cursul 4 - transmisia semnalelor de televiziune
DESCRIPTION
xmvbnhgfTRANSCRIPT
1
CURSUL 4
4. TRANSMISIA SEMNALELOR DE TELEVIZIUNE
Generalităţi Prin transmisia semnalului de televiziune se înţelege transferul semnalului video
complex şi a sunetului asociat, la destinaţia unde sunt dispuse receptoarele de televiziune.
Transmisia la distanţă a programelor de televiziune se face după metoda generală de
transmitere a informaţiei de la o sursă, printr-un canal de transmisiune, până la un receptor.
În Capitolul 1 al lucrării este prezentată structura generală a unui lanţ de televiziune.
Transmisia imaginii de televiziune la distanţă se poate face în două moduri:
- în videofrecvenţă (VF), în banda de bază;
- în radiofrecvenţă (RF), în diverse benzi de frecvenţă, prin medii de transmisie
diferite.
Mediul de propagare, prin care se efectuează transmiterea semnalelor de televiziune
poate fi: atmosfera terestră, spaţiul cosmic, cabluri coaxiale, fibră optică, linii torsadate.
Propagarea undelor electromagnetice, purtătoare de semnale de televiziune color, se
produce după aceleaşi legi ca în cazul televiziunii alb-negru. În cursul propagării intervin
fenomene naturale, ca reflexia, refracţia, difracţia, difuzia şi absorbţia, cauzate de
caracteristicile fizice ale mediului de propagare. De asemenea, în timpul propagării, semnalul
de televiziune poate fi afectat de perturbaţii diverse, cum sunt:
- paraziţii industriali;
- interferenţele cu caracter periodic, provocate de emisii coerente care provoacă
interferenţe sinusoidale;
- reflexiile datorate combinării traseelor multiple de propagare a semnalului.
Efectul acestor perturbaţii este divers, dar el poate fi sintetizat în câteva fraze. Astfel,
practica a demonstrat următoarele:
- paraziţii industriali afectează mai puternic transmisiile de televiziune în culori decât
pe cele alb/negru, o primă manifestare fiind pierderea culorii, imaginea recepţionându-se în
alb/negru;
- efectul interferenţelor datorate emisiilor coerente depinde de cât de depărtată este
frecvenţa perturbatoare de purtătoarea de crominanţă a semnalului de televiziune, el putând
să se manifeste atât asupra luminanţei cât şi asupra crominanţei imaginilor recepţionatei;
- reflexiile sunt mult mai supărătoare în zonele muntoase, dar ele se manifestă şi în
mediul urban aglomerat cu clădiri înalte, prin apariţia de imagini cu contururi multiple, care
înrăutăţesc definiţia şi claritatea imaginii, prin erori de nuanţă şi de saturaţie a culorii.
2
4.1. Transmisia imaginii în videofrecvenţă (VF)
Transmisia imaginii în videofrecvenţă (VF), aşa numita transmisie în banda de bază,
se face numai pe distanţe relativ scurte, care pot fi:
- de ordinul zecilor sau sutelor de metri, între camerele de luat vederi şi carele de
reportaj sau între studiouri şi un studio de control general;
- de ordinul kilometrilor, între un centru (studio) de televiziune şi un emiţător
În oricare dintre aceste cazuri, transmisia se face, de regulă, folosind ca linie de
transmisiune cablul coaxial, care este caracterizat prin:
1) Impedanţa caracteristică a cablului ZC, care se calculează cu formula:
dDlog
ε138=Z
r r
c
unde er este permitivitatea electrica relativă a izolatorului, D - diametrul interior al cămăşii
exterioare (tresa), d - diametrul conductorului central.
2) Variaţia impedanţei caracteristice cu frecvenţa ZC = f(ϖ);
3) Valoarea timpului de întârziere de grup tg, a cărui variaţie arată defazajele suferite
de semnale de frecvenţe diferite din spectrul de VF, transmis pe cablu.
4) Atenuarea a pe unitatea de lungime, care se defineşte astfel:
tgδfε109+ZR4,35a r r
8-
C⋅⋅≈
în care: R este rezistenţa distribuită; f este frecvenţa; tg δ este factorul de pierderi; "a" este
de ordinul 0,03dB/m la f = 10MHz.
