu faza de cercetare şi terminând cu faza de executare, care are ca rezultat eradicarea pentru totdeauna a păcatului din univers.

O trăsătură importantă a judecăţii finale este îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu înaintea tuturor fiinţelor din univers. Acuzaţiile false pe care Satana le-a adus împotriva guvernării lui Dumnezeu trebuie să fiedemonstrate ca nefondate. Dumnezeu trebuie să apară ca fiind cu totul drept în alegerea anumitor indivizi

pentru a-şi alcătui viitoarea Sa împărăţie, precum şi în interdicţia dată altora de a intra acolo. Acţiunile finale ale lui Dumnezeu vor determina următoarele mărturii ale oamenilor: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale” (Apocalips 15,3), „Tu eşti neprihănit, Doamne” (Apocalips 16,5) şi „Drepte şi adevărate sunt judecăţile Tale”(Apocalips 16,7). Satana însuşi va fi condus să recunoască dreptatea lui Dumnezeu (Vezi GC 670, 671). Cuvântul tradus „drept” şi „neprihănit” este dikaios, echivalentul ebraicului taddiq, derivat de la tadaq, o formă a căruia este tradusă „va fi curăţit” în Daniel 8,14. Astfel ebraicul tadaq poate să mai transmită şi ideea că caracterul lui Dumnezeu va fi pe deplin îndreptăţit ca apogeu al „ceasului judecăţii” (Apocalips 14,7), care a început în 1844. Vezi Problems in Bible Translation, p. 174-177.

Daniel 8:15 15. Căutam s-o pricep. Daniel nu a înţeles semnificaţia celor văzute. De multe ori purtătorii mesajului profetic trebuie să studieze ei înşişi mesajul respectiv pentru a-i descoperi sensul (1Petru 1,10-12). Este de datoria profetului să relateze cu credincioşie ceea ce a văzut şi auzit (vezi Apocalips 1,11).

Daniel 8:16 16. Gavril. Sau „Gabriel”. În Vechiul Testament numele Gabriel apare numai aici şi în cap. 9,21. Noul Testament consemnează apariţia acestei fiinţe cereşti pentru a vesti naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 1,11-20), precum şi pentru a vesti Mariei naşterea lui Mesia (Luca 1,26-33). Vizitatorul îngeresc s-a prezentat zicând: „Eu sunt Gabriel, care stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1,19). Gabriel ocupă poziţia de la care a căzut Satana (vezi DA 693; comp. DA 99). Gabriel a fost şi purtătorul soliilor profetice comunicate luiIoan (Apocalips 1.1; comp. DA 99). Vezi comentariul la Luca 1,19.

Daniel 8:17 17. Vremea sfârşitului. Viziunea se întindea până pe vremea când puterea pustiitoare va fi nimicită, un eveniment asociat cu venirea Domnului Isus (2Tesaloniceni 2,8).

Faptul că ultimele evenimente reprezentate în viziune se vor împlini la finele istoriei acestei lumi, trebuie păstrat în minte atunci când căutăm o explicaţie a simbolurilor viziunii. Orice interpretare care găseşte o împlinire completă a viziunii într-o perioadă mai timpurie ca de pildă pe vremea Macabeilor (vezi comentariul la Daniel 8,25) nu reuşeşte să corespundă pe deplin specificaţiilor îngerului, şi trebuie să fie considerată eronată şi înşelătoare.

Daniel 8:19 19. Vremea de apoi a mâniei. Vezi comentariul la v. 17.

Daniel 8:20 20. Berbecele. Vezi comentariul la v. 3, 4.

Daniel 8:21 21. Ţapul. Sau „cel păros”. Ebr. sa’ir, „păros”. Sa’ir este folosit şi independent pentru a desemna un ţap (Geneza 37,31; Levitic 4,23; etc.). În ce priveşte interpretarea vezi comentariul la Daniel 8,5.

Cornul cel mare. Un simbol al lui Alexandru cel Mare, „întâiul împărat” al imperiului mondial greco-macedonean care era menit să înlocuiască Imperiul Persan (vezi comentariul la v. 5-8; cap. 7,6).

Daniel 8:22 22. Patru împărăţii. Compară v. 8, cap. 11,4. Cu privire la regatele elenistice care s-au dezvoltat din imperiul lui Alexandru vezi comentariul la cap. 7,6. Împlinirea exactă a acestor aspecte ale viziunii ne asigură că ceea ce urmează se va împlini cu siguranţă aşa cum a fost prezis.

Daniel 8:23 23. La sfârşit. Adică, după ce subîmpărţirile imperiului lui Alexandru vor fi existat un timp. Împărăţia Romei s-a ridicat treptat, şi a ajuns la supremaţie numai după ce subîmpărţirile Imperiului Macedonean slăbiseră. Profeţia se aplică la Roma atât în forma păgână cât şi în cea papală. Se vede că este o aplicaţie amestecată, anumite puncte se aplică la amândouă, alte mai mult la una sau la alta (vezi comentariul la cap. 8,11). Că Roma papală a constituit continuarea Imperiului Roman este un fapt istoric bine stabilit:

„Oricare ar fi fost elementele romane pe care le-au lăsat barbarii şi arienii ele au fost puse sub protecţia Episcopului de Roma, care a rămas personajul principal după dispariţia împăratului ... În felul acesta Biserica Romană s-a introdus pe tăcute în locul Imperiului Roman mondial, a cărui continuare reală este; imperiul nu apierit ci doar a suferit o transformare ... Aceasta nu este o simplă „vorbă isteaţă”, ci recunoaşterea adevăratei stări istorice a lucrurilor, şi felul cel mai corespunzător şi rodnic de a descrie caracterul acestei biserici. Ea încă guvernează naţiunile ... Este o instituţie politică, şi tot atât de impunătoare ca un imperiu mondial, datorită continuării Imperiului Roman. Papa, care se numeşte „Rege” şi „Pontifex Maximus” este succesorul Cezarului ”

(Adolf Harnock, What is Christianity? (New York; G.P. Putnam’s Sons, 1903), p. 269, 270, italicele sunt în original).

Păcătoşii. Versiunea greacă zice „păcate”, o traducere ce se poate obţine prin schimbarea vocalizării masoretice.

Umplut măsura. Aici poate să fie o referire la timpul când diferite naţiuni, sau poate în special iudeii, vor fi umplut paharul nelegiuirii lor (vezi Geneza 15,16; Ed 173-177).

Fără ruşine. Sau cu o „înfăţişare înspăimântătoare”. Probabil o aluzie la Deuteronom 28,49-55.

Viclean. Ebr. chidoth, „lucruri grele de înţeles”, ca în Numeri 12,8, „ghicitoare” ca în Judecători 14,12;Ezechiel 17,2 sau „întrebări grele”, ca în 1Regi 10,1. Unii consideră că sensul aici este „vorbe cu două înţelesuri”, sau „purtare cu două feţe”.

Se va ridica. Adică, va lua puterea.

Daniel 8:24 24. Nu prin puterea lui însuşi. Compară cu „o oaste i s-a dat” (v. 12, KJV). Unii văd aici o referire la faptul că papalitatea a adus puterea civilă la supunere şi a făcut ca spada statului să fie pusă în slujba scopurilor religioase.

Va face pustiiri de necrezut. Sau „va pricinui distrugeri îngrozitoare”. Puterea aceasta i-a persecutat până la moarte pe aceia care s-au opus pretenţiilor ei hulitoare şi ar fi desfiinţat „poporul sfinţilor” dacă Domnul nu ar fi intervenit în favoarea lui.

Daniel 8:25 25. Viclenii. Sau „înşelăciuni”. Metodele puterii acesteia constituie desăvârşirea vicleniei şi înşelăciunii.

Liniştiţi. În timp ce mulţi cred că trăiesc în siguranţă vor fi prăpădiţi pe neaşteptate.

Domnul Domnilor. Evident este vorba de aceeaşi persoană numită „căpetenia oştirii” în v. 11, nimeni altul decât Domnul Hristos. Guvernatorul roman a fost cel care L-a osândit la moarte pe Domnul Hristos. Mâini romane l-au bătut în cuie pe cruce, şi o suliţă romană I-a străpuns coasta.

Fără ajutorul vreunei mâini. Aceasta dă de înţeles că Domnul Însuşi va distruge în cele din urmă această putere (vezi comentariul la cap. 2,34). Sistemul eclesiastic reprezentat prin această putere va dăinui până când va fi nimicit fără ajutor omenesc la a doua venire a Domnului Hristos (vezi 2Tesaloniceni 2,8).

O serie de comentatori au venit cu concepţia că puterea numită „cornul cel mic” din cap. 8 simbolizează lucrarea lui Antioh Epifanul (vezi comentariul la cap. 11,14). Totuşi, o atentă cercetare a profeţiei scoate la iveală faptul că acest rege persecutor seleucid a împlinit numai în parte specificaţiile prezentate. Cele patru coarne ale ţapului (cap. 8,8) au fost regate (v. 22), şi este natural să se aştepte ca şi cornul cel mic să fie un regat. Dar Antioh a fost doar unul din regii imperiului seleucid, deci era o parte a unuisingur corn. Prin urmare nu putea fi un alt corn întreg. Mai mult, cornul acesta s-a întins mult către sud, este

şi către ţara cea minunată a Palestinei (v. 9). Înaintarea lui Antioh în Egipt s-a sfârşit cu smerirea lui de către Romani, succesele lui din Palestina au fost de scurtă durată, iar atacul lui către răsărit a fost oprit de moartea lui. Politica lui de a impune elenismul a eşuat cu totul, şi nici uneltirile lui nu i-au adus o prosperitate deosebită (v. 12).

Mai mult, Antioh, nu a ajuns până la „sfârşitul stăpânirii” (v. 23), ci până pe la mijlocul perioadei regatelor elenistice divizate; nu s-ar putea spune că tăria lui ar putea fi atribuită altcuiva decât propriei lui puteri (v. 24); viclenia şi politica lui mai degrabă a eşuat decât să izbutească (v. 25); el nu s-a ridicat împotriva vreunui „Domn al Domnilor” iudeu (v. 25); trântirea la pământ a adevărului de către el (v. 12) a fost trecătoare şi cu totul lipsită de succes, deoarece a rostit cuvinte semeţe, l-a asuprit pe poporul lui Dumnezeu şi a pângărit Templul pentru scurt timp, şi cu toate că s-ar putea susţine cu privire la unele puncte că ar fi adevărate în ce priveşte activitatea lui, totuşi, faptul că Antioh nu întruneşte toate specificaţiile ca să constituie o împlinire deplină a profeţiei este evident. Vezi şi comentariul la v. 14; cap. 9,25; 11,31.

Daniel 8:26 26. Serile şi dimineţile. O referire clară la perioada profetică din v. 14 (vezi comentariul de acolo). În prezent îngerul nu insistă asupra viziunii celor 2300 de zile, ci doar subliniază veridicitatea acesteia.

Tu, pecetluieşte. Compară instrucţiunile similare redate în cap. 12,4 (vezi comentariul de acolo).

Vremi îndepărtate. Sau „pentru multe zile”. Realizarea diferitelor amănunte ale viziunii capitolului acestuia urma să se extindă în viitorul îndepărtat.

Daniel 8:27 27. Eu, Daniel, am stat leşinat. Fără îndoială că Daniel era profund preocupat de evenimentele care-i fuseseră descoperite. În loc de a prezice un sfârşit imediat al urâciunii, Gabriel l-a informat pe profet că sfârşitul ultim se află peste mulţi ani în viitor.

Nimeni nu ştia. Sau „înţelegea”. Informaţii suplimentare au fost date mai târziu (vezi comentariul de la cap. 9,23).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–27PK 548, 553, 554

12 EW 74

13, 14 PK 554

14 Ev 223; EW 42, 54, 63, 243, 250, 253; GC 326, 328, 352, 399, 409, 417, 424, 426, 457, 486; LS 58, 63, 278; SR 369, 375, 377; 1T 52, 58

16 DA 234

26, 27 PK 554

27 GC 325

Daniel 9:1 1. Anul dintâi al lui Darius. Cu privire la identitatea şi perioada lui Darius Medul vezi Nota Adiţională de la cap. 6. Rareori se întâmplă ca prim-ministrul unui stat cucerit să fie numit de către biruitor într-o slujbă înaltă, dar aşa s-a întâmplat cu Daniel. Datorită capacităţilor şi integrităţii sale, perşii nu l-au executat, ci l-au pus într-o slujbă înaltă.

Daniel 9:2 2. Am văzut din cărţi. Deşi era ocupat cu treburile statului, profetul nu a încetat să studieze Cuvântul

lui Dumnezeu. Evident că Daniel era nedumerit cu privire la cum să lege ceea ce-i fusese descoperit în viziunea din cap. 8 de evenimentele viitorului imediat – întoarcerea iudeilor la sfârşitul celor 70 de ani (Ieremia 29,10). Vezi comentariul la Daniel 9,21.

Şaptezeci de ani. Cu privire la datarea acestor ani vezi Vol. III, p. 96, 97. Perioada aceasta era acum aproape de expirare. Nu este de mirare că atenţia lui Daniel era aţintită asupra perioadei profetice. El era îngrijorat ca nu cumva Domnul să amâne eliberarea poporului Său captiv.

Daniel 9:3 3. Să-L caut cu rugăciune. Cu toate că Domnul îi făgăduise poporului Său eliberarea la timpul stabilit, Daniel ştia că multe din făgăduinţele lui Dumnezeu erau date condiţionat (vezi Ieremia 18,7-10). El poate se temea că nepocăinţa poporului său ar putea să amâne împlinirea făgăduinţei (vezi SL 48). Mai mult, viziunea din Daniel 8 prezisese pustiirea în continuare a sanctuarului şi a cetăţii. Faptul că nu putuse să înţeleagă viziunea „cu serile şi dimineţile” (v. 26) trebuie să-l fi lăsat într-o mare nedumerire.

Daniel 9:4 4. M-am rugat. Versetele 4-19 ne raportează una din cele mai alese rugăciuni ale Vechiului Testament. Ea este o rugăciune făcută pentru poporul lui Dumnezeu, de un solicitant sincer.

Dumnezeule mare şi înfricoşător. Compară cu Neemia 1,5; 9,32. Cuvântul tradus prin „înfricoşat” (ebr.nora’) înseamnă „care inspiră teamă” sau „respectat” (vezi comentariul la Psalmi 111,9).

Care ţii legământul. Daniel începe rugăciunea sa cu o recunoaştere a credincioşiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu neglijează niciodată să-şi ţină făgăduinţele. El este un Dumnezeu care ţine legământul. El Îşi va îndeplini din legământ. Dacă legământul nu se împlineşte, omul este de vină (vezi Evrei 8,8).

Te iubesc. Iubirea de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui merg totdeauna mână în mână. Aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu sunt îndemnaţi să demonstreze această iubire prin păzirea poruncilor Lui (Ioan 14,15). Un lucru esenţial îl atrage după sine şi pe celălalt. Iubirea de Dumnezeu va avea ca rezultat o ascultare voioasă şi binevoitoare. Adevărata biserică de la sfârşitul timpului se va distinge prin faptul că va păzi poruncile (Apocalips 12,17).

Daniel 9:5 5. Noi am păcătuit. Compară cu 1Regi 8,47; Psalmi 106,6. Daniel se identifică cu poporul său. Nu există îndreptăţire de sine în rugăciunea lui.

Daniel 9:6 6. Proorocii. Fusese de datoria profeţilor de a atrage atenţia poporului la neglijarea poruncilor divine de către ei, precum şi de a da îndrumări în cazurile urgente prezente. Dar călăuzirea dată în acest mod îndurător fusese aproape cu totul ignorată. Păcatul poporului nu se datora ignoranţei, ci neascultării voite.

Daniel 9:7 7. Drept. Daniel pune în contrast dreptatea lui Dumnezeu cu nedreptatea lui Israel. În toată purtarea Lui cu omenirea în general şi cu Israel în special, întotdeauna Dumnezeu a dat pe faţă dreptate.

Daniel 9:9 9. Îndurarea şi iertarea. Literal, „îndurările şi iertările”. În ciuda decăderii şi neascultării lui Israel, Daniel a rămas încrezător că Domnul, datorită marii Lui îndurări, a fost întotdeauna gata să-i ierte pe aceia care ar fi venit la El cu inima zdrobită. Cu această încredere Daniel Îl roagă pe Dumnezeu stăruitor pentru poporul lui Israel. El evidenţiază puternic mila lui Dumnezeu, în contrast cu păcătoşenia poporului.

Daniel 9:11 11. Ne-au lovit. Moise prezisese că asupra tuturor acelora care cu voia erau neascultători de Legea lui Dumnezeu urma să se abată blestemul (Levitic 26,14-41; Deuteronom 28,15-68). Un astfel de tratament nu era altceva decât ceea ce meritau.

Robul lui Dumnezeu. Lui Moise i se dă acelaşi titlu în Deuteronom 24,5 şi în Iosua 1,13.

Daniel 9:12 12. După cum este scris. Vezi Deuteronom 29,21.27.

Daniel 9:13 13. A îngrijit. Ebr. shaqad, cu sensul de „a fi în alertă”, „a fi treaz”.

Daniel 9:15 15. Ai scos pe poporul Tău. Daniel citează marea eliberare anterioară a copiilor lui Israel din robia egipteană şi îşi întemeiază cererea pe marele act de îndurare săvârşit de Domnul pe vremea Exodului.

Daniel 9:16 16. Îndurarea. În ebraică substantivul este la plural, lăsând să se înţeleagă, desigur, numeroasele fapte de dreptate pe care Dumnezeu le-a săvârşit faţă de Israel în vremurile trecute ca un temei pentru cererea lui.

Muntele Tău cel sfânt. Israel ar fi trebuit să fie o lumină pentru toată lumea (vezi comentariul la 2Samuel 24,44.50; 1Regi 8,43; 2Regi 23,27), însă din cauza neascultării încăpăţânate, Ierusalimul şi Israelul ajunseseră de proverb şi de batjocură printre neamurile pământului.

Daniel 9:17 17. Fă să strălucească Faţa Ta. O expresie care înseamnă, „priveşte cu bunăvoinţă” (vezi Numeri 6,25).

Sfântul Tău locaş. Gândul lui Daniel este concentrat asupra sanctuarului din Ierusalim. În cursul numeroşilor ani de captivitate cetatea şi sanctuarul zăcuseră în ruină, iar acum venise timpul rezidirii.

Daniel 9:19 19. Zăbovi. Ebr. ‘achar, „a amâna”, „a ezita”. Daniel este doritor ca eliberarea făgăduită să nu fie amânată pe mai târziu. Domnul are plăcere ca noi să apelăm la El în felul acesta, cerându-I să grăbească mântuirea Lui făgăduită.

Daniel 9:21 21. Gavril. Sau „Gabriel”. Vezi cap. 8,15.16. Aceasta este aceeaşi fiinţă care explica primele trei părţi ale viziunii cap. 8. El revine acum cu gândul să termine lucrarea ce-i fusese încredinţată.

Unii comentatori au trecut cu vederea strânsa legătură care este între cap. 8 şi 9, şi prin urmare n-au înţeles nici legătura dintre cele „2300 de zile” ale cap. 8 şi cele 70 de „săptămâni” ale cap. 9. Contextul, totuşi, necesită tocmai legătura aceasta, după cum se dovedeşte prin cele ce urmează:

1. Toate simbolurile viziunii din cap. 8,2-14 sunt explicate pe deplin în v. 15-26 cu excepţia celor 2300 de „zile” din versetele 13 şi 14 (vezi GC 325). În realitate toate cele din versetele 13 şi 14 sunt explicate în versetele 24 şi 25 cu excepţia perioadei de timp implicate. În v. 26 Gabriel menţionează perioada timp, dar îşi întrerupe explicaţia înainte de a spune ceva despre ea (vezi nr. 3, mai jos).

2. Daniel ştia că cei 70 de ani de captivitate prezişi de profetul Ieremia aproape trecuseră (cap. 9,2; vezi Vol. III, p. 90-92; 94-97; vezi comentariul la Ieremia 25,11).

