cursul i - date generale oase

5/11/2018 Cursul i - Date Generale Oase - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/cursul-i-date-generale-oase 1/14

Fig.1 Oasele scheletului şi numărul lor

CURSUL I OSTEOLOGIE

I.1 CARACTERELE GENERALE ALE OASELOR

Aparatul locomotor specializat pe îndeplinirea a două funcţii esenţiale:locomoţia şi sprijinul, este alcătuit dintr-un complex de organe cu structuri şifuncţii diferite. La cele 206 piese osoase, peste 430 muşchi striaţi şi peste 310

articulaţii, trebuie adăugate reţeaua nervoasă (cu căile aferente şi eferente) şireţeaua vasculară care irigă toate aceste organe.



I.1.1 CARACTERISTICILE MORFOLOGICE ALE OSULUI ORGAN

Contrar aspectului său, osul nu este un organ inert. Cercetarea cu ajutoruldifracţiei cu raze X, cu microscopul electronic, cu diversele metode histochimice şi

în special cu izotopi radioactivi, a pus în evidenţă faptul că sistemul scheletictrebuie considerat ca făcând parte integrantă din structura chimică a fluidelorcorpului, la baza mecanismelor lui funcţionale stând un servosistem de reglareionică şi integrare, care include receptori, efectori şi fenomene de feed-back.

I.1.1.1 FORMA EXTERIOARĂGreutatea totală a celor 206 oase ale corpului omenesc, în stare uscată,

este de numai 5-6,5 kg, deoarece oasele reprezintă construcţii minime absolute,construcţii care asigură o rezistenţă maximă cu material minim.

Majoritatea oaselor corpului omenesc au forme şi dimensiuni diferite, ceeace reprezintă, de la început, un prim indiciu al relaţiilor dintre aspectul lor exteriorşi funcţiile care le revin.Privite în general, ele se pot împărţi în trei tipuri (Fig. 2):oase lungi, scurte şi plate.

Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanţă osoasă compactă. Încentru au un canal medular şi la cele două extremităţi, mai mari ca volum, cîte unbloc de substanţă spongioasă, înconjurat de un strat de substanţă compactă. Prinintermediul lor, se realizează mişcări rapide, de mare amplitudine, motiv pentrucare alcătuiesc scheletul membrelor.

Oasele scurte sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite de un strat

de substanţă compactă. Rolul lor este de a suporta greutatea corpului (ex. Oaseletarsiene, de a contribui la menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale(ex. Vertebrele)sau de a permite executarea mişcărilor complexe şi delicate alemâinii (oasele carpiene).

Oasele plate sunt largi şi subţiri şi participă la alcătuirea unor cavităţicare protejează organe importante (cutia craniană), realizează suporturi stabile(oasele bazinului) sau oferă muşchilor suprafeţe întinse şi mobile de inserţie(omoplatul).

Indiferent de tipul lor, suprafaţa oaselor nu este perfect netedă decât înanumite porţiuni. În rest, prezintă numeroase asperităţi, neregularităţi, linii,apofize, tuberozităţi, spine etc., care servesc drept zone pentru inserţiilemusculare. Forma şi dimensiunile acestora sunt dependente de forţele cu caretrag grupele musculare şi direcţia acestor forţe. Pe suprafaţa lor, oasele mai pot

prezenta depresiuni în care se găsesc corpi musculari sau şanţuri, prin care trectendoane, vase, nervi.

Fig.2 Tipuri de oaseos lung(humerus)os plat (omoplat)

os scurt (calcaneu)



I.1.1.2 STRUCTURILE OSULUI-ORGAN

Privit morfo-funcţional, osului ca organ i se pot descrie 4 ordine de structuri,descrise de Petersen pentru toate organele (Fig.3 ):• structuri de prim ordin: arhitectura macroscopică a compactei şi

spongioasei, măduva osoasă, periostul, cartilajul articular şi cel de creştere.• structuri de ordinul II: sistemele haversiene, lamele circumferenţiale şi

structurile similare, vasele şi nervii.• structuri de ordinul III: fibrele colagene şi elastice, celulele osoase,

substanţa fundamentală cu sistemul ei lacunar, sărurile minerale, apa,grăsimea.

• structuri de ordinul IV: dispoziţia moleculară a substanţei organice şianorganice.