5) Variaţia atenuării cu frecvenţa.
Pentru lungimi de cabluri de ordinul zecilor de metri atenuarea şi întârzierea de grup
trebuie compensate cu ajutorul unor amplificatoare şi a unor reţele de corecţie. Pentru
lungimi de cablu mai mici nu este necesară decât închiderea cablului pe o rezistenţă egală
cu impedanţa caracteristică. Cel mai des utilizată linie de transmisie este cablul coaxial, care
este o linie nesimetrică având următoarele valori ale impedanţei caracteristice:
Zc = 50, 51, 52, 60, 75, 77, 92, 93Ω.
Fig. 4.1. Cablu coaxial
4.2. Transmisia imaginii în radiofrecvenţă (RF)
3
Transmisia semnalelor de imagine se poate face şi în radiofrecvenţă (RF), într-una
din benzile rezervate transmisiunilor de televiziune, prin:
1) radiaţie;
2) prin cablu coaxial, într-un singur sens sau bidirecţional;
3) prin fibră optică
Transmisiunea prin cablu a semnalelor TV se practică într-un singur sens
(unidirecţional), în cazul legăturilor între un centru TV şi un emiţător TV, între un centru şi o
instalaţie de distribuţie pe cablu CATV (Common Antenna Television), sau între ultima şi
abonaţi. La acest tip de transmisiune se pun aceleaşi probleme ca în viodeofrecvenţă (VF),
cu deosebirea că atenuările sporesc cu frecvenţa. La anumite distanţe se introduc
amplificatoare corectoare pentru compensarea atenuării.
În sistemele iterative sau bidirecţionale (two way cable TV), care au apărut recent,
transmisia de date către abonaţi (printre care şi de semnale TV) se face la frecvenţe mai
mari de 50MHz, la frecvenţe mai mici fiind amplasate canalele de întoarcere de la abonaţi
pentru cereri de informaţii, servicii de plăţi, comenzi, rezervări etc.
Pentru transmisiile radiodifuzate (prin radiaţie) sunt prevăzute mai multe benzi de
televiziune. În Europa aceste benzi sunt situate în diverse domenii de frecvenţă şi fiecare
bandă cuprinde un număr de canale TV. Astfel, pentru standardul în vigoare în România
(norma D/K - OIRT), distingem:
1) Domeniul FIF (Foarte Înaltă Frecvenţă) sau VHF ;
- banda I TV - 48 ... 66 MHz - canalele 1, 2;
- banda II TV - 76 ... 100 MHz - canalele 3 ... 5;
- banda III TV - 174 ... 230 MHz - canalele 6 ... 12.
2) Domeniul UIF (Ultra Înaltă Frecvenţă) sau UHF :
- banda IV TV - 470 ... 528 MHz - canalele 21 ... 37;
- banda V TV - 582 ... 960 MHz - canalele 38 ... 70.
3) Domeniul SIF (Super Înaltă Frecvenţă) - banda VI TV - 11,7 ... 12,5GHz.
Pentru transmisiile TV prin cablu (canalele pentru cablu CATV) sunt alocate
următoarele benzi de frecvenţă:
- Canalele speciale inferioare S1÷ S10 – 104 …174MHz
- Canalele speciale superioare S11 ÷ S20 230 …300MHz
Pentru canalele din hiperbandă este alocată următoarea bandă de frecvenţă:
- Canalele speciale S21 ÷ S41 – 300 …468MHz.
4.2.1. Tipul de modulaţie
4
În cazul transmisiei semnalului de televiziune prin radiofrecvenţă, se utilizează un
procedeu de modulaţie adecvat, care translatează spectrul semnalului complex de
videofrecvenţă (CVBS) provenit de la de camera de televiziune, în domeniul frecvenţelor
radio. Acest domeniu se întinde începând cu 48MHz, până la cca. 1000MHz, fiind divizat în
benzile I, II, III, IV şi V de televiziune.
