1.Ce este filosofia? Paradigme de înţelegere a filosofiei

A. Ce este filosofia?

Datorită diversităţii de preocupări şi practici discursive ce se ascund în spatele sintagmei

„filosofie”, este aproape imposibil să oferim o definiţie pozitivă acestui tip de

spiritualitate; cu toate acestea, putem încerca să precizăm la modul negativ, prin

delimitare de alte practici, natura şi specificul filosofiei.

a) filosofia nu este o sumă de cunoştinţe; chiar dacă secole în şir gânditorii au definit

filosofia drept încercare de a defini şi înţelege fiinţa, existenţa sau principiile ultime ale

existenţei, chiar dacă au văzut-o drept încercare de a evidenţia principiile cunoaşterii,

astăzi nu putem afirma că ne aflăm în posesia unei sume de cunoştinţe referitoare la toate

aceste probleme; aşadar, chiar dacă filosofia a fost înţeleasă multe secole drept „ştiinţă a

ştiinţelor”, efortul filosofilor nu a avut drept efect dobândirea unei mulţimi de cunoştinţe

certe, de genul celor dobândite prin efortul oamenilor de ştiinţă;

b) filosofia nu este un gen de literatură; chiar dacă textele filosofice sunt redactate, de

cele mai multe ori, în termenii limbajului obişnuit, chiar dacă filosofii sunt, în dese

rânduri, conduşi de ceea ce Wittgenstein a numit „imaginaţie conceptuală”, filosofia nu

este o specie literară. Dacă de referim la o nuvelă sau la un roman, firul epic al acestuia

este clădit în jurul anumitor personaje, a calităţilor acestora şi a întâmplărilor prin care

trec ele; rezultatul, naraţiunea respectivă, nu are nimic în comun cu un text filosofic (în

ciuda prezenţei unor posibile nuanţe filosofice). Pe de altă parte, textul filosofic este, de

cele mai multe ori, construit în jurul analizării anumitor concepte de maximă generalitate

(adevărul, binele, frumosul, dreptatea, libertate etc.) ce nu au nimic în comun cu lumea

ficţională a personajelor unei scrieri literare. Una este să scrii despre acţiunile drepte ale

unui personaj, alta este să încerci să răspunzi la întrebarea „Ce este dreptatea în sine?”.

c) Chiar dacă este interesată de înţelegerea sursei ultime a tot ceea ce există, de

cunoaşterea Absolutului, chiar dacă încearcă să înţeleagă natura sufletului omenesc, chiar

dacă doreşte să afle dacă mai există ceva după moarte, filosofia nu este acelaşi lucru cu

religia. Ori de câte ori filosofii vorbesc despre Absolut sau despre Dumnezeu, ei nu-l au

în vedere pe Dumnezeul creştin, personal, pe Isus Hristos, Cel care a murit pe cruce

pentru izbăvirea păcatelor omenirii, ci un simplu principiu abstract, un principiu

1

explicativ. De ce lucrurile sunt aşa cum sunt? Pentru că, spun unii filosofi, există ceva

dincolo de ele, un principiu necreat şi nepieritor ce le face să fie aşa cum le cunoaştem

noi. În plus, filosofia diferă de religie prin aceea că reprezintă o încercare a omului, în

limita facultăţilor sale cognitive, de a-şi explica „faptul de a fi”sau „faptul de a putea fi

cunoscut”. Pe de altă parte, religia şi cunoaşterea de tip religios gravitează în jurul unor

adevăruri revelate, a unor adevăruri oferite oamenilor de către Dumnezeu.

d) filosofia nu este cunoaştere în sensul obişnuit al cuvântului (precum ştiinţa), cât, mai

ales, interogaţie radicală (fundamentală), problematizare şi argumentare raţională;

filosofia nu poate fi înţeleasă drept un tip de demers prin care putem oferi un răspuns

definitiv şi pe deplin autorizat la o serie de probleme fundamentale, cât, mai ales, o

încercare de a identifica principalelor modalităţi de argumentare raţională în jurul

unor teze sau probleme recunoscute în comunitatea celor interesaţi drept „teze

filosofice”; filosofia ţine mai degrabă de exersarea raţiunii în jurul unor probleme, decât

de posesia unor aşa-zise „cunoştinţe filosofice”; evident, la limită, putem vorbi de

existenţa unor cunoştinţe de tip filosofic, dar acestea nu sunt suficiente pentru o situare

adecvată în sânul filosofiei; orice sistem filosofic trebuie văzut drept numai un moment

din istoria aplicării raţiunii la rezolvarea unui set de probleme.

Immanuel Kant (1724-1804) credea că un filosof ar trebui să aibă două calităţi:

1. cultura talentului şi abilitatea de-a o aplica la orice scopuri;

2. abilitate în aplicarea oricărui mijloc în vederea oricărui scop.

Comentariul filosofului cu privire la necesitatea satisfacerii acestor condiţii este

următorul: „ambele trebuie să fie reunite, căci fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată

filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o

reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a acestora cu

cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”1. Într-un anume sens, filosofia nici nu

există; prin urmare, ea nici nu poate fi învăţată. Atâta timp cât filosofia nu este o

conexiune de sisteme de cunoştinţe, rezultă că nici nu poate fi predată sau învăţată. Avem

o situare adecvată în raport cu filosofia nu încercând să o învăţăm, ci filosofând. Filosof

devine cel ce dobândeşte curajul de a judeca cu propria sa minte cele mai importante

probleme teoretice şi practice, fără a cădea în capcana de a se mulţumi cu răspunsuri

1 Immanuel Kant, Logica generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,198 , p. 78.

2

existente deja. Kant afirmă răspicat faptul că „adevăratul filosof, gânditor independent

trebuie să-şi aplice raţiunea liber şi personal, nu să-i imite în mod servil pe alţii”2.

Prin urmare, ne vom situa mai adecvat în sânul filosofiei dacă nu ne mulţumim să

constatăm ce teze au susţinut alţi gânditori, ci dacă încercăm să aplicăm propria noastră

raţiune în construirea unor noi argumente prin care să susţinem teze similare sau diferite.

