Universitatea „Lucian Blaga” din SibiuFacultatea de Teologie „Andrei Şaguna”Pr. prof. Dr. Vasile Mihoc: Curs de Studiul Noului Testament (continuare)

Cartea Faptele Apostolilor

Titlul cărţii

Cuvântul «Fapte» (în greceşte: Praxeis) apare folosit adeseori pentru scrierile antice care istorisesc viaţa şi activitatea unor oameni de seamă. El este, deci, potrivit pentru titlul acestei scrieri în care sunt istorisite unele din «faptele» câtorva dintre oamenii de seamă de la începuturile Bisericii lui Hristos.

Titlul de Faptele Apostolilor nu i-a fost dat acestei scrieri de însuşi autorul ei. În general, titlurile scrierilor care alcătuiesc Noul Testament nu aparţin înşişi autorilor acestor scrieri, ci celor care au contribuit la alcătuirea colecţiei acestor cărţi, începând cu sfârşitul veacului apostolic. Adunând aceste scrieri laolaltă, într-o colecţie autoritativă şi socotită de la bun început şi fără nici o ezitare de către Biserica creştină ca purtând girul inspiraţiei divine, alcătuitorii a ceea ce va fi canonul scrierilor Noului Testament au trebuit să pună un titlu în fruntea fiecăreia. Au făcut acest lucru, desigur, pe baza tradiţiei ferme a Bisericii, care întemeia autoritatea acestor scrieri nu numai pe conţinutul însuşi al lor, ci şi pe prestigiul bine stabilit al autorilor cărora le erau atribuite aceste scrieri. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul celei de-a doua scrieri lucanice.

Şi încă o precizare: Această scriere nu cuprinde, cum ar putea lăsa să se înţeleagă titlul, toate faptele tuturor Apostolilor1. De fapt, termenul «apostol» din acest titlu trebuie luat într-un sens destul de larg. Cartea relatează în prima parte mai ales activitatea Sfântului Apostol Petru, iar în partea a doua – începând cu cap. 13 – aproape în mod exclusiv activitatea Sfântului Apostol Pavel. Bineînţeles, nici activitatea celor doi mari Apostoli nu este redată decât parţial. Cât despre ceilalţi Apostoli, dacă grupul Celor Doisprezece apare de mai multe ori în primele capitole ale cărţii, cei mai mulţi dintre ei nu sunt numiţi deloc, singura menţiune a numelor lor fiind cea din lista celor unsprezece din Fapte 1, 13. Pe lângă Apostolii Petru şi Pavel – şi este de reţinut că Pavel însuşi nu făcea parte dintre Cei Doisprezece –, în a doua scriere lucanică se prezintă câte ceva din activitatea unor ucenici ai Apostolilor, cum au fost Ştefan şi Filip, dintre cei şapte diaconi, sau Barnaba, Marcu şi Apolo. Astfel, un titlu mai exact al cărţii ar fi acela de «Faptele unor Apostoli şi ale unor ucenici ai Apostolilor».

Autorul

Autorul Faptelor Apostolilor este acelaşi ca şi autorul Evangheliei a treia. În prolog, referindu-se la «cuvântul cel dintâi», adică la Evanghelia amintită, el prezintă implicit lucrarea pe care o începe drept «al doilea cuvânt» – al doilea volum, am spune noi – al operei sale. Totodată, şi acest «al doilea cuvânt» este dedicat aceluiaşi Teofil, ca şi Evanghelia a treia (Fapte 1, 1; cf. Lc 1, 3). Afirmaţia din prolog este confirmată – după opinia generală a cercetătorilor – de asemănările evidente de stil şi vocabular dintre cele două scrieri. În consecinţă, tot ceea ce am spus, la locul cuvenit, despre autorul Evangheliei a treia 2

va fi luat în considerare şi aici. În afară de faptul că era doctor şi însoţitor (ucenic) al Sfântului Apostol Pavel, Noul Testament nu ne spune altceva despre Luca. Deoarece în salutările din Col 4 Luca este menţionat separat (v. 14) de cei proveniţi «din tăierea împrejur» (cf. v. 11), înseamnă că el provenea dintre păgâni3.

1 Este de menţionat că forma titlului diferă în manuscrise. În unele titlul este simplu «Fapte», în altele «Fapte ale Apostolilor», iar în altele «Faptele Apostolilor».2 A se vedea: Pr. Prof. VASILE MIHOC, Asist. DANIEL MIHOC şi Drd. IOAN MIHOC, Introducere în Studiul Noului Testament, Teofania, vol. I, Sibiu 2001, p. 136-140.

