1

GABRIELA POHOAŢĂ

FILOSOFIE -Manual de studiu individual-

2

3

GABRIELA POHOAŢĂ

FILOSOFIE

-Manual de studiu individual-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.1 FILOSOFIA ....................................................................... 6 1. CONCEPTUL DE FILOSOFIE; ORIGINEA FILOSOFIEI................................................. 7 2. GENURI ŞI STILURI FILOSOFICE .............................................................................. 10 3. FILOSOFIE ŞI VIAŢǍ: ROSTUL FILOSOFIEI .................................................................. 14 APLICAŢII: FILOSOFIA CA IUBIRE DE ÎNŢELEPCIUNE ŞI ARTǍ A RǍSUCIRII ......... 17 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.2 EXISTENŢA ................................................................... 20 1. PROBLEMELE ONTOLOGICE ....................................................................................... 21 2. PROBLEMATICA FIINŢEI................................................................................................. 23 3. SPAŢIU ŞI TIMP................................................................................................................. 27 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 30 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.3 OMUL................................................................................ 33 1. PROBLEMATICA FILOSOFICǍ A OMULUI..................................................................... 34 2. ESENŢA OMULUI.............................................................................................................. 37 3. SENSUL VIEŢII: FERICIREA CA SENS AL VIEŢII OMULUI......................................... 39 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 42 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.4 VALORILE......................................................................... 44 1. LIBERTATEA ................................................................................................................... 45 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 48 2. DREPTATEA................................................................................................................... 48 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 50 3. BINELE ............................................................................................................................... 51 APLICAŢII .............................................................................................................................. 55 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.5 CUNOAŞTEREA ............................................................ 56 1. SPECIFICUL FILOSOFIC AL CUNOAŞTERII .................................................................. 57 2. SURSELE CUNOAŞTERII................................................................................................. 59 3. ADEVǍRUL- SCOPUL FUNDAMENTAL AL CUNOAŞTERII .............................................. 62 APLICAŢII .............................................................................................................................. 64

6

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.1 FILOSOFIA

1. CONCEPTUL DE FILOSOFIE;ORIGINEA

FILOSOFIEI

2. GENURI ŞI STILURI FILOSOFICE

3. FILOSOFIE ŞI VIAŢǍ: ROSTUL FILOSOFIEI

COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE: Studiind acestǎ unitate de învǎţare vei reuşi:

• sǎ distingi filosofia de filosofare;

• sǎ caracterizezi diferite genuri şi stiluri de filosofare;

• sǎ utilizezi discursul filosofic în elaborarea unui eseu;

• sǎ participi la analizarea şi rezolvarea unor situaţii de

viaţǎ folosind cunoştinţele şi metodologia specifice

filosofiei

1Simmel, G., „Hauptprobleme der Philosophie”, Goschen sche Verlagshandlung, Leipzig, 1910, p. 8; 2 Dumitriu, A., „Philosophia mirabilis”, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 9; 3 Negulescu, P., P., „Scrieri inedite”, III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 323; 4 Leibniz, G., W., „Scrisoarea către Malebranche”, din 1 ian. 1700; 5 Aristotel, „Metafizica”, Ed. Iri; Bucureşti, 1996, p. 16; 6 Filosofia însemna pentru grecii din antichitate, ştiinţă şi totodată, înţelepciune, o contemplare a obiectelor cele mai înalte şi

o meditare susţinută în privinţa lor. Ştiinţele comune determină cauzele cele mai apropiate, cele mai directe, în vreme ce filosofia, ştiinţa supremă şi autentică înţelepciune, caută să pătrundă până la primele cauze şi principii ale tuturor lucrurilor. Totuşi, filosofia nu e o ştiinţă de un singur plan: ea poate fi filosofia în genere sau filosofia primă, adică metafizica, înţelepciunea ce tinde spre cunoştinţele cele mai înalte, sau primele principii şi spre cauzele cele mai generale.

7 Heidegger, M., „What is Philosophy?” (text germ. şi trad. engl.), College and University Press, New Haven, f.a., p. 67; 8 Husserl, E, „Idees directrices pour une phenomenologie”, în „Revue de metaphysique et de morale”, no. 4/1957, p. 374.

Conform unui limbaj filosofic iniţiat de Kant, a apela la principii transcedentale înseamnă că anumite categorii logice prealabile oricărei cunoaşteri empirice şi independente de orice conţinut, constituie cadre formale generale care ar condiţiona cunoaşterea lumii empirice. Este necesar să se evite confuzia posibilă între transcendental (adică nu de provenienţă empirică) şi transcendent (adică nu imanent).

9 Jaspers, AC, op. cit, p. 133; 10 Berdiaev, N., „Sensul creaţiei”, op. cit, p. 63;

7

CONCEPTE CHEIE: FILOSOFIE, DIALECTICA, METAFIZICǍ,

1. CONCEPTUL DE FILOSOFIE; ORIGINEA FILOSOFIEI

A schiţa un concept prealabil al filosofiei înseamnă a încerca să răspundem la vechea şi mereu noua întrebare: Ce este filosofia? întrebarea aceasta pare simplă şi lipsită de dificultăţi. În realitate însă ea este una dintre cele mai complexe şi dificile întrebări teoretice pe care ni le putem pune. Dificultatea constă nu numai şi nu în primul rând în amploarea practic infinită a domeniului ei de referinţă; dificultatea este generată de împrejurarea că întrebarea „ce este

11 Aristotel, op.cit. 12 Heidegger, M, „Introducere în metafizică”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999; 13 Aristotel, „Metafizica”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, VI, 1 şi 2, 1003b. 14 Banu, L, „Filosofia greacă până la Platon”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; 15 Ibidem 16 Ibidem 17 Vulcănescu, M., „Dimensiunea românească a existenţei”, Ed. Fundaţiei culturale Române, Bucureşti, 1991; 18 Augustin, „Confesiuni”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998; 19 Hegel, G., Fr.,W., „Enciclopedia ştiinţelor filosofice”, Partea III-a, Ed. Academiei, 1967, p. 259; 20 Heidegger, M., „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 358; 21 Heidegger, M., „Fiinţă şi timp”, ed. cit; 22 Hawking, S., „Scurtă istorie a timpului”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001; 23 Platon, „Phaidon”, Opere, vol. VI, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; 24 Heidegger, M., „Scrisoare despre umanism”, în vol. „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, p.299; 25 Berdiaev, N., „Sensul creaţiei”, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992, p. 68-98; 26 Pascal, B., „Pensees, Les Provinciales”, Bookking, Internaţional, Paris, 1995, p. 49; 27 Ibidem, p.50; 28 Pascal, B., op. cit, p. 74; 29 Ionescu, N., „Curs de metafizică” Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995; 30 Ibidem, p. 88; 31 Ibidem, p. 89; 32 Negulescu, P.P., „Destinul omenirii”, vol. III, Buc, 1943, p.272; 33 Hegel, G.W.F., „Prelegeri de istorie a filosofiei”, Trad. D.D. Roşea, I, Bucureşti, 1963, p. 56-57; 34 Platon, „Republica”, în Opere, vol. V, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p. 214; 35 Aristotel, „Etica Hicomahică”, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1988, p. 105-108; 36 Aristotel, op. cit; 37 Ibidem, 1253, a 39; 38 Montaigne, „Essais”, Paris, Garnier-Flamniarion, 1969; 39 Vlăduţescu, Gh., „O istorie a ideilor filosofice”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 271; 40 Cioran, E., „Singurătate şi destin”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 254; 41 Berdiaev, N., op. cit, p. 42;

8

filosofia?” are ea însăşi un caracter filosofic este ea însăşi o problemă filosofică. Drept urmare „ce este filosofia?” se lămureşte de fapt nu numai în cadrul istoriei filosofiei, numai cu conceptele şi mijloacele sale; ea (filosofia -însăşi) îşi este, aşa zicând, prima sa problemă1. Ceea ce-l surprinde pe cercetătorul dornic să afle ce

este filosofia este lipsa - în literatura de specialitate - unei

definiţii universal valabile a acestei discipline2. Şi aceasta,

pentru că „nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum

putem zice că avem o matematică, o fizică sau o chimie, ci

trebuie să ne mulţumim să constatăm că avem atâtea filosofii

deosebite câţi cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu

problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le,

fiecare fireşte, în felul său”.3

Leibniz nota, într-o scrisoare către Malebranche, că

„dacă s-ar da definiţii, discuţiile ar înceta repede”4.

Curios este însă că definiţii pentru filosofie se găsesc

din abundenţă, şi cu toate acestea disputele asupra a ceea ce

este exact această disciplină nu încetează. Din toate aceste

consideraţii se poate trage concluzia că definiţiile de până

acum sunt parţiale, exprimând numai laturi (aspecte) ale

filosofiei şi nu corespund toţi et solo definito, adică nu

surprind nota caracteristică.

Condiţia constitutivă a filosofiei este pluralismul.

Câtă vreme va exista filosofie, ea nu va exista într-o singură

elaborare, ci într-o multiplicitate de elaborări şi configuraţii

diferite. Drept urmare, filosofi diferiţi, aparţinând unor

orientări de gândire diferite, vor avea concepţii deosebite,

uneori chiar opuse, despre ceea ce este (sau ceea ce ar trebui

să fie) filosofia. Câteva sondaje în istoria filosofiei ne vor

convinge despre acest lucru.

Pentru Aristotel, filosofia este „ştiinţa principiilor şi

9

cauzelor prime”5. El defineşte filosofia primă prin obiectul ei,

care nu este altceva decât Fiinţa ca Fiinţă6. Pentru Kant, de

pildă, filosofia este cercetarea, este, ca să folosim propriul său

termen, critica facultăţilor de cunoaştere ale spiritului uman,

cu scopul de a determina întinderea şi limitele lor. Pentru

Hegel şi pentru contemporanii săi romanticii, ea este

cunoaşterea raţională, conceptuală a Absolutului. Pentru

Feuerbach, filosofia este fiziologie,, în sensul etimologic al

termenului, adică teorie a raţiunii, şi antropologie, adică

teorie a omului. Întorcându-ne acum la punctul de plecare,

adică la întrebarea „ce este filosofia?”, trebuie să recunoaştem

că toate cele spuse nu oferă o definiţie a filosofiei, ci doar

delimitează un teritoriu, trasează un contur. Interesul

întrebării „ce este filosofia?” nu constă în răspunsul pe care l-

am putea obţine şi care, de altminteri, s-a dovedit imposibil,

ci în aceea că ea ne obligă să filosofăm noi înşine. Şi învăţăm

să filosofăm cu adevărat, atunci când intrăm în dialog cu

marii filosofi7.

Întrebarea „ce este filosofia?” este astfel o cale de

acces către filosofie şi istoria ei.

Termenii „filosofie” şi „filosof” au o vechime de peste

2500 de ani, patria lor spirituală fiind cultura vechii Elade.

Cuvintele greceşti corespunzătoare sunt: „philosophia” şi

philosophos”. Cea mai obişnuită etimologie este: philos

(adj,)- iubitor, prieten; sophia (subst.)-înţelepciune; iar

philosophos este iubitorul de înţelepciune.

În această interpretare, sensul filosofiei e destul de

banal. Multe pot fi numite „înţelepciune”. De altfel, în limba

comună, sophia înseamnă şi isteţime, abilitate practică,

îndemânare. Ahile oşteanul era, pentru Homer, un sophos.

Într-un sens mai special, aşa cum e folosită - prin

10

secolul al Vll-lea î.e.n. -în sintagma celebră „cei şapte

înţelepţi” (Solon, Thales, Chilon, Periandru, Epimenides,

Pitagora, Orfeu), sophia are înţelesul de chibzuinţă, de

înţelepciune în ale vieţii. Înţelepţii (sophoi, pi.) au fost, pentru

greci, precursorii filosofilor, au fost protofilosofi. Cicero,

filosoful şi politicianul roman din sec. I î.e.n., afirmă şi el că,

la început, preocupările „filosofice” aparţineau înţelepciunii

(sophia) şi vizau cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a

originii şi a cauzelor tuturor lucrurilor

Sophia este capacitatea de a vedea, de a privi - cu

ochii minţii, desigur - printr-o străfulgerare intuitiv-mistică,

Adevărul, ceea ce este în realitate, în spatele aparenţelor. La

Platon, Adevărul este dat de „Forme” (un model divin, etern,

al oricărui lucru, datorită căruia există); ţinta supremă a

cunoaşterii e Forma tuturor Formelor: Divinitatea (care a

făurit Formele lucrurilor şi lucrurile însele). Astfel, doar

filosoful e posesorul „ştiinţei” (cunoaşterii desăvârşite).

Facultatea mentală pe care întreaga educaţie filosofică o

formează e numită de Platon „intelect intuitiv” (nous) şi

tocmai posedarea ei îl distinge pe veritabilul filosof. Dar

pentru a o avea trebuie să te dedici filosofiei întreaga ta viaţă.

Filosofia e pentru Platon nu numai o îndeletnicire

intelectuală, ci şi un mod de viaţă.

2. GENURI ŞI STILURI FILOSOFICE

11

Filosofia constă în mod esenţial în interogaţie; prin

interogaţie se vizează un domeniu al cercetării: fiinţa,

cunoaşterea, natura umană, etc. în funcţie de specificul

fiecărui domeniu abordat, pot fi deosebite mai multe genuri

de filosofie: speculativă, critică, hermeneutică, şi pozitivistă.