Aşadar, filosofia, în esenţa sa, are mai puţin de-a face cu identificarea unor teze

sau teorii adecvate, cât, mai ales, cu aplicarea liberă a gândirii şi cu desfăşurarea

argumentativă a raţiunii în jurul unor probleme; acest drum argumentativ al raţiunii

este, în filosofie, mai important decât ţinta care este atinsă prin parcurgerea sa. Nici o teză

filosofică luată în considerare nu posedă o valoare (cognitivă sau non-cognitivă)

intrinsecă, ci reprezintă ceva în virtutea faptului că se constituie într-un punct de reper pe

traseul desfăşurării argumentative a raţiunii.

Karl Jaspers (1883-1969), în lucrarea Introducere în filosofie, susţinea faptul că

filosofia este căutarea adevărului, şi nu posesiunea sa. „A face filosofie înseamnă a fi

pe drum; în filosofie întrebările sunt mai importante decât răspunsurile şi fiecare răspuns

devine o nouă întrebare”3. De cele mai multe ori, a fi pe drum înseamnă a căuta

argumente adecvate.

Prin urmare, filosofia devenită ştiinţă, adică fixată în dogme şi formule

definitive se autodistruge, se trădează pe sine. Filosofia este contrară oricărui spirit

dogmatic (derivat din credinţa posesiunii adevărului); pentru dogmatic, căutarea

adevărului s-a degradat în iluzia posedării unei certitudini; atitudinea filosofică

autentică va evita caracterizarea unei poziţii ca fiind adevărată; importante pentru

acest tip de atitudine sunt argumentele invocate, şi nu adevărul (discutabil) al unor teze.

După Lucian Blaga (1895-1961), „conştiinţa filosofică nu este nici o conştiinţă

fericită, mulţumită de stăpânirea unei cunoaşteri absolute, nici o conştiinţă nefericită,

pradă chinurilor unui scepticism iremediabil. Ea este o conştiinţă neliniştită, nemulţumită

de ceea ce posedă, dar în căutarea unui adevăr pentru care se simte făcută”.

Concluzie: filosofia înseamnă mai puţin o sumă de cunoştinţe ci, mai degrabă, o

modalitate de a fi a raţiunii independente, critice, non-dogmatice, oneste, lipsită de

2 Ibidem, p. 79.3 Karl Jaspers, Introducere în filosofie, apud. Andre Vergez, Denis Huisman, Curs de filosofie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 8.

3

prejudecăţi. Filosofia nu ne ajută să dobândim vreun adevăr absolut, dar ne ajută în

a ne păzi de toţi cei ce cred că au dobândit vreunul.

B. Paradigme de înţelegere a filosofiei

Filosofii au reflectat de-a lungul timpului atât la o serie de probleme, numite

ulterior (în special de către unii profesori de filozofie) „probleme filosofice standard”, cât

şi la ceea ce este sau ar trebui să fie filosofia; cu alte cuvinte, dezbaterile privind statutul

şi natura filosofiei s-au transformat treptat într-o problemă filosofică. Evident, această

problemă a primit soluţii diferite în perioade, epoci şi şcoli diferite. De aici şi greutăţile

pe care le avem atunci când încercăm să surprindem într-o singură formulă „natura”

filosofiei; tot de aici şi problemele ce apar vizavi de identificarea unei posibile naturi sau

esenţe a filosofiei.

B1. Filosofia ca apropiere de cele divine (transcendente). Nu suntem siguri că

primele tratate de filosofie cuprindeau pasaje dedicate în mod special problemei „Ce este

filosofia?”, dar odată cu scrierile lui Platon şi Aristotel astfel de pasaje sunt aproape

nelipsite. Prima lucrare dedicată în mod special clarificării naturii filosofiei o întâlnim la

un gânditor neoplatonic din sec al VI-lea d. H., David Armeanul. În lucrarea sa

Introducere în filosofie, David făcea un inventar al celor mai importante accepţiuni date

filosofiei de la începuturile acestei preocupări până în zilele sale. Filosoful neoplatonic

identifică şase astfel de accepţiuni:

1. Filosofia este cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt;

2. Cunoaşterea a celor divine şi omeneşti;

3. Pregătire pentru moarte;

4.Asemănare cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă;

5. Artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor;

6. Filosofia este dragoste de înţelepciune.

Luând în discuţie pe rând cele şase definiţii, David Armeanul încearcă să clarifice aceste

şase definiţii oferite filosofiei.

În primul rând, filosofia este o cunoaştere a tuturor celor ce sunt, pe când ştiinţele

nu sunt o cunoaştere a tuturor celor ce sunt, ci doar a unora dintre ele. Şi dă exemple:

medicina se ocupă de trupul omenesc, astronomia de astre, tâmplăria de lemne. S-a spus

4

„o cunoaşterea a celor ce sunt” pentru că nu este posibilă o cunoaştere a celor ce nu sunt.

S-a spus „ca fiind ceea ce sunt” pentru a sublinia specificul cunoaşterii filosofice.

Cunoaşterea filosofică nu este una după cantitate (ea nu ne spune câţi oameni, câţi cai sau

câte astre există), ci ea ne spune ceva despre natura lucrurilor. Cunoaşterea filosofică nu

este una a lucrului, ci a naturii sale.

În al doilea rând, filosofia trebuie să se ocupe şi cu cele omeneşti, şi cu cele

divine. Filosoful trebuie să tindă către cele divine, ca învăţând din ele, să le conducă pe

cele omeneşti la desăvârşire.

În al treilea rând, Platon, în dialogul Phaidon, precizează faptul că filosofii nu se

îndeletnicesc cu nimic altceva decât cu lămurirea a ceea ce înseamnă „a muri” şi „a fi

mort”. „A muri” înseamnă lupta cu pasiunile, iar „a fi mort” înseamnă trecerea în cealaltă

lume, atingerea cunoaşterii contemplative după eliberarea de trup. Abia după ce pasiunile

mor şi sufletul se purifică, filosoful se poate dărui în totalitate contemplaţiei şi poate

cerceta natura divină. Când filosoful grec se referă la pregătirea pentru moarte, trebuie să

ne gândim la moartea pasiunilor. Definiţia sa ar putea fi reformulată astfel: „filosofia este

pregătirea în vederea morţii, fiinţa fiind păstrată”.

