CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

Trimestrul al II-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins

§. Contencios administrativ .............................................................................................. 3

1. Contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate. Excepţia prescripţiei dreptului

la acţiune. Munca suplimentară. Durata normală a timpului de lucru. Repaus

săptămânal. Statutul polițistului. Timp liber corespunzător. Spor salarial ...................... 3

2. Desființarea instituției publice. Funcţionar public eliberare din funcție. Condiţii. 20

3. Hotărâre judecătoreasca de anulare a unui act administrativ normativ. Efecte.

Obligație fiscală. Titlu de creanță. Contestație administrativa prealabilă. Excepție de

inadmisibilitate ca urmare a nerespectării procedurii administrative prealabile ........... 28

4. Regimul juridic al incompatibilităţilor. Raport de evaluare. Mandat viceprimar . 40

5. Spor de risc acordat personalului silvic. Prevederea sporului în contractul colectiv

de munca. Condiţii de acordare ..................................................................................... 44

§. Drept fiscal ................................................................................................................... 51

6. Consecința comportamentului fraudulos al furnizorilor de servicii asupra dreptului

de deducere a TVA a achizitorului ................................................................................ 51

7. Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Condiţii .................................. 61

8. Întreprinderi legate. Proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a

creanţelor bugetare. Eligibilitate proiect. Condiții „neregulă‖. Cerere de finanțare.

Regula de minimis. Fonduri europene. Condiții artificiale ........................................... 70

9. Sfera subiectelor de drept ce pot fi supuse controlului Curţii de conturi. Entitate

auditată. Raport de control emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 lit. d) din Legea nr.

94/1992, respectiv cu încălcarea competenţei personale a Curţii de Conturi ............... 83

3

§. Contencios administrativ

1. Contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate. Excepţia prescripţiei

dreptului la acţiune. Munca suplimentară. Durata normală a timpului de lucru.

Repaus săptămânal. Statutul polițistului. Timp liber corespunzător. Spor salarial

Legea nr. 53/2003

Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008

Legea nr. 360/2002

Legea nr. 283/2011

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului. nr. 80/2010

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013

Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 101/2014

Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 4/2015

Legea nr. 188/1999

Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat exclusiv acordarea unor

sporuri salariale, iar nu acordarea timpului liber corespunzător muncii lucrate peste

programul normal.

Or, un astfel de spor salarial este reglementat de lege numai începând cu data de

1.07.2014, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 37/2014, care a modificat şi completat art.

13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 în sensul că „prin excepţie de la prevederile art. 9 alin.

(1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii, funcţionarii

publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din

instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus

săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările

în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o

majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4).”

Această reglementare s-a menţinut şi pentru anul calendaristic 2015, prin art. 12 alin.

(5) din O.U.G. nr. 83/2014.

(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 2472 din 28 iunie 2016, dr. D.D.-P.)

Prin cererea iniţială de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-

Severin la data de 13.11.2015 reclamanţii D.L., I.G., D.B., D.A., D.G., E.C., F.C., G.F., G.A.,

G.V, G.C., H.C., I.C., I.M.G., I.C., I.F., I.M., I.B., I.L., I.N. şi J.L. au chemat în judecată pe

pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara, solicitând plata drepturilor

băneşti cuvenite reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate în perioada

septembrie 2012 - septembrie 2015.

4

Prin sentinţa civilă nr. 100/24.02.2016, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia

prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de

Frontieră Timişoara, pentru perioada 01.09.2012 - 01.10.2012, şi a fost respinsă acţiunea, ca

prescrisă, pentru sumele aferente acestei perioade. A fost respinsă acţiunea formulată de

reclamanţii D.L., I.G., D.B., D.A., D.G., E.C., F.C., G.F., G.A., G.V, G.C., H.C., I.C., I.M.G.,

I.C., I.F., I.M., I.B., I.L., I.N. şi J.L., de obligare a pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliţiei

de Frontieră Timişoara la calculul şi plata drepturilor băneşti constând în contravaloarea

orelor suplimentare pentru perioada 01.10.2012 - septembrie 2015. Nu s-au acordat cheltuieli

de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii solicitând casarea hotărârii

primei instanţe şi, rejudecând fondul, admiterea cererii astfel cum a fost formulată în primă

instanţă, respectiv constatarea faptului că reclamanţii în mod real şi efectiv au efectuat muncă

peste programul normal şi în consecinţă obligarea pârâtului I.T.P.F. Timişoara la calculul şi

plata drepturilor băneşti cuvenite reprezentând contravaloare ore suplimentare efectiv lucrate

în perioada septembrie 2012 - septembrie 2015.

În motivarea cererii reclamanţii recurenţi susţin că hotărârea primei instanţe a fost

pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta fiind netemeinică deoarece aceştia, în

perioada septembrie 2012 - septembrie 2015 au prestat activitate peste programul normal de

muncă prevăzut în art. 39 din Legea nr. 360/2002 - Statutul poliţistului, în zile de sărbători

legale şi în zile de sâmbătă şi duminică, efectuând multe ore suplimentare care nu le-au fost

compensate cu timp liber corespunzător, şi nici nu le-au fost decontate prin plata contravalorii

acestora; apreciază că, raportat la buna organizare a serviciului în ture şi schimburi, nu se

poate reţine că efectuarea unor ore muncă peste cele 40 din timpul normal de lucru aferent

unei săptămâni nu este muncă suplimentară, iar faptul că s-a susţinut, fără probe concludente,

că timpul liber corespunzător aferent muncii suplimentare a fost acordat, căci acest timp liber

a fost acordat ca urmare a prevederilor referitoare la timpul minim obligatoriu ce trebuie

acordat pentru refacerea capacităţii de muncă, şi nu pentru munca suplimentară prestată.

Invocă prevederile O.M.A.I. nr. 577/2008, potrivit cărora programul de lucru al

poliţistului este de regulă de 8 ore pe zi şi 40 ore pe săptămână, cu 2 zile repaus, de regulă

sâmbăta şi duminica, iar orele de serviciu prestate peste aceste limnite se consideră ore

suplimentare şi se plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător; faţă de

împrejurarea relatată, în lipsa unei compensări cu zile libere în următoarele 60 de zile aferente

şi proporţional cu munca suplimentară efectuată, reclamanţii recurenţi apreciază că le-au fost

încălcate drepturile cuvenite pentru activitatea prestată, nesocotindu-se în acest mod şi

principiile fundamentale ale dreptului muncii.

Solicită instanţei de control judiciar să constate că în mod eronat s-a reţinut de către

instanţa de fond că nu sunt îndreptăţiţi la acordarea drepturilor pentru munca suplimentară

efectuată fiindcă există o programare şi un pontaj, care în speţă nu le-au fost comunicate, s-a

efectuat activitate peste programul normal de muncă, astfel după cum rezultă din pontaje, s-a

desfășurat activitate inclusiv în zilele de repaos săptămânal, iar activitatea prestată peste

programul normal de muncă nu a fost compensată cu timp liber corespunzător, nu au fost

acordate alte beneficii pentru munca suplimentară sub formă de majorări, sporuri sau

compensaţii, care să fie prevăzute expres a se acorda pentru activitatea suplimentară.

5

În drept invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 şi urm. noul Cod de procedură civilă, art. 20

alin. 3 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul intimat Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara a formulat

întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, în conformitate cu

prevederile art. 488 din noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că reclamanţii – poliţişti în cadrul

Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara – au solicitat obligarea pârâtului

Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara la plata drepturilor băneşti cuvenite

reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectiv lucrate în perioada septembrie 2012 -

septembrie 2015.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că:

- sunt încadraţi în cadrul Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara în

calitate de poliţişti, iar în perioada cuprinsă între septembrie 2012 - septembrie 2015 au

prestat activitate peste programul normal de muncă, în zile de sărbători legale şi în zile de

sâmbătă şi duminică, efectuând multe ore suplimentare care nu au fost compensate cu timp

liber corespunzător şi nici nu au fost decontate prin plata contravalorii acestora.

- orele lucrate în zilele de repaus săptămânal sau în celelalte zile în care, în

conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, se impune a fi plătite cu un spor

suplimentar de 100% din salariul de bază în situaţia în care nu se acordă timp liber

corespunzător.

- potrivit art. 120, 122 şi 123 din Codul muncii, sunt îndreptăţiţi la plata orelor

suplimentare.

- stabilirea şi plata orelor suplimentare cade în sarcina conducătorului instituţiei,

respectiv inspectorul şef al Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara.

Această structură a preluat drepturile şi obligaţiile Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de

Frontieră Caraş-Severin în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din legea nr. 265/2010

pentru modificarea O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de

Frontieră Române şi pentru abrogarea art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera

de stat a României.

- munca suplimentară a fost efectuată conform organizării activităţii prin planificarea

şi aprobarea de către şefii ierarhici a turelor. Munca suplimentară a fost efectuată în baza unor

dispoziţii scrise ale şefului ierarhic conform programărilor pe ture întocmite de către şefii

ierarhici.

- În atare situaţie, sunt îndreptăţiţi la plata orelor suplimentare lucrate şi apreciază că

refuzul pârâtului de a acorda respectivele drepturi este nejustificat.

Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada

1.09.2012 – 1.10.2012, şi a respins acţiunea, ca prescrisă, pentru sumele aferente acestei

perioade.

Totodată, instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea pentru perioada ulterioară

datei de 1.10.2012, reţinând că pentru perioada indicată de reclamanţi – ultimii trei ani

anterior cererii de chemare în judecată – şi până la 01.07.2014 (data intrării în vigoare a OUG

37/2014 – care prevede că lucrătorii care au acumulat ore suplimentare, în cazul

imposibilităţii compensării cu timp liber, la cerere, beneficiază de compensarea acestora cu

6

majorarea cu un procent de 75% a salariului de bază) acordarea vreunui spor sau plăţi

compensatorii nu are nici un fundament legal, deoarece textele legale incidente care

reglementau în timp problema muncii prestate în zile nelucrătoare [anul 2011- art.9 din Legea

285/2010, anul 2012- art. II, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, anul 2013 - art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 84 din 12 decembrie 2012, anul 2014 - art. 9 alin.(l) din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri

publice] prevăd numai compensarea cu timp liber corespunzător a muncii suplimentare

efectuate peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar

încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi a muncii prestate în zilele de

repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că, potrivit evidenţelor contabile ale pârâtului

I.T.P.F. Timişoara, comunicate sub adresa nr. 2360853/04.12.2015 (fila 80 dosar Tribunalul

Caraş-Severin), instituţia pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia legală de a compensa cu timp liber

corespunzător lipsa repausului legal de care trebuiau să beneficieze membrii de sindicat

reprezentaţi de reclamant.

În recurs, reclamanţii nu au criticat decât soluţia de respingere ca nefondată a acţiunii,

astfel încât Curtea constată că este învestită exclusiv cu soluţia de respingere a acţiunii pentru

perioada ulterioară datei de 1.10.2012, devenind definitivă soluţia referitoare la admiterea

excepţiei prescripţiei acţiunii pentru perioada 1.09.2012 – 1.10.2012.

Cu privire la dispoziţiile legale referitoare la acordarea de sporuri salariale pentru

munca suplimentară şi pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, Curtea constată

în primul rând că aceasta a avut în fiecare an calendaristic reglementări diferite, impunându-se

expunerea acestora.

Cu titlu general, Curtea reţine că art. 18 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, prevede următoarele:

„(1) Pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de

către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum

şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care,

în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de

lucru, se aplică prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările

ulterioare.

(2) Plata muncii prestate peste durata normală a timpului de lucru se poate face numai

dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic, fără a se depăşi 360 de ore

anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual este necesar

acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii.

(3) La locurile de muncă la care durata normală a timpului de lucru a fost redusă,

potrivit legii, sub 8 ore pe zi, depăşirea programului de lucru astfel aprobat se poate face

numai temporar, fiind obligatorie compensarea cu timp liber corespunzător.

(4) Prevederile alin. (1) nu se aplică persoanelor salarizate prin plata cu ora sau prin

cumul de funcţii‖.

În preambulul Ordinului M.A.I. nr. 4/2015 se face trimitere la dispoziţiile ale art. 122,

137, 139, 141 şi 142 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată

7

Curtea reţine că Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) a fost republicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. nr. 345 din 18 mai 2011.

Art. 122 Codul muncii prevede următoarele:

„(1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de

zile calendaristice după efectuarea acesteia.

(2) În aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele

prestate peste programul normal de lucru.

(3) În perioadele de reducere a activităţii angajatorul are posibilitatea de a acorda zile

libere plătite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12

luni‖.

Conform art. 123 alin. (1) Codul muncii, „în cazul în care compensarea prin ore libere

plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca

suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei

acesteia‖.

Art. 137 Codul muncii – astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 97/2015 – prevede

următoarele:

„(1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi

duminica.

(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul

public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte

zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit

prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

(4) În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o

perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea

inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor

salariaţilor.

(5) Salariaţii al căror repaus săptămânal se acordă în condiţiile alin. (4) au dreptul la

dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2)‖.

Art. 137 alin. (1) Codul muncii – anterior modificării operate prin Legea nr. 97/2015 –

prevedea că „repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi

duminica‖.

Conform art. 139 alin. (1) din Codul muncii – astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 147/2012 – „zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt:

- 1 şi 2 ianuarie;

- prima şi a doua zi de Paşti;

- 1 mai;

- prima şi a doua zi de Rusalii;

- Adormirea Maicii Domnului;

- 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României;

- 1 decembrie;

- prima şi a doua zi de Crăciun;

- două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de

cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora‖, iar

8

potrivit art. 141 din Codul muncii, „prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în

care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau

specificului activităţii.‖

Art. 142 Codul muncii prevede următoarele:

„(1) Salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute la art. 140, precum şi la locurile de

muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în

următoarele 30 de zile.

(2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii

beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază

ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în

programul normal de lucru‖.

Reglementările din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi din Ordinul

Ministerului Internelor si Reformei Administrative nr. 577/2008 privind programul de lucru al

poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului săptămânal

Conform art. 39 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului:

(1) „Durata programului de lucru al poliţistului este de 8 ore pe zi şi 5 zile pe

săptămână, stabilită astfel încât să se asigure continuitatea serviciului poliţienesc şi refacerea

capacităţii de muncă, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Programul de lucru, formele de organizare a acestuia şi acordarea repausului

săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, după consultarea

Corpului Naţional al Poliţiştilor.

(3) Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă săptămânale ce se

cuvin poliţistului poate fi amânată, în mod excepţional, cel mult de două ori într-o lună‖.

Art. 44 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului prevede următoarele:

„(1) Serviciul poliţienesc are caracter permanent şi obligatoriu.

(2) Poliţistul este obligat să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum şi în

afara acestuia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu

compensarea timpului lucrat, potrivit legii.

(3) În situaţii de catastrofe, calamităţi sau tulburări de amploare ale ordinii şi liniştii

publice ori alte asemenea evenimente poliţistul este obligat să se prezinte de îndată la unitatea

de poliţie din care face parte.

(4) La instituirea stării de urgenţă sau a stării de asediu ori în caz de mobilizare şi de

război poliţistul va acţiona conform legii.

(5) În cazul producerii vreuneia dintre situaţiile prevăzute la alin. (3) şi (4) poliţistul

care se află într-o altă localitate se va prezenta la cea mai apropiată unitate a Ministerului

Administraţiei şi Internelor, informând superiorii săi despre aceasta‖.

Având în vedere prevederile art. 39 şi 44 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul

poliţistului, Ministerul Internelor si Reformei Administrative a emis Ordinul nr. 577 din 8

august 2008 privind programul de lucru al poliţiştilor, formele de organizare a acestuia şi

acordarea repausului săptămânal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 618 din 22 august

2008.

Art. 2 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 are următorul conţinut:

(1) „Durata programului de lucru al poliţistului este, de regulă, 8 ore pe zi şi 40 de ore

pe săptămână, cu un repaus săptămânal de 2 zile, de regulă sâmbăta şi duminica.

9

(2) Acordarea zilelor de odihnă săptămânală ce se cuvin poliţistului, în zile

consecutive, poate fi amânată, în mod excepţional, numai dacă interesele serviciului o impun,

cel mult de două ori într-o lună, fără a depăşi 30 de zile de la data la care persoana a fost la

program.

(3) Durata maximă legală a programului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe

săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata programului de lucru poate fi

prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată

pentru o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe

săptămână‖.

Totodată, conform art. 10 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, „orele de serviciu

prestate de poliţist peste durata prevăzută la art. 2 alin. (1) se consideră ore suplimentare şi se

plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător, conform dispoziţiilor legale privind

salarizarea poliţiştilor‖.

Pentru anul 2012, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor – a fost reglementată

prin Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010

pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind

reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.

Curtea reţine că Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 80/2010, a modificat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru

completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea

unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010.

Astfel, prin Legea nr. 283/2011, după articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 80/2010, care devine articolul I, a fost introdus un nou articol în cuprinsul

acestei ordonanţe, respectiv articolul II.

Conform art. 7 alin. (1) din art. II al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 –

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011 – se prevede că „în anul 2012, munca

suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din

sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în

zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor

compensa numai cu timp liber corespunzător‖.

Pentru anul 2013, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor – a fost reglementată

prin O.U.G. nr. 84/2012, iar conform art. 2 din acest act normativ, „prevederile art. 7 alin. (1)

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr.

182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin.

(2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea

art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri

financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în

domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în

mod corespunzător şi în anul 2013‖. Din această reglementare rezultă că dispoziţiile art. 7

alin. (1) din art. II al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 – astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 283/2011 sunt aplicabile şi în anul 2013, rezultând că şi în acest an

munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din

10

sectorul bugetar, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale

şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în

cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.

Pentru perioada 1.01.2014-30.06.2014, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor

– a fost reglementată prin O.U.G. nr. 103/2013. Conform art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr.

103/2013, „în anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de

lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere,

precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile

în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului

normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător‖.

Din prevederile menţionate reiese faptul că pentru perioada 2011-30.06.2014 poliţiştii

beneficiază numai de timp liber corespunzător pentru munca prestată în zilele de repaus

săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în

vigoare, nu se lucrează, nefiind îndreptăţiţi la plata vreunui spor.

Această situaţie s-a modificat începând cu data de 1.07.2014, odată cu intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 37/2014 pentru modificarea şi completarea art. 13 din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, s-a modificat cadrul

legislativ, în sensul că legiuitorul a stabilit, în anumite condiţii exprese şi cumulative,

posibilitatea acordării unui spor.

Astfel, alineatul (5) al articolului 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi

alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu

modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

"Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de

personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei

penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate

naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în

conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber

corespunzător, se acordă o majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4)."

În această privinţă, Curtea subliniază că, în calitate de funcţionari publici, salarizarea

reclamanţilor este reglementată exclusiv prin lege şi toate drepturile salariale sunt acordate şi

recunoscute de instanţa judecătorească exclusiv în temeiul dispoziţiilor legale.

Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 101/2014:

În aplicarea acestor dispoziţii a fost emis Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr.

101/2014 privind condiţiile de stabilire a majorării salariale pentru personalul Ministerului

Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale

şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, precum

şi activităţile pentru care se acordă acest drept, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 489

din 1 iulie 2014.

Art. 3 din Ordinul M.A.I. nr. 101/2014 prevede următoarele:

„(1) Personalul M.A.I. care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de

sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se

11

lucrează beneficiază de o majorare de 75% din solda lunară/salariul de bază

prevăzută/prevăzut de legislaţia în vigoare la data de 31 decembrie 2009, denumită în

continuare majorare, dacă timpul astfel lucrat nu se poate compensa cu timp liber

corespunzător, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, aprobată cu

completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Compensarea cu timp liber corespunzător se efectuează prin acordarea aceluiaşi

număr de ore libere cu numărul de ore lucrate, astfel:

a) în condiţiile art. 122 şi 137 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată în zilele de repaus

săptămânal; sau

b) în condiţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată în zilele de sărbători legale şi în celelalte

zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.

(3) Majorarea se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat în zilele respective,

prin raportarea soldei lunare/salariului de bază prevăzute/prevăzut de legislaţia în vigoare la

data de 31 decembrie 2009 la durata programului normal de lucru din luna în care s-au

desfăşurat activităţile.

(4) Dacă activitatea desfăşurată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în

celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează nu a putut fi

compensată cu timp liber corespunzător, în condiţiile alin. (2), majorarea se plăteşte prin

adăugarea sumei rezultate potrivit alin. (3), după caz:

a) la drepturile salariale cuvenite în luna în care se efectuează plata, pentru activitatea

care se desfăşoară în ture sau schimburi;

b) la drepturile salariale cuvenite în luna în care se efectuează plata şi la drepturile

salariale corespunzătoare activităţii desfăşurate în zilele respective peste durata normală a

timpului de muncă, indiferent de modul de organizare a programului de lucru‖.

Conform art. 4 alin. (3) din Ordinul M.A.I. nr. 101/2014, „majorarea se acordă

personalului M.A.I. dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) există o programare în ture sau schimburi a activităţii şi/sau există

ordinul/dispoziţia şefului de desfăşurare a activităţii peste durata normală a timpului de

muncă, scris/scrisă sau verbal/verbală, dar consemnat/consemnată ulterior în scris, emis/emisă

conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi;

b) activitatea s-a desfăşurat în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în

celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează;

c) activitatea desfăşurată nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător,

conform art. 3 alin. (2);

d) nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă de majorări, sporuri sau

compensaţii ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru activităţile desfăşurate în

zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează;

e) se încadrează în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul ordonatorilor de

credite‖.

Pentru anul 2015, salarizarea bugetarilor – deci şi a reclamanţilor – a fost reglementată

prin O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul

12

2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, iar conform art. 8 alin. (1) din

acest act normativ, „în anul 2015, munca suplimentară efectuată peste durata normală a

timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de

conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în

celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul

schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător‖. Din această

reglementare rezultă că şi în acest an munca suplimentară efectuată peste durata normală a

timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar, precum şi munca prestată în zilele

de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor

compensa numai cu timp liber corespunzător.

Totodată, conform art. 12 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, „prevederile art. 13

alin. (5) - (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul

cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi

completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2015‖.

Curtea reaminteşte că art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 – astfel cum a fost

modificat şi completat prin O.U.G. nr. 37/2014 – prevede că „prin excepţie de la prevederile

art. 9 alin. (1), în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii,

funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil

din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus

săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în

vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o

majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4).‖, iar conform art. 9 alin. (1) din

O.U.G. nr. 103/2013, „în anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata normală a

timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de

conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în

celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul

schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător‖.

Din dispoziţiile art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, Curtea constată că se menţine

şi în anul 2015 excepţia de la regula compensării exclusive cu timp liber corespunzător a

muncii suplimentare, în sensul că „în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul

militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare

şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în

zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează, nu se poate compensa cu timp liber corespunzător,

se acordă o majorare de 75% din baza de calcul prevăzută la alin. (4)‖ al art. 13 din O.U.G. nr.

103/2013, respectiv 75% din solda lunară/salariul de bază prevăzute de legislaţia în vigoare la

data de 31 decembrie 2009.

Totodată, pentru anul 2015 a fost emis şi Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 4

din 23 ianuarie 2015 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru personalul

Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de

13

sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se

lucrează, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2015.

Conform art. 1 din Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 4/2015, „prezentul ordin

reglementează condiţiile de acordare, în anul 2015, a majorării salariale prevăzute de art. 13

alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului

plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor

publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările

ulterioare, denumită în continuare majorare, pentru personalul Ministerului Afacerilor Interne,

denumit în continuare M.A.I.‖

Art. 3 din Ordinul M.A.I. nr. 4/2015 are următorul conţinut:

„(1) Majorarea se acordă pentru personalul care desfăşoară activităţi:

a) în zilele de sâmbătă, duminică, precum şi în zilele de sărbători legale şi în celelalte

zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, denumite în

continuare zile de sărbători legale, în cadrul duratei normale a timpului de muncă;

b) în zilele de sâmbătă, duminică, precum şi în zilele de sărbători legale, peste durata

normală a timpului de muncă.

(2) Majorarea se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat în zilele respective şi

se determină pe baza raportului dintre solda lunară/salariul de bază prevăzut(ă) de legislaţia în

vigoare la data de 31 decembrie 2009 şi durata normală a timpului de muncă din luna în care

s-au desfăşurat activităţile.

(3) Pentru activitatea care se desfăşoară în cadrul timpului normal de lucru, inclusiv în

ture sau schimburi, în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale, în cadrul

duratei normale a timpului de lucru, majorarea calculată potrivit alin. (2) se plăteşte prin

adăugare la drepturile salariale cuvenite în luna în care se efectuează plata.

(4) Pentru activitatea desfăşurată peste durata normală a timpului de lucru, în zilele de

sâmbătă, duminică, precum şi în zilele de sărbători legale, indiferent de modul de organizare a

programului de lucru, majorarea calculată potrivit alin. (2) se plăteşte prin adăugare, după caz:

a) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.

122 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, dacă pentru munca efectuată în zilele de sâmbătă şi/sau duminică peste durata

normală a timpului de lucru a fost acordat timp liber corespunzător;

b) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.

122 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la

drepturile salariale corespunzătoare activităţii desfăşurate în zilele de sâmbătă şi/sau duminică

peste durata normală a timpului de lucru, dacă pentru munca astfel prestată nu a fost acordat

timp liber corespunzător;

c) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.

142 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

dacă pentru munca efectuată în zilele de sărbători legale peste durata normală a timpului de

lucru a fost acordat timp liber corespunzător;

d) la drepturile salariale plătite în luna următoare expirării termenului prevăzut la art.

142 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi

la drepturile salariale corespunzătoare activităţii în zilele de sărbători legale peste durata

14

normală a timpului de lucru, dacă pentru munca astfel prestată nu a fost acordat timp liber

corespunzător‖.

Cu privire la noţiunea de timp liber corespunzător, art. 4 din Ordinul M.A.I. nr. 4/2015

prevede că „timpul liber corespunzător se acordă pentru munca desfăşurată în zilele de

sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale peste durata normală a timpului de lucru şi

presupune că pentru numărul de ore lucrate se acordă acelaşi număr de ore libere plătite‖.

Art. 5 din Ordinul M.A.I. nr. 4/2015 are următorul conţinut:

„(1) Pentru acordarea majorării, întregul personal din cadrul unităţii se nominalizează

în ordin/dispoziţie de personal întocmit(ă) în acest scop de structura de resurse umane.

(2) Majorarea se acordă personalului M.A.I. dacă sunt îndeplinite cumulativ

următoarele condiţii:

a) există o programare în ture, schimburi sau altă formă de organizare a programului

normal de lucru şi/sau există ordinul/dispoziţia şefului, de desfăşurare a activităţii peste durata

normală a timpului de muncă, scris(ă) sau verbal(ă), dar consemnat(ă) ulterior în scris,

emis(ă) conform competenţelor şi regulilor stabilite la nivelul fiecărei unităţi;

b) nu beneficiază de alte drepturi salariale sub formă de majorări, sporuri sau

compensaţii ori de cuantumul acestora, prevăzute expres pentru activităţile desfăşurate în

zilele de repaus săptămânal şi/sau în zilele de sărbători legale;

c) se încadrează în cheltuielile cu salariile aprobate prin bugetul ordonatorilor de

credite‖.

În ceea ce priveşte salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice

finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, Curtea constată că, potrivit art. 162

alin. (3) [fostul art. 157 alin. (2)] din Codul muncii, „sistemul de salarizare a personalului din

autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat,

bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte

prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative‖.

În plus, în privinţa salarizării funcţionarilor publici, Curtea reţine că, potrivit, art. 31

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, „funcţionarii publici

beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii‖, iar alineatul al treilea din art.

31 stabileşte, de asemenea, „salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu

prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici‖.

În privinţa salarizării poliţiştilor, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul poliţistului, „funcţiile şi modul de salarizare ale poliţiştilor se stabilesc prin

lege, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi‖.

Raportat la dispoziţiile art. 162 alin. (3) (fostul art. 157 alin. 2) din Codul muncii, ale

art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, şi la art.

22 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea reţine că în materia

salarizării funcţionarilor publici nu sunt incidente dispoziţiile din Codul muncii, ci

reglementările speciale aplicabile poliţiştilor şi funcţionarilor publici, Codul muncii fiind

aplicabil numai în subsidiar, în măsura în care nu există reglementări contrare în legislaţia

specială a salarizării poliţiştilor şi personalului bugetar.

Examinând situaţia din speţă în raport cu dispoziţiile legale, Curtea subliniază că se

impune a se face distincţie între drepturile salariale aferente muncii lucrate peste programul

normal de lucru, pe de o parte, şi – pe de altă parte – celelalte drepturi (extra-salariale)

15

cuvenite pentru prestarea muncii suplimentare, între care şi acordarea unor zile sau ore libere

corespunzătoare acestei perioade.

Astfel, timpul maxim de lucru şi modul de acordarea a zilelor libere sunt reglementate

prin Codul muncii – ca lege generală în materia raporturilor de muncă – şi prin Legea nr.

360/2002 privind Statutul poliţistului.

Pe de altă parte, salarizarea poliţistului – inclusiv modul de plată a orelor de muncă

suplimentară sau pentru munca desfăşurată în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de

sărbători legale – este reglementată de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, precum şi prin dispoziţiile speciale edictate pentru

fiecare an calendaristic în materia salarizării personalului bugetar (pentru anul 2012 – prin

Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013 – prin O.U.G. nr. 84/2012, pentru anul 2014 – prin

O.U.G. nr. 103/2013 şi prin O.U.G. nr. 37/2014, iar pentru anul 2015 – prin O.U.G. nr.

83/2014.

Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat exclusiv acordarea unor

sporuri salariale, iar nu acordarea timpului liber corespunzător muncii lucrate peste programul

normal.

Or, un astfel de spor salarial este reglementat de lege numai începând cu data de

1.07.2014, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 37/2014, care a modificat şi completat art. 13

alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 în sensul că „prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (1),

în situaţia în care activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu

statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice

de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători

legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează,

nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, se acordă o majorare de 75% din baza de

calcul prevăzută la alin. (4)."

Această reglementare s-a menţinut şi pentru anul calendaristic 2015, prin art. 12 alin.

(5) din O.U.G. nr. 83/2014.

Prin urmare, în raport cu solicitarea reclamanţilor – de acordare a sporului salarial

pentru „munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru‖ şi pentru

„munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care,

în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează‖ – Curtea reţine că această cerere

este neîntemeiată pentru perioada 1.01.2012-30.06.2014, perioadă în care legea nu prevedea

acordarea unui spor salarial în aceste situaţii, ci numai compensarea cu timp liber

corespunzător, după cum rezultă din:

- art. 7 alin. (1) din art. II al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 – astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011, pentru anul 2012;

- art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, pentru anul 2013;

- art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, pentru perioada 1.01.2014-30.06.2014.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 1.07.2014, Curtea urmează să

examineze temeinicia cererii reclamanţilor în conformitate cu art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

103/2013 – astfel cum a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 37/2014.

Curtea observă că art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 (astfel cum a fost modificat

şi completat prin O.U.G. nr. 37/2014) se raportează la dispoziţiile art. 9 alin. (1) din O.U.G.

nr. 103/2013, conform cărora „în anul 2014, munca suplimentară efectuată peste durata

16

normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de

execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de

sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se

lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber

corespunzător‖.

O reglementare similară pentru anul 2015 este cuprinsă şi în art. 8 alin. (1) din O.U.G.

nr. 83/2014, text conform căruia „în anul 2015, munca suplimentară efectuată peste durata

normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de

execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de

sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se

lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber

corespunzător‖.

Curtea observă că atât art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, cât şi art. 8 alin. (1) din

O.U.G. nr. 83/2014 interzic acordarea de compensări salariale atât pentru „munca

suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru‖, cât şi pentru „munca

prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în

conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează‖

De asemenea, Curtea observă că excepţia de la această regulă a interzicerii

compensărilor salariale – excepţie instituită prin art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 şi

prelungită în anul 2015 prin art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 – se referă exclusiv la

acordarea sporului salarial „în situaţia în care activitatea desfăşurată de … poliţiştii, … şi

personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în

zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează‖, acordarea sporului fiind condiţionată de cerinţa că

această activitate „nu se poate compensa cu timp liber corespunzător…‖.

