Suport curs 4: Elocutio – stilul şi figurile retorice

Elocutio reprezintă faza de redactare a unui discurs, intersecţia dintre argumentare şi stilistică; obiectul principal al acestui canon este reprezentat de figuri şi ornarea discursului. De asemenea, elocutio este principalul actor în apelul la pathos. Stilul nu este un accesoriu al discursului, cum au crezut criticii retoricii din sec XIX; „mediul este mesajul” reprezintă de fapt o reluare a unor locuri comune în retorică („stilul este omul”). Calităţile fundamentale ale stilului sunt: proprietatea, claritatea, adecvarea (concizia, frumuseţea, capacitatea de ilustrare, registrul stilistic (modest sau umil, moderat, emfatic) şi registrul discursiv (vulgar (argou), comun (colocvial), specializat. (vezi discuţia despre elocutio de la tema 2) Figura retorică: definiţie: o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori persuasiune în comparaţie cu maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament al artei poetice: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul propriu, literal al termenilor) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe folosirea figurată a termenilor şi pe structuri sintactice specifice. (DSL) Dacă figura retorică este abatere de la normă, se pune problema care e norma în funcţie de care se evaluează încărcătura retorică a unui text: gradul zero al scriiturii (Roland Barthes): „punctul de referinţă, caracterizat prin lipsa figurilor retorice, la care se raportează exprimările marcate stilistic. Limbajul ştiinţific pare a se apropia cel mai mult de gradul zero.” Problema clasică în cadrul canonului elocutio: este repertoriul figurilor retorice doar „o colecţie de zorzoane” menite a înfrumuseţa discursul (estetică aplicată) sau figurile retorice reprezint chiar conţinutul substanţial al retoricii (estetică implicată)? Metafora nu funcţionează doar ca un truc de înfrumuseţare a discursului, ci reprezintă şi o modalitate de cunoaştere (G. Lakoff şi Lucian Blaga).

S. Marcus: elementul cheie ce diferenţiază limbajul ştiinţific de limbajul poetic este absenţa /

prezenţa sinonimiei. Cu cât sinonimia perfectă este mai posibilă, cu atât suntem mai aproape de gradul zero al scriiturii.

Registre retorice: abatere convenţională şi abatere neconvenţională: abaterea convenţională

vizează folosirea familiară a figurilor retorice (figura retorică hipercodificată – exemple tipice: catacrezele sau formulele clişee), pe când abaterea neconvenţională vizează folosirea inovativă a figurilor retorice (figura retorică hipocodificată) – domeniul artei care înşeală aşteptările (Ex. N-ai să vii şi n-ai să morţi / N-ai să şapte între sorţi / N-ai să toamnă primăvară / N-ai să doamnă, domnişoară).

D.p.d.v. semiotic, figura retorică se construieşte ca un dublu sistem de semnificare: cel al conotaţiei şi denotaţiei, opuse mecanismului definiţiei:

Observaţii: 1. denotaţia este de regulă arbitrară, pe când conotaţia este întotdeauna conotată cultural: „albină”

ajunge să însemne „persoană harnică” doar în virtutea unei cunoaşteri enciclopedice despre albină într-o anumită comunitate lingvistică.

II.

I. C E

E C

Mecanismul semiotic al conotaţiei

E

E C

C Mecanismul semiotic al

definiţiei

II. I.

2. e posibil şi un al treilea etaj al mecanismului semiotic al conotaţiei: suma semnificanţilor conotaţiei este RETORICA, iar suma semnificaţilor conotaţiei este IDEOLOGIA (R. Barthes)

Clasificarea figurilor după Retorica ad Herenium:

Clasificarea standard a figurilor retorice (după Quintilian – reluată de Grupul µ) 1.Figuri de sunet (de cuvânt, fonologice sau metaplasme – Grupul µ )

figuri de sunet propriu-zise (aliteraţie, rimă, paronomază) accidente fonetice (apocopa) jocuri de cuvinte (anagrama, calambur) – procedee cu implicaţii semantice