3. Daniel nu înţelesese perioada de timp a celor 2300 de zile, singura parte a viziunii care încă nu fusese explicată (cap. 8,27; vezi nr. 1 de mai sus) şi evident se temea că aceasta implica o extindere a captivităţii şi continuarea pustiirii sanctuarului (vezi cap. 9,19). El ştia că făgăduinţa restaurării era condiţionată de pocăinţă sinceră a lui Israel (SL 48; vezi Vol. III, p. 34).

4. Perspectiva teribilei persecuţii în cursul celor 2300 de „zile” (Daniel 8,10-13,23-25), s-a dovedit maimult decât putea suporta bătrânul Daniel, şi ca urmare el „a stat leşinat şi bolnav mai multe zile” (cap. 8,27; GC 325). Din cauza aceasta îngerul a întrerup explicaţia viziunii la data aceea.

5. În intervalului care a urmat până la întoarcerea îngerului (cap. 9,21) Daniel s-a îndreptat către profeţiile lui Ieremia pentru a ajunge la o înţelegere mai clară a scopului divin cu Captivitatea (vezi Vol. III, p.31), mai ales cu privire la cei 70 de ani (cap. 9,2).

6. Ajungând la concluzia că abaterile lui Israel ca naţiune purtau răspunderea pentru ceea ce evident părea o prelungire a celor 70 de ani (vezi nr. 3 de mai sus), Daniel a mijlocit cu cea mai mare căldură la Dumnezeu pentru iertare, pentru întoarcerea exilaţilor captivi, şi pentru rezidirea sanctuarului din Ierusalim, acum pustiu (vezi cap. 9,13-19). Rugăciunea lui se încheie cu o repetare a cererii ca Dumnezeu să „ierte” păcatele naţiunii şi să nu „zăbovească” în împlinirea făgăduinţei de refacere (v. 19).

7. Observaţi îndeosebi că partea nelămurită a viziunii din cap. 8 prezisese că „sfântul Locaş şi oştirea” urmau să fie „călcate în picioare” (v. 13, 14, 24) timp de 2300 de „zile”. În rugăciunea sa, Daniel Îl roagă pe Dumnezeu ca timpul rânduit pentru Captivitate să nu fie prelungit (vezi v. 16-19). O comparaţie atentă a rugăciunii din cap. 9 cu problema din cap. 8 arată clar şi dincolo de orice îndoială că Daniel avea în minte această chestiune atunci când se ruga. El credea că vedenia celor 2300 de „zile” cu privire la sanctuar şi persecutarea poporului lui Dumnezeu ar însemna implicit că Dumnezeu va „zăbovi” cu refacerea (cap. 9,19).

8. Ca răspuns la rugăciunea aceasta, Gabriel, care fusese însărcinat să interpreteze vedenia din cap. 8 (cap. 8,15-19) dar care încă nu completase explicaţia (vezi nr. 4, de mai sus) l-a salutat pe Daniel cu înştiinţarea: „Am venit acum să-ţi luminez mintea” (cap. 9,22).

9. Explicaţia dată în cap. 9,24-27 este exact răspunsul Cerului la rugăciunea lui Daniel (v. 23), şi soluţia la problema cu privire la care el se ruga (vezi nr. 6 şi 7 de mai sus). Comparaţi porunca iniţială dată luiGabriel de a-i explica lui Daniel vedenia (cap. 8,16) cu înnoirea acestei porunci în timpul rugăciunii lui Daniel (cap. 9,23), şi porunca dată de Gabriel lui Daniel de a lua „aminte” şi a „înţelege” (cap. 8,17.19), cu expresii similare din cap. 9,23.

10. Notaţi îndeosebi că lui Daniel i s-a spus: „ia aminte la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (cap. 9,23), adică, viziunea pe care o avusese „mai înainte” (v. 21). Aceste cuvinte nu se pot referi la viziunea din cap. 8,2-14, întrucât nici o altă viziune nu mai fusese dată de la aceea. Comparaţi cuvintele „tâlcuieşte-i vedenia” (cap. 8,16) cu „înţelege vedenia” (cap. 9,23).

11. În felul acesta contextul precizează dincolo de orice posibilitate de îndoială că explicaţia din cap. 9,24-27 este o continuare şi o completare a explicaţiei începută în cap. 8,15-26, şi că explicaţia din cap. 9,24-27 se ocupă exclusiv de porţiunea neexplicată a vedeniei, adică, cu perioada de timp a celor 2300 de „zile” ale cap. 8,13.14. Îngerul este Gabriel în ambele cazuri (cap. 8,16; 9,21), subiectul este identic, iar contextul arată că partea finală a explicaţiei reia firul explicaţiei de la punctul de unde fusese întreruptă în cap.8.

Repede. Cât de plină de mângâiere este cunoaşterea faptului că cerul este aproape de pământ. Ori de câte ori avem nevoie de ajutor şi îl cerem, Domnul însărcinează un înger sfânt să vină în ajutorul nostru fără zăbavă.

M-a atins. Ebr. maga’, care ar putea să însemne doar „a ajuns” sau „s-a apropiat”. Nu putem fi siguri care sens este intenţionat aici.

Jertfa. Ebr. minchah. În legea levitică acesta este cuvântul obişnuit pentru „jertfa de grâu” (sau „jertfa de mâncare”). O jertfă specială din făină de grâu însoţea arderea de tot de dimineaţa şi de seara (vezi Numeri 28,3-8), Evident că Daniel se ruga pe vremea când se aducea jertfa de seară la Templu.

Daniel 9:22 22. Luminez mintea. Sau „Să-ţi dau pricepere”. Fără îndoială cu privire la viziunea menţionată în cap. 8,26.27, pe care nimeni nu „o ştia” (cap. 8.27). Daniel nu putea să înţeleagă legătura dintre captivitatea de 70 de ani prezisă de Ieremia (Ieremia 29,10) şi cele 2300 de zile (ani) care urmau să treacă până la curăţirea sanctuarului. El leşinase atunci când îngerul îl informase că viziunea era pentru „vremuri îndepărtate” (Daniel 8,26).

Daniel 9:23 23. Înţelege vedenia. O referire la „vedenia cu serile şi dimineţile” (cap. 8,26). În ultimele sale cuvinte către Daniel pe vremea vizitei sale de mai înainte, Gabriel spusese că vedenia cu cele 2300 de seri şi dimineţi era „adevărată”. De aceea învăţătorul divin începe de acolo de unde rămăsese discuţia în cap. 8,26.

Daniel 9:24 24. Şaptezeci de săptămâni. Expresia aceasta pare să fie o introducere destul de bruscă, dar îngerul venise cu scopul specific de a face ca Daniel să înţeleagă vedenia. El a început imediat să explice.

Cuvântul tradus aici „săptămână”, şabua’, descrie o perioadă de şapte zile consecutive (vezi Geneza 29,27; Deuteronom 16,9; Daniel 10,2). În Cartea pseudo-epigrafică a Jubileelor, ca şi în Mişna, şabua’ este folosit pentru a desemna o perioadă de şapte ani. Traducerea „săptămâni de ani” este vădit interpretativă, bazată pe o astfel de întrebuinţare. Este mai simplu să ajungem la faptul că cele 70 de săptămâni sunt săptămâni de ani prin aplicarea principiului profetic de o zi pentru un an (vezi comentariul la Daniel 7,25).

Au fost hotărâte. Ebr. chathak, un cuvânt care apare numai aici în Biblie. Apare în ebraica post-biblică având sensul de „a tăia”, „a despărţi prin tăiere”, „a determina”, „a decreta”. LXX are cuvântul krino, „a decide”, „a judeca”, etc. Versiunea Theodotion are cuvântul suntemno, „a scurta”, „a prescurta”, etc., sens redat în Vulgata prin abbreviare. Adevărata nuanţă de sens intenţionată aici trebuie să fie determinată de context. Având în vedere faptul că acest cap. 9 este o tâlcuire a părţii neexplicate din viziunea cap. 8 (vezi comentariul la cap. 9,4,21-23), şi întrucât partea neexplicată avea de a face cu cele 2300 de zile, este logic să tragem concluzia că cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, trebuia să fie „despărţite prin tăiere” de perioada aceea mai lungă. Mai departe, în lipsa unei dovezi în favoarea contrariului, se poate afirma, că cele 70 de săptămâni urmează să fie despărţite din partea de la început a acele perioade. Văzută în lumina aceste observaţii, traducerea lui chatak ca însemnând „a tăia” pare îndeosebi potrivită. Întrucât cei 490 de ani erau înmod deosebit rânduiţi iudeilor în legătură cu rolul lor de popor ales al lui Dumnezeu, traducerile „hotărât” sau„decretat” sunt şi ele potrivite cu contextul.

Poporul tău. Cei 490 de ani se aplică în special la naţiunea iudaică.

Încetarea. Ebr. lekalb’, de la rădăcina kala’, „a restrânge”. Pasajul s-ar putea referi la puterea de înfrânare pe care Dumnezeu ar exercita-o asupra forţelor răului în decursul perioadei alocate iudeilor. Totuşi, vreo 40 de manuscrise ebraice zic lekalleh, o formă care derivă hotărât de la kallah, „a duce un sfârşit”. Dacă rădăcina este kallah, atunci în mod evident pasajul se referă la faptul că în decursul acestei perioade iudeii urmau să umple paharul nelegiuirii lor. Dumnezeu i-a răbdat îndelung pe israeliţi. El le-a dat multe ocazii, dar ei L-au dezamăgit neîncetat (vezi p. 32, 33).

Ispăşirea păcatelor. Expresia aceasta ar putea fi paralelă la înţeles cu aceea care o precedă, „încetarea fărădelegilor”. Unii comentatori observă că cuvântul tradus aici „păcat” (ebr. chatta’oth sau chatta’th, după unele manuscrise şi masoreţi), poate să însemne sau „pecete” sau „jertfe pentru păcate”. Din cele 290 de ocazii când apare chatta’th în VT, are sensul de „păcat” de 155 de ori, şi „jertfă pentru păcat” de 135 de ori. Dacă aici se are în vedere sensul „jertfe pentru păcat” se sugerează interpretarea următoare: Când Hristos pe Golgota a devenit antitipul jertfelor sanctuarului, n-a mai fost necesar ca păcătosul să mai aducă jertfa pentru păcat (vezi Ioan 1,29). Totuşi forma de plural chatta’oth descrie aproape inevitabil păcate şi numai o singură dată, afară de cazul că şi aceasta este o excepţie, denotă jertfa pentru păcat (Neemia 10,33).

Ispăşirea nelegiuirii. Ebr. kafar, tradus în general prin „a face ispăşire” (vezi Exod 30,10; Levitic 4,20; etc.). Prin jertfa Lui înlocuitoare pe Golgota, Domnul Hristos a oferit ispăşirea pentru toţi cei care primesc jertfa Lui.

Neprihănire veşnică. Domnul Hristos n-a venit pe pământ numai pentru a lua măsuri în vederea ştergerii păcatului. El a venit pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. El a venit pentru ca să fie posibil să atribuie şi să împărtăşească neprihănirea Sa păcătosului pocăit. Când oamenii Îl primesc, El le acordă haina dreptăţii Sale, iar ei stau înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată (vezi SC 62). Dumnezeu iubeşte sufletele credincioase şi care se pocăiesc, aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său, iar pentru Hristos, le

primeşte în familia Sa. Prin viaţa, moartea şi învierea Sa, Domnul face ca dreptatea veşnică să fie la îndemâna fiecărui copil al lui Adam care, în credinţă simplă, este gata să o primească.

Pecetluirea. Aici evident nu în sensul de „închidere”, ci de „confirmare”, sau „ratificare”. Împlinirea prezicerilor în legătură cu prima venire a lui Mesia la vremea prevăzută în profeţie dă asigurarea că alte aspecte ale profeţiei, în special cele 2300 de zile profetice, se vor împlini tot atât de precis.

Sfântul Sfinţilor. Ebr. qodeş qodaşim, „ceva prea sfânt”, sau „cineva prea sfânt”. Expresia ebraică este aplicată la altar (Exod 29,37; 40,10), alte vase şi mobile care ţineau de tabernacol (Exod 30,29), parfumul sfânt (Exod 30,36), anumite jertfe de mâncare (Levitic 2,3.10; 6,17; 10,12) jertfele pentru vină (Levitic 7,1.6), pâinile pentru punerea înainte (Levitic 24,5-9), lucrurile consacrate (Levitic 27,28), ţinutul sfânt (Numeri 18,10; Exod 43,12) şi locul prea sfânt al sanctuarului (Levitic 26,33.34), Expresia nu este nicăieri aplicată la persoane, afară de, aşa cum sugerează unii, aplicarea lui la textul în discuţie şi în 1Cronici 23,13. Acest ultim text acesta de pe urmă poate fi tradus astfel: „Aaron a fost pus deoparte să fie sfinţit ca prea sfânt”. Comentatorii iudei şi mulţi comentatori creştini au susţinut că aici se face referire la Mesia.

Având în vedere faptul că nu se poate dovedi din alte locuri că expresia ebraică se aplică în mod clar la o persoană, şi având în vedere faptul că în aspectele mai largi ale viziunii este tratat sanctuarul ceresc (vezi comentariul la Daniel 8,14), este logic să se tragă concluzia că Daniel vorbeşte aici despre ungerea sanctuarului ceresc înainte de vremea când Domnul Hristos şi-a început slujba ca Mare Preot.

Daniel 9:25 25. Darea poruncii. Pe vremea când a fost dată vedenia aceasta, Ierusalimul şi Templul erau încă în ruine. Cerul vesteşte că se va da o poruncă pentru rezidire şi refacere, şi că de la data aceasta un anumit număr de ani urma să treacă până la îndelung aşteptatul Mesia.

Decretele care s-au ocupat de repatrierea iudeilor sunt raportate în cartea lui Ezra: primul în anul întâi al lui Cir, cam pe la 537 (Ezra 1,1); al doilea în timpul domniei lui Darius I, la scurt timp după 520 (Ezra 6,1-12); al treilea în al VII-lea an al lui Arataxerxe, 458/457 î.Hr. (Ezra 7,1-26). Vezi mai departe Vol. III, p. 97-104.

În decretele lor nici Cir nici Darius nu prevedeau măsuri pentru refacerea statului civil ca o unitate completă, cu toate că în profeţia lui Daniel se făgăduia restaurarea cârmuirii religioase cât şi a celei civile. Decretul din anul al VII-lea al lui Artaxerxe a fost cel dintâi care să dea deplină autonomie statului iudeu, supus supremaţiei Imperiului Persan.

Un papirus descoperit la Elefantina, în Egipt, o colonie iudaică, care conţine o datare după două sisteme a fost scris în anul urcării pe tron a lui Artaxerxe ianuarie 464 î.Hr. Din acesta, singurul document cunoscut din anul acela, comparat cu alte rapoarte vechi, se poate deduce că după metoda iudaică, „începutul domniei” sau „anul de urcare la tron” (vezi Vol. II, p. 138, 139), ar începe după Anul Nou iudaic din 465 î.Hr. şi s-ar termina la Anul Nou iudaic următor, în toamna lui 464. Da aici ar reieşi că „anul întâi” al lui (sau primul lui an calendaristic întreg) s-ar extinde prin urmare din toamna anului 464 până în toamna anului 463. Al VII-lea an al lui Artaxerxe s-ar extinde atunci din toamna lui 458 până în toamna lui 457. Specificările decretului nu au fost împlinite decât după întoarcerea lui Ezra de la Babilon, lucru care s-a petrecut târziu către sfârşitul verii sau la începutul toamnei lui 457 î.Hr. Pentru o discuţie asupra cap. 7 din Ezra şi asupra acurateţii istorice a datei 457 î.Hr., ca al VII-lea an al lui Artaxerxe, vezi Vol. III, p. 100-104. Pentru o tratare completă a subiectului vezi lucrarea lui S. H. Horn şi L. H. Wood, The Chronology of Ezra 7 (ed. revizuită 1970).

Unsul. Sau „Mesia”. Ebr. mashiach, de la verbul mashach, „a unge”. De unde, mashiach descrie un „uns” ca de pildă marele preot (Levitic 4,3.5.16), regii lui Israel (1Samuel 24,6.10; 2Samuel 19,21), Cir (Isaia45,1), etc. Versiunea grecească a lui Theodotion îl traduce literal pe mashiach: christos, un cuvânt care derivăde la verbul chrio, „a unge”, şi deci înseamnă simplu: „cel uns”. Titlul „Hristos” este o transliterare a lui Christos. În istoria iudaică de mai târziu, termenul mashiach era aplicat eliberatorului aşteptat care urma să vină (vezi Ioan 1,41; 4,25.26).

Daniel a prezis că îndelung aşteptatul Mesia, Domnul, urma să apară la un moment dat. La timpul acesta S-a referit Isus când zicea: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1,15; DA 233). Isus a fost uns la data botezului Său în toamna anului 27 d.Hr. (vezi Luca 3,21.22; Fapte 10,38; comp. Luca 4,18).

Cârmuitorul. Sau „Prinţul”. Vezi comentariul la cap. 9,25; 11,22.

Şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni. Metoda naturală de calculare a acestor săptămâni este de a la considera consecutive, adică cele 62 de săptămâni încep de acolo de unde se termină cele 7 săptămâni. Diviziunile acestea sunt componente al celor 70 de săptămâni menţionate în v. 24, deci 7+62+1=70. Cu privire la ultima săptămână vezi comentariul la v. 27.

Începând cu toamna anului 457 î.Hr., când decretul a intrat în vigoare, cele 69 de săptămâni profetice sau 483 de ani, ajung până la botezul Domnului Isus în anul 27 d.Hr. Este demn de observat că dacă cei 483 de ani ar fi să se socotească de la începutul anului 457 d.Hr., ei s-ar extinde până la finele anului 26 d.Hr., deoarece cei 483 de ani cer 457 de ani întregi plus 26 de ani întregi d.Hr. Întrucât perioada a început la multe luni după începutul anului 457, ea se termină cu tot atâta luni după sfârşitul anului 26 d.Hr., adică în anul 27. Aceasta se datorează faptului că istoricii (spre deosebire de astronomi) nu calculează anul zero (vezi Vol. I, p.178). Unii au fost puşi în nedumerire cu privire la felul cum putea Domnul Hristos să-Şi înceapă lucrarea în anul 27 d.Hr., când raportul spune că El era în vârstă cam de 30 de ani când Şi-a început lucrarea publică (Luca 3,23). Aceasta se datorează faptului că atunci când a fost calculată iniţial Era Creştină, s-a întâmplat să se facă o greşeală de vreo 4 ani. Că Domnul Hristos nu s-a născut în anul 1 d.Hr., este evident din faptul că atunci când El S-a născut, Irod cel Mare era încă în viaţă, iar Irod a murit în anul 4 î.Hr. (vezi Matei 2,13-20).

O serie de comentatori moderni dau o interpretare cu totul diferită acestor perioade de timp. „Mesia” este identificat în felurite chipuri ca fiind Cir, Zorobabel, sau marele preot Iosua (vezi Ezra 3,2; Zaharia 3,1.3;6,11-13). „Porunca pentru zidirea din nou” este considerată de unii că s-a dat prin Ieremia ca Ierusalimul să fie zidit din nou (vezi Ieremia 29,10). Aceşti comentatori consideră că „porunca” aceasta a intrat în vigoare înanul 586 î.Hr., anul nimicirii Ierusalimului şi că cele „şapte săptămâni” sau 49 de ani, ajung cam la decretul luiCir. În continuare, tâlcuitorii aceştia susţin că cele 62 de săptămâni, sau 434 de ani, erau menite să ajungă până la era macabeilor. Prin legământul celei de a 70-a săptămână ei înţeleg legătura dintre Antioh şi iudeii renegaţi. Ei au tradus „mijlocul săptămânii” (Daniel 9,27) ca însemnând „jumătate de săptămână” (vezi comentariul la Daniel 9,27) ducând la spurcarea Templului de către Antioh de la 168 la 165 î.Hr. (vezi 1Macabei 1,54; 4,52.53). Traducătorii acestei şcoli de interpretare urmează o altă vocalizare a lui Daniel 9,25care să corespundă acestei idei.