În al patrulea rând, tot Platon defineşte filosofia ca fiind „asemănarea cu

divinitatea, pe cât îi stă omului în putinţă”. Omul este asemenea divinităţii, aşa cum copia

este asemenea modelului. Că această asemănare există, se poate arătă prin trei lucruri.

Atât omul cât şi divinitatea posedă virtute, capacitatea de cunoaştere şi capacitatea de

acţiune. Chiar dacă cele trei caracteristici întâlnite la om diferă de caracteristicile similare

ale zeului, filosoful are drept obiectiv să diminueze aceste diferenţe, evident, atât cât îi stă

în putinţă. Filosoful nu îşi va dori niciodată ceea ce nu-i stă în putinţă, ci va năzui

totdeauna către cele pe care le poate atinge.

În al cincilea rând, Aristotel va defini filosofia drept „artă a artelor” şi „ştiinţă a

ştiinţelor”. Filosofia este „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor” deoarece ea cunoaşte

însăşi natura lucrurilor şi pentru că ea oferă rezultatele spre cunoaştere artelor şi

ştiinţelor. Exemple: filosofia cunoaşte natura vocii, iar rezultatele, adică tonurile şi

aspiraţiile, le oferă spre cunoaşterii gramaticii; filosofia cunoaşte natura figurilor

geometrice, lăsându-le însă spre cunoaştere geometriei. Filosofia este „artă a artelor” şi

5

„ştiinţă a ştiinţelor”pentru că ea oferă o cunoaşterea a principiilor artelor şi ştiinţelor. De

exemplu, geometrul ştie că punctul este indivizibil, dar cauza o lasă în seama filosofiei.

În al şaselea rând, filosofia este dragoste de înţelepciune, definiţie rămasă de la

Pitagora. Prin înţelepciune Pitagora înţelegea posibilitatea de a cunoaşte fiinţa,

divinitatea. Această năzuinţă de cunoaştere a fiinţei, a divinităţii a căpătat numele de

filozofie4.

Dacă în Antichitate (şi în Evul mediu, dar şi o bună parte din Epoca modernă)

filosofia a fost înţeleasă drept un gen special de cunoaştere, o cunoaştere cu privire la

chestiunile divine, cu privire la cele suprasensibile, un gen de cunoaştere care viza

entităţile transcendente, în secolele care s-au scurs de atunci filosofia a căpătat şi o serie

de alte accepţiuni mult diferite de cele iniţiale. De pildă, în Epoca modernă filosofia a

fost concepută mai ales drept efort de determinare a posibilităţilor de cunoaştere pe care

omul le posedă, în genere. În secolul al XIX-lea, prin Marx, filosofia nu a mai fost

considerată un tip special de efort cognitiv prin care s-ar obţine o mai adecvată înţelegere

a lumii, ci o activitate de transformare a acesteia. În secolul al XX-lea, filosofia a fost

înţeleasă fie drept o tehnică de clarificare a sensurilor enunţurilor, fie drept expresie a

unor sentimente sau trăiri. Evident, toate aceste accepţiuni amintite nu acoperă totalitatea

accepţiunilor în care a fost utilizat termenul de filozofie de-a lungul timpului.

B2. Filosofia ca demers transcendental. Immanuel Kant (1724-1804) credea că

orice demers filosofic trebuie să fie unul critic. „Critica”, din punctul său de vedere,

semnifica un lucru bine stabilit: faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine pentru a-şi

cunoaşte şi aprecia propria valoare şi întindere. „Obiectul criticii îl constituie, aşadar,

forma pură a gândirii, aşa cum este ea înainte de experienţă şi aşa cum condiţionează

experienţa”5. Critica raţiunii pure, prima dintre cele trei Critici, îşi propune examinarea

gândirii teoretice prin ea însăşi, ca posesoare de elemente a priori. Pentru Kant, filosofia

este un demers transcendental, unul prin care se încearcă punerea în evidenţă a acelor

condiţii a priori ce fac posibilă cunoaşterea. Ce înţelege Kant prin „transcendental”?

Acest termen nu are o semnificaţie metafizică (în sensul ei clasic), ci mai degrabă una

epistemologică. El nu trebuie să fie confundat cu cel de „transcendent”. Aşa cum sublinia

şi Nicolae Bagdasar, „transcendentalul” nu se referă, precum cel de „transcendent”, la

4 David, Introducere în filosofie, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pp. 26-63. 5 Jeanne Hersch, Mirarea filosofică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 173.

6

ceea ce depăşeşte lumea reală a simţurilor, la ceea ce este dincolo de experienţa sensibilă,

la suprasensibil, imuabil şi etern, ci la ceva cu mult mai „pământesc”, dar, totuşi, foarte

important: la anumiţi factori constitutivi ai cunoştinţei, la factorii apriorici ai acesteia.

Filosofia kantiană este o filosofie transcendentală fiindcă urmăreşte să identifice anumiţi

factori apriorici şi să determine rolul acestor factori în constituirea cunoştinţei6.

Filosofia trebuie să fie transcendentală pentru că trebuie să se constituie într-o

cunoaştere asupra posibilităţii cunoştinţelor a priori, adică a cunoştinţelor care nu derivă

din vreo experienţă. Prin cunoştinţă a priori nu trebuie înţeleasă acea cunoştinţă care,

dacă nu este obţinută din vreo experienţă, ar fi înnăscută. Cunoştinţele a priori nu sunt

acele cunoştinţe pe care sufletul le-ar aduce cu sine prin simplul fapt al naşterii. Termenul

de apriori are la Kant o semnificaţie strict epistemologică; el desemnează ceea ce este

independent de experienţă, ceea ce, deşi independent de experienţă, se raportează totuşi la

experienţă, o determină şi o condiţionează, ceea ce este universal şi necesar în cunoştinţă,

adică în formele ei, precum şi cunoştinţele universale şi necesare, cât şi principiile care

fac cu putinţă experienţa şi cunoaşterea obiectelor date în experienţă.

Aşadar, pentru Kant, filosofia este un demers transcendental, un demers ce are

drept scop principal punerea în evidenţă a factorilor a priori care fac cu putinţă

cunoaşterea.