Structurile de prim ordin

Se pot vedea cu ochiul liber. Din observarea direcţiei traveelor osoase, se

poate deduce o bună parte din funcţiile biomecanice, pe care le va îndeplinisegmentul de os respectiv. Structurile de prim ordin reflectă, pe plan funcţional,

Fig.3 Structurile osului - organ



Fig.5 Structurile deprim ordin la oasele

lungi1. diafiza; 2. periost;3. compacta; 4. canal

medular; 5. epifizasuperioară; 6. epifizainferioară; 7. cartilaj

de creştere; 8.metafiza superioară

rolul de susţinere pe care îl are osul studiat, precum şi modul în care suntexercitate asupra lui forţele mecanice.

Arhitectura structurilor de prim ordin este diferită după zona pe care ostudiem. De exemplu, la un os lung se pot observa (Fig.4):

• epifizele• metafizele•

diafiza.Pe secţiune frontală, osullung prezintă:

• periostul• cartilajul articular• ţesutul compact• ţesutul spongios• canalul medular• cartilajul de conjugare diafizo-epifizar (cartilajul decreştere).

Periostul: este un manşon fibros, de culoare alb-gălbuie, degrosimi diferite, în funcţie de dimensiunile osului. Înconjură diafiza,metafizele şi parte din epifize şi se continuă, la extremităţile articulareale osului, cu capsula articulară. Prin faţa sa externă, periostul vine încontact direct cu toate formaţiile extraosoase: tendoane, aponevroze,muşchi, vase şi nervi. Prin faţa sa profundă, periostul aderă la os. Acestfapt se datoreşte vaselor care trec din el în osul subjacent, canalelorVolkmann, dar mai ales unor fibre conjunctive numite fibrele Sharpey,care pleacă din periost şi pătrund în substanţa osoasă compactă.Această aderenţă este mai mare la oasele scurte şi epifizele oaselorlungi şi mai redusă la nivelul diafizelor oaselor lungi şi feţelor oaselorlate. Aderenţa este mai mare şi la bătrâni.

Importanţa periostului: este foarte bogat în vase sanguine şinervi.. În perioada osteogenezei participă la formarea ţesutului osos. Laadult, are rol în nutriţia osului. Are rol important în formarea calusului încazul fracturilor, precum şi în repararea unor pierderi limitate desubstanţă osoasă.

În urma eforturilor excesive de mers, alergare, sărituri, periostulpoate reacţiona, înstalându-se aşa-numita periostită posttraumatică, ceapare în special la nivelul tibiei. Mecanismul constă în congestionareaperiostului, care, fiind mai bogat inervat, devine dureros.

Cartilajul articular: acoperă extremităţile articulare aleosului, pe o întindere egală cu amplitudinea de mişcare a articulaţieirespective. Vom reveni în cadrul artrologiei. Osul propriu-zis: se

găseşte sub periost şi sub cartilajul articular. Este format la exteriordintr-o lamă de ţesut compact de grosimi diferite, în raport cunecesităţile funcţionale ale osului.Rezultă din alăturarea mai multorlamele osoase,, alipite, care nu delimitează cavităţi intermediare.Este perforat de numeroase orificii, de diferite ordine, prin care trecvasele.

Substanţa spongioasă: are forma unui burete, cu cavităţimai mari sau mai mici, orientate în sensuri diferite, întretăindu-se înanumite puncte, delimitând în felul acesta, o serie de cavităţi, dedimensiuni variabile, unde se află măduvă osoasă. Pe măsura apropierii demăduva osoasă, în profunzime, aceste cavităţi devin din ce în ce mai mari. Cuajutorul izotopilor radioactivi s-a demonstrat că osul spongios dispune de un

potenţial mai ridicat de mobilizare a elementelor componente decât cel compact,având din acest motiv, un potenţial mult mai mare de reconstrucţie. Pe de altăparte, osul spongios prezintă un număr mai mare de structuri slab mineralizate,



ceea ce explică mai slaba sa rezistenţă. Astfel, pentru extremitatea superioară afemurului, 90% din stabilitatea mecanică se datoreşte compactei şi numai 10%spongioasei.

În structura celor trei categorii de oase (lungi, late, scurte), repartiţia celordouă categorii de substanţă osoasă se face caracteristic pentru fiecare categorie.