Filosofia speculativă numeşte în general cunoaşterea

obţinută prin intuiţie, contemplaţie, şi meditaţie, exercitată

asupra unor conţinuturi ce depăşesc întotdeauna experienţa

empirică precum: Dumnezeu, Absolutul, Fiinţa. În general,

filosofia speculativă este fie raţionalistă, în sensul că respinge

adevărul cunoaşterii senzoriale, fie mistică, traducând în

concepte intuiţii ale transcendenţei, ale divinităţii.

Reprezentativi pentru acest gen de filosofic sunt

următorii filosofi: Platon, Aristotel, Hegel, Berdiaev ş.a

Filosofia critică are ca obiect limitele cunoaşterii

umane: este un act reflexiv prin care se urmăreşte stabilirea

domeniului propriu intelectului. În general, determinarea

limitelor raţiunii sau intelectului are drept consecinţă

redefinirea obiectului filosofiei, Din această perspectivă, Imm

Kant orientează cercetarea filosofică către analiza limitelor

cunoaşterii umane. „Ce pot să cunosc?”, „Care sunt izvoarele

şi limitele raţiunii?” sunt interogaţiile la care trebuie să

răspundă o ştiinţă specială: critica raţiunii pure.

Filosofia hermeneutică constă în interpretarea unui

anumit domeniu al cunoaşterii din diferite perspective.

Presupoziţia de bază este aceea că doar mai multe interpretări

epuizează adevărul sau conţinutul unei teme.

Filosofia, cercetare asupra fundamentelor existenţei,

temeiurilor cunoaşterii, rămâne tăcută, în privinţa propriului

aparat conceptual, mecanismelor gândirii filosofice. Fr.

Nietzsche va sparge această tăcere, analizând din punct de

12

vedere psihologic nevoile metafizice ale omului (precum

nevoia de adevăr, identitate, absolut) şi împlinirile acestora

prin filosofie. Rezultatul obţinut este acela că anumite

exigenţe ale gândirii filosofice, precum raţionalitatea

permanentă, anihilarea simţurilor, imperativul obiectivităţii,

nu au legătură cu filosofia, ci sunt, de fapt, manifestări

deghizate ale valorilor morale.

Filosofia autentică este cea care depăşeşte rădăcinile

morale şi care determină o transmutare a tuturor valorilor.

Valorile de adevăr, libertate sau bine, trebuie înţelese doar ca

mijloace de conservare a existenţei omului. Totul se reduce la

ideea că viaţa nu este posibilă fără evaluări şi aparenţe.

Condiţia fundamentală a vieţii este de a admite ca ficţiuni

adevărul şi falsul, binele şi răul, ş.a.m.d.. Lumea nu se reduce

la fapte, ci ea însăşi este interpretare. Filosofia ca apologie

a aparenţei, care consideră realitatea un joc infinit al

interpretărilor, Nietzsche o numeşte perspectivism. în ceea ce

priveşte filosofia pozitivistă, este consecinţa aplicării

exigenţelor cunoaşterii ştiinţifice asupra filosofiei, care

devine astfel o gândire bazată pe observaţie, pe studiul legilor

fenomenelor. Printre cei mai reprezentativi filosofi pozitivişti

amintim pe: Auguste Comte (1798 - 1857); Jh. S. Mill (1806 -

1873); Ernest Mach (1838 - 1916).

Filosofia este un exerciţiu de gândire asupra

problemelor existenţiale, însă modalităţile de soluţionare sunt

diferite: de exemplu, unei întrebări ca „Ce este fiinţa?” se

poate răspunde fie într-un mod speculativ: „Fiinţa este

nemijlocitul, ceea ce se află în sine”, fie într-un mod analitic:

„Fiinţa este cel mai general şi cel mai abstract concept”.

Prin urmare, în funcţie de modalităţile de rezolvare a

unei probleme, cu alte cuvinte, în funcţie de modalităţile de a

13

practica filosofia şi de a-i construi problematica, se

conturează azi mai multe stiluri de filosofare. Ele conferă un

timbru stilistic aparte dialogului şi confruntărilor de idei din

filosofia contemporană, care iau ca termeni de referinţă trei

tipuri de abordare: sintetică, analitică şi fenomenologică.

Sunt, în fond, cele trei moduri de raportare la moştenirea

spirituală a lui Kant, care a argumentat critic eşecul

metafizicii (ontologiei) tradiţionale în tentativa ei de a

transcende experienţa şi a se situa dincolo de om, pentru a

descifra principiile ultime ale existenţei.

Stilul sintetic de filosofare (promovat de dialectica

materialistă, şcoala de la Frankfurt sau noile sinteze

aristotelo-thomiste) manifestă, atât în varianta constructivă

cât şi în cea critică, predilecţia pentru structuri filozofice

înglobate, trecând însă prin “lecţia lui Kant” şi pornind de la

considerentul că determinaţiile universale ale lumii nu au

semnificaţie obiectivă decât prin şi pentru om.

Stilul analitic de filosofare (promovat de diverse

variante ale “şcolii analitice”, dominantă în ţările de limba

engleză: pozitivismul logic şi orientările de factură post-

pozitivistă, cum ar fi: filosofia limbajului comun,

pragmatismul conceptual al lui Quine, realismul intern al lui

Putnam etc.) receptează critica metafizicii tradiţionale printr-o

altă optică, situând într-un “con de umbră” întrebările care

vizează raportul omului cu lumea şi cu civilizaţia făurită de el

în favoarea unui nou tip de interogări privind modul cum noi

gândim şi vorbim despre lume.

Stilul fenomenologic de filosofare (promovat, în

prelungirea fenomenologiei, de ontologiile de factură

existenţialistă) încearcă să iasă în afara alternativei „sintetic-

analitic”, considerând că, pornind de la descrierea varietăţii

14

experienţelor umane, ar putea scruta conştiinţa umană care,

prin actele ei intenţionale, conferă sensuri existenţei. Husserl

susţine că numai filosofia poate să ajungă, printr-un gen

aparte de „interogări şi reducţii succesive... la subiectivitatea

transcedentală, ca loc de origine al oricărei conferiri de

sens”8.

3. FILOSOFIE ŞI VIAŢǍ: ROSTUL FILOSOFIEI

Problema sensului vieţii omului este prin însăşi natura

ei o problemă esenţială a filosofiei exprimând justificarea şi

finalitatea ei. K. Jaspers afirmă, alături de alţi cugetători că

„atâta vreme cât trăiesc oamenii, filosofia nu poate înceta.

Filosofia menţine vie exigenţa: de a dobândi sensul vieţii

dincolo de toate scopurile din lume, de a determina sensul

care înglobează toate aceste scopuri, de a împlini acest sens

realizându-l în prezent, oarecum de-a curmezişul timpului, de

a sluji prin propriul prezent totodată viitorul, de a nu coborî

niciodată Omul sau un anume om la condiţia de simplu

mijloc”9.

Se susţine uneori că nu are nici un rost să studiem

filosofia deoarece filosofii nu fac altceva decât să-şi piardă

vremea polemizând cu privire la înţelesurile cuvintelor. Ei nu

ajung niciodată la concluzii semnificative, iar contribuţia lor

în cadrul societăţii este virtual inexistentă. Ei discută încă

despre aceleaşi probleme care i-au preocupat şi pe vechii

greci. Filosofia nu schimbă nimic; ea lasă totul aşa cum este.

Unul dintre motivele importante pentru studierea

filosofiei este acela că se ocupă cu întrebări fundamentale,

referitoare la sensul vieţii noastre. Cei mai mulţi dintre noi ne

15

punem, în diferite momente, întrebări filosofice

fundamentale. De ce existăm pe pământ? Există vreo dovadă

că există Dumnezeu? Are viaţa noastră vreun sens? Ce face ca

ceva să fie moral sau imoral? S-ar putea oare ca viaţa să nu

fie altceva decât un vis? Este mintea diferită de corp sau

suntem alcătuiţi doar din materie? Cum progresează ştiinţa?

Ce este arta? ..... şi aşa mai departe.

Majoritatea celor care studiază filosofia cred că este

important ca fiecare dintre noi să-şi pună astfel de întrebări.

Unii chiar susţin că, fără a ne pune astfel de întrebări, viaţa nu

merită trăită. A duce o viaţă de rutină, fără să cercetăm

principiile pe care se bazează aceasta, ar fi ca şi cum am

conduce o maşină care n-a fost niciodată la un atelier auto.

Am putea avea temeiuri să ne încredem în frâne, direcţie,

motor, de vreme ce până acum au funcţionat bine, dar s-ar

putea ca această încredere a noastră să nu fie deloc justificată:

plăcuţele de frână se uzează şi ne-ar putea lăsa tocmai atunci

când avem mai mare nevoie de ele.

Un alt motiv pentru studierea filosofiei este acela că

filosofia oferă o cale bună pentru a învăţa să gândim mai clar

cu privire la o mare varietate de probleme. Metodele gândirii

filosofice pot fi utile într-o mare varietate de situaţii, deoarece

prin analizarea argumentelor pro şi contra unei poziţii

deprindem abilităţi care pot fi transferate şi la alte domenii ale

vieţii. Mulţi dintre cei care studiază filosofia aplică

instrumentele filosofice în domenii de activitate foarte

diferite, cum ar fi: drept, informatică, management, servicii

civile şi jurnalism, toate aceste fiind domenii în care claritatea

gândirii este un mare avantaj. Filosofii îşi folosesc, de

asemenea, intuiţiile pe care la dobândesc cu privire la natura

existenţei umane atunci când se ocupă de arte: există filosofi

16

care au avut succes şi ca romancieri, critici, poeţi, regizori şi

dramaturgi.

Cu alte cuvinte, deschiderea oferită prin studiul

filosofiei conduce înspre construirea unei viziuni sistemice

asupra realităţii. Mai mult decât atât, filosofia în calitate de

cunoaştere de sine nu este doar teorie ci cheia indispensabilă

cu ajutorul căreia ne înţelegem pe noi înşine, respectiv

înţelegem viaţa, şi prin aceasta ne găsim locul şi rostul în

societate, în lume.

Se pune întrebarea: „La ce poate servi filosofia astăzi,

într-o lume dominată de ştiinţă?”. Am putea spune că ea poate

contribui la a infuza mentalităţii umane o mai pregnantă

dimensiune filosofică, pentru că noi, oamenii, suntem cu toţii

filosofi.

„Fiecare om se naşte cu înţelepciunea de om” spunea

Socrate, iar filosofia este „revelaţia înţelepciunii în omul

însuşi prin efortul său creator”10, cu alte cuvinte, revelaţie a

omului, dar a omului părtaş la Logos, la Omul Absolut, la

Omul Total, iar nu fiinţă individuală închisă.

A întreba la ce serveşte filosofia echivalează astfel cu

a întreba la ce serveşte a vedea sau a dormi. Face parte din

condiţia umană a avea idei asupra binelui, asupra fericirii. A

avea idei deformate asupra lor este un fapt cu consecinţe

dezastruoase: spre exemplu, Hitler, Mussolini şi Stalin erau

prizonierii unor filosofii deformatoare. Un om care

împărtăşeşte idei deformate asupra binelui şi fericirii,

posedând totodată o mare putere, reprezintă un pericol enorm.

De altfel, scopul filosofiei este acela de a găsi o finalitate a

vieţii, însă nu în sensul propriu al cuvântului ci în înţelesul

unui sens de integrare escatologică.

17

APLICAŢII: FILOSOFIA CA IUBIRE DE ÎNŢELEPCIUNE ŞI ARTǍ A RǍSUCIRII

Ci o ,,rǎsucire a sufletului” de la o zi întunecatǎ ca

noaptea cǎtre ziua cea adevǎratǎ, o ascensiune şi o revenire

cǎtre ceea ce este. Aceasta afirmǎm cǎ este filosofia cea

adevǎratǎ.

Dacǎ ori filosofii nu vor domni în cetǎţi, ori cei ce sunt

numitţi acum regi şi stǎpâni nu vor filosofa authentic şi

adecvat şi dacǎ acestea douǎ-puterea politicǎ şi filosofia- n-

ar ajunge sǎ coincidǎ, şi dacǎ numeroasele firi care acum se

îndreaptǎ spre vreuna din ele, darn u şi spre cealaltǎ, nu vor

fi oprite sǎ procedeze astfel, nu va încǎpea contenirea

relelor(…) pentru cetǎţi şi neamul omenesc, şi nici aceastǎ

orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni

vreodatǎ posibilǎ, spre a vedea lumina soarelui.

(Platon, Republica)

1. Evidenţiazǎ problema filosoficǎ abordatǎ în unul din

textele de mai sus şi selecteazǎ cuvintele utilizate.

2. Completeazǎ imaginea asupra filosofiei, studiind

paragrafele 321-541 din Republica, în care Socrate

descrie dialectica şi ,,elementele auxiliare” de care se

foloseşte pentru a conduce sufletul cǎtre ceea-ce-este,

respective Mitul lui Er de la sfârşitul dialogului.

3. Ţinând cont de trǎsǎturile filosofului şi ale filosofiei

din perspectiva lui Platon, argumenteazǎ pro sau contra

urmǎtoarelor teze: ,,unor anumiţi oameni li se cuvine,

prin firea lor, şi sǎ se apuce de filosofie, şi sǎ conducǎ

în cetate, în timp ce altora nu li se cuvine sǎ se atingǎ

de filosofie şi(…) totodatǎ, ei trebuie sǎ dea ascultare

18

cârmuitorului”(Republica,474 d)

4. Analizeazǎ structura argumentativǎ a urmǎtorului

punct de vedere, indicând premisele şi consecinţele

sale: ,,În viaţǎ avem numeroase dorinţe, însǎ o filosofie

anume este de obicei inspiratǎ de o dorinţǎ dominantǎ

care îi dǎ coerenţǎ(…). Existǎ dorinţa de a

cunoaşte(…), dorinţa de fericire, dorinţa de virtute şi,

ca o sintezǎ a acestora douǎ, dorinţa de

mântuire(…).Existǎ dorinţa de frumos, dorinţa de

divertisment şi, în sfârşit, dorinţa de putere.”( Bertrand

Russell, Filosofii ale puterii).