B3. Filosofia ca gen de acţiune. Karl Marx (1818-1883) respinge categoric

filosofia construită până la el, considerând-o ca fiind esenţialmente una de tip religios,

deoarece a fost permanent preocupată de lămurirea naturii entităţilor transcendente. Marx

credea că întreaga filosofie clasică s-a mulţumit să interpreteze lumea; importantă este

însă schimbarea şi transformarea acesteia. Operele lui Marx nu sunt doar teoretice. Ele

sunt gândite pentru a servi acţiunii şi luptei. Întreaga sa operă este una militantă, una de

propagandă. Marx şi-a scris cărţile cu gândul de a produce o transformare în societate şi

în istorie. Filosofia, în măsura în care este un act de înţelegere a realităţii umane, trebuie

să fie un gen de acţiune prin care această realitate este modificată în spiritul anumitor

valori. Această îngemănare a teoreticului cu practicul poartă numele la Marx de praxis. În

esenţă, praxis-ul este echivalent cu înţelegerea unei teorii drept gen de acţiune

6 Nicolae Bagdasar, Teoria cunoştinţei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 75.

7

eficace. Orice operă teoretică este adevărată în măsura în care duce la schimbarea şi

transformarea realităţii umane.

Realitatea în care a trăit Marx era cea a capitalismului timpuriu. Elementul ce-l

frapa pe observatorul atent al acelei societăţi era constituit, în primul rând, din

discrepanţele ce existau între cei mulţi şi săraci şi cei puţini şi bogaţi. Datorită faptului că

cei bogaţi aveau în proprietate principalele mijloace de producţie, îi puteau obliga pe cei

săraci să muncească în schimbul unui salariu de mizerie. Plecând de la constatarea acestei

realităţi, Marx va spune că esenţa raporturilor dintre cele două clase sociale poate fi

surprinsă cu ajutorul conceptului de exploatare. Însă această realitate ar putea fi

schimbată pe calea luptei de clasă. Lupta de clasă ar debuta într-o manieră hotărâtoare (ar

fi fost de natură să încline balanţa în favoare proletarilor) doar în condiţiile în care

proletariatul ar fi ajuns la o autentică conştiinţă de clasă. O autentică conştiinţă de clasă ar

fi însemnat conştientizarea faptului că proletariatul reprezintă o clasă distinctă, cu

interese proprii, aflată în această ipostază nefavorabilă doar temporar. După Marx,

capitalismul ar avea zilele numărate şi se va prăbuşi sub povara contradicţiilor sale

interne. După o scurtă tranziţie prin socialism, omenirea va ajunge în mod necesar în

epoca comunismului. În această epocă va dispărea proprietatea privată, va dispărea

exploatarea şi diferenţa dintre munca fizică şi cea intelectuală. Redistribuirea bunurilor în

sânul noii societăţi se va face în conformitate cu principiul „de la fiecare după

posibilităţi, la fiecare după nevoi”.

În acest context, ce rol trebuie să joace filosofia? După Marx, principala menire a

filosofiei era tocmai aceea de a conduce la crearea unei autentice conştiinţe de clasă. O

autentică conştiinţă de clasă i-ar fi condus pe proletari la acţiuni conforme legilor

obiective ale istoriei. Or, după Marx, legea fundamentală a istoriei era evoluţia

implacabilă a oricărei orânduiri sociale către unul şi acelaşi stadiu final, comunismul.

Înţelegerea acestui fapt ar fi dus la organizarea proletariatului într-un partid apt să

direcţioneze mai eficient lupta de clasă. Preluarea puterii de către proletariat era înţeleasă

de către Marx drept un fapt istoric legic, necesar. Din acest motiv, Marx nu preconiza

drept metodă lupta deschisă, violentă cu duşmanul de clasă. Abia în interpretarea

leninistă, revoluţia proletariatului, lupta deschisă cu duşmanul de clasă, va fi socotită

drept esenţă a marxismului.

8

În concluzie, pentru Marx filosofia avea două responsabilităţi majore: să

identifice şi să pună în evidenţă acele corelaţii legice, obiective din sânul naturii, dar mai

ales din sânul societăţii, şi să orienteze acţiunea oamenilor în funcţie de cunoaşterea

acestor corelaţii.

B4. Filosofia ca analiză logică a limbajului. Ludwig Wittgenstein (1889-1951)

va concepe filosofia drept o activitate de clarificare a semnificaţiei expresiilor limbajului.

În funcţie de maniera în care va înţelege natura limbajului şi sensul enunţurilor,

Wittgenstein va defini şi rolul filosofiei. În Tractatus Logico-Philosophicus (1921),

Wittgenstein a conceput o teorie aspra limbajului în care acesta era înţeles drept „o hartă

a realităţii”. Orice enunţ cu sens trebuie să se refere la o stare de lucruri; enunţurile care

nu se referă la o stare de lucruri sunt desemnate ca fiind lipsite de sens. Orice propoziţie

trebuie să fie o imagine a realităţii; înţelegerea unei propoziţii are drept rezultat

cunoaşterea situaţiei pe care reprezintă. „Propoziţia reprezintă descrierea unei stări de

lucruri”7. În concluzie, singurele propoziţii cu sens sunt propoziţiile ştiinţelor naturii.

Odată stabilit acest principiu, Wittgenstein se va simţi îndreptăţit să afirme că majoritatea

problemelor pe care au încercat să le rezolve filosofii clasici au apărut datorită faptului că

aceştia nu au înţeles logica limbajului nostru, că nu au înţeles condiţiile pe care trebuie să

le satisfacă un enunţ pentru a avea sens. Marea majoritate a propoziţiilor filosofiei nu au

sens deoarece filosofia, aşa cum fusese concepută până la Wittgenstein, nu viza prin

enunţurile sale stări de lucruri, nu era o ştiinţă a naturii. Singurul scop pe care îl mai

poate urmări filosofia este clarificarea logică a gândurilor. „Filosofia nu este o doctrină,

ci o activitate. O operă filosofică constă în esenţă din explicaţii. Rezultatul filosofiei nu

sunt «explicaţiile filosofice», ci clarificarea propoziţiilor. Filosofia trebuie să clarifice şi

să delimiteze riguros gândurile, care altfel sunt, ca să zicem aşa, tulburi şi confuze”8.