• La oasele lungi: substanţa compactă apare la nivelul corpului osului

(diafizei). Epifizele (extremităţile) sunt formate din substanţă compactă laperiferie, care îmbracă o masă de substanţă spongioasă. Cavităţileacesteia comunică printr-un grup de areole cu cavitatea medulară. Labătrâni, substanţa spongioasă a extremităţilor se resoarbe parţial, iarcavitatea medulară a diafizei se extinde până la acest nivel.• Oasele plate: sunt formate din două lame de substanţă osoasăcompactă, care cuprind între ele un strat mai gros sau mai subţire desubstanţă spongioasă. La marginile osului, lamele de compactă se unesc,astfel încât învelesc din toate părţile substanţa spongioasă. În cazul bolteicraniene, lamele se compactă se numesc table, iar substanţa spongioasădintre ele, se numeşte diploe.• Oasele scurte: au o conformaţe asemănătoare cu cea a epifizelor

oaselor lungi. Substanţa spongioasă se găseşte în locurile unde, pe lângărezistenţa la presiune, elementele osoase trebuie să aibă şi un volum maimare. Trabeculele şi lamelele osoase ale spongioasei se identifică cu liniiledupă care se transmit forţele în interiorul oaselor.Pentru a înţelege importanţa orientării lamelor osoase în raport cu forţele,

reproducem exemplul folosit de Braus: avem o scândură tăiată dintr-un copac,având o lăţime egală cu diametrul trunchiului acestuia. Dacă o forţă va acţionaperpendicular pe suprafaţa scândurii, scândura va opune o rezistenţăproporţională cu grosimea sa. Dacă forţa va acţiona asupra unei margini, deci înplanul scândurii, atunci rezistenţa pe care o va opune va fi mult mai mare: esteegală cu cea a trunchiului copacului din care a fost confecţionată. În oase, celemai importante lame osoase sunt dispuse în aşa mod încât suprafaţa lor să segăsească în planul forţelor şi nu perpendicular pe ele., astfel ca fiecare dintre ele

să opună un maxim de rezistenţă cu un minim de material. Această dispoziţie seaseamănă cu cea din construcţia macaralelor, podurilor sau a turnurilor construitedin bare metalice întretăiate în reţea. Ele sunt mai elastice şi mai rezistente decâtconstrucţii similare din material plin. Lamelele osoase se remaniază mereu, înraport cu condiţiile mereu noi, în care se găseşte osul. Este o dovadă de adaptarea materiei vii la acţiunile biomecanice desfăşurate în organism.

Canalul medular: de la nivelul diafizei şi metafizelor are pereţi foarteneregulaţi, cu numeroase creste şi lacune, ceea ce demonstrează activitatea deresorbţie osoasă pentru crearea lui. El conţine măduva osoasă, cu o structură şi ofiziologie cu totul deosebite, vase şi nervi. Diametrul canalului medular, precum şicel al corticalei, este legat de funcţiile mecanice ale osului. Între grosimeacorticalei şi a canalului s-a stabilit un raport, denumit Radasch- index medular. Cu

cât solicitările funcţionale cresc şi activitatea musculară este mai mare, muşchiise dezvoltă mai mult, dar odată cu aceasta se măresc şi tracţiunile asuprainserţiilor pe corticala osoasă. Corticala se dezvoltă astfel şi ea mai mult, iarindicele medular se modifică. Prezenţa canalului medular conferă rezistenţă maimare şi o greutate mai mică. Un tub gol, cu pereţi rigizi, este mai rezistent decâto vergea plină, confecţionată din acelaşi material. Dacă din aceeaşi cantitate dematerial s-ar construi coloane de lungime egală, una goală, dar cu diametrul maimare, alta plină, dar cu diametru mai mic, prima va fi mai rezistentă şi maielastică. În acest fel, diafiza rezistă mai uşor la forţele ce acţionează asupra ei -tracţiune, presiune, torsiune.

La oasele copiilor şi adolescenţilor se mai poate observa, la nivelulmetafizelor, o structură numită cartilajul de conjugare diafizo-epifizar- cartilajul decreştere. Datorită proprietăţilor sale vâsco-elastice, acest cartilaj joacă şi un rolimportant în distribuirea şi atenuarea forţelor mecanice care se execută asuprasegmentelor osoase. Aceste calităţi încep să descrească spre vârsta pubertăţii şi



practic toate cartilagiile se închid şi se osifică până la 18 ani, contribuind laformarea metafizelor osoase.

Structurile de ordinul IIAu dimensiuni de aprox. 100 microni. Se pun cu greu în evidenţă cu lupa şi

numai incomplet, dar apar bine individualizate cu microscopul uzual.