PORTRETUL FILOSOFULUI DIN PERSPECTIVA

DIALOGULUI PLATONICIAN REPUBLICA

• este înflǎcat, iute şi puternic din fire;

• doreşte înţelepciunea în întregul ei şi nu în parte;

• se îndreaptǎ cu bucurie spre învǎţǎturǎ şi nu se

îndestuleazǎ nciodatǎ;

• iubeşte sǎ priveascǎ adevǎrul;

• este în stare sǎ perceapǎ ceea ce rǎmâne la fel, egal cu

sine(IDEILE);

• nu este mai prejos faţǎ de cei care îşi aratǎ puterea

minţii doar în cazul lucrurilor multiple, nici în privinţa

experienţei, nici în privinţa virtuţii;

• iubeşte statornic acea învǎţǎturǎ care i-ar face vǎditǎ

esenţa permanentǎ şi neschimbǎtoare prin naştere ori

19

pieire;

• nǎzuieşte spre întregul omenesc şi divin;

• sufletul lui este drept şi blând, nu nesociabil şi

nedrept;

• este cu mintea îndreptatǎ spre cele ce sunt cu adevǎrat

şi cautǎ sǎ le imite, sǎ se asemene cât poate cu ele;

• este izvorâtor al cumpǎtǎţii, al dreptǎţii şi al virtuţii

poporului;

• are de-a face cu ceea ce este divin şi supus ordinii şi

devine şi el o fiinţǎ supusǎ ordinii şi divinǎ, în mǎsura

în care este posibil pentru un om.

5. În lucrarea Lacrimi şi sfinţi, Emil Cioran aratǎ cǎ

,,toatǎ filosofia e fǎrǎ rǎspuns”, în vreme ce sfinţenia,

avându-l pe Dumnezeu ca scop, este ,,ştiinţǎ exactǎ”,

care ,,ne dǎ rǎspunsuri pozitive şi precise la întrebǎrile

la care filosofia n-a avut curajul sǎ se ridice”.

Comenteazǎ acest punct de vedere.

6. Care din urmǎtoarele idei ale lui Lucian Blaga

exprimǎ, în opinia ta, cel mai bine natura metafizicii?

a) o viziune metafizicǎ rǎspunde unor necesitǎţi

spirituale prezente în primul rând în autorul ei;

b) metafizica reprezintǎ, de obicei, un salt în

incontrolabil,o ,,lansare de fǎclii aprinse în ultime abisuri”;

c) orice afirmaţie metaficǎ face vizibilǎ o ,,prezenţǎ

autoricǎ”, o personalitate, un autor care pare a spune:

,,Stau aici, nu pot altfel!”. Argumenteazǎ-ţi punctul de

vedere.

20

7. Determinǎ asemnǎri şi deosebiri relevante între

principalele domenii ale culturii: filosofie, artǎ, ştiinţǎ,

religie.

8. Argumenteazǎ pro sau contra: Filosofia este un act de

viaţǎ, un act de trǎire.

BIBLIOGRAFIE:

1. ARISTOTEL, METAFIZICA, Bucureşti, Ed. Iri, 1996

2. BLAGA, L. DESPRE CONŞTIINŢA

FILOSOFICǍ,TRILOGIA CUNOAŞTERII

3. IONESCU, NAE, CURS DE METAFIZICǍ, Humanitas,

1990

4. JASPERS,K., TEXTE FILOSOFICE, ORIGINILE

FILOSOFIEI, Buc, ed. Pol. 1988.

5. PLATON: REPUBLICA, OPERE,VOL.V, Bucureşti, Ed.

Ştiinţificǎ, 1986

6. POHOAŢǍ, G., PROPEDEUTICǍ FILOSOFICǍ, Ed.

Prouniversitaria, 2009

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.2

21

EXISTENŢA

1. PROBLEMELE ONTOLOGICE

2. PROBLEMATICA FIINŢEI

3. SPAŢIU ŞI TIMP

COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE: Studiind acesta unitate de învaţare vei reuşi:

• sǎ identifici noţiunile şi conceptele specifice

ontologiei implicatre într-un text filosofic;

• sǎ interpretezi un text filosofic prin evidenţierea

strategiilor de abordare a problemelor de ontologie.

CONCEPTE CHEIE: ONTOLOGIE, EXISTENŢǍ,

FIINŢǍ, NEANT, DEVENIRE, METAFIZICǍ,

PRINCIPIU, SPAŢIU, TIMP

1. PROBLEMELE ONTOLOGICE Dacă o concepem ca pe cercetarea esenţei, a «fiinţei»

lucrurilor, dincolo de sau prin intermediul aparenţei lor,

metafizica este sinonimă cu «ştiinţa fiinţei ca fiinţă»

(Aristotel) sau cu ontologia (de la grecescul ontos, «fiinţă» şi

logos «discurs»).

Deşi cuvântul ontologie nu datează decât din secolul

al XVII-lea, principiul care a stat la baza formării lui poate fi

găsit la Aristotel, potrivit căruia «există o ştiinţă care studiază

fiinţa ca fiinţă», opusă ştiinţelor particulare «care decupează

anumite părţi ale fiinţei, studiindu-le proprietăţile»11.

Ontologia ar fi astfel studiul esenţei fiinţei, a ceea ce

face ca o fiinţă să fie; ea ar reprezenta studiul temeiului

ordinii lucrurilor. De aceea, ontologia a sfârşit prin a deveni

22

sinonimă cu metafizica, postulându-se drept ştiinţă supremă şi

universală.

Astfel redefinită, ontologia poate fi identificată cu

filosofia primă despre care Aristotel vorbeşte în alte locuri din

Metafizica: <<fiinţa ca fiinţa>> ar fi fiinţa perfectă sau

primul principiu al lucrurilor. În această ipoteză, termenul

metafizică nu şi-ar schimba sensul prin asociere cu filosofia

primă sau cu ontologia;`cei trei termeni ar fi interşanjabili.

În acelaşi timp se poate stabili o diferenţă între

metafizică şi filosofia primă pe de-o parte, şi ontologie, pe de

altă parte. Ontologia nu ar încerca să cunoască un tip special

de fiinţe, imateriale şi prime, ci să reflecteze asupra

categoriilor celor mai generale ale fiinţei (Ce înseamnă a fi?

Ce vrem să spunem atunci când afirmăm despre un lucru că

există?...). În acest sens, putem chiar să afirmăm, împreună cu

Heidegger12 , că istoria metafizicii occidentale începând cu

Grecii este cea a «uitării fiinţei», adică, a disimulării

problemei fiinţei prin postularea unei fiinţe (fiinţări supreme).

Heidegger califică astfel metafizica drept «onto-teologie».

Wolff concepe o metafizică generală care tratează despre

existenţă în genere şi metafizicile speciale care tratează

despre modurile determinate ale existenţei, precum existenţa

materială, existenţa spirituală, existenţa supranaturală.

Ontologia este denumirea dată metafizicii generale, iar

cosmologia, psihologia raţională şi teologia raţională sunt

metafizicile particulare.

Din antichitate şi până astăzi, ontologia generală a

rămas veritabilul domeniu al metafizicii, iar ontologiile

particulare de care vorbea Wolff, au fost înlocuite cu

ontologiile regionale

În istoria dezvoltării filosofiei sunt cunoscute mari

23

creaţii filosofico-ontologice ca cele ale lui Platon, Aristotel,

Thomas de Aquino, Leibniz, Hegel, etc.

Astfel, Thomas trasează conturul unei ontologii

autentice, lipsită de incoerenţele şi contradicţiile care

alimentau nesfârşitele polemici scolastice, părând să-şi aibă

sursa, toate, în dualismul materie/formă al tradiţiei

aristoteliene. De acum încolo, trecând prin Spinoza, Leibniz

sau Descartes şi până la Kant sau Heidegger, metafizica va

gravita în jurul raportului dintre esenţă şi existenţă.

2. PROBLEMATICA FIINŢEI

Ideea de „fiinţă”, ca şi sinonimul său de mai târziu

„existenţă”, este prezentă în toate filosofiile pentru că orice

filosofic admite că ceva fiinţează, fără a preciza calităţi

anume ale acelui ceva. De aceea, „fiinţa” este o presupoziţie

fundamentală a oricărui discurs raţional, a oricărei gândiri cu

sens.

„Fiinţa” este cuvântul care a produs cele mai multe

dificultăţi şi a ridicat multiple probleme reflecţiei filosofice.

„Fiinţa” (forma substanţializată a verbului „a fi”, „este”)

constituie obiectul ontologiei. Întrebarea fundamentală căreia

îi răspunde ontologia este “ce este este?” “fiinţa ca fiinţă”.

Este o întrebare limită şi cea mai simplă cu putinţă.

Întrebarea „ce este este?” o găsim prezentă, implicit,

de la începuturile filosofiei ca expresie clară a unui spirit

conştient ce se situează în faţa lumii, distingându-se de

aceasta şi încercând să o înţeleagă. Căutarea explicită a

înţelesului lui „este” o întâlnim în filosofiile iui Socrate,

Platon, Aristotel. În pofida sensurilor multiple, nu totdeauna

unitare, pe care le are „fiinţa” în Metafizica aristotelică, un

24

sens rămâne clar: “este reflecţia ce are în vedere primele

principii şi cauze, deci raportându-se la o singură natură de

pe urma unui caracter analog. „Fiinţa” este numele pentru

tot ce este. „Fiinţa” şi „Unul” sunt acelaşi lucru şi de aceeaşi

natură, pentru că apar împreună, ca principiu şi cauză (...)13

Anticii au considerat originară în cuprinsul a tot ce

este şi poate fi, „esenţa”, ceea ce este pretutindeni şi

întotdeauna. „Unul, esenţa, fiinţa nu sunt subordonate nici

unei realităţi. Ele sunt propriul lor substrat (*..). Dacă nu

admitem Unul, Fiinţa, Esenţa, ca substanţe de sine stătătoare,

nu mai există nici una din celelalte noţiuni generale, căci

acestea sunt noţiunile cele mai generale din toate (...)”14.

„Fiinţa”, „esenţa”, „unul” sunt unul şi acelaşi lucru,

moduri de a numi ceea ce există prin sine fără nicio

determinare, Problema centrală a filosofiilor antice şi

medievale este aceea a „fiinţei”.

Astfel, Parmenide, exponent al şcolii filosofice eleate,

este primul gânditor care se întreabă asupra fiinţei în sine.

Filosofia sa este un răspuns care include două concepte

fundamentale: gândirea şi respectiv fiinţa în sine. În ce

măsură fiinţa în sine este accesibilă gândirii?

Parmenide distinge între două căi de cercetare a

Fiinţei: o cale a opiniei şi alta a raţiunii.

Calea opiniei („cercetarea după părere”), care aparţine

„muritorilor” „neştiutori” „oameni cu două capete” este

departe de Adevăr, admite contrariile, chiar le identifică:

fiinţa şi nefiinţa, a fi sau a nu fi, sunt aceleaşi într-o logică a

existenţei. Calea opiniei nu are ca obiect Fiinţa în sine, ci

conduce la lumea simţurilor.

Calea raţiunii („cercetarea după adevăr”) este aceea prin

care se afirmă, pe de o parte, identitatea fiinţei cu sine

25

însăşi, iar de cealaltă parte, identitatea dintre gândire şi fiinţă.

Fiinţa este gândire, este inteligibilul:„fr. 5 ... căci e tot una a

gândi şi a fi”;

„fr. 8. E tot una a gândi şi gândul că «ceva» este; doar, fără

fiinţa în care e exprimat, nu vei găsi niciodată gândul. Căci

nimic nu este, nici nu va fi, afară de fiinţă” (Despre natură)15.

Heraclit din Efes opune ontologiei parmenidiene o

teorie despre fiinţă înţeleasă ca principiul schimbărilor

permanente ce se petrec în natură, în lume. Fiinţa, asimilată

de Heraclit focului, este măsura devenirii din natură care se

datorează contrariilor. Fiinţa (focul) guvernează unirea

contrariilor, acordul opuselor. La originea pluralităţii,

diversităţii care constituie natura, nu poate fi identitatea, ci o

confruntare de contrarii, care este ontologic constantă. Nu

există stingere totală a focului şi nici aprindere până la

distrugere. Totul se face conform măsurii care menţine

existenţa. Fiinţa dă măsura confruntării dintre contrarii, face

posibil acordul dintre contrarii. Ea este eternă, după cum etern

este şi procesul confruntării contrariilor în natură.

„fr. 10. Natura, la rândul ei, năzuieşte spre contrarii;

prin ele şi nu prin cele asemănătoare, înfăptuieşte ea

concordanţa; ... cea dorită concordie a săvârşit-o prin unirea

contrariilor”. (Despre natură)16.