După 1930, Wittgenstein îşi va schimba radical modul de înţelegere a limbajului

şi, implicit, modalitatea de constituire a înţelesului expresiilor acestuia. Drept urmare, şi

modalitatea în care concepea rolul şi natura filosofiei se va modifica. O expresie, o

propoziţie nu-şi dobândeşte sensul numai prin desemnarea unei stări de lucruri, ci prin

modul în care este utilizată. „Înţelesul unei expresii este ceea ce înţelegem atunci când

înţelegem acea expresie. Înţelegerea constă în a cunoaşte folosirea expresiei în cadrul

7 Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 57. 8 Ibidem, p. 62.

9

varietăţii de jocuri de limbaj în care ea apare. A cunoaşte folosirea ei înseamnă a avea o

abilitate: abilitatea de a urma regulile pentru folosirea ei în acele jocuri de limbaj

diferite”9. Abilitatea de a întrebuinţa expresiile limbajului, de a înţelege şi urma regulile

folosirii lor, este dobândită prin antrenamentul nostru în interiorul unei comunităţi

lingvistice. Cu alte cuvinte, înţelegerea unui enunţ presupune înţelegerea regulilor de

jocului de limbaj din care face parte. Urmarea regulilor presupuse de jocurile de limbaj

înseamnă stăpânirea practică a urmării acestor reguli.

Care ar mai putea fi rolul filosofiei în acest context? „Filosofia, în felul în care

folosim noi cuvântul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră

formele de exprimare”10. Suntem tentaţi să folosim expresiile fără ca această folosire să

fie legitimată de regulile jocurilor de limbaj cărora le aparţin expresiile respective. Cele

mai multe dintre întrebărilor ce sunt ridicate în filozofie sunt legitime, mai degrabă, în

jocurile de limbaj practicate n diversele ştiinţe. Întrebarea „Care sunt componentele

ultime ale materiei?” este, după Wittgenstein, o întrebare tipic metafizică. Dar orice

întrebare metafizică exprimă o neclaritate privind gramatica cuvintelor, deoarece

gramatica acelei întrebări este gramatica unei întrebări ştiinţifice. Doar în jocul de limbaj

numit ştiinţă pot fi formulate astfel de întrebări (întrebări care să vizeze o explicaţie a

fenomenelor reale). Fără să ţină seama de acest fapt, filosofia tradiţională a căutat să

răspundă doar la întrebări ilegitime, la întrebări de genul celei amintite mai sus. Filosofia

a comis astfel de erori punându-şi astfel de întrebări datorită unei dorinţe nejustificate de

generalitate. Această sete de generalitate de filosofiei este strâns legată de câteva confuzii

specifice metafizicii clasice:

a. Obişnuinţa de a căuta ceva comun tuturor lucrurilor; acel ceva odată găsit (sau

inventat) a fost subsumat, de cele mai multe ori, unui termen general;

b. Există tendinţa de a considera faptul că omul a învăţat să înţeleagă un termen

general, cel de „frunză”, de exemplu, în opoziţie cu imaginile particulare ale anumitor

frunze. Termenul general de frunză ar surprinde ceea ce au în comun toate frunzele

concrete, determinate.

c. Filosofii clasici au făcut în dese rânduri confuzia între starea mentală

determinată de înţelegerea unui cuvânt, în sensul de „mecanism mental ipotetic”, şi

9 A. C. Grayling, Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 140. 10 Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 71.

10

o stare mentală în sens de conştienţă (conştientizarea unei dureri de dinţi, de exemplu).

Când sesizăm înţelesul unei expresii mintea se comportă mai degrabă ca un automat,

automat ce posedă încorporate regulile de folosire corectă a acelei expresii. Înţelegerea

unei expresii nu înseamnă, în mod implicit, şi conştientizarea a ceea ce ar putea desemna

acea expresie.

d. Setea filosofiei clasice pentru generalitate este explicată de Wittgenstein şi prin

preocuparea excesivă pentru metoda ştiinţei. Aici filosoful austriac are în vedere are în

vedere specificul acestei metode care încearcă să explice fenomenele naturii prin cel mai

mic număr de legi primitive. „Filosofii au în mod constant în faţa ochilor metoda

ştiinţelor naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în

felul ştiinţelor naturii. Aceasta este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filosof

într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată

aceea de a reduce ceva la altceva sau de a explica ceva. Filosofia este într-adevăr «pur

descriptivă»”11. Filosofia nu poate face altceva decât să descrie folosirea corect, în

conformitate cu regulile jocurilor de limbaj, a expresiilor în vorbire . Filosofia nu

poate fi decât o terapie prin care trebuie să căutăm însănătoşirea manierei în care folosim

expresiile din limbaj. Filosofia trebuie să ne ajute să privim totdeauna la felul în care sunt

realmente folosite cuvintele în jocurile limbajului comun. Dacă vom înţelege cum sunt

realmente utilizate cuvintele în jocurile de limbaj originare, acest fapt va conduce la

eliminarea tuturor pseudo-întrebărilor şi problemelor filosofice. Importanţa filosofiei

înţeleasă drept terapie a limbajului devine mult mai vizibilă în contextul în care înţelegem

că, pentru Wittgenstein, există o strânsă legătură între limbaj şi gândire: o utilizare

corectă a expresiilor semnifică o gândire sănătoasă şi corectă. Descriere modalităţilor

corecte în care trebuie să fie utilizate expresiile limbajului, principala menire a filosofiei

după Wittgenstein, devine implicit şi o critică a gândirii, adică o terapie prin care ne

învăţăm propria minte că anumite modalităţi de problematizare şi argumentare, prezente

din belşug în metafizica modernă, sunt doar pseudo-modalităţi de problematizare şi

argumentare. Cele mai multe dintre problemele ce apar „gândind filosofic” vor dispărea

de la sine dacă vom înţelege cum trebuie într-adevăr folosite expresiile limbajului.