Prin urmare, Curtea constată – după cum a susţinut, în mod întemeiat, şi autoritatea

pârâtă – că acest spor salarial nu se acordă pentru „munca suplimentară efectuată peste durata

normală a timpului de lucru‖, ci numai pentru „munca prestată în zilele de repaus săptămânal,

de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu

se lucrează‖, întrucât numai în această ultimă ipoteză este prevăzută excepţia de la regula

interzicerii compensărilor salariale – excepţie instituită prin art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

103/2013 şi prelungită în anul 2015 prin art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014.

În consecinţă, Curtea reţine că reclamanţii nu au dreptul la sporul salarial reglementat

art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 103/2013 şi de art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 pentru

„munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru‖.

În al doilea rând, cu privire la condiţiile de acordare a sporului de 75% din solda

lunară/salariul de bază pentru „munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători

legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează‖,

Curtea observă că aceasta este condiţionată de imposibilitatea acordării timpului liber

corespunzător perioadei lucrate.

În speţă, Curtea reţine că părţile au poziţii divergente în ceea ce priveşte acordarea

timpului liber corespunzător.

17

Astfel reclamanţii susţin că timpul liber a fost acordat ca urmare a prevederilor

referitoare la timpul minim obligatoriu ce trebuie acordat pentru refacerea capacităţii de

muncă, iar nu pentru munca suplimentară.

La rândul său, autoritatea pârâtă a susţinut că – în condiţiile în care reclamanţii şi-au

desfăşurat activitatea în ture, acoperind şi perioade de repaus săptămânal, de sărbători legale

şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează –

acestora li s-a acordat timpul liber corespunzător ca urmare a organizării unor ture de 12 ore –

cu pauză de 24 de ore, de 24 de ore – cu pauză de 48 de ore şi, respectiv de 24 de ore – cu

pauză de 72 ore.

În această privinţă, Curtea observă că, potrivit art. 112 alin. (1) Codul muncii, „pentru

salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi

de 40 de ore pe săptămână‖, iar conform art. 114 alin. (1) din Codul muncii, „durata maximă

legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele

suplimentare‖, art. 114 alin. (2) prevăzând că „prin excepţie, durata timpului de muncă, ce

include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca

media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu

depăşească 48 de ore pe săptămână‖.

Reglementări similare sunt cuprinse şi în art. 2 alin. (1) din Ordinul M.I.R.A. nr.

577/2008, conform căruia „durata programului de lucru al poliţistului este, de regulă, 8 ore pe

zi şi 40 de ore pe săptămână, cu un repaus săptămânal de 2 zile, de regulă sâmbăta şi

duminica‖, precum şi în art. 2 alin. (3) din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, conform căruia

„durata maximă legală a programului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână,

inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata programului de lucru poate fi prelungită

peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pentru o

perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână‖.

Totodată, conform art. 10 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, „orele de serviciu

prestate de poliţist peste durata prevăzută la art. 2 alin. (1) se consideră ore suplimentare şi se

plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător, conform dispoziţiilor legale privind

salarizarea poliţiştilor‖.

Astfel fiind, Curtea reţine că orele de serviciu prestate de poliţist peste durata de 8 ore

pe zi – respectiv 40 de ore pe săptămână – se consideră ore suplimentare în sensul art. 10 din

Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 şi al art. 120 alin. (1) Codul muncii, conform căruia ‖munca

prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este

considerată muncă suplimentară‖.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor ce şi-au desfăşurat activitatea în ture,

acoperind şi perioade de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în

conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, Curtea observă că acestora li s-a

acordat timpul liber corespunzător ca urmare a organizării unor ture de 12 ore – cu pauză de

24 de ore, a unor ture de 24 de ore – cu pauză de 48 de ore şi, respectiv, a unor ture de 24 de

ore – cu pauză de 72 ore.

Curtea constată că, deşi reclamanţii au susţinut că nu li s-a adus la cunoştinţă pontajul

şi evidenţa orelor suplimentare efectuate de fiecare din reclamanţi în perioada în litigiu,

Curtea observă că reclamanţii au depus raporturi la autoritatea pârâtă, prin care au solicitat

acordarea timpului liber corespunzător, indicând fiecare numărul de ore suplimentare

18

efectuate (filele 73-124 dosar Tribunalul Caraş-Severin), rezultând că reclamanţii au avut

posibilitatea de a-şi stabili numărul de ore lucrate în perioada de repaus săptămânal, de

sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se

lucrează.

Curtea mai reţine că reclamanţii – cunoscând numărul de ore lucrate în perioada de

repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează – contestă legalitatea acordării orelor libere

corespunzătoare în perioada dintre turele de serviciu, susţinând că ar trebui acordat un timp

liber suplimentar faţă de perioadele dintre ture.

Raportat la această cerere, Curtea constată inutilitatea depunerii pontajelor

reclamanţilor la dosar, părţile având numai opinii diferite cu privire la modul de calcul şi

acordare a timpului liber corespunzător, iar nu cu privire la numărul de ore lucrate în perioada

de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu

reglementările în vigoare, nu se lucrează

Cu titlul preliminar, Curtea consideră că nu se poate reţine caracterul nelegal al

organizării unui program în ture sau schimburi, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din

Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, conform cărora „în unităţile în care programul de lucru nu

poate fi desfăşurat în intervalul de timp prevăzut la alin. (1) – respectiv în zilele lucrătoare, în

intervalul orar 08,00 - 16,00 –, acesta este organizat, prin dispoziţia şefilor structurilor

respective, cu consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor şi a altor asociaţii profesionale

legal constituite, precum şi a sindicatelor reprezentative, cu respectarea prevederilor legislaţiei

în vigoare‖.

De asemenea, compensarea cu timp liber corespunzător este posibilă în următoarele 60

de zile lucrătoare de la data efectuării, astfel încât nu prezintă relevanţă faptul depăşirii duratei

programului de lucru al poliţistului de 40 de ore pe săptămână în cazul unor ture de 12 ore cu

pauză de 24 ore pentru un interval de o săptămână, astfel cum se susţine de către reclamanţi.

Este adevărat că în cazul unor ture de 12 ore lucrătoare, cu pauză de 24 ore s-ar ajunge

la un număr de 48 ore lucrătoare în primele 7 zile de program (faţă de 40 ore pe săptămână,

cum este programul normal), dar acest decalaj faţă de norma de 40 ore / săptămână se reduce

în următoarea săptămână la 84 ore în două săptămâni – rezultând o diferenţă în plus de 4 ore

la 14 zile.

Este adevărat că, raportat la această ipoteză (a unor ture de 12 ore lucrătoare, cu pauză

de 24 ore), se impune acordarea unui timp liber suplimentar sau a sporului salarial

corespunzător orelor lucrate şi necompensate cu timp liber, însă trebuie observat că art. 122

alin. (1) Codul muncii prevede că „munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite

în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia‖, în acelaşi sens fiind edictat

şi art. 16 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, conform căruia „orele efectuate în scopul

asigurării serviciului de permanenţă se compensează prin acordarea de timp liber

corespunzător, în zilele imediat următoare, iar când nu este posibil, şeful unităţii, pe baza unei

planificări, acordă zilele de recuperare în următoarele 60 de zile lucrătoare‖. Prin urmare,

autoritatea pârâtă angajatoare are posibilitatea acordării timpului liber compensator într-un

interval de 60 zile lucrătoare, neavând relevanţă munca suplimentară ce nu a fost compensată

în următoarea sau următoarele săptămâni ulterioare prestării ei.

19

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia timpul liber a fost acordat de autoritatea

pârâtă ca urmare a prevederilor referitoare la timpul minim obligatoriu ce trebuie acordat

pentru refacerea capacităţii de muncă, iar nu pentru munca suplimentară, Curtea observă că

legea reglementează timpul de lucru zilnic, respectiv săptămânal, precum şi modalitatea de

acordare a timpului liber corespunzător muncii suplimentare, fără a face o distincţie între un

timp minim obligatoriu ce trebuie acordat pentru refacerea capacităţii de muncă şi un timp

suplimentar de repaus pentru munca suplimentară. În măsura în care sunt respectate

reglementările referitoare la acordarea timpului liber corespunzător timpului de muncă

suplimentară, rezultă că s-au respectat dispoziţiile legale referitoare la acordarea unei perioade

de timp pentru refacerea capacităţii de muncă, neexistând reglementări în sensul unul cumul

al acestor două categorii de timp liber.

De altfel, Curtea observă că în speţă nu s-a invocat depăşirea limitei maxime a duratei

de lucru, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (3) din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008, text

conform căruia „durata maximă legală a programului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe

săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata programului de lucru poate fi

prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată

pentru o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe

săptămână‖, reglementare care este în acord cu dispoziţiile art. 114 Codul muncii. De altfel,

art. 121 alin. (2) Codul muncii interzice în mod expres prestarea muncii suplimentare peste

limita prevăzută de art. 114 Codul muncii.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că în speţă nu s-a făcut dovada că

programul de lucru în ture organizat de autoritatea pârâtă pentru reclamanţi a determinat

prestarea de către aceştia a unor activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi

în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează – activităţi

care să nu fi fost compensate cu acordarea de timp liber corespunzător în sensul art. 4 din

Ordinul M.A.I. nr. 4/2015, care prevede că „timpul liber corespunzător se acordă pentru

munca desfăşurată în zilele de sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbători legale peste durata

normală a timpului de lucru şi presupune că pentru numărul de ore lucrate se acordă acelaşi

număr de ore libere plătite‖.

Raportat la cele expus anterior, Curtea nu poate să ia în considerare acordarea unor

drepturi salariale reclamanţilor decât în condiţiile legii, iar dispoziţiile Legii nr. 284/2010 şi

ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 (astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 283/2011) – pentru anul 2012, ale O.U.G. nr. 84/2012 – pentru anul 2013, dispoziţiile

O.U.G. nr. 103/2013 – pentru perioada 1.01-2014-30.06.2014, precum şi ale art. 12 alin. (5)

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 – pentru anul 2015 nu permit acordarea

sporurilor respective reclamanţilor, în condiţiile în care în acest interval de timp era posibilă

exclusiv compensarea prin timp liber a orelor de lucru prestate suplimentar în intervalele

invocate de reclamanţi.

În ceea ce priveşte interpretarea conform căreia pentru munca prestată în zilele de

repaus săptămânal (sâmbătă şi duminică, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în

conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează) ar trebui să se acorde repaus

săptămânal, dar şi o compensare cu timp liber suplimentară sau un spor de 75%, Curtea

observă că aceasta pleacă de la premisa că pentru munca prestată în aceste zile se acordă un

spor de 100%, astfel cum prevede Codul muncii. Curtea a arătat anterior că dispoziţiile

20

Codului muncii nu sunt incidente decât în mod subsidiar în cazul salarizării personalului

bugetar, după cum prevede chiar art. 162 alin. (3) din Codul muncii, respectiv art. 31 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici – în cazul funcţionarilor

publici.

Prin urmare, atâta vreme cât s-a acordat timp liber în restul zilelor lucrătoare pentru

munca prestată în zilele repausul săptămânal (sâmbătă şi duminică, de sărbători legale şi în

celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează), Curtea

reţine că au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la acordarea sporului salarial în

litigiu.

În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,

recursul declarat de reclamanţii recurenţi împotriva sentinţei civile nr. 102/24.02.2016

pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. 3217/115/2015 urmând a fi respins ca

nefondat, în temeiul art. 496 alin. 1 NCPC.

2. Desființarea instituției publice. Funcţionar public eliberare din funcție. Condiţii

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013

Legea nr. 188/1999

Legiuitorul, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 a

urmărit desființarea Gărzii Financiare şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor

de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fiind reglementat modul în care se face

preluarea.

Aceste aspecte rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 1 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013.

În vederea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, Curtea constată

că autoritatea pârâtă trebuia să ţină seama de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din acest act

normativ, conform cărora „eliberarea din funcţie a personalului se va realiza cu respectarea

procedurilor prevăzute de lege pentru fiecare categorie de personal.”

Curtea reţine că în cuprinsul actelor a căror anulare se solicită se face trimitere la

prevederile art. 97 ali1 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. a), alin. (2), (3), (4), (6) şi art. 103 din

Legea nr. 188/1999.

Din analiza prevederilor legale anterior menţionate rezultă că şi în cazul încetării

activităţii instituţiei publice, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul

autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a solicita

Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în perioada de preaviz lista funcţiilor publice

vacante iar în ipoteza în care ar exista o funcţie publică vacantă corespunzătoare, astfel

identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului

sau la cerere .

Cu privire la obligaţia stipulată la art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, Curtea

constată că prin Decizia nr. 12/18.04.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând o

hotărâre pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că dispoziţiile art. 99 alin. (6)

din Legea nr. 188/1999 se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din

21

aceiaşi lege, respectiv când autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost

mutată într-o altă localitate. În cuprinsul deciziei precizate se arată că textul legal nu face

nici o distincţie între cele două situaţii reglementate la art. 99 alin. (1) lit. a) astfel încât nici

interpretul nu o poate face iar obligaţia autorităţii sau instituţiei publice, în cazul inexistenţei

unei funcţii vacante corespunzătoare, vizează ambele situaţii, respectiv atât cazul în care

eliberarea din funcţie s-a datorat încetării activităţii sau instituţiei publice, cât şi în cazul în

care aceasta s-a mutat în altă localitate, iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.

Împrejurarea că lista funcţiilor publice vacante ar fi fost comunicată responsabilului

cu publicarea pe sit-ul instituţiei publice pârâte, fără o dovadă concretă care să probeze

îndeplinirea în fapt şi nu doar formal a obligaţiei pârâtei în sensul de a analiza lista funcţiilor

publice vacante nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei prevăzută în art. 99 alin. (6) din

Legea nr. 188/1999. Fără o analiză a unei liste a funcţiilor publice vacante pârâta nu şi-ar fi

putut îndeplini niciodată obligaţia de identifica în perioada de preaviz dacă există sau nu

vreo funcţie publică vacantă corespunzătoare care să permită funcţionarului public să fie

transferat în interesul serviciului sau la cerere.

Prin neîndeplinirea în concret a obligaţiilor prevăzute în art. 99 alin. (6) din actul

normativ anterior menţionat pârâta a afectat statutul reclamanţilor şi garanţiile dreptului la

muncă.

(Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 2159 din 21 iunie 2016 , dr. D.D.-P.)

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de

13.02.2014, reclamanții R.P., T.F.I., B.R.C., D.I., Ş.C.A., C.S.M. au solicitat în contradictoriu

cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pronunțarea unei hotărâri judecătorești

prin care sa se dispună anularea acte administrative emise de către pârâta Agenţia Naţională

de Administrare Fiscală şi, respectiv, de către fosta Garda Financiară - Comisariatul General-

din subordinea acestei Agenţii, respectiv Decizia nr. 1567 din 23.09.2013 privind eliberarea

lui R.P. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I, gradul profesional superior în

cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr. 1578 din 23.09.2013 privind

eliberarea lui T.F. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I, gradul profesional

principal în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr. 1566 din

23.09.2013 privind eliberarea lui B.R.C. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I,

gradul profesional superior în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr.

1560 din 23.09.2013 privind eliberarea lui D.I. din funcţia publică de conducere de comisar

şef de divizie în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Decizia nr. 1579 din

23.09.2013 privind eliberarea lui S.C.A. din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I,

gradul profesional principal în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Timiş; Ordinul nr.

1564 din 23.09.2013 emis de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin

care s-a dispus eliberarea C.S.M. din funcţia publică de conducere teritorială de comisar şef

de secţie la în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană Arad. De asemenea, reclamanții

solicită obligarea pârâtei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la numirea lor în alte

funcţii publice corespunzătoare, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti sub sancţiunea unei penalităţi de întârziere de 500 lei pentru fiecare zi de

22

întârziere, dar si la obligarea pârâtei, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la plata de

despăgubiri constând în contravaloarea drepturilor noastre salariale de la data eliberării

noastre din funcţie şi până la data numirii în alte funcţii publice corespunzătoare. Reclamanții

solicită obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata de daune morale

în sumă de 100.000 lei pentru fiecare dintre subsemnaţii reclamanţi, precum și suspendarea

executării acestor acte administrative până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în

anulare și obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1103/12.08.2015 pronunţată în dosar nr. 1077/30/2014,

Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanţii R.P., T.F.I., B.R.C.,

D.I., Ş.C.A., C.S.M., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,a

dispus anularea deciziilor nr. 1567, 1578, 1566, 1560 şi 1579 şi a ordinului nr. 1564 emise la

data de 23.09.2013 prin care s-a dispus eliberarea reclamanţilor din funcţiile publice ocupate

anterior, a obligat pârâta la numirea reclamanţilor în funcţii publice corespunzătoare, în

termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătoreşti sub

sancţiunea unor penalităţi de întârziere de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere; a obligat

pârâta la plata către reclamanţi a unor despăgubiri constând în drepturile salariale de la data

eliberării din funcţie şi până la data numirii în alte funcţii publice corespunzătoare, respingând

în rest acţiunea şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4300 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta-recurentă Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală solicitând casarea hotărârii, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca

nefondată.

În motivare se arată că în ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond referitoare la

încălcarea prevederilor art.99 alin.(6) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările şi

completările ulterioare, solicită a se constata netemeinicia acestora, întrucât art. 99 din Legea

nr. 188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare a suferit modificări şi completări

prin O.U.G nr. 82/2013, la acest moment, legiuitorul lăsând posibilitatea instituţiei publice

care se reorganizează, respectiv se desfiinţează, cum este cazul de faţă, de a solicita lista

funcţiilor publice vacante Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, aceasta nemaifiind

reglementată ca şi o obligaţie.

În aceste condiţii, se arata ca Garda Financiară, instituţie publică supusă desfiinţării,

avea atât posibilitatea de a solicita lista funcţiilor publice vacante, cât şi aceea de a nu solicita

această listă, oricare dintre aceste posibilităţi având suport legal. însă, în speţă, Garda

Financiară a solicitat lista funcţiilor publice, condiţii în care atât susţinerile reclamanţilor cât

şi a instanţei de fond sunt lipsite de orice suport legal, nefiind în acord cu intenţia

legiuitorului.

Potrivit art. 1 coroborat cu art. 19 alin. (1) şi (2) din O.U.G nr. 74/2013, în termen de

90 de zile de la data intrării în vigoare a H.G nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Garda Financiară se desfiinţează, această

instituţie nemaiexistând ca subiect de drept, condiţii în care nu mai există entitatea care să

ducă la îndeplinire această obligaţie, instituţia noastră neavând temei legal pentru ducerea la

îndeplinire a acestei obligaţii în ceea ce priveşte Garda Financiară.

23

Potrivit art. 19 alin. (3) din O.U.G nr. 74/2013, personalul Gărzii Financiare este

eliberat din funcţie, cu respectarea procedurii prevăzută de lege pentru fiecare categorie de

personal.

Astfel, se învederează ca pentru categoria de personal formată din funcţionari publici,

devin aplicabile prevederile art. 99 alin. (1) lit. a) şi alin. (2)-(4), (6) şi (7) din Legea nr.

188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare,

Se menționează ca prevederile art. 100 din actul normativ anterior menţionat sunt

aplicabile în situaţia reorganizării autorităţilor şi instituţiilor publice şi au în vedere numirea

personalului în situaţiile prevăzute în cuprinsul alin. (1), cu respectarea criteriilor

reglementate la alin. (2).

Faţă de cele de mai sus, având în vedere că Garda Financiară s-a desfiinţat, iar

personalul a fost eliberat din funcţie, în condiţiile legii, rezultă că prevederile art. 100 din

Legea nr. 188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare nu sunt aplicabile în

această situaţie, entitatea publică nemaiexistând ulterior datei de 31.10.2013.

Se arată faptul că, faţă de măsurile de personal dispuse urmare aplicării O.U.G nr.

74/2013, pentru personalul Autorităţii Naţionale a Vămilor, al direcţiilor generale ale

finanţelor publice, direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, direcţiilor judeţene

şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale, legiuitorul a prevăzut în mod

expres că acesta va fi preluat, în limita numărului de posturi aprobat în condiţiile legii [art. 2

şi art. 10 alin. (8)], instituţiile în cauză nefiind desfiinţate, ci au suferit un proces de

reorganizare.

Obligaţia de a pune la dispoziţia funcţionarilor publici eliberaţi, lista funcţiilor publice

vacante existente la nivelul instituţiei, în cazul reorganizării, prevăzută de art. 99 alin. (5) din

Legea nr. 188/1999 (r2), cu modificările şi completările ulterioare, în forma aflată în vigoare

la nivelul lunii august 2013, revine autorităţii sau instituţiei publice care se reorganizează, ca

subiect distinct de drept, respectiv, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor

subordonate acesteia.

În cazul Gărzii Financiare, instituţia a solicitat lista funcţiilor publice vacante Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Potrivit art.1 din O.U.G. nr.74/2013 Garda Financiară - instituţia publică distinctă de

ANAF, s-a desfiinţat, iar preluarea activităţii acestei instituţii nu implică şi preluarea

personalului, care potrivit art.art.19 alin.(3) din O.U.G. nr. 74/2013 se eliberează din funcţie.

De asemenea, apreciază faptul că instanţa de fond în mod eronat a interpretat aceste

dispoziţii, astfel, instituţia care s-a reorganizat a fost Agenţia Naţionala de Administrare

Fiscala şi care a preluat doar activitatea Gărzii Financiare, nu şi personalul acesteia.

Funcţionarilor publici din cadrul Gărzii Financiare nu le sunt incidente prevederile art.

100 din Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, (r2), cu modificările şi

completările ulterioare, acestea făcând referire la reorganizarea unei instituţii şi nu la

desfiinţarea acesteia şi înființarea altei structuri în cadrul ANAF, care este o instituţie publică

separată fără personalitate juridică, distinctă faţă de instituţia care a fost Garda Financiară.

Legal citaţi, reclamanţii intimat au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

24

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate,

precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine

următoarele:

Prin Decizia nr. 1567/23.09.2013 emisă de pârâtă s-a dispus eliberarea reclamantului

R.P. din funcţia de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional superior în cadrul Gărzii

Financiare – Secţia Judeţeană Timiş.

Prin Decizia nr. 1578/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului T.F. din funcţia

publică de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional principal în cadrul Gărzii

Financiare – Secţia Județeană Timiş.

Prin Decizia nr. 1566/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului B.R.C. din

funcţia publică de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional superior în cadrul Gărzii

Financiare – Secţia Județeană Timiş.

Prin Decizia nr. 1560/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului D.I. din funcţia

publică de conducere de Comisar Şef de Divizie în cadrul Gărzii Financiare – Secţia

Județeană Timiş.

Prin Decizia nr. 1579/23.09.2013 s-a dispus eliberarea reclamantului S.C.A. din

funcţia publică de execuţie de Comisar clasa I, gradul profesional principal în cadrul Gărzii

Financiare – Secţia Județeană Timiş.

Prin Ordinul nr.3147/27.09.2013 pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a

dispus eliberarea reclamantului C.S. din funcţia publică de conducere teritorială de Comisar

Şef de Secţie la Garda Financiară – Secţia Judeţeană Arad.

Actele administrative anterior menţionate au fost emise ca urmare a desfiinţării Gărzii

Financiare în temeiul prevederilor art. 1, art. 19 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 74/2013,

dispoziţiilor art. 32 din H.G. nr. 520/2013 şi a prevederilor art. 97 lit. c) , art. 99 alin. (1) lit.

a), alin. (2), (3), (4), (6) şi art. 103 din Legea nr. 188/1999.

În cuprinsul actelor anterior menţionate s-a făcut precizarea că începând cu data de

01.10.2013 se acordă reclamanţilor un preaviz de 30 de zile calendaristice, în conformitate cu

prevederile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Totodată, în art. 3 din actele administrative menţionate se face precizarea că în temeiul

art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 în perioada de preaviz Garda Financiară v-a solicita

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală lista funcţiilor publice vacante care va fi publicată

pe site-ul Gărzii Financiare (www.gardafinanciară.ro).

Anterior promovării prezentei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ prin

care reclamanţii solicită anularea actelor administrative enunţate mai sus, reclamanţii au

solicitat autorităţii pârâte emitente revocarea acestor acte administrative.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor, dispunând anularea actelor

administrative atacate şi obligarea pârâtei la numirea reclamanţilor în funcţii publice

corespunzătoare, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub

sancțiunea penalităţilor de întârziere în cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Totodată a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a unor despăgubiri constând în

drepturile salariale de la data eliberării din funcţie până la data numirii în alte funcţii publice

corespunzătoare.

25

Curtea va analiza legalitatea actelor administrative atacate de reclamanţi, prin

raportare la prevederile legale în baza cărora au fost emise şi având în vedere motivele de

recurs invocate de către pârâtă.

Astfel, Curtea constată că legiuitorul, prin adoptarea O.U.G. nr. 74/2013 a urmărit

desființarea Gărzii Financiare şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor de către

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, fiind reglementat modul în care se face preluarea.

Aceste aspecte rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 1 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din

O.U.G. nr. 74/2013.

Conform art. 1din actul normativ anterior menţionat ‖Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală, denumită în continuare Agenţia, se reorganizează ca urmare a fuziunii

prin absorbţie şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor şi prin preluarea

activităţii Gărzii Financiare, instituţie publică care se desfiinţează.‖

Totodată în acord cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) „ În termen de 90 de zile de la

data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) se abrogă

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003, aprobată

cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea

Guvernului nr. 1.324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 24 noiembrie 2009, cu modificările şi

completările ulterioare. Cu data prevăzută la alin. (1), Garda Financiară se desfiinţează.‖

Raportat la cele anterior menţionate Curtea constată că în mod corect prima instanţă a

constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,

invocate în apărare de către reclamanţi, ci prevederile art. 1 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din

O.U.G. nr. 74/2013.

În mod corect Instanţa de Fond a constatat că nu sunt aplicabile în speţă nici

prevederile art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999 şi art. art. 27 alin. (2) din acelaşi act normativ,

câtă vreme aceste dispoziţii vizează tot situaţia reorganizării instituţiei publice iar nu ipoteza

desființării acesteia.

În vederea aplicării O.U.G. nr. 74/2013, Curtea constată că autoritatea pârâtă trebuia să

ţină seama de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din acest act normativ, conform cărora „ eliberarea

din funcţie a personalului se va realiza cu respectarea procedurilor prevăzute de lege pentru

fiecare categorie de personal.‖

Curtea reţine că în cuprinsul actelor a căror anulare se solicită se face trimitere la

prevederile art. 97 alin. (1) lit. c), art. 99 alin. (1) lit. a), alin. (2), (3), (4), (6) şi art. 103 din

Legea nr. 188/1999.

Conform art. 97 alin. (1) lit. c) „ încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor

publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în

funcţia publică şi are loc în următoarele condiţii: prin eliberare din funcţia publică‖.

În acord cu prevederile art. 99 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ „persoana care

are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică

prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de

la emitere, în următoarele cazuri: autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a

fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze‖.

26

Totodată, în alin. (6) din Legea nr. 188/1999 legiuitorul a statuat că „ în cazurile

prevăzute la alin. (1) lit. a) - c) şi e), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în

cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a

solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor

publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată

în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la

cerere‖.

Din analiza prevederilor legale anterior menţionate rezultă că şi în cazul încetării

activităţii instituţiei publice, dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul

autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a solicita

Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în perioada de preaviz lista funcţiilor publice

vacante iar în ipoteza în care ar exista o funcţie publică vacantă corespunzătoare, astfel

identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului

sau la cerere .

În cuprinsul cererii de recurs pârâta a invocat împrejurarea că art. 99 din Legea nr.

188/1999 a suferit modificări prin O.U.G. nr. 82/2013, în sensul că legiuitorul a lăsat

posibilitatea instituţiei publice care se reorganizează, respectiv se desfiinţează, de a solicita

lista funcţiilor publice vacante Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, aceasta nemaifiind

reglementată ca şi o obligaţie.

Curtea constată că prin Decizia nr. 351/07.05.2015 Curtea Constituţională a admis

excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamanţii din prezenta cauză în cadrul

dosarului de faţă şi a constatat că dispoziţiile O.U.G. nr. 82/2013 de modificarea Legii nr.

188/1999 sunt neconstituţionale.

În cuprinsul acestei decizii Curtea Constituţională a reţinut că O.U.G. nr. 82/2013

elimină practic o garanţie acordată de lege funcţionarului public eliberat din funcţie pentru

motive neimputabile, şi anume aceea a reîncadrării sale într-o altă funcţie publică vacantă

corespunzătoare pregătirii sale. S-a reţinut că noua reglementare stabileşte doar o posibilitate

aflată la latitudinea exclusivă a autorităţii sau instituţiei publice de a reîncadra funcţionarul

public eliberat din funcţie pentru motive neimputabile, fără stabilirea unor condiţii sau criterii

care să realizeze o minimă circumstanţiere a deciziei acestei entităţi.

Faţă de împrejurarea că decizia pronunţată de Curtea Constituţională este general

obligatorie, instanţa de judecată are obligaţia de a da eficienţă soluţiei astfel pronunţate.

Cu privire la obligaţia stipulată la art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, Curtea

constată că prin Decizia nr. 12/18.04.2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţând o

hotărâre pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat că dispoziţiile art. 99 alin. (6) din

Legea nr. 188/1999 se aplică în ambele situaţii reglementate de art. 99 alin. (1) lit. a) din

aceiaşi lege, respectiv când autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost

mutată într-o altă localitate. În cuprinsul deciziei precizate se arată că textul legal nu face nici

o distincţie între cele două situaţii reglementate la art. 99 alin. (1) lit. a) astfel încât nici

interpretul nu o poate face iar obligaţia autorităţii sau instituţiei publice, în cazul inexistenţei

unei funcţii vacante corespunzătoare, vizează ambele situaţii, respectiv atât cazul în care

eliberarea din funcţie s-a datorat încetării activităţii sau instituţiei publice, cât şi în cazul în

care aceasta s-a mutat în altă localitate, iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.

27

Raportat la considerentele anterior expuse Curtea constată că rezultă în mod clar

obligaţia pârâtei de îndeplinire a prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 în sensul

că, în ipoteze în care nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau

instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici în perioada de preaviz lista funcţiilor publice vacante.

Totodată, în cazul în care există o funcţie publică corespunzătoare identificată în perioada de

preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.

Faţă de această obligaţie a autorităţii pârâte, Curtea va analiza dacă autoritatea pârâtă

şi-a îndeplinit în concret obligaţia stipulată în sarcina sa.

Atât în întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe cât şi în cuprinsul cererii de

recurs pârâta a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 99 alin. 6, anterior

enunţate, în sensul că a solicitat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici lista funcţiilor

publice vacante, iar prin adresa nr. 37198/2013 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor

Publici ar fi fost transmisă lista cu funcţiile vacante existente la acel moment în evidenţele

agenţiei.

Curtea constată că în acord cu Adresa nr. 101883/24.09.2013 pârâta a solicitat

Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici punerea la dispoziţie a listei funcţiilor publice

vacante aflate în evidenţa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în vederea punerii în

aplicare a prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 (fila 11 dosar recurs).

Deşi, conform adresei nr. 37198/2013 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor

Publici, această autoritate ar fi transmis funcţiile publice vacante existente la nivelul agenţiei,

fiind încheiat în acest sens procesul verbal nr. 101963/09.10.2013 (filele 12,13 dosar recurs)

pârâta nu a depus la dosarul cauzei dovada transmiterii concrete a acestei liste şi a punerii

listei la dispoziţia reclamanţilor.

Înscrisurile depuse de către pârâtă în faţa instanţei de recurs (file 122 – 144 dosar

recurs), nefiind însuşite de pârâtă prin semnarea acestora conform cu originalul, nu fac dovada

îndeplinirii concrete a obligaţiei pârâtei, astfel cum aceasta a fost stipulată de legiuitor.

Mai mult, instanţa a pus în vedere pârâtei de a depune în copie cu menţiunea „conform

cu originalul‖ a listei funcţiilor publice vacante pe care susţine că ar fi pus-o la dispoziţie

reclamanţilor cu prilejul eliberării acestora din funcţiile publice deţinute, însă pârâta nu s-a

conformat acestor dispoziţii, arătând doar că lista funcțiilor ar fi fost transmisă pe email către

responsabilul cu publicarea pe sit-ul instituţiei a acestei liste. Din probatoriul administrat în

cauză Curtea constată că pârâta nu a făcut dovada publicării pe sit-ul Gărzii Financiare a listei

funcţiilor publice vacante sau dacă aceasta a fost adusă la cunoştinţa reclamanţilor într-un alt

mod, înscrisurile depuse dovedind doar că o eventuală lista a funcţiilor publice vacante ar fi

ajuns la numitul G.D.