Platon s-a străduit să împace aceste două puncte de

vedere opuse prin teoria lui despre Idei. El este de acord că

lumea văzută, lumea simţurilor, este într-o neodihnită

prefacere, că toate se nasc şi pier fără un suport durabil. Dar

dincolo de ea, stă o altă lume: lumea ideilor veşnice,

neschimbătoare, mereu identice cu sine. Ideile servesc mai

întâi, ca standarde în raport cu care putem face diferite

aprecieri: astfel, pentru a spune ce lucruri sunt pioase ori

26

sfinte trebuie să avem un anumit standard cu care să le

comparăm. În al doilea rând, ideile reprezintă esenţa

abstractă, universală a lucrurilor. De pildă, afirmăm că ceva

este frumos; după Platon, ceea ce face ca lucrul acela să fie

frumos este ideea de frumos, frumuseţea: el e frumos în

măsura în care se raportează la acea idee sau, cum zice

Platon, în măsura în care „participă” la ea.

PROBLEMA PRINCIPIULUI LA PRIMII FILOSOFI

GRECI (THALES, ANAXIMANDRU, ANAXIMENE,

EMPEDOCLE)

*PUNCTUL DE PLECARE

> diversitatea, haosul apparent al lumii

* CONVINGERI FUNDAMENTALE

> în spatele acestui haos trebuie sǎ existe ceva originar,

primordial;

> acest ceva trebuie sǎ se afle într-un fel sau altul în tot

ceea ce existǎ;

> numai cu referire la princpiu putem construi o

explicaţie ultimǎ a tuturor lucrurilor, a lumii ca întreg;

> principiul trebuie sǎ fie nenǎscut, nepieritor, veşnic;

> unitatea principiului este fundamental unitǎţii lumii ca

întreg.

ELEMENTE PRIMORDIALE LA PRIMII FILOSOFI GRECI

• Primii filosofi credeau cǎ existǎ elemente ( substanţe,

realitǎţi) cosmologice primordiale, din care sunt

constituite toate lucrurile: apa, aerul, focul şi

pǎmântul

• Uneori, numai unul dintre acestea este gândit ca

principiu al tuturor lucrurilor(monism);

• La Empedocle, apar toate ca principii-

27

elemente(pluralism):

*prin agregare şi dezagregare se formeazǎ şi dispar

toate lucrurile;

- iubirea(prietenia)încearcǎ sǎ uneascǎ cele patru

elemente;

- ura(discordia) încearcǎ sǎ le separe

> la Heraclit, cele patru elemente sunt correlate pentru a

explica trecerea de la principiu la lucrurile concrete şi

invers

* drumul în jos descrie trecerea de la foc la aer la apǎ

şi la pǎmânt;

* drumul în sus descrie trecerea de la pǎmânt la apǎ la

aer şi apoi la foc.

3. SPAŢIU ŞI TIMP

Spaţiul şi timpul fac parte din sistemul categoriilor

filosofice fără de care nu avem acces la înţelegerea şi

explicarea lumii. Mircea Vulcănescu consideră spaţiul şi

timpul „cele dintâi prin care trece mintea omului, ca printr-o

sită, ideea de existenţă. Fiinţarea, spune el, este legată în

filosofia europeană de spaţiu şi timp”17 . Absolutul nu are

nevoie de determinări, de frontiere care să-1 despartă de

altceva; atunci n-ar mai fi absolut. Principiul, fiinţa, subiect

metafizic şi ideal, nu există în spaţiu şi timp. Spre deosebire

de fiinţă, fiinţarea este determinată, circumstanţiată spaţio-

temporal.

Natura, dimensiunile şi manifestările proprii spaţiului

şi timpului ridică probleme dificile în faţa studierii cât şi a

înţelegerii legăturilor dintre ele. În literatura filosofică au fost

28

semnalate încă de timpuriu deosebirile dintre spaţiu şi timp

atât în planul fiinţei lor cât şi în cel al perceperii şi

cunoaşterii.

Sf. Augustin răspunzând întrebării „Ce este timpul?”

consemna familiaritatea timpului, atunci când vorbim despre

el, sau chiar atunci când auzim acest cuvânt.

Pentru viaţa cotidiană, dar şi pentru cele mai multe din

conduitele noastre spaţiul şi timpul nu sunt doar simple

concepte. Fiecare trebuie să-şi răspundă unor întrebări banale

dar, fundamentale: „unde sunt?” (unde mă aflu?), „încotro

merg?” (în ce direcţie evoluez?); în numele a ce sau a cui

oamenii se transformă, în ce manieră şi de ce? Sunt

răspunsuri necesare care-i ajută pe oameni să trăiască, să

înţeleagă viaţa în mijlocul schimbărilor, conflictelor şi

contradicţiilor care îi asaltează. E o modalitate de a pune în

ordine dezordinea aparentă a lumii. Afirmaţiile lui Sf.

Augustin apar pilduitoare şi un bun punct de meditaţie: „Ce

este timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă ştiu, iar dacă ar vrea

să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu. Totuşi, cu încredere

afirm că dacă nu ar trece nimic nu ar exista timp trecut şi dacă

nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor şi dacă nu ar exista nimic

nu ar fi timp prezent”18.

Dificultăţile mai mari cu care se confruntă cercetarea

timpului în raport cu aceea a spaţiului sunt dovedite şi de

decalajul existent în cunoaşterea lor. Astfel, prima sinteza

ştiinţifică asupra timpului este realizată în antichitate de

Euclid; o altă sinteză ştiinţifică asupra timpului o datorăm lui

Galilei în epoca modernă. Trebuie să recunoaştem că nu avem

nici astăzi o ştiinţă a timpului. în secolul trecut, Hegel

constată că „ştiinţei spaţiului, geometriei, nu-i corespunde o

ştiinţă a timpului”19 . În pofida caracterului fundamental al

29

timpului, intuit şi afirmat de timpuriu, ştiinţa s-a pronunţat

pentru spaţiu în defavoarea timpului. Astfel, şi în una din

marile cuceriri ale gândirii ştiinţifice contemporane, în teoria

relativităţii timpul este conceput, în cele din urmă, ca o a

patra dimensiune a spaţiului, ca factor în metrica universului.

Aristotel defineşte timpul ca fiind „numărul mişcării

după anterior/posterior”. Deosebirea dintre înainte şi după

este intr-adevăr fundamentală în experienţa temporală:

succesiune ireversibilă (căreia nimic din lumea aceasta nu-i

scapă) a momentelor trecut -prezent - viitor.

Heidegger foloseşte noţiunea de timp ca denumire

premergătoare a „adevărului fiinţei”, a ceea ce este esenţial în

fiinţă şi este astfel fiinţa însăşi20.

Fiinţa înseamnă „a ajunge în prezenţă”, actualitas. În

prezenţă guvernează negândite şi ascunse, prezentul şi durata,

cu alte cuvinte, actualitas fiinţează în timp. Fiinţa e neascunsă

atunci când e înţeleasă în perspectiva timpului. Timpul

trimite, astfel, la starea de neascundere, adică la „adevărul

Fiinţei”. În lucrarea sa „Fiinţă şi timp”, Heidegger încearcă o

înţelegere intuitivă a timpului, care să fie şi esenţială

(conceptuală) şi fenomenologică.

Astfel, după Heidegger, „timpul nu e nici în subiect,

nici în obiect, nici în interior, nici în exterior, timpul este

anterior oricărei subiectivităţi pentru că el reprezintă condiţia

posibilităţii însăşi pentru acest anterior”21.

Potrivit lui Heidegger nu timpul este în existenţă, nici

existenţa în timp, ci existenţa este însuşi timpul.

Spre deosebire de Bergson la care lumea se

dedublează în timp-durată, fenomene şi procese, la Heidegger

acest dualism dispare, deoarece timpul este însăşi existenţa,

existenţa umană - singura recunoscută de filosoful german.

30

Astfel, putem înţelege că timpul dobândeşte sens,

semnificaţie, numai raportându-l la om, căci doar acesta poate

conştientiza timpul, respectiv existenţa.

Cercetările asupra spaţiului şi timpului se deschid tuturor

disciplinelor, modalităţilor de cunoaştere, metodologiilor şi

limbajelor, angajând o tematică de larga amploare.

Concludentă în această privinţă ne apare căutarea căilor

pentru formularea unei teorii complete asupra Universului

care să încorporeze cunoştinţele existente şi să satisfacă

idealul permanent al cunoaşterii vizat de fizică, anume,

concepţia lui Stephen Hawking 22 . Astfel, „Cum a început

Universul? Ce a făcut posibil începutul său? Timpul curge

întotdeauna înainte? Este Universul nesfârşit sau există

graniţe? Există şi alte dimensiuni în spaţiu? Ce se va întâmpla

când totul se va sfârşi?” sunt interogaţiile autorului lucrării

„Scurtă istorie a timpului”23.

APLICAŢII: 1. Analizeazǎ semnificaţia urmǎtorului argument:

,,Intrucât are ca fundament un principiu unic, de sine

statǎtor, prin care existǎ toate lucrurile, lumea ca

întreg nu este haos, ci ordine, kosmos”.

2. Determinǎ principalele semnificaţii la care se referǎ

definiţia aristotelicǎ a princpiului: ,,primul punct de

plecare datoritǎ cǎruia un lucru este, ia naştere şi poate

fi cunoscut”.

3. Heraclit credea cǎ totul este într-un flux permanent,

31

într-un process continuu, cǎ realul este luptǎ, devenire,

dar şi cǎ existǎ ceva( focul) care-şi menţine identitatea

în ciuda tuturor schimbǎrilor. Pentru el, aceastǎ lume

,,a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care

dupǎ mǎsurǎ se aprinde şi dupǎ mǎsurǎ se stinge”.

Crezi cǎ poate fi descrisǎ in acest fel devenirea întru

fiinţǎ?

4. Analizeazǎ, la alegere, semnificaţia unuia dintre

urmǎtoarele fragmente din Jurnalul de idei(

Constantin Noica):a) Nu eşti dacǎ nu îţi

supravieţuieşti: sǎdind un pom, lǎsând un gând”; (…)

bunǎtatea fiinţei este de a coborâ pânǎ la realitǎţile

cele mai umile, iar tǎria ei este de a prelua şi pe

acestea în lucrarea ei”.

5. Elaboreazǎ un minieseu despre realitatea timpului în

concepţia lui Augustin, având în vedere

urmǎtoarele:a) nici ceea ce va exista nu existǎ acum,

nici ceea ce a trecut;b) în fapt, existǎ numai prezentul:

prezentul din cele trecute( amintirea), prezentul din

cele viitoare( aşteptarea) şi prezentul din cele

prezente( vederea acestora); c) în eternitate, nimic nu

trece, ci totul este creat de Dumnezeu, care este mereu

prezent; d) sufletului i-a fost dat sǎ simtǎ ,,întârzierile”

32

şi sǎ le mǎsoare; e) cele ce sunt nu pot fi decât

prezente; despre cele care au fost sau vor fi nu se

poate spune cǎ sunt.

6. Analizeazǎ urmǎtoarea obiecţie care a fost adusǎ

concepţiei kantiene: spaţiul şi timpul sunt reduse la

douǎ forme goale, indiferente la orice conţinut pe care

ar putea sǎ-l primeascǎ.

7. Arata de ce nu putem susţine, din perspectiva

concepţiei kantiene, urmatoarea aserţiune: toate

lucrurile sunt în timp.

BIBLIOGRAFIE

1. ARISTOTEL, METAFIZICA, OP.CIT

2. HEIDEGGER,M., INTRODUCERE ÎN

METAFIZICĂ

3. KANT,IMM. , CRITICA RAŢIUNII PURE:

ESTETICA TRANSCEDENTALĂ

4. LAERTIUS, DIOGENE, DESPRE VIEŢILE ŞI

DOCTRINELE FILOSOFILOR

5. NOICA, C., DEVENIREA ÎNTRU FIINŢǍ

33

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.3 OMUL

1. PROBLEMATICA FILOSOFICǍ A OMULUI

2. ESENŢA OMULUI;

3. SENSUL VIEŢII: FERICIREA CA SENS AL

VIEŢII OMULUI

COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE: Studiind aceasta unitate de învaţare vei reuşi:

• să analizezi şi sa compari unele puncte de vedere

diferite asupra problematicii naturii umane şi a

sensului vieţii;

• să formulezi unele judecăţi şi aprecieri personale

referitoare la diferitele concepţii cu privire la

problematica naturii umane şi a sensului vieţii;

• să conştientizezi ca raţiunea suprema a omului de a

34

exista este:dobândirea fericirii.

• să elaborezi un eseu liber pe teme de filosofia culturii.

CONCEPTE CHEIE: NATURA UMANǍ,

ANTROPOLOGIE FILOSOFICǍ, CONŞTIINŢǍ,

IDENTITATE, ALTERITATE, SENSUL VIEŢII,

FERICIRE

1. PROBLEMATICA FILOSOFICǍ A OMULUI

Orizontul ontologic este cel mai larg orizont pe care îl

vizează cunoaşterea sistematică. De aceea, studiul ontologic

al unui segment al realităţii duce la constituirea „ontologiilor

regionale” sau a regiunilor fiinţei”: ontologia umanului, a

socialului, a valorilor, a culturii, sau ontologia naturii

Problematica omului este o constantă a demersului

filosofic. Astfel, toate problemele filosofice fie că este vorba

despre adevăr sau libertate, dreptate sau fericire sunt

subordonate înţelegerii şi explicării fiinţei umane. însăşi

întrebarea „ce este filosofia?” este echivalentă, în înţelesul ei

adânc cu aceea „ce este omul?”.

Filosofia însăşi, în spaţiul culturii europene, s-a ivit ca

afirmare a conştiinţei individualităţii omului ca om în faţa

universului. Prefigurată prin Protagoras şi inaugurată hotărât

prin Socrate, problematica umană în spaţiul reflecţiei

filosofice a continuat să concentreze interesul tuturor epocilor

şi culturilor. Mihail Ralea constată că în istoria culturii

umanităţii există

epoci în care acest interes este marcant, şi drept

35

urmare, se disting prin bogăţia constatărilor şi observaţiilor

asupra omului şi epoci de uitare sau de trecere a acestor

preocupări în plan secund.