Aliteraţie: figură care constă în repetarea aceluiaşi segment sonor (consoană sau silabă) la începutul unor cuvinte în frază (Ex. veni, vidi, vici sau veni, vidi, Visa) Paronomază: repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens diferit (în general paronime) Ex. propăşire – prăbuşire; Apocopa: figură care exprimă tendinţa de economie lingvistică şi constă în prescurtarea unui cuvânt prin îndepărtarea unei vocale sau unei silabe finale, fără ca înţelegerea cuvântului să fie afectată. Ex. cinema[tograf], prof’; Anagramă: figură care constă în reluarea literelor iniţiale ale mai multor cuvinte pentru a forma un singur cuvânt Calambur: joc de cuvinte bazat pe echivoc, care se realizează prin exploatarea intenţionată a omonimiei, paronimiei, polisemiei. Înţelegerea calamburului depinde de cunoaşterea unei realităţi extralingvistice. Ex. – „Dosia – noua soluţie de spălat geamurile” sau „A apărut un nou tip. Ia-l acasă. E bun la pat. Aspiratorul LG” 2. Figuri de construcţie (metataxe - Grupul µ) – figuri legate de structura frazei:

2.1. permutare (inversiune, chiasm, antimetateză) 2.2. sustragere (elipsă, asindet, zeugmă) 2.3. repetiţie (anaforă, climax, anticlimax, paralelism sintactic)

Chiasm: chiasmul simplu: figură sintactică realizată prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare din grupul nominal sau verbal (după schema AB - BA). Ex. „Pe înţelepţi îi admirăm, îi nesocotim pe nebuni”. chiasmul complex: vezi antimetateza; Antimetateză: Figură prin care repetarea inversă a unei sintagme, propoziţii, fraze, se face cu modificarea funcţiilor gramaticale şi uneori şi a înţelesului; Ex. „Ask not what your country can do for you, but what you can do for your country” (J. F. Kennedy) sau „ ... pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât în coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept.” „Filosofia mizeriei, mizeria filosofiei”; Elipsă: figură care constă în contragerea enunţului prin omisiunea unui cuvânt sau a unei propoziţii. Ex. Ciuc – încă una şi mă duc. Asindet: figură retorică bazată pe suprimarea conjuncţiilor sau a prepoziţiilor pentru a da dinamism textului. Ex. Ai carte, ai parte. Anaforă: procedeu retoric ce constă în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază, în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea unor simetrii: A fi în siguranţă, A fi fericit, A fi prosper înseamnă AFI (Societate de Asigurare, Finanţare şi Investiţii) – aici, cu anagramă. Epifora: inversul anaforei – repetarea se face la sfârşitul unei secvenţe.

FIGURI

scheme: vizează sintaxa: ex: inversiunea, zeugma,

tropi: (vizează semnificaţia)

asupra înţelesului cuvintelor: ex. metaforă, metonimie,

asupra modalităţii discursive:

ex. ironia, imprecaţia,

La nivel sintactic, se face diferenţa între stilul hipotactic (eng. running) şi stilul paratactic (eng. periodic) (vezi Hart & Daughton: 134-136): Hipotactic Paratactic Orientat pe verb Orientat pe substantiv Natural, simplu, dihotomic; Elaborat, complex, nuanţat; Structuri sintactice aflate în relaţie de coordonare, cu topică standard: Cine a făcut ce, cui, unde, cum, de ce;

Structuri sintactice aflate în relaţie de subordonare, cu topică modificată (inversiune subordonată - regentă), concesive şi consecutive,

Audienţa nu are timp să reflecteze, i se cere un răspuns imediat, simplu;

Structurile secundare lasă timp audienţei să reflecteze şi să producă un răspuns întârziat, dar complex d.p.d.v. emoţional.

Stil eliptic, suprimând informaţia conexă la maximum (audienţa face automat inferenţele cu privire la agenţi şi relaţii) Ex. veni vidi vici

Spune audienţei cum trebuie să evalueze mesajul şi îl implică în reflecţie, mai degrabă decât în acţiune.