11 Ibidem, pp. 53-54.

11

B5. Filosofia ca act de trăire. Nae Ionescu (1890-1940) reuşeşte să ofere

filosofiei o accepţiune inedită, cel puţin în spaţiul spiritualităţii româneşti. Pentru el

filosofia nu este o încercare de cunoaştere a entităţilor transcendente, nici a celor

transcendentale, nici o activitate de un gen sau altul, ci expresia unor trăiri. Filosoful

român vede în metafizică „o încercare de a te pune pe tine de acord cu întreaga realitate

trăită”12 sau „conştiinţa raporturilor dintre tine şi realitate şi încercarea de a valorifica

conştient această realitate externă”13. După Nae Ionescu, sistemele filosofice sunt

acceptate în cercuri restrânse, determinate spaţial şi temporal. Istoria filosofiei este o

înşiruire de puncte de vedere valabile la un moment dat, puncte de vedere care au însă o

valoare absolută pentru cel care le gândeşte. Filosofia ne apare ca un act de viaţă, de

trăire. „Adevărul acesta nu vor să-l spună în genere filosofii: că filosofia este un act de

viaţă, un act de trăire; că filosofia înseamnă a reduce realitatea sensibilă la necesităţile

personalităţii tale, aşa cum este ea închegată, bine sau rău; că aceasta înseamnă a filosofa

– a deforma realitatea sensibilă şi a încerca s-o pui de acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta

structura ta spirituală asupra întregului cosmos”14. Dovada faptului că filosofia reprezintă

o încercare de echilibrare între un spirit şi întregul univers este dată, după Nae Ionescu,

de multiplicitatea sistemelor filosofice existente, de incapacitatea adevărului filosofic de

a deveni adevăr obiectiv şi de caracterul absolut cu care este învestit orice gând filosofic

de către cel ce l-a produs. Orice filosofie reprezintă un punct de vedere absolut pentru un

filosof, un punct de vedere ce exprimă un echilibru spiritual stabilit între acel filosof şi

lumea luată ca întreg.

Cele câteva accepţiuni ale filosofiei examinate până aici nu epuizează toate

accepţiunile oferite filosofiei în istoria sa. În ciuda diferenţelor majore existente între

diversele accepţiuni ale filosofiei, majoritatea filosofilor sunt de părere că filosofia este

un demers raţional-argumentativ prin care, într-un fel sau altul, se încearcă fie rezolvarea

unor probleme recunoscute drept „probleme filosofice standard”, fie eliminarea acestor

probleme. În oricare dintre versiunile sale, filosofii argumentează că lucrurile stau într-un

fel sau altul, că alţi filosofi greşesc atunci când construiesc un anumit argument în

sprijinul unei anumite teze sau atunci când plecă de la o premisă sau alta. Puţini sunt cei

12 Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 10. 13 Ibidem, p. 11.14 Ibidem, p. 14.

12

care se îndoiesc sau contestă caracterul argumentativ al demersului filosofic sau cei care

încearcă să intre în dezbaterile filosofice fără a oferi argumente solide în favoarea unei

teza sau a alteia. Înainte de a ne opri la unele dintre cele mai importante argumente

construite în jurul unora dintre cele mai importante teze filosofice trebuie să încercăm să

lămurim ce este un argument în genere şi care sunt cele mai importante genuri de

argumente şi contraargumente utilizate în filosofie.

2. Tipuri de argumente

Fără îndoială, am putea spune că nu doar filosofia este un demers argumentativ;

orice ştiinţă matură – de la fizică, până la psihologia socială – utilizează argumente şi

strategii argumentative în expunerea propriilor teze. Totuşi, cele mai multe ştiinţe

(ştiinţele naturii în mod special) au şi posibilitatea verificării empirice a tezelor susţinute.

Problemele cercetate în demersul filosofic sunt de aşa natură încât nu pot fi susţinute prin

invocarea unor fapte empirice. În orice dezbatere filosofică, singurele „fapte” ce pot fi

luate în discuţie sunt argumentele invocate. Prin urmare, orice investigaţie filosofică

trebuie să fie critică şi logică, dacă doreşte să-şi sporească rezultatele. Trebuie să fie

critică, în sensul că trebuie să poată cerceta raţiunile ce stau la baza acceptării unei

propoziţii drept premisă într-un argument filosofic, şi logică, în sensul că trebuie să

construiască un argument corect şi bine întemeiat în sprijinul unei teze filosofice. Pentru

a fi critici cu argumentele altora şi pentru a construi argumente corecte din punct de

vedere logic trebuie să stabilim mai întâi ce este un argument şi care sunt genurile

fundamentale de argumente utilizate în filosofie.

A. Ce este un argument?

În general se consideră că un argument este un grup de propoziţii din care una, concluzia,

este susţinută pe baza celorlalte, premisele. Să luăm în discuţie următorul argument:

1.Dacă totul este produs de o cauză, atunci nu există nici o acţiune

liberă;

13

2.Totul este cauzat;

Prin urmare,

3.Nu există nici o acţiune liberă.

Particula „prin urmare” este una conclusivă şi ne indică faptul că propoziţia ce urmează

după ea (3) este concluzia ce rezultă din primele două (1) şi (2). Pentru ca (3) să derive

logic de (1) şi (2) acestea trebuie să se constituie într-o raţiune suficientă pentru (3).

Astfel, orice argument este constituit dintr-o mulţime determinată de premise şi o

concluzie; premisele trebuie să fie de aşa natură încât concluzia să poate fi derivată din

ele.

B. Tipuri de argumente

Există două tipuri mari de argumente logice: argumentele deductive şi

argumentele inductive. Un argument deductiv are o concluzie adevărată şi, în consecinţă,

poate fi utilizat cu succes în disputele filosofice atunci când premisele argumentului sunt

adevărate şi modalitatea în care derivăm concluzia din premise este validă. „A spune că

un argument este valid este echivalent cu a spune că este logic imposibil ca premisele

argumentului să fie adevărate şi concluzia falsă”15. Plecând de la această definiţie, putem

lesne constata că argumentul prezentat mai devreme este unul valid: dacă premisele (1) şi

(2) sunt ambele adevărate şi dacă judecăm corect logic, atunci şi (3) trebuie să fie

adevărată. Altfel spus, dacă judecăm corect din punct de vedere logic, este imposibil ca

(1) şi (2) să fie adevărate şi (3) să fie falsă. Trebuie subliniat faptul că doar respectarea

condiţiei validităţii nu ne conduce, în mod obligatoriu, la o concluzie adevărată.

Putem judeca valid şi plecând de la premise false şi ajungând la o concluzie falsă.

Validitate logică ne asigură doar de faptul că plecând de la remise adevărate, vom ajunge

la concluzii adevărate. Prin urmare în evaluarea critică a unui argument filosofic trebuie

să luăm în calcul atât validitatea sa, cât şi măsura în care premisele sale sunt adevărate

sau, cel puţin, verosimile, plauzibile.