Între epocile care se disting prin bogăţia observaţiilor

asupra omului, se impun: epoca filosofici antice greceşti;

aproape în toate epocile creştinismul; Renaşterea; aproape

întreaga lume contemporană.

Este şi motivul pentru care între multiplele

caracteristici atribuite secolului al XX-lea se înscrie şi aceea

de a fi fost denumit un „secol antropocentric”. Cu toate

acestea, aşa cum observa Martin Heidegger, „niciodată nu s-a

ştiut mai puţin ce este omul în nicio epocă nu s-au ridicat

atâtea probleme ca în prezent”24.

În istoria culturii umane există o mare diversitate de

concepţii despre ceea ce este omul corelate cu pledoarii

pentru un ideal de umanitate şi promovarea unei căi pentru

realizarea lui. Altfel spus, problematica omului este o temă

interdisciplinară, în sensul că face obiectul de studiu al mai

multor discipline: biologia, istoria, pedagogia, sociologia,

psihologia, economia, filosofia. Toate acestea abordează omul

dintr-o perspectivă sau alta; nici măcar psihologia

contemporană nu cercetează omul în latura sa spirituală.

Aşadar, omul cu istoria sa, cu destinul său, cu tot ceea ce a

făcut prin cultură este studiat numai de metafizică, iar

cercetătorul spiritului este filosoful.

Viziunea filosofică înspre om este sistemică; astfel

omul este abordat ca subiect ontologic, epistemic, axiologic,

pragmatic, praxilogic, etc. Noţiunea de om include toate

nivelurile vieţii începând cu infrastructura biologică şi până la

viaţa spirituală.

Nevoia de a armoniza cercetările din ştiinţe

36

psihologice, sociologice, biologice, lingvistice, din teoria

jocurilor, informatică, etc. - cu cele din filosofie a generat, la

începutul deceniului trei al secolului XX-lea, constituirea

Antropologiei filosofice. Ea îşi propune cercetarea omului

total, descifrarea sensului global al omului ca fiinţă unică,

omniprezentă şi coexistentă.

Antropologia sau, mai precis, conştiinţa antropologică,

precede nu doar ontologia şi cosmologia, ci şi gnoseologia şi

însăşi filosofia cunoaşterii, precede orice filosofie, orice

cunoaştere. „însăşi conştiinţa omului ca centru al lumii9

ascunzând în sine secretul lumii şi înălţându-se deasupra

tuturor lucrurilor lumii, este presupoziţia oricărei filosofii,

fără de care nu poţi cuteza să filosofezi”25

.

Calea antropologică este singura cale de cunoaştere a

Universului şi această cale presupune o excepţională

conştiinţă de sine a omului. Numai în conştiinţa de sine şi

simţirea de sine a omului se dezvăluie tainele divine. Filosofii

au acceptat, în esenţă, acest lucru întotdeauna, fie conştient,

fie inconştient.

Problemele cele mai dificile cu care se confruntă

concepţiile filosofice în explicarea omului sunt cele ce rezultă

din ambivalenţa absolută a naturii sale; existenţă constituită

din ţesătura indivizibilă a realului obiectiv şi subiectiv; a

trecutului, prezentului şi viitorului; din afirmarea simultană a

autonomiei şi dependenţei; a ordinii, constanţei, continuităţii

previzibile şi a spontaneităţii, discontinuităţii, întâmplării

imprevizibile, a raţionalului şi iraţionalului. Sunt acele

determinări a căror coprezenţă în om l-au determinat pe

Blaise Pascal (1632-1662) - cel mai mare antropolog creştin -

să se întrebe: „Ce miracol mai este acest om? Ce noutate? Ce

monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?” 26 . B.

37

Pascal crede că omul este o enigmă pe care filosofii nu au

lămurit-o încă. Unii au găsit în el numai măreţie, alţii numai

decădere: Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de

pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine

şi de eroare; mărire şi lepădătură a Universului. Dacă se laudă

eu îl cobor, dacă se coboară eu îl contrazic şi îl laud mereu

până ce reuşeşte să înţeleagă că e un monstru de neînţeles”27.

2. ESENŢA OMULUI

Omul este o mică lume, microcosmos - iată adevărul

fundamental al cunoaşterii Omului şi adevărul fundamental

subiacent înseşi posibilităţii cunoaşterii. Universul poate

pătrunde în om, poate fi asimilat de el, cunoscut de el, înţeles

de el numai pentru că în om există întreaga compoziţie a

universului, toate forţele şi calităţile acestuia, pentru că omul

nu este o fracţiune a universului, ci o lume completă în mic.

Omul pătrunde cognitiv sensul universului ca pe cel al unui

om mare, macroantropos. Universul pătrunde în om, se

supune efortului său creator ca unei mici lumi, microcosmos.

Omul şi cosmosul îşi măsoară forţele ca egali. Omul are

capacitatea de a cunoaşte lumea numai pentru că el nu este în

lume doar ca una din părţile ei, ci şi în afara lumii şi deasupra

lumii, depăşind toate lucrurile lumii ca existenţă echivalentă

lumii. Filosofia este tocmai cunoaşterea interioară a lumii prin

om, în timp ce ştiinţa este cunoaşterea exterioară a lumii în

afara omului. În om se dezvăluie existenţa absolută, în afară

lui - doar cea relativă.

Pentru a putea înţelege omul, trebuie să acceptăm că

în acest univers el are un statut contradictoriu. Omul este

fiinţă aşezată în interval, în intervalul ce are ca extremităţi

38

neantul şi infinitul, extreme pe care nu le poate atinge şi nici

înţelege. Tocmai această aşezare între fiinţă şi neant fac din

om o apariţie contradictorie, el este nimic în raport cu

infinitul şi totul în raport cu neantul. Omul posedă, într-

adevăr, facultatea de a judeca, şi prin aceasta este măreţ, dar

judecată lui este una limitată, adevărul pe care îl deţine este

unul relativ şi prin aceasta el este nenorocit. De aceea omul

este măreţ şi nenorocit deopotrivă.

Omul este conştient de măreţia şi forţa sa ca şi de

nimicnicia şi slăbiciunea sa, de libertatea sa regească şi de

dependenţa sa înrobitoare, este conştient de sine ca fiind

chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi picătură în lumina

necesităţii naturale. Se poate vorbi, aproape cu egală

îndreptăţire, de provenienţa divină a omului şi de provenienţa

sa din formele inferioare ale vieţii organice a naturii. Filosofii

apără cu o forţă aproape egală de argumentaţie libertatea

originară a omului şi determinismul total, care include omul

în lanţul fatal al necesităţii naturale. Stranie fiinţă: dedublată

şi echivocă , având chip regesc şi chip de rob, fiinţă liberă şi

încătuşată, puternică şi slabă, reunind într-o existenţă unică

măreţia şi nimicnicia, ceea ce este veşnic şi ceea ce este

pieritor. Toate spiritele profunde au simţit asta. Pascal care

avea o genială percepţie a caracterului antinomic al vieţii

religioase, înţelegerea că întregul creştinism este legat de

această dualitate a naturii umane: „Nulle autre religion que la

chretienne n'a connu que l“homme est la plus excellente

creature et en meme temps la plus miserable”28.

Omul este mai profund şi mai originar decât biologul

şi psihologicul din el. Omul, omul total, purtătorul umanităţii

absolute, devine conştient de natura sa infinită, care nu poate

fi satisfăcută şi îndestulată prin împliniri trecătoare. Astfel, ne

39

întrebăm: Ce caută omul?

Răspunsul nostru este: echilibrul interior, liniştea şi

prin aceasta fericirea. Găseşte el ce caută? Da şi nu. Omul ca

om, în limitele condiţiei sale umane, este o zbatere continuă

către ceva. „Atâta timp cât omul tinde către ceva, spune Nae

Ionescu, atâta timp cât omul vrea ceva, este exclus ca el să fie

pierdut. Numai în momentul în care el încetează să mai vrea

ceva, atunci este pierdut, dar atâta timp cât luptă, nu este

pierdut”29. Aşadar, „esenţa omului este să lupte, să tindă către

ceva, să caute să cucerească ceva”30. Tocmai acest lucru este

dumnezeiesc în om: „activitatea aceasta a lui continuă”31.

Omul se zbate toată viaţa între păcat şi mântuire, între

rău şi bine. Este omeneşte să păcătuiască şi tot omeneşte să

năzuiască spre bine. Răul devine fermentul ce-l împinge pe

om la acţiune pentru a-1 înlătura şi năzuinţa spre bine îl

călăuzeşte. Pentru om, Dumnezeu apare ca un fel de model

către care se mişcă, dar în acelaşi timp şi ca o limită. O

asemenea limită nu poate fi atinsă în condiţia de om, căci

acesta ar deveni astfel Dumnezeu, dar limita aceasta este

steaua polara către care se îndreaptă către toata viaţa, prin

întreaga lui cunoaştere, meditaţie şi acţiune.

3. SENSUL VIEŢII: FERICIREA CA SENS AL VIEŢII OMULUI

Toţi oameni caută fericirea, s-a afirmat constant de la

Aristotel şi până în zilele noastre. S-au propus, în egală

măsură, atât soluţii întemeiate individualist, cât şi altele

generoase deschise solidarităţii dăruirii, o fericire nobilă

atinsă conştient.

Scopul vieţii şi evoluţia vieţii sociale sunt o

40

necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care

le iau activităţile individuale”32.

Raţiunea omului de a fi, de a exista este dobândirea

fericirii. Astfel, căutarea fericirii apare ca cel mai firesc lucru

pentru om. Această căutare izvorăşte din condiţia omului de

fiinţă conştientă, căci numai omul poate să fie fericit întrucât

este singura fiinţă din univers care posedă raţiune. Nu

întâmplător, Aristotel deschide „Etica Nicomahică” cu

„datoria de a fi fericit” sau Imm. Kant vorbeşte în „Bazele

metafizicii moralităţilor” despre faptul că omul este „demn de

a fi fericit”.

Dar nu-i cu putinţă să fii fericit dacă nu vrei să fii;

trebuie deci

să-ţi vrei fericirea şi să ştii să ţi-o făureşti.

Lucru prea puţin spus este că şi din datorie faţă de alţii

se cuvine să fim fericiţi. Se ştie că îndrăgit este doar acela

care-i fericit. Oricine ar trebui să ştie că fericirea pe care ne-o

cucerim este darul cel mai frumos şi totodată mai plin de

mărinimie.

Fericirea ţine de voinţă, de stăpânirea de sine, face

parte din viaţă, îi dă temei şi sens. Trebuie să-ţi juri că vei fi

fericit.

Astfel, fericirea nu ţine de obiecte, de lucruri; este o

virtute, o stare lăuntrică, de pace mentală, de echilibru

sufletesc, legată de idei, gânduri pe care ni le construim din

propriile resurse lăuntrice.

În acest sens, putem spune că devii ceea ce gândeşti.

De aceea, considerăm că toate filosofiile şi religiile

din lume nu ne vor învăţa cum să fim fericiţi. Rămâne să

descoperim, pe cont propriu prin reculegere, prin meditaţie

asupra fiinţei noastre, în accepţiunea filosofică de esenţă, cu

41

alte cuvinte, prin cunoaştere de sine. Iată de ce, Epicur spunea

că libertatea şi fericirea se pot dobândi prin filosofie. Aşadar,

considerăm că o filosofie care nu ar viza fericirea şi-ar

suspenda vocaţia.

În decursul veacurilor, începând cu filosofia socratică

şi până astăzi s-a definit fericirea într-un mod pozitiv, dar şi

negativ.

Definiţiile pozitive au considerat fericirea ca un ideal

realizabil, căutând să arate caracterul ei şi mijloacele prin

care s-ar putea realiza. Din contră, definiţiile negative au

făcut din fericire numai suspendarea durerii, tăgăduindu-i

existenţa reală.

Nu există astfel, o concepţie unitară, un criteriu unic

în privinţa abordării fericirii.

În istoria filosofiei, fericirea a fost înţeleasă ca

plăcere, ca iluminare a inteligenţei, ca bucurie austeră a

sacrificiului, ca bună dispoziţie sau bunăstare, înţelepciune şi

virtute. Există peste o sută de definiţii concurente şi

divergente.

Este greu de găsit un criteriu unic al fericirii, căci

sufletul omenesc este complicat şi variabil de la individ la

individ. Ceea ce provoacă fericirea unuia nu este uneori

pentru altul nici un motiv de mulţumire efemeră, ceea ce

descreţeşte o frunte, înseninează un chip poate produce altuia

durere.

În concepţia lui Aristotel, fericirea reclamă

înţelepciune, iar înţelepciunea presupune practicarea tuturor

virtuţilor. Înţelegem astfel, că fericirea este o valoare

cardinală, o „valoare terminus” înspre care converg toate

celelalte valori. Kant defineşte fericirea ca „idealul

imaginaţiei”, deci ca pe un bine al cărui conţinut nu poate fi

42

determinat. Este un ideal care nu tolerează prescripţii şi

norme.

Este, oare, posibil de gândit subordonarea binelui

moral unui ideal de fericire? Pentru un filosof problema

constă tocmai în a face să coexiste virtutea, adică acţiunea

împlinită doar pentru că este justă, cu fericirea. Este evident

că problema nu poate fi soluţionată de filosoful de profesie, ci

doar de omul capabil să-şi controleze propriul egoism. Acesta

trebuie să caute fericirea, înţeleasă inclusiv ca bogăţie de

bunuri spirituale, conciliind această aspiraţie cu exigenţele

intereselor sale personale şi private ale raporturilor sociale,

ale controlului asupra emoţiilor.