Lamelele osoase: care participă la formarea ţesutului compact şispongios apar structurate din sistemele haversiene: canal havers care conţine oarteră şi una sau mai multe vene subţiri, nervi vasomotori, măduvă şi vaselimfatice. În jurul canalului sunt dispuse concentric lamele care conţin, îngrosimea lor, osteoplaste. Osteoplastele conţin, la rândul lor, celule osoase-osteocite. Un sistem haversian se aseamănă cu o reţea ale cărei noduri suntreprezentate de osteoplaste. Un grup de lamele concentrice cu canalul lorhaversian, cu osteoplastele şi osteocitele lor, cu reţeaua de canalicule

interlamelare, conţinutul vascular, nervos şi medular al canalului central şi alcanaliculelor formează osteonul, sau sitemul haversian, unitatea funcţională aţesutului osos. El poate fi considerat ca o diafiză în miniatură, forma sa fiindneregulat cilindrică. Osteonii reprezintă unităţile la nivelul cărora se realizeazăschimburile dintre osul propriu-zis şi fluidele corpului. Osteonii se remaniază la celmult 6 luni.

Reţeaua vasculară şi nervoasă. Reţeaua vasculară este reprezentatăde artere, vene şi vase limfatice, în strânsă legătură cu reţele vasculare învecinate. Oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) şi artere periostale.Primele ajung în cavitatea medulară. Dau ramuri pentru măduvă, altele pătrund încanalele Havers, iar terminaţiile lor ajung la nivelul epifizelor. Arterele periostaleprovin din arterele care irigă organele învecinate. În interiorul osului, vasele celor

două sisteme - nutritiv şi periostal- se anastomozează. Oasele plane au deasemeni două sisteme arteriale. Oasele scurte posedă numai artere periostale.Această dispoziţie, cu puternice anastomoze, explică capacitatea osuluitraumatizat sau lezat de a-şi asigura o irigaţie sanguină, chiar dacă unele sistemesunt distruse. Venele urmează în general un traiect independent de cel alarterelor. Limfaticele nu sunt pe deplin cunoscute. S-au descris spaţii limfaticeperivasculare, care ar avea valoarea unor căi limfatice. Nervii însoţesc arterele.Cei care însoţesc arterele nutritive ajung în cavitatea medulară şi formează aici unplex nervos. Din acest plex, se desprind fibre care însoţesc vasele din canaleleHavers. Nervii periostali formează un plex bogat în receptori (proprioceptori).

Măduva oaselor este o substanţă moale, semifluidă, buretoasă, bogată înelemente sanguine. Se deosebesc 3 varietăţi de măduvă osoasă: roşie, galbenă şigelatinoasă.

• Măduva roşie se găseşte mai ales la oasele de făt şi copil, iar laadult în vertebre, coaste şi stern. Conţine numeroase capilare sanguineşi elemente figurate ale sângelui. Are important rol hematopoietic.• Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte în oaseleadultului. Culoarea se datorează rezervelor de grăsime pe care leconţine.• Măduva gelatinoasă se găseşte la bătrâni, conţine multe elementeconjunctive.

Dintre funcţiile măduvei amintim:- participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei

(procesul prin care se nasc şi se formează oasele, dobândind

progresiv forma şi dimensiunile ce le caracterizează;- dezvoltarea scheletului începe din săpt. 6-7 intrauterine, cuformarea claviculei şi se termină în jurul vârstei de 23-25 ani)



- participă la procesele de reparare osoasă la adult- are rol hematopoietic- reprezintă una din rezervele de grăsime ale organismului.

II.1.2.3 CARACTERISTICI FUNCŢIONALE ALE OSULUI

ORGANModelarea biologică a osului

Piesele scheletului au, în general, o anumită formă dobândită prinereditate. Aceasta este supusă unor modificări ale reliefului exterior cât şi alearhitecturii interioare, în raport cu condiţiile generale de activitate aleorganismului din care fac parte. Acţiunile musculare determină diferiteproemineţe la suprafaţa oaselor care ating dezvoltări variate în raport cuintensitatea acţiunilor musculare. Un muşchi mai puternic se va insera pe oeminenţă mai masivă decât unul mai slab.altă proprietate importantă de adaptare a osului este capacitatea de vindecare afracturilor, periostul având un rol foarte important.

Dispoziţia interioară a traveelor osoase se modifică în raport cumodificările formei şi reliefului exterior. La dreptaci, se produce o îngroşare acompactei metacarpienelor mâinii drepte. La stângaci, invers.Deoarece osul prezintă o aşa mare plasticitate, igiena şcolară, profesională, au oimportanţă foarte mare în profilaxia unor anomalii osoase. Scheletul se poatedezvolta armonios în toate segmentele sale, influenţând pozitiv şi organeleimportante: inima, plămânii.