Validitatea unui argument este judecată plecând de la forma logică a acelui

argument. Putem observa că argumentul de mai sus are următoarea formă logică:

Dacă p, atunci q

15 James W. Cornman, Keith Lehrer George S. Pappas, Philosophical Problems and Arguments: An Introduction, Hackett Publishing Company, Indianapolis/Cambridge, 1992, p. 8.

14

p

Deci, q

p şi q sunt numite variabile poziţionale; în schema argumentativă de mai sus înlocuind pe

p şi q cu orice alte propoziţii, vom obţine un raţionament valid. De pildă, următorul

argument:

(1) Dacă Dumnezeu există, atunci nu există rău în lume

(2) Dar Dumnezeu există,

Prin urmare,

(3) Nu există rău în lume.

este un argument valid. Dacă ar fi să criticăm acest argument, nu am avea ce să reproşăm

formei sale, dar am putea cerceta dacă avem suficiente raţiuni pentru a crede că premisele

sale sunt adevărate. Premisa (1) ar putea fi socotită drept adevărată dacă am putea

argumenta că existenţa lui Dumnezeu trebuie să aibă drept consecinţă inexistenţa răului

în lume. Dar dacă vom argumenta că existenţa răului în lume nu depinde în nici un fel de

existenţa lui Dumnezeu, atunci am avea motive serioase să susţinem că (1) este falsă. Or,

dacă (1) este falsă, chiar dacă raţionamentul este valid nu vom ajunge în mod obligatoriu

la o concluzie adevărată.

Forma de argumentare validă identificată mai sus poartă numele de Modus

Ponens. O formă de argumentare validă asemănătoare cu Modus Ponens este Modus

Tollens:

Dacă p, atunci q

Dar non-q

Deci, Non-p

Un argument filosofic construit pe schema oferită de Modus Tollens ar putea fi

următorul:

(1)Dacă există acţiuni libere ale omului atunci nu tot ceea ce noi facem

este determinat de cauze naturale;

(2)Dar tot ceea ce facem noi este determinat de cauze naturale;

Prin urmare,

(3)Nu există acţiuni libere ale omului.

15

În afară de Modus Ponens şi Modus Tollens mai există şi alte forme de raţionare valide

precum:

Silogismul disjunctiv Silogismul ipotetic Contrapoziţia

P sau q Dacă p, atunci q Dacă p, atunci q

Non-p Dacă q, atunci r Prin urmare,

Deci, q Prin urmare, Dacă p, atunci r Dacă non-q, atunci non-p.

Evident, a această listă a formelor de raţionare valide nu este completă sau definitivă.

Totuşi, chiar dacă luăm în calcul doar acest număr limitat de forme de raţionare ne facem

o idee destul de corectă cu privire la ceea ce înseamnă un raţionament deductiv valid.

Evident, argumentele filosofice nu sunt prezentate de către autorii lor totdeauna în

formele simple indicate de noi. Totuşi, aceste forme ne pot fi de folos în a demonstra

validitatea unui argument chiar mai complicat. Să considerăm următorul argument:

Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis

Dacă crimele nu sunt permise, atunci înseamnă că nu totul este permis

Dar crimele nu sunt permise

Prin urmare,

Dumnezeu există.

După cum lesne se poate observa, argumentul acesta nu are o formă similară cu cele

înfăţişate mai sus, dar putem rescrie acest argument în forme mai uşor recognoscibile şi

despre care ştim cu siguranţă că sunt valide. În primul rând, vom face următorul

raţionament:

Dacă crimele nu sunt permise, atunci însemnă că nu este totul permis

Dar crimele nu sunt permise,

Prin urmare,

Nu este totul permis.

Plecând de la concluzia acestui raţionament valid, vom construi un al doilea raţionament:

Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis

Dar nu este permis totul,

Prin urmare,

Dumnezeu există.

16

Raţionamentul de mai sus a fost descompus în două raţionamente valide cu formă

recognoscibilă: un Modus Ponens şi un Modus Tollens. Prin urmare, şi raţionamentul

iniţial este valid.

Putem obţine un raţionament valid nu numai dacă aşezăm într-o anumită formă o

serie de propoziţii, ci şi dacă aşezăm într-o anumită formă anumiţi termeni sau anumite

expresii. Să luăm în discuţie următorul argument:

Toate acţiunile drepte sunt acţiuni care produc consecinţe bune;

Toate acţiunile care produc consecinţe bune sunt acţiuni care maximizează

fericirea şi reduc la minimum suferinţa;

Prin urmare,

Toate acţiunile drepte sunt acţiuni care maximizează fericirea şi reduc la

minimum suferinţa.

Acest argument nu este unul de forma Modus Ponens şi nici nu posedă una dintre formele

luate în calcul mai sus; premisele acestui argument sunt propoziţii simple, ce au o formă

universală. Argumentul este valid în virtutea faptului că are următoarea formă:

Toţi X sunt Y

Toţi Y sunt Z

Prin urmare,

Toţi X sunt Z

Toate argumentele care posedă această formă sunt valide. Prin înlocuirea în această

formă a lui X cu expresia „acţiuni drepte”, a lui Y cu „acţiuni care produc consecinţe

bune” şi respectiv a lui Z cu „acţiuni care maximizează fericirea şi reduc la minimum

durerea” vom obţine argumentul de mai sus. Alte forme de argumentare valide de acest

gen sunt următoarele:

Nici un X nu este Y Toţi X sunt Y Toţi X sunt Y

Toţi Z sunt Y Unii X sunt Z Unii X nu sunt Z

Prin urmare, Prin urmare, Prin urmare,

Nici un Z nu este Y Unii Y sunt Z Unii Y nu sunt Z

Argumentele de acest gen sunt cunoscute drept silogisme categorice. Pentru ca un

silogism categoric să fie valid trebuie să respecte o serie de legi generale. Acestea sunt:

1. Silogismul conţine trei termeni;

17

2. Concluzia nu conţine termenul mediu;

3. Un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în

premise (un termen este distribuit atunci când este luat în propoziţie în toată

sfera sa; acest lucru se întâmplă cu termenii ce au funcţie de subiect logic în

propoziţiile universale şi funcţie de predicat logic în propoziţiile negative);

4. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una din premise;

5. Din două premise afirmative nu poate deriva o concluzie negativă;

6. Din două premise negative nu poate deriva o concluzie;

7. Concluzia urmează partea cea mai slabă : a) dacă una din premise este

negativă, concluzia este negativă; b) dacă una din premise este particulară,

concluzia este particulară;

8. Din două premise particulare nu se poate deriva o concluzie16.

Atunci când formulăm un argument în formă silogistică şi încălcăm una dintre aceste

legi, respectivul argument va fi, în mod obligatoriu, nevalid. Fie următoarea secvenţă

argumentativă:

Unii oameni sunt nemuritori

Toţi poeţii sunt oameni

Prin urmare,

Toţi poeţii sunt nemuritori.