Împrejurarea că lista funcţiilor publice vacante ar fi fost comunicată responsabilului cu

publicarea pe sit-ul instituţiei publice pârâte, fără o dovadă concretă care să probeze

îndeplinirea în fapt şi nu doar formal a obligaţiei pârâtei în sensul de a analiza lista funcţiilor

publice vacante nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei prevăzută în art. 99 alin. (6) din

Legea nr. 188/1999. Fără o analiză a unei liste a funcţiilor publice vacante pârâta nu şi-ar fi

putut îndeplini niciodată obligaţia de identifica în perioada de preaviz dacă există sau nu vreo

funcţie publică vacantă corespunzătoare care să permită funcţionarului public să fie transferat

în interesul serviciului sau la cerere.

28

Prin neîndeplinirea în concret a obligaţiilor prevăzute în art. 99 alin. (6) din actul

normativ anterior menţionat pârâta a afectat statutul reclamanţilor şi garanţiile dreptului la

muncă.

Aşadar, constatând că pârâta a dispus eliberarea reclamanţilor din funcţie cu încălcarea

prevederilor art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, care instituiau în sarcina acesteia

obligaţia de a pune la dispoziţia reclamanţilor, cărora le-a încetat raportul de serviciu din

motive neimputabile, în perioada de preaviz, o funcţie publică corespunzătoare dacă se

constatat existenţa unei astfel de funcţii, Curtea constată nelegalitatea actelor administrative

de eliberare din funcţie a reclamanţilor.

Pentru considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile legale invocate, Curtea a

respins recursul formulat ca neîntemeiat.

Raportat la soluţia pronunţată, faţă de dispoziţiile art. 453 noul Cod de procedură

civilă, Curtea a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4500 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Hotărâre judecătoreasca de anulare a unui act administrativ normativ. Efecte.

Obligație fiscală. Titlu de creanță. Contestație administrativa prealabilă.

Excepție de inadmisibilitate ca urmare a nerespectării procedurii administrative

prealabile

Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003

Legea nr. 554/2004

Hotărârea Guvernului nr. 1050/2004

Curtea observă că art. 23 din Legea nr.554/2004 reglementează efectele speciale ale

hotărârii judecătoreşti irevocabile / definitive prin care este anulat un act administrativ cu

caracter normativ. Prin această reglementare este statuat un efect general obligatoriu al unei

astfel de hotărâri, respectiv un efect care excede celui specific fiecărei hotărâri judecătoreşti,

respectiv efectul „inter partes”. Ca şi în cazul excepţiei de nelegalitate, Curtea observă că

scopul edictării acestei reguli este aceea al protejării efectelor pe care actul în litigiu le-a

produs cu privire la alte persoane, respectiv menţinerea raporturilor juridice născute între

alte persoane decât cele care sunt părţi în procedura în care s-a admis acţiunea în anulare.

De altfel, ar fi contrar principiului echităţii ca autoritatea emitentă a unui act nelegal

– în speţă Consiliul Local P., care a instituit prin hotărârile sale o impozitare nelegală – să

beneficieze de edictarea acestor acte nelegale fără a i se putea opune această nelegalitate.

Prin urmare, Curtea reţine că hotărârea judecătorească irevocabilă – respectiv

definitivă, în accepţiunea noului Cod de procedură civilă – produce efecte retroactive în

cazul părţilor litigante, respectiv în cazul reclamantei şi al autorităţii pârâte Consiliul Local

P. şi unitatea administrativ-teritorială P., iar autorităţii pârâte îi este opozabilă această

hotărâre.

29

Curtea consideră că, în condiţiile în care obligaţia fiscală a fost stabilită prin act

administrativ, o cerere de restituire a acestei sume este admisibilă numai în măsura în care se

solicită şi desfiinţarea actelor administrativ-fiscale în baza cărora s-a impus această sumă,

inclusiv a deciziei de respingere a cererii de restituire, în măsura în care s-a emis o astfel de

decizie.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea reţine că acţiunea reclamantului – de

obligare a organelor fiscale la restituirea impozitelor în litigiu, formulată în condiţiile în care

nu a solicitat şi anularea deciziei de impunere în baza cărora s-a stabilit acel impozit – este

inadmisibilă, ţinând seama de dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul

prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei

cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale”, precum şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, conform cărora persoana vătămată prin impunerea pretins nelegală

a taxei de poluare are posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ

„anularea ...actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii” – text legal care

impune anularea actului de impunere ca o condiţie preliminară reparării pagubei, respectiv

restituirii sumelor sumei încasate nelegal de organele fiscale.

Această concluzie nu poate fi influenţată de opţiunea reclamantei de a formula o

acţiune în restituirea impozitului în locul unei acţiuni în anularea deciziei de impunere,

deoarece reclamanta are obligaţia de a se conforma reglementărilor Codului de procedură

fiscală, în măsura în care înţelege să solicite restituirea unei sume stabilite printr-un act

administrativ fiscal, având exclusiv posibilitatea de a formula o acţiune în restituire

subsecventă acţiunii în anularea deciziei de impunere – acţiune în restituire care ar fi

admisibilă în termenul de 5 ani prevăzută de art. 135 Cod de procedură fiscală. Însă o

acţiune în restituirea obligaţiei fiscale stabilită printr-o decizie de impunere care constituie

un act administrativ şi titlul de creanţă fiscală nu poate fi admisibilă în lipsa contestării

prealabile – în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală – a deciziei de impunere

respective.

(Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 1984 din 7 iunie 2016, dr. D.D.-P.)

Împotriva sentinţei civile nr. 268/11.02.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar

nr. 2816/108/2015 a declarat recurs reclamanta recurentă SC D.L. SRL solicitând casarea

hotărârii şi admiterea acţiunii, respectiv, anularea actelor administrative cu nr.

11403/13.03.2015 şi nr. 20322/15.05.2015, emise de pârâta intimată; obligarea pârâtei la

recalcularea impozitului pentru perioada 2006-2010 aferent imobilelor - teren - care au fost în

proprietatea mea şi pentru care pârâta, prin aplicarea zonei A, a stabilit şi încasat impozit local

în conformitate cu prevederile art. 4. alin. (2) din H.C.L. nr. 104/01.09.2006, H.C.L. nr.

160/22.12.2006, H.C.L. nr. 57/28.05.2007, H.C.L. nr. 71/28.05.2008 şi H.C.L. nr.

161/30.10.2009, în prezent anulate, şi restituirea sumei achitată în plus:

30

În caz de refuz, solicită obligarea pârâtei la restituirea sumei de 50.823 lei,

reprezentând impozitul pe teren achitat pentru perioada 2006-2010 fără a fi datorat, precum şi

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că prin hotărârile Consiliului local al Oraşului P. anulate prin

Decizia 3297/2015 a Curţii de Apel Timişoara terenurile proprietatea mea, aflate în

intravilanul oraşului P. , erau încadrate în zona A de impozitare, cu consecinţa stabilirii în

sarcina mea a unui anumit impozit. Aceste hotărâri au constituit temeiul juridic pentru

deciziile de impunere prin care s-a calculat şi stabilit în sarcina sa impozitul pe teren.

A arătat în cadrul primei instanţe faptul că a avut posibilitatea de a alege între două

variante de acţiune: prima era cea a contestării deciziilor de impunere şi solicitării anulării

hotărârilor în cadrul respectivului dosar, pe calea excepţiei de nelegalitate; a doua era

formularea unei acţiuni pentru anularea hotărârilor care au stat la baza deciziilor de impunere,

urmând ca, în caz de admitere, să solicit restituirea sumelor achitate cu titlu de impozit

conform procedurii stabilite la art. 21 (4) şi art. 117 din Codul de procedură fiscală. Aceasta

din urmă a fiind calea aleasă de reclamantă.

A arătat, de asemenea, că opţiunea pentru oricare dintre aceste două variante, permise

de lege, îi aparţine şi că nu i se poate opune necontestarea deciziilor de impunere ca

impediment în promovarea prezentei acţiuni.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de această motivare, considerând că recalcularea

impozitului nu poate avea loc în lipsa contestării deciziilor de impunere.

La momentul emiterii deciziilor de impunere, norma în temeiul cărora s-a stabilit

impozitul în sarcina sa era încă legală, astfel că eu nu avea nici un motiv pentru a contesta

decizia.

Abia în urma anulării normei care a stat la baza încadrării sale în zona de impozitare A

(prin Decizia 3297/2015 a Curţii de Apel Timişoara) s-a născut dreptul de a solicita

recalcularea impozitului, ca fiind perceput în temeiul unei norme nelegale. Aceasta este, de

fapt, situaţia reglementată şi avută în vedere de art. 117 din Codul de procedură fiscală -

restituirea sumelor achitate în plus faţă de obligaţia fiscală.

Această interpretare este susţinută şi de practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 24/2011 a pronunţată în soluţionarea recursului în interesul

legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011 Curtea a stabilit că „Acţiunea având ca obiect

obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor

second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de

poluare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.

140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 50/2008. aprobată prin Legea nr. 140/2011, este

admisibilă‖.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că „Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la

art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei

de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin, (l) lit. d) din acelaşi cod‖.

În materia taxelor de poluare, Înalta Curte a considerat că persoana care a achitat o

taxă de poluare în temeiul unei norme declarată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca

fiind contrare art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene poate solicita

31

restituirea acestei taxe chiar şi dacă nu a parcurs procedura prealabilă de contestare prevăzută

de actul normativ (echivalent al procedurii contestării deciziilor de impunere din prezenta

speţă).

Anularea prevederilor din hotărârile Consiliului Local P. prin Decizia Curţii de Apel

Timişoara produce efecte juridice cu caracter retroactiv între părţile din proces.

Această interpretare este susţinută şi de următorul argument: intimata a susţinut că

efectele şi raporturile juridice născute în temeiul hotărârilor Consiliul Local P. anulate rămân

în fiinţă până la momentul publicării Deciziei Curţii de Apel Timişoara.

O astfel de interpretare ar goli însă de efect Decizia Curţii. În speţă, prevederile

anulate făceau parte din Hotărâri ale CLM care aveau caracter temporar, şi îşi produceau

efectele pe perioade de un an sau chiar mai scurte.

Legal citată, pârâta intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 din

noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel constată

următoarele:

Cu privire la obiectul cauzei, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta SC D.L.

SRL a solicitat – în contradictoriu cu pârâtul Oraşul P.:

- anularea actului administrativ cu nr. 11403/13.03.2015 şi a actului administrativ cu

nr. 20322/15.05.2015, emise de autoritatea pârâtă,

- obligarea acesteia la recalcularea impozitului pentru perioada 2006-2010 aferent

terenurilor proprietatea reclamantei şi pentru care autoritatea pârâtă, prin aplicarea zonei A, a

stabilit şi încasat impozit local în conformitate cu prevederile art. 4. alin. (2) din Hotărârea

Consiliului Local P. nr. 104/01.09.2006, Hotărârea Consiliului Local P. nr. 160/22.12.2006,

Hotărârea Consiliului Local P. nr. 57/28.05.2007, Hotărârea Consiliului Local P. nr.

71/28.05.2008 şi Hotărârea Consiliului Local P. nr. 161/30.10.2009, în prezent anulate, şi

- restituirea sumei achitată în plus iar în caz de refuz,

- obligarea autorităţii pârâte la restituirea sumei de 50.823 lei, reprezentând impozitul

pe teren achitat pentru perioada 2006-2010 fără a fi datorat, precum şi obligarea acesteia la

plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la starea de fapt, Curtea observă că litigiul a fost generat de modul de

stabilire de către autoritatea pârâtă a impozitului datorat de reclamanta SC D.L. SRL pentru

mai multe terenuri proprietate sa şi situate în teritoriul administrativ al Oraşul P., impozitul

fiind majorat de autoritatea pârâtă ca urmare a unor hotărâri emise de Consiliul Local P. în

baza cărora pentru toate terenurile proprietatea persoanelor juridice se aplică impozitul stabilit

pentru zona A, indiferent în ce zonă a localităţii este situat respectivul imobil.

Temeiul legal al stabilirii acestui impozit majorat l-a reprezentat dispoziţiile art. 4 alin.

(2) al Hotărârilor Consiliului Local P. , nr. 104/01.09.2006, nr. 160/22.12.2006,

nr.57/28.05.2007, nr. 71/28.05.2008, nr. 161/30.10.2009.

Articolul 4 alin. 2 din fiecare dintre hotărârile menţionate stabileşte :‖Pentru

determinarea impozitului pe teren şi a celorlalte impozite şi taxe la persoane juridice, se

stabileşte zona A pe tot teritoriul administrativ al oraşului P. , coroborată cu legislaţia în

vigoare privind clasa de calitate pentru impozitul pe terenul amplasat în extravilan, prevăzut

de art. 258 alin. (6).‖

32

Având în vedere impozitul majorat aferent terenurilor proprietatea reclamantei,

impozit stabilit de autoritatea pârâtă în sarcina reclamantei pentru perioada 2006-2010,

reclamanta SC D.L. SRL a chemat în judecată Consiliul Local P. şi Oraşul P. în dosar nr.

5241/108/2012 al Tribunalului Arad, solicitând să se anuleze parţial Hotărârile emise de

pârâtul Consiliul Local P. nr. 104/01.09.2006, 160/22.12.2006, nr. 57/28.05.2007, nr.

71/28.05.2008, 161/30.10.2009, în privinţa art. 4 alin. (2) din fiecare dintre aceste hotărâri.

Prin Sentinţa civilă nr. 2183/28.03.2013, pronunţată în dosar nr. 5241/108/2012,

Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei.

În recurs, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin

Decizia civilă nr. 3297/15.04.2014, pronunţată în dosar nr. 5241/108/2012:

- a admis recursul reclamantei, a modificat în tot sentinţa şi a admis recursul declarat

de reclamanta SC D.L. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2183/28.03.2013 pronunţată în dosar

nr.5241/108/2012 al Tribunalului Arad.

- a modificat sentinţa şi a admis acţiunea reclamantei SC D.L. SRL şi a anulat art. 4

alin. (2) din Hotărârile Consiliului Local P., nr. 104/01.09.2006, nr. 160/22.12.2006,

nr.57/28.05.2007, nr. 71/28.05.2008, nr. 161/30.10.2009.

În motivarea acestei hotărâri, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios

administrativ şi fiscal a reţinut următoarele:

„Art. 258 alin. (1) Cod fiscal, prevede că impozitul pe teren se stabileşte luând în

calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona

şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.

Art. 247 din Codul fiscal prevede că zonele din cadrul localităţii sunt stabilite de

consiliul local, în funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare,

precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, conform

documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor

specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor evidenţe agricole sau cadastrale care pot

afecta valoarea terenului.

Deci, potrivit legii fiscale impozitul pe teren se stabileşte funcţie de criteriile

enumerate în art. 258 alin. (1) Cod fiscal, iar zonele din cadrul unei localităţi se stabilesc de

consiliul local funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii precum şi de celelalte

criterii enunţate în art. 247 Cod fiscal.

Din conţinutul acestor dispoziţii legale, nu rezultă dreptul unui Consiliu Local de a

stabili zonele din cadrul unei unităţi administrativ teritoriale funcţie de calitatea

contribuabilului, respectiv de persoana fizică sau juridică.

Cum pârâtul, prin art. 4 alin. (2) din hotărârile aflate în litigiu, a stabilit zona A din

Oraşul P. cu încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) raportat la art. 247 Cod fiscal, ceea ce

constituie o vătămare a dreptului reclamantei de a fi impusă funcţie de criteriile legale şi nu de

calitatea sa de persoană juridică, Curtea reţine că eronat a fost respinsă acţiunea, motiv pentru

care admite recursul reclamantei cu aplicarea art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, aşa cum s-a

menţionat anterior.‖.

Totodată, prin decizia civilă nr. 609/27.01.2015, pronunţată de Curtea de Apel

Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 5241/108/2012, a fost

respinsă cererea de lămurire a înţelesului şi a întinderii dispozitivului Deciziei civile nr.

3297/15.04.2014 a Curţii de Apel Timişoara formulată de intimatul-pârât Oraşul P. – cerere

33

prin care autoritatea pârâtă a solicitat instanţei de recurs să dispună cu privire la următoarele

aspecte:

- recalcularea impozitului aferent fiecărui an fiscal;

- zona în care ar putea să fie încadrate parcelele de teren aflate în proprietatea SC D.L.

SRL, în vederea unei eventuale recalculări a impozitelor, aferente anilor fiscali.

Curtea de Apel Timişoara a respins această cerere ca nefondată, reţinând că acţiunea

reclamantei din dosar nr. 5241/108/2012 nu a avut ca obiect recalcularea impozitului aferent

fiecărui an fiscal şi stabilirea zonei în care ar putea să fie încadrate parcelele de teren aflate în

proprietatea reclamantei SC D.L. SRL, astfel că nici prin decizia Curţii de Apel Timişoara nu

s-a dispus cu privire la aceste două probleme, instanţa nefiind sesizată cu judecarea acestora.

În temeiul Deciziei civile nr. 3297/15.04.2014 a Curţii de Apel Timişoara, reclamanta

SC D.L. SRL s-a adresat pârâtei cu o cerere, prin care a solicitat recalcularea impozitului

pentru terenuri aferent perioadei 2006-2010, stabilirea în mod corect a impozitului în funcţie

de zona de impozitare corectă şi, ca urmare a recalculării, restituirea sumelor care vor fi

constatate ca fiind achitate în plus.

Această cerere i-a fost refuzată prin răspunsul nr. 11403/13.03.2015, prin care i s-a

comunicat reclamantei faptul că nu figurează cu sume achitate în plus iar decizia civilă nr.

3297/15.04.2014 are putere numai pe viitor.

Ca urmare a acestui refuz, reclamanta a promovat prezenta acţiune în justiţie.

Prin hotărârea pronunţată în primă instanţă în prezenta cauză, Tribunalul Arad a

respins acţiunea reclamantei.

Curtea observă, în primul rând, că reclamanta a obţinut în justiţie anularea hotărârilor

Consiliului Local P. prin care s-a stabilit un impozit pe terenuri în sarcina persoanelor

juridice raportat la încadrarea acestor imobile în anumite zone de impozitare.

Astfel, referitor la modul de stabilire a impozitului pe teren, art. 258 alin. (1) din

vechiul Cod fiscal (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, abrogat prin art. 502 din Legea nr.

227/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015) prevede că

„impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul

localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului,

conform încadrării făcute de consiliul local‖.

Cu privire la stabilirea şi întinderea zonelor din cadrul localităţii art. 247 alin. (1) lit. b)

din vechiul Cod fiscal stabileşte că „în înţelesul prezentului titlu, expresiile de mai jos au

următoarele semnificaţii:

b) zone din cadrul localităţii - zone stabilite de consiliul local, în funcţie de poziţia

terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice

fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, conform documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi

de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor

evidenţe agricole sau cadastrale care pot afecta valoarea terenului‖

De asemenea, Normele metodologice de aplicare a art. 247 din vechiul Cod fiscal

prevedeau la punctul 4 alin. (1) că „delimitarea zonelor şi stabilirea numărului acestora, atât în

intravilanul, cât şi în extravilanul localităţilor, se stabilesc prin hotărârile adoptate de către

consiliile locale potrivit art. 247 lit. b) din Codul fiscal, în funcţie de poziţia terenului faţă de

centrul localităţii, de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi

34

administrativ-teritoriale, pe baza documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, a

registrelor agricole, a evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau a oricăror alte

evidenţe agricole sau cadastrale‖.

Curtea reţine, din aceste reglementări că încadrarea prin hotărârea Consiliului Local

într-o anumită zonă de impozitare se impune a fi determinată şi „în funcţie de poziţia terenului

faţă de centrul localităţii‖, de aici rezultând că este nelegală stabilirea impozitelor datorate de

contribuabili fără a lua în considerare poziţia terenului în raport cu centrul localităţii, respectiv

o impozitare a terenurilor nediferenţiată în funcţie de acest criteriu.

Tocmai acest aspect l-a constatat Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios

administrativ şi fiscal prin Decizia civilă nr. 3297/15.04.2014, pronunţată în dosar nr.

5241/108/2012, prin care s-a admis acţiunea reclamantei în anularea art. 4 alin. (2) din

Hotărârile Consiliului Local P., nr. 104/01.09.2006, nr. 160/22.12.2006, nr. 57/28.05.2007, nr.

71/28.05.2008, nr. 161/30.10.2009, texte care prevedeau că ‖pentru determinarea impozitului

pe teren şi a celorlalte impozite şi taxe la persoane juridice, se stabileşte zona A pe tot

teritoriul administrativ al oraşului P. , coroborată cu legislaţia în vigoare privind clasa de

calitate pentru impozitul pe terenul amplasat în extravilan, prevăzut de art. 258 alin. (6).‖

În ceea ce priveşte efectele hotărârii de anulare a actului administrativ normativ,

Curtea observă că autoritatea pârâtă a invocat dispoziţiile art. 23 teza I din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora „hotărârile judecătoreşti definitive şi

irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ

sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.‖

Curtea observă că aceste text legal reglementează efectele speciale ale hotărârii

judecătoreşti irevocabile / definitive prin care este anulat un act administrativ cu caracter

normativ. Prin această reglementare este statuat un efect general obligatoriu al unei astfel de

hotărâri, respectiv un efect care excede celui specific fiecărei hotărâri judecătoreşti, respectiv

efectul „inter partes”. Ca şi în cazul excepţiei de nelegalitate, Curtea observă că scopul

edictării acestei reguli este aceea al protejării efectelor pe care actul în litigiu le-a produs cu

privire la alte persoane, respectiv menţinerea raporturilor juridice născute între alte persoane

decât cele care sunt părţi în procedura în care s-a admis acţiunea în anulare.

Însă nu se poate reţine din acest text că este suprimat sau limitat efectul relativ al

hotărârii judecătoreşti, respectiv efectul pe care îl produce admiterea unei acţiuni în anularea

unui act administrativ. Or, anularea este acea sancţiune care presupune desfiinţarea unui act,

cu efect retroactiv, pentru nerespectarea dispoziţiilor legale cu prilejul emiterii sale, sancţiune

ce implică şi desfiinţarea oricăror efecte juridice ale actului anulat. Acest efect retroactiv este

eliminat de textul art. 23 teza I din Legea nr. 554/2004 numai în ceea ce priveşte general

obligatoriu al hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ normativ, caracter

general care implică un efect faţă de alte persoane decât cele care au fost părţi în litigiul în

care s-a pronunţat hotărârea respectivă.

Însă nu se poate deduce – din faptul că hotărârea judecătorească de anulare a unui act

administrativ normativ produce efecte general obligatorii numai pentru viitor – că aceeaşi

hotărâre nu produce – între părţile litigante – efectele retroactive specifice oricărei acţiuni în

anulare.

35

Or, autoritatea pârâtă a fost parte în litigiul care a determinat pronunţarea hotărârii

respective, astfel încât nu poate invoca inopozabilitatea acesteia şi nici caracterul retroactiv pe

care îl produce orice acţiune în anulare în ceea ce priveşte părţile litigante.

Soluţia contrară ar conduce la concluzia lipsirii părţilor de orice efect util în cazul

promovării unei acţiuni în anularea unui act administrativ cu caracter normativ. Într-adevăr,

dacă admiterea acţiunii reclamantei în anularea hotărârilor Consiliului Local P. de stabilirea

impozitelor nu ar putea fi valorificată de acesta în litigiul referitor la restituirea impozitelor

stabilite în temeiul actelor administrative normative anulate ar însemna că reclamanta nu ar

avea nici o cale pentru înlăturarea nelegalităţii la care a fost supusă. O astfel de interpretare ar

contraveni flagrant principiului legalităţii actului administrativ, care impune emiterea actelor

administrative cu respectarea legii şi desfiinţarea actelor emise cu încălcarea dispoziţiilor

legale. Excepţia de la acest principiu – respectiv menţinerea unor acte nelegale – nu poate fi

decât de strictă interpretare, iar din textul art. 23 din Legea nr. 554/2004 nu se poate deduce

suprimarea efectului retroactiv pe care îl produce între părţile litigante hotărârea instanţei de

contencios administrativ.

De altfel, ar fi contrar principiului echităţii ca autoritatea emitentă a unui act nelegal –

în speţă Consiliul Local P., care a instituit prin hotărârile sale o impozitare nelegală – să

beneficieze de edictarea acestor acte nelegale fără a i se putea opune această nelegalitate.

Prin urmare, Curtea reţine că hotărârea judecătorească irevocabilă – respectiv

definitivă, în accepţiunea noului Cod de procedură civilă – produce efecte retroactive în cazul

părţilor litigante, respectiv în cazul reclamantei şi al autorităţii pârâte Consiliul Local P. şi

unitatea administrativ-teritorială P., iar autorităţii pârâte îi este opozabilă această hotărâre.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine caracterul nefondat al constatării

instanţei de fond referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 în sensul că anularea unui act administrativ cu caracter normativ

nu produce efecte retroactive în ceea ce priveşte părţile litigante din dosarul în care s-a dispus

anularea acestui act.

Referitor la efectele Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015 – decizie prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 23 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se

interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat

în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa

actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii

judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul

instanţelor judecătoreşti.‖ – Curtea observă că instanţa supremă nu s-a pronunţat prin

respectiva hotărâre asupra efectelor retroactive inter partes a hotărârilor judecătoreşti

definitive de anulare a unui act administrativ normativ, ci asupra efectelor general obligatorii

pe care le produc astfel de hotărâri în raport cu alte persoane care au contestat aceleaşi acte

normative, aspect ce rezultă din expresia „hotărârea judecătorească ... produce efecte şi în

privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării

hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul

instanţelor judecătoreşti.‖

36

În acest sens, Curtea observă că în chiar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie expusă la punctul 6.1 din considerentele Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015, s-a

menţionat că „într-o cauză” – respectiv prin Decizia nr. 3.973 din 7 noiembrie 2008 a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe site-ul

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în secţiunea de jurisprudenţă – „având ca obiect refuzul

nejustificat al unei autorităţi publice de a rezolva cererea de încadrare a reclamantei în

„rezidenţiat - medicină de familie‖ şi de a emite un ordin în acest sens, cerere formulată după

rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare parţială a ordinului normativ pe care se

fundamenta refuzul, s-a stabilit că „fiind parte în procesul în care a fost pronunţată hotărârea

prin care a fost anulat un act administrativ-normativ, autoritatea emitentă nu se poate prevala

de nepublicarea hotărârii în Monitorul Oficial, ca un argument în justificarea refuzului de

rezolvare a unei cereri. [...] Critica referitoare la necercetarea fondului cauzei nu poate fi

reţinută, pentru că reluarea în discuţie a legalităţii prevederilor anulate ale Ordinului nr.

1.000/2005 ar constitui o încălcare a puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa

menţionată‖.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că Decizia nr. 10 din 11 mai 2015,

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015 nu înlătură legalitatea

concluziei conform căreia între părţile litigante ale cauze în care s-a dispus anularea actului

administrativ normativ nu se poate reţine efectul numai pentru viitor al hotărârii judecătoreşti

de anulare a acelui act, iar autoritatea pârâtă – respectiv Consiliul Local P. nu se poate

prevala de inopozabilitatea acelei hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a solicita restituirea impozitelor plătite

în plus în temeiul hotărârilor Consiliului Local P. anulate, Curtea observă că aceste impozite

au fost stabilite prin decizii de impunere care nu au fost atacate în justiţie de reclamantă,

aceasta invocând posibilitatea de a solicitat restituirea acestor sume fără contestarea titlurilor

de creanţă în baza cărora au fost stabilite.

În acest sens, reclamanta a invocat Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.

24/14.11.2011, prin care s-a reţinut că „acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei

prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand

achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare

prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.

140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este

admisibilă‖ şi că „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în

cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art.117 alin.(1) lit. d)

din acelaşi cod‖.

Curtea observă că în hotărârea respectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat

exclusiv situaţia restituirii taxelor auto în privinţa cărora Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

a reţinut caracterul incompatibil al reglementărilor interne cu dispoziţiile art. 110 din Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană).

37

În acest sens, chiar paragraful menţionat de reclamantă în recurs şi citat din Decizia

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/14.11.2011 prevede că „autorităţile fiscale naţionale

nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în

condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naţionale incompatibile

cu dreptul european‖.

De asemenea, argumentul esenţial al celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

în respectiva hotărâre a fost dictat tot de necesitatea aplicării preeminente a dreptului Uniunii

Europene, respectiv în contextul pronunţării hotărârilor Curţii Europene de Justiţie referitoare

la caracterul incompatibil al reglementărilor interne cu dispoziţiile art. 110 TFUE, după cum

rezultă din paragraful conform căruia „în al treilea rând, soluţia admisibilităţii unor asemenea

acţiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,

care recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu

încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin

care această taxă a fost stabilită.

Relevantă în această privinţă este jurisprudenţa Metallgesellshaft şi Hoechst, în care s-

a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau

să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar

suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au

solicitat autorităţii fiscale beneficiul regimului fiscal ... şi că nu s-au folosit de remediile

juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea

priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională

refuza ... beneficiul regimului fiscal‖.

Or, Curtea observă că reclamanta a solicitat restituirea unor impozite locale, a căror

reglementare nu este de competenţa instituţiilor Uniunii Europene, ci exclusiv a statelor

membre ale U.E.

Prin urmare, diferenţa esenţială dintre prezenta cauză şi situaţia rezolvată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 24/14.11.2011 constă în aceea că nu se identifică

în prezenţa cauză vreun aspect care să atragă incidenţa dreptului U.E.

În al doilea rând, atât jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie citată de instanţa

supremă – respectiv hotărârea Metallgesellshaft şi Hoechst – cât şi referirile Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie din considerentele Deciziei nr. 24/14.11.2011 vizează acele situaţii în care

remediul naţional pentru recuperarea sumelor plătite cu încălcarea dreptului U.E. este

ineficient în demersul de restituire a sumelor plătite în mod nelegal. Curtea reaminteşte

considerentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionat şi de reclamantă în recurs conform

căruia „autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat

la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea

unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european‖.

În speţă nu se poate reţine că ar fi fost ineficientă, din punct de vedere legal, o acţiune

în anularea deciziei de impunere prin care s-a stabilit impozitul a cărei restituire a solicitat-o

reclamanta.

Este adevărat că respectivele acte de impunere apăreau ca fiind legale în raport cu

dispoziţiile din hotărârile Consiliului Local P. referitoare la încadrarea în zonă – dispoziţii în

vigoare la momentul emiterii actelor de impunere – însă declanşarea litigiului în anularea

38

acestor acte de impunere nu era împiedicat de absenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a

respectivelor hotărâri ale Consiliului Local P.

Cu privire la consecinţele omisiunii contestării prealabile a deciziilor de impunere,

Curtea subliniază, în primul rând, că pentru a putea pretinde plata unui impozit, organul fiscal

are obligaţia de a-l calcula şi individualiza într-un înscris care să constituie titlu de creanţă.

Astfel, conform art. 110 alin. (2) din vechiul Cod de procedură fiscală, în vigoare în

perioada în litigiu (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

„colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu

executoriu, după caz‖, iar colectarea constă, conform art. 110 alin. (1) din acelaşi act

normativ, „în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor fiscale‖, stingere care

se face în primul rând prin plată, reglementată de art. 114 Cod de procedură fiscală.

Regula este, aşadar, că pentru a putea colecta impozitul – deci pentru a putea pretinde

plata acestuia de la contribuabil – organul fiscal trebuie să fie în posesia unui titlu de creanţă

sau a unui titlu executoriu.

Titlul de creanta este un act administrativ fiscal, care trebuie să îndeplinească acele

cerinţe de formă imperative prevăzute de Codul de procedură fiscală, inclusiv emiterea lui în

formă scrisă, conform art. 43 din vechiul Cod de procedură fiscală; este un act prin care se

stabileşte şi se individualizează obligaţia fiscală, de unde rezultă că simpla intrare în vigoare a

unei legi de modificare a cuantumului impozitului nu poate constitui un titlu de creanţă,

pentru că acest act normativ nu individualizează creanţa datorată de fiecare contribuabil în

parte.