Problema fericirii privită ca o enumerare a

elementelor care ar asigura în mod concret fericirea, nu poate

avea un răspuns pentru că: atât în cazul în care vorbim despre

starea sufletească a individului fericit şi simţămintele sale,

cât şi în cazul în care îi dăm o formă obiectivă şi vorbim

despre bunuri a căror posesie s-ar numi fericire, ne găsim

într-o sferă atât de puternic impregnată de elemente

subiective, încât fiecare încercare de a găsi răspuns general

valabil este condamnată la împotmolire.

Fericirea adevărată presupune o conştiinţă de sine

dezvoltată care sintetizează datoria morală-socială cu aspiraţia

către fericire.

APLICAŢII: 1. Analizează structura argumentativă a următorului

punct de vedere, indicând premisele şi consecinţele

sale: ,,Căutam adevărul, dar nu găsim decât

incertitudine.(…)Suntem incapabili de a nu dori

43

adevărul şi fericirea: însa nu suntem capabili nici de

certitudine, nici de fericire” ( Blaise Pascal)

2. Ne naştem oameni sau devenim oameni?!

Argumentaţi răspunsul printr-un eseu filosofic de

aproximativ 3 pagini.

3. Omul este de la natură: o fiinţă eminamente socială

sau solitară? Argumentaţi răspunsul!

4. Analiza de caz: SOCRATE SAU ÎNŢELEPTUL

DIN CETATE

5. ANALIZAŢI SEMNIFICAŢIA METAFIZICĂ A

CULTURII PORNIND DE LA CONCEPŢIA

LUI LUCIAN BLAGA DESPRE

OM: ,,EXISTENŢǍ ÎNTRU MISTER ŞI

REVELARE”

6. Elaborează un scurt eseu despre sensul vieţii, luând

în considerare unul dintre urmatoarele contexte:

a) viaţa nu este decât un ,,drum către moarte”;

b) viaţa este doar o clipă în raport cu

infinitatea timpului;

c) suntem singuri, fără Dumnezeu;

d) în această lume suntem doar pelerini spre

cetatea lui Dumnezeu( Augustin).

7. Analizează structura argumnetativă a următorului

punct de vedere, indicând premisele şi consecinţele

sale: ,,Fericirea noastră ramâne întotdeauna numai o

dorinţă, fără ca vreodată să poată deveni o speranţă,

dacă nu intervine o altă putere(…) care să împartă

fericirea după meritele şi vina oamenilor, care să

poruncească întregii nature şi să conducă lumea cu

înţelepciune supremă, ceea ce înseamnă să credem

în Dumnezeu”(Imm.Kant)

44

8. Argumentează pro sau contra: Probabil, cel mai

important sens al maximei socratice ,,Cunoaşte-te pe

tine însuţi este: Să devii ceea ce eşti.

9. Analiză de caz axată pe personalitatea lui Sisif :

Trebuie sa ni-l închipuim pe Sisif fericit! Fericirea

şi absurdul( Albert Camus)

BIBLIOGRAFIE

1. ARISTOTEL, POLITICA;

2. BLAGA,L.,TRILOGIA CULTURII;

3. NIETZSCHE,FR. ,DINCOLO DE BINE ŞI DE RǍU;

4. PLATON, APOLOGIA LUI

SOCRATE(DIALOGURI);

5 .POHOAŢǍ,G, PROPEDEUTICA FILOSOFICĂ.

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.4 VALORILE

1. LIBERTATEA

2. DREPTATEA

3. BINELE

COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE

Studiind aceasta unitate de învaţare vei reuşi:

• să înţelegi ce este valoarea, ce este axiologia şi să

45

identifici principalele valori ale umanităţii;

• să diferenţiezi între libertate ca valoare ontologică

centrală, dreptatea ca valoare general umană şi

bine ca valoare morală fundamentală;

• să utilizezi argumentarea, analiza de text etc. în

caracterizarea problematicii libertăţii şi

responsabilităţii în plan social-politic, a egalităţii şi

dreptăţii.

CONCEPTE CHEIE: LIBERTATE,LIBER

ARBITRU, DETERMINISM, DESTIN,

RESPONSABILITATE, DREPTATE, TEORII ALE

DREPTǍŢII, BINE, RǍU, ETICǍ

1. LIBERTATEA

Libertatea este o valoare filosofică. Ea face obiectul

de studiu al antropologiei filosofice. În istoria gândirii

filosofice, problema libertăţii umane s-a impus de timpuriu ca

o problemă fascinantă, dar deosebit de controversată.

Ea s-a cristalizat odată cu observaţia că procesele,

evenimentele şi chiar condiţiile specific umane apar nu ca

urmare a întâmplării, în mod inexplicabil şi imprevizibil, ci în

mod necesar, ca rezultat obiectiv al acţiunii unor factori -

naturali sau supranaturali, vizibili sau invizibili - care

determină şi explică tot ceea ce se petrece în realitate. Pe

scurt, întrebarea dacă omul poate fi liber se naşte o dată cu

constatarea că, atât în natură, cât şi în societate, există o

anumită Necesitate.

Ideea de Necesitate a primit interpretări foarte diferite,

46

iar analiza ei s-a realizat pe planuri distincte specifice

ontologiei, moralei, sferei social - politice şi celei

antropologice. Prima diferenţiere care se impune este cea

dintre interpretarea religioasă a Necesităţii şi interpretarea sa

naturalist - ştiinţifică sau raţionalistă.

Atât în cadrul gândirii propriu-zis filosofice, cât şi în

cel al gândirii mitice — Necesitatea îşi face simţită prezenţa

în viaţa oamenilor nu atât ca manifestare a voinţei zeilor, cât

şi într-o formă impersonală, ca Destin» Destinul întruchipa,

pentru antici, caracterul prestabilit şi implacabil (inevitabil)

al cursului vieţii fiecărui individ; „ceea ce trebuie să ţi se

întâmple”, ceea poate fi prevestit, dar nu preîntâmpinat.

încercarea de a te sustrage destinului este totdeauna înfrântă.

Este o forţă a cărei natură şi origine nu a fost niciodată

elucidată. De aceea am putea mai curând afirma că destinul

exprimă pentru lumea omului acea ordine care guvernează şi

determină tot ceea ce există; logosul lui Heraclit, nous-ul lui

Anaxagoras, Binele lui Platon.

Identificarea destinului cu ceea ce s-a numit mai târziu

necesitate, exprimă o tendinţă de modernizare a gândirii

antice.

Ideea de destin, indiferent de modul concret cum a

fost şi este concepută, are în vedere, în primul rând cursul

vieţii omului. Reţinând sensul dominant al cuvântului destin -

ca ceea ce trebuie să se întâmple şi nu poate fi evitat - ne

putem întreba dacă viaţa omului are sau devine destin.

Fiinţa umană are un destin în sensul imposibilităţii

de a se sustrage naşterii şi morţii, suferinţei şi creaţiei, ce ţin

de însăşi condiţia sa. Destinul e manifestarea individualizată a

unei structuri universale.

Acestui sens al destinului uman i se poate asocia şi

47

altul mai larg izvorând din aceeaşi condiţie a omului, aceea de

„fiinţă istorică”, fiinţă ce trăieşte în comunitatea oamenilor,

„aruncat în lume”. Viaţa omului devine destin prin angajarea

sa în lumea istorică. Istoria umană, spre deosebire de cea

sacră, înseamnă intrare în temporalitate, apariţia întâmplării, a

spontaneităţii, a creaţiei umane însoţite de efort, sacrificiu şi

de dăruire, aşa cum o prezintă miturile omenirii.

Libertatea umană fiinţează prin formele sale

particulare de existenţă, ca: libertatea juridică, politică,

economică, libertatea de conştiinţă etc. fără a se reduce la

acestea. Interesant de subliniat este faptul că orice lezare a

uneia din formele particulare de existenţă a libertăţii umane

poate pune în discuţie sau chiar anula libertatea umană,

înţeleasă ca posibilitate de realizare umană.

Un rol important în manifestarea libertăţii umane îl are

creaţia culturală. Oricare act de cultură este expresia

elocventă a libertăţii umane, o treaptă benefică necesară în

realizarea superioară a aspiraţiilor umanului.

În acest sens libertatea şi conştiinţa îl definesc pe om ca

spirit. Nu întâmplător Hegel afirma: „după cum greutatea

formează substanţa materiei, tot aşa libertatea este substanţa

spiritului”33.

Eu numesc liber un lucru care există şi lucrează numai

din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e

determinat de altul să existe şi să lucreze într-un fel anumit şi

determinat. ( Baruch Spinoza, Scrisoarea nr.58 catre

G.H.Schuller)

Libertatea înseamă mai puţin a face ce vrem, cât a nu fi

supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voinţa

altuia voinţei noastre. Niciun om care este stăpân nu poate fi

liber. ( J.J.Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)

48

APLICAŢII: 1. Evidenţiază problema filosofică abordată în unul

dintre textele de mai sus şi selectează conceptele

utilizate;

2. În ce masură am putea spune că libertatea reprezintă

în viaţa concretă, un exerciţiu sustras oricărei

condiţionări? Argumnetaţi răspunsul!

3. Comentează afirmaţia: ,,Aşa-numitul<<liber

arbitru>>este sentimentul de superioritate asupra

celui care trebuie să se supună”(Fr.Nietzsche);

4. Ce tip de necesitate este exprimat în afirmaţia: ,,Omul

s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”?

5. Care sunt libertăţile vizate de dreptul la opinie, dreptul

la credinţă şi dreptul la proprietate?

6. Explicaţi relaţia dintre libertate- rău- teodicee!

BIBLIOGRAFIE

1. Sf.Augustin, Despre liberal arbitru;

2. Jaspers,K., Texte filosofice;

3. Mill, J.S., Despre libertate;

4. Nietzsche, Amurgul idolilor;

5. Rousseau, Contractul social;

2. DREPTATEA Dintre toate virtuţile, cea care trebuie examinată mai

atent, din punctul nostru de vedere, este dreptatea.

Platon vedea în dreptate un principiu conform căruia

fiecare individ şi fiecare acţiune a sa este aşezată în locul

49

corect din întregul social. Astfel, orice virtute, chiar dacă ar

caracteriza acţiunea ca să fie justă din punct de vedere social,

ar trebui să fie determinată de dreptate.

Dreptatea era pentru Platon34 virtutea exclusiv socială.

Această părere nu diferă de concepţia aristotelică asupra

dreptăţii. Pentru Aristotel, dreptatea, în sens larg, este punctul

de vedere social al virtuţilor. „Dreptatea este virtutea perfectă,

nu la modul absolut, ci în comparaţie cu celelalte”35.

Desigur, pentru cei doi filosofi, această identificare a

dreptăţii cu aspectul social al virtuţii înseamnă starea în care

fiecare cetăţean şi activitatea lui dobândesc locul absolut

corect în întregul social. În sfera relativului însă, unde există o

distanţă între instituţiile pozitive şi dreptate, după ţelul

urmărit de cetate, situaţia indivizilor este potrivită ţelului

căutat de cetate şi nu de ideea dreptăţii, într-o astfel de cetate

istorică, punctul de vedere social al virtuţilor, impus de cetate,

şi în general ierarhizarea virtuţilor nu corespunde cu

principiul ideal al dreptăţii.

Dreptatea în sens restrâns corespunde cu activitatea

dreaptă a cetăţii, cu felul în care cetatea organizează

interesele, bunurile materiale şi morale care reprezintă

totodată acţiunile corespunzătoare ale celor pe care îi

conduce. Funcţia cetăţii este aceea de a da sau de a

recunoaşte fiecăruia ceea ce este drept să-i aparţină.

Această funcţie de bază a cetăţii trebuie să se inspire din ideea

de dreptate, din principiul conform căruia fiecare trebuie să

primească ceea ce i se cuvine. Dacă cetatea ar fi perfectă,

atunci împărţirea s-ar face în deplin acord cu ideea de

dreptate. în cetăţile istorice totuşi, împărţirea se face după

scara de valori pe care o recunoaşte fiecare dintre cetăţi.

Aceasta este diferită într-o democraţie, diferită într-o

50

plutocratic, diferită în orice formă de stat. Şi asta pentru că

întotdeauna scara de valori este influenţată de forma de cetate

(societate).

Această dreptate distributivă odată ce vizează

distribuirea după valoare, nu coincide cu principiul dreptăţii,

aşa cum el este înţeles de obicei. Egalitatea este aşadar o

egalitate a valorii fiecăruia şi nu o egalitate între elemente

de valoare diferită. „Dacă nu există oameni egali, nu vor

exista lucruri egale; ori, chiar de aici pornesc conflictele şi

crimele când cei egali nu împart şi nu posedă lucruri egale şi

când cei inegali posedă şi împart lucruri egale”36.

Dreptatea este virtutea întreagă în ordinea socială, este

principiul prim care trebuie să determine ordinea socială.

Aristotel spune: „Dreptatea este un lucru politic, căci ea

reprezintă ordinea unei societăţi politice, dreptatea e judecata

a ceea ce e drept”37. Dreptatea e politică, pentru că societatea

politică fiind forma cea mai completă şi desăvârşită de

societate este şi cadrul cel mai propice pentru realizarea

dreptăţii.