Acest silogism nu este valid deoarece termenul mediu nu este distribuit în nici una dintre

premise (încălcare a legii 4) şi concluzia este universală în condiţiile în care una dintre

premise este particulară (încălcare a legii 7, b).

Trebuie precizat faptul că argumentele cu formă validă sunt valide, chiar dacă ele

sunt complet absurde. De pildă, silogismul:

Toate femeile sunt tigri

Toţi tigrii sunt bărbaţi

Prin urmare,

Toate femeile sunt bărbaţi.

Dacă analizăm cu atenţie acest raţionament, observăm că el nu încalcă nici una dintre

legile de mai sus, fiind valid; dar, cu toate acestea, concluzia sa este absurdă. Cauza:

16 Petre Botezatu, Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 199.

18

premisele de la care se pleacă sunt false. Argumentul are premise false şi o concluzie

falsă, dar este valid. Prin urmare, validitatea unui raţionament nu ne asigură de faptul că

concluzia sa este adevărată. Totuşi, de ce este importantă validitatea unui raţionament?

Pentru că ea conservă adevărul. Altfel spus, dacă plecăm de la premise adevărate şi

raţionam valid, totdeauna vom ajunge la o concluzie adevărată. Aşadar, când formulăm

un argument şi dorim să ajungem la o concluzie adevărată trebuie să ne asigurăm că

premisele de la care plecăm sunt adevărate. Argumentele valide conservă adevărul aşa

cum un congelator bun conservă alimentele17. Din acest motiv validitatea argumentelor

este de dorit, iar non-validitatea este de ocolit.

C. Argumente şi contraargumente

Ne putem convingem că un raţionament nu este valid utilizând şi metode care

sunt mult mai intuitive. O astfel de metodă este cea a contraexemplului. A găsi un

contraexemplu la un argument înseamnă a ne imagina o lume posibilă în care premisele

sale sunt adevărate şi concluzia falsă. Posibilitatea unei astfel de lumi ne arată faptul că

argumentul nu este valid. Să luăm în discuţie următorul argument:

Toţi comuniştii se opun capitalismului

Jones se opune capitalismului

Prin urmare,

Jones este comunist.

Este uşor să imaginăm un contraexemplu care să arate faptul că concluzia acestui

argument nu decurge din premise. Să ne imaginăm o lume posibilă în care Jones este o

persoană care crede că toată bogăţia şi proprietăţile trebuie să fie ale sale şi să fie

controlate de familia sa şi lăsate urmaşilor moştenire. Astfel, el respinge şi capitalismul şi

comunismul în favoarea jonesismului, o doctrină economică necunoscută, care stabileşte

faptul că totul trebuie să aparţină familiei lui Jones. Ceea ce este descris în acest exemplu

este o lume posibilă şi, presupunând că cele două premise sunt adevărate, avem de-a face

cu un exemplu în care premisele sunt adevărate iar concluzia falsă. Acest contraexemplu

arată că este posibil ca premisele argumentului să fie adevărate iar concluzia este falsă. În

17 James W. Cornman, Keith Lehrer, George S. Pappas, Op. cit., p. 13

19

felul acesta s-a demonstrat faptul că argumentul este invalid şi, implicit, argumentul a

fost distrus18.

O altă modalitate ce ne permite să respingem un argument derivă din constatarea

faptului că premisa sa nu este altceva decât o reformulare a concluziei.

Toate acţiunile ce sunt pedepsite trebuie să fie voluntare

Prin urmare,

Toate acţiunile ce sunt pedepsite nu trebuie să fie involuntare.

În acest argument, concluzia şi premisa sunt modalităţi diferite prin care este spus acelaşi

lucru. Situaţia aceasta poate fi regăsită şi în cazul unui argument mai complicat. Să luăm

următorul exemplu:

O acţiune lipsită de voinţa unui agent nu trebuie să fie pedepsită;

O acţiune involuntară este o acţiune lipsită de voinţa agentului;

Prin urmare,

O acţiune involuntară nu trebuie să fie pedepsită.

Dacă sesizăm că expresia „o acţiune lipsită de voinţa unui agent” are aceeaşi semnificaţie

cu cea a expresiei „o acţiune involuntară”, atunci vom sesiza că premisa 1 şi concluzia

asertează unul şi acelaşi lucru. Această eroare în argumentare poartă numele de sofismul

circularităţii şi este de forma:

(p1 & p2 & …& pn) → p1 (1)

În acest caz, eroarea nu ţine de nevaliditatea logică (deoarece din (1) rezultă că p1→ p1,

care este o formulă tautologică ce trădează că ar corespunde unui raţionament corect) , ci,

mai degrabă, de ineficienţa argumentării. Argumentând astfel, ne învârtim într-un cerc

destul de strâmt şi nu vom avea nici un fel de câştig cognitiv.

Similar, putem demonstra că un argument nu este valid, dacă au fost săvârşite una

sau mai multe alte erori de argumentare (ignorarea tezei, fundament fals sau insuficient,

eroare de raţionament).

După această sumară trecere în revistă a tipurilor de argumente logice, în

capitolele următoare ne vom concentra asupra unora dintre cele mai importante

argumente construite de filosofi de-a lungul timpului. Astfel, vom trece în revistă

18 Ibidem, p. 14.

20

argumente şi contraargumente privind existenţei lumii externe, solipsismul, existenţa lui

Dumnezeu, relaţia minte-corp, posibilitatea cunoaşterii, natura adevărului etc.

21