Astfel, Curtea constată că organul fiscal avea obligaţia de a emite un act administrativ

fiscal prin care stabilea obligaţiile fiscale datorate de reclamant, iar în condiţiile în care nu s-a

făcut dovada emiterii deciziei de impunere pentru impozitul suplimentar, pârâta nu are dreptul

de a proceda la colectarea acestui impozit, pentru că nu are un titlu de creanţă în baza căruia

să pretindă reclamantului plata acestui impozit sau compensarea cu alte sume plătite de

reclamant în vederea stingerii unor obligaţii fiscale aduse la cunoştinţa acestuia.

În speţă, Curtea reţine că această obligaţie a fost îndeplinită de autoritatea pârâtă, fiind

emise deciziile de impunere nr. 2247/16.02.2011, 2247/1/16.02.2011, 2247/2/16.02.2011 şi

2247/3/16.02.2011 ale Oraşului P. şi înştiinţarea de plată nr. 2550/21.02.2011 (filele 84-92

dosar Tribunalul Arad), comunicate reclamantei, prin scrisoare recomandată.

Curtea reţine, astfel, că atât din dispoziţiile legale citate, cât şi din situaţia de fapt din

speţă rezultă că organele fiscale ale Oraşului P., au emis acte administrative – respectiv au

avut manifestări de voinţă emise în regim de putere publică – prin care au impus şi au încasat

impozitul în litigiu.

Or, Curtea remarcă existenţa unei strânse legături între emiterea acestor acte

administrative şi cererea de restituire formulată de reclamantă. În condiţiile în care impozitul

a fost impus prin decizia de calcul, acest act administrativ este actul care s-a adus atingere

drepturilor reclamantei, iar nu refuzul de restituire a impozitului, refuz eventual exprimat la

cererea de restituire astfel formulată. O restituire a impozitului nu poate fi posibilă în absenţa

constatării nelegalităţii actului administrativ de stabilire a acestuia.

Din acest punct de vedere, Curtea consideră că o simplă cerere de restituire este

inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt desfiinţate actele administrative în baza cărora a fost

stabilit şi încasat impozitul contestat, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea

39

contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „persoana vătămată într-un

drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral,

nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în

termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate

şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de

contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al

său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri,

precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim‖.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, persoana vătămată prin impunerea pretins nelegală a unei obligaţii fiscale are

posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ „anularea ...actului, repararea

pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii‖. Curtea reţine, în acest sens, că acest text legal impune

anularea actului de impunere, ca o condiţie preliminară reparării pagubei, respectiv restituirii

sumei încasate nelegal de organele fiscale.

În speţă, Curtea constată, din cuprinsul cererii adresate de reclamantă către organele

fiscale, că acesta a solicitat numai restituirea impozitului, iar nu şi anularea deciziilor de

impunere, în baza cărora a fost impus impozitul contestat.

Curtea consideră că, în condiţiile în care obligaţia fiscală a fost stabilită prin act

administrativ, o cerere de restituire a acestei sume este admisibilă numai în măsura în care se

solicită şi desfiinţarea actelor administrativ-fiscale în baza cărora s-a impus această sumă,

inclusiv a deciziei de respingere a cererii de restituire, în măsura în care s-a emis o astfel de

decizie.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea reţine că acţiunea reclamantului – de

obligare a organelor fiscale la restituirea impozitelor în litigiu, formulată în condiţiile în care

nu a solicitat şi anularea deciziei de impunere în baza cărora s-a stabilit acel impozit – este

inadmisibilă, ţinând seama de dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul

prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual,

reparaţii pentru daune morale‖, precum şi de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, conform cărora persoana vătămată prin impunerea pretins nelegală a taxei de

poluare are posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ „anularea

...actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii‖ – text legal care impune anularea

actului de impunere ca o condiţie preliminară reparării pagubei, respectiv restituirii sumelor

sumei încasate nelegal de organele fiscale.

Această concluzie nu poate fi influenţată de opţiunea reclamantei de a formula o

acţiune în restituirea impozitului în locul unei acţiuni în anularea deciziei de impunere,

deoarece reclamanta are obligaţia de a se conforma reglementărilor Codului de procedură

fiscală, în măsura în care înţelege să solicite restituirea unei sume stabilite printr-un act

administrativ fiscal, având exclusiv posibilitatea de a formula o acţiune în restituire

40

subsecventă acţiunii în anularea deciziei de impunere – acţiune în restituire care ar fi

admisibilă în termenul de 5 ani prevăzută de art. 135 Cod de procedură fiscală. Însă o acţiune

în restituirea obligaţiei fiscale stabilită printr-o decizie de impunere care constituie un act

administrativ şi titlul de creanţă fiscală nu poate fi admisibilă în lipsa contestării prealabile –

în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală – a deciziei de impunere respective.

Reţinând temeinicia excepţiei inadmisibilităţii prezentei acţiuni, Curtea constată

inutilitatea şi imposibilitatea examinării fondului cauzei, acţiunea nefiind admisibilă în raport

cu concluzia reţinută anterior.

În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,

recursul formulat de reclamanta SC D.L. SRL împotriva sentinţei civile nr. 268/11.02.2016,

pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 2816/108/2015 a fost respins ca nefondat, în

temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.

4. Regimul juridic al incompatibilităţilor. Raport de evaluare. Mandat viceprimar

Legea nr.176/2010

Legea nr.161/2003

Legea nr. 313/2015

Legea nr.215/2001

Legea nr.313/2015

În acord cu prevederile art.87 alin. (1) lit. f) din Legea nr.161/2003 „Funcţia de

primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi

vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu funcţia de reprezentant al unităţii

administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau

de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes

naţional”.

Potrivit prevederilor art.91 alin.(3) din acelaşi act normativ „ Alesul local poate

renunţa la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de

incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie. Alesul

local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să

demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în

vigoare a prezentei legi”.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod expres că funcţia de viceprimar este incompatibilă

cu funcţia de reprezentant al Unităţii Administrativ Teritoriale în Adunările Generale ale

societăţilor comerciale de interes local, neimpunând alte cerinţe pentru intervenirea acestui

caz de incompatibilitate.

Curtea nu poate să primească apărarea reclamantului în sensul că nu ar fi

incompatibil, câtă vreme în calitate de reprezentant al comunei B. în Adunarea Generală a

Acţionarilor SC E.O. SRL nu a luat parte la decizii care să îi confere vreun avantaj

patrimonial şi nu a fost retribuit cu nicio indemnizaţie pentru activitatea depusă, întrucât

legiuitorul a reglementat cazul de incompatibilitate vizat de art.87 alin. (1) lit. f) din Legea

41

nr.161/2003, fără să impună condiţia existenţei vreunui folos patrimonial în favoarea

persoanei vizate.

(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,

Sentinţa civilă nr. 95 din 11 aprilie 2016, dr. D.D.-P.)

Prin acţiunea introdusă la Curtea de Apel Timişoara sub nr.1923/59/2015 la data de

21.12.2015, reclamantul C.V.-I., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate –

Inspecţia Judiciară a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună

anularea Raportului de Evaluare nr.429/G/II/23.11.2015 întocmit de către Agenţia Naţională

de Integritate, Inspecţia Judiciară, ca fiind nelegal şi temeinic.

În motivare reclamantul arată că în fapt, în calitate de viceprimar al comunei B. dar şi

de consilier local în conformitate cu prevederile art.57 alin.(7) din Legea nr.215/2001, legea

administraţiei publice locale, republicată cu modificările şi completările ulterioare, prin

Hotărârea Consiliului Local al comunei B. nr. 35 din 30.08.2012 a fost împuternicit să

reprezinte interesele comunei B. în Adunarea Generală a Acţionarilor la S SC E.O. SRL,

operatorul local pentru deşeuri menajere, calitate pe care a deţinut-o până la data de

27.11.2014, dată când a demisionat din funcţia de reprezentant în Adunarea Generală a

Acţionarilor, conform Hotărârii Consiliului Local al comunei B. nr.54 din 27.11.2014, fiind

numită o altă persoană din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei B.

Reclamantul menționează că în cursul lunii martie 2015, Agenţia Naţională de

Integritate i-a comunicat acestuia adresa nr.10870/G/II/13.03.2015 prin care i s-a solicitat un

punct de vedere cu privire la nerespectarea de către reclamant al regimului juridic al

incompatibilităţilor. Susţine că s-a conformat cerinţelor A.N.I. şi a formulat punctul de vedere

în scris, la care a ataşat înscrisurile ce susţin afirmaţiile sale, respectiv: adresă A.N.I nr.10870

/G/II/13.03.2015, răspunsul reclamantului către A.N.I datat 27.03.2015 şi demisia acestuia

adresată la SC E.O. SRL, H.C.L. comuna B. nr. 57 din 27.11.2014, înscrisuri solicitate şi

primite de reclamant de la SC E.O. SRL.

Agenţia Naţională de Integritate a considerat, în urma unor verificări, faptul că

reclamantul a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor, stabilit prin prevederile art.87

alin.(l) , lit."f" din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în

exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi

sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece a deţinut

concomitent funcţia de viceprimar şi calitatea de reprezentant al Unităţii Administrativ

Teritoriale comuna B. în Adunarea Generală a Acţionarilor SC E.O. SRL, operatorul local

pentru deşeuri menajere, în perioada 30.08.2012 la 27.11.2014.

Reclamantul arată că a fost desemnat de către autoritatea deliberativă, respectiv

Consiliul Local al comunei B., şi în baza prevederilor art. 37 din Legea nr. 215/2001, legea

administraţiei publice locale, republicată unde se precizează: „persoanele împuternicite să

reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în societăţi reglementate de Legea

nr.31/1990, republicată , cu modificările şi completările ulterioare, regii autonome de interes

local, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi alte organisme de cooperare sau parteneriat

sunt desemnate prin hotărârea consiliului local, în condiţiile legii, respectându-se configuraţia

politică de la ultimele alegeri locale‖.

42

Reclamantul învederează că nu este incompatibil, conform Raportului de Evaluare al

Agenţiei de Integritate nr.429/G/II/23.11.2015, a cărei anulare o solicită deoarece nu a

participat în calitate de reprezentant al comunei B. în Adunarea Generală a Acţionarilor la

luarea unor decizii care să îi confere vreun avantaj patrimonial, iar pentru activitatea depusă

nu a fost retribuit cu nici o indemnizaţie cum de altfel nu se face vorbire în Raportul de

Evaluare.

Reclamantul arată că nu se încadrează în prevederile art.25 din Legea nr.176/2010

privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi

completarea Legii nr.144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei

Naţionale de Integritate , deci nu sunt incompatibil pentru a se dispune revocarea din funcţia

de viceprimar şi aplicarea interdicţiei de a exercita o funcţie sau demnitate publice pe o

perioadă de 3(trei) ani.

Invocă în acest sens prevederi din motivarea Deciziei nr.163 din 21.01.2015 a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un caz de incompatibilitate stabilită de către Agenţia

Naţională de Integritate, faţă de un ales local care a fost reprezentant al unităţii administrativ

teritoriale în Adunarea Generală a Acţionarilor la o societate comercială: „intimatul-reclamant

în calitate de primar al Municipiului Sibiu şi reprezentant al unităţii administrativ teritoriale în

Adunarea Generală a Acţionarilor SC A.C. SA Sibiu a acţionat pentru un interes social, şi nu

unul personal‖ şi de asemenea, „având în vedere că incompatibilitatea în cauză este generată

exclusiv de cumularea de calităţi de primar cu cea de reprezentant al unităţii administrativ

teritoriale în Adunările Generale ale societăţilor comerciale de interes local, iar în speţă nu s-a

demonstrat că intimatul-reclamat a deţinut această din urmă calitate, criticile recurentei

pârâtei pe acest aspect apar nefondate". În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

dispus anularea Raportului de Evaluare nr.l8367/G/II/24.04.2013 întocmit de Agenţia

Naţională de Integritate.

Reclamantul solicită de asemenea instanţei să constate faptul că funcţia de viceprimar

cu aceea de reprezentant în Adunarea Generală a Acţionarilor nu mai este incompatibilă ca

urmare a prevederilor Legii nr. 313 din 07.12.2015, pentru modificarea Legii serviciilor

comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, unde la articol unic alin.(2) se prevede:"prin

derogare de la prevederile art. 37 şi 92 din Legea nr. 215/2001, republicată , cu modificările şi

completările ulterioare, statutul şi actul constitutiv al asociaţiilor de dezvoltare

intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice se aprobă prin hotărâri ale

autorităţilor deliberative ale unităţilor administrativ teritoriale membre şi se semnează, în

numele şi pe seama acestora, de primarii unităţilor administrativ teritoriale asociate şi/sau,

după caz, de preşedinţii consiliilor judeţene, care sunt după caz, reprezentanţi ai comunelor,

oraşelor, municipiilor şi judeţelor în adunările generale ale asociaţiei, primarii şi respectiv,

preşedinţii consiliilor judeţene î-i pot delega calitatea de reprezentant în adunarea generală a

asociaţiei, prin dispoziţie‖.

Pârâta Agenţia Naţională de Integritate – Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea contestaţiei formulate de reclamantul C.V.-I., împotriva

Raportului de Evaluare nr. 42989/G/II/23.11.2015 întocmit de Inspecţia de Integritate din

cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a retinut ca prin Raportul de evaluare

nr.42989/G/II/23.11.2015 întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate s-a reţinut că

43

reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 30.08.2012 (data desemnării ca

reprezentant prin HCL nr.35/30.08.2012) şi 27.11.2014 (data demisiei din funcţia de

reprezentant conform HCL nr.54/27.11.2014 şi numirea altei persoane) întrucât a deţinut

simultan atât funcţia de viceprimar al comunei B., cât şi calitatea de reprezentant al UAT

Comuna B. în Adunarea Generală a Acţionarilor SC E.O. SRL, încălcând prev.art.87 alin.(1)

lit. f) din Legea nr.161/2003.

Curtea reţine că prin HCL nr.29/19.06.2012 a fost validat mandatul de consilier local

al reclamantului, iar prin HCL nr.31/29.06.2012 reclamantul a fost ales viceprimar al comunei

B.

Se constată că, în acord cu HCL nr.35/30.08.2012 reclamantul a fost desemnat să

reprezinte interesele unităţii administrative teritoriale comuna B. în Adunarea Generală a

Acţionarilor SC E.O. SRL.

Conform adresei nr.194402/22.05.2014 emisă de Oficiul Naţional al Registrului

Comerţului SC E.O. SRL este o societate comercială cu personalitate juridică, având ca

asociaţi 14 unităţi administrativ teritoriale situate pe raza judeţului Caraş-Severin, şi anume:

Consiliul Local C., Consiliul Local C.R., Consiliul Local C., Consiliul Local S.M., Consiliul

Local R., Consiliul Local V., Consiliul Local V., Consiliul Local N., Consiliul Local O.,

Consiliul Local C., Consiliul Local T.M., Consiliul Local G., Consiliul Judeţean C.-S. şi

Consiliul Local B., acesta din urmă fiind reprezentat de reclamant în perioada 21.01.2013 –

22.05.2014.

SC E.O. SRL are ca obiect de activitate domeniul producţie şi serviciilor, activitatea

principală fiind colectarea deşeurilor nepericuloase.

Câtă vreme această societate comercială a fost înfiinţată de un număr de 14 unităţi

administrativ teritoriale de pe raza judeţului Caraş-Severin, necuprinzând şi alte unităţi

administrativ teritoriale din alte judeţe, rezultă că această societate este de interes local, şi nu

de interes regional.

In acord cu prev.art.87 alin.(1) lit. f) din Legea nr.161/2003 „Funcţia de primar şi

viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi

vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu funcţia de reprezentant al unităţii

administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau

de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes

naţional‖.

Potrivit prevederilor art.91 alin.(3) din acelaşi act normativ „Alesul local poate renunţa

la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage starea de

incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie. Alesul

local care devine incompatibil prin aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să

demisioneze din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în

vigoare a prezentei legi‖.

Curtea reţine că reclamantul a demisionat abia la data de 27.11.2014 din calitatea de

reprezentant al UAT Comuna B. în Adunarea Generală a Acţionarilor SC E.O. SRL.

Curtea constată că pârâta în mod legal a emis Raportul de evaluare contestat de

reclamant , aplicând în mod corect prev.art.87 alin.(1) lit. f) din Legea nr.161/2003.

Legiuitorul a stabilit în mod expres că funcţia de viceprimar este incompatibilă cu

funcţia de reprezentant al Unităţii Administrativ Teritoriale în Adunările Generale ale

44

societăţilor comerciale de interes local, neimpunând alte cerinţe pentru intervenirea acestui

caz de incompatibilitate.

Astfel, Curtea nu poate să primească apărarea reclamantului în sensul că nu ar fi

incompatibil, câtă vreme în calitate de reprezentant al comunei B. în Adunarea Generală a

Acţionarilor SC E.O. SRL nu a luat parte la decizii care să îi confere vreun avantaj

patrimonial şi nu a fost retribuit cu nicio indemnizaţie pentru activitatea depusă, întrucât

legiuitorul a reglementat cazul de incompatibilitate vizat de art.87 alin.(1) lit. f) din Legea

nr.161/2003, fără să impună condiţia existenţei vreunui folos patrimonial în favoarea

persoanei vizate.

Totodată, Curtea nu se poate să accepte opinia reclamantului, în sensul că s-ar aplica

prin analogie decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.163/21.01.2015, câtă vreme această

hotărâre judecătorească vizează ipoteza în care e vorba de un operator regional care îşi

desfăşoară activitatea pe teritoriul a două judeţe, în timp ce SC E.O. SRL este un operator

local constituit în vederea gestionării deşeurilor pe raza a 14 unităţi administrativ teritoriale

situate în judeţul Caraş-Severin.

De asemenea, nu sunt aplicabile prevederile art.2 din Legea nr.313/2015, câtă vreme,

acest act normativ se referă la adunările generale ale asociaţilor de dezvoltare intercomunitară,

care sunt definite de Legea nr.215/2001, ca fiind asociaţii cu personalitate juridică, de drept

privat şi de utilitate publică, constituită din două sau mai multe unităţi administrativ

teritoriale, iar în speţa de faţă, SC E.O. SRL este o societate comercială de interes local.

Mai mult, potrivit art. 63 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, activitatea serviciilor

publice de interes local este prestată prin intermediul aparatului de specialitate, iar

reprezentarea autorităţii administrativ teritoriale în adunările generale ale societăţilor

comerciale de interes local se poate realiza şi de către alte persoane stabilite prin hotărârea

consiliului loca, a căror desemnare nu ar încălca prevederile legale privind incompatibilităţile.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a respins acţiunea formulată de

reclamant ca neîntemeiate şi a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

5. Spor de risc acordat personalului silvic. Prevederea sporului în contractul

colectiv de munca. Condiţii de acordare

Legea nr. 46/2008

Legea nr. 130/1996

Legea nr. 62/2011

Legea nr. 330/2009

Hotărârea Guvernului nr. 229/2009

Legea nr. 284/2010

Curtea observă că începând cu 1.01.2010 au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă

inclusiv funcţionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la

art. 18 – 23 şi în cadrul Anexei III, referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor

45

Anexei menţionate, sporul general pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art. 9)

iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%.

Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unică de salarizare

nu a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, o

individualizare din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de

condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.

Având în vedere că statutul personalului silvic este reglementat de Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care prevede că acestui personal îi sunt aplicabile şi

dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici şi întrucât O.U.G.

nr. 59/2000 nu cuprinde reglementări speciale privind salarizarea personalului silvic –

prevăzând numai că salarizarea va fi corelată cu gradul profesional, corelare care se

efectuează prin raportare la regulile de salarizare specifice funcţionarilor publici – fiind

stabilită corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu

categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice prevăzute în Statutul funcţionarilor

publici – Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 330/2009, iar

conform art. 1 alin. (2) din această lege, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în

parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân

în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 2474 din 28 iunie 2016 dr. D.D.-P.)

Împotriva sentinţei civile nr. 109/26.02.2016 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a

declarat recurs reclamantul R.G., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi, în

rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost aceasta

formulată, în sensul obligării pârâtei RNP-Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin la plata

sporului de risc de 25% din salariul de bază începând din luna octombrie 2013 şi până la

momentul rămânerii definitive a hotărârii, actualizat cu rata inflaţiei.

În motivarea cererii arată că din sentinţa recurată rezultă că motivul pentru care a fost

respinsă cererea sa constă în faptul că, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 284/2010,

neprevederea sporului de risc în bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtei are drept consecinţă

neacordarea lui, chiar dacă sporul este prevăzut de Legea nr. 46/2008 actualizată prin Legea

nr. 133/2015 - Cod Silvic.

Apreciază ca fiind nelegală hotărârea primei instanţe, având în vedere faptul că

dispoziţiile Legii nr. 284/2010 nu au fost aplicate niciodată la stabilirea drepturilor sale

salariale, după cum nici Legea nr. 330/2009 nu a fost aplicabilă în cazul său, aspect confirmat

de adresa nr. 1433/11.02.2016 emisă de pârâtă.

Arată că drepturile sale salariale au fost stabilite în baza Contractului colectiv de

muncă şi în conformitate cu Statutul personalului silvic aprobat prin O.U.G. nr. 59/2000.

Curtea de Apel a constatat ca reclamantul R.G. – şef de ocol silvic la Ocolul Silvic

S.M. – a chemat în judecată pârâta Direcţia Silvică Caraş Severin, solicitând instanţei

obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând spor de risc de 25% din salariul de

bază, pe perioada septembrie 2012 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va

pronunţa în cauză, conform art. 127 alin. (3) – (5) din Legea nr. 46/2008 care prevede că

46

personalul silvic beneficiază de spor de risc de 25% din salariul de bază, iar reclamantul

având studiile necesare, fiind şi absolvent de studii superioare, consideră că trebuia să

beneficieze de acest spor.

Reclamantul a mai arătat că prin decizia civilă nr. 8335/10.09.2013 pronunţată de

Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.

4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de risc, decizia fiind

executată de pârâtă, care i-a achitat drepturile obţinute.

Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (5) din Codul silvic – Legea nr.

48/2008, „personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură,

al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang

superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva beneficiază de un spor de risc de 25%

din salariul de bază‖.

Curtea constată că este incontestabilă calitatea reclamantului de personal silvic şi că

art. 127 alin. (5) din Codul silvic stabileşte plata acestui spor indiferent de condiţiile de lucru

şi fără a fi condiţionat de alte aspecte.

Curtea reţine astfel că potrivit art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind noul cod

silvic, personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al

subunităţilor teritoriale ale acestora, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior

şi al Romsilva, beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază. Prin urmare, Curtea

apreciază că dispoziţia legală anterior invocată nu presupune existenţa unor dispoziţii

suplimentare de natură a pune în aplicare efectivă art. 127 alin. (5), nefiind vorba despre sume

de bani imposibil de calculat sau despre existenţa unor criterii de cuantificare întrucât

cuantumul sporului de risc este stabilit de însăşi legiuitor într-un procent fix de 25% din

salariul de bază.

Pe de altă parte, prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 potrivit cărora

autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, elaborează în termen de 12 luni de la

intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de

bune practici şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul

aplicării lor, nu sunt incidente în speţă, acest aspect rezultând şi din interpretarea sistematică a

dispoziţiilor art. 122 prin raportare la art. 127 din Legea nr. 46/2008, dispoziţiile art. 122 alin.

(1) fiind cuprinse la dispoziţiile finale şi tranzitorii ale noului cod silvic fără a se referi expres

la sporul de risc ce a fost pentru prima dată introdus prin dispoziţiile art. 127 alin. (5) din noul

cod silvic. Se observă astfel că Legea nr. 46/2008 nu prevede elaborarea vreunei reglementări

subsecvente care să stabilească modalitatea de punere în aplicare a art. 127 alin (5) nefiind

necesară intervenţia Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care nu are nicio obligaţie

de a lua măsuri suplimentare în acest sens, iar fiecare angajator, ca ordonator de credite,

indiferent de rangul său, avea obligaţia de a pune în aplicare legea fără a fi necesară

intervenţia ministerului.

Curtea reţine că susţinerile pârâtei sunt neîntemeiate în ceea ce priveşte argumentul

potrivit căruia plata sporului de risc nu ar fi cuvenită în baza art. 127 alin. (5) Codul silvic

anterior includerii unei clauze aferente în contractul colectiv de muncă aplicabil părţilor.

Aceasta, deoarece o asemenea interpretare ar fi de natură să lase fără aplicabilitate dispoziţiile

legale exprese în vigoare, lăsând la aprecierea unor particulari aplicarea acestor prevederi,

întrucât încheierea contractelor colective de muncă nu constituie o obligaţie, ci doar o

47

posibilitate în cazul angajaţilor din sistemul bugetar, potrivit art. 12 din Legea nr. 130/1996

privind contractul colectiv de muncă şi ale art. 128 alin. (1) şi art. 138 din Legea dialogului

social nr. 62/2011.

Prin urmare, Curtea constată că dreptul reclamantului la plata sporului de risc pe

perioada solicitată are ca şi temei legal aplicarea art. 127 alin. (5) din Codul silvic, aplicare ce

nu poate fi condiţionată de încheierea unui contract colectiv de muncă referitor la acest aspect,

iar pe de altă parte potrivit art. 38 din Codul muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce

le sunt recunoscute prin lege, iar a aprecia că acestora li se cuvin astfel de drepturi doar

condiţionat de semnarea unor convenţii precum contractele colective de muncă, ar însemna

implicit acceptarea ideii că aceştia pot renunţa la drepturile legal stabilite înainte ca

menţionatele convenţii să producă efecte.

Curtea nu-şi poate însuşi nici argumentul pârâtei privind lipsa fondurilor alocate

pentru plata acestui spor, întrucât recunoaşterea în beneficiul reclamantului a unui drept

bănesc stabilit prin lege nu poate fi condiţionată de demersurile realizate de angajator pentru

asigurarea fondurilor necesare pentru plata sumelor cuvenite, autorităţile centrale având,

astfel, obligaţia plăţii sporurilor stabilite prin lege câtă vreme erau cuprinse într-o dispoziţie

legală aflată în vigoare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 330/2009, Curtea observă că începând cu

1.01.2010 au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă inclusiv funcţionarilor publici, lege care a

reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la art. 18 – 23 şi în cadrul anexei III,

referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor Anexei menţionate, sporul general

pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art. 9) iar pentru anumite categorii de

personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%.

Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unică de salarizare nu

a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, o individualizare

din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de condiţiile concrete în

care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.

Legat de acest aspect, Curtea nu poate reţine apărarea potrivit căreia dispoziţiile Legii

nr. 330/2009 nu ar fi aplicabile reclamantului (întrucât salarizarea personalului silvic nu s-ar

face din fonduri publice, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în a cărei subordine se află

Direcţia Silvică pârâtă, fiind regie autonomă), având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. 1 din

Legea nr. 330/2009, conform cărora „dispoziţiile prezentei legi se aplică:

a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia

Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative

autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat,

bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;

b) personalului din autorităţi şi instituţii publice finanţate din venituri proprii şi

subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat,

bugetele fondurilor speciale;

c) personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri

proprii.

48

Or, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva nu este finanţată exclusiv din venituri

proprii.

Având în vedere că statutul personalului silvic este reglementat de O.U.G. nr. 59/2000,

care prevede că acestui personal îi sunt aplicabile şi dispoziţiile din Legea nr. 188/1999,

privind Statutul funcţionarilor publici şi întrucât O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde reglementări

speciale privind salarizarea personalului silvic – prevăzând numai că salarizarea va fi corelată

cu gradul profesional, corelare care se efectuează prin raportare la regulile de salarizare

specifice funcţionarilor publici – fiind stabilită corelarea gradelor profesionale prevăzute în

Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice

prevăzute în Statutul funcţionarilor publici – Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile şi

dispoziţiile Legii nr. 330/2009, iar conform art. 1 alin. (2) din această lege, „începând cu data

intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului

prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

De asemenea, în măsura în care reclamantul face parte din personalul contractual al

Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 330/2009,

având în vedere art. 2 alin. (3) din această lege, text conform căruia „intră în categoria

personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de

muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi asimilat acestuia, precum şi

personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici‖.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea

reţine că nu mai sunt aplicabile, începând cu data de 1.01.2010, dispoziţiile art. 127 alin. (5)

din Legea nr. 46/2008.

Curtea reţine că deşi Legea – Cadru nr. 330/2009 a fost a fost abrogată prin Legea -

Cadru nr. 284/2010, (privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la

1.01.2011, conform art. 46 din Legea nr. 284/2010), aceleaşi principii de salarizare unitară

sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, conform cărora „începând cu data

intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului

prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege‖.

Este evident că abrogarea Legii nr. 330/2009 produce efecte juridice numai pentru

viitor, astfel încât pe perioada aplicării Legii nr. 330/2009 – respectiv în perioada 1.01.2010-

31.12.2009 – nu putea fi aplicat art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008

De asemenea, şi ulterior datei abrogării Legii nr. 330/2009, conform art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 284/2010 era interzisă stabilirea după anul 2011 şi în continuare a drepturilor

salariale ale funcţionarilor publici prin alte acte normative decât Legea nr. 284/2010.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea conchide că reclamantului i se cuvenea în

mod necondiţionat sporul solicitat doar până la intrarea în vigoare a legii unice de salarizare

nr. 330/2009.

În privinţa jurisprudenţei invocate de reclamant, Curtea observă că prin decizia civilă

nr. 8335/10.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios

administrativ şi fiscal în dosarul nr. 4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia

de acest spor de risc începând cu luna iulie 2009 şi până la data rămânerii irevocabile a

hotărârii, 10.09.2013.

49

Prin urmare, Curtea reţine că reclamantului i s-a recunoscut prin decizia civilă nr.

8335/10.09.2013 a Curţii de Apel Timişoara, dreptul la acordarea sporului de risc până la data

de 10.09.2013, situaţie faţă de care Curtea constată îndeplinirea cerinţelor excepţiei autorităţii

de lucru judecat pentru perioada septembrie 2012-10.09.2013.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 10.09.2013, Curtea subliniază că, în

condiţiile în care reclamantul invocă precedentul judiciar survenit prin pronunţarea deciziei

civile nr. 8335/10.09.2013 a Curţii de Apel Timişoara, din punct de vedere legal, referirile la

hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti nu pot fi luate în considerare, dat

fiind faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (4) din noul Cod de procedură civilă,

potrivit cărora „este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin

hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii‖ – dispoziţie care reia

principiul enunţat de art. 4 din vechiul Cod Civil, conform cărora „este oprit judecătorului de

a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra

cauzelor ce-i sunt supuse‖ – jurisprudenţa unei instanţe naţionale nu constituie izvor de drept

şi nu este obligatorie, cu excepţia soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în

soluţionarea unui recurs în interesul legii şi a hotărârilor Curţii Constituţionale. Or, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat pe calea unui recurs în interesul legii asupra

acestei chestiuni. Prin urmare, în privinţa jurisprudenţei invocate de reclamant, Curtea reţine

că este vorba despre o singură hotărâre a Curţii de Apel Timişoara, nefiind obligatorie în lipsa

dovedirii unei jurisprudenţe stabile şi consolidată a instanţei în această privinţă, prin

depunerea la dosar a mai multor hotărâri în acest sens, precedentul judiciar nefiind considerat

izvor formal de drept în legislaţia română, cu excepţia anumitor categorii de hotărâri

judecătoreşti.

Cu privire la invocarea unei hotărâri irevocabile pronunţate de Curtea de Apel

Timişoara ca instanţă de recurs, Curtea constată necesitatea analizării efectelor jurisprudenţei

acestei instanţe prin raportare la cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei

Europene pentru Drepturile Omului, Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol

adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conţinut:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile

prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau

pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.‖

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt

condiţiile de aplicare a acestui articol.

În această privinţă, Curtea reaminteşte, de pildă, paragrafele nr. 58 şi 59 din hotărârea

Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la 24 mai 2006 în cauza Weissman şi alţii

împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în

care s-a arătat că ―un reclamantă nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei

50

dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile

patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamanta poate

pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de

proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui

exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

şi este similară unei creanţe sub condiţie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de

Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 şi 83, CEDO 2001-VIII, şi

Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69,

CEDO 2002 - VII].

59. Cât despre noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea aminteşte, de asemenea, că,

deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, nu poate fi considerat o "valoare

patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci

când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva

Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)‖.