Aşa cum s-a arătat mai sus numai o schimbare forţată a cifrelor cronologice dă posibilitatea acestor comentatori să ajungă la evenimentele pe care ei le presupun ca împlinind cerinţele profetice. Când cifrele acestea sunt aplicate la Hristos, la lucrarea şi moartea Lui şi la ducerea Evangheliei la iudei, se realizează un sincronism perfect. Vezi şi comentariul la cap. 8,25.

Pieţele. Ebr., rachob, „un loc larg”.

Vor fi zidite. Unii comentatori dau o interpretare specială perioadei de „şapte săptămâni” sau 49 de ani,ca reprezentând timpul în care se va termina zidirea uliţelor şi a zidului. Totuşi, informaţiile istorice cu privire la perioada aceasta sunt foarte slabe. Puţin se ştie despre starea Ierusalimului pe durata timpului de la Artaxerxe la Alexandru. Ce se poate culege din Biblie şi din izvoarele istorice este doar fragmentar.

Zid. Ebr. charus, folosit cu sensul de faţă numai aici în Vechiul Testament. În ebraica mişnaică el însemnează „un şanţ”. În limba akkadiană cuvântul înseamnă un şanţ care înconjoară o cetate. „Zid” este folosit în versiunea grecească a lui Theodotion şi în Vulgata.

Vremuri de strâmtorare. Pentru o istorisire rezumativă a acestei perioade vezi Vol. III, p. 73-79.

Daniel 9:26 26. După şaizeci şi două de săptămâni. Stârpirea lui Mesia urma să aibă loc nu în cursul acestei

perioade, ci după expirarea ei. Expresia aceasta nu este intenţionată să fixeze timpul exact când evenimentul nefericit al morţii lUI mesia va avea loc. Aceasta se face în v. 27, unde evenimentul este plasat „la jumătatea săptămânii”.

Stârpit. Potrivit cu această declaraţie profetică, Mesia nu urma să Se arate aşa cum Îl aşteptau iudeii: un biruitor şi liberator glorios. Dimpotrivă, El va suferi o moarte cumplită; El va fi „stârpit”. Cu privire la termenul „stârpit” cu sensul de moarte, vezi Geneza 9,11.

Nu va avea nimic. Literal, „şi nimic la el”. Sensul expresiei acesteia este neclar. S-au sugerat multe înţelesuri posibile ca de pildă, „nu va avea nimic”, „el nu va fi”, „şi n-a fost ajutor pentru el”.

Cetatea şi sfântul Locaş. O desfiinţare a Templului şi a cetăţii Ierusalim este prezisă aici. Aceasta a fostfăcută de romani în anul 70 d.Hr. Soldaţii romani au luat făclii aprinse şi intenţionat le-au aruncat în interiorul construcţiei din lemn a Templului, cu rezultatul că el a fost pe deplin distrus. În loc de „poporul unui domn care va veni”, LXX zice „împăratul neamurilor”.

Ca printr-un potop. Acesta în sensul de a fi copleşit (vezi Isaia 8,7.8).

Daniel 9:27 27. El va face un legământ tainic. Sau „va întări legământul”. „El” despre care se vorbeşte aici, este Mesia din versetul precedent. Interpretarea versetul astfel se ajunge la sensul că totalul celor 70 de săptămâni,sau 490 de ani, ai profeţiei este o unitate continuă şi consistentă. Declaraţiile făcute se realizează în chip unic în timpul lui Mesia. Întărirea legământului poate fi considerată ca fiind continuarea naţiunii iudaice ca popor ales al lui Dumnezeu în decursul perioadei amintite. Pe de altă parte poate să însemneze şi legământul veşnic (vezi comentariul la cap. 11,28).

Timp de o săptămână. Săptămâna aceasta, a 70-a, a început în anul 27 d.Hr., o dată cu inaugurarea lucrării publice a Domnului Hristos la data botezului Lui. Ea se întinde până după răstignirea de la „mijlocul săptămânii”, din primăvara anului 31 d.Hr., până la lepădarea iudeilor ca popor al legământului în toamna anului 34 d.Hr. (490 de ani după anul 457 î.Hr., însemnează anul 34 d.Hr.; vezi comentariul la v. 25 pentru metoda de calcul). „Via” a fost dată atunci „altor vieri” (Matei 21,41; comp. Isaia 5,1-7; GC 328, 410). Timp de aproape 3 ani şi jumătate autorităţile din Ierusalim au tolerat lucrarea de predicare hotărâtă a apostolilor, dar ura lor s-a tradus în cele din urmă într-o acţiune hotărâtă de ucidere cu pietre a lui Ştefan, primul martir creştin, şi în persecuţia generală care a izbucnit atunci împotriva bisericii. Până la data aceea se vede că apostolii şi alţi lucrători creştini şi-au mărginit eforturile mai ales în vecinătatea apropiată a Ierusalimului (veziFapte 1,8; 8,1).

Întrucât cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, reprezintă o parte din perioada mai lungă de 2300 de ani,şi întrucât primii 490 de ani ai perioadei se extind până în toamna anului 34 d.Hr., este posibil să se calculeze şi punctul final al celor 2300 de ani. Adăugând restul de 1810 ani ai celor 2300 de ani la anul 34 d.Hr., acesta ne aduce în toamna anului 1844 ca fiind timpul când sanctuarul ceresc urma să fie „curăţit” (vezi comentariul la cap. 8,14).

Mai trebuie remarcat şi că împlinirea prezicerilor profeţiei cu privire la cele 70 de săptămâni avea să „pecetluiască vedenia” (v. 24), adică vedenia perioadei mai lungi, de 2300 de zile (vezi comentariul la v. 21). Împlinirea exactă a evenimentelor prezise pentru cea de a 70-a săptămână, având de a face cu lucrarea şi răstignirea Domnului nostru, oferă o dovadă de netăgăduit a certitudinii evenimentelor de la finele celor 2300 de zile.

La jumătatea. Ebr. chaşi, un cuvânt care înseamnă fie „jumătate” (Exod 24,6; 25,10.17; etc.) fie „mijloc” (Exod 27,5; 38,4; etc.), sensul fiind de obicei determinat de context. O parte din versiunile mai recente zic „jumătate”. Traducerea aceasta se întemeiază pe presupunerea că contextul vorbeşte despre Antioh Epifanul, care, pentru aproape trei ani, 168-165 î.Hr., a suspendat serviciile de la templul din Ierusalim. Dar Antioh nu se încadrează în cronologia profetică. El nu poate fi subiectul prezicerii prezente. Aşa cum s-a şi arătat, perioadele profetice ajung până la timpul lui Mesia şi împlinirea trebuie găsită pe timpulLui.

Mijlocul săptămânii ar fi timpul Paştilor anului 31 d.Hr., la 3 ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos care a avut loc în toamna anului 27 d.Hr. Pentru dovezi cu privire la durata lucrării publice a Domnului Hristos, vezi comentariul la Matei 4,12. Pentru tratarea „jumătăţii” şi „mijlocului” vezi Problems inBible Translation, p. 184-187.

Să înceteze. Jertfele şi-au găsit împlinirea lor antitipică în jertfirea de bunăvoie a Domnului Hristos. Sfâşierea perdelei de către o mână nevăzută în clipa morţii lui Hristos a fost o anunţare din partea Cerului că jertfele şi prinosurile şi-au pierdut însemnătatea.

Aripa. Aici pustiitorul este descris în mod poetic ca fiind purtat pe aripa urâciunilor. Aceasta se referă, în parte cel puţin, la ororile şi atrocităţile săvârşite asupra naţiunii iudaice de către romani în anul 70 d.Hr.

Va cădea prăpădul hotărât. Adică, sfârşitul a ceea ce trebuia să vină asupra naţiunii iudaice. Tristă a fost soarta acelora care au lepădat nădejdea lor de mântuire.

Pustiit. Mai degrabă, „pustiitor”. Pustiitorul însuşi va fi şi el cândva pustiit (vezi comentariul la Matei 23,28).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 556

2 PK 554

3–9PK 555

4–6SL 46

5 SL 48

5–75T 636

15 GC 470

16 PK 555

16, 17 SL 48

17–19PK 556

18 GC 470

18, 19 SL 47

19 4T 534

20 GC 470

21 SL 48

22, 23 GC 325

23 FE 87; PK 555; 5T 635

24 7T 149

24, 25 DA 233; PK 698

24–27GC 323, 326, 351

25 DA 31, 98, 579; GC 313, 327, 345, 347; PK 556

27 DA 233; GC 327; PK 699

Daniel 10:1 1. Anul al treilea al lui Cir. Socotit de la căderea Babilonului, fie din primăvara, fie din toamna anului, aceasta ar fi 536/535 î.Hr. (vezi comentariul la Daniel 10,4, şi comentariul la Ezra 1,1). Daniel părea să se afleacum spre sfârşitul vieţii lui (vezi Daniel 12,13), cam de 88 de ani, considerând că era de 18 ani când a fost luat prizonier (vezi 4T 570) în anul 605 î.Hr. (vezi comentariul la cap. 1,1). Daniel 10,1 constituie introducerea la partea finală a cărţii, capitolul 10 oferind contextul vieţii lui Daniel pentru cea de-a patra mareprofeţie consemnată în cap. 11 şi 12. Partea principală a naraţiunii profetice începe cu cap. 11,2 şi se încheie cu cap. 12,4, restul cap. 12 fiind un fel de post-scriptum al profeţiei. Cu privire la calcularea anilor din primăvară şi toamnă vezi Vol. II, p. 109-111.

Împăratul Persiei. Aceasta este unica profeţie a lui Daniel datată potrivit domniei lui Cir. Lui Cir i se dăaici titlul de „împărat al Persiei”, care ar părea să implice faptul că întregul imperiu era cârmuit de perşi, ca fiind în contrast cu titlul mai restrâns, „împărat peste împărăţia Haldeilor”, dat lui Darius în cap. 9,1. Pornind de la o relativă obscuritate ca domn al mici ţări Anşan situată pe podişul Iran, Cir a biruit pe rând în câţiva aniregatele Mediei, Lydiei şi Babiloniei, şi le-a unit sub conducerea sa formând cel mai mare imperiu cunoscut până atunci. Cu un astfel de monarh avea acum de a face Daniel şi poporul lui, şi cu care se descoperă aici (cap. 10,13.20) că se luptă puterile cerului.

Un cuvânt. O expresie unică folosită de Daniel pentru a-şi descrie a patra mare schemă profetică (cap. 10-12), care după cât se vede a fost descoperită fără o reprezentare simbolică prealabilă şi fără vreo aluzie la simboluri (comp. cap. 7,16-24; 8,20-26). Cuvântul marah, „vedenie”, menţionat în v. 7, 8, 16 se referă simplula apariţia celor doi vizitatori cereşti ai lui Daniel, menţionaţi în versetele 5, 6 şi respectiv 10-21. În conformitate cu aceasta, unii au considerat cea de-a patra schemă profetică drept o continuare mai detaliată a explicaţiei evenimentelor descrise simbolic în „vedenia” din cap. 8,1-14. Pe temeiul acesta capitolele 10-12 ar trebuie interpretate în contextul capitolelor 8 şi 9. Totuşi, legătura dintre capitolele 10-12 şi 8, 9 nu este nicidecum atât de clară şi atât de sigură ca cea dintre cap. 8 şi cap. 9 (vezi comentariul la 9,21).

Belşaţar. Vezi comentariul la cap. 1,7.

O mare nenorocire. Sau „luptă”, „conflict”.

A priceput. În contrast cu celelalte trei vedenii (capitolele 2, 7 şi 8-9) care au fost ascunse în termeni extrem de simbolici, descoperirea aceasta finală a fost dată în general într-un limbaj literal. Îngerul a spus lămurit că venise să facă „cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi” (cap. 10,14). Acesta constituie subiectul principal al capitolelor 11 şi 12. Numai pe la sfârşitul acestei vedenii (cap. 12,8) Daniel întâlneşte o descoperire cu privire la care mărturiseşte: „Am auzit, dar n-am înţeles”.

Daniel 10:2 2. Jale. Daniel nu arată cu precizie cauza jalei, dar s-ar putea găsi o indicaţie a acesteia în evenimentele care aveau loc printre iudeii din Palestina în vremea aceea. Fără îndoială că o criză serioasă a determinat jalea de trei săptămâni a lui Daniel. Probabil că s-a petrecut pe vremea când samaritenii se ridicau cu împotrivire contra iudeilor care se întorseseră de curând din exil sub Zorobabel (Ezra 4,1-5; vezi PK 571; 572). Dacă evenimentele acestui capitol au avut loc înainte sau după ce iudeii puseseră de fapt piatra de temelie (Ezra 3,8-10) a templului depinde de diferitele interpretări ale cronologiei acestei perioade (vezi Vol. III, p. 97), şi de posibilitatea ca Daniel să fi întrebuinţat o socotire diferită în Babilonia de aceea a iudeilor din Palestina în acea perioadă de tranziţie. Vremea de jale a lui Daniel pare să fi fost contemporană cu ameninţarea serioasă ca decretul lui Cir să nu poată fi aplicat în cele din urmă datorită rapoartelor mincinoase trimise de samariteni

la curtea Persiei, într-o încercare de a opri lucrările de construcţie. Faptul plin de însemnătate că în decursul acestor trei săptămâni îngerul se străduia să-l influenţeze pe Cir (v. 12 şi 13) arată că era în cumpănă o hotărâre de însemnătate vitală din partea împăratului. În timp ce se ruga pentru mai multa lumină cu privire la subiectele încă nelămurite pe deplin din viziunile anterioare, profetul s-a angajat fără îndoială într-o nouă perioadă de rugăciuni intense (vezi cap. 9,3-19) pentru ca lucrarea vrăjmaşului să poată fi înfrântă şi pentru cafăgăduinţele de restaurare date de Dumnezeu să se poată împlini faţă de poporul Său ales.

Daniel 10:3 3. Bucate alese. Adică delicatese. În timpul postului său, Daniel nu a mâncat decât hrana cea mai simplă, suficientă numai pentru a-şi menţinea puterile.

Nu m-am uns. Folosirea de ulei pentru înmuierea pielii era foarte mult obişnuită la popoarele din antichitate, mai ales la acelea care trăiau în ţările unde climatul era foarte cald şi uscat. În timpul perioadei lui de post şi de rugăciune, profetul a considerat de cuviinţă să renunţe la această plăcere personală.

Daniel 10:4 4. A douăzeci şi patra zi. Aceasta este unica dată din cartea lui Daniel căruia i se dă ziua şi luna exactă.Fireşte, nu se menţionează nimic cu privire la faptul dacă data este conformă cu calendarul babilonian-persan (pe care-l va fi folosit Ezechiel, contemporanul lui Daniel), sau cu calendarul iudaic (folosit mai târziu de Ezraşi Neemia). Dacă data lui Daniel este pe baza calendarului babilonian-persan (începutul anului fiind primăvara), prima lună a celui de al treilea an al lui Cir ar fi cam în martie-aprilie 536 î.Hr. Dacă, pe de altă parte, Daniel ar fi socotit după metoda iudaică (începutul anului fiind toamna), prima lună a celui de al treilea an al lui Cir ar veni 12 luni mai târziu şi ar corespunde oarecum cu martie-aprilie 535 î.Hr. Pentru o explicare a deosebirilor dintre calendarul babilonian şi cel iudaic, vezi Vol. II, p. 112-122.

Întrucât cele trei săptămâni ale postului lui Daniel s-au terminat în ziua a douăzeci şi patra a luni întâi, ele trebuie să fi început în ziua a patra şi în felul acesta postul lui a cuprins şi vremea Paştilor. Dar în ce măsură sărbătoarea aceasta era ţinută în timpul robiei nu se ştie.

Hidechel. Numele acesta ebraic reprezintă akkadianul Idiqlat, în vechea persană Tigra, care a ajuns la noi sub forma Tigru. Tigru este cel mai mic din cele două râuri mari ale Mesopotamiei. Un râu cu acelaşi nume este menţionat în Geneza 2,14. Totuşi acolo se face referire la un râu dinainte de potop. Nu se spune cuprecizie unde anume pe Tigru a avut loc întâmplarea.

Daniel 10:5 5. Un om. Fiinţa cerească s-a arătat în chip omenesc (vezi Geneza 18,2; Daniel 7,13; Apocalips 1,13). Descrierea seamănă foarte mult cu aceea dată de Ioan când i S-a descoperit Isus Hristos. Era, într-adevăr, aceeaşi Fiinţă care i s-a arătat lui Daniel (vezi SL 50; GC 470, 471).

Ufaz. Locul unde se găsea Ufaz nu este cunoscut. Denumirea mai apare numai în Ieremia 10,9, unde Ufaz este identificat din nou ca o localitate de unde se scotea aur. Unii au sugerat că este unul şi acelaşi loc cu Ofir, care era vestit pentru aurul lui fin (vezi 1Regi 9,28). O astfel de identificare nu este imposibilă. Denumirile Ufaz şi Ofir sînt asemănătoare când se scriu în limba ebraică.

Daniel 10:6 6. Hrisolit. Ebr. tarshish, probabil indicând locul unde se obţinea produsul.

Flăcări de foc. Compară cu Apocalips 1,14.

Aramă lustruită. Compară cu Apocalips 1,15.

Daniel 10:7 7. Eu, Daniel, am văzut singur. Descoperirea a fost dată numai servului ales al lui Dumnezeu, Totuşi, efectul prezenţei unei fiinţe cereşti a fost simţit de aceia care erau împreună cu profetul. Compară cu experienţa lui Saul şi a acelora care-l însoţeau (Fapte 9,3-7; 22,6-9).

Daniel 10:8 8. Puterile m-au lăsat. Compară cu Apocalips 1,17. Pentru un studiu cu privire la starea fizică în viziune a profeţilor vezi F. D. Nichol, Ellen G. White şi Criticii ei, p. 51-61.

Daniel 10:9 9. Leşinat. De la ebraicul radam, un cuvânt care apare numai în Judecători 4,21; Psalmi 76,6; Daniel 8,11; Iona 1,5.6. Aici pare să aibă sensul de „a fi ameţit”.

Daniel 10:10 10. O mână m-a atins. Compară Ezechiel 2,2; 3,24; Apocalips 1,17. Mâna este evident aceea a lui Gabriel (PK 571, 572).

Aşezat tremurând. De la ebraicul nua’. În forma în care nua’ este folosit aici el însemnează literal, „a face să tremure”, „a aşeza tremurând”. Cu toate că Daniel fusese ridicat de la pământ, puterea lui nu era încă suficientă încât să stea în picioare fără să tremure.

Daniel 10:11 11. Prea iubit. Ebr. chamudoth, tradus în v. 3 prin „alese”. Este a doua oară când Daniel a fost asiguratde iubirea lui Dumnezeu pentru el (vezi cap. 9,23).

Daniel 10:12 12. Nu te teme. Compară cu Apocalips 1,17. Fără îndoială că aceste cuvinte l-au încurajat pe profet personal în faţa îngerului, deoarece el stătea în picioare „tremurând” (v. 11), şi l-au asigurat pe Daniel că deşi se rugase timp de trei săptămâni în aparenţă fără vreun răspuns, totuşi chiar de la început Dumnezeu îi ascultase cererile şi îi făgăduise că îi va răspunde la ele. Daniel nu trebuia să se teamă pentru poporul său: Dumnezeu îl ascultase, iar Dumnezeu conducea lucrările.