Creşterea oaselorOasele sunt organe care cresc atât în lungime cât şi în grosime.Creşterea în lungime se face numai la oasele lungi. Ea se realizează prin

activitatea cartilajelor de creştere, care se găsesc la limita dintre diafiză şi epifiză.Aceste cartilaje vor forma, în partea dinspre diafiză, ţesut osos nou, care sealătură ţesutului osos al acesteia şi lungeşte astfel diafiza.

Cartilajul de creştere are o structură caracteristică: în el se pot distingemai multe zone, dispuse perpendicular pe axul diafizei.

În partea dinspre epifiză prezintă zonă de cartilaj hialin. Urmează o zonăde cartilaj seriat caracterizată prin faptul că aici se produce multiplicarea celulelorformatoare de os (condroblastelor) şi creşterea cantităţii de substanţăfundamentală. Din această cauză această zonă se mai numeşte şi zona decreştere.

Mai spre diafiză se găseşte zona cartilajului degenerat sau zonacartilajului hipertrofiat în care celulele formatoare de os sunt hipertrofiate şidegenerate, iar substanţa fundamentală este impregnată cu calciu.Din acestmotiv ea se mai numeşte şi zona cartilajului calcifiat.

Zona hemoragică este următoarea zonă caracterizată prin faptul că în eapătrund capilare sanguine şi ţesut conjunctiv care provin din osul diafizar. Înaceastă zonă celulele cartilaginoase se distrug. Această zonă se mai numeştezona de eroziune.

Ultima este zona osteoidă, denumită astfel pentru că în ea se formeazăşi se remaniază ţesutul osos nou care se adaugă diafizei şi astfel aceasta sealungeşte, lungind întreg osul. În timp ce în zona osteoidă a cartilajului decreştere se diferenţiază ţesut osos nou, în zona cartilajului seriat se formeazăţesut cartilaginos. Datorită acestui fapt, cartilajul de creştere îşi păstreazăgrosimea în tot timpul funcţionării.

Funcţionarea cartilajelor de creştere şi, deci, creşterea oaselor în lungime,este limitată. Ea se face până la vârsta de 22-25 ani. După această vârstă, zonacartilajului seriat încetează să mai formeze cartilaj, cartilajele de creştere se

osifică complet şi formarea de ţesut osos nou se termină. Odată cu încetareacreşterii oaselor în lungime, se opreşte şi creşterea corpului în lungime.



Creşterea în grosime - se face la toate formele de oase şi este asiguratăprin funcţionarea periostului. Activitatea zonei osteogene a periostului, careproduce continuu osteoblaste, care se adaugă ţesutului osos mai vechi, determină îngroşarea osului. Acest lucru a fost demonstrat experimental: introducerea unuifir de argint sub periostul unui os, urmată de examinarea osului după un timpoarecare, duce la constatarea că firul de argint a fost împins spre interiorul osului,

departe de periost, de către ţesutul osos format de acesta. Funcţionareaperiostului se face, normal, în perioada de creştere a organismului.În acestinterval, el se numeşte periost osteogen activ. După atingerea maturităţii,periostul încetează această funcţie, dar nu o pierde, putând să o recapete încondiţii speciale, cum ar fi producerea unei fracturi. În acest caz, funcţiaosteogenă a periostului este reactivată determinând formarea calusului, caresudează fragmentele osului fracturat.Prin creşterea în grosime, oasele capătă o oarecare rezistenţă, care le permite săsuporte greutatea ce se exercită asupra lor sau tracţiunea la care sunt supuse.Creşterea prin activitatea periostului este caracteristică tuturor categoriilor deoase.

Metabolismul oaselorÎn urma cercetărilor făcute cu substanţe marcate cu izotopi radioactivi, s-a

constatat că la nivelul ţesutului osos are loc un intens schimb de substanţe,necesare atât formării osteinei cât şi mineralizării acesteia.

Acest schimb de substanţe (metabolism) depinde de :• activitatea muşchilor, cu care oasele sunt în contact;• vârsta organismului.

Folosirea activă a unor muşchi măreşte metabolismul, având ca rezultatdezvoltarea mai mare a oaselor. Dimpotrivă, inactivitatea unor muşchi (paralizie),duce la atrofia osului.La adulţi şi la bătrâni, procesul de demineralizare este maiintens, din care cauză, oasele sunt mai friabile decât la copii şi la tineri; la bătrânifracturile sunt mai frecvente.

Rolul oaselor în organismOasele îndeplinesc în organism roluri variate. Forma şi structura sunt

adaptate rolului îndeplinit.Rolul de susţinere a greutăţii diferitelor părţi ale organismului este

îndeplinit în primul rând de axa scheletului - coloana vertebrală. Deşi este formatădin oase scurte, faptul că prin dispoziţia lor formează un canal, conferă orezistenţă sporită, la care contribuie şi curburile antero-posterioare, pe care leprezintă coloana vertebrală.