De regulă, semnalul complex de videofrecvenţă modulează în amplitudine o
(sub)purtătoare de imagine fpi cu frecvenţa cuprinsă în intervalul 30 - 50MHz, dat fiind că
spectrul semnalului video este de ordinul 5 - 6MHz, funcţie de norma de televiziune, iar
pentru o reproducere corectă se ştie că frecvenţa purtătoare (modulată) trebuie să fie de cel
puţin 8 ori mai mare decât cea mai înaltă frecvenţă din spectrul semnalului modulator. De
cele mai multe ori se foloseşte modulaţia negativă – cu nivelul de alb la minim de modulaţie
(12%) şi nivelul de negru la maxim de modulaţie (100%) pentru că aceasta asigură o mai
mare imunitate la zgomote, o influenţă mai redusă a neliniarităţilor caracteristicilor
dispozitivelor asupra semnalului video şi o mai bună utilizare a dispozitivelor din ARF de
putere.
Semnalul de televiziune se transmite pe principiul legăturilor de radiocomunicaţii
principiu bazat pe folosirea unui emiţător (plasat în apropierea studioului TV ) şi a unuia sau
mai multor receptoare. Se folosesc undele de radiofrecvenţă, asigurându-se transmisia
simultană atât a informaţiei de imagine cât şi a celei de sunet.
Informaţia (semnalul) de imagine modulează în amplitudine un semnal de
radiofrecvenţă denumit purtătoare de imagine (fpi), iar informaţia (semnalul) de sunet
modulează în frecvenţă o purtătoare de sunet (fps). Frecvenţele celor două purtătoare
satisfac condiţia:
f pi > f ps
Difuzarea programelor de televiziune presupune transmisia simultană a informaţiei de
imagine şi a sunetului aferent. Purtătoarea de sunet, împreună cu benzile laterale este
dispusă în partea superioară a spectrului de RF rezultat ca urmare a modulaţiei video.
Diferenţa (fps - fpi) dintre purtătoarea de sunet (fps) şi purtătoarea de imagine (fpi)
reprezintă ecartul de frecvenţă a cărui valoare este de 5,5 MHz pentru norma CCIR şi de 6,5
MHz pentru norma OIRT. Ecartul dintre purtătoarea de imagine fpi şi cea de sunet fps este o
caracteristică importantă a transmisiei semnalelor de televiziune şi ea diferă de la normă la
normă.
Banda de frecvenţă ocupată de purtătoarea de imagine fpi modulată în amplitudine şi
de purtătoarea de sunet modulată fps în frecvenţă, împreună cu benzile lor laterale rezultate
în urma modulaţiei, poartă denumirea de canal de televiziune.
Având în vedere cele spuse anterior, unui canal TV i s-a alocat o bandă de frecvenţă
de 6, 7 sau 8MHz (în funcţie de standardul TV), folosită pentru transmisiunea simultană a
imaginii şi sunetului însoţitor. Dat fiind că pentru transmisia imaginii se foloseşte modulaţia
5
de amplitudine MA, că banda semnalului de videofrecvenţă este de 4,2MHz, 5MHz, 5,5MHz
sau 6MHz (în funcţie de normă) iar banda alocată unui canal TV este de 6MHz, 7MHz sau
8MHz (vezi Tabelul 3.1 şi 3.2), este evident că nu se va putea face o transmisie clasică de
cu modulaţie de amplitudine cu bandă laterală dublă (MA - BLD), care ar ocupa o bandă de
frecvenţă prea largă. De aceea s-a recurs lai o transmisie cu o bandă laterală parţial
suprimată, adică la ceea ce se numeşte transmisiune cu rest de bandă laterală RBL (sau
VSB - vestigial side band). La acest tip de transmisiune, din motive de utilizare raţională a
benzilor de RF, banda laterală superioară a semnalului modulat cu semnalul de
videofrecvenţă se transmite integral, iar banda laterală inferioară se transmite parţial. Acest
tip de modulaţie de amplitudine MA - RBL este cunoscut ca fiind clasa de emisiune C3F.
În figura 4.2 se arată structura canalului de TV (modul în care este ocupat spectrul de
frecvenţă de către programul emis de la un emiţător) în cazul normei D/K (norma OIRT).
Fig.