Daniel 10:13 13. Căpetenia. Ebr. sar, un cuvânt care apare de 420 de ori în Vechiul Testament, dar niciodată cu sensul de „rege”. Se referă la slujitori principali ai regelui (Geneza 48,2 tradus prin „dregători”), la cârmuitori locali (1Regi 22,26, tradus prin „mai marele”), la subalternii lui Moise (Exod 18,21, tradus prin „căpetenii de oştire”). În acest ultim sens în expresia sar haţava’, „comandantul oştirii” (aceeaşi expresie tradusă „căpeteniaoştirii”, Daniel 8,11), apare pe o ostraca din Lachiş, o scrisoare trimisă de un ofiţer de armată superiorului lui,probabil pe vremea cuceririi lui Iuda de către Nebucadneţar la 588-586 î.Hr., pe vremea când Daniel era în Babilon (vezi Vol. III, p. 97, 98; vezi Ieremia 34,7).

Fiinţa cerească care i s-a arătat lui Iosua la Ierihon este denumită „Căpetenia (ebr. sar) oştirii Domnului”, (Iosua 5,14.15). Daniel foloseşte deseori cuvântul acesta cu referire la fiinţe supranaturale (Daniel 8,11.25; 10,13.21; 12,1). Pe temeiul acestor observaţii unii au dedus că sar denotă o fiinţă supranaturală care pe vremea aceea era în opoziţie cu îngerii lui Dumnezeu, şi se străduia să conducă treburileîmpărăţiei persane împotriva celor mai bune interese ale poporului lui Dumnezeu. Satana a fost întotdeauna doritor să se declare domnul lumii acesteia. Subiectul principal de aici era buna stare a poporului lui Dumnezeu în conflict cu vecinii lor păgâni. Întrucât Mihail este declarat „marele voievod (sar) ocrotitorul copiilor poporului tău” (cap. 12,1), nu pare nerezonabil ca acela numit „căpetenia împărăţiei perşilor” să fie un auto-intitulat „înger păzitor” pentru ţara aceea dintre cei din oştirea adversarului. Este clar că lupta se dădea împotriva puterilor întunericului: „Timp de trei săptămâni Gabriel s-a luptat cu puterile întunericului, căutând să combată influenţele care erau la lucru asupra minţii lui Cir... Tot ceea ce Cerul putea face în favoarea poporului lui Dumnezeu a fost făcut. În cele din urmă biruinţa a fost câştigată; puterile vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în tot timpul lui Cir; şi în tot timpul fiului său, Cambises” (PK 571, 572).

Pe de altă parte, sar poate fi folosit în sensul comun de „cârmuitor”, şi în sensul acesta s-ar referi la Cir,împăratul Persiei. Înţeles în felul acesta, îngerii cerului sunt văzuţi luptându-se cu împăratul, ca el să poată da un verdict favorabil pentru iudei.

Mi-a stat împotrivă. Profetul aruncă o privire asupra grozavei lupte ce se dă între forţele binelui şi forţele răului. Se poate pune întrebarea: Pentru ce a îngăduit Dumnezeu ca puterile răului să se străduiască să

stăpânească mintea lui Cir timp de 21 de zile în timp ce Daniel stăruia în jale şi rugăciune? La întrebarea aceasta trebuie să se răspundă având în minte adevărul că aceste evenimente trebuie să fie înţelese în lumina unui „scop mai larg şi mai adânc” al planului de mântuire, care „trebuie să descopere caracterul lui Dumnezeuînaintea universului ... Înaintea întregului univers ea (moartea lui Hristos) Îl va îndreptăţi pe Dumnezeu şi pe Fiul Său în ce priveşte felul cum au tratat răzvrătirea lui Satana” (PP 68, 69; comp DA 625). „Totuşi Satana nu a fost distrus atunci (la moartea lui Hristos). Îngerii nu au înţeles nici măcar atunci toate implicaţiile marii lupte. Principiile în cauză trebuia să fie şi mai pe deplin descoperite” (DA 761). Vezi comentariul la cap. 4,17.

Pentru a respinge pretenţiile lui Satana că Dumnezeu este un tiran, Părintele ceresc a găsit de cuviinţă să-Şi retragă mâna şi să îngăduie adversarului o ocazie de a-i câştiga pe oameni pentru cauza lui. Dumnezeu nu constrânge voinţa oamenilor. El îi îngăduie lui Satana o oarecare de libertate, în timp ce prin Duhul Său şi prin îngerii Săi stăruie pe lângă oameni să se împotrivească răului şi să urmeze binele. În felul acesta Dumnezeu demonstrează în faţa universului martor, că El este un Dumnezeu al iubirii, şi nu un tiran aşa cum L-a acuzat Satana că ar fi. Pentru motivul acesta nu i s-a răspuns imediat rugăciunii lui Daniel. Răspunsul a întârziat până când împăratul Persiei s-a hotărât să aleagă mai degrabă binele şi nu răul, prin libera lui voinţă.

Aici se descoperă adevărata filozofie a istoriei. Dumnezeu a fixat ţinta ultimă care va fi negreşit atinsă. Prin Duhul Său El lucrează asupra inimii oamenilor pentru a conlucra cu El la atingerea acelei ţinte. Dar problema căii pe care fiecare individ alege să meargă este întru totul o chestiune de decizie personală. Astfel evenimentele istoriei sunt produsul atât al agenţilor cereşti cât şi al liberei alegeri omeneşti. Dar rezultatul final este acela al lui Dumnezeu. În acest capitol, ca probabil nicăieri în altă parte în Scriptură, perdeaua care desparte cerul de pământ este dată la o parte, iar lupta dintre puterile luminii şi cele alte întunericului este scoasă la iveală.

Mihail. Ebr. Mika’el, „cine este ca Dumnezeu?” El este descris aici ca „una din căpeteniile cele mai de seamă (ebr. sarim).” Mai târziu El este descris ca protectorul special al lui Israel (cap. 21,1). Identitatea lui nueste dezvăluită cu exactitate, dar o comparaţie cu alte texte Îl identifică cu Hristos. Iuda 9 Îl numeşte „arhanghel”. Potrivit cu 1Tesaloniceni 4,16, „glasul unui arhanghel” este pus în legătură cu învierea sfinţilor lavenirea lui Isus. Domnul Hristos a spus că morţii vor ieşi din mormintele lor când vor auzi glasul Fiului omului (Ioan 5,28). Astfel pare clar că Mihail nu este altcineva decât Însuşi Domnul Isus Hristos (vezi EW 164; comp. DA 421). Numele Mihail apare în Biblie numai în pasajele apocaliptice (Daniel 10,13.21; 12,1; Iuda 9; Apocalips 12,7). Mai mult, el este folosit numai în împrejurările când Domnul Hristos este în conflict direct cu Satana. Denumirea ebraică însemnând „cine este ca Dumnezeu?” este concomitent o întrebare şi o provocare. Având în vedere faptul că răzvrătirea lui Satana este în esenţă o încercare de a se instala pe tronul lui Dumnezeu şi a fi „ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14,14), numele Mihail este un nume cât se poate de potrivit pentru Acela care a pornit să îndreptăţească caracterul lui Dumnezeu şi să respingă pretenţiile lui Satana.

Am ieşit biruitor. Sau „am rămas acolo” [KJV]. LXX, de care se ţine Theodotion, zice: „şi l-am lăsat (pe Mihail) acolo”. Traducerea aceasta a fost adoptată de diferite versiuni moderne (Goodspeed, Moffatt, RSV), fără îndoială datorită faptului că nu părea clar pentru ce îngerul trebuia să spună că el a fost lăsat cu împăraţii Persiei, când Mihail venise în ajutorul său. Compară cu traducerea aceasta afirmaţia: „Dar Mihail veni în ajutorul său, şi apoi El rămase cu împăraţii Persiei” (EGW, Material Suplimentar cu privire la Daniel 10,12.13).

Unii văd un alt sens posibil în textul ebraic aşa cum se găseşte el. Lupta descrisă aici a fost în esenţă o luptă între îngerii lui Dumnezeu şi puterile întunericului, căutând să contracareze influenţele care lucrau asupra minţii lui Cir (vezi PK 571, 572). O dată cu intrarea în luptă a lui Mihail, Fiul lui Dumnezeu, puterile Cerului au câştigat biruinţa, iar cel rău a fost constrâns să se retragă. Cuvântul tradus prin „a rămas” este folosit în altă parte cu sensul de „a rămâne pe mai departe” când alţii au plecat sau au fost îndepărtaţi. Astfel se foloseşte verbul acesta cu privire la Iacov când a rămas în urmă la pârâul Iaboc (Geneza 32,24), şi cu privire la acei păgâni cărora Israel le-a îngăduit să rămână în ţară (1Regi 9,20). De asemenea este cuvântul aplicat de Ilie la sine însuşi când credea că toţi ceilalţi s-au depărtat de adevărata închinare la Iehova: „Am rămas numai eu singur”. (1Regi 19,10.14). Aşa cum este folosit de înger în pasajul de faţă, ar putea să însemne că o dată cu venirea lui Mihail, îngerul cel rău a fost constrâns să plece, iar îngerul lui Dumnezeu „a fost lăsat acolo să rămână alături de împăraţii Persiei”. „Biruinţa a fost câştigată în cele din urmă; forţele răului au fost înfrânte” (PK 572). Două traduceri care au sugerat aceeaşi idee sunt, aceea a lui Luther, „acolo

am câştigat biruinţa faţă de împăraţii Persiei”, şi a lui Knox, „şi acolo, la curtea Persiei, am fost lăsat stăpân pe teren”.

Împăraţii Persiei. Manuscrisul ebraic zice: „împărăţia Persiei”. Vechile versiuni zic: „împăratul Persiei”.

Daniel 10:14 14. Vremurile de apoi. Ebr. be’acharith hayyamim „în partea de la urmă (sau sfârşit) a zilelor”. Aceastaeste o expresie folosită adesea în profeţia biblică, arătând către partea finală a oricărei perioade a istoriei pe care o are în vedere profetul. În Geneza 49,1 termenul este tradus „vremurile care vor veni” cu referire la soarta de pe urmă a fiecăreia din cele douăsprezece seminţii în ţara Canaanului; Balaam a aplicat termenul la prima venire a Domnului Hristos (Numeri 24,14); Moise l-a folosit în sensul general al viitorului depărtat, când Israel urma să sufere necazuri (Deuteronom 4,30). Uneori expresia se poate referi sau chiar se referă în mod direct la evenimentele finale ale istoriei. Vezi comentariul la Isaia 2,2.

Vremuri îndepărtate. Îngerul a venit ca să-i spună lui Daniel ce se va întâmpla cu sfinţii în decursul secolelor până la a doua venire a Domnului Hristos. Accentul în partea aceasta finală a versetului este pus asupra faptului că Domnul încă mai are şi alt adevăr de prezentat lui Daniel printr-o viziune. Tradus literal, versetul acesta zice: „Şi am venit să te fac să înţelegi ceea ce se va întâmpla poporului tău în partea de la urmăa zilelor, căci încă mai este o vedenie pentru acele zile”.

Daniel 10:16 16. Înfăţişarea. Gabriel şi-a acoperit strălucirea şi s-a arătat în chip de om (vezi SL 52).

Vedenia. Unii comentatori consideră că Daniel se referă aici la vedenia din cap. 8 şi 9; alţii cred că descoperirea prezentă a fost cea care l-a frământat atât de mult pe profet. Având în vedere faptul că termenul „vedenie” atât din v. 1 cât şi din v. 14 pare să se aplice la descoperirea din capitolele 10-12, cum şi pentru că declaraţia lui Daniel de aici din cap. 10,16 este o continuare logică a reacţiei sale (v. 15) faţă de declaraţia îngerului cu privire la „vedenie” (v. 14), pare logic să tragem concluzia că profetul vorbeşte aici despre vedenia slavei divine la care era martor.

Daniel 10:19 19. Prea iubit. Vezi comentariul la v. 11.

Daniel 10:20 20. Împotriva căpeteniei. Sau „cu căpetenia”. Traducerile care folosesc cuvântul „cu” pot fi înţelese fie în sensul că îngerul avea să se lupte alături de căpetenia Persiei, fie că avea să se lupte împotriva lui. Versiunea grecească este la fel de ambiguă. Prepoziţia „meta”, „cu”, care este folosită, poate să implice fie alianţa, ca în 1Ioan 1,3, fie ostilitatea, ca în Apocalips 2,16. Totuşi ebraica din pasajul acesta, pare să dea o indicaţie clară a sensului ei. Verbul lacham, „a lupta”, este folosit de 28 ori în Vechiul Testament, urmat, ca aici, de prepoziţia ‘im, „cu”. În cazul acesta contextul arată clar că cuvântul trebuie să fie luat în sensul de „împotrivă” (vezi Deuteronom 20,4; 2Regi 13,12; Ieremia 41,12; Daniel 11,11). Pare sigur, prin urmare, că îngerul, vorbeşte aici de continuarea conflictului dintre el şi „căpetenia Persiei”. Că lupta aceasta a continuat multă vreme după viziunea lui Daniel se arată în Ezra 4,4-24. „Puterile vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în tottimpul lui Cir şi în tot timpul fiului său Cambises, care a domnit aproape şapte ani şi jumătate” (PK 572).

Căpetenia Greciei. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „căpetenie”, sar, este acelaşi cu cel folosit anterior (vezi comentariul la v. 13). Îngerul îi spusese lui Daniel că se întorcea ca să continue lupta cu puterileîntunericului care se luptau să pună stăpânire pe mintea împăratului Persiei. Apoi el a privit mai departe în viitor şi a dat să se înţeleagă că după ce în cele din urmă se va retrage din luptă, se va produce o revoluţie în treburile omenirii. Atâta vreme cât îngerul lui Dumnezeu ţinea liniştite forţele răului care căutau să domine cârmuirea persană, imperiul acela a rezistat. Dar atunci când influenţa divină s-a retras şi stăpânirea conducătorilor naţiunii a fost lăsată în întregime pe seama puterilor întunericului, a urmat repede ruina imperiului. Conduse de Alexandru, oştirile Greciei au cotropit lumea şi au desfiinţat rapid imperiul persan.

Adevărul rostit de înger în versetul acesta revarsă lumină asupra descoperirii următoare. Profeţia

următoare, un raport despre războaie după războaie, primeşte o importanţă sporită când este înţeleasă în lumina a ceea ce îngerul spune aici. În timp ce oamenii se luptă între ei pentru putere pământească, în spatele cortinei, ascunsă de ochii omeneşti, se dă o luptă şi mai mare, faţă de care fluxul şi refluxul în treburile omeneşti este doar o reflectare (vezi Ed 173). După cum se arată că poporul lui Dumnezeu a fost ocrotit în decursul frământatei sale istorii – raportată profetic de Daniel – la fel de sigur este că în lupta aceea mai mare,legiunile luminii vor avea biruinţa asupra puterilor întunericului.

Daniel 10:21 21. Scris. Ebr. raşam, „a înscrie”, „a scrie”.

Cartea. Ebr. Kethub, literal: „o scriere”, de la verbul Kathab, „a scrie”. Planurile şi scopurile veşnice alelui Dumnezeu sunt prezentate aici ca fiind scrise. Compară cu Psalmi 139,16; Fapte 17,26; vezi comentariul laDaniel 4,17.

Nimeni nu mă ajută. Expresia aceasta poate fi tradusă şi, „nu este nimeni care să se străduiască”. Aceasta nu se poate lua în sensul că toţi erau orbi faţă de lupta aceasta afară de cele două fiinţe cereşti menţionate aici. „Lupta era o luptă de care tot cerul era interesat” (PK 571). Sensul probabil al pasajului este că Hristos şi Gabriel şi-au asumat lucrarea specială de a lupta cu oştirile lui Satana care căutau să-şi asigure controlul imperiilor pământeşti.

Voivodul vostru. Faptul că se vorbeşte despre Mihail în mod specific drept prinţul sau voivodul vostru (pronumele ebraic este la plural), Îl aşează în viu contrast cu „căpetenia Persiei” (v. 13 şi 20) şi cu „căpetenia Greciei” (v. 20). Mihail era luptătorul stând de partea lui Dumnezeu în marea luptă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 6T 406

2–6SL 49

7, 8 SL 50

8 DA 246; GC 471; MB 15; SC 29

11 GC 470

11–13 SL 51

13 PK 572

15, 16, 19 SL 51

21 DA 99

Imagine a Babilonului antic

Bătălia lui Alexandru cel Mare şi Darius al III-lea

Daniel 11:1 1. Şi eu. Versetul acesta este o continuare a celor spuse de înger în cap. 10,21. Împărţirea în capitole încazul acesta este regretabilă. Ea creează falsa impresie că aici începe o nouă secţiune a cărţii, când de fapt naraţiunea este clar în continuare. Gabriel îl informează pe Daniel că Darius Medul fusese onorat de Ceruri (PK 556). Viziunea era dată în anul al treilea al lui Cir (cap. 10,1). Îngerul îi povesteşte lui Daniel un eveniment care s-a petrecut în primul an al lui Darius. În anul acela Darius Medul fusese onorat de Cer printr-o vizită a îngerului Gabriel „ca să-l întăresc şi să-l împuternicesc” (PK 556).

Daniel 11:2 2. Adevărul. Partea principală a celei de-a patra mari descoperiri din Daniel începe cu versetul acesta. Tot ce este înainte, de la cap. 10,1 până la 11,1 reprezintă cadrul şi introducerea.

Trei împăraţi în Persia. Întrucât viziunea aceasta i-a fost dată lui Daniel în anul al treilea al lui Cir (cap. 10,1), referirea este fără îndoială la cei trei împăraţi care i-au urmat lui Cir pe tronul Persiei. Aceştia au fost: Cambises (530-522 î.Hr.), falsul Smerdis (Gaumata, al cărui nume babilonian a fost Bardiya; vezi Vol. III, p. 348, 349), un uzurpator (522 î.Hr.), şi Darius I (522-486 î.Hr.).

Al patrulea. Comentatorii sunt în general de acord că contextul îl desemnează pe Xerxe ca fiind „al patrulea” împărat, dar variază în ce priveşte enumerarea diferiţilor împăraţi la care se face referire în versetul acesta. Unii susţin că „al patrulea” împărat astfel desemnat a fost de fapt ultimul din cei trei care mai avea să „fie”. Ei îl consideră pe Cir ca fiind primul din cei patru, şi îl omit pe falsul Smerdis, deoarece el nu făcea parte din linia legitimă şi a obţinut tronul pentru doar câteva luni. Alţii îl omit pe Cir ca fiind primul din cei patru şi îl includ pe falsul Smerdis ca fiind unul din cei trei care avea să-i urmeze. Oricum Xerxe este al patrulea. Totuşi, cea de-a doua din cele două concepţii ar părea să reprezinte mai apropiat sensul natural al contextului.

Mai multă bogăţie. Sau „mult mai bogat”. Xerxe trebuie să identificat cu Ahaşveroş din cartea Estera (vezi Vol. III, p. 459; vezi şi Estera 1,1). Despre el se raportează că era deosebit de mândru de „bogăţia strălucită a împărăţiei lui” (vezi Estera 1,4.6.7). Herodot, care a scris pe larg despre Xerxe, ne lasă un raport viu şi amănunţit al puterii sale militare (vii, 20, 21, 40, 41, 61-80).

Va răscula totul. Sau „Îi va aţâţa pe toţi”. Pasajul acesta poate fi tradus în două feluri deosebite. Aşa cum este tradus de Cornilescu, a fost considerat ca însemnând că Xerxe va răscula naţiunile lumii împotriva Greciei. Că acest lucru s-a întâmplat este un fapt istoric bine cunoscut. Pe vremea lui Xerxe, peninsula grecilor rămăsese singurul teritoriu important din Mediterana răsăriteană care nu era sub dominaţie persană. În anul 490 î.Hr., Darius cel Mare, predecesorul lui Xerxe, pe când încerca să-i subjuge pe greci a fost oprit laMaraton. O dată cu urcarea pe tron a lui Xerxe, s-au făcut noi planuri pe scară largă şi cu un buget amplu pentru cucerirea Greciei. Herodot (vii. 61-80) enumeră peste 40 de naţiuni care au oferit trupe pentru oştirea lui Xerxe. În armata aceasta vastă se găseau ostaşi din ţări foarte depărtate unele de altele cum ar fi India, Etiopia, Arabia şi Armenia. Chiar şi cartaginezii se pare că au fost atraşi să participe la asalt atacând colonia greacă a Siracuzei din Sicilia.