Cea de a doua categorie de oase cu rol de susţinere este formată deoasele membrelor inferioare. Rezistenţa lor este sporită de forma lor tubulară(rezistenţă maximă la greutate minimă a osului).

Rolul de protecţie pentru diferite organe din corp constă înmărginirea unorcavităţi în care sunt adăpostite organe. Oasele cutiei craniene,coloana vertebrală intră în această categorie (adăpostesc encefalul şi măduvaspinării). La fel şi oasele cutiei toracice care protejează organele vitale: plămânii,inima etc.

Rol în mişcările corpului ca organe pasive ale acestora. Ele servesc capuncte de inserţie a muşchilor (care sunt organele active ale mişcării), caredeplasează oasele pe principiul pârghiilor. Forţa este reprezentată de muşchi,

punctul de sprijin este reprezentat de originea şi inserţia muşchiului, iar rezistenţaeste greutatea deplasată (a propriului membru +/- o greutate în plus).



Rolul de depozit şi rezervă de calciu şi acid fosforic . Lipsa acestorelemente din organism ar duce la grave tulburări. Prin compoziţia lor, oaseleasimilează cea mai importantă cantitate de calciu şi săruri minerale din organism,care, la nevoie, este mobilizată şi utilizată în activitatea unor organe vitale.

Rolul antitoxic este îndeplinit datorită capacităţii oaselor de a reţinetemporar elemente toxice pentru organism, precum: Pb, As, Ra etc.

I.2 ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE SCHELETULUI

ŞI OASELOR; ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE

CORPULUI UMAN

I.2.1 ALCĂTUIREA SCHELETULUI

Scheletul corpului este alcătuit din (Fig.1):• coloana vertebrală,• toracele osos,• oasele membrelor,• oasele extremităţii cefalice.

Coloana vertebrală este o lungă coloană osoasă, mediană şiposterioară, numită şi rachis, formată din suprapunerea a 33-34 piese osoase..Urmărite de sus în jos, vertebrele răspund: gâtului, toracelui, regiunii lombare şipelvisului. Vertebrele poartă denumiri împrumutate de la regiunile respective:• cervicale- răspund gâtului (cervix-ului), în număr de 7, numerotate de la C1 la

C7, formează coloana cervicală;• toracale- răspund toracelui, în număr de 12, notate de la T1 la T12, formează

coloana toracală;• lombare, răspund regiunii lombare, peretele posterior al abdomenului, în

număr de 5, se notează de la L1 la L5, formează coloana lombară. Vertebrelecoloanei cervicale, toracale şi lombare sunt mobile, independente. Se mainumesc, din această cauză, vertebre adevărate.

• sacrale şi coccigiene, răspund pelvisului, sunt în număr de 5, respectiv 4-6,se sudează dând naştere la două oase: sacrul şi coccisul, sudate între ele.Vertebrele nu mai sunt independente şi mobile, de aceea se mai numesc şivertebre false.

Toracele (trunchiul) osos este format în partea posterioară şimediană din coloana vertebrală toracală (dorsală), de care se articulează, lateral,

cele 12 perechi de coaste. Coastele se articulează, în partea anterioară, custernul.

Scheletul membrului superior (membrul toracic) prezintă o porţiunecare îl leagă de trunchiul osos, numită centura scapulară (centura membruluisuperior), şi o porţiune liberă, care continuă pe precedenta, numită membrulsuperior liber.

Centura scapulară este formată din două oase, care alcătuiesc scheletulumărului: clavicula, situată anterior şi omoplatul, situat posterior.

Membrul superior liber este format din 3 segmente: braţ, antebraţ şi mână.Braţul este alcătuit dintr-un singur os: humerusul; antebraţul este alcătuit din 2oase aproape paralele: radiusul, situat extern şi cubitusul, situat intern, care searticulează între ele paralel şi distal. Scheletul mâinii cuprinde 27 oase: 8

carpiene, care formează scheletul pumnului, 5 metacarpiene şi 14 falange, carealcătuiesc scheletul degetelor.



Scheletul membrului inferior (membrul pelvin) prezintă 2 porţiuni: oporţiune care îl leagă de trunchi, numită centura pelvină şi alta liberă, încontinuarea precedentei, numită membrul inferior liber.Centura pelvină este alcătuită dintr-un singur os, pereche, numit coxal. Cele 2oase coxale, împreună cu osul sacru, circumscriu bazinul osos sau pelvisul.