4.2. Caracteristica de frecvenţă a canalului TV în norma OIRT,
cu două purtătoare de sunet
Se observă că banda laterală superioară BLS (Upper Side Band - USB) se transmite
in întregime, iar banda laterală inferioară BLI (Lower Side Band - LSB), pentru reducerea
benzii ocupate, este parţial suprimată prin filtrare. Sunetul asociat semnalului video complex
de televiziune se transmite cu modulaţie de frecvenţă MF. Banda ocupată de purtătoarea de
sunet împreună cu benzile laterale este fps ± 0,25MHz.
Ecartul între cele două purtătoare - de imagine fpi şi de sunet fps - este de 6,5MHz în
sistemul OIRT norma D/K şi de 5,5MHz în sistemul CCIR norma B/G.
Ţinând seama de cele de mai sus, rezultă că un canal TV în norma OIRT, de
exemplu, are o lărgime de bandă (vezi fig. 4.2) care poate fi calculată cu relaţia:
BTV = 1,25 + 6 + 2x0,25 + 0,25 = 8MHz
6
în care 0,25MHz reprezintă aşa-numitul spaţiu de gardă imagine-sunet, necesar pentru a se
evita interferenţele sunet-imagine.
Calculul de mai sus s-a făcut în ipoteza transmisiei TV cu sunet monofonic. Pentru
transmiterea în stereofonie a sunetului sau pentru transmisiile de televiziune bilingve, este
necesară o a 2-a purtătoare de sunet, care va fi plasată împreună cu benzile sale laterale tot
în partea superioară a spectrului semnalului video, după prima purtătoare de sunet (fig. 4.2).
Modulaţia de amplitudine MA - RBL a purtătoarei de imagine este negativă, adică:
- la vârf de modulaţie (100%) a purtătoarei corespunde negrul, respectiv nivelul
SH+V din semnalul CVBS;
- la fund de modulaţie (12%) a purtătoarei - albul din semnal (fig. 4.3).
Pentru a se evita pătrunderea semnalului de imagine peste cel de sunet (sub formă
de brum, în special la subtitrarea imaginii), semnalul de alb la emiţător nu se reduce
niciodată sub 10 - 12% din valoarea de vârf. În unele ţări sunt acceptate diverse norme
notate cu A...N, fiecare cu particularităţile lor.
Semnalul de sunet transmis cu modulaţie de frecvenţă MF folosind o subpurtătoare
cu frecvenţa fps este introdus de regulă, în antenă, unde se însumează cu semnalul video.
Fig. 4.3. Semnal de RF modulat în amplitudine cu semnal video complex (a)
şi banda unui canal TV de radiodifuziune terestră în norma CCIR PAL-B
Pentru transmiterea informaţiei de crominanţă (culoare), se utilizează un alt semnal
purtător, aşa-numita purtătoare de culoare fpc, care este modulată cu semnalul de
crominanţă. Experimentele făcute la începuturile televiziunii în culori au condus la concluzia
că pentru redarea detaliilor de culoare cu o rezoluţie suficientă este necesară o bandă de
frecvenţe de minimum 1MHz.
Există mai multe modalităţi diferite pentru modularea purtătoarei de culoare, în funcţie
de tipul sistemului de televiziune color. Astfel, se folosesc:
- Modulaţia de amplitudine în cuadratură (QAM - Quadrature Amplitude Modulation)
în sistemele de televiziune NTSC (National Television System Colour) şi PAL (Phase
Alternation Line);
7
- Modulaţia în frecvenţă a două subpurtătoare de crominanţă în sistemul de
televiziune SECAM (Sequentiel a Memoire).
Purtătoarea de culoare (crominanţă) împreună cu benzile sale laterale este plasată
tot în partea superioară a spectrului semnalului de RF rezultat ca urmare a modulaţiei video,
dar fără a se depăşi frecvenţa lui maximă, deoarece lărgimea canalului TV nu poate fi
modificată, fiind impusă de normă. Semnalul astfel rezultat şi care trebuie transmis la
distanţă prin intermediul undelor radio este foarte complex, el fiind o combinaţie de MA-RBL
(pentru luminanţă), cu MA în cuadratură (pentru crominanţă) şi cu MF (pentru sunetul
asociat). Pentru acest semnal se alocă o bandă (un canal TV) de 6 - 8MHz, în funcţie de
normă (6MHz în NTSC-M, 7MHz în PAL-B, 8MHz în SECAM).