Or, în prezenta cauză reclamanţii nu au dovedit existenţa unei „jurisprudenţe bine

stabilită‖ în sensul constatării nelegalităţii diminuării salariale la nivelul Curţii de Apel

Timişoara. A fost invocată o singură hotărâre irevocabilă, cu privire la care Curtea constată că

vizează problema drepturilor salariale ale personalului contractual angajat la o instituţie

publică – respectiv o categorie de personal în privinţa căreia nu sunt incidente dispoziţiile

legale referitoare la salarizarea funcţionarilor publici, astfel că eventuala similaritate a

situaţiilor celor două categorii de personal nu poate constitui un argument hotărâtor, în

condiţiile în care există reglementări speciale care întăresc şi subliniază principiul salarizării

funcţionarilor publici exclusiv prin dispoziţiile legale.

Prin urmare, nu se poate reţine în cauză dovedirea unei speranţe legitime recunoscută

reclamanţilor pe cale jurisprudenţială în sensul recunoaşterii drepturilor salariale imputate.

În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea în speţă a art. 6 paragraf 1 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la această

convenţie.

Dimpotrivă, jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara este stabilă în sensul acordării

sporului salariale respectiv numai pe perioada anterioară datei de 1.01.2010 şi nu există nici

un temei pentru modificarea acestei jurisprudenţe în prezent, raportat la faptul că reclamantul

a beneficiat anterior de o hotărârea judecătorească definitivă în sens contrar.

În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,

recursul formulat de reclamantul R.G. împotriva sentinţei civile nr. 109/26.02.2016,

pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 3193/115/2015 s-a respins ca nefondat, în temeiul

art. 496 alin. (1) noul Cod de procedură civilă.

51

§. Drept fiscal

6. Consecința comportamentului fraudulos al furnizorilor de servicii asupra

dreptului de deducere a TVA a achizitorului

Legea nr.571/2003

Ordonanța Guvernului nr.92/2003

Hotărârea Guvernului nr.44/2004

Văzând că organele fiscale au procedat la neacordarea deductibilităţii TVA şi a

cheltuielilor aferente tranzacţiilor efectuate de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL, SC A. VM

SRL şi SC G&C A.C. SRL pe considerentul că societăţile furnizoare prezintă un

comportament fiscal cu risc mare, fiind radiată sau nedepunând declaraţiile şi deconturile de

TVA aferente, Curtea constată că din cuprinsul Legii nr. 571/2003 şi a O.G. nr. 92/2003, nu

pot fi identificate reglementări care să stabilească consecinţe fiscale negative pentru un

cumpărător de bună credinţă în ipoteza în care furnizorul nu ar fi declarat livrările sale, nu

ar fi găsit la sediu sau ar fi fost radiat ulterior efectuării livrărilor.

In jurisprudența sa (hotărârea din 22.10.2015 pronunțată în cauza C-277/14), CJUE

a statuat că „Dispoziţiile celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din

17.05.1997 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe

cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare,

astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie

interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum, cea în discuţie în

litigiul principal, prin care nu i se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere

a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru

motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere

criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent şi că este imposibil

să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se

stabileşte, în raport cu elementele obiective şi fără a se solicita din partea persoanei

impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau

ar fi trebuit să ştie că livrarea menţionare era implicată într-o fraudă privind taxa pe

valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere”.

(Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Sentinţa civilă nr. 167 din 27 iunie 2016, dr. D.D.-P.)

Prin cererile de intervenţie principale, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara

sub nr.503/59/2014, ca urmare a disjungerii din dosarul nr.1357/30/2013 al Curţii de Apel

Timişoara, intervenienţii M.S.M., M.P.D. şi D.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâta

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, ca prin hotărârea ce se va

pronunţa să se dispună anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 4/26.03.2012, întocmită

de Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş, Activitatea de Inspecţie Fiscala,

52

Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 4 cu privire la debitoarea SC R.G. SRL, cu

privire la obligaţiile fiscale ale societăţii în sumă totală de 2.026.259 lei, reprezentând:

524.306 lei, - debit suplimentar la impozit pe profit; 318.255 lei, - dobânzi/majorări aferente

impozitului pe profit; 78.673 lei, - penalităţi aferente impozitului pe profit; 555.383 lei, - TVA

stabilit suplimentar; 446.288 lei, - dobânzi/majorări aferente TVA şi anularea în parte a

Deciziei nr. 1142/608 din 24.07.2012, prin care s-a respins contestaţia înregistrată de

debitoarea SC R.G. SRL (în insolvenţă) împotriva Deciziei de impunere nr. 4/26.03.2011, cu

privire la sumele precizate anterior.

În motivarea cererilor, se arată că, au avut calitatea de unic asociat şi administrator al

Societăţii R.G. SRL (fostă SC A.M.A. SRL) în perioada vizată de măsurile cuprinse în decizia

de impunere nr.4/26.03.2012.

Ca efect al Deciziei de impunere nr.4/26.03.2012, la data de 31.10.2012, SC R.G. SRL

(fostă S.C. A.M.A. S.R.L.) a fost declarată insolvabilă de către Administraţia Finanţelor

Publice pentru Contribuabili Mijlocii, cu bunuri şi venituri urmăribile a căror valoare este mai

mică decât valoarea obligaţiilor fiscale neachitate, şi, în consecinţă, Direcţia Generala a

Finanţelor Publice a Judeţului Timiş a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva

debitoarei, cerere admisă prin Sentinţa civilă nr. 1419/27.06.2013.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice a emis împotriva intervenienților decizii privind

atragerea răspunderii solidare. În fapt, prin deciziile emise s-a antrenat răspunderea solidară a

administratorilor societăţii, pentru plata debitului instituit în sarcina debitoarei SC R.G. SRL

prin Decizia de impunere nr.4/26.03.2012, care face obiectul prezentei acţiuni în contencios

administrativ fiscal. Mai mult decât atât, împotriva sa au fost aplicate măsuri asigurătorii şi a

fost demarată executarea silită, fapt dovedit prin Somaţia nr.44/05.04.2013 şi prin Titlul

executoriu nr.44/05.04.2013.

Având în vedere aceste motive, se solicită a se constata că intervenienţii au un interes

direct, actual şi legitim în a formula prezenta cerere de intervenţie principală, deoarece

constatarea nelegalităţii actelor administrative contestate în prezentul litigiu este singura

modalitate în care se pot exonera de consecinţele răspunderii solidare care s-a antrenat pe

seama lor în baza Deciziei nr. 301 din 27.02.2013.

În motivarea pe fond a cererilor de intervenţie, se arata ca reclamanta SC R.G. SRL

(una şi aceeaşi persoană juridică cu SC A.M.A. SRL), a făcut obiectul unei inspecţii fiscale, al

cărui rezultat este consemnat în Raportul de Inspecţie Fiscala înregistrat sub nr.

2993/30.03.2012.

În Capitolul III al RIF - ului, intitulat „Constatări privind obligaţiile fiscale‖, pct. 3.2.

taxa pe valoare adăugata organul de inspecţie fiscală stabileşte TVA suplimentar de plată

suma de 946.620 lei şi 574.567 majorări aferente.

Deficienţele constatate de organul de inspecţie fiscală au fost, în esenţă, următoarele:

Societatea a dedus în perioada verificata TVA în sumă de 555.383 lei (125.837 lei

aferente achiziţiei de la SC D.E. SRL + 54.720 lei aferent achiziţiei de la G&C A. SRL

+18.468 lei aferent achiziţiei de la SC A. VM SRL + 60.040 aferent achiziţiei de la SC B.C.

SRL, + 296.318 lei aferent achiziţiei de la SC F. SRL = 555.383 lei) achiziţii pentru care

organul de control a considerat că nu s-a dovedit ca sunt urmare a unei livrări (activităţi

economice pe teritoriul României) de la o persoana impozabila care sa fie concretizata intr-o

livrare sau prestare de serviciu.

53

În ceea ce priveşte achiziţiile de la SC D.E. SRL, organul de inspecţie fiscală a reţinut:

SC A. MA SRL, a efectuat de la SC D.E. SRL Bucureşti în sem. I 2007 achiziţii în suma

totala de 788.137 lei, din care valoare fără TVA este de 662.300 lei şi TVA aferenta este de

125.837 lei.

În conformitate cu Metodologia de inspecţie fiscala a TVA s-a solicitat control

încrucişat la SC D.E. SRL Bucureşti. Prin adresa nr. 5218756/07.10.2011 emisă de A.F.P.

sector 1 Bucureşti înregistrata la D.G.F.P. Timiş - AIF sub nr. 10910/19.10.2011 se

precizează ca în data de 07.10.2011 a fost întocmit de către echipa de inspecţie fiscala

Procesul verbal nr. 243 pentru SC D.E. SRL Bucureşti, proces verbal în care se consemnează

ca SC D.E. SRL Bucureşti este declarata contribuabil inactiv începând cu data de 11.06.2009

conform O.P.A.N.A.F. nr. 1167/29.05.2009 de către A.F.P. Sectorul 1 pentru nedepunerea

declaraţiilor aferente anilor 2006-2009. Conform datelor de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul

Bucureşti - Secţia Comerciala, în dosarul nr.9102/3/2007, prin care s-a admis cererea

formulata de reclamanta O.N.R.C. împotriva SC D.E. SRL Bucureşti, s-a dispus dizolvarea

pârâtei ca urmare a nedepunerii situaţiilor financiare anuale. Dosarul privind SC D.E. SRL s-a

transmis către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 cu adresa nr.5218755 din

07.10.2011, în vederea efectuării de cercetări cu privire la existenţa elementelor constitutive

ale unor infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art.9( l), lit. b) şi f) din Legea nr.241/2005,

precum şi a infracţiunilor prevăzute la art. 291 din Codul penal.

În perioada supusa verificării SC A. MA SRL a achiziţionat de la SC D.E. SRL: - cu

factura 15678939/28.05.2007 vată minerală - 8.500 MP în valoare de 121.380 lei din care tva

în suma de 19.380 lei, care a fost înregistrata în contul 371 „Mărfuri‖ şi revândută cu factura

nr. 1 /30.10.2010; - cu factura nr.15679094/16.06.2007 plasă sudata -1.060 buc în valoare de

81.991 lei din care tva în suma de 13.091 lei care a fost înregistrata în contul 371 „Mărfuri‖ şi

revândută cu factura nr.140/24.04.2010, nr.165/10.08.2010, nr. 1/30.10.2010; - cu factura

nr.15679100/20.06.2007 un tractor Joon Deer 7920 şi 3 tractoare New Holand care au fost

înregistrate în registru evidenta mijloace fixe şi revândute cu factura nr.921429/30.06.2007.

Societatea SC A. MA SRL a pus la dispoziţia organului de inspecţie fiscală: facturile

fiscale în original, avizele de însoţire pentru marfa achiziţionată, dovada plătii facturilor.

Marfa achiziţionată a fost destinată revânzării, respectiv utilizata în folosul

operaţiunilor taxabile conform art.145 alin (2) din Codul fiscal.

Cu privire la tranzacţia realizată cu furnizorul SC A. VM SRL, reclamanta SC A.

M.A. SR. a achiziţionat azotat de amoniu în luna mai şi iunie 2007 în valoare de 115.668 lei

din care tva în suma de 18.468 lei (marfa ce a fost revânduta cu facturile nr. 1221088 din

04.06.2007, 1221087 din 04.06.2007, 1221092 din 11.06.2007, 1221090 din 08.06.2007,

1221085 din 31.05.2007, 1221089 din 06.06.2007. Marfa achiziţionată a fost destinată

revânzării, respectiv utilizată în folosul operaţiunilor taxabile conform art.145 alin. (2) din

Codul Fiscal.

Prin adresa emisă de D.G.F.P. Dolj nr. 11832/22.11.2010 şi înregistrată la D.G.F.P.

Timiş sub nr. 13707/29.11.2010 referitoare la controlul încrucişat la SC A. YM SRL, s-a

comunicat faptul că, începând cu data de 27.01.2010, SC A. YM SRL a fost radiată, astfel că

datele solicitate, privind controlul încrucişat, nu au putut fi verificate. Potrivit informaţiilor

din baza de date a D.G.F.P. Dolj societatea menţionata a depus în anul 2007 decontul de TVA

trimestrial iar în anii 2008 şi 2009 declaraţia 300 a fost depusă lunar, cu excepţia lunii iulie

54

2009 când declaraţia nu a fost depusă; declaraţia cod 394 a fost depusa doar pentru semestrul

II 2007 şi semestrul II 2008. Faţă de această situaţie, organul fiscal a refuzat dreptul de

deducere a TVA —ului aferent tranzacţiei, pe considerentul că „achiziţia în valoare de

115.668 lei din care TVA în sumă de 18.468 lei, efectuată de la SC A. VM SRL nu este

certificată ca fiind reală, suspiciunea fiind confirmată de faptul că aceasta (adică SC A. VM

SRL) prezintă un comportament fiscal cu risc mare, întrucât a fost radiată‖.

Reclamanta a arătat că, măsura luată de organele fiscale este lipsită de temei legal.

Se arată că societatea SC A. MA SRL a pus la dispoziţia organului de inspecţie fiscală:

facturile fiscale în original, (cantitatea înscrisă pe facturi nu depăşeşte capacitatea unui mijloc

de transport) şi dovada plătii facturilor — iar în Decizia 1142/608 din 24.07.2012 se arată

expressis verbis faptul că „organul de inspecţie fiscală nu a contestat corectitudinea

documentelor în baza cărora societatea a înregistrat operaţiunile în contabilitate şi a dedus

TVA‖.

Pe de altă parte, se menționează că reclamanta SC A. MA SRL nu poate fi făcută

vinovată nici de radierea SC A. VM SRL, nici de lipsa evidenţei contabile a acesteia din

urmă. La data achiziţiilor societatea SC A. VM SRL nu era radiată şi nici inactivă, astfel încât

societatea reclamantă nu putea manifesta nici o suspiciune cu privire la riscul vreunei fraude.

În consecinţă, refuzul organului fiscal de a recunoaşte reclamantei dreptul de deducere TVA

—ului aferent tranzacţiei, în sumă de 18.468 lei este nelegal.

Se mai arată că, SC A. MA SRL a achiziţionai cu factura nr. 6866147/22.06.2007 de la

SC G&C A.C. SRL Bucureşti un mijloc fix (vola) în valoare de 288.000 lei şi tva în suma de

54.720 lei.

Bunul achiziţionat de la SC G&C A.C. SRL Bucureşti a fost recepţionat şi achitat în

totalitate.

Se învederează ca societatea SC A. MA SRL a pus la dispoziţia organului de inspecţie

fiscală: factura fiscală în original şi dovada plătii factorilor.

Această livrare nu a fost declarată de SC G&C A.C. SRL Bucureşti în declaraţia cod

"394".

Întrucât societatea este declarată inactivă din 26.02.2008 şi neplătitoare de TVA din

data de 01.03.2008, organul de inspecţie a refuzat societăţii reclamante recunoaşterea

dreptului de deducere a tva — ului aferent tranzacţiei, în sumă de 54.720 lei.

Pentru prestaţiile efectuate de SC B.C. SRL organul de inspecţie fiscală a refuzat

recunoaşterea dreptului de deducere a TVA - ului, pe considerentul că reclamanta nu a fost în

măsură să prezinte situaţiile de lucrări. Cu toate acestea, la contestaţia împotriva Raportului de

inspecţie fiscală, reclamanta a anexat Planul de afaceri întocmit de către SC B.C. SRL, în baza

contractului nr.3/17.12.2009 şi a facturii nr.153/17.12.2009, însă această probă nu a fost

considerată îndestulătoare de către organul fiscal, deoarece „nu reprezintă un document

justificativ(...), având în vedere că acesta nu are nici un element de identificare referitor la

titularii acestuia, semnături, termenul de realizare etc.

Cu privire la achiziţiile de la SC F. SRL organul de inspecţie fiscala a reţinut că în

perioada verificata SC A. MA SRL a înregistrat în gestiunea societăţii şi în evidenţa contabila

facturi fiscale de bunuri provenite de la SC F. SRL după cum urmează: - în luna septembrie

2009 factura nr. 1035/11.09.2009 în valoare de 70.888 lei din care TVA în suma de 11.318 lei

(un scarificator cu tăvălugi în contul de mijloace fixe); - în luna noiembrie 2009 factura nr.

55

1162/03.11.2009 în valoare de 1.785.000 lei din care TVA în suma de 28.5.000 lei (1000 kg

complexe).

Toate aceste bunuri au fost revândute (cu TVA). Organul de inspecţie a considerat că

achiziţiile efectuate de la SC F. SRL nu sunt certificate ca fiind reale şi nu a recunoscut

deductibilitatea TVA-ului în sumă totală de 296.318 lei, pe considerentul că „aceste livrări nu

au fost declarate de către SC F. SRL în declaraţia cod 394 şi întrucât „din informaţiile

prezentate cu ocazia verificării încrucişate efectuată de organele fiscale aparţinând D.G.F.P.

Dolj, SC F. SRL nu funcţionează la sediul declarat, neputându-se efectua verificarea

aspectelor sesizate de organele de inspecţie aparținând D.G.F.P. Timiş‖.

Măsura luată de organul fiscal este lipsită de temei legal, în sensul că în mod eronat nu

a fost recunoscut dreptul reclamantei la deducerea TVA-ului, în sumă de 296.318 lei.

Prin sentinţa civilă nr.180/23.06.2014 pronunţată în dosarul nr.503/59/2014, Curtea de

Apel Timişoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor M.S.M.,

M.P.D. şi D.S., a respins cererile de intervenţie principale în interesul intervenienţilor

formulate de a intervenienţii M.S.M., M.P.D. şi D.S. în contradictoriu cu pârâta Direcţia

Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, ca fiind formulate de persoane care nu

justifică calitatea procesuală activă şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs intervenienţii M.S.M., M.P.D. şi D.S.,

solicitând admiterea recursului, şi, având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără

a intra în cercetarea fondului, iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară

administrarea de probe [art. 312 alin. (3) şi (5) din vechiul C.pr.civ.], să se dispună casarea

sentinţei nr.180/23.06.2014, cu consecinţa trimiterii cauzei la Curtea de Apel Timişoara spre

rejudecare.

Prin decizia nr. 911 din 2.03.2015 pronunţată în dosarul nr.503/59/2014, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de M.S.M., M.P.D. şi D.S. împotriva sentinţei

civile nr.180/23.06.2014 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi

fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr.503/59/2014* la

data de 12.05.2015.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată ca intervenienţii M.S.M.,

M.P.D. şi D.S. au formulat cerere de intervenţie principal în interes propriu în cadrul

dosarului nr.1357/30/2013, dosar care avea ca obiect cererea SC R.G. SRL în contradictoriu

cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş de anulare a raportului de inspecţie

fiscală nr.2933/30.03.2012, deciziei de impunere nr.4/26.03.2012 şi a deciziei

nr.1142/608/24.07.2012, precum şi de exonerare a acesteia de la plata sumei de 2.026.259 lei.

Acest din urmă dosar a fost suspendat în temeiul art.155 ind.1 Cod procedură civilă iar

cererile de intervenţie formulate de intervenienţi au fost disjunse, formându-se dosarul

nr.503/59/2014.

Parata a solicitat respingerea ca rămase fără obiect a cererilor de intervenţie voluntară

principale formulate de M.S.M., M.P.D. şi D.S. reclamanţi intervenienți în prezenta cauză, ca

urmare a faptului că prin Hotărârea Nr. 120/2015 din 18.05.2015 s-a admis excepţia perimării

acţiunii principale formulată de SC R.G. SRL (fosta SC A. MA SRL) prin lichidator în

dosarul nr. 1357/30/2013 al Curţii de Apel Timişoara din care s-au disjuns cererile de

56

intervenţie de anulare a aceloraşi acte administrativ fiscale ce formează obiectul prezentei

cauze.

Fata de împrejurarea ca cererile de intervenție in interes propriu au fost admise in

principiu, formându-se un dosar distinct in care acestea urmează sa se soluționeze si, văzând

decizia nr.911 din 2.03.2015 pronunţată în dosarul nr.503/59/2014, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, obligatorie pentru instanța de judecata, Curtea va respinge excepția lipsei de obiect

invocata de parata, neavând nici un fel de relevanta soluția perimării dosarului ca a avut ca

obiect cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta SC R.G. SRL.

Pe fondul cererilor, Curtea constata ca prin decizia de impunere nr.4/26.03.2012 s-au

reţinut în sarcina SC R.G. SRL o serie de obligaţii fiscale, şi anume: 524.306 lei reprezentând

debit suplimentar la impozitul pe profit; 318.255 lei cu titlu de dobânzi, majorări aferente

impozitului pe profit; 78.673 lei reprezentând penalităţii aferente impozitului pe profit;

555.383 lei reprezentând TVA stabilit suplimentar; 446.288 lei reprezentând dobânzi şi

majorări aferente TVA şi 103.354 lei reprezentând penalităţii aferente TVA.

Împotriva acestei decizii SC R.G. SRL a formulat contestaţie în procedura

administrativă prealabilă, contestaţie care a fost respinsă prin decizia nr.1142/608/24.07.2012.

În fapt, Curtea constată că reclamanta a fost supusă unui control din partea pârâtei

având drept obiective verificarea modului de constituire, declarare, virarea impozitului pe

veniturile microîntreprinderii pe perioada 02.05.2006 – 31.12.2006 şi a impozitului pe profit

pe perioada 02.05.2006 – 31.12.2006, a modului de constituire, declarare şi virare a TVA pe

perioada 02.05.2006 – 31.03.2010, a modului de constituire, declarare şi virarea impozitului

pe salarii, precum şi a contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat şi de sănătate pe aceeaşi

perioadă, a impozitului pe veniturile din dividende pentru perioada 02.05.2006 – 31.12.2009

şi a impozitului pe veniturile nerezidenţilor pentru perioada 02.05.2006 – 31.12.2009.

Faţă de împrejurarea că au fost constatate neconcordanţe semnificative în declaraţia

Cod 394 s-au solicitat de către pârâtă controale încrucişate la societăţile din ţară cu care

reclamanta a avut relaţii comerciale, s-a dispus suspendarea inspecţiei fiscale pe baza

referatului nr.5397/07.05.2010, inspecţia fiind reluată începând cu data de 19.12.2011.

Ca urmare a acestui control a fost perfectat Raportul de inspecţie fiscală

nr.2933/30.03.2012, în temeiul căruia a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile

fiscale suplimentare de plată nr.4/26.03.2012.

În temeiul acestei decizii a fost stabilit în sarcina SC R.G. SRL un debit în cuantum de

2.607.039 lei din care 589.933 cu titlu de impozit pe profit, 407.429 lei dobânzi aferente

impozitului pe profit, 88.490 lei penalităţi aferente impozitului pe profit, 946.620 lei cu titlu

de TVA, 468.673 lei reprezentând majorări aferente TVA şi 105.894 lei penalităţi aferente

TVA.

În considerentele prezentei sentinţe, Curtea va analiza actele administrative contestate

exclusiv prin prisma criticilor formulate de reclamantă.

Astfel, Curtea reţine că reclamanta a dedus în perioada verificată de către pârâtă TVA

în sumă de 555.383 lei (125.837 lei aferentă achiziţiei de la SC D.E. SRL; 54.720 lei aferent

achiziţiei de la SC G&C Activ SRL; 18.468 lei aferent achiziţiei de la SC A. VM SRL;

60.040 lei aferent achiziţiei de la SC B.C. SRL şi 296.318 lei aferent achiziţiei de la SC F.

SRL), achiziţii pentru care pârâta a apreciat că nu s-a dovedit că sunt urmare a unei livrări de

la o persoană impozabilă care să fie concretizată într-o livrare sau prestare de serviciu.

57

În ceea ce priveşte achiziţia de la SC D.E. SRL, pârâta a reţinut că SC D.E. SRL

Bucureşti nu a declarat şi nu a depus declaraţii, deconturi TVA şi bilanţ contabil pentru

operaţiunile efectuate, context în care s-a apreciat de către pârâtă că operaţiunile nu sunt

considerate operaţiuni impozabile din punct de vedere al TVA, conform art.126 alin.6 din

Legea nr.571/2003.

Din cuprinsul dosarului administrativ, Curtea constată că SC R.G. SRL a efectuat

achiziţii de la SC D.E. SRL Bucureşti în lunile mai şi iunie 2007, achiziţii ce au constat în

vată minerală 8.500 m.p. achiziţionaţi cu factura nr.15678939/28.05.2007 în valoare de

121.380 lei (TVA 19.380 lei); plasă sudată 1.060 bucăţi achiziţionată cu factura

nr.15679094/16.06.2007 în valoare de 81.991 lei (TVA 13091 lei); 4 tractoare cu factura

15679100/20.06.2007 care au fost înregistrate în Registrul evidenţei mijloacelor fixe.

Curtea reţine că vata minerală şi plasa sudată au fost revândute ulterior în anul 2010

conform facturilor nr.140/24.04.2010, 165/10.08.2010 şi 1/30.10.2010, iar cele 4 tractoare au

fost revândute cu factura nr.921429/30.06.2007.

Curtea reţine că în cuprinsul actelor administrative contestate pârâta nu a contestat

caracterul real al documentelor în baza cărora reclamanta a înregistrat în contabilitate

achiziţiile anterior menţionate, reţinând doar că SC D.E. SRL nu a declarat şi nu a depus

declaraţii, deconturi TVA şi bilanţ contabil pentru operaţiunile efectuate, apreciind că aceste

achiziţii nu sunt urmare a unei livrări de la o persoană impozabilă.

Faţă de împrejurarea că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar rezultă realitatea

achiziţiilor făcute de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL, bunurile achiziţionate fiind ulterior

revândute, Curtea constată că aceste achiziţii au fost realizate în folosul operaţiunilor taxabile

şi în scopul obţinerii de venituri impozabile.

În ceea ce priveşte achiziţiile făcute de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL în lunile mai

şi iunie 2007, şi anume azotat de amoniu în valoare de 115.668 lei (TVA 18.468 lei), Curtea

constată că organele de control a stabilit că aceste achiziţii nu ar fi reale şi nu s-a putut dovedi

că ar fi urmarea unor livrări efectuate de o persoană impozabilă, această suspiciune fiind

confirmată şi de împrejurarea că furnizorul prezintă un comportament fiscal cu risc mare,

fiind radiat. În consecinţă, organele de control au stabilit că aceste cheltuieli sunt

nedeductibile din punct de vedere fiscal şi au refuzat acordarea dreptului de deducere a TVA

aferent acestor achiziţii.

Din ansamblul probator administrat în cauză, Curtea constată că azotatul de amoniu

achiziţionat de la SC D.E. SRL a fost revândut către SC M.A. SRL, conform facturii

nr.921425/25.06.2007, către SC M.C. SRL, conform facturii nr.921426/25.06.2007 şi către

SC I.&E. SRL, cu factura nr. 921424/25.07.2007.

Curtea constată că din cuprinsul Raportului de expertiză administrat în cauză rezultă

corectitudinea documentelor în baza cărora SC R.G. SRL a înregistrat în evidenţele contabile

şi a dedus TVA aferentă acestor achiziţii.

Raportat la aceste aspecte, văzând şi că marfa respectivă a fost revândută, Curtea

constată că achiziţiile anterior menţionate au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile şi a

realizării de venituri impozabile.

În ceea ce priveşte achiziţia efectuată de la SC G&C A.C. SRL, Curtea constată că

aceasta a fost efectuată la data de 22.06.2007, constând într-un mijloc fix în valoare de

288.000 lei (TVA 54.720 lei), fiind înregistrată în contabilitate pe baza facturii

58

nr.6866147/22.06.2007. Curtea reţine că mijlocul fix a fost recepţionat şi achitat în totalitate

prin foi de vărsământ în intervalul 06.08.2007 – 18.08.2007.

Curtea reţine că acest mijloc fix a fost revândut la data de 29.06.2007 către SC G.C.

SRL, conform facturii nr.921428.

Organele de inspecţie fiscală au reţinut că SC G&C A.C. SRL are un comportament

fiscal cu risc mare, fiind declarată inactivă din 26.02.2008 şi neplătitoare de TVA din

01.03.2008, precum şi împrejurarea că această societate nu a depus declaraţii din data de

14.08.2006, deconturi de TVA din 24.07.2006 şi bilanţul contabil din anul 2005.

Raportat la împrejurarea că din documentele depuse la dosar rezultă veridicitatea

înscrisurilor în baza cărora s-au realizat înregistrările în contabilitate, văzând că mijlocul fix a

fost revândut ulterior, Curtea constată realitatea operaţiunilor desfăşurate de SC R.G. SRL,

această achiziţie fiind folosită de societate în scopul operaţiunilor sale taxabile şi realizării de

venituri impozabile.

Văzând că organele fiscale au procedat la neacordarea deductibilităţii TVA şi a

cheltuielilor aferente tranzacţiilor efectuate de SC R.G. SRL de la SC D.E. SRL, SC D.E.

SRL şi SC G&C A.C. SRL pe considerentul că societăţile furnizoare prezintă un

comportament fiscal cu risc mare, fiind radiată sau nedepunând declaraţiile şi deconturile de

TVA aferente, Curtea constată că din cuprinsul Legii nr.571/2003 şi a O.G. nr. 92/2003, nu

pot fi identificate reglementări care să stabilească consecinţe fiscale negative pentru un

cumpărător de bună credinţă în ipoteza în care furnizorul nu ar fi declarat livrările sale, nu ar

fi găsit la sediu sau ar fi fost radiat ulterior efectuării livrărilor.

Faţă de comportamentul fraudulos al furnizorilor, conform art. 67 din O.G. nr.

92/2003 organele de inspecţie fiscală erau îndreptăţite să stabilească baza de impunere prin

estimare în ipoteza contribuabililor care nu prezintă evidenţa contabilă, nu depun declaraţiile

fiscale sau în ipoteza în care evidentele contabile sau declaraţiile depuse sunt incorecte sau

incomplete.

Intervenienții susțin că nu este rezonabil să-i fie imputată societăţii achizitoare o

eventuală fraudare a mecanismului TVA de către furnizorii săi.

În jurisprudența sa (hotărârea din 22.10.2015 pronunțată în cauza C-277/14), CJUE a

statuat că „Dispoziţiile celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17.05.1997

privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri –

sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost

modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în

sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum, cea în discuţie în litigiul principal,

prin care nu i se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea

adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a

fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de

această reglementare, drept un operator inexistent şi că este imposibil să se stabilească

identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în

raport cu elementele obiective şi fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a

căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că

livrarea menţionare era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a

cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere‖.

59

În considerentele acestei hotărâri, instanţa comunitară a menționat că: „Este sarcina

administraţiei fiscale care a constatat fraude sau neregularităţi comise de persoana care a

emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective şi fără a solicita din partea

destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar ştia sau ar fi

trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-

o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere;

administraţia fiscală nu poate impune totuşi în general respectivei persoane impozabile, pe de

o parte, să verifice dacă emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se

solicită exercitarea acestui drept dispune de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi

dacă şi-a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-ului pentru a se asigura că nu

există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună

de documente în această privinţă.‖

Văzând situaţia de fapt reţinută în urma administrării probatoriului în cauză, raportat la

jurisprudenţa CJUE, Curtea constată că este nelegală practica organelor fiscale de a nu

recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA achitată pentru bunuri care

au fost livrate pentru considerentul că factura a fost emisă de un operator care trebuie

considerat drept un operator inexistent, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în raport de

elemente obiective şi fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror

sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrarea

menţionată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoare adăugată.

Astfel fiind, Curtea reţine că organele fiscale nu au probat în speţa de faţă implicarea

SC R.G. SRL în comportamentul fiscal cu risc mare al societăţilor furnizoare, context în care

este nelegal refuzul acestora de acordarea dreptului de deducere a TVA aferent achiziţiilor de

la furnizorii în cauză.

Mai mult, nu se poate reţine culpa societăţii achizitoare în nedeclararea de către

furnizori a deconturilor de TVA sau a bilanţurilor contabile.

În plus, astfel cum s-a arătat anterior în considerentele sentinţei, Curtea constată că

operaţiunile efectuate de reclamantă în cadrul raporturilor cu SC D.E. SRL, SC D.E. SRL şi

SC G&C A.C. SRL sunt reale, fiind înregistrate în mod corect în evidenţele contabile ale

societăţii, context în care este evident că achiziţiile au fost utilizate în scopul operaţiunilor

taxabile şi a realizării de venituri impozabile.

Astfel fiind, Curtea constată că în mod nelegal organele fiscale au procedat în mod

eronat prin refuzul acordării dreptului de deducere a TVA aferent acestor achiziţii.