Numire directă, prin substantiv comun; (Ex. În noaptea de anul nou …)

Numire indirectă, prin perifrază, deseori redundant (Ex. În noaptea de revelion, momentul de cumpănă dintre ani …)

Riscul: a nu obţine efectul dorit; Riscul: a nu fi înţeles; 3. Figurile semantice - tropi (metasememe - Grupul µ): denaturări ale sensurilor iniţiale ale unor cuvinte prin punerea acestora în relaţii neconforme cu aşteptările comune legate de sensul respectivelor cuvinte. Quintilian: tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, licenţă) şi tropi de un cuvânt (metonimie şi metaforă) Jakobson: seria metonimică (metonimia, sinecdoca) şi seria metaforică (metafora, comparaţia, epitetul, personificarea, oximoronul) Alegoria: figură retorică ce se bazează pe folosirea metaforelor sau a simbolurilor în expunerea narativă a unor idei abstracte. Ex. În spatele norului atât de apăsător, plin de sângele şi lacrimile noastre, iată că reapare soarele măreţiei noastre. (DeGaule despre eliberarea Franţei) Licenţa: figură retorică prin intermediul căreia vorbitorul exprimă o idee incomodă, şocantă, pentru auditoriu; este adesea încadrată de formule de scuze: „În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este trist, dar adevărat! – în Iaşi n-avem nici un negustor român, nici unul!” (Caragiale) Metafora: Retorica clasică a favorizat definiţia metaforei drept comparaţie implicită („comparaţie prescurtată”). Mecanismul semantic al metaforei este următorul: dacă A1, cu sensul S1, este termenul metaforizat (substituit) şi A2, cu sensul S2, termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui A1 prin A2 nu va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui S1 şi S2. Metonimia: figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen, bazată de o relaţie de contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia: cauză – efect, mijloc – scop, parte – întreg etc. Sinecdoca: figură retorică înrudită cu metonimia, ce constă în înlocuirea unui termen prin alt termen pe o bază semică: conţinutul pentru conţinător (şi invers), locul produsului pentru numele produsului, culoarea pentru produs etc. Exemple de posibilităţi de substituire: drumul de la comparaţie la metafora implicită (vezi Gerard Genette, La rhetorique restreinte)

Figura analogică Com-parat

Baza semică a comparaţiei (motivarea comparaţiei)

Moda-lizator

Compa-rant

Exemplu

1. comparaţia motivată

+ + + + Dragostea mea arde ca o flacără

2. comparaţie fără expunerea motivării

+ + + Dragostea mea asemănătoare unei flăcări

3. comparaţie motivată fără comparant

+ + + Cum mai arde dragostea mea … (act expresiv)

4. comparaţie motivată fără comparat

+ + + .... arzând ca o flacără (formulare eliptică)

5. comparaţie fără expunerea motivării şi fără comparant

+ + dragostea mea seamănă cu ... (formulare eliptică)

6. comparaţie fără expunerea motivării şi fără comparat

+ + .... ca o flacără (formulare eliptică)

7. asimilare motivată + + + dragostea mea (este) o flacără arzând

8. asimilare fără expunerea motivării

+ + dragostea mea (este) o flacără

9. asimilare motivată fără comparat

+ + flacăra arzând în mine

10. asimilare fără expunerea motivării şi fără comparat (metafora implică)

+ flacăra din mine

Metafora ca structură cognitivă: Lucian Blaga: metafore plasticizante: „din setea de a restaura congruenţa între concret şi abstract se recurge la metafore plasticizante” – ele nu sporesc semnificaţia faptelor la care se referă, ci întregesc expresia lor directă) metafore revelatorii: anulează semnificaţia obişnuită a faptului, substituind un sens nou. George Lakoff & Mark Johnson: metaforele nu sunt doar zorzoane ale expresiei, ci efectiv structurează percepţia şi înţelegerea noastră asupra lumii prin:

a. Funcţia de accentuare selectivă a ideilor şi valorilor: argumentarea ca război vs. argumentarea ca parcurs / călătorie. (Ex. Argumente zdrobitoare care au anihilat poziţia celuilalt vs. Acest argument nu împinge discuţia prea departe)

b. Funcţia de mascare a ideilor şi valorilor: când metaforele intră în uz (loc comun sau catacreză) sensul lor original devine din ce în ce mai puţin observabil, putând fi folosit pentru a masca anumite implicaţii şi a accentua altele: Ex. Dacă munca este considerată o resursă asemeni petrolului şi electricităţii, atunci chestiuni delicate despre exploatarea muncitorilor sunt tacit eliminate din discuţie. (această funcţie este un revers al primeia).