Fig. 4.4. Comparaţie între caracteristicile de frecvenţă ale canalului TV
în normele NTSC, PAL şi SECAM
8
4.3. Transmisia sunetului asociat
Sunetul pe un canal După cum s-a arătat în subcapitolul anterior, programul sonor asociat imaginii se
transmite în cazul televiziunilor comerciale prin modularea în frecvenţă (MF) a unei
purtătoare situate la partea superioară a spectrului de imagine. Transmisiunea cu modulaţie
de frecvenţă, care asigură la locul de recepţie un raport S/N mai bun ca în modulaţia de
amplitudine MA, permite ca puterea emiţătorului de sunet să fie mai mică decât a celui de
imagine. Ca în orice transmisiune MF, şi în transmisiile de televiziune se foloseşte
accentuarea/dezaccentuarea frecvenţelor audio înalte.
Sunetul pe două canale Până nu demult, transmisiile terestre de televiziune nu au beneficiat de sunet stereo
sau multicanal.
În prezent, programele TV transmise prin cablu sau satelit poate asigura fie o
transmisiune monofonică, fie stereofonică, fie o transmisiune simultană în două limbi, sau o
transmisiune cu sunet multicanal. În cazul ultimelor tipuri de transmisii se asigură atât
compatibilitatea cu transmisia normală de sunet din TV, dar se transmite şi un indicativ
pentru ca decodorul din receptorul TV să recunoască modul de lucru.
De-a lungul evoluţiei televiziunii s-au propus şi s-au adoptat mai multe sisteme pentru
transmiterea sunetului asociat pe mai multe canale. De exemplu, pentru normele B şi G
(CCIR) s-a introdus sistemul cu două purtătoare de sunet (figura 4.2), situate la 5,5MHz,
respectiv 5,7421875MHz de purtătoarea de imagine. Diferenţa de 2421,875KHz dintre cele
două purtătoare de sunet reprezintă a 31-a armonică a jumătăţii frecvenţei de linii). Pentru
recunoaştere, la emiţător se introduce un semnal pilot de 54,6875KHz (7 x fH/2, care este
nemodulat în cazul sunetului monofonic, modulat cu 117,5Hz (fH/133) pentru sunetul stereo
şi cu 274,1Hz (fH/57) pentru sunetul în două limbi.
De la studio la emiţător se transmite un cuvânt de cod cu 2 biţi pe linia 16-a
semnalului CVBS, care să indice emiţătorului tipul de transmisiune. Semnalul pilot
modulează cea de a doua purtătoare cu un semnal de recunoaştere cu o deviaţie de
frecvenţă de ±2,5KHz. Din motive de compatibilitate, în cazul transmisiunii stereo, semnalul
mono (M) se obţine prin matriciere la emiţător. Pe primul canal se transmite semnalul M =
(L+R)/2, în timp ce pe al doilea canal se transmite doar semnalul R (canalul dreapta), situaţie
diferită de cazul transmisiunii din radiodifuziunea stereo.
Semnalul de sunet poate fi transmis nu numai analogic, dar şi digital, cu ajutorul
modulaţiei de impulsuri în cod, în timpul impulsurilor de sincronizare linii ale semnalului video
analogic, de unde rezultă aşa numita transmisiunea SIS (sunet în sincro).
9
4.4. Acoperirea teritoriului
Frecvenţa undelor electromagnetice din domeniile FIF, UIF, SIF alocate televiziunii
radiodifuzate, face ca propagarea acestora să se apropie de caracteristicile de propagare ale
radiaţiilor optice. Zona de serviciu a unui emiţător terestru va fi, din această cauză, de numai
60 – 70Km, iar orizontul optic se poate îndepărta doar cu antene amplasate la înălţimi cât
mai mari. Deşi straturile superioare ale ionosferei nu reflectă semnalele radiodifuzate de
televiziune, prin fenomenul de difuzie troposferică sau ionosferică se pot stabili sporadic, în
anumite condiţii meteorologice, legături la distanţe mult mai mari decât orizontul optic.