În anul 480 î.Hr., vastul imperiu persan s-a ridicat cu oştirile sale împotriva grecilor. Cetăţile-state greceşti, atât de des luptându-se unele cu altele, s-au unit pentru a-şi salva libertatea. La început au suferit câteva înfrângeri. Au fost biruiţi la Termopile, iar Atena a fost ocupată şi în parte arsă de către perşi. Apoi s-aîntors roata. Flota greacă, sub conducerea lui Themistocles, s-a găsit prinsă de către unităţile navale superioare ale perşilor în golful Salamina, pe coasta Aticei, nu departe de Atena. La scurt timp după începutulbătăliei s-a văzut că corăbiile persane erau în formaţii prea strânse ca să poată manevra în mod eficient. Sub atacurile violente ale grecilor multe au fost scufundate, şi n-a scăpat decât o parte din flotă. O dată cu victoriaaceasta a grecilor forţele navale ale perşilor au fost eliminate din lupta pentru cucerirea Greciei. În anul următor, 479 î.Hr., grecii au înfrânt în mod decisiv trupele Persiei la Plataea şi le-au alungat pentru totdeauna de pe teritoriul grec.

Exprimarea din textul acesta corespunde izbitor faptului că Xerxe a răsculat „totul împotriva Greciei”. Dar este posibil să traducem cuvintele ebraice oarecum obscure ale acestui pasaj şi într-un fel oarecum diferit.Problema este dacă ebraicul ‘eth, tradus aici „împotrivă”, trebuie să fie înţeles ca o prepoziţie care însemnează„împotrivă”, sau ca un semn că verbul este în forma directă. Este o realitate şi că ‘eth este uneori folosit în felul acesta împreună cu alte verbe care denotă ceartă sau luptă (vezi Geneza 14,2). Dar este o realitate şi că verbul tradus aici „va răscula” apare de 12 alte ori în Vechiul Testament urmat de ‘eth, iar în fiecare din aceste cazuri textul arată clar că ‘eth trebuie să fie luat ca un complement direct. Dacă ‘eth este luat aici în forma aceasta pasajul spune: „El va răscula întreaga împărăţie a Greciei”.

Dacă se preferă această ultimă traducere, este rezonabilă următoarea interpretare: Din punctul de vedere al istoriei omenirii în linii mari, războiul dintre Persia şi Grecia constituie una din marile epoci istorice.

Istoria ulterioară a Europei, şi a lumii, ar fi putut să fie mult diferită dacă bătăliile de la Salamina şi Plataea s-ar fi încheiat cu un rezultat diferit. Civilizaţia apuseană, pe atunci mărginită cu totul numai la patria ei, Grecia, a izbutit să scape de a fi înghiţită de către despotismul oriental. Statele greceşti au dobândit astfel un sentiment al unităţii pe care nu-l avuseseră înainte. Victoria de la Salamina a dovedit Atenei importanţa puteriimaritime, iar în curând cetatea s-a aşezat în fruntea unui imperiu maritim. Văzută în lumina aceasta, ultima propoziţie din Daniel 11,2 constituie un cadru corespunzător pentru cap. 11,3.

Grecia. Ebr. Yawan, transliterat „Iavan” în Geneza 10,2 (vezi comentariul de acolo). Grecii, sau Ionienii, erau descendenţii lui Iavan. Vezi comentariul la Daniel 2,39.

Daniel 11:3 3. Un împărat viteaz. Ebr. malek gibbor, „un împărat viteaz (războinic)”. Expresia se referă la Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.).

Cu o mare putere. Stăpânirea lui Alexandru s-a întins din Macedonia şi Grecia până în nord-vestul Indiei, de la Egipt până la râul Iaxartes la răsărit de Marea Caspică – cel mai întins imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci (vezi comentariul la cap. 2,39; 7,6).

Daniel 11:4 4. Cum se va întări. Abia ajunsese Alexandru în culmea puterii sale că a şi fost doborât. În anul 323 î.Hr., împăratul acesta care a domnit de la Adriatica până la Indus, s-a îmbolnăvit brusc, şi la 11 zile după aceea a şi murit (vezi comentariul la cap. 7,6).

Se va sfărâma. Alexandru n-a lăsat în urmă pe nimeni din cei apropiaţi ai familiei sale de la care să se fi putut aştepta să ţină legate laolaltă teritoriile pe care le câştigase. Câţiva din generalii de frunte au încercat câţiva ani să ţină imperiul intact în numele fratelui vitreg al lui Alexandru şi al fiului lui postum (ambii sub regenţă) dar în mai puţin de 25 de ani de la moartea lui Alexandru, coaliţia a patru generali îl biruise pe Antigonus, ultimul aspirant la stăpânirea întregului imperiu, iar împărăţia lui Alexandru a fost împărţită în patru regate (mai târziu reduse la trei). Cu privire la împărţirea aceasta vezi comentariul la cap. 7,7; 8,22; vezişi hărţile de la p. 824, 825.

Cele patru vânturi. Reprezentând cele patru puncte cardinale. Aceeaşi împărţire este reprezentată şi de cele patru capete ale leopardului (vezi comentariul la cap. 7,6) şi de cele patru coarne ale ţapului (vezi comentariul la cap. 8,8.22).

Nu între urmaşii lui. Fiul postum al lui Alexandru a fost numit împărat, însă a fost omorât încă pe când era copil, în lupta dintre generali cu privire la stăpânirea de fapt a imperiului.

Daniel 11:5 5. Împăratul de la miazăzi. De la punctul acesta mult de-a lungul capitolului, profeţia se concentrează asupra celor două regate care apar din imperiul lui Alexandru cu care poporul lui Dumnezeu, iudeii, au avut cel mai mult de a face. Acestea au fost Siria, stăpânită de seleucizi, şi Egiptul stăpânit de ptolemei. Din punct de vedere geografic primul era la nord, iar cel din urmă la sud. Traducerea originală grecească zice de fapt: „împăratul Egiptului”, pentru „împăratul de la miazăzi”. O desemnare asemănătoare poate fi demonstrată din surse istorice. Una din cele mai bine cunoscute inscripţii arabice sudice (Glaser nr. 1155) se referă la un război între Persia şi Egipt şi îi numeşte pe împăraţii respectivi, Domnul de la miazănoapte şi Domnul de la miazăzi.

La punctul istoric la care se face referire în versetul acesta, împărat al Egiptului era Ptolemeu I Soter (numit şi fiul lui Lagus, 306-283 î.Hr.), unul din cei mai buni generali ai lui Alexandru, care a înfiinţat unul dincele mai trainice regate elenistice.

Unul din mai marii lui. Aceasta se aplică evident la Seleucus I Nicator (305-280 î.Hr.) alt general al lui Alexandru, care s-a făcut conducător al celei mai mari părţi a secţiunii asiatice a imperiului. Că se vorbeşte aici despre el ca fiind „unul din mai marii lui (Ptolemeu)” (ebr. sarim, „generali”, vezi comentariul la cap. 10,13), trebuie probabil înţeles în lumina relaţiilor sale cu Ptolemeu. În anul 316 î.Hr., Seleucus a fost alungat

din Babilonia, pe care o stăpânea de la 321, de către rivalul său Antigonus (vezi comentariul la cap. 7,6). Atunci Seleucus s-a aşezat sub comanda lui Ptolemeu, pe care l-a ajutat să-l înfrângă pe Demetrius, fiul lui Antigonus, la Gaza în anul 312 î.Hr. La scurt timp după aceasta, Seleucus a reuşit să-şi recâştige teritoriile din Mesopotamia.

Mai tare decât el. Adică, Seleucus, care cândva putuse să fie considerat unul din „mai marii” lui Ptolemeu, mai târziu a devenit mai tare ca împăratul Egiptului. Când Seleucus a murit în anul 280 î.Hr., împărăţia lui se întindea de la Hellespont până în India de nord. Arrian, istoricul antic cel mai de seamă pentruperioada aceasta, declară că Seleucus a fost „cel mai mare împărat care a urmat lui Alexandru, inteligenţa cea mai imperială, şi a domnit peste cel mai întins teritoriu, după acela al lui Alexandru” (Anabasis of Alexander, vii. 22).

Daniel 11:6 6. După câţiva ani. Viziunea profetică se concentrează apoi asupra unei crize cam la 35 de ani după moartea lui Seleucus I.

Se vor uni. Pentru a întări pacea între cele două împărăţii după un război lung şi costisitor, Antioh II Theos (261-246 î.Hr.), nepot al lui Seleucus I, a luat-o în căsătorie pe Berenice, o fiică a împăratului egiptean, Ptolemeu II Philadelphus. Antioh a mai înlăturat-o şi pe fosta lui soţie şi soră, Laodice, din vechea ei poziţie de întâietate şi i-a privat pe copiii acesteia de moştenirea tronului.

Împăratul de la miazănoapte. Termenul acesta este folosit aici pentru prima dată în profeţia aceasta. În contextul prezent se face referire la seleucizi ale căror teritorii erau la nord de Palestina. „Împăratul de la miază-noapte” de pe vremea aceea era Seleucus II Callinicus (246-226 î.Hr.), fiul lui Antioh II şi al Laodicei. Cu privire la expresiile „împăratul de la miazănoapte” şi „împăratul de la miazăzi” vezi comentariul la v. 5 şi la Isaia 41,25).

Nu vor avea nici o putere. După naşterea unui fiu de pe urma noii căsătorii, a avut loc o împăcare între Antioh şi Laodice.

Nu vor putea ţine piept. Antioh a murit pe neaşteptate, otrăvit, conform credinţei populare, de către Laodice.

Celelalte mijloace. LXX zice „braţul lui”. Printr-o simplă schimbare a vocalelor ebraice unele versiuni vechi (Theodotion, Symmachus, Vulgata) spun „sămânţa lui”. Aceasta s-ar referi atunci la fiul lui Berenice şi al lui Antioh, pe care Laodice l-a omorât.

Dată la moarte. Adică Berenice, care împreună cu pruncul ei a fost ucisă de slujitorii Laodicei.

Alaiul ei. Multe din doamnele de onoare egiptene ale Berenicei au pierit o dată cu ea.

Tatăl ei. Ebr. yoledah, „născătorul ei”. Fireşte că aceasta s-ar aplica la tatăl lui Berenice, Ptolemeu II, care murise de curând în Egipt. Totuşi, nu este clar motivul pentru care să fie menţionată aici moartea lui, întrucât ea a fost cu totul separată de răzbunarea Laodicei. Câteva traduceri vechi zic yaldah, „tânăra”, fără îndoială având în vedere anturajul Berenicei. O simplă schimbare de vocalizare ne permite să citim „copilul ei”. Aceasta s-ar referi, desigur, la fiul ei, care a fost ucis la ordinele Laodicei.

Cel ce s-a legat cu ea. Sau „cel care a întărit-o” [KJV]. Probabil Antioh, soţul Berenicei.

Daniel 11:7 7. Un lăstar din aceeaşi rădăcină. Ptolemeu III Euergetes, fiul lui Ptolemeu II şi fratele Berenicei, i-a urmat tatălui său la tron în anul 246 î.Hr., şi a invadat Siria ca răzbunare pentru uciderea surorii sale.

Va fi biruitor. Ptolemeu III pare să fi fost cu totul victorios în campania sa împotriva lui Seleucus II. Elşi-a întins cuceririle pe uscat până în Mesopotamia – deşi se lăuda că a pătruns până în Bactria – şi a întărit puterea maritimă egipteană în Mediterana.

Daniel 11:8 8. Egipt. Această unică ocazie (până la v. 42) în care apare numele real al ţării „împăratului de la miază-zi” fixează dincolo de orice îndoială identitatea ţării.

Dumnezeii şi chipurile lor. Decretul lui Canopus (239/238 î.Hr.) declară spre lauda lui Ptolemeu III: „Şi chipurile sacre duse din ţară de către perşi, împăratul, făcând o campanie în străinătate, le-a readus în Egipt, şi le-a reaşezat în templele de unde fiecare fusese luat şi dus” (traducerea din J. P. Mahaffy, A History of Egipt Under the Ptolemaic Dinasty (New York: Charles Scribner’s Sons, 1899, p. 113). Ieronim (Commentariorum in Danielem Liber, cap. XI, în J.P. Migne, Patrologia Latina, vol. 25, col. 561) spune că Ptolemeu III a adus înapoi în Egipt o pradă imensă.

Va lăsa în pace. Literal, „se va reţine de a ataca pe împăratul de la miză-noapte”. Deşi cuvintele ebraicepot fi traduse şi (aşa cum fac unele traduceri): „el va sta mai mult ca împăratul miezului nopţii”; faptul că Ptolemeu III a murit la 221 î.Hr., la numai doi ani după Seleucus III, ar părea să facă fără sens o astfel de traducere. Pe de altă parte, întrucât în ultimii săi ani Ptolemeu nu a fost angajat în nici un fel de lupte, prima traducere a cuvintelor ebraice pare să fie mai rezonabilă.

Daniel 11:9 9. Împăratul de la miazăzi. Expresia ebraică de aici poate fi înţeleasă fie ca în KJV unde „împăratul de la miazăzi” este considerat subiect al propoziţiei (la fel şi Vulgata, Siriaca), fie ca în LXX, Theodotion, unde „împăratul de la miază-zi” este ataşat la „împărăţie”. Versiunile acestea din urmă sprijină traducerea: „El va veni în împărăţia împăratului de la miază-zi”. Traducerea aceasta pare să fie de preferat deoarece urmează într-un mod mai firesc topica din Biblia ebraică, nefăcând necesară introducerea cuvântului „să” după împărăţie, şi face versetul mai plin de sens şi mai puţin plin de cuvinte superflue. Dacă se acceptă traducerea aceasta, versetul fără îndoială trebuie să fie interpretat ca o referire la faptul că după ce Ptolemeu III s-a înapoiat în Egipt, Seleucus şi-a restabilit autoritatea, şi a plecat împotriva acelei ţări sperând să-şi recâştige bogăţiile şi să-şi refacă prestigiul.

Se va întoarce iarăşi în ţara sa. Seleucus a fost înfrânt şi constrâns să se înapoieze în Siria cu mâinile goale (cam pe la 240 î.Hr.).

Daniel 11:10 10. Fiii săi. Adică, cei doi fii ai lui Seleucus II, Seleucus III Ceraunus Soter (226-223 î.Hr.), care a fost ucis după o scurtă domnie, şi Antioh III, cel Mare (223-187 î.Hr.).

Se va vărsa ca un râu. La 219 î.Hr., Antioh III şi-a început campania pentru ocuparea Siriei de Sud şi Palestinei reocupând Seleucia, portul lui Antioh. După aceea a pornit într-o campanie sistematică pentru cucerirea Palestinei de la rivalul său, Ptolemeu IV Philopator (221-203 î.Hr.), în timpul căreia a pătruns în Transiordania.

Daniel 11:11 11. Mâniat. Vezi comentariul la cap. 8,7. În anul 217 î.Hr., Ptolemeu IV l-a întâlnit pe Antioh la Rafia aproape de hotarul dintre Egipt şi Palestina.

Va ridica. Versetul acesta este în forma unui paralelism inversat ebraic în care primul şi al patrulea element, precum şi al doilea şi al treilea, sunt paralele. De aceea în versetul acesta protagoniştii sunt după cumurmează: împăratul de la miază-zi, împăratul de la miază-noapte, împăratul de la miază-noapte, împăratul de la miază-zi. Vezi Vol. III, p. 27.

O mare oştire. Sau „mulţime”. Polybius, principalul istoric antic pentru perioada aceasta, spune că oastea lui Antioh număra 62.000 de infanterişti, 6.000 de călăreţi, şi 102 elefanţi (Histories, v. 79). Trupele lui Ptolemeu pare să se fi ridicat la acelaşi număr. Compară referinţa cu cele „zece mii” din v. 12.

Date în mâinile lui. Bătălia de la Rafia (217 î.Hr.) între Antioh III şi Ptolemeu IV, a avut ca rezultat o înfrângere dureroasă pentru primul, despre care se spune că a pierdut 10.000 de infanterişti şi 300 de călăreţi,

plus 4.000 de prizonieri.

Daniel 11:12 12. Nu va birui. Sau „nu va fi întărit”. Este vorba de Ptolemeu al IV-lea. Indolent şi dedat plăcerilor, Ptolemeu nu a reuşit să profite la maximum de victoria de la Rafia. Între timp, în cursul anilor 212-204 î.Hr., Antioh III şi-a îndreptat forţele către recâştigarea teritoriilor lui răsăritene, şi a mers cu succes în campania luipână la hotarul Indiei. Moartea lui Ptolemeu IV (205? î.Hr.) a fost ascunsă pentru o vreme; apoi i-a urmat un fiu care nu avea decât patru sau cinci ani, Ptolemeu V Epifanul (204 – 180 î.Hr.).

Daniel 11:13 13. Se va întoarce. Urcarea la tron a copilului Ptolemeu V i-a oferit lui Antioh III ocazia de a se răzbuna pe egipteni. În anul 201 î.Hr., el a invadat din nou Palestina.

După câtăva vreme. Literal, „la sfârşitul vremurilor, anilor”. Referirea este probabil la perioada de vreo16 ani (217-201 î.Hr.) dintre lupta de la Rafia (vezi comentariul la v. 11) şi a doua campanie a lui Antioh împotriva sudului.

Daniel 11:14 14. În vremea aceea. Începând cu versetul acesta, interpretările restului capitolului diferă foarte mult. Oanumită grupă de comentatori consideră că versetele 14 - 45 continuă să nareze în continuare istoria împăraţilor seleucizi şi ptolemei. Alţii susţin că începând cu v. 14 intră în scenă următorul mare imperiu mondial, Roma, şi că versetele 14-35 schiţează cursul acelui imperiu şi al bisericii creştine.

Aici sau la un alt punct care apare mai târziu în capitolul acesta mulţi comentatori găsesc o referire la Antioh IV (Epifanul), care a domnit de la 176 la 164 î.Hr., şi la criza naţională pe care politica lui de elenizarea adus-o asupra iudeilor. Este, desigur, un fapt istoric de netăgăduit că încercarea lui Antioh de a-i constrângepe iudei să-şi părăsească religia şi cultura lor naţională şi să adopte în schimb religia, cultura şi limba grecilor, este evenimentul cel mai important din întreaga perioadă inter-testamentară.

Ameninţarea prezentată de Antioh Epifanul i-a confruntat pe Iudei cu o criză comparabilă cu crizele determinate de Faraon, Sanherib, Nebucadneţar, Haman şi Titus. În cursul scurtei lui domnii de 12 ani Antiohaproape că a exterminat religia şi cultura iudeilor. A despuiat sanctuarul de toate tezaurele sale, a jefuit Ierusalimul, a lăsat oraşul şi zidurile lui în ruină, a ucis mii de iudei, iar pe alţii i-a dus în exil ca sclavi. Un edict regal le-a ordonat să lepede toate ritualurile religiei lor şi să trăiască la fel cu păgânii. Au fost constrânşi să zidească altare păgâneşti în fiecare oraş iudeu, să jertfească pe ele carne de porc, şi să predea orice exemplar al Scripturilor lor pentru a fi rupte în bucăţi şi arse. Antioh de asemenea a înălţat un idol păgân pe altarul Templului din Ierusalim şi a jertfit pe el carne de porc. Suspendarea jertfelor iudaice (fie între 168-165,fie între 167-164 î.Hr., conform a două sisteme de socotire a perioadei seleucide; vezi Vol. V, p. 25) a periclitat supravieţuirea religiei iudaice precum şi identitatea iudeilor ca popor.