APLICAŢII: 1. Care dintre următoarele sensuri ale dreptăţii crezi că

este cel mai adecvat:

a) respectarea legilor şi a drepturilor celorlalţi;

b) respectarea regulilor generale ale moralităţii;

c) a da fiecăruia ceea ce i se cuvine;

d) a acţiona întotdeauna în mod imparţial?

Argumenteaza alegerea făcută!

2. Analizează structura argumentativă a următorului punct

de vedere, indicând premisele şi consecinţele sale: ,,Luată

51

în general, dreptatea este aceeaşi pentru toţi; în aplicarea

ei la cazurile particulare, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca

fiind drept”(Epicur)

3. Analizează relaţia dreptate- libertate, pornind de la

principiul enunţat de J.P.Sartre că ,,omul este condamnat

să fie liber”.

4. Citeşte mitul lui Gyges din dialogul REPUBLICA.

Cum ai acţiona dacă, aflându-te în situaţia pastorului, ai

avea puterea să faci ce vrei?

*Comentează principiul egalităţii şanselor, în contextul

concepţiilor lui Hayek şi Rawls

BIBLIOGRAFIE

1. ARISTOTEL: ETICA NICOAMHICǍ;

2. PLATON: REPUBLICA

3. POHOAŢǍ, G.,: GÂNDIREA FILOSOFICO-

JURIDICǍ ÎN TEXTE;

4. RAWLS Jh., O TEORIE A JUSTIŢIEI.

3. BINELE

Binele şi răul sunt categorii fundamentale ale moralei.

În filosofia tradiţională, ,,binele” este problematizat în două

moduri:

În primul rând, termenul are semnificaţie metafizică.

Astfel, pentru Platon, cea mai înaltă dintre cunoaşteri-sursă a

dreptăţii, a virtuţilor, a ordinii şi armoniei etc.-este binele( gr.

agathon). Plasat în lumea inteligibilă în vârful ierarhiei

Formelor, Binele în sine exprimă ceea ce este adevăratul bine,

52

principiu ultimo, arhetip, sursa cunoaşterii noastre adevărate

În schimb, în lumea simţurilor, ,,lumea vizibilului”, binele

fiind confundat cu plăcerea, nu este binele authentic, ci unul

aparent, sursa acestuia aflându-se în sensibilitatea, în

impresiile omului. Ori de câte ori credem că trăim binele, în

realitate confundăm binele aparent cu binele authentic.

Oricâte bunuri am poseda, oricâtă cunoaştere credem că

deţinem, în absenţa cunoaşterii binelui, nu cunoaştem

nimic cu adevărat, nu ştim ce este frumosul, ce este

adevărul. Filosoful vorbeşte despre trei forme ale binelui

uman: cel ,,pe care ne-am bucura să-l avem de dragul lui”,

cum ar fi veselia sau alte plăceri nevătămătoare; ,,binele pe

care îl iubim pentru el, cât şi pentru ceea ce provine de la el”,

cum ar fi confortul fizic, şi binele ,,căruia îi aparţin sporturile,

vindecarea bolilor(…) şi celelalte modalităţi de a face bani”.

Acestuia nu îi poate aduce omului fericirea, ci în cel mai bun

caz, răsplata. Sursa fericirii posibile se află însă în virtutea

dreptăţii.

În viziunea lui Aristotel, Binele în sine este o noţiune

vidă, căci nu există un bine absolut care să unifice toate

determinările binelui. Binele real exprimă însă relaţia dintre

acţiunile noastre şi scopul propus. În înţelesul său de cauză

finală, binele este ,,menirea” tuturor lucrurilor: ,,când este

vorba de fiecare caz în parte, este binele său, iar când este

vorba de natură, în ansamblul său, este Binele

absolut”( METAFIZICA).

În al doilea rând, vorbim despre bine în sens moral.

Printre întrebările fundamentale ale eticii, se numără: Ce este

binele? Există bine intrinsec? Este binele însuşirea esenţială şi

permanentă a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi

valorizăm în judecăţile noastre propriile comportamente,

53

gusturi etc.?

Tradiţia filosofică şi cea religioasă considera că

binele suprem, Dumnezeu este reperul moral fundamental; în

schimb, răul este o ,,privare de ceea ce este natural şi trebuie

să aibă fiecare. Prin urmare, nimic nu este rău potrivit esenţei

sale”( Toma d’Aquino). Omul, fiinţă limitată, înclinată mai

degrabă să facă răul, se manifestă ca fiinţa morală dacă

respectă legile divine: îl iubeşte pe Dumnezeu şi se iubeşte pe

sine, iubindu-şi semenii.

În altă ordine de idei, relativismul şi subiectivismul

sunt deopotrivă atitudini morale, dar şi viziuni filosofice.

Sofiştii au iniţiat aceste abordări filosofice: binele este

o ,,măsură” deopotrivă subiectivă şi relativă, din moment

ce,,omul este <<măsura>>tuturor lucrurilor”. Alţi filosofi

antici argumentau ca binele nu trebuie confundat cu voinţa

subiectivă de a face sau nu binele,în funcţie de interese sau

scopuri. Dimpotrivă, binele moral se manifestă în relaţiile cu

semenii prin respectarea virtuţilor, prin viaţa raţională dusă în

comunitate cu semenii(Aristotel).

*NATURA BINELUI

M-ai auzi de multe ori spunând ca ideea Binelui este cea

mai înaltă dintre cunoaşteri, cea căreia dreptatea şi celelalte

virtuţi îi acorda utilitatea şi avantajele lor. Acum eşti

conştient că nu cunoaştem în mod satisfăcător această idee.

Or,dacă nu o cunoaştem, indiferent cât de bine cunoaştem

restul, ştii ca aceste cunoştinţe nu ne-ar fi cu nimic utile.

Crezi că ar fi avantajos să avem o mulţime de lucruri, dacă

nu sunt bune, sau să cunoaştem totul, cu excepţia Binelui, şi

să nu cunoaştem nimic despre frumos şi despre Bine?

Desigur, ştii la fel de bine ca majoritatea oamenilor confundă

54

Binele cu plăcerea,(…) cei care au acest sentiment nu pot

explica despre ce fel de cunoaştere este vorba, dar sunt

obligaţi să spună până la urmă că este cunoaşterea

Binelui(…) ca şi cum noi ar trebui să-i înţelegem chiar din

momentul în care au pronunţat termenul,,bine”. Numeam

Frumos în sine, Bine în sine şi aşa mai departe Fiinţa reală a

fiecăruia dintre lucrurile pe care le-am stabilit mai întâi ca

multiple, dar le-am aranjat apoi sub ideea lor proprie,

postulând unitatea acesteia din urmă(…). Recuoaşte aşadar

că ceea ce raspândeşte lumina adevărului asupra obiectelor

cunoaşterii şi conferă subiectului care cunoaşte puterea de a

o face este ideea binelui,(…) dar este fals să credem că una

sau alta sunt acelaşi lucru cu Binele; natura Binelui trebuie

să fie privită cu mult mai valoroasă.(Platon, Republica)

Analiza ideatică a textului

1. Identificarea problematicii: natura Binelui.

2. Teza susţinută: ,,Binele este cea mai înaltă dintre

cunoaşteri”.

3. Argumentare: Dacă nu cunoaştem Binele, indiferent cât

de bine cunoaştem restul, aceste cunoştinţe nu ne sunt

utile.

Cauza: majoritatea oamenilor confundă plăcerea cu

Binele, prin urmare, cunoaşterea lor este aparentă, eronată şi

inutilă.

4. Concluzia: Binele în sine este:

* realitate supremă, unicul temei pentru lucrurile

multiple;

*fundamentul pentru tot ce este real şi adevărat şi al

obiectelor cunoaşterii;

* sursa puterii de a face binele.

55

5. Concepte filosofice: Bine în sine, bine, dreptate, virtute,

plăcere, unitate, multiplicitate, adevăr, fals.

APLICAŢII 1. Evidenţiază problema filosofică abordată în textul de mai

sus şi selectează conceptele utilizate.

2. În explicaţia lui Platon, semnificaţia filosofică a binelui

este una pur teoretică; poţi identifica un argument care sa

susţină acest mod de înţelegere a binelui?

3. În ce masură veselia, confortul fizic şi sporturile, ca forme

ale binelui, nu reprezintă adevarata cunoaştere a binelui?

Puteţi da exemple din propria experienţă?

4. Identifică în relaţia bine-adevăr dacă, prin dobândirea

adevărului, dobândim şi fericirea sau dacă fericirea ar putea

să fie consecinţa posesiei acestei cunoaşteri; dă exemple.

BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel, Etica nicomahica, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,

1980

2. Jaspers, K., Oameni cruciali din istoria culturii umanităţii:

Socrate, Budha, Confucius, Iisus, Ed. Paideia, 1994.

3. Platon, Republica, Opere, Vol.V, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,

1981

4. Staniloaie, D., ,,Viaţa lui Iisus”

5. Toma d’Aquino, De ente et essentia, Iaşi, Polirom,

56

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.5 CUNOAŞTEREA

1. SPECIFICUL FILOSOFIC AL CUNOAŞTERII

2. SURSELE CUNOAŞTERII

3. ADEVǍRUL- SCOPUL FUNDAMENTAL AL

CUNOAŞTERII

COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE

57

Studiind această unitate de învăţare vei reuşi:

• să identifici unele concepte şi categorii specifice

teoriei cunoaşterii;

• să compari soluţiile propuse de diferite concepţii

filosofice problemelor specifice cunoaşterii umane;

• să caracterizezi premisele presupuse de o poziţie

filosofică în gnoseologie.

CONCEPTE CHEIE: GNOSEOLOGIE,

EPISTEMOLOGIE, RELATIVISM, SCEPTICISM,

REVOLUŢIE COPERNICANǍ, TRANSCEDENTAL,

ADEVǍRUL, RAŢIONALISM, EMPIRISM

1. SPECIFICUL FILOSOFIC AL CUNOAŞTERII

Cunoaşterea este atributul esenţial al omului -dorinţa

de a cunoaşte îl face pe om ceea ce este; cu alte cuvinte, fără

această aspiraţie n-ar fi demn de numele de om. În acest

sens, Montaigne subliniază: „Nu există dorinţă mai firească

decât aceea de a cunoaşte. Facem orice ne poate conduce spre

cunoaştere. Când raţiunea este neputincioasă, recurgem la

experienţă, care este un mijloc mai slab şi mai puţin demn dar

adevărul este ceva atât de măreţ încât să nu dispreţuim nimic

din ceea ce ne poate conduce la el”38. Astfel oricare i-ar fi

obiectul, metodele, mijloacele, orice formă de cunoaştere

înseamnă în esenţă cunoaşterea adevărului. Îşi propune să

atingă acest adevăr, iar cunoaşterea nu este posibilă în

absenţa, în noi, a ideii de adevăr.

Problema cunoaşterii s-a pus încă din antichitate, când

gânditorii greci au început să-şi dea seama de adevăratele

58

mari probleme filosofice.

Socrate, Platon şi Aristotel, Parmenide, Zenon şi

Melissos, Democrit, Protagoras şi Gorgias s-au ocupat cu

problema cunoaşterii privind-o însă ca o problemă

preliminară şi prin urmare de o valoare secundară, căci pentru

ei problema filosofică centrală era aceea a realităţii, a

existenţei în sine.

Întrebarea „Ce este cunoaşterea?” constituie tema

centrală a dialogului platonician „Theaitethos”. Aici sunt

propuse şi discutate diferite răspunsuri la această întrebare.

Unul dintre ele este acela că vom numi cunoaştere opinia

adevărată însoţită de raţiune sau întemeiere. Ceea ce se

încearcă aici poate pentru prima oară, este determinarea unor

coordonate necesare şi suficiente, pe care ar trebui să le

satisfacă tot ceea ce recunoaştem în mod intuitiv drept

cunoaştere.

Se poate spune astfel că în „Theaitethos” este

inaugurată preocuparea pentru determinarea conceptului

cunoaştere, adică pentru stabilirea condiţiilor necesare şi

suficiente pe care trebuie să le satisfacă enunţurile noastre

pentru a fi recunoscute drept cunoştinţe.

Se pune problema ce este cunoaşterea filosofică? în

mod obişnuit, în antichitate, ca şi astăzi, conceptul cunoaşterii

presupune cunoaşterea unor lucruri oarecare. Ea vizează un

obiect determinat. Subiectul posedă lucrul prin cunoaştere şi

poate transmite cunoaşterea. O asemenea cunoaştere implică

posibilitatea de a dispune de ceea ce cunoşti.

Un asemenea plan cognitiv nu are un scop

transcendent.

Cunoaşterea filosofică, în viziunea lui Platon, nu se

exercită asupra unor obiecte particulare, ci, spre deosebire de

59

cea obişnuită, reprezintă un tip superior de cunoaştere.

Obiectul ei este transcendent. Astfel, cunoaşterea absolută,

cea filosofică orientează cunoaşterea finită şi îi înlătură

neutralitatea. Prin cunoaşterea absolută a Binelui, devin eu

însumi bun, prin cunoaşterea absolută a Dreptăţii, devin eu

însumi drept. O altă alternativă este exclusă pentru cel care

contemplă Ideile. în cunoaşterea absolută, voinţa, acţiunea,

libertatea sunt în intimă corelaţie cu adevărul şi binele.

K. Jaspers consideră că nu se poate înţelege

semnificaţia profundă a teoriei platoniciene a cunoaşterii,

plecând de la cunoaşterea comună, sau de la cea ştiinţifică. La

Platon, cunoaşterea filosofică este o cunoaştere absolută.