4.4.1. Antene de emisie Ca urmare a faptului că radiaţia electromagnetică purtătoare a semnalului de
televiziune se propagă în linie dreaptă, antenele de emisie au o caracteristică de directivitate
pe verticală care concentrează energia radiantă paralel cu suprafaţa solului. Pentru aceasta
se folosesc mai multe etaje de antene dispuse la distanţa λ/2 pe verticală.
În plan orizontal, antenele de emisie TV trebuie să aibă o caracteristică
omnidirecţională, dacă sunt situate în centrul unei zone cvasicirculare care trebuie acoperită,
cu semnalul TV, sau o caracteristică directivă, în funcţie de zona care trebuie acoperită (în
apropierea unei graniţe, într-o depresiune montană etc.).
Tipuri de antene
Se folosesc antene cu dipoli de tip fluture, formate din două panouri cu dipoli în λ/2,
dispuse geometric la 90° şi alimentate cu un defazaj electric de 90°, sau antene cu panouri
în λ.
Pentru obţinerea unei caracteristici omnidirecţionale, se amplasează pe acelaşi pilon
4 panouri cu antene în λ la câte 90°, acestea fiind alimentate în fază şi cu puteri egale. Dacă
se schimbă unghiurile dintre panouri şi raporturile puterilor de alimentare în RF, se poate
modifica caracteristica de directivitate a antenei.
Fig. 4.8. Dipol “fluture” (bowtie dipole) şi caracteristica de radiaţie
10
În general, emisiile TV se fac polarizare orizontală, polarizarea considerându-se după
câmpul electric E, deci după orientarea dipolului. În unele cazuri se foloseşte şi polarizarea
verticală, de exemplu, pentru a evita interferenţele între două emiţătoare care transmit pe
canale alăturate. Nu se recomandă polarizarea orizontală în cazul aglomeraţiilor urbane cu
multe blocuri înalte, deoarece apar uşor reflexii multiple, deci contururi multiple pe imaginea
de televiziune.
Parametrii antenei Parametrii caracteristici ai unei antene (de emisie sau de recepţie) sunt:
- Impedanţa caracteristică
- Câştigul antenei
- Banda de trecere
- Caracteristica de radiaţie (de directivitate)
- Raportul faţă/spate
- Polarizarea
Pentru antenele de televiziune se defineşte un câştig în raport cu un dipol elementar,
câştig exprimat în dB. Acest câştig creşte cu numărul de etaje ale antenei.
Puterea aparent realizată (PAR) este dată de produsul dintre puterea emiţătorului şi
câştigul antenei. Deşi emiţătoarele au de regulă puteri de 10 – 20KW, cu antene cu câştig
ridicat se pot obţine puteri aparente mari, de exemplu PAR = 1MW.
4.4.2. Emiţătoare de televiziune Emiţătorul reprezintă acel echipament din lanţul de televiziune care are rolul de a
forma, amplifica şi transmite în eter semnalul de televiziune, pentru ca acesta să poată fi
recepţionat la mare distanţă de abonaţii TV.
Emiţătorul primeşte semnalele de videofrecvenţă (semnalul video complex) şi de
audiofrecvenţă (sunetul asociat) şi le transmite pe canalul de radiofrecvenţă alocat, cu
modulaţiile respective (MA - RBL la imagine şi MF la sunet) şi cu puterea dată.
Schemele generale ale emiţătoarelor de televiziune sunt, în general, de două tipuri:
1) Primul tip de emiţător foloseşte căi separate pentru imagine şi sunet, amestecând
semnalele pe aceeaşi antenă, cu ajutorul unei unităţi numită diplexor. Pe calea de imagine,
modulaţia se face la frecvenţa finală de emisie, la nivel mic sau mediu de putere, după care
etajele ce urmează trebuie să fie amplificatoare liniare în clasă B.
Pe calea de sunet, unde se foloseşte modulaţia de frecvenţă MF, se poate merge
până la etajul final cu etaje care lucrează în clasă C.
Deşi sunt mai scumpe, acest tip de emiţătoare permit proiectarea mai judicioasă a
fiecărei căi (de imagine şi de sunet) în parte.