În cele din urmă iudeii s-au răzvrătit şi au alungat forţele lui Antioh din Iudeea. Ei au reuşit chiar să respingă o armată trimisă de Antioh cu scopul specific de a-i extermina ca naţiune. Liberi încă o dată de oprimarea lui, ei au refăcut Templul, au ridicat un nou altar, şi au restaurat sistemul jertfelor (1Macabei 4,36-54). Intrând în alianţă cu Roma peste câţiva ani (161 î.Hr.), iudeii s-au bucurat de aproape un secol de relativă independenţă şi prosperitate sub protecţia romană, până când Iudeea a devenit o provincie romană în anul 63 î.Hr. Aceia care susţin că Antioh Epifanul este menţionat în versetele 14, 15 văd în „cetatea de derbedei” pe iudeii care s-au purtat ca nişte trădători faţă de propriii lor conaţionali şi l-au ajutat pe Antioh la executarea decretelor şi procedeelor lui crude şi hulitoare de cele sfinte. Pentru un raport detailat al amarelor experienţe ale iudeilor în decursul acestor vremuri rele, vezi 1Macabei 1 şi 2; Iosif Flavius, Antichităţi xii. 6, 7; Războaie i. 1.

Este posibil ca criza pricinuită de metodele lui Antioh Epifanul să fie amintită în cap. 11, deşi există mari deosebiri de păreri în ce priveşte partea profeţiei care se ocupă de el. A recunoaşte că lucrările lui AntiohEpifanul sunt amintite în cap. 11 nu cere, ca el să fie considerat subiectul profeţiei din cap. 7 şi 8, după cum nici menţionarea altor regi seleucizi nu cere ca ei să fie consideraţi subiectul profeţiei din capitolele respective.

Cată de derbedei din poporul tău. Literal „fiii celor ce zdrobesc pe poporul tău”. Expresia aceasta se poate înţelege la modul subiectiv, „fiii celor aprigi din poporul tău”. Luată în felul acesta, ea probabil se aplicăacelora dintre iudeii care au văzut în certurile internaţionale din vremurile lor o ocazie de a-şi promova propriile interese naţionale, şi care erau gata să treacă dincolo de limitele legalităţii pentru a le realiza. Pe de altă parte, dacă este înţeles la modul obiectiv pasajul acesta ar însemna: „aceia care procedează cu violenţă împotriva poporului tău”. În sensul acesta, a fost considerat ca referindu-se la romani care, până la urmă (63 î.Hr.) i-au jefuit pe iudei de independenţa lor, iar mai târziu (în anii 70 şi 135 d.Hr. ) au distrus templul şi cetatea Ierusalim. De fapt abia în timpul domniei lui Antioh III (vezi comentariul la v. 10-13) romanii, intervenind pentru a proteja interesele aliaţilor lor, Pergam, Rodos, Atena şi Egipt, şi-au făcut simţită prezenţa în treburile Siriei şi ale Egiptului.

Daniel 11:15 15. Împăratul de la miază noapte. Urmând după observaţiile parantetice din v. 14, versetul acesta continuă naraţiunea începută în v. 13 cu privire la a doua campanie a lui Antioh în Palestina.

Întărituri. Ebr. solelah, „movilă”, adică „instrumente de asediu”.

Cetăţile întărite. Ebr. ‘ir mibsaroth, literal, „o cetate de întărituri”. Probabil se face referire la Gaza, care a căzut în mâinile lui Antioh III în anul 201 î.Hr., după o îndelungată asediere. Unii comentatori înţeleg că pasajul acesta se referă la Sidon, unde Antioh a pus în grea situaţie o armată egipteană în acelaşi război, iardupă asediu i-a constrâns pe egipteni să se predea.

Oştile. Un simbol al puterii (vezi v. 22 şi 31).

Daniel 11:16 16. Ţara minunată. Adică Palestina (vezi comentariul la cap. 8,9). Potrivit concepţiei că romanii sunt introduşi în v. 13, cucerirea Palestinei descrisă aici se crede că este aceea a lui Pompei, care în anul 63 î.Hr., aintervenit într-o ceartă între fraţii Hyrcanus şi Aristobul, rivali la tronul Iudeii. Apărătorii s-au închis înapoia zidurilor de apărare ale Templului şi timp de trei luni au rezistat romanilor. Cu ocazia aceasta, după cum spune Iosif Flavius (Antichităţi, xiv. 4. 4), Pompei a ridicat perdeaua şi a privit în Sfânta Sfintelor, acum goală, deoarece chivotul fusese ascuns de când cu exilul (vezi comentariul la Ieremia 37,10).

Daniel 11:17 17. Gânduri curate. Ebr. yesharim. Sensul expresiilor ebraice din acest pasaj este obscur. Literal înseamnă, „şi (cei) drepţi cu el şi el va face”. Unele versiuni îl iau pe yesharim drept un echivalent al lui mesharim, „dreptăţi”, „echităţi”. Mesharim este folosit în v. 6 cu privire la o înţelegere echitabilă între împăratul de la miază-noapte şi împăratul de la miază-zi. Dacă mesharim este termenul corect, aici poate să fie o referire la faptul că atunci când Ptolemeu XI Auletes a murit în anul 51 î.Hr., i-a aşezat pe cei doi copii ai săi, Cleopatra şi Ptolemeu XII, sub tutela Romei.

Fiică-sa. Sau „Fata femeilor”. Aceasta din urmă este o expresie neobişnuită, prezentând probabil feminitatea femeii de care este vorba. Unii au aplicat expresia aceasta la Cleopatra, fiica lui Ptolemeu XI. Ea afost pusă sub tutela Romei în anul 57 î.Hr., iar la trei ani după aceea a devenit ibovnica lui Iulius Cezar, care invadase Egiptul. După ce Iulius Cezar a fost asasinat, Cleopatra şi-a îndreptat afecţiunile spre Marc Antoniu,rivalul moştenitorului lui Cezar, Octavian. Octavian (mai târziu numit Augustus) a înfrânt oştirile unite ale Cleopatrei şi ale lui Antoniu la Actium (31 î.Hr.). Sinuciderea lui Antoniu în anul următor (despre care se spune că ar fi fost pusă la cale de Cleopatra) a deschis calea pentru noul biruitor. Apoi Cleopatra, văzând că nu poate intra în graţiile lui Octavian, s-a sinucis.

Cu Cleopatra s-a sfârşit dinastia ptolemaică a Egiptului, iar de la anul 30 î.Hr., Egiptul a devenit o provincie a Imperiului Roman. Drumul cu multe ocolişuri al Cleopatrei corespunde de minune specificărilor de la sfârşitul versetului, deoarece Cleopatra nu l-a susţinut pe Cezar, ci propriile ei interese.

Daniel 11:18 18. Ostroave. Ebr. ‘iyyim, „ţinuturile de coastă”, sau „coastele mării”. Războiul din alte părţi ale

imperiului l-a scos pe Iulius Cezar din Egipt. Partida lui Pompei a fost curând înfrântă pe ţărmurile Africii. În Siria şi Asia Mică, Cezar a avut succes împotriva lui Pharnaces, regele cetăţii cimeriene Bosporus.

O căpetenie. Ebr. qasin, un om cu autoritate, ca în Isaia 1,10, sau mai specific un comandant militar, caîn Iosua 10,24.

O va întoarce. Ebraica ultimei propoziţii este obscură. Traducerea următoare probabil că reflectă sensulpasajului, „Într-adevăr el va întoarce înapoi asupra lui insolenţa sa”.

Daniel 11:19 19. Se va poticni, va cădea. În anul 44 î.Hr., Iulius Cezar a fost asasinat la Roma.

Daniel 11:20 20. Un asupritor. Ebr. ma’abir noges, literal, „cineva care face să vină un asupritor”. Participiul noges, de la verbul nagas, „a apăsa”, „a stoarce”, se foloseşte cu privire la ispravnicii din Egipt (Exod 3,7) şi la asupritorii străini (Isaia 9,4). Pasajul se referă astfel la un împărat care va trimite asupritori, sau strângători detaxe cu sila, prin împărăţia sa. Cei mai mulţi comentatori au înţeles că aici se face referire la un colector de biruri, care pentru omul de rând din vremurile acelea din vechime era însăşi întruparea asupririi imperiale. Luca 2,1 raportează: „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie [să fie supusă la taxe– KJV] toată lumea”. (Vezi comentariul la Luca 2.1). Augustus, care i-a urmat lui Iulius Cezar, este considerat ca fiind cel care a statornicit Imperiul Roman, iar după o domnie de peste 40 de ani a murit în paceîn patul său în anul 14 d.Hr.

Daniel 11:21 21. Un om dispreţuit. Lui Augustus i-a urmat Tiberius (14-37 d.Hr.). Anumiţi istorici susţin că a fost o încercare plănuită din partea lui Suetonius, Seneca şi a lui Tacitus de a ponegri caracterul lui Tiberiu. Fără îndoială că tabloul este exagerat. Totuşi rămân suficiente dovezi faptice care să arate că Tiberiu a fost o persoană excentrică, greşit înţeleasă şi neiubită.

Fără să aibă. Literal, „nu au dat”. Expresia ebraică este mai bine tradusă la timpul trecut. Referirea esteprobabil la faptul că Tiberiu nu era de la început pe linia de succesiunea la tron, că a devenit fiul lui August prin adopţie, şi a fost rânduit ca moştenitor al imperiului numai când a ajuns la mijlocul vieţii.

Deodată. Sau „în pace” [KJV]. La moartea lui August, Tiberiu a urcat la tron în pace. El era doar fiul vitreg al predecesorului său, şi urcarea lui la tronul imperiului s-a datorat în mare parte uneltirilor mamei lui, Livia.

Daniel 11:22 22. Oştile. „Oştile” denotă putere, iar aici, în special, putere militară (vezi v. 6, 15). Tabloul este evident al unor oşti care se revarsă ca potopul (vezi cap. 9,26). Tiberiu a avut un deosebit succes la conducerea câtorva companii militare, atât în Germania cât şi în Răsărit la frontierele Armeniei şi Parthiei.

Căpetenie a legământului. Identic cu Domnul care face legământul trainic despre care se vorbeşte în cap. 9,25-27 (vezi cap. 8,10). Că acesta era Mesia, Isus Hristos, este clar din profeţia din cap. 9. Pe vremea domniei lui Tiberiu (14-37 d.Hr.) şi la porunca procuratorului pus de el în Iudeea, Ponţiu Pilat, a fost răstignitIsus, în anul 31 d.Hr.

Daniel 11:23 23. Se vor uni. Unii comentatori au sugerat că aici Daniel se întoarce înapoi la alianţa de ajutor şi prietenie dintre iudei şi romani făcută în anul 161 î.Hr. (vezi Iosif Flavius, Antichităţi, xii. 10. 6). Concepţia aceasta presupune că expresia ebraică tradusă prin „vreme” în v. 24 reprezintă o „vreme” profetică de 360 de ani (vezi comentariul la cap. 7,25; 11,24). Alţii, care ţin la continuitatea cronologică a naraţiunii profetice a cap. 11, găsesc aici o referire la politica romană de a încheia ceea ce astăzi s-ar numi pact de ajutor reciproc, ca, de exemplu, liga de ajutor şi prietenie cu iudeii. În tratatele acestea romanii îi recunoşteau pe participanţi drept „aliaţi”, iar tratatele urmăreau, probabil, să promoveze interesele reciproce. Roma apărea în felul acesta în rolul de prieten şi protector, numai pentru a lucra cu „viclenie” pentru a întoarce aceste acorduri în

favoarea ei. Ea impunea adesea poverile cuceririlor „aliaţilor” săi, dar de obicei îşi rezerva pentru sine răsplatacuceririi. Uneori „aliaţii” aceştia erau absorbiţi în Imperiul Roman.

Daniel 11:24 24. O vreme. Ebr. ‘ad-’eth, „până la o vreme”. Expresia aceasta arată către un moment când uneltirilor puterii prezentate aici li se va pune capăt. Cuvântul ’eth, „timp”, probabil că aici nu trebuie să fie considerat operioadă definită de timp, şi nici ca o perioadă profetică. Cuvântul tradus „timpuri” în cap. 4,16; 7,25 este aramaicul ‘iddanin, iar în cap. 12,7 ebr. mo’adim. ‘Ad-’eth pare să arate spre un moment aflat la o distanţă nedeterminată de vorbitor. Puterea rea avea să lucreze până la atingerea limitei rânduite de Dumnezeu (vezi cap. 11,27; comp. cap. 12,1).

Aceia care cred că aici se prezintă un timp profetic văd în evenimentele narate o referire la perioada de timp când cetatea Romei va fi sediul imperiului. Data de început se consideră a fi anul 31 î.Hr., anul bătăliei de la Actium, când Augustus a purtat o campanie de succes împotriva lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei. De la anul 31 î.Hr., 360 de ani ne duc până la anul 330 d.Hr., anul când capitala imperiului a fost mutată de la Roma la Constantinopol.

Unii văd în cele din versetul acesta o precizare a politicii romane faţă de regiunile cucerite ale imperiului. Istoria raportează că prada cuceririlor era distribuită generos între nobili şi comandanţii armatei, şică era o practică obişnuită ca până şi soldatul de rând să primească în dar terenuri în regiunile cucerite. Pentru„o vreme” – de fapt o perioadă de timp considerabilă – nici o „cetăţuie” nu a fost în stare să reziste presiunii hotărâte a legiunilor invincibile ale Romei.

Daniel 11:25 25. Va porni. Potrivit cu o interpretare expusă mai înainte (vezi comentariul la v. 24), versetul acesta se referă la lupta dintre August şi Antoniu, care a culminat în bătălia de la Actium.

Daniel 11:26 26. Cei ce vor mânca. Unii văd în fraza aceasta o referire la favoriţii regali. Din zilele primilor Cezari, intrigile de curte marchează ridicarea şi căderea împăraţilor Romei. În ultimii ani mai ales, când un ofiţer militar după altul urma la tronul cezarilor, adesea fiecare cu preţul capului predecesorului său, prezicerea că favoriţii regali se vor ridica şi vor aduce „pieirea” celor care-i ospătaseră şi că, prin urmare, „morţii vor cădea în număr mare”, a avut o împlinire unic de corespunzătoare. În orientul antic se aştepta ca aceia care mâncau din hrana oferită de o altă persoană să-i rămână loiali acestuia.

Se va împrăştia ca un râu. Versiunea siriacă şi Vulgata zic: „va fi spălată”, sau „va fi luată”. Potrivit cu interpretarea la care s-a făcut referire mai sus (v. 24), versetul acesta descrie soarta lui Antoniu. Când Cleopatra, înspăimântată de zgomotul luptei, s-a retras de la Actium, luând cu ea cele 60 de corăbii oferite de flota egipteană, Antoniu a urmat-o şi prin aceasta i-a cedat victoria lui Augustus. Susţinătorii lui Antoniu au trecut de partea lui Augustus. În cele din urmă Antoniu s-a sinucis. Conform acelora care susţin continuitatea cronologică a capitolului (vezi comentariul la v. 23), aici este prezisă situaţia instabilă care a bântuit imperiul între domnia lui Nero şi cea a lui Diocleţian.

Daniel 11:27 27. Să-şi facă rău. Unii văd în fraza aceasta o referire la intrigile lui Octavian (mai târziu Augustus) şi Antoniu, ambii aspirând la conducerea universală. Alţii văd o referire la lupta pentru putere în cursul ultimilor ani ai lui Diocleţian (284-305) şi în cursul anilor dintre moartea lui Diocleţian şi timpul când Constantin cel Mare (306-337) a izbutit să reunifice imperiul (323 sau 324).

La vremea hotărâtă. Oamenii răi şi maşinaţiile lor pot să dureze numai atâta timp cât le îngăduie Dumnezeu. Adevărata filozofie a istoriei este înfăţişată în tot cuprinsul cărţii lui Daniel. Dumnezeu „face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui” (cap. 4,35).

Daniel 11:28 28. Se vor întoarce. Unii comentatori văd în prezicerea aceasta o referire la asedierea şi distrugerea

Ierusalimului de către Titus în anul 70 d.Hr. Alţii care susţin continuitatea cronologică a naraţiunii profetice (vezi comentariul la v. 23), văd o continuare a descrierii lucrării lui Constantin cel Mare.

Vrăjmaş legământului sfânt. Domnul Hristos este numit „căpetenia legământului” (v. 22), şi El urma să facă „un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână” (cap. 9,27). Legământul este planul mântuirii, făcut în veşnicie şi confirmat de actul istoric al morţii Domnului Hristos. Pare rezonabil, atunci, a înţelege că puterea la care se face referire aici este una care în adâncul sufletului va fi contra acelui plan şi a realizării lui în sufletul şi viaţa oamenilor. Unii văd aici o referire specifică la invadarea Iudeii de către romani şi la capturarea şi distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Alţii sugerează că subiectul prezicerii este Constantin. Ei zic despre Constantin că el deşi mărturisea credinţa creştină, de fapt era „vrăjmaş legământului sfânt”, ţintalui fiind de a face uz de creştinism ca de un instrument pentru a uni imperiul şi a-şi întări stăpânirea asupra lui.A făcut bisericii multe favoruri, dar aştepta în schimb ca biserica să-l susţină în politica lui.

Daniel 11:29 29. Nu vor mai merge. În acord cu interpretarea că aici este trasată viaţa lui Constantin, se sugerează următoarele: În ciuda tuturor strădaniilor lui Constantin de a reînvia trecuta glorie şi putere a Imperiului Roman, în cel mai bun caz eforturile lui au avut doar un succes trecător.

Mai înainte. Pasajul poate fi tradus: „Nu va fi timpul de pe urmă ca acela de mai înainte”. Unii cred că aici se face referire la mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol. Mutarea aceasta a fost considerată ca semnalul căderii imperiului.

Daniel 11:30 30. Chitim. Numele Chitim apare de câteva ori în Vechiul Testament şi în alte scrieri mai vechi iudaice, şi este folosit într-o interesantă varietate de feluri. La Geneza 10,4 (vezi comentariul de acolo; comp. 1Cronici 1,7), Chitim este pus pe lista fiilor lui Iavan şi ca nepot al lui Iafet. Teritoriul ocupat de descendenţii lui Chitim a fost probabil Cipru. Oraşul fenician principal din Cipru, pe coasta de sud-este era cunoscut în limba feniciană drept Kt, în limba greacă Kition, şi în latină Citium. Balaam declară în profeţia lui (Numeri 24,24) că, „nişte corăbii vor veni din(spre) Chitim, şi vor smeri pe Aşur”. Unii au aplicat prezicerea aceasta la înfrângerea Persiei în Mesopotamia de către Alexandru cel Mare, care a venit din ţinuturile de coastă ale Mediteranei (vezi comentariul la Numeri 24,24). „Ostroavele Chitim” din Ieremia 2,10 şi Ezechiel 27,6, după cât se pare se referă şi ele tot la ţinuturile de coastă ale Mediteranei.

În literatura iudaică post-biblică termenul apare în 1Macabei 1,1 ca o descriere a Macedoniei. Pe lângă aceasta, două din sulurile descoperite de curând la Marea Moartă conţin numele acestea. Formele Ktyy’şur, „Chitim al lui Aşur” (Asiria), Hktyym bmsrym, „Chitimul din Egipt”, apare în The War Between the Sons of Light and the Sons of Darkness. Expresiile se pot referi la seleucizi şi ptolemei – împărăţia de la miazănoapte şi împărăţia de la miazăzi. Pare să se fi pierdut pe de-a întregul asocierea geografică a termenului Chitim cu ţinuturile de coastă ale Mediteranei, iar Chitim a devenit un termen generalizat pentru vrăjmaşii iudeilor. Habakkuk Commentary, un manuscris găsit printre sulurile de le Marea Moartă menţionează şi el pe Chitim. Autorul acestei cărţi credea că profeţiile lui Habacuc se refereau la necazurile iudeilor de pe vremea lui (probabil pe la mijlocul secolului I î.Hr.). El interpreta Habacuc 1,6-11 unde profetul îi descrie pe haldei, ca referindu-se la Chitim, care îi jefuiau pe iudei pe vremea sa. În contextul istoric al acestei lucrări termenul îi desemnează, probabil, pe romani. Vezi Vol I, p. 31-34.