Curtea reţine că societatea a înregistrat în luna septembrie 2007 cheltuieli privind

calamităţile la soia şi porumb în sumă de 130.615 lei reprezentând contravaloarea culturii de

soia şi porumb degradate din cauza secetei excesive.

Curtea reţine că SC R.G. SRL avea perfectat cu SC A. SA un contract de asigurare

care însă nu era de tip All Risks, fiind exceptat riscul de secetă. În acord cu prevederile Legii

nr. 381/2002 şi ale Ordinului nr. 419/2002 Guvernul, la propunerea Direcţiei Agricole

Judeţene, are obligaţia să acorde despăgubiri pentru zonele declarate calamitate ca urmare a

secetei.

Astfel, reclamanta nu a obţinut despăgubiri de la societatea de asigurare, însă în

temeiul Procesului verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole şi a

dispoziţiilor legale anterior menţionate, Direcţia Agricolă Timiş a solicitat Ministerului

60

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale declararea judeţului Timiş drept judeţ calamitat pentru

producţia de soia şi porumb, însă Guvernul nu a declarat această zonă drept zonă calamitată.

Faţă de împrejurarea că nu s-au acordat despăgubiri, SC R.G. SRL a înregistrat pe

cheltuieli suma de 130.615 lei.

Conform probelor depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta a deţinut

documentele prevăzute de legislaţia în vigoare, însă nu a obţinut despăgubiri întrucât zona nu

a fost declarată ca zonă calamitată.

În ceea ce priveşte achiziţia de mărfuri de la SC F. SRL, în valoare de 1.559.570 lei

(TVA 296.318 lei) conform facturilor nr.01162/03.11.2009 şi nr.010135/11.09.2009, Curtea

constată că organul fiscal a reţinut că SC F. SRL nu mai este înregistrată în scopuri de TVA

începând cu 20.01.2009, nu a declarat aceste livrări în Declaraţia Cod 394, constatând că

aceste achiziţii nu sunt rezultatul unei activităţi economice care să fie concretizată într-o

livrare sau prestare de serviciu de la o persoană impozabilă.

Curtea reţine că SC F. SRL a fost înregistrată ca plătitoare de TVA în perioada

13.02.2008 (data înregistrării în scopuri de TVA) – 20.01.2009 (data anulării înregistrării în

scopuri de TVA).

În conformitate cu Nota de recepţie intrare nr.108/01.10.2009, Fişa de magazie

01.10.2009-31.03.2010 şi factura de vânzare nr.138/23.03.2010, Curtea constată că bunul

achiziţionat cu factura nr.1035/11.09.2009 a fost revândut societăţii SC I.&E. SRL.

În acord cu concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză, între Fişa de

magazie şi facturile de revânzare a bunurilor ce fac obiectul facturii nr.1162/03.11.2009 există

o serie de diferenţe, şi anume preţul de vânzare menţionat în facturile nr.119 şi nr.120 în sumă

de 1.550 lei sunt diferite de preţul de vânzare menţionat în Fişa de magazie, anume de 1.600

lei, context în care, Curtea constată că nu se poate concluziona că toate bunurile achiziţionate

de la SC F. SRL, în temeiul Facturii nr.1162/03.11.2009 au fost livrate, fiind folosite de

societate în scopul operaţiunilor sale taxabile şi realizarea de venituri impozabile.

Prin urmare, Curtea constată că în ceea ce priveşte achiziţiile ce au făcut obiectul

Facturii nr.1035/11.09.2009, acestea sunt reale, bunurile fiind revândute de către SC R.G.

SRL, conform Facturii nr.138/23.03.2010.

Raportat la jurisprudenţa comunitară menţionată anterior în cuprinsul considerentelor,

constatând realitatea achiziţiilor anterior precizate, ce fac obiectul Facturii

nr.1035/11.09.2009, Curtea constată că aceste achiziţii au fost efectuate în scopul

operaţiunilor taxabile şi în scopul obţinerii de venituri impozabile, organul de control

procedând în mod eronat la neacordarea dreptului de deducere a TVA şi a cheltuielilor

aferente acestor achiziţii.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a admis în parte cererile de intervenție în

interes propriu formulate de intervenienții în interes propriu şi în consecinţă, a anulat în parte

actele administrative reprezentate de Raportul de inspecție fiscală nr.2933/30.03.2012 a

D.G.F.P. Timiș – Serviciul I.F.P.J.4, de Decizia de impunere nr.4/26.03.2012 emisă de

D.G.F.P. Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul Inspecție Fiscală Persoane

Juridice 4 şi de Decizia nr.1142/608/24.07.2012 emisă de D.G.F.P. Timiș - Activitatea de

Inspecție Fiscală - Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Juridice 4, în ceea ce privește pe de o

parte, sume referitoare la calamităţile soia şi porumb şi sumele stabilite suplimentar pentru

achizițiile de la SC D.E. SRL, SC D.E. SRL şi SC G&C A.C. SRL, şi anume: suma de

61

223.842 lei reprezentând TVA stabilit suplimentar, suma de 300.643 lei reprezentând majorări

de întârziere aferente TVA, suma de 72.318 lei reprezentând penalități aferente TVA, suma de

161.154 lei cu titlu de impozit pe profit, suma de 280.709 lei reprezentând majorări aferente

impozitului pe profit şi suma de 61.180 lei reprezentând penalități aferente impozitului pe

profit, şi pe de altă parte, sumele stabilite suplimentar pentru achiziţii de la SC F. SRL,

aferente facturii nr.1035/11.09.2009, şi anume suma de 11.318 lei reprezentând TVA stabilit

suplimentar şi accesorii aferente acestei sume în cuantum de 7.090 lei, şi impozit pe profit

stabilit suplimentar şi accesorii aferente acestuia.

Curtea a respins în rest acțiunea intervenienților.

7. Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Condiţii

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004

Legea nr. 571/2003.

Art. 145 alin. (2) Cod fiscal impune condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către

persoana impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze

bunurile sau serviciile care „sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile”.

Utilizarea expresiei „destinate utilizării în folosul...” implică faptul că serviciile –

respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă – trebuie să

fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate

al persoanei solicitante.

Curtea subliniază în acest context că legea se referă la bunuri sau servicii care „sunt

destinate utilizării...”, ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza serviciile respective în

folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării lor în acest scop.

Or, Curtea reţine că in speța nu s-a făcut dovada realității operațiunilor exercitate de

reclamanta si implicit a intenției acesteia de a realiza in concert aceste operațiuni.

Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,

conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite maximale care determină

simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a aproba rambursarea TVA-ului

achitat în vederea realizării unor operaţiuni taxabile:

- bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei activităţi

economice, fiind necesară, intenţia privind iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14

februarie 1985 - Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83);

- dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor evenimente

dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului nu a folosit bunurile

sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni taxabile (Hotărârea din 15

ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);

Astfel fiind, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de

elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică trebuie să fie considerat drept

persoană impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în

conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce

62

imediat TVA ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea

operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere.

Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că

dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile de a realiza

operaţiuni taxabile, intenție, care, in speța de fata nu a fost dovedita de către reclamanta.

Astfel, nu împrejurarea ca reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus a determinat

respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intenției acesteia de a realiza in concret

operațiuni taxabile.

(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,

Sentinţa civilă nr. 126 din 16 mai 2016, dr. D.D.-P.)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 501/59/2015 la data

de 03.04.2015 reclamanta SC W.E.M. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a

Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraș-Severin, a

solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună anularea Deciziei de

impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru

persoane juridice nr. F-CS 155/30.12.2013 emisă de AJFP Caras-Severin în ceea ce priveşte

respingerea la rambursare a TVA in suma de 2.586.783 lei; anularea Dispoziţiei privind

măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.58/30.12.2013 emisă de AJFP Caras-

Severin; anularea Deciziei nr. 2690/893/28.10.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a

Finanţelor Publice Timişoara cu ocazia soluţionării contestaţiei formulată împotriva deciziei

de impunere; obligarea pârâtei să ramburseze suma de 2.586.783 lei, reprezentând TVA ce a

fost respinsă la rambursare prin decizia de impunere; obligarea pârâtei la plata dobânzilor, in

conformitate cu prevederile art. 124 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată,

privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, de la data

expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu

opţiune de rambursare şi până Ia data rambursării efective a sumei de 2.586.783 Iei; și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa pronunţata, Curtea a constatat ca reclamanta a fost supusă unei inspecţii

fiscale parţiale privind taxa pe valoarea adăugată, care a vizat perioada 01.04.2010 -

30.06.2013, fiind emis de către AJFP Caraş-Severin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-CS

122/30.12.2013 (filele 61-72). În baza acestui act, prin care s-a reţinut în esenţă lipsa intenţiei

reclamantei de desfăşurare a operaţiunilor taxabile, a fost emisă de către aceeaşi autoritate

fiscală Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-CS 155/30.12.2013 (filele 199-204), prin care

a fost respinsă cererea de rambursare TVA în sumă de 2.586.783 lei, precum şi Dispoziţia de

măsuri nr. 58/30.12.2013 (fila 205 dosar fond), prin care s-a dispus înregistrarea în evidenţele

contabile a sumei menţionate.

Împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere reclamanta a

formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr.2690/893/28.10.2014, emisă de

DGRFP Timişoara (filele 20-59).

În cadrul litigiului de faţă reclamanta solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti

prin care să se dispună anularea actelor administrativ fiscale menţionate, susţinând în esenţă

63

că decizia de soluţionare a contestaţiei este nemotivată, autoritatea fiscală preluând

constatările inspectorilor fiscali; că intenţia de a desfăşura operaţiuni taxabile trebuia evaluata

în acord cu dispoziţiile pct. 45 din Normele metodologice de aplicare a art. 145 din Codul

fiscal şi pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 153 din

Codul fiscal, aceasta fiind dovedită de angajarea costurilor cu concesionarea, pe o durata de

49 ani, a terenului pe care trebuie amplasat parcul eolian, asistenţă juridică, administrarea

parcurilor eoliene, proiectare urbană, chiria, evaluarea de mediu, servicii topografice, studii de

soluţie privind racordarea parcului eolian la sistemul energetic naţional, analize de vânt etc.;

că nicio dispoziţie de drept material fiscal nu impune, pentru exercitarea dreptului de

deducere, finalizarea unei investiţii într-un anumit termen şi garanţia ca aceasta investiţie va

genera venituri, neexistând vreun element din care să rezulte că a decis abandonarea

investiţiei şi neavând relevanţă nici măcar abandonarea unei investiţii, dacă intervine din

circumstanţe care nu depind de voinţa sa; că faptul generator nu reprezintă o cerinţa pentru

exercitarea dreptului de deducere, condiţia primordială, prevăzută de art. 145 alin. (1) din

Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere, fiind aceea ca TVA să fie exigibilă,

fiind prin urmare neavenită invocarea de către pârâte a dispoziţiilor art. 1341 alin. (1) şi alin.

(7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; şi că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din

Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind

Codul fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, sunt străine de natura pricinii, întrucât se refera Ia

impozitul pe profit şi, mai mult decât atât, în cuprinsul deciziei de soluţionare sunt citate, în

mod eronat, dispoziţii care nu mai erau în vigoare în perioada supusă controlului.

Faţă de cuprinsul actelor de la dosarul cauzei, raportat la prevederile legale incidente

în speţa de faţă, Curtea constată că motivele invocate de reclamantă cu privire la nelegalitatea

actelor fiscale contestate sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că decizia de soluţionare a

contestaţiei ar fi nemotivată, Curtea o înlătură, observând că această decizie cuprinde atât

prezentarea stării de fapt cât şi normele legale incidente. Împrejurarea că înainte de analiza în

concret a argumentelor contestatoarei sunt prezentate punctele de vedere ale petentei şi ale

inspectorilor fiscali care au întocmit actele contestate nu conduce la concluzia unei nemotivări

ori la concluzia lipsei argumentaţiei proprii a organului de soluţionare a contestaţiei. Şi

aceasta întrucât prezentarea punctelor de vedere pe care trebuie să le analizeze autoritatea

competentă în soluţionarea contestaţiei este firească şi necesară pentru asigurarea coerenţei

unei astfel de decizii, respectiv pentru asigurarea înţelegerii în ansamblu a problematicii

supuse analizei.

În ceea ce priveşte criticile aduse de reclamantă care vizează însuşi dreptul de

deducere, Curtea constată ca motivul respingerii de către organele fiscale a cererii de

rambursare TVA aferentă costurilor menţionate a fost reprezentat în esenţă de împrejurarea că

reclamanta nu a dovedit intenţia reală de dezvoltare a parcului eolian, majoritatea cheltuielilor

fiind efectuate pentru consultanţă ori închirieri de spaţii nefolosite de reclamantă, fără a

demara demersuri concrete pentru punerea în aplicare a planului de afaceri, lipsind

amenajarea terenului concesionat de la Consiliul Local al Comunei I. a, a drumurilor de

acces, a eventualele studii geotehnice, platforme de lucru sau alte elemente din care sa rezulte

ca terenul respectiv poate fi utilizat în vederea dezvoltării unui parc eolian în aceasta zona.

64

Într-adevăr, Curtea observă că singurele demersuri concrete constau în obţinerea de

către reclamantă prin SC E.E.A. SRL Bucureşti a Avizului CTES nr. 15/ 21.01.2013, cu o

valabilitate de 60 de zile, vizând însă ansamblul CEE 555 MW, obţinerea dreptului gratuit de

folosinţă asupra unui teren în general, fără identificarea exactă a acestuia, prin încheierea

contractului de asociere în participaţiune nr.14/14.07.2010 cu Consiliul Local Răcăşdia,

precum şi prezentarea unui raport de măsurare a vântului de către SC B.D. SRL, pentru luna

ianuarie 2011. Aceste demersuri, restrânse ca număr şi costuri, nu fac dovada intenţiei reale

de înfiinţare a unui parc eolian, mai ales în condiţiile în care reclamanta antamează la un nivel

ridicat cheltuieli cu consultanţa în domeniul juridic (facturate de SCA „P.N.A.‖ din Bucureşti

- TVA aferentă 734.045 lei), cu reprezentarea în relaţia cu operatorul de reţea (facturate de SC

E.E.A. SRL Bucureşti - TVA aferentă 476.519 lei), respectiv cu asistenţă şi consultanţă

pentru implementarea proiectelor de energie, (facturate de SC M.C. SRL - TVA aferentă

985.415 lei ).

Având în vedere operaţiunile concrete efectuate de către reclamantă raportat la

împrejurarea că elementele obiective la care se referă reclamanta sunt restrânse ca număr la

nivelul fiecărui an, serviciile aferente contractului încheiat cu SCA „P.N.A.‖ Bucureşti la

05.07.2010 au o acoperire lunară şi se întind mult după intervenirea acestor elemente,

denotând facturarea unor servicii de asistenţă care nu îşi găsesc justificarea. Curtea constată

astfel că nu este dovedită prestarea efectivă a unor astfel de activităţi, de vreme ce reclamanta

nu a fost în măsură să prezinte rezultate concrete ale activităţilor juridice, ca de exemplu

certificat de urbanism pentru parcul eolian, iar nu doar pentru montarea unui singur pilon,

Plan Urbanistic Zonal aprobat, autorizaţii de construire, ori cel puţin solicitări adresate în

acest sens autorităţilor. În plus, Curtea constată că acest contract de asistenţă a fost modificat

prin acte adiţionale ulterioare. Astfel, prin actele adiţionale nr.2/06.06.2011 şi

nr.3/07.06.2011, părţile au stabilit modificarea modului de efectuare a plăţilor anuale prin

diferite tranşe, stabilirea onorariilor făcându-se diferenţiat în funcţie de împrejurarea că

serviciile sunt prestate de avocaţi asociaţi, colaboratori seniori sau colaboratori, rezultând că

sunt pertinente concluziile organelor fiscale privitoare la fişele de timp anexate facturilor.

Curtea reţine că în mod corect s-a reţinut de către organele fiscale că facturile

întocmite de societatea de avocatură au fost emise în primele zile ale lunii în condiţiile în care

fişele de timp care justifică modul general de desfăşurare a serviciilor prestate pentru fiecare

factură cuprinde întreaga perioadă a lunii respective. De altfel, fişele de timp nu s-ar justifica

câtă vreme reclamanta prin contractul încheiat cu societatea de avocatură a stabilit un onorariu

fix indiferent de volumul de muncă realizat pe durata contractului, însă câtă vreme prin actele

adiţionale au fost stabilite onorarii calculate în sistemul ratelor orare, fişele de timp se impun

cu necesitate pentru dovedirea modului de calcul al onorariului.

Referitor Ia TVA în suma de 151.639 lei, aferentă achiziţiilor de servicii de la SC B.D.

SRL, Curtea constată că această sumă a fost refuzată la rambursare de autoritatea fiscală pe

considerentul că simpla prezentare a unui raport de măsurare a vântului, fără prezentarea unor

concluzii, nu este suficientă, pentru a susţine că serviciile au fost efectuate în scopul realizării

unor activităţi economice din care să se obţină venituri, că nu au fost respectate prevederile

contractului încheiat cu societatea amintită, nefiind întocmite note de ansamblu pentru fiecare

misiune, şi că nu rezultă, din cuprinsul documentelor prezentate, ca au fost efectuate

măsurători de vânt şi după data de 15 octombrie 2012.

65

Reclamanta nu a combătutul aceste susţineri, depunând doar raportul de măsurare vânt

de pe un singur pilon, aferent lunii ianuarie 2011, în limba franceză, făcând precizarea că

rapoarte similare de vânt pentru toate perioadele s-ar regăsi la sediul SC W.E.C. SRL, iar nu

la societatea reclamantă. Reclamanta susţine în cuprinsul acţiunii că exigibilitatea taxei nu

poate fi pusă la îndoială în condiţiile în care prestatorul de servicii a emis o factură în baza

căreia a colectat şi virat TVA la bugetul de stat şi că facturile cuprind toate informaţiile

prevăzute la art. 155 alin. 5 din Codul fiscal, iar justificarea deducerii s-a făcut în baza

exemplarelor originale ale facturilor. Ori, Curtea observă că motivul deducerii nu constă în

nereguli formale ale facturilor aferente serviciilor prestate, ceea ce se reproşează reclamantei

este lipsa intenţiei de a desfăşura operaţiuni taxabile şi lipsa documentelor justificative ce

trebuie să însoţească factura, ca de exemplu rapoarte de activitate, situaţii de lucrări, procese

verbale, studii, ori alte documente care să ateste obiectul prestaţiilor.

Deşi reclamanta susţine că SC B.D. SRL a efectuat măsurători de vânt la zi, totuşi din

documentele prezentate rezultă că au fost efectuate astfel de măsurători până în octombrie

2012. Astfel fiind, Curtea constată că în mod corect s-a stabilit de către organele fiscale că

reclamanta nu a adus dovezi clare şi concrete care să susţină finalizarea intenţiei declarată a

societăţii de a obţine venituri din energia electrică.

Nici împrejurarea că taxa era exigibilă nu constituie un argument pertinent, dat fiind că

exigibilitatea reprezintă, potrivit dispoziţiilor art.134 alin. (2) Cod fiscal, data la care

autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele

obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Prin urmare, exigibilitatea taxei vizează, în cauza de faţă prestatorul de servicii, iar

societatea reclamantă. Este adevărat că, în ce o priveşte pe reclamantă, exigibilitatea taxei

marchează momentul la care ia naştere dreptul de deducere, potrivit dispoziţiilor art.145

alin.(1) Cod fiscal. Cu toate acestea nu este suficient să fi intervenit acest moment. Pentru

exercitarea dreptului de deducere fiind necesare mai multe condiţii, printre care şi aceea de a

dovedi, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) Cod fiscal, că operaţiunile pentru care se solicită

deducerea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Referitor la serviciile facturate de E.E.A. SRL Bucureşti (TVA aferentă 476.519 lei),

societate care în anul 2011 a avut o singură persoană angajată, motivele nerecunoaşterii

dreptului de deducere au fost, în esenţă, legate de nedovedirea caracterului real al serviciilor

prestate, întrucât nu s-au prezentat documente justificative din care să reiasă natura

operaţiunilor şi ceea ce s-a întreprins în fapt, inspectorii fiscali reţinând că nu a fost prezentat

avizul tehnic de racordare la care s-a obligat prestatorul şi că Avizul CTES nr.15/2013, emis

la data de 21.01.2013, cu o valabilitate de 60 de zile, se referă la un grup de centrale

dispecerizabile, având o putere totală de CEE 555 MW, nefiind însă prelungit după data

expirării acestuia.

Aceste argumente ale autorităţii fiscale nu au fost combătute, reclamanta rezumându-

se la a susţine că achiziţia acestor servicii a fost, fără îndoială, destinată utilizării în folosul

operaţiunilor taxabile şi că aspectele identificate de organele de control referitoare la numărul

de angajaţi ai prestatorului, neobţinerea avizului tehnic de racordare până la data efectuării

controlului, valabilitatea Avizului CTES nr. 15/2013 emis la data de 21.01.2013 sunt

nesemnificative sub aspectul existentei intenţiei de a derula operaţiuni economice. Contrar

acestei apărări, Curtea apreciază că lipsa documentelor care să probeze prestarea efectivă a

66

serviciilor nu poate fi considerată nesemnificativă sub aspectul existentei intenţiei de a derula

operaţiuni economice, reclamanta fiind obligată prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală

(art.10) să prezinte mijloacele doveditoare, fiind prin urmare obligată şi să probeze că

operaţiunile sunt reale şi dau dreptul la deducere.

Din cuprinsul actelor adiţionale încheiate de reclamantă cu SC E.E.A. SRL rezultă că

proiectul cu privire la care, reclamanta, în calitate de beneficiar solicită serviciile prestatorului

constă în obţinerea de către beneficiar a unui aviz tehnic de racordare prin care să se

autorizeze racordarea la reţeaua de energie electrică a unui parc eolian cu o capacitate de 48

MW situat în comuna R., însă reclamanta nu a prezentat nici un document din care să rezulte

că ar fi solicitat un astfel de aviz.

Susţinerea reclamantei în sensul că a prezentat avizul CTES nr.15/2013 nu este de

natură să înlăture constatările organelor fiscale câtă vreme acest aviz se referă la un grup de

centrale electrice având o putere totală de 555 MW, şi nu la parcul eolian din comuna

Iablaniţa de 48 MW, iar valabilitatea acestuia de 60 de zile a expirat, nefiind prelungit de nici

o persoană interesată.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar rezultă că pentru racordarea la reţea este

nevoie de întăriri care implică costuri suplimentare iar nerealizarea întăririlor de reţea

conduce la imposibilitatea racordării la RET a ansamblului de CEE 555 MW, aspect ce pune

sub semnul întrebării realitatea dezvoltării unui parc eolian.

Deşi în art.12 din Hotărârea Guvernului nr. 90/2008 sunt menţionate o serie de

documente care trebuie ataşate la cererea de racordare în vederea obţinerii avizului tehnic de

racordare, reclamanta nu a prezentat documente cu privire la amplasarea parcului eolian în

zona Iablaniţa cu o capacitate de 48 MW. Documentele prezentate de reclamantă (aviz pentru

realizarea obiectivului pilon pentru monitorizare vânt, aviz amplasament favorabil şi certificat

urbanism pentru montare pilon măsurare viteză vânt) nu se încadrează în cele prevăzute de

legiuitor.

Curtea constată că până în momentul întocmirii actelor de inspecţie fiscală reclamanta

nu a prezentat avizul tehnic de racordare valabil pentru a dovedi intenţia înfiinţării parcului

eolian.

Situaţia este asemănătoare cu primul punct analizat şi în ce priveşte serviciile de

închiriere a spaţiului aparţinând SC GCIT –G. și C. IT SRL Bucureşti (referitor la TVA în

sumă de 48.960 lei) la care acelaşi avocat şi administrator al reclamantei – E.V.P. - are şi

calitatea de administrator al locatorului. Nu în ultimul rând, Curtea constată că argumentele

invocate de către inspectorii fiscali, constând în lipsa activităţilor în locaţia închiriată şi

nivelul ridicat al chiriei (133 euro/mp), disproporţionat faţă de preţul zonei (5-10 euro/mp), nu

au fost combătute de reclamantă. Aceasta a arătat doar că aşa-zisa relaţie de afiliere, nu se

circumscrie dispoziţiilor art. 7 pct. 21 lit. c) din Codul fiscal, care reglementează condiţiile

pentru considerarea unei persoane juridice ca fiind afiliată, respectiv dispozițiilor art. 137 alin.

(1) lit. e) din Codul fiscal, privitoare la reconsiderarea bazei de impozitare, în raport de

valoarea de piaţa. Ori aceste argumente nu sunt pertinente, prin decizia de impunere

neprocedându-se la reconsiderarea (recalcularea) bazei de impozitare, ci negându-se însuşi

dreptul de deducere, pe considerentul că serviciile de închiriere nu sunt necesare şi nu vin să

confirme intenţia de dezvoltare a parcului eolian.

67

Mai mult, desfăşurarea activităţii societăţii reclamante, respectiv gestiunea

administrativă şi conducerea afacerilor nu se realizează la sediul social declarat, ci în

Bucureşti, iar imobilele cu titlu de sediu sunt în fapt nişte cabane din lemn cu două camere, o

cameră revenind fiecăreia dintre cele două societăţi care şi-au declarat sediul acolo.

În ceea ce priveşte contractul de asistenţă încheiat cu SC M.C. SRL (TVA aferentă

985.415 lei), motivele refuzului dreptului de deducere TVA se referă la împrejurarea că

reclamanta nu justifică necesitatea şi realitatea efectuării acestor servicii în scopul realizării

investiţiei, respectiv dezvoltarea unui parc eolian în zona R. şi obţinerea de venituri din

producerea energiei electrice. Pe de altă parte, reclamanta susţine că taxa pe valoarea adăugată

fiind exigibilă, avea drept de deducere, că facturile cuprind toate menţiunile prevăzute de lege

şi că a prezentat organului fiscal documentele care dovedesc intenţia de dezvoltare a parcului

eolian.

Curtea observă că documentele invocate de reclamantă nu fac dovada intenţiei despre

care vorbeşte reclamanta. Este adevărat că în rapoartele de activitate ori în facturi se face

trimitere la deplasările pe teren, începerea documentaţiei de urbanism, studiu de evaluare

biodiversitate, analiza prefezabilităţii, evaluarea disponibilităţii terenului, elaborare

documentaţie pentru pilonul de măsură, începere lucrări specifice aferente realizării PUZ. Cu

toate acestea, Curtea observă că activitatea prestatorului de servicii s-a rezumat la lucrări care

vizează pilonul de măsurare a vântului, în condiţiile în care obiectul contractului

nr.0038/01.07.2010 vizează asistenţă şi consultanţă pentru implementarea proiectelor de

energie, în toate etapele de execuţie ale acestora până la obţinerea autorizaţiei de construire.

Mai mult, deşi reclamanta susţine că au fost efectuate lucrări pentru DTAC pilon

măsurare vânt, Curtea constată că din ansamblul probatoriu rezultă că pilonul de măsurare

vânt a fost instalat deja din luna septembrie 2011, conform contractului încheiat cu SC B.D.

SRL. În toată perioada societatea reclamantă a facturat servicii suplimentare, fără ca facturile

emise să fie însoţite de documente justificative iar cele care au o justificare reprezintă de fapt

facturi şi bonuri de cazare, masă, combustibil, bilele de avion, fără menţionarea persoanelor

care s-au deplasat, scopul deplasării sau serviciile prestate în scopul realizării de venituri.

Cât priveşte documentaţia elaborată în vederea obţinerii PUZ, Curtea apreciază că nici

aceasta nu este în măsură să dovedească intenţia de efectuare a unor operaţiuni taxabile

ulterioare, în condiţiile în care toate aceste demersuri nu au fost finalizate în scopul declarat,

reclamanta nefăcând dovada aprobării PUZ –ului, ori a solicitării şi obţinerii autorizațiilor de

construire. Cu alte cuvinte, întocmirea documentaţie de urbanism, fără prezentarea ei la

autoritatea competentă cu scopul de a produce efecte juridice, nu dovedeşte intenţia reală de

dezvoltare a parcului eolian I.

Nu este reţinută nici argumentaţia vizând exigibilitatea taxei, ca şi condiţie esenţială în

opinia reclamantei, pentru aceleaşi argumente ca cele prezentate în cazul contractului încheiat

cu B.D. SRL.

În ceea ce priveşte serviciile de gestiune şi administrare de proiecte, în baza

contractului nr. W23/14.07.2010 încheiat cu SC E. SRL, respectiv în baza contractului nr.

WES 11/13.10.2010 încheiat cu SC W.E.S. SRL organul fiscal a respins cererea de

rambursare TVA în cuantum de 35.967 lei, respectiv 2.637 lei, constatând că majoritatea

facturilor emise de SC E. SRL Bucureşti, care deţine 99 % din numărul de acţiuni la

reclamantă, reprezintă de fapt refacturări de servicii de la diverse societăţi, precum servicii

68

cazare, masă, combustibil (de la firma SC M.C. SRL care, la rândul ei, facturează tot servicii

reprezentând cazare, masă, combustibil către S SC W.E.S. SRL), costuri salariale angajaţi SC

E. SRL, costuri administrative, deplasări salariale, analiza productivităţii şi măsurare vânt, în

condiţiile în care singura societate abilitată pentru astfel de prestări este SC B.D. SRL şi fără

prezentarea de documente justificative, precum rapoarte de lucru, situaţii de lucrări, etc.

Lipsa documentelor justificative aferente contractului nr. W23/14.07.2010, încheiat cu

SC E. SRL, nu este contestată prin acţiunea de faţă, reclamanta susţinând doar că demersul

întreprins de autoritatea fiscală, de a solicita, cu precădere, situaţii de lucrări, rapoarte şi alte

documente, pentru a verifica necesitatea acestor servicii, este nelegal, că s-a trecut în derizoriu

exigibilitatea TVA, faţă de care este irelevant momentul emiterii situaţiilor de lucrări,

rapoartelor de lucru, sau altor documente similare, întrucât taxa pe valoarea adăugată a

devenit exigibilă anticipat faptului generator şi că în mod greşit au făcut trimitere inspectorii

fiscali la dispoziţiile Codului fiscal incidente impozitului pe profit.

Aceste argumente sunt neîntemeiate, solicitarea organului fiscal de fi dovedită

realitatea operaţiunilor, precum şi justificarea economică a acestora (mai ales în condițiile în

care serviciile se facturează de la o societate la alta, iar nu în mod direct) are suport legal,

fiind în acord cu dispoziţiile art. 10 din Codul de procedură fiscală, reclamanta fiind obligată

să prezinte mijloacele doveditoare şi, pe cale de consecinţă, să probeze că operaţiunile sunt

reale, că au justificare economică şi că îndeplinesc cerinţele necesare exercitării dreptului de

deducere.

Nu este reţinută nici argumentaţia vizând exigibilitatea taxei, ca şi condiţie esenţială în

opinia reclamantei, pentru aceleaşi argumente ca cele prezentate în cazul contractului încheiat

cu SC B.D. SRL.

Aceeaşi este situaţia şi pentru TVA aferentă serviciilor de pază prestate de SC G.S.S.

SRL (TVA în cuantum de 71.737 lei) şi SC V.F.R. SRL (TVA în cuantum de 16.846 lei),

serviciilor de contabilitate prestate de SC I.C.C. SRL şi SC M.C. SRL (TVA în cuantum de

1.322 lei, respectiv în sumă de 10.747 Iei) şi a celorlalte servicii prestate de diferiţi furnizori

interni (TVA în cuantum de 49.949 lei).

În plus, Curtea observă, în ce priveşte serviciile de pază, că reclamanta nu a combătut

constatările inspectorilor fiscali vizând lipsa activităţilor la obiectivele păzite, precum şi

asigurarea pazei de către o singură persoană, în condițiile în care la acelaşi imobil îşi au sediul

două societăţi. Totodată, reclamanta nu a făcut dovada realizării unei gherete destinate pazei

stâlpului şi nici realitatea prestării serviciilor de pază prin întocmirea unor procese verbale de

predare-primire a turei, respectiv prin întocmirea lunar de situaţii centralizatoare privind

volumul total al activităţii prestate, defalcate pe locaţii.

Curtea reaminteşte că, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, „orice persoană

impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate

utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile‖;

În legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) Cod fiscal, Curtea reţine că această

dispoziţie legală impunea condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către persoana

impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze bunurile sau

serviciile care „sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile‖.