Dobândirea cunoaşterii absolute se realizează în mai multe

trepte. De la percepţie la gândirea pură, exprimată în

matematică, de la gândirea pură la Idee, de la Idee la Ideea

Binelui, acesta este drumul cunoaşterii. Astfel spus orice

cunoaştere începe cu experienţa sensibilă şi trece apoi la

opinia justă (doxa), de la doxa la episteme, şi la Ideea Binelui.

Sub toate aspectele, aceste trepte ale cunoaşterii sunt şi ale

comportamentului uman în ansamblu şi sunt de asemenea

grade ale existenţei.

2. SURSELE CUNOAŞTERII

În epoca modernă, datorită dezvoltării uluitoare a

ştiinţei şi prin intermediul marilor sisteme filosofice empiriste

şi raţionaliste, gnoseologia sau teoria despre cunoaştere

devine disciplină de sine-stătătoare. Astfel, se conturează

două mari curente gnoseologice, empirismul şi raţionalismul.

Ele sunt într-o dispută seculară, fiindcă încearcă pe căi opuse

60

să rezolve ceea ce a apărut reflecţiei filosofice ca un adevărat

mister: obiectivitatea cunoaşterii. Cum se realizează acordul

dintre noţiunile, ideile şi teoriile subiectului cu realitatea din

afara sa? La această întrebare încearcă să răspundă gânditorii

ce aparţin celor două curente gnoseologice moderne.

EMPIRISMUL a căutat dezvoltarea acestui mister

prin recursul la experienţă. Fr. Bacon, John Locke, J. S. Mill

sunt câteva nume reprezentative pentru empirismul modern,

manifestat mai cu seamă în Anglia. Acordul dintre planul

gândirii şi cel al realităţii, dintre subiect şi obiectul

cunoaşterii, este explicat prin originea empirică a ideilor, prin

idei înţelegându-se atât reprezentările, cât şi noţiunile şi

judecăţile. Acestea, deşi se desfăşoară în plan mental, îşi au

originea în senzaţii şi percepţii.

Cu un concept totuşi senzualist al experienţei, John

Locke (1632-1704) este în istoria empirismului ca un fel de

placă turnantă. În tradiţie baconiană, filtrată însă, el identifică

încă în experienţă „organizarea” percepţiilor (ca luare de

cunoştinţă), dar, parcă berkeleyian, avânt la lettre, tinde să o

Raţiunea este considerată în măsură să cunoască nu

numai lumea sensibilă ci şi pe cea suprasensibilă. Chiar

existenţa absolută, Dumnezeu, poate fi cuprinsă în sfera

cognoscibilului. În această privinţă este celebru argumentul

ontologic al existenţei lui Dumnezeu, reluat de Descartes. De

la ideea de fiinţă creatoare, absolută, perfectă şi infinită se

conchide la existenţa ei reală. Gândit ca fiinţă perfectă,

Dumnezeu există în mod necesar, fiindcă în ideea de fiinţă

perfectă este cuprins şi atributul existenţei. Prin urmare, ideea

de fiinţă perfectă şi infinită nu poate fi produsul minţii

noastre, finită şi imperfectă. Ideea de Dumnezeu nu este

dobândită pe calea experienţei, şi nici creată de raţiune în

61

mod arbitrar. Ea este o ideea înnăscută..

RAŢIONALISMUL, nici chiar la cei mai mari

reprezentanţi ai săi, Descartes, Spinoza, Leibniz, nu este

consecvent cu sine, şi nici nu poate fi, fără a se renega.

Raţionaliştii, spre a explica marea problemă a obiectivităţii

cunoaşterii, nu demonstrează acordul direct şi perfect dintre

planul gândirii şi cel al realităţii, ci postulează acest acord.

La Descartes el este garantat de divinitate, care nu se

poate înşela. Spinoza postulează o mică substanţă cu două

atribute, întinderea şi gândirea. În acest caz este simplu de

înţeles cum ordinea ideilor din intelect este identică ordinii

lucrurilor din natură. La Leibniz, postulatul acordului celor

două planuri este explicit. El vorbeşte fără echivoc de o

„armonie prestabilită”.

Dacă lucrurile, ca obiecte ale cunoaşterii se orientează

după facultăţile de cunoaştere, atunci temeiul ştiinţei nu

trebuie căutat în unitatea infinită a lumii, de necuprins

vreodată în întregime de gândirea umană, ci în unitatea

conştiinţei.

Se poate pune problema: Ce se află dincolo de

cunoaşterea noastră şi nu poate fi cunoscut? Răspunsul l-ar

putea constitui: Dumnezeu.

Nu încape îndoială, spune Gh. Vlăduţescu39, că ele

comunică între ele, de aceea pot să se măsoare (să se judece)

reciproc. Dar măsura, în acest caz, trebuie să aibă în vedere şi

termenul de măsurat. „Dacă există o limită a cunoaşterii sau o

modalitate ultimă a cunoaşterii, atunci ea nu poate fi - susţine

Emil Cioran -decât într-o viziune supremă a unei lumini pure,

în extazul luminos, care elimină tot ce cade în individualizare.

Cu cât evoluezi în procesul cunoaşterii, cu cât vrei să atingi

datul originar şi forma ultimă de existenţă, cu atât te apropii

62

mai mult de o puritate ce nu poate fi surprinsă decât în extaz.

Atunci dispare ceea ce noi numim existenţă, adică datul

sensibil şi tot ce este individual, rămânând o zonă asimilabilă

atât esenţei cât şi neantului. O cunoaştere care nu se opreşte în

mersul ei, ci procedează înspre ultimele forme şi trage

ultimele consecinţe, dacă nu se îndoieşte de ea însăşi pentru a

rămâne în scepticism, trebuie în mod inevitabil să ajungă la

extaz”40.

Cu alte cuvinte, depinde de capacitatea noastră de a ne

conecta la general, de a ne integra în universal şi de a trăi

viaţa astfel, la o mare altitudine, cu inteligenţă şi luciditate

3. ADEVǍRUL- SCOPUL FUNDAMENTAL AL CUNOAŞTERII

Încercând să facă distincţia între filosofie şi ştiinţă,

Berdieav în lucrarea „Sensul creaţiei” 41 subliniază că spre

deosebire de ştiinţă care urmăreşte adevăruri, „filosofia caută

Adevărul”.

Adevărul - este o valoare gnoseologică. El nu există în

afara cunoaşterii, ci este rezultatul ei şi desemnează

performanţa cognitivă realizată de către subiectul cunoscător.

Din perspectivă filosofică, adevărul desemnează

corespondenţa dintre ceea ce afirmăm sau negăm în

cunoştinţele noastre despre stările reale înseşi, aşa cum sunt

ele independente de subiectul cunoscător.

Această teorie a adevărului corespondenţă vine

dinspre Aristotel. Preluând ideile magistrului său Platon,

63

Aristotel dezvoltă o concepţie complexă despre adevăr

sintetizată în următoarea afirmaţie: „A enunţa că ceea ce este

nu este sau ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă,

dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că

ceea ce este este şi ceea ce nu este este”. Este cuprins aici

miezul teoriei adevărului- corespondenţă.

În concepţia lui Aristotel, adevărul alétheia -

reprezintă o adaequatio, o „egalitate” între intelect şi lucru:

„adaequatio rei et intellectus”.

Adică, pentru a răspunde la întrebarea „Ce este esenţa

adevărului?” trebuie să răspundem la aceea care priveşte modul

de a fi al adevărului. Cu aceasta el explică sensul ontologic al

expresiei „adevărul – există” obligându-ne astfel să acceptăm că

adevărul există.

La Heidegger, adevărul este „ceea ce se arată”, „ceea ce

se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se

ascunde” - „non-ascunderea”. Astfel, pentru Heidegger

adevărul nu constă în concordanţa dintre propoziţii şi stările de

lucruri, el trebuie pus în legătură cu condiţiile în care cel care

cunoaşte atinge fiinţarea concretă.

Teoria adevărului corespondenţă a reprezentat o

dominantă a gândirii filosofice de-a lungul veacurilor. Cu

rădăcini în antichitatea greacă ea a fost dezvoltată de către

filosofii scolastici din evul mediu, care au formulat celebra

definiţie: „verum est adaequatio rei et intellectus” (adevărul

este Alături de această teorie, în decursul secolelor au fost

formulate încă două puncte de vedere semnificative asupra

adevărului: teoria coerenţei şi teoria pragmatistă.

Abordarea cunoaşterii prin prisma teoriei coerenţei

conduce la o înţelegere specifică a conceptului de adevăr.

Conform acestei teorii, a spune că o propoziţie este adevărată,

64

înseamnă a spune că este în concordanţă cu toate celelalte

propoziţii acceptate. Astfel, în matematică testul

acceptabilităţii şi deci al adevărului unei propoziţii este

posibilitatea de a o deduce din alte propoziţii -în ultimă

instanţă, din axiomele respectivei teorii matematice.

Teoria pragmatică a adevărului conduce la numeroase

dificultăţi. O ideea poate să fie utilă, dar nu adevărată. În plus,

se confundă adevărul cu verificarea sau confirmarea; dar cele

două concepte sunt diferite: o propoziţie este adevărată şi

înainte de a fi confirmată, deci de a fi cunoscută ca adevărată.

Adevărul absolut - pe care potenţial îl înfăptuieşte

cunoaşterea omenească prin succesiunea infinită a generaţiilor

- se construieşte continuu din adevărurile relative,

reprezentând sinteza acestora în progresiunea lor infinită.

Adevărul absolut, în sensul de reflectare integrală a realităţii,

există ca posibilitate şi nu ca realitate - ca adevăr dat o dată

pentru totdeauna, veşnic, imuabil.

Greutăţile ce stau în calea înţelegerii lumii reale sunt

supraomeneşti şi sunt foarte puţini, dacă în genere există, cei

în stare să acceadă la starea divină de înţelegere a lumii reale,

la starea divină de adevărata cunoaştere, de episteme.

Adevărul ca valoare odată însuşit, dar şi respectarea

lui de fiecare om este un însemn al onoarei, al măreţiei şi

demnităţii omenescului, căci reversul, adică traiul în fals sau

minciună, degradează până la anulare condiţia umană.

APLICAŢII:

1. Citeşte Mitul peşterii din cartea a VII-a dialogului

Republica(Platon);Prezentaţi semnificaţiile acestui text:

65

construiţi un eseu filosofic cu Tema: Între cunoaştere şi

adevar;

2. Argumentează dacă următorul text aparţine unui raţionalist

sau unui empirist: ,,Mă opun acestei axiome admise

printre filosofi, ca nimic nu este în suflet care nu provine din

simţuri. Căci trebuie sa exceptăm sufletul şi afecţiunile sale”.

3. Elaborează un eseu în care sa corelezi conceptele

raţionalism, empirism,idei înnăscute, cunoaştere, întemeiere

pornind de la următorul text:

,,Ceea ce se numeşte învăţare este de fapt

numai o reamintire(…). Noi afirmăm că există ceva numit

egalitate, dar nu egalitatea unui băţ cu alt băţ , ori a unei

pietre cu altă piatră(…) ci altceva dincolo de toate cazurile

concrete, egalitatea în sine(…) cunoaşterea egalităţii în sine

trebuie s-o fi dobândit noi cumva înainte de a începe să

vedem, să auzim, să percepem prin celelalte simţuri.”

(PLATON)

4. Analizează, din perspectiva distincţiei analitic-sintetic,

argumentul lui Descartes potrivit căruia în

propoziţia ,,gândesc deci exist” ,,nu este nimic care să mă

asigure că spun adevărul, decât doar că vad foarte limpede că,

pentru a gândi, trebuie să exist”.

5. Analizează structura argumentativă a următorului punct de

vedere, indicând premisele şi consecinţele sale: ,,Impresiile

sensibile oferă primul prilej de a desfaşura toata facultatea de

cunoaştere cu privire la ele şi de a realize experienţa, care

conţine două elemente foarte diferite, anume o materie pentru

cunoaşterea din simţuri şi o anumită formă de a o ordona din

izvorul intern al intuirii şi al gândirii pure şi care sunt puse

mai întâi în funcţie şi produc concepte cu prilejul impresiilor”

( Imm.Kant, Critica raţiunii pure).

66

6. Potrivit teoriei pragmatiste a adevărului: a) o lege fizică

este adevarată dacă are aplicaţii tehnice fecunde; b) o credinţă

politică este adevarată dacă justifică anumite acţiuni;c) o

religie este adevarată dacă este consolatoare; d) ideea de

Dumnezeu este adevarată dacă este rentabilă (Dumnezeu este

un lucru de care ne folosim) etc. Elaborează un minieseu în

care să prezinţi punctul tău de vedere în legatură cu una dintre

aceste teze.

7. Elaborează o schemă în care sa redai principalele trei teorii

despre adevăr. Identifică apoi principalele deosebiri dintre

acestea.

8. Argumentează pro sau contra în raport cu una dintre

următoarele aserţiuni:

a) ,,Eroarea nu are limite”(Seneca);

b) ,,Cea mai mare parte din erorile noastre ne vin nu

atât de la noi, cât mai ales de la alţii”( Montaigne);

c) ,,Ce câştigă cei care mint?- Că nu sunt crezuţi

atunci când spun adevărul” ( Aristotel).

IBLIOGRAFIE

1. DESCARTES:DISCURS ASUPRA METODEI;

2. KANT:CRITICA RAŢIUNII PURE;

3. LOCKE:ESEU ASUPRA INTELECTULUI

OMENESC;

4. PLATON: REPUBLICA;

5. POHOAŢǍ, G., PROPEDEUTICA FILOSOFICĂ