În legătură cu aceasta este interesant de observat că LXX tradusă probabil în secolul al II-lea î.Hr., zicela Daniel 11,30 „Romani” şi nu „Chitim”. Pare clar, deci, că deşi cuvântul Chitim la început se referă la Cipru şi la locuitorii lui, mai târziu a fost extins spre a include ţărmurile mediteraneene de la apus de Palestina, şi mai târziu a ajuns să se aplice în general la apăsătorii străini fie că veneau de la sud (Egipt), fie că veneau de la nord (Siria), sau de la apus (Macedonia şi Roma).

În ce priveşte data autorului, cartea lui Daniel se găseşte mult mai aproape de referinţele din Ieremia şi Ezechiel, decât de acelea de origine post-biblică, care, într-adevăr, s-au ivit probabil ca o extensie a întrebuinţării biblice. Frazeologia versetului prezent, totuşi, este o aluzie clară la Numeri 24,24, unde se face referire la cuceritori venind de la apus (vezi comentariul de acolo). Deşi cercetătorii Bibliei nu sunt cu toţii de acord cu privire la referirea istorică despre „Chitim” din versetul acesta, pare clar că în interpretarea acestui

pasaj ar trebui să se păstreze în minte două lucruri: întâi, că pe vremea lui Daniel cuvântul se referea, din punct de vedere geografic, la ţările şi popoarele din apus; şi al doilea, că accentul poate să fi fost deja în curs de tranziţie de la sensul geografic al cuvântului la ideea de Chitim ca năvălitori şi invadatori din orice parte.

Unii văd în „corăbii din Chitim” o referire la hoardele barbare care au năvălit în Imperiul Roman de Apus şi l-au zdrobit.

Legământ. Vezi comentariul la v. 28. Unii văd în mânia descrisă aici o referire la eforturile Romei de a distruge legământul sfânt prin suprimarea Sfintelor Scripturi şi oprimarea acelora care credeau în ele.

Daniel 11:31 31. Vor veni. Sau „vor sta”. Adică „se vor ridica”.

Trimise de el. Ebr. mimmenu, „din el”. Cuvântul acesta determină subiectul şi nu verbul propoziţiei: „Armate (forţe) din el se vor ridica”; adică, forţe, aparţinând acestei puteri (vezi cele scrise la „Sfântul Locaş”), se vor ridica ca să îndeplinească lucrarea de profanare descrisă aici.

Spurcarea. Ebr. chalal, „a profana”. Deşi traducerea „spurca” implică ideea de necurăţie, cuvântul ebraic arată, însă, mai degrabă că ceva sacru a fost pus pe treapta celor de rând. Astfel cuvântul se foloseşte cu privire la profanarea unei pietre de altar prin atingerea ei cu o unealtă (Exod 20,25), şi a profanării Sabatului (Exod 31,13). El mai descrie şi faptele acelora care au profanat Numele lui Dumnezeu prin sacrificarea copiilor lor unui zeu păgân (Levitic 20,3). Pentru un comentariu la această practică revoltătoare, vezi comentariul la Levitic 18,21.

Sfântul Locaş, cetăţuia. Cuvintele sunt în apoziţie. Unii le înţeleg ca aplicându-se la cetatea Romei, reşedinţa puterii din lumea antică, şi în felul acesta, fiind „sanctuarul puterii”. În acord cu aceasta, sunt preziseatacurile puterilor barbare.

Alţii cred că aici este vorba de sanctuarul ceresc. Ebr. ma’oz, tradus aici prin „cetăţuia” (întăritura), vine de la verbul ‘azaz, „a fi tare”, şi este folosit de repetate ori în capitolul acesta (v. 7, 10, 19, 38, 39) deşi nu este tradus uniform.

Sanctuarul pământesc din Ierusalim era înconjurat de întărituri. Sanctuarul ceresc, unde Domnul Hristos Îşi oferă sângele Său în favoarea păcătoşilor, este cel mai de frunte loc de refugiu. Conform acestor lucruri, pasajul acesta a fost înţeles ca descriind acţiunea marii puteri apostate din istoria creştină care a aşezato jertfă şi un cult false în locul adevăratei jertfe şi al adevăratului cult al Domnului Hristos ca Mare Preot în sanctuarul ceresc.

Jertfa necurmată. Vezi comentariul la cap. 8,11.

Urâciunea pustiitorului. Aici este înfăţişată lucrarea papalităţii. Aceasta este prima dată când apare în cartea lui Daniel expresia aceasta, deşi cuvinte asemănătoare apar în propoziţia „pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte” (cap. 9,27). În LXX propoziţia aceasta este tradusă astfel: „pe templu urâciunea pustiirilor”. Cuvintele Domnului Hristos cu privire la „urâciunea pustiirii” (Matei 24,15) pot fi considerate ca aplicându-se în special la această primă referire din Daniel 9,27 decât la Daniel 11,31. Vorbind despre iminenta distrugere a Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.Hr., Isus a identificat oştirile romane care împresurau cetatea ca fiind „urâciunea pustiirii de care a vorbit proorocul Daniel” (Matei 24,15; comp. Luca 21,20).

Având în vedere faptul că Daniel 9,27 este o parte a explicaţiei dată de înger la Daniel 8,11-13, concluzia naturală este că Daniel 8,11-13 este o profeţie combinată (asemănătoare cu cea din Matei 24; vezi DA 628) care se aplică atât la distrugerea Templului şi Ierusalimului de către romani, cât şi la lucrarea papalităţii în veacurile creştine.

Ar trebui să se mai observe că întrucât referirea clară a Domnului Hristos la lucrarea „urâciunii pustiirii” ca fiind încă în viitor faţă de timpul Său aceasta dă asigurarea că Antioh Epifanul nu împlinea

detaliile profeţiei. Vezi şi comentariul la Daniel 8,25.

Daniel 11:32 32. Legământul. Vezi comentariul la v. 28. Se va observa că spre deosebire de traducerea de faţă, alte traduceri aşează ultima parte a versetului 31 ca prima parte a v. 32.

El. Adică papalitatea.

Linguşiri. Ebr. chalaggoth, „lucruri netede, alunecătoare” (vezi cap. 8,25). A fost totdeauna metoda luiSatana de a face calea lui să pară mai uşoară decât a lui Dumnezeu. În tot cursul istoriei creştine poporul lui Dumnezeu a urmat calea descrisă de Domnul Hristos când a zis: „îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei7,14).

Mari isprăvi. Ebr. ‘asah, „a face”, „a săvârşi”. Ca şi în v. 28, cuvintele „mari isprăvi” sunt adăugate. Pasajul acesta se referă fără îndoială la aceia care în cuprinsul teritoriului de sub jurisdicţia Romei şi de dincolo de el, au rezistat atacurilor nedrepte ale papalităţii şi au păstrat o credinţă vie, ca de exemplu, valdenzii, albigenzii şi alţii.

Adevărata biserică se distinge nu numai prin aceea că poporul lui Dumnezeu reacţionează împotriva păcatului rezistând la ispită, dar şi mai mult, prin aceea că îndeplineşte un program pozitiv de acţiune pentru El. Creştinismul nu poate fi pasiv. Fiecare copil al lui Dumnezeu are o însărcinare de îndeplinit.

Daniel 11:33 33. Va învăţa pe mulţi. Însărcinarea Domnului Hristos: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”(Matei 28,19) este un imperativ în timp de prigoană ca şi în vremuri de pace, şi adesea se dovedeşte că este mai cu efect în astfel de împrejurări.

Cădea. În cursul secolelor în care adevăratul popor al lui Dumnezeu a fost atât de aprig persecutat, aceia care erau destul de neînfricaţi ca să se ridice şi să-şi mărturisească convingerile au constituit în special făcuţi obiectul nimicirii.

Pentru o vreme. Textul ebraic, LXX şi Theodotion spun simplu, „zile”. Totuşi sunt câteva manuscrise ebraice care conţin cuvântul „rabbim”, „multe”. Perioada la care se referă este după cât se pare aceeaşi cu cele 1260 de zile din Daniel 7,25; 12,7 şi Apocalips 16.6.14; 13,5; timpul în care puterea apostaziei L-a hulit în chipul cel mai ostentativ pe Dumnezeu, a exercitat puterea pe care o uzurpase, şi i-a persecutat pe aceia care s-au desprins de sub autoritatea ei (vezi comentariul la Daniel 7,25).

Daniel 11:34 34. Ajutaţi puţin. Deşi în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu a găsit mereu de cuviinţă să-i scape de la moarte pe sfinţii Săi, fiecare martir al Lui a avut prilejul de a şti că viaţa lui era „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3,3).

În decursul dificilelor vremuri de apostazie şi persecuţie descrise în Daniel 11,33, în repetate rânduri Dumnezeu i-a trimis poporului Său greu apăsat „puţin ajutor” în persoana conducătorilor care vorbeau prin întuneric, chemându-i să se întoarcă la principiile Scripturii. Printre aceştia au fost pastorii valdenzi din secolul al XII-lea şi mai departe, John Wyclif din Anglia în secolul al XIV-lea, şi Ioan Huss şi Ieronim de Praga în secolul al XV-lea. În secolul al XVI-lea uriaşa răsturnare din viaţa politică, economică, socială şi religioasă a Europei, care în faza ei spirituală a făcut posibilă Reformaţiunea protestantă a deschis calea ca să se alăture mult mai multe voci acelora credincioase care se făcuseră auzite în secolele de mai înainte.

Daniel 11:35 35. Albiţi. Uneori Dumnezeu îngăduie ca copiii Lui să sufere, chiar până la moarte, pentru ca să li se poată curăţi şi pregăti caracterul pentru cer. Însuşi Domnul Hristos „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5,8). Compară Apocalips 6,11.

Vremea sfârşitului. Ebr. ‘eth ges. Expresia aceasta mai apare şi în cap. 8,17; 11,40; 12,4.9. În contextul

cap. 11,35 ‘eth ges pare să fie legat îndeaproape de cei 1260 de ani, ca marcând sfârşitul acestei perioade. Când pasajele acestea din Scriptură sunt comparate cu DA 234; 5T 9, 10; GC 356, devine clar că anul 1798 d.Hr., a marcat începutul „timpului sfârşitului”.

Vremea hotărâtă. Ebr. mo’ed, de la verbul ya’ad, „a hotărî”. Mo’ed, un cuvânt ebraic comun, a fost aplicat adunărilor lui Israel rânduite de Dumnezeu (Exod 23,15; vezi comentarii la Levitic 23,2). Cuvântul a fost folosit atât pentru timpul (Osea 12,9) cât şi pentru locul adunării (Psalmi 74,8). În Daniel 11,35 este vizată ideea timpului. Şi mai important este faptul că este o vreme hotărâtă. „Vremea sfârşitului” este un timp rânduit în programul lui Dumnezeu pentru desfăşurarea evenimentelor.

Daniel 11:36 36. Împăratul. Printre comentatorii adventişti au fost în general susţinute două concepţii cu privire la versetele 36-39. O interpretare identifică puterea descrisă aici ca fiind Franţa revoluţionară din anul 1789 şi din anii următori. Cealaltă concepţie susţine că puterea descrisă aici este aceeaşi putere apostată, persecutoare, descrisă în versetele precedente.

Aceia care înţeleg că „împăratul” se referă la puterea Franţei în timpul revoluţiei, scot în evidenţă că puterea introdusă aici trebuia să fie una nouă, deoarece apare îndată după menţionarea „timpului sfârşitului” şideoarece, probabil, trebuie să îndeplinească anumite specificaţii care n-au fost făcute cu privire la puterea descrisă în versetele anterioare, în special când dictatura ei se va manifesta în direcţia ateismului. Fireşte, este un fapt care ţine de cunoştinţele istorice obişnuite că filozofia care a călăuzit Revoluţia Franceză a fost nu numai anticlericală dar şi atee, şi că filozofia aceasta a avut efecte pe termen lung asupra cugetării secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Mai mult, că revoluţia şi rezultatele ei marchează sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani.

Aceia care cred că „împăratul” din acest verset este puterea descrisă în v. 32, ne îndreaptă atenţia la faptul că în limba ebraică articolul hotărât precede cuvântul „împărat”. Aceasta ar părea să implice că împăratul de aici a mai fost amintit anterior. Ei susţin că referirea la „vremea sfârşitului” din v. 35 poate să arate spre înainte şi nu indică în mod necesar că versetele 36-39 trebuie să fie aşezate exclusiv după începutul acelui timp la 1798 (vezi comentariul la v. 35), mai ales că abia începând cu v. 40 există un eveniment cu privire la care se spune în mod specific că se petrece „la vremea sfârşitului”. Ei înţeleg că descrierea puterii din versetele 36-39 indică nu ateismul, ci mai degrabă o încercare de a submina orice altă putere religioasă. Toţi aceia care susţin concepţia aceasta atrag atenţia la paralelismul cap. 2; 7; 8-9. Ei trag concluzia că se poate aştepta de la cap. 11 să prezinte aceeaşi paralelă, şi că se ocupă de apogeul aceleiaşi puteri apostate descrise în celelalte profeţii ale cărţii lui Daniel.

Se vor slăvi. Conform concepţiei că aici este descrisă Franţa, cuvintele acestea sunt considerate ca descriind excesele ateismului la care s-au dedat unii dintre conducătorii mai radicali ai Revoluţiei. Ca un exemplu al acestui lucru, la 26 noiembrie 1793, Comuna, sau corpul conducător al oraşului Paris a luat hotărârea oficială de a desfiinţa orice religie în capitala Franţei. Deşi hotărârea aceasta a fost anulată de Adunarea Naţională după câteva zile, ea ilustrează, totuşi, influenţa la care ajunsese ateismul în timpul perioadei respective.

Aceia care consideră că versetul acesta se aplică la marea putere apostată a istoriei creştine, consideră pasajul acesta paralel cu Daniel 8,11.25; 2Tesaloniceni 2,4; Apocalips 13,2.6; 18,7. Ei văd prezicerea acestui verset împlinindu-se în pretenţia papală că papa este viceregele (vicarul) Domnului Hristos pe pământ, în puterea pretinsă pentru preoţie, şi în „puterea cheilor” – pretinsa autoritate de a deschide şi a închide cerul înaintea oamenilor.

Va spune lucruri ne mai auzite. Conform concepţiei că Franţa este subiectul considerat, propoziţia aceasta se referă la cuvintele semeţe ale revoluţionarilor care au desfiinţat orice religie şi au introdus cultul Zeiţei Raţiunii. Când mai târziu s-a introdus cultul Fiinţei Supreme reacţionarii au arătat cu claritate că aceasta nu trebuia identificată cu Dumnezeul religiei creştine.

Cu privire la împlinirea pasajului acestuia potrivit concepţiei că papalitatea este avută în vedere aici, vezi comentariul la cap. 7,11.25; comp. 2Tesaloniceni 2,4; Apocalips 13,5-6.

Daniel 11:37 37. Dorinţa femeilor. Aceia care cred că Franţa este puterea descrisă aici văd o împlinire a pasajului acestuia în declaraţia revoluţionară că actul căsătoriei este un simplu contract civil, că acesta poate fi desfăcutfără alte formalităţi la dorinţa părţilor implicate.

Aceia care cred că aici este descrisă papalitatea văd o eventuală referire la atenţia dată de această putere celibatului şi virginităţii.

Nu va ţine seama de nici un dumnezeu. Conform uneia din poziţii, cuvintele se aplică puterii ateiste din Franţa revoluţionară care a încercat să desfiinţeze orice religie în ţara aceea (vezi comentariul la v. 36). Conform celeilalte poziţii cuvintele trebuie să fie luate într-un sens comparativ; adică puterea descrisă aici nu este ateistă, ci se consideră a fi reprezentanta lui Dumnezeu şi nu-L priveşte pe Dumnezeu aşa cum s-ar cuveni. Ea caută în chip hulitor să se aşeze în locul Lui (vezi 2Tesaloniceni 2,4).

Daniel 11:38 38. În schimb. Ebr. ‘al-Kanno, „în locul său”, adică în locul adevăratului Dumnezeu.

Dumnezeul cetăţuilor. Ebr. ’eloah ma’uzzim. Comentatorii diferă foarte mult în interpretarea dată acestei expresii. Unii o consideră un nume propriu: „zeul Mauzim”. Totuşi, un zeu cu nume acesta nu este cunoscut în altă parte. Întrucât ma’uzzim pare cu destulă claritate să fie pluralul ebraicului ma’ez, „refugiu”, „fortăreaţă”, care apare de repetate ori în capitolul acesta (versetele 7, 10, 19, 31), pare cel mai bine să luăm aceste cuvinte ca însemnând „zeul cetăţuilor”, sau „zeul adăposturilor”.

Unii interpretează versetul acesta ca referindu-se la cultul Raţiunii instituit la Paris în 1793. Dându-şi seama de necesitatea religiei dacă Franţa voia să rămână tare pentru a-şi realiza scopul de a întinde Revoluţia prin Europa, unii din conducătorii din Paris au încercat să înfiinţeze o religie nouă, având raţiunea personificată ca o zeiţă. Acesta a fost mai târziu urmat de cultul „Fiinţei Supreme” – natura zeificată – care arputea fi foarte bine considerată ca un „zeu al puterilor”.

Alţii consideră că aici ar fi o referire la rugăciunile îndreptate către sfinţi şi către Fecioara Maria, iar alţii, o referire la alianţa Romei cu puterile civile şi la strădaniile sale plănuite de a determina naţiunile să facă ceea ce zice ea.

Lucruri de preţ. Ebr. chamudoth, „lucruri preţioase, de dorit”. Un cuvânt asemănător din aceeaşi rădăcină este folosit în Isaia 44,9 pentru a descrie podoabele scumpe cu care păgânii îşi acopereau chipurile. Unii văd împlinirea pasajului acestuia în darurile preţioase cu care au fost împodobite icoanele Fecioarei şi ale sfinţilor (vezi Apocalips 17,4; 18,16).

Daniel 11:39 39. Împotriva locurilor întărite. Pasajul acesta este obscur şi a fost tradus în diverse moduri. Verbul tradus aici prin „a face”, ‘asah, însemnând „a face”, „a lucra”, este lipsit de un complement direct, dar este urmat de două prepoziţii: le, „a” sau „pentru” şi ’im, „cu”. În Geneza 30,30; 1Samuel 14,6 şi Ezechiel 29,20 ‘asah, fără de un complement şi urmat de le, ca aici, are sensul de „a lucra pentru (cineva)”. ‘Asah urmat de ’im apare în 1Samuel 14,45, cu sensul de „a lucra cu”. Având în vedere aceste întrebuinţări va părea rezonabilsă traducem pasajul de faţă astfel: „Şi el va lucra pentru cele mai puternice refugii (ma’uzzim) cu un dumnezeu străin”. Întrucât ’eloah ma’uzzim (v. 38) apare ca paralel cu „un dumnezeu pe care nu-l cunoşteau părinţii săi”, este de aşteptat ca ei să fie identificaţi îndeaproape cu „dumnezeul străin”.

Unii văd în pasajul acesta o referire la locul strategic pe care ideile ateiste şi raţionaliste l-au ocupat printre conducătorii Franţei din timpul revoluţiei. Alţii văd aici o descriere a sprijinului pe care Biserica Romană l-a acordat cultului „protectorilor” – sfinţii – şi festivităţilor în diferite oraşe în jurul lumii în cinstea jertfei liturghiei şi a Fecioarei Maria.

Va împărţi moşii. Unii înţeleg că aceste cuvinte descriu fărâmiţarea marilor moşii ale nobilimii Franţei, şi vinderea acestor moşii la proprietari mai mici. S-a apreciat că două treimi din proprietăţile în terenuri din

Franţa au fost confiscate de guvern în timpul Revoluţiei.

Alţii cred că aceste cuvinte şi-au găsit împlinirea în dominaţia papei peste conducătorii civili şi în frecventa primire de venituri de la ei. S-a sugerat că împărţirea Lumii Noi între Spania şi Portugalia de către Papa Alexandru VI, în 1493, poate fi considerată un exemplu de împlinire a acestui pasaj.