11
Fig. 4.1. Emiţător cu căi separate sunet-imagine
2) Al doilea tip de emiţător de televiziune, cu cale comună sunet-imagine, foloseşte
modulaţia la o frecvenţă intermediară pentru ambele căi (de regulă se folosesc aceleaşi
valori de frecvenţă intermediară ca şi într-un receptor de televiziune), după care se face
translatarea la frecvenţele de emisie cu ajutorul unui mixer. Filtrarea uneia din benzile
laterale se face la putere mică.
Fig. 4.2. Emiţător cu amplificare comună sunet-imagine
4.4.3. Translatoare şi relee de televiziune
Pentru acoperirea zonelor care nu sunt ″văzute″ de emiţătoarele de putere mare, cum
sunt depresiunile din regiunile de deal sau cele intramontane, se folosesc translatoare
(transpondere) care recepţionează semnalul emiţătoarelor şi îl retransmit direcţionat spre
zona cu recepţie deficitară, dar pe o altă frecvenţă.
După modul de lucru, translatoarele pot fi de două feluri:
1. Translatoare cu simplă conversie
2. Translatoare cu dublă conversie, care, după ce recepţionează semnalul de
televiziune îl convertesc la o frecvenţă intermediară şi după aceea, după o nouă mixare, îl
transpun pe altă frecvenţă de emisie pentru ca să nu se influenţeze reciproc partea de
recepţie cu cea de emisie.
Puterea de emisie a translatoarelor este, de regulă, cuprinsă între 1W şi 1KW.
DRIVER(semnal combinat
imagine-sunet)
AMPLIFICATORVIDEO
DIPLEXOR(MIXER
AUDIO-VIDEO)
Antenă deemisie
Sunet
Semnal videocomplex
AMPLIFICATORDE SUNET
DRIVER(semnal combinat
imagine-sunet)
AMPLIFICATORFINAL DE RF
(semnal combinatimagine-sunet)
FILTRU(pentru produse de
intermodulaţie)
Antenă deemisie
Sunet
Semnal videocomplex
12
Translatoarele cu simplă conversie, deşi mai simple, prezintă marele dezavantaj că,
datorită faptului că folosesc o singură schimbare de frecvenţă, pentru anumite frecvenţe pot
apărea interferenţe mari şi din această cauză trebuie evitate un mare număr de canale pe
care s-ar putea face retransmisia semnalului.
Pentru a se evita apariţia supraîncărcării intrării translatoarelor şi a interferenţelor
datorate unor emisii puternice apropiate ca frecvenţă, ambele translatoare sunt prevăzute pe
intrare cu filtre de bandă. Acestea au, de asemenea, rolul de a îmbunătăţi raportul
semnal/zgomot S/N şi rejecţia puternică a frecvenţei imagine (frecvenţa oglindă).
De obicei, marea majoritate a transponderelor cu dublă conversie folosesc frecvenţa
intermediară standard din ţara respectivă (de exemplu, în norma engleză I, acestea sunt
38,9MHz pentru imagine şi 32,9MHz pentru sunet).
Pentru transmisiunea programelor de televiziune de la studiouri la emiţătoarele de pe
teritoriu se folosesc, în general, lanţuri de radiorelee, care lucrează în gama undelor
decimetrice şi centimetrice. Transmiterea semnalelor de videofrecvenţă (VF) se face cu
modulaţie de frecvenţă (MF). De multe ori, sunetul se transmite cu modulaţia impulsurilor în
cod – MIC (Pulse Code Modulation - PCM) în timpul cursei directe linii SH, pentru a nu se
folosi canale de sunet separate. Aceasta se numeşte transmisiune SIS (sunet în sincro).
Pentru ţările cu suprafeţe foarte mari este uneori avantajos să se folosească, în locul
radioreleelor, o reţea de comunicaţie prin satelit.
a)
b)
Fig. 4.3. Transponder cu simplă conversie (a) şi
cu dublă conversie (b)
MIXER
Oscilatorlocal
Preamplificatorde intrareFTB
în UIF
Antenă derecepţie
FTB deieşire
Aplificatorde putere
de RF
Antenă deemisie
MIXER1
Oscilatorlocal deintrare
Preamplificatorde intrareFTB
în UIF
Antenă derecepţie
FTB deieşire
Aplificatorde putere
de RF
Antenă deemisie
MIXER2
Oscilatorlocal deieşire
Filtru SAW FTB
AGC