Prin cuprinsul ei, cartea Faptelor Apostolilor apare ca o continuare firească a Evangheliei. După ce în Evanghelie, autorul a înfăţişat «toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer» (Fapte 1, 1-2), în acest al doilea volum al operei sale el ne oferă ceea ce poate fi socotită drept o primă istorie a începuturilor şi a mai bine de trei decenii din viaţa Bisericii creştine. Astfel, dacă, pe baza textului citat din Fapte 1, 1-2, Evanghelia ar putea fi intitulată «Faptele şi cuvintele (învăţătura) lui Iisus», a doua scriere lucanică poartă pe drept titlul de «Faptele Apostolilor».

Tradiţia Bisericii primare este unanimă în a atribui ambele scrieri Sfântului Luca, ucenicul Apostolului Pavel. Canonul Muratori afirmă că toate faptele Apostolilor au fost scrise într-o carte şi că Luca a scris pentru «prea alesul (nobilul) Teofil» toate cele petrecute în prezenţa sa, ceea ce explică de ce n-a scris despre moartea lui Petru şi despre plecarea lui Pavel din Roma spre Spania. Faptul că Sfântul Luca a scris cartea Faptele Apostolilor este afirmat în mod direct sau indirect de către Sfântul Irineu (Contra ereziilor, I, xxiii, 1; IV, xv, 14), Tertulian (Despre post, cap. 10), Clement Alexandrinul (Stromate, V, 12 [82, 4]5) şi alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti. Eusebiu al Cezareii (Istoria bisericească, II, xvii, 6; III, iv, 66) atribuie şi el Faptele Apostolilor Sfântului Luca şi o socoteşte între homologoumena, adică între scrierile unanim recunoscute drept canonice.

Din cuprinsul însuşi al cărţii rezultă că autorul ei nu poate fi altul decât Sfântul Luca. Astfel:1. În Fapte regăsim aceeaşi perspectivă teologică pe care o vedem oglindită în Evanghelia a treia.

De pildă, Evanghelia de la Luca afirmă lămurit universalismul chemării la mântuirea în Hristos. Dreptul Simeon profeţeşte despre Pruncul Iisus că va fi nu numai «slavă pentru poporul lui Israel», ci şi «lumină spre descoperirea (sau: luminarea) neamurilor» (Lc 2, 32). Ori, aceasta este însăşi tema cărţii Faptele Apostolilor. În al doilea volum al operei sale, Luca arată cum Evanghelia a spart cercul strâmt al iudaismului – la care, de altfel, unii dintre iudeii încreştinaţi, mai ales dintre farisei (Fapte 15, 5), încercau să restrângă extensiunea Bisericii – şi cum, mai întâi într-un mod precaut, dar apoi cu tot mai multă fermitate şi repeziciune, ea a devenit, într-adevăr, «lumină spre luminarea neamurilor». Astfel cuprinsul însuşi al acestor două scrieri ne arată că ele sunt părţi ale aceluiaşi plan, că a doua este completarea firească a celei dintâi şi că, deci, ele sunt opera aceluiaşi autor.

2. În partea a doua a Faptelor apar acele cunoscute «secţiuni cu noi», cum sunt numite ele de cercetători, în diferite limbi (Wir-stücke, we sections, sections-nous), adică părţi în care autorul se adresează la persoana I plural, lăsând astfel să se înţeleagă că a fost de faţă, ca însoţitor al Sfântului Apostol Pavel, la evenimentele istorisite în secţiunile respective. Prima din aceste secţiuni începe în 16, 10, unde, după ce până atunci exprimarea fusese consecvent la persoana a III-a, autorul scrie: «Când a văzut el (Pavel) această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia...» Această primă «secţiune cu noi» ţine până la versetul 17. Celelalte secţiuni de acest fel sunt: 20, 5-15; 21, 1-18; 27,1 – 28,16). Din schimbarea care intervine astfel în cap. 16 şi din continuarea relatării deducem că autorul cărţii Faptele Apostolilor s-a ataşat grupului misionar paulin la Troa, în cursul celei de-a doua călătorii misionare a Apostolului, rămânând cu acest grup până la Filipi. După plecarea Sfântului Pavel din această cetate, autorul reia exprimarea la persoana a III-a, revenind la folosirea persoanei I plural numai în 20, 5 când, după 6 sau 7 ani, Apostolul Pavel a revenit în Filipi, la întoarcerea din a treia călătorie misionară. Autorul continuă folosirea persoanei I plural până la sosirea Sfântului Pavel la Ierusalim (21, 18). Această exprimare reapare încă o dată în secţiunea din Fapte care istoriseşte aventuroasa călătorie a Apostolului, ca întemniţat, de la Cezareea Palestinei până la Roma (27,1 – 28,16).