Pentru un studiu istoric al interpretării adventiste a celor din Daniel 11,36-39 şi o evaluare a poziţiilor prezentate, vezi Ministry, martie 1954, p. 22-27.

Daniel 11:40 40. Vremea sfârşitului. Aici împăratul de la miazănoapte şi împăratul de la miazăzi sunt menţionaţi pentru prima dată ca atare după versetele 14 şi 15. Comentatorii adventişti de ziua a şaptea care consideră că în versetele 36-39 este prezentată viaţa Franţei în timpul Revoluţiei susţin că împăratul de la miazănoapte din versetele 40-45 este Turcia. Aceia care aplică versetele 36-39 la papalitate găsesc aici un tablou profetic al apogeului său. Unii din ultima categorie identifică papalitatea cu împăratul de la miazănoapte, în timp ce alţii fac distincţie între cele două. Câţiva consideră că versetele 40-45 şi-au găsit împlinirea în prăbuşirea Imperiului Otoman în 1922. Vezi comentariul la v. 45.

Daniel 11:45 45. Îşi va ajunge sfârşitul. Compară prezicerile asemănătoare din profeţiile paralele ale cap. 2 (v. 34, 35, 44, 45), cap. 7 (v. 11, 26), cap. 8 şi 9 (cap. 8,19.25; 9,27), şi în alte locuri în Scripturi (Isaia 14,6; 47,11-15; Ieremia 50,32; 1Tesaloniceni 5,3; Apocalips 18,6-8.19.21).

În general, adventiştii de ziua a şaptea au susţinut că împlinirea v. 45 se află încă în viitor. Cuvintele prudente rostite de pionierul adventist James White în 1877 cu privire la precauţia în ce priveşte interpretarea profeţiilor neîmplinite constituie încă un sfat bun:

„În interpretarea profeţiilor neîmplinite unde istoria este încă nescrisă, comentatorul n-ar trebui să-şi prezinte propunerile cu prea multă hotărâre, ca nu cumva să ajungă să rătăcească pe teritoriul fanteziei.

Sunt unii care se gândesc mai mult la adevărul viitor decât la cel prezent. Ei nu văd decât puţină luminăpe cărarea pe care umblă, dar li se pare că văd o mare lumină în faţa lor.

Poziţiile luate asupra chestiunii orientale se bazează pe profeţii care încă nu şi-au găsit împlinirea. Aici ar trebui să umblăm încet, şi să luăm poziţie cu multă atenţie, ca nu cumva să ajungem să îndepărtăm pietrele de hotar deplin stabilite în mişcarea adventă. Se poate spune că este un acord general asupra acestui subiect, şi că toţi ochii sunt îndreptaţi către războiul acum în desfăşurare între Turcia şi Rusia ca împlinirea acelei părţia profeţiei care va oferi o mare întărire a credinţei în apropiata mare strigare şi în încheierea soliei noastre. Dar care va fi rezultatul acestei siguranţe cu privire la profeţiile neîmplinite dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum s-a aşteptat cu foarte mare încredere, este o întrebare care nelinişteşte.”

(James White, RH, 29 noiembrie 1877).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–459T 14

1 PK 556

35, 40 GC 356

Daniel 12:1 1. În vremea aceea. Ebr. ba’eth hahi, „pe vremea aceea”, sau „în vremea aceea”. Unii susţin că aceste cuvinte ne îndreaptă atenţia înapoi la cuvintele be’eth ges, „la (sau în) timpul sfârşitului” (cap. 11,40), adică, evenimentele care urmau să fie narate au loc în cuprinsul acestei perioade generale de timp. Totuşi, contextul susţine concluzia că „vremea aceea” se referă la timpul dispariţiei puterii descrise la finele cap. 11. Trebuie

observat că cuvintele „în vremea aceea” nu specifică dacă evenimentele prezise aici urmează să aibă loc simultan cu acelea din cap. 11,45, sau dacă evenimentele ultimului verset din cap. 11 şi acelea ale celui dintâi din cap. 12 sunt strâns legate între ele în ce priveşte timpul.

Mihail. Vezi comentariul la cap. 10,13. Aici luptătorul divin din marea luptă întreprinde acţiunea de eliberare a poporului Său.

Scula. Ebr. ’amad. Acelaşi cuvânt se foloseşte mai târziu în acelaşi verset pentru a-l descrie pe Mihail, ocrotindu-i pe „copiii poporului tău”. Pare să fie clar sensul că Domnul Hristos se ridică pentru a-Şi elibera poporul (vezi GC 613, 633, 641, 642, 657).

Voivod. Ebr. sar (vezi comentariul la cap. 10,13).

Ocrotitorul. Ebr. ha’omed’al „care stă peste”, adică într-un gest de ocrotire.

Vreme de strâmtorare. Când lucrarea de mijlocire încetează şi Duhul lui Dumnezeu se retrage de la oameni, atunci toate puterile întunericului ţinute în frâu se abat cu o furie de nedescris asupra lumii. Va fi o scenă de luptă pe care pana nu este în stare să o descrie (vezi GC 613, 614).

Va fi mântuit. Ce mângâiere că în această mare luptă rezultatul nu este lăsat pradă îndoielii! Compară cap. 7,18.22.28; 10,14.

Carte. Adică în cartea vieţii (vezi comentariul la Daniel 7,10; comp. Filipeni 4,3; Apocalips 13,8; 20,15;21,27; 22,19).

Daniel 12:2 2. Se vor scula. O înviere specială precedă a doua venire a Domnului Hristos. „Toţi cei care au murit încredinţa celei de-a treia solii îngereşti” vor învia la data aceea. Pe lângă aceştia vor fi chemaţi din mormintele lor aceia care au privit cu batjocuri crucificarea Domnului Hristos şi aceia care s-au împotrivit în chipul cel mai violent poporului lui Dumnezeu, pentru a vedea împlinirea făgăduinţei divine şi biruinţa adevărului (vezi GC 637; Apocalips 1,7).

Ruşine. Ebr. der’on, un cuvânt care mai apare în Biblie numai în Isaia 66,24. Este înrudit cu arabul dara’, „a respinge”, are sensul de „a face scârbă”. După ce au fost martori la grozăvia păcatului în decursul mileniilor marii lupte, locuitorii universului vor privi păcatul cu simţământul unui puternic dezgust. După ce lupta se termină şi numele lui Dumnezeu este pe deplin îndreptăţit, întregul univers va fi apucat de o puternicăscârbă faţă de păcat şi de toţi aceia care s-au molipsit de el. Dezgustul acesta este acela care atrage după sine asigurarea că păcatul nu va mai strica niciodată armonia universului.

Daniel 12:3 3. Cei înţelepţi. Ebr. hammaskili, de la verbul sakal, „a fi înţelept”. Forma poate fi înţeleasă într-un senssimplu, ca, „cei înţelepţi”, „cei care au pricepere”, sau în sensul cauzativ, „aceia care fac să se aibă pricepere”,adică „aceia care învaţă pe alţii”. Omul care într-adevăr are pricepere în cele dumnezeieşti îşi dă seama că, datorită chiar faptului acestuia, lucrurile acestea trebuie să fie împărtăşite şi altora. Înţelepciunea aceasta îl îndeamnă să fie învăţător pentru alţii în ce priveşte o astfel de înţelepciune.

Maskilim apare în cap. 11,33 unde este tradus „înţelepţii”. Acolo sunt înfăţişaţi ca persecutaţi pentru strădaniile lor credincioase; aici sunt răsplătiţi cu slavă veşnică. Compară v. 10.

Daniel 12:4 4. Ţine ascunse aceste cuvinte. Compară îndemnul asemănător cu privire la viziunea anterioară a lui Daniel (cap. 8,27). Instrucţiunea aceasta nu se aplică la întreaga carte a lui Daniel, deoarece o parte a soliei a fost înţeleasă şi a constituit o binecuvântare pentru credincioşi de-a lungul veacurilor. Se aplică, însă, la acea parte a profeţiei lui Daniel care se ocupa de zilele din urmă (AA 585; DA 234). Numai când se ajungea la timpul acesta se putea proclama o solie întemeiată pe împlinirea acestor profeţii (vezi GC 356). Compară cu „cărticica deschisă” din mâna îngerului din Apocalips 10,12 (vezi TM 115).

Citi. Sau „cutreiera”. Ebr. shut, un cuvânt care apare de 13 ori în Vechiul Testament (Numeri 11,8; 2Samuel 24,2-8; 2Cronici 16,9; Iov 1,7; 2,2; Ieremia 5,1; 49,3; Ezechiel 27,8.26; Daniel 12,4; Amos 8,12; Zaharia 4,10). În cele mai multe din aceste cazuri shut însemnează o mişcare fizică într-o parte şi alta.

Mulţi comentatori cred că shut este folosit aici într-un sens figurat şi descrie o cercetare zeloasă a paginilor Bibliei, cu rezultatul unei creşteri a cunoştinţei cu privire la profeţiile cărţii lui Daniel (vezi comentariul la „cunoştinţa va creşte”; comp. DA 234; GC 356). Alţii consideră că Daniel prezice aici o sporire a călătoriilor şi a mijloacelor de călătorie precum cea care a caracterizat ultimul secol.

LXX prezintă o exprimare cu totul deosebită: „Şi tu, Daniele, acoperă poruncile şi pecetluieşte cartea până la timpul sfârşitului, până când mulţi vor înnebuni şi pământul va fi umplut de nedreptate”. Versiunea Theodotion este mai aproape de cea masoretică: „Şi tu, Daniele, închide cuvintele şi sigilează cartea până la timpul sfârşitului: până ce mulţi sunt învăţaţi şi cunoştinţa sporeşte.”

Cunoştinţa va creşte. Partea aceasta poate fi considerată urmarea logică a celei precedente: Când se deschide la vremea sfârşitului cartea sigilată, cunoştinţa cu privire la adevărurile cuprinse în profeţiile acestea va creşte (vezi PK 547; compară Apocalips 10,1.2). La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secoluluial XIX-lea s-a trezit un nou interes faţă de profeţiile din Daniel şi Apocalips în locuri aflate la distanţă unele de altele pe faţa pământului. Studierea acestor profeţii a dus la o credinţă larg răspândită că a doua venire a Domnului Hristos era aproape. Numeroşi comentatori din Anglia, Joseph Wolff în Orientul Mijlociu, Manuel Lacunza în America de Sud, şi William Miller în Statele Unite, împreună cu o armată întreagă de alţi cercetători ai profeţiilor, au declarat, pe baza studiilor făcute de ei în profeţiile lui Daniel, că a doua venire eraaproape. Astăzi convingerea aceasta a devenit forţa motrice a unei mişcări mondiale.

Profeţia aceasta a mai fost interpretată şi ca arătând spre uimitoarele progrese ale ştiinţei şi ale cunoaşterii în general în ultimul secol şi jumătate, progrese care au făcut posibilă o larg răspândită proclamarea soliei acestor profeţii.

Daniel 12:5 5. Eu, Daniel, m-am uitat. Versetele 5-13 formează un epilog al viziunii din cap. 10-12 şi pot fi considerate, într-un sens mai puţin definit, ca un epilog la întreaga carte.

Alţi doi. Aici se ivesc alte două fiinţe cereşti, care se alătură aceleia care îi relatează lui Daniel profeţia. Unii au sugerat că ele ar fi cei doi „sfinţi” menţionaţi în cap. 8,13.

Râu. Adică, Hidechel, sau Tigru (vezi comentariul la cap. 10,4).

Daniel 12:6 6. Omul îmbrăcat în haine de in. Daniel văzuse această fiinţă la începutul vedeniei (vezi cap. 10,5.6).

Felul în care Daniel se referă la „râu” (v. 5) şi la „omul îmbrăcat în haine albe”, fără de a face o deplină identificare, sugerează cu putere că şi cap. 10, unde sunt prezentaţi iniţial cei doi, este o parte a aceleiaşi viziuni.

Cât va mai fi? Îngerul rosteşte întrebarea neexprimată care trebuie să fi fost la locul cel mai important în mintea lui Daniel. Marea povară care apăsa pe inima profetului era cu privire la grabnica şi deplina restaurare a iudeilor (vezi comentariul la Daniel 10,2). Este adevărat, decretul lui Cir fusese deja dat (Ezechiel1,1; comp. Daniel 10,1), dar mai rămăseseră multe de făcut. După lunga şi complicata povestire a evenimentelor viitoare sub care poporul lui Dumnezeu avea să sufere, profetul era fără îndoială doritor să ştie câtă vreme vor dura „aceste minuni”, şi când urma să fie împlinită făgăduinţa că „poporul tău va fi mântuit” (Daniel 12,1). Daniel nu înţelesese pe deplin legătura cu viitorul a celor văzute. O parte a profeţiei era pecetluită şi urma să fie înţeleasă numai la „vremea sfârşitului” (Daniel 12,4).

Daniel 12:7 7. Mâna dreaptă. Vezi Deuteronom 32.40. Înălţarea ambelor mâni însemna că declaraţia era însoţită de

cea mai mare solemnitate şi asigurare.

Cel ce trăieşte. Nu s-ar fi putut rosti un jurământ mai puternic (vezi Evrei 6,13; comp. Apocalips 10,5.6).

O vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Aceasta este perioada de 1260 de ani, 538-1798 d.Hr., care este prezentată iniţial în cap. 7,25 (vezi comentariul acolo). Acolo este folosit aramaicul ’iddan, „un timpstabilit”, sau „o vreme precizată”; aici apare corespondentul ebraic mo’ed, un cuvânt care accentuează faptul ca Fiinţa cerească vorbeşte despre un „timp fixat” (vezi comentariul la cap. 11,35). Dumnezeu a jurat că va face ceea ce a rânduit.

Daniel 12:8 8. N-am înţeles. În versetul introductiv al acestei vedenii (cap. 10,1) Daniel spune că „a priceput vedenia”. În timpul vedeniei profetul fusese asigurat că îngerul venise să-i facă „cunoscut” cele viitoare (cap. 10,14). Descoperirea care a urmat a fost dată într-un limbaj literal. Acum după ce elementul timp al celor 1260 de ani fusese introdus ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi?” Daniel a mărturisit: „N-am înţeles”. Partea acestei vedenii pe care Daniel nu a înţeles-o atunci, ar părea să fie elementul timp. El se ruga pentru grabnica refacere a Templului (vezi comentariul la cap. 10,12) – o problemă imediată. El părea că nu este în stare să încadreze elementul timp în concepţia sa cu privire la apropiata eliberare a poporului său.

Sfârşitul. Deşi i se poruncise deja să pecetluiască partea aceasta a descoperirii (v. 4), bătrânul profet totmai dorea să afle mai multe cu privire la semnificaţia ei.

Daniel 12:9 9. Du-te. Venerabilului văzător şi serv al lui Dumnezeu nu i s-a îngăduit să cunoască deplina semnificaţie a descoperirilor pe care le raporta. Deplina semnificaţie urma să fie înţeleasă numai de aceia care aveau să vadă împlinirea istorică a acelor profeţii, deoarece numai atunci se putea da lumii o solie întemeiată pe faptul că ele s-au împlinit (vezi GC 356).

Daniel 12:10 10. Curăţiţi, albiţi. Sau „se vor curăţi, se vor albi”, sau „se vor arăta că sunt curaţi şi albi”. Cu toate că omul nu se poate curăţi prin propria sa putere, el poate arăta prin propria sa viaţă că Dumnezeu l-a curăţit. Acesta formează un contrast cu propoziţia care urmează, „cei răi vor face răul”.

Vor înţelege. O garanţie că aceia din zilele sfârşitului care vor studia cu devoţiune şi în mod înţelept vor înţelege solia lui Dumnezeu pentru vremea lor.

Daniel 12:11 11. Jertfa necurmată. Vezi comentariul la cap. 8,11.

Va înceta. Propoziţia aceasta poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în felul următor: „Şi de la momentul îndepărtării necurmatei, chiar pentru aşezarea urâciunii”. Aceasta ar indica faptul că „îndepărtarea” s-a făcut cu intenţia directă de aşezare a urâciunii. Accentul poate fi pe „îndepărtarea” pregătitoare şi nu pe „aşezarea” care urmează.

Cuvintele din pasajul acesta sunt atât de clar asemănătoare cu acelea din cap. 8,11.12 şi cap. 11,31 (vezi comentariul acolo) încât trebuie să se refere la acelaşi eveniment.

O mie două sute nouăzeci de zile. Această perioadă de timp este în strânsă legătură cu „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” (v. 7), sau 1260 de zile, iar evenimentele care urmează să aibă loc la finele acestor perioade sunt probabil identice. Pare raţional să înţelegem, atunci, că aceste două perioade acoperă aproximativ aceeaşi epocă istorică. Diferenţa dintre cele 1290 şi 1260 este probabil de înţeles având în vedere faptul că începutul celor 1260 de zile este legat de îndepărtarea „jertfei zilnice”, pregătitoare pentru aşezarea „urâciunii”.

Aceia care susţin că „necurmata” reprezintă „păgânismul” (vezi comentariul la cap. 8,11) scad pe 1290

din 1798 şi ajung la data de 508. Ei văd în evenimentele din jurul acestei date, ca de pildă convertirea lui Clovis, regele francilor, la credinţa catolică şi biruinţa asupra Goţilor, un stadiu important în dobândirea supremaţiei Bisericii Catolice în Apus.

Aceia care susţin că „necurmata” se referă la slujba preoţească continuă a Domnului Hristos în sanctuarul ceresc şi la adevăratul cult al Domnului Hristos în epoca evanghelică (vezi comentariul la cap. 8,11) nu găsesc o explicaţie satisfăcătoare a acestui text. Ei cred că acesta este unul din acele pasaje biblice asupra cărora studiile viitoare vor aduce mai multă lumină.

Daniel 12:12 12. Ferice de cine. Perioadele de timp ale versetelor 7, 11, 12 ajung până la „vremea sfârşitului” la carese face referire în versetele 7 şi 9. „Ferice” (vezi comentariul la Matei 5,3), zice îngerul, de acela care este martor la evenimentele dramatice ale scenelor de încheiere ale istoriei pământului. Atunci, acele părţi ale cărţiilui Daniel care trebuia să fie pecetluite vor fi înţelese (vezi comentariul la Daniel 12,4), iar în curând „sfinţii Celui Prea Înalt” „vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci” (cap. 7,18).

Va aştepta. Aceasta lasă să se înţeleagă că perioada profetică următoare se poate aştepta să continue dincolo de sfârşitul celor 1290 de zile. Dacă cele 1290 şi cele 1335 de zile încep în acelaşi timp, ultima perioadă ajunge până în anul 1843, o dată semnificativă în legătură cu marea redeşteptare adventă din America, în general cunoscută sub numele de mişcarea millerită.

Daniel 12:13 13. Te vei scula în partea ta de moştenire. Împlinirea profeţiilor lui Daniel urma să aibă loc după mulţi ani în viitor. Daniel urma să se odihnească în mormânt, dar „la sfârşitul zilelor” – în perioada de încheiere a istoriei lumii – lui Daniel urma să i se îngăduie să se ridice în „partea lui de moştenire” (PK 547); vezi şi Materialul Suplimentar al lui Ellen G. White, la versetul acesta).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 COL 179; Ev 241; EW 33, 34, 36, 43, 56, 67, 71, 85, 282; GC 481, 613, 622, 635, 649; LS 101, 117; MM 38; PP 201, 256; 1T 125, 203, 206, 353; 4T 251; 5T 152, 212; 8T 50; 9T 17, 210, 244

2 GC 637, 644; EW 285

3 CE 70; CM 155; ChS 109; EW 61; FE 199; GW 145; LS 254; ML 247, 325; 1T 112, 512; 5T 449, 488, 621; 6T 451; 7T 26, 249

4 AA 585; DA 234; FE 409; GC 356, 360; PK 547

8–13TM 115

9, 10 PK 547

10 COL 155; DA 234; EW 140; 2T 184; 4T 527; 5T 452

<IND=200> 13 PK 547