69

Utilizarea expresiei „destinate utilizării în folosul...‖ implică faptul că serviciile –

respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă – trebuie să fie

apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate al

persoanei solicitante.

Curtea subliniază în acest context că legea se referă la bunuri sau servicii care „sunt

destinate utilizării...‖, ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza serviciile respective în

folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării lor în acest scop.

Or, Curtea reţine că reclamanta nu a dovedit că aceste servicii au fost efectiv efectuate

în folosul operaţiunilor taxabile şi că au legătură cu obiectul de activitate al reclamantei. In

speța nu s-a făcut dovada realității operațiunilor exercitate de reclamanta si implicit a intenției

acesteia de a realiza in concert aceste operațiuni.

Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,

conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite maximale care determină

simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a aproba rambursarea TVA-ului achitat

în vederea realizării unor operaţiuni taxabile:

- bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei activităţi

economice, fiind necesară, intenţia privind iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14

februarie 1985 - Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83);

- dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor evenimente

dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului nu a folosit bunurile

sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni taxabile (Hotărârea din 15 ianuarie

1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);

Astfel fiind, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de

elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică trebuie să fie considerat drept

persoană impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în

conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce

imediat TVA ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea

operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere.

Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că

dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile de a realiza

operaţiuni taxabile, intenție, care, in speța de fata nu a fost dovedita de către reclamanta.

Astfel, nu împrejurarea ca reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus a determinat

respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intenției acesteia de a realiza in concret

operațiuni taxabile.

Astfel fiind, Curtea constata ca deşi expertul desemnat in cauza a menționat in

cuprinsul raportului de expertiza întocmit ca reclamanta a depus facturi doveditoare care sa

justifice deducerea TVA, condiția formala a corectitudinii emiterii facturilor nu este suficienta

pentru deducerea taxei aferente achiziţiilor. Condiția de fond care nu a fost îndeplinita in

speța de fata este aceea ca dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane

impozabile de a realiza operaţiuni taxabile.

O altă critică, formulată prin acțiune, constă în aceea că dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit.

m) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, sunt străine de natura

pricinii, întrucât se refera Ia impozitul pe profit şi, mai mult decât atât, în cuprinsul deciziei de

70

soluţionare sunt citate, în mod eronat, dispoziţii care nu mai erau în vigoare în perioada

supusă controlului.

Curtea observă că într-adevăr inspectorii fiscali au făcut trimitere la dispoziţiile art. 21

alin. (4) lit. m) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea

Guvernului nr. 44/2004, însă aceştia nu au susţinut că acestea ar constitui reglementarea în

domeniul TVA, trimiterea fiind făcută pentru a arăta că anumite cheltuieli, pentru care se

solicită deducerea TVA, fie nu sunt reale, fie nu au justificare economică în sensul art.11 alin.

(1) din Legea nr. 571/2003 (La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii

sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un

scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia…).

Din acest punct de vedere este constatată pertinentă şi apărarea autorităţilor pârâte,

care invocă Decizia nr. V/15.01.2007, pronunţată în recursul legii de către Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, în cadrul căreia însăşi instanţa supremă a făcut o astfel de trimitere la

dispoziţiile Codului fiscal aplicabile impozitului pe profit [art. 21 alin. (4) lit. f), în forma în

vigoare la acea dată] atunci când s-a pronunţat pe o problemă care viza deductibilitatea TVA.

Cât priveşte apărările vizând existenţa dreptului la deducere chiar şi în situaţia în care

un proiect de investiţii ar fi abandonat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa comunitară, Curtea

constată că acestea sunt lipsite de relevanţă, dat fiind că în cauza de faţă nu s-a reţinut un

astfel de abandon, ci însăşi lipsa intenţiei de dezvoltare a parcului eolian.

Curtea nu reţine nici apărările vizând exigibilitatea taxei, ca şi condiţie esenţială

pentru recunoaşterea dreptului de deducere, reiterată de reclamantă în finalul acţiunii pentru

toate constatările organului fiscal, pentru aceleaşi considerente expuse cu prilejul analizei

serviciilor achiziţionate de la SC B.D. SRL, SC M.C. SRL şi SC E. SRL. Curtea reaminteşte

astfel că exigibilitatea taxei, deşi trebuie să existe la momentul deducerii, vizează momentul la

care autoritatea poate cere plata taxei de la persoana obligată, în cauza de faţă prestatorul iar

nu reclamanta. Chiar dacă marchează şi momentul la care ia naştere dreptul de deducere,

exigibilitatea nu este o condiţie suficientă, fiind necesară îndeplinirea condiţiei ca operaţiunea

pentru care se solicită deducerea să fie destinată utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Concluzionând, Curtea constată că actele administrativ fiscale atacate sunt legale şi

temeinice, în mod corect fiind respinsă cererea de rambursare TVA, respectiv instituită

măsura înregistrării în evidenţele reclamantei a constatărilor inspectorilor fiscali, deciziile de

respingere a contestaţiilor administrative fiind găsite de asemenea legale şi temeinice.

Având în vedere considerentele menţionate, constatând neîntemeiată acţiunea, Curtea,

în conformitate cu dispoziţiile art.18 din Legea nr. 554/2004, a respins-o ca atare, luând

totodată act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

8. Întreprinderi legate. Proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a

creanţelor bugetare. Eligibilitate proiect. Condiții „neregulă”. Cerere de

finanțare. Regula de minimis. Fonduri europene. Condiții artificiale

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011

Ordinul Ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 567/2008

71

Legea nr. 346/2004

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13 /2006

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 65/2011

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2988/1995

Deciziei nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale

Decizia nr. 66/26.02.2015 a Curții Constituționale este incidentă numai în ipoteza în

care s-au aplicat normele de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv definiția

neregulii și sancțiunile din această ordonanță unor fapte, calificate drept nereguli, săvârșite

anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. În cazul în care faptele care au fost

calificate drept nereguli au fost săvârșite ulterior datei de 30 iunie 2011, nu este nelegală

aplicarea reglementărilor de drept material din O.U.G. nr. 66/2015.

Conform articolului 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 noţiunea de „neregulă”

este „orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile

naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente

legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a

beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a

prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici

internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită

necuvenit.”

In acord cu dispozițiile art.1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului din

18.12.1995 „ constituie abatere orice încălcare a unui dispoziții de drept comunitar, ca

urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia

bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau

pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct in numele Comunităților,

fie prin cheltuieli nejustificate”.

Din enunţarea prevederilor mai sus menționate, rezulta ca prejudiciul produs

bugetului UE sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea însăși a unei

nereguli si utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii

parțiale sau totale a acestora.

(Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Sentinţa civilă nr. 119 din 25 aprilie 2016, dr. D.D.-P.)

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr.

6656/30/2014 la data de 27.10.2014, reclamanta SC A.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu

pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare

Rurală şi Pescuit) şi Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest (fost

Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit), ca prin hotărârea ce se va

pronunţa să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 18352/03.06.2014, de soluţionare a Contestaţiei formulată de

reclamantă împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor

bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014 privind proiectul „Achiziţie de

72

utilaje către SC A.R. SRL‖, decizie emisă de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi

Pescuit;

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor

bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014, privind proiectul „Achiziţie de

utilaje de către SC A.R. SRL‖, cod proiect C 312M010953700036/20.07.2010, beneficiar SC

A.R. SRL, emis de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit;

- exonerarea de la plata creanţei bugetare stabilite în sarcina reclamantei prin procesul

verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014.

În motivare se arată că în fapt, prin Decizia nr. 18.352/03.06.2014 emisă de Agenţia de

Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit [Anexa nr. 1 la prezenta acţiune] a fost respinsă

contestaţia [Anexa nr. 2 la prezenta acţiune] formulată de reclamantă împotriva Procesului

Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014

privind proiectul „Achiziţie de utilaje de către SC A.R. SRL‖ [Anexa nr. 3 la prezenta

acţiune], întocmit ca urmare a controlului efectuat de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare

Rurală şi Pescuit în perioada 06.01.2014 - 28.03.2014 la sediul reclamantei, prin care s-a

constatat faptul că „nemenţinereaeligibilităţii proiectului ca urmare a nerespectării condiţiilor

de eligibilitate şi de selecţie, a constatării existenţei legăturilor între administratorul A. R.

SRL şi A.T.R. Î.I. cu concluzia că întreprinderile sunt legate conform art. 44 din Legea nr.

346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu

consecinţa creării de condiţii artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar şi a

constatării că s-a acordat un avantaj nejustificat, toate acestea cu concluzia că s-a încălcat

contractul cadru nr. C 312M010953700036/20.07J010 şi a anexelor acestuia, cu propunerea

de recuperare a sumelor plătite beneficiarului, stabilindu-se o creanţă bugetară în sarcina

reclamantei în valoare de 815.526,65 lei.‖

Reclamanta apreciază ca atât Decizia Agenţiei de Plăti pentru Dezvoltare Rurală şi

Pescuit nr. 18.352/03.06.2014, prin care a fost respinsă contestaţia sa formulată împotriva

Procesului Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de

28.03.2014, cât şi Procesul Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor

bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014, ca fiind netemeinice şi nelegale.

Concluzia activităţii de verificare, având în vedere prevederile contractului de

finanţare şi a dispoziţiilor legale în materie a dus la constatarea că suma decontată de

Autoritatea Contractantă, respectiv 815.526,65 lei, a devenit neeligibilă, urmare a încălcării

contractului de finanţare, respectiv a criteriilor de eligibilitate şi de selecţie menţionate mai

sus şi asumate la momentul depunerii cererii de finanţare, cu propunerea de încetare a

contractului de finanţare şi recuperare a întregului ajutor financiar nerambursabil acordat.

Reclamanta arată că situaţia constatată de către comisia de control trebuie să

îndeplinească cumulativ cele două condiţii expres prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit. a)

din O.U.G. nr. 66/2011 (abaterea şi prejudiciul) pentru ca fapta să poată fi considerată

neregulă, stare de fapt ce trebuie corelată cu indicarea dispoziţiilor legale exprese care au fost

încălcate.

Reclamanta consideră Procesul Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a

creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 nelegal şi netemeinic, acesta fiind emis cu

nerespectarea dispoziţiilor art. 2 alin.(1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că nu

îndeplineşte cerinţele expres prevăzute în cadrul acestuia.

73

Apreciază că, în mod greşit, situaţiile de fapt descrise în Procesul Verbal de constatare

a neregulilor atacat au fost încadrate ca nereguli în temeiul O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, aspectele constatate de echipa de control referitoare la constatarea că SC A.R.

SRL şi A.T.R. SRL sunt întreprinderi legate conform art. 44 din Legea nr. 346/2004;existenţa

de legături între asociatul E. SRL şi principalii clienţi ai SC A.R. SRL;nemenţinerea

condiţiilor de eligibilitate EG2 prevăzute în Ghidul Solicitantului şi încălcarea cerinţelor

criteriului de selecţie S 2 - proiecte care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de

muncă la 25.000 euro investiţi în funcţie de tipul solicitantului, pentru care proiectul a fost

punctat;nerespectarea clauzelor contractuale din contractul de finanţare, nu întrunesc

elementele constitutive ale unei nereguli, conform O.U.G nr.66/2011.

În ceea ce priveşte abaterea şi prejudiciul, reclamanta apreciază că existenţa acestora

nu a fost dovedită.

Situaţiile descrise în cadrul Procesului Verbal de constatare nu reprezintă nereguli în

înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

Reclamanta susţine că nu a fost dovedit că ar fi fost încălcate condiţiile acordării

ajutorului financiar sau condiţiile de eligibilitate existente la data semnării contractului,

încălcarea unui text de lege sau dispoziţie contractuală.

Pe fond, reclamanta arată că, concluziile activităţii de verificare, reflectate atât în

Procesul verbal, cât şi în Decizia de soluţionare a contestaţiei, au fost aceleaşi, respectiv faptul

că proiectul reclamantei este neeligibil, ca urmare a nerespectării condiţiilor de eligibilitate şi

de selecţie, a constatării existenţei legăturilor între administratorul A.R. SRL şi A.T.R. Î.I. cu

concluzia că întreprinderile sunt legate conform art. 44 din Legea nr. 346/2004 privind

stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu consecinţa creării de

condiţii artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar şi a constatării că s-a

acordat un avantaj nejustificat, toate acestea cu concluzia că s-a încălcat contractul cadru nr. C

312M010953700036/20.07.2010 şi a anexelor acestuia, cu propunerea de recuperare a

sumelor plătite beneficiarului, stabilindu-se o creanţă bugetară în sarcina reclamantei în

valoare de 815.526,65 lei.

Reclamanta arata ca aspectul reținut privind constatarea existenţei legăturilor între

administratorul A.R. SRL şi A.T.R. Î.I. şi considerarea că întreprinderile sunt legate, nu

presupune aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 346/2004 invocate în

Procesul verbal, raportat la dispoziţiile art. 41 şi 42 din aceeaşi lege, precum şi la structura

capitalului social al firmelor indicate, ai căror asociaţi sunt asociaţi unici persoane fizice.

Reclamanta arată că prognozele privind viabilitatea investiţiei s-au făcut la nivelul

situaţiei economice de la data cererii de finanţare, realizând însă profit din activitatea

desfăşurată.

Astfel, reclamanta susţine că nu se poate imputa şi nici dovedi că ea a produs un

prejudiciu prin vânzarea coşurilor de nuiele, câtă vreme a realizat profit din această activitate.

Referitor Ia locurile de muncă, reclamanta susţine că acestea au fost create cu

respectarea legislaţiei în materia muncii şi nu reprezintă o încălcare a contractului de finanţare

şi nici a criteriului de selecţie, mai mult, prin locurile de muncă create conform celor asumate

nu a fost creat un prejudiciu, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr.

66/2011.

74

Referitor la activitatea cofinanţată, reclamanta arată că a prezentat contracte de prestări

servicii, a înregistrat venituri din această activitate, mai mult, a realizat profit, ceea ce pune

sub semnul întrebării prejudiciul prezumat a exista în considerarea neregulii constatate de

către autoritatea de control.

Privind susţinerea neutilizării bunurilor achiziţionate prin proiect conform scopului

declarat în cererea de finanţare, reclamanta susţine că aceasta este nereală,întrucât ea a realizat

coşuri de nuiele, aspect constatat şi de către comisia de control.

Referitor la crearea de condiţii artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului

financiar nerambursabil şi în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Regulamentul

Consiliului (CE) NR. 2988/1995 din18 decembrie 1995 şi art. 4 alin. (8) din Regulamentul

(CE) nr. 65/2011 prin care se stabileşte faptul că nu sunt eligibili beneficiarii care au creat în

mod artificial condiţiile necesare pentru a beneficia de finanţare, obţinând astfel depăşirea

intensităţii sprijinului financiar, reclamanta arată că, conform art. 4 alin. (8) din Regulamentul

(CE) nr. 65/2011: „Fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale, nu se efectuează nicio plată

către beneficiari în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare

pentru a obţine aceste de plăţi în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor

schemei de ajutor.‖

În concluzie, reclamanta arată că fapta pentru care a fost sancţionată nu îndeplineşte

cerinţele prevăzute de O.U.G nr. 66/2011, pentru a putea fi socotită neregulă şi că nu au fost

încălcate dispoziţiile contractului de finanţare, ale Regulamentului Comisiei (UE) nr.

2988/2006 din 18.12.1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene,

Regulamentului Comisiei (UE) nr. 65/2011 din 27.01.2011 de stabilire a normelor de punere

în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 a Consiliului, Regulamentului Comisiei

(UE) nr. 1975/2006 privind normele de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 a

Consiliului, toate acestea expuse ca şi temei de drept în Procesului Verbal de constatare a

neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 şi în Decizia nr.

18.352/03.06.2014 de soluţionare a Contestaţiei formulată de reclamantă împotriva

Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de

28.03.2014.

Pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat întâmpinare prin care

a solicitat respingerea cererii de anulare a actelor administrative reprezentate de Procesul

verbal de constatare nr. 10.819/01.04.2014 şi de Decizia de soluţionare a contestaţiei nr.

18.352/03.06.2014 ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 199/06.02.2015, pronunţată în dosar nr. 6656/30/2014,

Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei

materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel

Timişoara, instanţă competentă în raport de prevederile art. 10 alin. (1), art. 10 alin. (11) din

Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, coroborate cu

prevederile art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (16) şi (22) din O.U.G. nr. 66/2011.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr.6656/30/2014 la

data de 02.03.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 96 din 20.04.2015, Curtea de Apel Timişoara - Secţia

contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel

Timişoara, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, formulată de reclamanta SC A.R.

75

SRL, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul

Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest, în favoarea Tribunalului Timiş - Secţia

contencios administrativ şi fiscal,a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis

cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea instanţei competente.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub

nr.6656/30/2014 la data de 15.05.2015.

Prin Decizia nr.2354/05.06.2015 pronunţată în dosarul nr.6656/30/2014, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A.R.

SRL şi pe pârâţii Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul Regional pentru

Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest, în favoarea Curţii de Apel Timişoara – Secţia

contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr.6656/30/2014* la

data de 25.01.2016.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat ca prin acţiunea promovată

în faţa instanţei de contencios administrativ reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 18352/03.06.2014, de soluţionare a

Contestaţiei formulată de reclamantă împotriva procesului verbal de constatare a neregulilor şi

de stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014 privind

proiectul „Achiziţie de utilaje către SC A.R. SRL‖, decizie emisă de Agenţia de Plăţi pentru

Dezvoltare Rurală şi Pescuit; anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de

stabilire a creanţelor bugetare din data de 28.03.2014 sub nr. 10819/01.04.2014, privind

proiectul „Achiziţie de utilaje de către SC A.R. SRL‖, cod proiect C

312M010953700036/20.07.2010, beneficiar SC A.R. SRL., emis de către Agenţia de Plăţi

pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit; exonerarea de la plata creanţei bugetare stabilite în

sarcina reclamantei prin procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a

creanţelor bugetare din data de 28.03.2014.

În fapt, Curtea constată că prin Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de

stabilire a creanţelor bugetare, înregistrat sub nr.10819/01.04.2014 emis de către A.P.D.R.P. –

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a reţinut că reclamanta a creat condiţii

artificiale în ceea ce priveşte acordarea ajutorului financiar nerambursabil, încălcându-se

cerinţele stipulate în Fişa tehnică a măsurii şi Ghidul solicitantului. S-a reţinut că

nerespectarea condiţiilor de eligibilitate şi a cerinţelor criteriilor generale de eligibilitate şi de

selecţie, conform angajamentelor asumate prin cererea de finanţare conduce la încălcarea

contractului de finanţare nr. C 312 M010953700036/20.07.2010 şi a anexelor acestuia.

S-a hotărât că se impune recuperarea integrală a ajutorului financiar nerambursabil

acordat și rezilierea contractului de finanțare încheiat cu reclamanta, ca urmare a

nerespectării prevederilor contractuale, valoarea creanței bugetare rezultate din nereguli fiind

în cuantum de 815.526,65 lei.

Împotriva acestui Proces-verbal reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă

prin Decizia nr.18352/03.06.2014 (filele 22 – 36 dosar tribunal).

O primă critică formulată de reclamantă cu privire la legalitatea actelor administrative

atacate este în sensul că, raportat la Decizia nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale ar fi fost

aplicabile dispozițiile de drept substanțial din O.G. nr.79/2003, act normativ în vigoare la

momentul producerii neregulii, contractul de finanțare fiind semnat la data de 20.07.2010.

76

Curtea reține că prin Decizia nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale s-a decis că,

urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, calificarea neregulii şi stabilirea

creanţelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârşirii

neregulii potrivit principiului tempus regit actum, aşadar fără a se putea combina dispoziţiile

de drept substanţial din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea

reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului.

Astfel, reclamanta susține că, sub aspectul normelor de drept substanțial sunt

aplicabile dispozițiile O.G. nr.79/2003, iar conform dispozițiilor art. 2 lit. a) din acest act

normativ prejudiciul trebuie dovedit de cel care îl invocă. Reclamanta susține că nu poate fi

reținută aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 referitor la

definirea neregulii săvârșite de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a dovedit

potențialul impact financiar produs de neregula constatată prin Procesul verbal contestat.

Din analiza Deciziei nr.66/26.02.2015 a Curții Constituționale, rezultă că această

decizie este incidentă în cauză numai în ipoteza în care s-au aplicat normele de drept

substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv definiția neregulii și sancțiunile din această

ordonanță unor fapte, calificate drept nereguli, săvârșite anterior intrării în vigoare a acestui

act normativ. În cazul în care faptele care au fost calificate drept nereguli au fost săvârșite

ulterior datei de 30 iunie 2011, nu este nelegală aplicarea reglementărilor de drept material din

O.U.G. nr. 66/2015.

Din cuprinsul dosarului administrativ, Curtea constată că neregulile constatate de către

pârâtă vizează analiza activităţii reclamantei şi pe perioada ulterioară datei de 30 iunie 2011,

şi anume 31.12.2011 – 31.08.2013. Astfel, spre exemplu, pârâta reţine că în perioada 2011 –

08.2013 reclamanta nu a făcut dovada producerii şi comercializării coşurilor de nuiele

precizate în cererea de finanţare, cu excepţia unei facturi pentru 40 de coşuri de nuiele, emise

în anul 2012 către SGA Construct SRL, care pare a fi nereală. Totodată, pârâta a reţinut, din

analizarea documentelor prezentate de către reclamantă, respectiv contractele de muncă şi

extrasul Revisal din 05.10.2013 că reclamanta figurează cu 13 angajaţi din care 8 sunt activi,

3 dintre angajaţi sunt din 07.08.2013, 10.05.2013 şi 02.10.2013, constatându-se că prin

angajarea a 8 salariaţi cu câte 2 ore/zi, 4 ore/zi şi 8 ore/zi, aceştia acumulând 24 de ore/zi,

reclamanta a creat de fapt 3 locuri de muncă faţă de 6 locuri de muncă prevăzute în cererea de

finanţare.

Astfel fiind, constatându-se că în urma controlului efectuat de către pârâtă care a avut

drept bază verificarea menţinerii eligibilităţii proiectului „Achiziţie de utilaje de către SC

A.R. SRL‖, al cărui beneficiar este reclamanta, au fost reţinute în sarcina reclamantei anumite

nereguli care au fost săvârşite ulterior datei de 30 iunie 2011, Curtea apreciază că nu este

nelegală aplicarea reglementărilor de drept material din O.U.G. nr. 66/2015.

O altă critică adusă de reclamantă actelor administrative contestate este aceea cu

privire la nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 21 pct.11 din O.U.G. nr.66/2011,

conform cărora „Pe parcursul activităţilor de constatare, structura verificată are dreptul să-şi

exprime punctul de vedere, care se analizează de echipa de verificare‖.

Curtea reţine că această prevedere legală trebuie analizată prin coroborare cu

dispoziţiile art. 21 alin.(10) din acelaşi act normativ, conform cărora „Membrii echipei de

control pot solicita de la structurile supuse verificărilor date, informaţii, precum şi copii,

77

certificate pentru conformitate ale documentelor care au exclusiv legătură cu proiectul

verificat, iar acestea au obligaţia de a le pune la dispoziţie la data solicitată‖.

Din analizarea acestor prevederi legale enunţate, rezultă posibilitatea consacrată în

favoarea echipei de control de a solicita structurilor supuse verificării informaţii şi date,

precum şi dreptul structurilor verificate de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la

activitatea de constatare.

Prin Adresa emisă de CRPDRP - 5 Vest nr.6906/17.03.2014 a fost înştiinţat către

reclamantă Proiectul Procesului verbal de constatare încheiat la data de 14.03.2014, în

vederea prezentării punctului de vedere al acesteia cu privire la constatările făcute de echipa

de control. În data de 19.03.2014 reclamanta a luat la cunoştinţă despre acest proiect, însă

până la data de 28.03.2014, când au fost finalizate verificările prin întocmirea Procesului

verbal de constatare reclamanta nu a comunicat pârâtei punctul său de vedere cu privire la

constatările din Proiectul de Proces verbal.

Prin urmare, Curtea constată că pârâta a respectat dispoziţiile art. 21 pct. 11 din

O.U.G. nr.66/2011, astfel cum au fost anterior menţionate.

Reclamanta a criticat actele administrative contestate şi prin aceea că pârâta, prin

emiterea Procesului verbal de constatare a neregulilor nu a respectat dispoziţiile art. 21 pct. 23

din O.U.G. nr.66/2011.

Curtea reţine că, controlul pe teren a fost efectuat în data de 08.10.2013, perioada de

desfăşurare a activităţii de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare fiind

cuprinsă între 06.01.2014 – 28.03.2014, astfel că au fost respectate de către pârâtă prevederile

art. 21 pct. 23 din O.U.G. nr. 66/2011.

Reclamanta susţine că Procesul verbal de constatare întocmit este emis cu

nerespectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 iar aspectele constatate

nu întrunesc elementele constitutive ale unui nereguli.

Conform articolului anterior menţionat, legiuitorul a definit noţiunea de „neregulă‖ ca

fiind „orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile

naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal

încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori

a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care

poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau

fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.‖

In acord cu dispozițiile art.1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului din

18.12.1995 „ constituie abatere orice încălcare a unui dispoziții de drept comunitar, ca urmare

a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul

general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea

veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct in numele Comunităților, fie prin

cheltuieli nejustificate‖.

Din analiza dispozițiilor legale anterior enunțate, rezultă ca definiția nereguli, astfel

cum este cuprinsa în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr.66/2011, aceasta preia definiția cuprinsa in

art.1 alin. (2) din Regulamentul 2988/95 al Consiliului din 18.12.1995.

O definiție asemănătoare se regăsește şi în art. 2 pct.7 din Regulamentul 1083/2006 al

Consiliului din 11.07.2006.

78

Din enunţarea prevederilor mai sus menționate, rezulta ca prejudiciul produs bugetului

UE sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea însăși a unei nereguli si

utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a

acestora.

Pentru a analiza legalitatea actelor contestate in ceea ce privește reținerea in sarcina

reclamantei a neregulilor constând in crearea de condiții artificiale, Curtea va analiza

elementele care au determinat aceasta convingere a paratei.

Astfel, în fapt, Curtea reţine că între pârâtă şi reclamantă a fost perfectat la data de

20.07.2010 Contractul de finanţare nr.C312M010953700036, obiectul contractului fiind

reprezentat de acordarea unei finanţări nerambursabile de către pârâtă pentru implementarea

Proiectului cu titlul „Achiziţie de utilaje de către SC A.R. SRL‖.

În virtutea prevederilor art. 5 alin. (3) lit. f) din O.U.G. nr.13/2006, pe parcursul

derulării contractului de finanţare pârâta are posibilitate să desfăşoare controale pentru a

verifica modul de implementare al proiectului.

Controlul desfăşurat în data de 08.10.2013, dată la care proiectul a fost finalizat,

plăţile fiind efectuate în totalitate, a avut la bază verificarea menţinerii eligibilităţii proiectului

al cărui beneficiar este reclamanta în sensul că nu a suferit o modificare substanţială ulterior

plăţii finale realizate de către pârâtă în perioada de valabilitate a contractului de finanţare.

Prin proiect s-au achiziţionat următoarele utilaje: Tractor marca FENDT, model 820

Vario TMS - Serie 731/21/8996, Semănătoare de păioase HORSCH SPRINTER 6ST - Serie

3107157, Semănătoare MONOSEM NX TOP7 - Serie S11R002506, Combinator KNOCHE

TERRA DRT 60H - Serie 411591, Disc frontal HORSCH TIGER 5MT - Serie 34651306,

Dulap metalic 7 sertare echipate, Ferestrău circular şi Banc de lucru. Aceste utilaje sunt

necesare realizării activităţii auxiliare pentru producţia vegetală prin servicii de pregătire a

terenului agricol şi de semănat pentru terţi, precum şi fabricarea coşurilor din paie şi nuiele.

In ceea ce privește critica reclamantei recurente cu privire la existenţa condițiilor

artificiale, Curtea constată că potrivit art.4 al.8 din Regulamentul nr.65/2011 de stabilire a

normelor de punere in aplicare a Regulamentului CE nr,1698/2005 al Consiliului in ceea ce

privește punerea in aplicare a procedurilor de control si a Ecoconditionalităţii in cazul

masurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală trebuie interpretat in sensul că aceste condiţii de

punere in aplicare a textului de lege necesită prezenta unui element obiectiv şi a unui element

subiectiv, elemente care, in aprecierea paratei, sunt prezentate în titlul de creanţă contestat.

Potrivit primului dintre aceste elemente, respectiv elementul obiectiv, este necesar să

se identifice împrejurările obiective ale speţei care permit să se concluzioneze că finalitatea

urmărită de schema de ajutor din cadrul FEADR nu poate fi atinsă, rezultând astfel că este

obligaţia Autorităţii să demonstreze că în fapt beneficiarul/beneficiarii proiectului/proiectelor

supus/supuse controlului nu poate/pot atinge obiectivul măsurii accesate.

Potrivit celui de-al doilea element, respectiv elementul subiectiv, este necesar să se

identifice elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în

mod artificial a condiţiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor

din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăţi a urmărit în exclusivitate să

obţină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menţionate, rezultând astfel că se

impune identificarea elementelor de legătură dintre beneficiar şi alte entităţi juridice

implicate (acei indicatori menţionaţi în Nota directoare pentru Auditori nr. 22) care să arate

79

modalitatea concertată a beneficiarilor cu scopul clar de a eluda normele legale şi procedurale

în vederea obţinerii finanţării nerambursabile, sens în care prezintă relevanţă următoarele

constatări, si anume: Curtea constata ca în localitatea C.-M., la aceeaşi adresă cu a

reclamantei au fost înregistrate iniţial patru societăţi cu proiecte finanţate din FEADR prin

PNDR, depuse în aceeaşi sesiune de proiecte, respectiv:

- SC S.D. SRL contract nr. C312M010953700044/18.08.2010 - „Achiziţie de utilaje

de către SC S.D. SRL‖, sediul social în Comuna C.-M., judeţul Timiş, asociatul unic şi

reprezentantul legal dl. C.P.C. (consultant: SC E. SRL).

- SC A.A. SRL contract nr. C 312M010953700054/27.04.2010 - „Achiziţie de utilaje

de către SC A.A. SRL‖, sediul social în Comuna C.-M., judeţul Timiş, asociat unic şi

reprezentantul legal d-na A.E.J., având codul CAEN principal 0161, înregistrată la Registrul

Comerţului din data de 26.10.2009 (consultant: SC S.G. SRL).

- A.E. Î.I., contract nr. C312M020953700141/28.06.2010 - „înfiinţare service utilaje

agricole‖, sediul social în Comuna C.-M., judeţul Timiş (consultant: SC E.G. SRL).

- SC A.R. SRL contract nr. C312M010953700036/20.07.2010 - „Achiziţie de utilaje

de către SC A.R. SRL‖, sediul social şi amplasamentul proiectului în Comuna C.-M., judeţul

Timiş, asociat unic şi reprezentantul legal d-na R.M.M. (consultant: SC E. SRL). Ulterior şi-a

schimbat sediul social, reprezentantul legal şi structura acţionariatului.

Curtea retine ca între reprezentanţii/asociaţii următoarelor societăţi A.E. Î.I., SC A.A.

SRL şi SC A.R. SRL, există legături de rudenie, astfel ca D-na A.E.J. este asociatul unic şi

reprezentantul legal al A.A. SRL şi dl. A.T.R., asociatul unic şi reprezentantul legal al A.R.

SRL, sunt copiii d-nei A.E., reprezentant legal al A.E. Î.I.

Fata de aceste raporturi constatate între administratorul/acţionariatul SC A.R. SRL şi

administratorul/acţionariatul agentului economic către care prestează servicii - A.T.R. Î.I.,

conform art.44 din Legea nr. 346/14.07.2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării

întreprinderilor mici şi mijlocii, se consideră că întreprinderile sunt legate.

Curtea constata ca domnul A.T.R., a preluat societatea A.R. SRL şi a implementat

proiectul de investiţii ulterior semnării contractului de finanţare încheiat cu APDRP,

schimbând şi sediul social, pe o proprietate a acestuia, pe care o deţine prin A.T.R. Î.I.

Aşadar, A.T.R. Î.I., este beneficiarul real al investiţiilor realizate de către SC A.R.

SRL, acesta microîntreprindere fiind creata artificial, fără de care nu ar fi putut să-şi extindă

afacerea prin finanţarea din fonduri nerambursabile, în cadrul Măsurii 312 din FEADR.