c. Funcţia de generare: a arunca o lumină nouă asupra unei idei împărtăşite, a te ajuta să vezi lucrurile şi altfel: dacă iubirea e o boală fatală (săptămâna oarbă, love is blind) atunci căutaţi metafore noi care să sugereze altă înţelegere (ex. responsabilitate în relaţie cu altcineva, caracter nefatal …)

d. Funcţia de implicare: a sugera sau da de înţeles direcţii de acţiune: de ex. Relaţia lor a ajuns la un punct mort implică faptul că într-o relaţie există un obiectiv comun care trebuie atins, şi despărţirea are nişte consecinţe morale. În comparaţie cu Nu mai sunt pe aceeaşi lungime de undă, implicaţiile sunt complet diferite (o relaţie este ceva ce scapă controlului, deci despărţirea nu are consecinţe morale);

Atenţie: simpla ocurenţă a unei metafore ce favorizează sau sugerează o anumită idee poate să nu fie semnificativă; relevant într-un discurs este sistematicitatea folosirii metaforelor (vezi chestiunea mai generală a convergenţei modurilor persuasiunii); de ex. sistematicitatea uzului metaforelor care maschează agentul (deci elimină chestiunile legate de responsabilitate) în discursul politic, dublate de sistematicitatea folosirii diatezei pasive sau reflexive (se vrea … , s-a acţionat în direcţia …, au fost întreprinse diverse măsuri pentru …) poate fi materializarea strategiei eschivării.

4. Figurile de gândire (sau logice, sau metalogisme - Grupul µ ) – sunt figuri care se bazează pe relaţia oratorului cu discursul său şi afectează structuri mai extinse ale textului (întregul discurs), şi nu doar un cuvânt, o sintagmă sau o frază: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola şi litota, ironia, paradoxul, parabola, prosopopeea. (căutaţi-le în glosar şi găsiţi exemple proprii). Orice figură retorică folosită la nivelul întregului discurs poate deveni figură de gândire.

Potenţialul retoric este înscris în limbă: fiecare limbă, datorită specificităţii semanticii şi

sintaxei sale favorizează o anumită dezvoltare stilistică, un anumit registru al metataxelor şi metasememelor. Exemple: 1. traduceţi în română, engleză şi franceză butada latinească veni, vidi, vici. Ce se pierde şi ce se

câştigă în fiecare din aceste limbi prin traducere? Ce rol joacă gramatica limbii respective în această transformare? Repetaţi exerciţiul cu sloganul publicitar biger, better, faster, more.

2. analiza conotaţiilor sexiste pentru evidenţierea componentei semantice: inventariaţi, pe axa paradigmatică a termenilor bărbat şi femeie, conotaţiile pozitive sau negative, pe o scală de la -5 (foarte jignitor) la +5 (foarte flatant). La zero se află termenii neutri bărbat şi femeie.(ex, tip / tipă, gagică / gagiu, damă / cavaler etc.)

Raportul stil – persuasiune: stilul este văzut ca o abatere de la normele persuasiunii: ironia

descalifică adversarul fără a-i infirma punctul de vedere. De aceea posibilitatea persuasiunii necesită o cooperare din partea audienţei. În consecinţă, scopul retoricii pare a fi mai degrabă câştigarea cooperării audienţei decât persuasiunea propriu-zisă. Iar aceasta se poate realiza păstrând accepţiunea retoricii clasice asupra stilului ca fiind o formă de digresiune (abatere). Walter Nash: „Hipnoza funcţionează doar asupra celor care cred în această practică. La fel stau lucrurile şi în cazul persuasiunii.”

Pentru examen trebuie ştiute doar: alegoria, aliteraţia, aluzia, ambiguitatea, amplificarea oratorică, anacolutul, anadiploza, anafora, antifraza, antimetateza, antiteza, antonomaza, apocopa, aporia, apostrofa, asonanţa, asindetul, butada, catacreza, calamburul, chiasmul, climaxul, comparaţia, elipsa, epanortoza, epifora, epitetul, eufemismul, exortarea, hiperbola, injoncţiunea, intertextul şi intertextualitatea, ironia, licenţa, litota, metafora (cu formele ei ...) metonimia şi sinecdoca, oximoronul, paradoxul, parabola, paronomaza, perifraza, personificarea, repetiţia, tautologia, zeugma.