Membrul inferior liber este format din 3 segmente: coapsa, gamba şipiciorul. Scheletul coapsei este cuprinde un singur os, numit femur, care searticulează proximal, cu centura pelvină, iar distal, cu tibia şi rotula.

Scheletul gambei este alcătuit din 2 oase: unul extern, mai subţire, numitperoneu (fibula) şi altul intern- tibia. Ele iau parte, proximal, la alcătuireaarticulaţiei genunchiului, iar distal, la formarea articulaţiei gâtului piciorului.

Scheletul piciorului este format din 26 oase, dispuse astfel: 7 tarsiene,aşezate într-un rând posterior (astragalul, calcaneul) şi un rând anterior (cuboidul,scafoidul şi 3 oase cuneiforme), 5 oase metatarsiene şi 14 falange, 3 pentrufiecare deget, în afară de degetul mare care prezintă numai 2 falange.

Scheletul extremităţii cefalice este format din craniu, situatdeasupra coloanei vertebrale. Din punct de vedere morfo-funcţional craniul se împarte în 2 segmente bine distincte: unul care adăposteşte şi protejeazăencefalul, numit neurocraniu şi altul, care conţine cea mai mare parte a organelorde simţ, extremităţile superioare ale aparatului digestiv (cavitatea bucală) şi aleapartului respirator (cavităţile nazale), precum şi elementele necesaremasticaţiei, numit segmentul facial, splanhnocraniul sau viscerocraniul.Neurocraniul are forma unei cutii osoase, fiind format din 8 oase, din care 4 suntneperechi: frontalul, occipitalul, sfenoidul şi etmoidul. Celelalte sunt reprezentatede 2 perechi de oase: temporalul şi parietalul. Viscerocraniul, numit şi faţaosoasă, este alcătuit din 14 oase, dintre care 6 sunt perechi: maxilarul superior(maxila), malarul (osul zigomatic), nazalul, lacrimalul, palatinul şi cornetul inferior.Celelalte oase sunt mediane şi neperechi: vomerul şi maxilarul inferior(mandibula).

I.3. ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE CORPULUI UMAN

Fig.5 Planuri de orintare: F-frontal; T-transversal; S-sa ital R-rota ii



Pentru studierea unui os, în afara corpului, este necesară raportarea lapoziţia lui din organism, respectiv poziţia anatomică.

Poziţia anatomică a corpului, este poziţia verticală, cu membrelesuperioare întinse în lungul corpului, cu palmele orientate înainte, membreleinferioare întinse în lungul corpului, tălpile orientate înapoi (nu spre sol, ca înpoziţia ortostatică).

Poziţia anatomică a osului depinde de elementele caracteristice aleosului respectiv precum şi de anumite planuri convenţionale ale corpului.

Planurile convenţionale ale corpului( Fig.5), aşezat în poziţie

anatomică, sunt:



• planul medio-sagital (planul de simetrie): este vertical pedirecţie antero-posterioară, împărţind corpul în două jumătăţisimetrice- dreaptă şi stângă;• planul frontal: este un plan vertical şi perpendicular peprecedentul, împărţind corpul în două părţi- anterioară şiposterioară;• planul orizontal sau transversal: este perpendicular peprimele două, împărţind corpul în două părţi- superioară şiinferioară.

ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE OASELOR Ţinând cont de aceste planuri, se mai utilizează, pentru descrierea oaselor, o seriede termeni, cum sunt:

• medial sau intern (mai aproape de planul medio-sagital);• lateral sau extern (mai îndepărtat de planul medio-sagital);• superior sau cranial (deasupra planului orizontal);• inferior sau caudal (sub planul orizontal);• anterior sau ventral (înaintea planului frontal);• posterior sau dorsal (îndărătul planului frontal).

La descrierea oaselor membrelor se mai utilizează şi termenii:• proximal (mai aproape de rădăcina membrului);• distal (mai îndepărtat de rădăcina membrului);• radial şi cubital, palmar (volar) şi dorsal, la membrulsuperior;• tibial şi fibular, plantar şi dorsal, la membrul inferior.

Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două elementeanatomice, pe care le punem în raport cu două planuri ale corpului, planuri carecare nu sunt însă opuse unul altuia.

Pentru orientarea oaselor pereche sunt necesare 3 elemente anatomice,

pe care le aşezăm în 3 planuri ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentrudeterminarea osului din dreapta sau stânga.

ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE OASELOR

Oaselor li se descriu la suprafaţa exterioară: feţe, margini şi unghiuri, careprezintă, la rândul lor, o serie de detalii ce se pot grupa în: proeminenţe, cavităţi,canale.1. Proeminenţele sunt părţi osoase care proemină la suprafaţa osului şi suntarticulare şi nearticulare:proeminenţele articulare sunt de forme variate şi sunt destinate articulaţiilordintre oase;Proeminenţele nearticulare au aspecte diferite şi pot fi:

• unele care se detaşează ca un vârf de restul osului, numite apofize;• altele se detaşează mai puţin de suprafaţa osului, mai puţindezvoltate şi mai lăţite, numite tuberozităţi;• în cazul în care în care tuberozitatea este rotunjită, poartă numelede eminenţă sau bază;• dacă tuberozitatea este mai mică, poartă numele de tubercul;• dacă ridicătura osoasă este ascuţită, se numeşte spină;• proeminenţele mai pot fi şi liniare, purtând numele de creste, cuaspect rugos sau tăios;

2. Cavităţile osoase sunt determinate de forţe de presiune. Se împart, deasemeni, în articulare şi nearticulare:

• cavităţile articulare iau parte la formarea articulaţiilor şi au aspectinvers proeminenţelor articulare - exemplu: acetabulul coxalului în care

pătrunde capul proeminent al femurului. Cavităţile articulare se potprezenta în unele cazuri ca suprafeţe plane- exemplu: feţele articulare



ale sacrului şi ale osului iliac, care formează împreună articulaţia sacro-iliacă;• cavităţile nearticulare au aspecte diverse ca formă, dimensiuni şirol şi pot fi:• cavităţi de inserţie pentru muşchi, tendoane, ligamente;• cavităţi de protecţie şi adăpostire a unor formaţiuni anatomice;• cavităţi alungite sub forma unor şanţuri, prin care alunecă tendoanemusculare sau trec vase şi nervi.

3. Găurile şi canalele sunt de trecere şi nutritive:• găurile şi canalele de trecere sunt străbătute de diferite formaţiuni anatomice

(vase, nervi etc) care hrănesc, respectiv inervează muşchii şi din care pornescramuri pentru oase. Din cauza formei lor, au diferite denumiri:

- hiat- orificiu neregulat, în care se deschid mai multecanale;- foramen- gaură, orificiu;- sulcus - şanţ;- ductus - canal;- fossa - groapă;

- fossula- gropiţă;- incisura - scobitură, ştirbitură a unei margini;- apertura - deschizătură;

• găurile şi canalele nutritive au rol pentru trecerea vaselor sanguine careasigură nutriţia osului respectiv. După dimensiunile lor, se împart în patrugrupe sau ordine:

- găurile de ordinul I - sunt cele mai mari şi mai importante,situate pe diafiza oaselor lungi şi pe feţele oaselor late. Prin ele trecarterele nutritive ale oaselor.- găurile de ordinul II - sunt mai mici, mult mai numeroase decâtprecedentele, cu situaţie variabilă: pe epifizele oaselor lungi,circumferinţele oaselor late, feţele nearticulate ale oaselor scurte. Prin ele

ies venele din oase.- găurile de ordinul III - se găsesc pe toate suprafeţele oaseloracoperite de periost; de la ele pleacă canalele Havers, prin care treccapilarele sanguine;- găurile de ordinul IV- reprezintă orificiile de deschidere acanaliculelor osteoplastelor (celulelor osoase).

I.4 CARACTERELE PARTICULARE ALE OASELOR

La om scheletul este format din 208 oase dintre care 34 acătuiesc coloana

vertebrală, restul de 174 se grupează în jurul acesteia. Oasele situate pe liniamediană a corpului, ca sternul, sacrul şi altele, sunt nepereche. Ele se consideră afi oase simetrice fiind formate din două jumătăţi, una dreaptă şi alta stână, la felconforată. Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi însă nesimetrice pentru cacele două jumătăţi ale lor nu sunt identic conformate. Pentru orientarea unui osnepereche sunt necesare doua elemente anatomice pe care le punem în raport cudouă planuri ale corpului, planuri care nu sunt însă opuse unul altuia. Pentruorientare oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice, pe care trebuiesă le aşezăm în trei planuri ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentrudeterminarea osului din dreapta sau din stânga.

Scheletul se împarte în patru părţi :1. oasele capului;

2. coloana vertebrală;3. toracele osos;4. oasele membrelor.



Fig.6 Scheletul - vedere anterioară şi posterioară

cursul i - date generale oase

Documents