Ca urmare a creării de condiţii artificiale s-a depăşit plafonul maxim al sprijinului

financiar de 200.000 euro din cadrul M312 pentru un singur beneficiar, încălcându-se

cerinţele stipulate în Fişa Tehnică a Măsurii.

De asemenea, există legături între asociatul/administratorul firmei SC E. SRL, care

este furnizorul de servicii de consultanţă, şi principalii clienţi ai societăţii A.R. SRL, respectiv

grupul economic format din: SC E.G. SRL, SC S.G. SRL şi S.G.A. C. SRL, astfel:

- D-na D.E.R. asociat şi administrator la E. SRL, care deţine 50% din societate, este

sora d-nei C.L.I. care este asociat unic şi administrator la E.G. SRL;

- D-na C.L.I., care deţine împreună cu mama acesteia D.D., societatea S.G. SRL, în

proporţii egale 50%-50%, este un alt beneficiar al serviciilor prestate de A.R. SRL;

-S.G.A. C. SRL către care A.R. SRL a vândut coşuri de nuiele, este deţinută de S.G.

SRL în calitate de asociat unic;

80

Prin urmare, Curtea retine ca societăţile E.G. SRL., S.G. SRL şi S.G.A. C. SRL fiind

întreprinderi legate (prin acţionariat şi administrator), se consideră că A.R. SRL în fapt a

prestat servicii şi a vândut produse, preponderent către acelaşi grup economic.

De asemenea, din documentele financiar contabile ale beneficiarului se constată că

E.G. SRL, A.T. Î.I. şi A.A. SRL sunt principalii furnizori ai societăţii A.R. SRL.

Astfel grupul economic controlat de A.T.R. (A.R. SRL, A.T.R. Î.I. şi A.A. SRL prin

relaţiile comerciale şi financiare pe care le are cu grupul economic compus din E.G. SRL,

S.G. SRL şi S.G.A. C. SRL, acţionează în strânsă interdependenţă pe aceeaşi piaţă relevantă

şi pe pieţe adiacente.

Astfel, s-a constatat existenţa de legături comerciale, tranzacţii speciale, operaţiuni

preferenţiale şi mişcări de salariaţi între grupul prestatorilor (A.T.R. şi familia) şi grupul

beneficiarilor (C.L.I. şi familia).

Prin urmare, există suspiciunea că, datorită grupului economic, şi serviciile de

consultanţă au fost obţinute direct în baza unei singure oferte, aşadar, atribuirea serviciilor de

consultanţă a fost făcută preferenţial, de către SC E. SRL, SC S.G. SRL şi SC E.G. SRL.

De asemenea, se constata ca d-na R.M.M. (asociatul unic şi reprezentantul legal al

societăţii A.R. SRL de la data depunerii cererii de finanţare) depune documentaţie în numele

societăţilor din grupul economic, dar şi prin faptul că nu a fost angajată la A.R. SRL, context

in care există suspiciunea că în fapt a creat în mod artificial această societate, în scopul de a

obţine fonduri nerambursabile. Totodată, d-na R.M.M., a mai depus proiect pe M312-„Dotare

micro-întreprindere cu echipamente pentru lucrări de pregătirea terenului‖ în cadrul societăţii

T-S. LLP SRL, conform informaţiilor extinse extrase din ONRC, această firmă se află în

lichidare, motiv radiere: art. 235 din Legea nr. 31/1990, din data de 19.11.2013.

Curtea constata ca crearea în mod artificial a cadrului pentru accesarea finanţării

nerambursabile contravine art. 4 alin. (8) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 65/2011 şi

are drept consecinţă retragerea sprijinului financiar nerambursabil acordat beneficiarului.

Curtea retine ca, in conformitate cu balanţa de verificare la 31.12.2011, cont 704

venituri din lucrări şi servicii, societatea înregistrează venituri din prestări de servicii în

valoare de 138.061,29 lei, faţă de 561.000 lei cât a prognozat în cererea de finanţare. Nu

există înregistrări pentru veniturile din produse de artizanat (coşuri şi nuiele), deşi în cererea

de finanţare beneficiarul a prognozat şi venituri din vânzarea de coşuri şi nuiele, respectiv

pentru cele 97 buc. la un preţ de 250 RON/ bucata, previzionat în fiecare an în cererea de

finanţare.

Conform balanţei de verificare la 31.12.2012, cont 704 venituri din lucrări şi servicii,

societatea înregistrează venituri din prestări de servicii în valoare de 121.686,30 lei, faţă de

572.220 lei, cât a prognozat în cererea de finanţare. Conform contului 701 venituri din

vânzarea produselor finite, înregistrează venituri din produse finite în valoare de 533.000 lei.

A prezentat factura nr. 8/15.11.2012 în valoare de 1.000 lei emisă către S.G.A. C. SRL, pentru

vânzarea a 40 de buc. de coşuri de nuiele cu preţul de 25 lei, deşi în cererea de finanţare

beneficiarul a prognozat vânzarea a 97 buc. de coşuri şi nuiele pe an cu un preţ de 250

RON/bucata, dar pentru restul sumei de 532.000 lei nu a prezentat documente justificative din

care să rezulte că aceste produse provin din activitatea cofinanţată.

Conform balanţei de verificare la 31.08.2013, cont 704 venituri din lucrări şi servicii,

societatea înregistrează venituri din prestări de servicii în valoare de 551.699,21 lei, faţă de

81

583.550 lei, cât a prognozat în cererea de finanţare. Conform contului 701 venituri din

vânzarea produselor finite, înregistrează venituri din produse finite în valoare de 2.356.000

lei, dar nu face dovada că acestea provin din activitatea cofinanţată. De asemenea, nu a

prezentat documente justificative din care să reiasă că, în cadrul societăţii s-au obţinut venituri

din vânzarea de coşuri de nuiele, deşi în cererea de finanţare beneficiarul a prognozat

vânzarea a 97 buc. de coşuri de nuiele pe an cu un preţ de 250 RON.

Astfel fiind, Curtea constata ca în perioada 2011-08.2013 reclamanta nu face dovada

producerii şi comercializării coşurilor de nuiele precizate în cererea de finanţare, cu excepţia

unei facturi pentru 40 de coşuri de nuiele, emisă în anul 2012 către S.G.A. C. SRL, care pare a

fi nereală.

Fata de cele anterior constate, rezulta ca este justificata de către reclamanta

achiziţionarea bunurilor, respectiv bancul de lucru, dulapul de scule şi fierăstrăul circular,

deoarece aceste bunuri nu sunt folosite pentru realizarea de coşuri de nuiele, fiind astfel

încălcat art. 3 (1) şi art. 8 (7) din Anexa I a Contractului de finanţare.

Curtea constata ca in temeiul contractului de finanțare semnat, reclamanta si+a asumat

obligația ca, în urma implementării proiectului, să angajeze 8 persoane, astfel: 1 post

administrator, 2 posturi tractorist, 2 posturi combainer, 1 post împletitori de coşuri,

confecţioneri de perii şi asimilaţi, 1 post mecanic agricol şi 1 post contabil. Ulterior, şi-a

schimbat structura organizatorică, astfel: 1 post administrator, 2 posturi tractorist, 2 paznici, 1

post împletitori de coşuri, confecţioneri de perii şi asimilaţi, 1 post mecanic agricol şi 1 post

contabil.

Din analizarea documentelor prezentate de către beneficiar, respectiv contractele de

muncă şi extrasul REVISAL din 05.10.2013, reiese că SC A.R. SRL figurează cu 13 angajaţi

din care 8 sunt activi, trei dintre angajaţi sunt din 07.08.2013, 10.05.2013 şi 02.10.2013,

astfel: 1 post administrator - funcţia director tehnic (timpul de lucru 2 ore/zi), 1 post paznic

(timpul de lucru 2ore/zi), 1 post tractorist (timpul de lucru 2 ore/zi), 1 post contabil (timpul de

lucru 4 ore/zi), 1 post împletitor nuiele (timpul de lucru 2 ore/zi), 1 post mecanic auto (timpul

de lucru 2 ore/zi), 1 post muncitor necalificat în agricultură (timpul de lucru 2 ore/zi) şi 1 post

combainer agricol (timpul de lucru 8 ore/zi).

Prin angajarea a 8 salariaţi cu câte 2 ore/zi, 4 ore/zi şi 8 ore/zi, în condiţiile în care

aceştia cumulează 24 ore/zi, Curtea constata ca reclamanta a creat de fapt 3 locuri de muncă,

conform Legii 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării IMM-urilor, faţă de 6

locuri de muncă prevăzute în cererea de finanţare.

Astfel fiind, Curtea constata ca numărul de posturi propuse de către beneficiar au fost

folosite ca un mijloc de a obţine în mod artificial puncte de selecţie suplimentare la evaluarea

proiectului, fiind astfel încălcat Criteriul de selecţie 52 „Proiectele care prin activitatea

propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiţi‖. Nerespectarea

criteriului de selecţie a proiectului contravine art. 3(1) din Anexa la Contractului de finanţare.

Curtea constata ca reclamanta a cunoscut condiţiile acordării ajutorului financiar

nerambursabil , completând in acest sens Declaraţia pe propria răspundere a solicitantului,

unde a consemnat:

„2. Declar că îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în fişa măsurii din Ghidul

Solicitantului şi mă angajez să le respect pe o perioadă de minim 5 ani de la finalizarea

proiectului, inclusiv criteriile de selecţie pentru care am fost punctat.

82

3. Declar că toate informaţiile din prezenta cerere de finanţare şi din documentele

anexate sunt corecte şi mă angajez să respect condiţiile cerute în reglementările referitoare la

prezentul program şi pe cele legate de proiectul anexat şi să furnizez periodic, la cerere,

documente justificative necesare.

8. Declar pe propria răspundere că în cazul în care nu respect oricare din punctele

prevăzute în această declaraţie proiectul să devină neeligibil în baza criteriului Eligibilitatea

solicitantului sau contractul să fie reziliat."

Toate criteriile de eligibilitate şi cerinţele privind acordarea ajutorului financiar

nerambursabil prin Program FEADR, au fost menţionate prin Ghidul Solicitantului, astfel

încât potenţialii beneficiari să fie în cunoştinţă de cauză cu privire la condiţiile în care se

acordă aceste fonduri.

Prin neregulile constatate, Curtea constata ca reclamanta a încălcat obligaţiile

contractuale asumate prin contractul de finanţare nr. C312M010953700036/20.07.2010,

precum şi dispoziţiile legale aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 13/2006 şi Programul Naţional de

Dezvoltare Rurală.

În ceea ce priveşte proba existenţei unui prejudiciu, Curtea constată că în jurisprudenţa

Înaltei Curţi s-a decis că obligaţia de a recupera fondurile europene există în toate cazurile de

constatare a unor fraude sau nereguli fără a fi necesară dovedirea existenţei unei pagube.

În plus, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a stabilit că şi abaterile care nu au un impact

financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C.465/10 pct.47şi C-199/03

pct.31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării.

Astfel fiind, raportat la prevederile comunitare, obligatorii pentru instanțele de

judecată, Curtea constata că producerea unei nereguli in utilizarea fondurilor europene

achiziţionează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului UE, fără să fie necesară

existenta unui prejudiciu concret asupra bugetului UE. Prin urmare obligația de a recupera

fondurile UE se produce automat, la momentul constatării nereguli sau a fraudei, fără a fi

necesară demonstrarea unui prejudiciu.

In ceea ce privește incidenta in speța de fata a prevederilor art.5 al.3 din Regulamentul

UE nr.65/2011 al Comisiei, potrivit cărora „ obligația de rambursare nu se aplica in cazul in

care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a nunei altei

autorități si atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar in mod rezonabil‖,

Curtea constată că pentru a se putea pune in discuție aplicabilitatea acestui text de lege este

necesara îndeplinirea cumulativă a celor doua condiții, respectiv eroarea autorității si

nedepistarea acesteia de către beneficiar in mod rezonabil.

În acest sens s-a pronunțat şi CJUE in cauza C-465/10, unde a statuat că

„nerespectarea de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție FEDR a

normelor privind atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de directiva 92/50 cu

ocazia atribuirii contractului care a re ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o

abatere in sensul art.1 din regulamentul nr. 2988/95 chiar daca autoritatea națională

competentă nu putea sa ignore, cu ocazia acordării acestei subvenții, ca beneficiarul decise-se

deja cărui prestator urma sa ii încredințeze realizarea acțiunii subvenționate.

Ori în situația in speța de fată nu se pune problema unei erori care nu a fost depistată

de beneficiar in mod rezonabil câta vreme s-a reținut intenția acestuia de eludare a normelor

83

legale prin crearea in mod artificial a condițiilor de obținere a ajutorului financiar

nerambursabil.

Din ansamblul probatoriu administrat in cauza rezulta că societatea reclamanta a

urmărit sa obțină în mod artificial sprijin financiar nerambursabil. Astfel, nu se poate

considera că au fost create noi locuri de muncă în condiţiile în care reclamanta are angajaţi 8

persoane care, in realitate reprezintă doar 3 persoane, rezultând astfel o înregistrare fictivă;

nu se poate considera că s-a consolidat structura economică în zonă, în condiţiile în care

relaţiile comerciale se derulează între beneficiar şi entităţi ce au aceeaşi

asociaţi/administratori.

Astfel fiind, se poate concluziona ca acordarea unui ajutor nerambursabil de o valoare

mai mare decât plafoanele impuse celorlalţi solicitanţi/beneficiari, asigura

beneficiarului/grupului de persoane care acţionează de comun acord, un avantaj nejustificat în

faţa competiţiei, ceea ce îngreunează îndeplinirea obiectivelor măsurii, din prisma principiului

concurenţei pe piaţă.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a respins acțiunea formulata ca

neîntemeiata şi a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

9. Sfera subiectelor de drept ce pot fi supuse controlului Curţii de conturi. Entitate

auditată. Raport de control emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 lit. d) din

Legea nr. 94/1992, respectiv cu încălcarea competenţei personale a Curţii de

Conturi

Legea nr. 94/1992

Legea nr. 31/1990

Hotărârea Guvernului nr. 760/2010

Sfera subiectelor de drept ce pot fi controlate de Curtea de Conturi este limitată

exclusiv de art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992, iar în cadrul aceste sfere, pot fi supuse

controlului numai acele societăţi la care Statul Român sau celelalte persoane enumerate la

art. 23 lit. d) şi care deţin la data controlului mai mult de jumătate din capitalul social al

societăţii controlate.

(Secţia de contencios administrativ şi fiscal,

Decizia civilă nr. 1687 din 24 mai 2016, dr. D.D.-P.)

Prin recursul formulat de pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi

Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1786/09.12.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. 4842/30/2015, se solicită admiterea acestuia, şi casarea hotărârii recurate cu consecinţa

respingerii acţiunii.

Cu privire la fondul cauzei, recurenții apreciază că în mod greşit instanţa de fond a

reţinut în considerente că sunt întemeiate susţinerile reclamantei prin lichidator judiciar

conform cărora doar instanţa de judecată prin procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 poate

anula creanţa înscrisă în tabloul preliminar în favoarea SC FISE E.S. SA, această obligaţie

84

neputând fi pusă în sarcina entităţii auditate. Arată că prin măsura contestată nu s-a dispus

anularea creanţei înscrisă în tabloul preliminar, ci luarea de măsuri de către lichidatorul

judiciar cu privire la ridicarea gajurilor instituite de către SC DFEE E. SA asupra bunurilor

aparţinând SC S.E.B. SA conform hotărârilor emise în acest sens; învederează instanţei faptul

că măsura dispusă are la bază în principal neprezentarea documentelor care să ateste că

entitatea auditată a fost înscrisă în tabloul preliminar al creanţelor, auditorii apreciind că astfel

se poate crea o posibilă pagubă în bugetul statului; arată că dovada neprezentării

documentelor care să ateste că entitatea auditată a fost înscrisă în tabloul preliminar al

creanţelor constă în încheierea de către auditorii publici externi a procesului verbal de

constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 1 din data de 16.02.2015, prin care lichidatorul

judiciar al debitoarei a fost sancţionat contravenţional pentru netransmiterea până la data de

05.02.2015 a documentelor solicitate prin adresa Camerei de Conturi Timiş nr.

231/30.01.2015.

Cu privire la măsura dispusă pct. 3 al deciziei nr. 8/2015, apreciază recurenţii ca fiind

eronate considerentele instanţei de fond privitoare la perioada pentru care auditorii publici

externi au estimat prejudiciul, cu precizarea că contravaloarea acestor bunuri a fost achitată

către SC N.L. IFN SA şi SC FISE E.S. SA de către SISE E.B., către firme de leasing din

contul de disponibilităţi bancare ale acesteia, în perioada 06.11.2007 - 26.11.2009 în sumă

totală de 1.338.957,07 lei; în consecinţă, prin predarea bunurilor conform procesului verbal de

predare-primire nr. 64 din 14.02.2015, fără recuperarea contravalorii ace4stor bunuri achitate,

fără îndoială a fost prejudiciată SC S.E.B. SA, soluţia instanţei de fond privitoare la aceste

aspecte fiind netemeinică şi nelegală.

Cât priveşte măsura dispusă la pct. 5 din decizia contestată, apreciază recurenţii că

motivele de nelegalitate a soluţiei pronunţate de instanţa de fond constau în faptul că prin

aplicarea greşită a normelor de drept material, aceasta în mod greşit a reţinut că din totalul

debitului suma de 58.986.332,06 lei a fost menţionată în protocolul de predare primire din

14.02.2012 atunci când a avut loc înfiinţarea prin divizare a societăţii, astfel că nu s-ar putea

reţine că nu se justifică această sumă. Precizează că în condiţiile în care a încetat contractul de

credit nr. 28/2011 nu se justifică neridicarea gajurilor instituite de SC DFEE E. SA asupra

imobilelor corporale aflate în patrimoniul SC S.E.B. SA, iar pentru creanţele solicitate de SC

F.E.S. SA, entitatea are obligaţia să le justifice cu documente care să certifice obligaţia de

plată, documente înregistrate în evidenţa contabilă în conformitate cu prevederile art. 1 şi 6

din Legea contabilităţii nr. 82/1991, aspecte care conduc la concluzia că soluţia instanţei de

fond este nelegală.

Referitor la soluţia prin care instanţa de fond a dispus anularea măsurii dispusă la oct.

7 din decizia contestată, privitoare la sechestrele instituite pentru bunurile mobile şi imobile,

recurenţii arată că şi aceasta este nelegală, având în vedere că instanţa nu a luat în considerare

faptul că reclamanta intimată a contestat formal acest punct al deciziei, fără a aduce vreun

argument care să evidenţieze nelegalitate măsurii dispuse; mai mult, contrar considerentelor

instanţei de fond, învederează instanţei de recurs faptul că din documentaţia pusă la dispoziţie

de către societate în timpul controlului reiese că potrivit certificatului de atestare fiscală nr.

953753/22.02.2011, persoana juridică SC FISE E.S. SA figurează la data de 31.01.2011 cu

obligaţii de plată către bugetul general consolidat în sumă totală de 116.601.661 lei; ori,

pentru stingerea acestor creanţe fiscale în perioada februarie-martie 2011 au fost întocmite un

85

număr de 55 procese verbale de sechestru, pentru neachitarea unor obligaţii fiscale către

bugetul general consolidat asupra unor bunuri imobile aflate în patrimoniul SISE Electrica

Banat.

Recurenţii consideră că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că la data

controlului auditorii publici externi nu au putut stabili dacă debitele au fost achitate sau nu de

către SC FISE E.S. SA, în vederea certificării legalităţii ridicării sechestrelor instituire în anul

2011, şi dacă sumele preluate prin Protocolul de predare-primire încheiat la data de

14.02.2012 reprezentând datoriile la bugetul general consolidat al statului care se predau către

S.C. FISE Electrica Serv S.A. şi se preiau de SC S.E.B. SA sunt corecte sau nu, respectiv

aparţin societăţii SC S.E.B. SA.

Apreciază recurenţii că nu pot fi reţinute ca legale considerentele instanţei de fond,

bazate exclusiv pe prevederile Protocolului de predare-primire încheiat la data de 14.02.2012

şi fără a fi susţinute în plan probator.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 din

noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel constată

următoarele:

Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta M. R. L.

Filiala Timiş S.P.R.L., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC S.E.B. SA, a solicitat

anularea şi suspendarea executării Încheierii nr. 36/12.06.2015 emisă de Curtea de Conturi a

României şi respectiv a constatărilor şi măsurilor cuprinse în Decizia nr. 8/2015 emisă de

Camera de Conturi Timiş în cadrul paragrafelor:

1- Alte abateri referitoare la organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului;

3 - Alte abateri referitoare la organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului -

Referitor la predarea unor bunuri înregistrate în evidenţa SC S.E.B. SA fără plată.;

5.-Nerespectarea prevederilor legale privind înregistrarea în contabilitate a creanţelor

bugetare pentru debite stabilite în solidar - cu privire la realitatea şi legalitatea creanţelor

solicitate de către SC FISE E.S. SA conform tabelului preliminar al creanţelor.

7. Cu privire la sechestrele instituite pentru bunurile mobile şi imobile (D1311).

Instanţa de fond a admis acţiunea în justiţie, dispunând anularea Încheierii nr.

36/12.06.2015 şi anularea în parte a Deciziei nr. 8/2015, respectiv a punctelor 1,3,5 şi 7,

precum şi suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluţionarea

definitivă a prezentei cauze.

În recurs, Curtea de Conturi a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la admiterea

suspendării executării şi a anulării celor două acte contestate.

În fapt, pentru lămurirea aspectelor ce se vor consemna ulterior, Curtea reţine că prin

Sentinţa comercială nr. 2009/14.08.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

8776/30/2013, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului S SC S.E.B. SA, fiind numit în

calitate de lichidator judiciar M.R.L. Filiala Timiş SPRL.

Camera de Conturi Timiş a efectuat, în perioada 12.01.2015 - 20.02.2015, un control

asupra situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului public şi privat al

statului, precum şi legalitatea realizării veniturilor şi a efectuării cheltuielilor la SC S.E.B. SA.

Ca urmare a încheierii activităţii de control, Camera de Conturi Timiş a emis Raportul

de Control nr. 187/20.02.2015, care a stat la baza Deciziei nr. 8/2015 emisă de Curtea de

Conturi – Camera de Conturi Timiş, împotriva căreia M.R.L. Filiala Timiş SPRL a formulat o

86

contestaţie, în data de 03.04.2015, cu privire la paragrafele:1,3,5,7.solicitând anularea

acestora.

Prin Încheierea nr. 36/12.06.2015, Curtea de Conturi a României a respins contestaţia

nr. 973/03.04.2015, formulată de M.R.L. Filiala Timiş SPRL împotriva Deciziei nr. 8/2015,

emisă de Camera de Conturi Timiş.

Curtea mai reţine că SC S.E.B. SA a fost înfiinţată în baza art. 1 alin. (1) din Hotărârea

de Guvern nr. 760/2010 privind înfiinţarea societăţilor comerciale „S.E.B.‖ SA, „S.E.D.‖ -

SA, „S.E.M.‖ - SA, „S.E.O.‖ - SA şi „S.E.M.‖ - SA prin reorganizarea SC FISE E.S. SA,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557 din 6 august 2010 – text conform căruia „se

reorganizează SC FISE E.S. SA, filială a SC DFEE E. SA, ca urmare a divizării prin

desprindere a unei părţi din patrimoniul acesteia, în temeiul art. 250^1 lit. b) din Legea nr.

31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

şi se înfiinţează, în condiţiile legii, următoarele societăţi comerciale, având acţionar unic SC

DFEE E. SA:

a) SC S.E.B. SA, cu sediul în municipiul Timişoara, ;(…)‖.

Examinând hotărârea recurată, Curtea observă că pârâta Curtea de Conturi şi-a

întemeiat competenţa de control pe dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi – astfel cum a fost republicată la 3

aprilie 2014 – dispoziţii conform cărora „în cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea

de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice asupra următoarelor categorii de entităţi

publice:

d) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau

regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul

social‖.

Prin urmare, Camera de Conturi a judeţului Timiş a apreciat că este competentă să

efectueze controlul pentru actele societăţii S.E.B. îndeplinite în perioada în care Statul român

era acţionar majoritar la această societate.

Întrucât Curtea nu a fost lămurită asupra datei concrete până la care Statul român a

fost acţionar majoritar al S.E.B. – aceasta din urmă contestând, prin lichidator, competenţa de

control a Curţii de Conturi sub acest aspect – cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din

23.02.2016 (filele 62-65 dosar Curtea de Apel Timişoara), punându-se în vedere Curţii de

Conturi să depună la dosar înscrisurile emise de Oficiul registrului comerţului referitoare la

componenţa/identitatea acţionarilor reclamantei SC S.E.B. SA de la înfiinţarea acesteia şi

până la data efectuării controlului Curţii de Conturi.

Curtea constată că Statul Român a fost acţionar majoritar al SC DFEE E. SA – care

este acţionar unic al entităţii controlate SC S.E.B. SA– până la data de 15.07.2014, când

procentul acţiunilor Statului Român la această societate s-a redus la 48,78%.

Curtea constată, totodată că pârâta Curtea de Conturi a efectuat controlul la SC S.E.B.

SA în perioada 12.01.2015-20.02.2015, după data la care Statul Român a încetat să mai fie

acţionar majoritar al SC DFEE E. SA – care este acţionar unic al entităţii controlate SC S.E.B.

SA, conform art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 760/2010.

În ceea ce priveşte cadrul legal privind competenţele Curţii de Conturi, Curtea

precizează că acestea sunt reglementate prin Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 privind

87

organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, lege care a fost republicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 238 din 3 aprilie 2014.

Ulterior republicării din 2014, Legea nr. 94/1992 a mai fost modificată prin Legea nr.

7/2016 – modificare fără consecinţe în prezenta cauză.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 republicată în 2014, „Curtea de Conturi

exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor

financiare ale statului şi ale sectorului public‖.

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, „Curtea de Conturi exercită funcţia de

control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare

ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor

administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate

cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii‖.

Raportat la dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 republicată în 2014,

Curtea reţine competenţa Curţii de Conturi de a verifica modul de formare, de administrare şi

de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

În privinţa sferei subiectelor de drept ce pot fi supuse controlului Curţii de Conturi,

Curtea constată că aceasta este reglementată de art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992.

Raportat la faptul că reclamanta SC S.E.B. SA avea acţionar minoritar Statul Român la

data efectuării controlului Curţii de Conturi din speţă, Curtea reaminteşte că art. 23 lit. d) din

Legea nr. 94/1992 prevede că „în cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi

îşi desfăşoară activităţile specifice‖ la „societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 … la

care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile autonome deţin,

singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social‖. Curtea

subliniază că textul art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992 este redactat la timpul prezent

(„societăţile … la care statul, unităţile administrativ-teritoriale … deţin…”), ceea ce implică

faptul că activităţile Curţii de Conturi trebuie să se desfăşoare în perioada în care Statul

Român este acţionar majoritar la societatea controlată, iar nu ulterior.

Textul art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 nu este redactat în sensul posibilităţii unui

control la o societate comercială care nu îndeplineşte în prezent – respectiv la data controlului

– cerinţa ca Statul Român să fie acţionar majoritar al societăţii controlate, întrucât textul citat

nu vizează societăţile la care Statul Român sau celelalte persoane enumerate „deţin sau au

deţinut‖ mai mult de jumătate din capitalul social.

În acelaşi sens este şi definiţia entităţii auditate din cuprinsul art. 2 lit. j) din Legea nr.

94/1992, text potrivit căruia „în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au

următoarele semnificaţii:

j) entitate auditată - autoritatea publică, compania/societatea naţională, regia

autonomă, societatea reglementată de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială

deţine, singur sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;”.

Totodată, Curtea observă că nici un alt text din cuprinsul Legii nr. 94/1992 nu

autorizează o extindere a controlului Curţii de Conturi la alte subiecte de drept decât cele

enumerate art. 23 şi 24 din această lege.

88

Curtea reaminteşte că, potrivit art. 24 din Legea nr. 94/1992, „Curtea de Conturi poate

hotărî desfăşurarea activităţilor stabilite de lege şi la alte persoane decât cele prevăzute la art.

23, care:

a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme

de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii

publice;

b) administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri

aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

c) administrează şi/sau utilizează fonduri publice, în sensul prezentei legi, verificările

urmând a se efectua numai în legătură cu legalitatea administrării şi/sau utilizării acestor

fonduri‖.

Or, sfera subiectelor de drept ce pot fi controlate de Curtea de Conturi a fost clar

circumscrisă prin textul art. 23 din Legea nr. 94/1992 şi prin extinderea acestei sfere astfel

cum rezultă din art. 24 al aceleiaşi legi.

Textul art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 nu vizează toate societăţile comerciale la

care Statul Român este acţionar, ci numai acelea la care este acţionar majoritar. Prin urmare,

din chiar textul acestui articol rezultă că legiuitorul a înţeles să limiteze sfera controlului

Curţii de Conturi la societăţile unde Statul Român este acţionar majoritar, deşi Statul Român

poate fi păgubit şi în cazul activităţii unor societăţi la aceste acesta este acţionar minoritar.

Totodată, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 reglementează aspectele controlate, iar

nu sfera subiectelor de drept supuse controlului, textul prevăzând că „prin verificările sale la

persoanele prevăzute la art. 23 şi 24, Curtea de Conturi urmăreşte, în principal….‖. prin

urmare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 limitează, de asemenea, sfera subiectelor

controlate exclusiv la cele reglementate de art. 23 şi 24 din aceeaşi lege.

Din textele legale citate rezultă, aşadar, că sfera subiectelor de drept ce pot fi

controlate de Curtea de Conturi este limitată exclusiv de art. 23 şi 24 din Legea nr. 94/1992,

iar în cadrul aceste sfere, pot fi supuse controlului numai acele societăţi la care Statul Român

sau celelalte persoane enumerate la art. 23 lit. d) deţin la data controlului mai mult de

jumătate din capitalul social al societăţii controlate.

Curtea subliniază că interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată în

primul rând din punct de vedere gramatical – după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor

şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază – dar şi teleologic, căutându-se să se

descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat

părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită

textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului,

De asemenea, interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată şi

sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în

contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe.

Nu în ultimul rând interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată din

punct de vedere logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de

interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la

cea generală – „specialia generalibus derogant‖, că excepţia este de strictă interpretare –

conform adagiului „exceptio est strictissimae interpretationis‖, sau că unde legea nu distinge,

nici interpretul nu trebuie să distingă – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos‖,

89

ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un

sens contrar – „actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat‖.

Raportat la aceste consideraţii teoretice, Curtea observă că sfera subiectelor de drept

supuse controlului Curţii de Conturi fiind delimitată clar de art. 23 şi 24 din Legea nr.

94/1992, nu prezintă relevanţă – în privinţa acestei sfere a persoanelor controale – care sunt

obiectivele sau scopurile controlului respectiv.

De altfel, Curtea observă că pârâta Curtea de Conturi nu a adus nici un argument

referitor la modul de interpretare a art. 23 lit. d) în sens contrar celor reţinute mai sus, iar

recunoaşterea legală a unui control al Curţii de Conturi asupra activităţii unei societăţi

comerciale la care Statul Român nu mai este acţionar majoritar nu este permisă de lege, cu

atât mai mult cu cât nu se poate reţine că – prin transmiterea de către Statul Român a

majorităţii capitalului social al acestei societăţi – prin actele societăţii respective s-ar putea

înregistra pagube semnificative în patrimoniul Statului Român. Curtea admite că interesele

financiar ale Statului Român pot fi afectate şi în cazul activităţii societăţilor la care acesta este

acţionar minoritar, însă controlul acestor societăţi excede competenţelor Curţii de Conturi.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că actul de control al Curţii de

Conturi contestat în prezenta cauză a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 lit. d) din

Legea nr. 94/1992, respectiv cu încălcarea competenţei personale a Curţii de Conturi, fiind

lovit de nulitate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale citate mai sus.

Raportat la această concluzie, Curtea reţine inutitlitatea analizării celorlalte argumente

invocate în recurs de Curtea de Conturi, soluţia desfiinţării actului prin hotărârea recurată

fiind întemeiată.

Ţinând seama că reclamanta SC S.E.B. SA a solicitat anularea parţială a actelor de

control emise de Curtea de Conturi, Curtea reţine că nu este învestită să dispună în prezenta

cauză desfiinţarea integrală a actelor contestate.

În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală,

recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr.

1786/09.12.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 4842/30/2015 a fost respins ca

nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.