PENTRU REFERAT: simpla „vânătoare” de figuri retorice nu este cu nimic relevantă; analiza figurilor retorice trebuie să urmărească modul în care sunt restructurate semnificaţiile textului prin apel la figurile retorice. Altminteri nu facem decât un simplu inventar (vezi M. Jolly); urmăriţi ce gen de figuri retorice sunt cele mai frecvente în discurs şi întrebaţi-vă de ce; din ce registre semantice sunt preluaţi termenii metaforelor, comparaţiilor, metonimiilor, sinecdocelor şi dacă aceste registre semantice sunt neutre sau nu pentru tema discursului; sunt figuri retorice convenţionale sau nu?

Trei stiluri retorice (Gibson, apud Hart & Daughton 135 - 137):

1. Dur / aspru (eng. Tough): fraze simple, de dimensiuni medii, multe cuvinte monosilabice, puţine adjective, dublate doar în situaţii excepţionale, actualizarea modalităţilor de referire la sine; Persoană retorică creată: persoană cu experienţă, care a văzut multe, nu s-a născut ieri. E un „reporter” care ştie ce se întâmplă şi nu îi e frică să o spună. E încrezător în sine şi chiar egocentric. El îţi spune cum stau lucrurile, e treaba ta ce faci mai departe.

2. Dulce / cald (eng. Sweet): orientat pe interlocutor, cu multe elipse şi contrageri, bazat pe diateza activă, bogat în clişee, informal; Persoană retorică creată: interesat mai mult de interlocutor decât de el însuşi, are autoritatea nechestionabilă de a da sfaturi, îţi ştie binele şi ţi-l furnizează instantaneu, dar fără efort. Te solicită şi chiar te consumă. Poate fi paternalist, dar nu neapărat.

3. Rigid, preţios (eng. Stuffy): fraze lungi şi complexe, evitare a cuvintelor simple, utilizare frecventă a diatezei pasive. Dispar orientarea spre sine şi cea spre interlocutor şi în loc sunt introduse abstracţiuni (ex minimizarea riscurilor, strategii proactive etc.). Poate fi încărcat şi greoi, dar nu neapărat d.p.d.v. stilistic (nu bombastic); Persoană retorică creată: birocratul reticent să se arate pe sine, dar foarte atent să nu denatureze cumva adevărul, lipsit de orice emoţie, dar punând în loc abstracţiuni care anulează referenţialitatea discursului. (ex. fumatul e o problemă gravă, dar se vorbeşte despre el de parcă nu ar exista fumători …)..

Bibliografie: a. Surse lexicografice: DSL şi Silva Rhetoricae b. Lucrări:

1. Barthes, Roland: Elements de semiologie, în Comunications, nr. 4 / 1964; 2. Barthes, Roland: L’ancienne rhetorique: aide memoire¸ publicat în Communications, 16

/1970, republicat în Communications, 16: Recherches Rhetoriques, Paris, Edition de Seuil, 1994;

3. Blaga, Lucian: Geneza metaforei şi sensul culturii în Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura Minerva, 1985;

4. Hart, Roderick & Daughton, Suzanne: Modern rhetorical criticism (3rd edition) Boston, New York: Pearson Education 2007;

5. Genette, Gerard: La rhetorique restreinte, publicat în Communications, 16 /1970, republicat în Communications, 16: Recherches Rhetoriques, Paris, Edition de Seuil, 1994;

6. Grupul µ (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinnon): Retorica generală, Bucureşti, Editura Univers, 1974;

7. Lakoff, George, & Johnson, Mark: Metaphors We Live By, Chicago, London, University Of Chicago Press, 1980;

8. Nash, Walter: Rhetoric: the wit of persuasion, Oxford, Cambridge, Blackwell Publishers, 1989;

9. Quintilianus, Marcus Fabius: Arta oratorică, (trad. Maria Hetco), Bucureşti, Minerva, 1974; 10. Săvulescu, Silvia: Retorică şi teoria argumentării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003;

Reclamă Panzani analizată de Roland Barthes în Rhetorique de l’image

Coperta Paris Match analizată de Roland Barthes în Mitologii