În Troa, unde pentru prima dată este folosită exprimarea la persoana I plural, printre cei care-l însoţeau pe Sfântul Pavel sunt menţionaţi Sila şi Timotei. Sila nu poate fi autorul Faptelor deoarece în incidentul cu arestarea din Filipi (16, 19 şi urm.) el este menţionat la persoana a III-a. De asemenea, posibilitatea ca scrierea să fie atribuită lui Timotei este eliminată de faptul că, la venirea din nou a lui Pavel în Filipi, când autorul scrie iarăşi la persoana I plural, Timotei este menţionat separat (20, 4-5). Astfel încât, dintre cei care l-au însoţit pe Apostolul Pavel în călătoriile sale spre şi din Filipi şi care au

3 În unele mărturii vechi (de ex.: Prologul antimarcionit), Luca apare în legătură cu Biserica din Antiohia. EUSEBIU AL CEZAREII, Istoria bisericească, III, iv, 6, PSB 13, p. 101, afirmă explicit că «patria» lui Luca era Antiohia. În textul numit occidental al Faptelor (din Codex Bezae) prima «secţiune cu noi» apare tot la Antiohia. 4 Ante-Nicene Fathers, Hendrickson, Peabody (USA), vol. I, retip. 1995, p. 347 şi 480.5 PSB 5, p. 358.6 PSB 13, p. 83 şi 102.

2

fost alături de el în timpul şederii sale în Roma (a se vedea şi Col 4, 10-14), numai Luca putea pe drept să folosească exprimarea la persoana I plural în secţiunile menţionate mai sus.

Această interpretare a «secţiunilor cu noi» trebuie coroborată cu folosirea persoanei I singular în proloagele celor două scrieri, Evanghelia a treia (Lc 1, 1-4) şi Faptele Apostolilor (1, 1). Este cum nu se poate mai firesc să presupunem că autorul a intenţionat ca cititorii săi să înţeleagă că el însuşi a fost martor ocular la întâmplările cuprinse în aceste secţiuni.

Se cuvine să menţionăm faptul că mulţi critici din ultimele două veacuri nu acceptă că autorul Faptelor ar fi însuşi Luca. Argumentele împotriva autenticităţii lucanice a acestei scrieri pot fi sistematizate astfel:

1. Discrepanţe istorice. Între datele din Fapte şi cele din Epistolele pauline ar exista nepotriviri şi chiar contradicţii istorice, de neexplicat dacă autorul faptelor ar fi, într-adevăr, un ucenic apropiat al Apostolului Pavel cum a fost Luca. Între acestea sunt: menţionarea lui Anania în relatarea convertirii lui Saul, în timp ce Apostolul însuşi afirmă în Epistola către Galateni că n-a existat nici un om care să fi avut vreun rol la convertirea sa; prezentarea diferită, în Fapte şi în Galateni a vizitelor Sfântului Apostol Pavel la Ierusalim; atitudinea diferită faţă de Lege a Sfântului Pavel după Fapte (16, 3: tăierea împrejur a lui Timotei; 21, 23, 24.26-27: luarea votului iudaic la templu) şi în Epistolele pauline (mai ales Gal şi Rom); problema aşa-numitului «Decret apostolic» din Fapte (15, 23-29), care nu numai că nu este menţionat nicăieri de Sfântul Pavel, dar – afirmă aceşti critici – este improbabilă, în lumina argumentelor sale din Galateni, acceptarea de către Apostolul neamurilor a unor restricţii ca cele din acest «decret»; şi confruntarea dintre Apostolii Petru şi Pavel la Antiohia (Gal 2, 11-14), care arată că nu toate mergeau chiar atât de bine cum lasă să se înţeleagă autorul Faptelor.

De valoarea istorică a cărţii Faptele Apostolilor ne vom ocupa ceva mai încolo. În ce priveşte discrepanţele menţionate, ele sunt mai mult aparente decât reale7 şi, deşi în ce priveşte relaţiile dintre Fapte şi Epistolele pauline nu toate dificultăţile pot fi rezolvate – datorită insuficienţei datelor de care dispunem –, o cercetare atentă a lor reduce la maximum, ba chiar anulează total valoarea acestei obiecţii.

2. Interpretări diferite ale «secţiunilor cu noi». Se susţine, de asemenea, că folosirea persoanei I plural nu implică în mod necesar că autorul a fost un însoţitor al Sfântului Pavel. Unii cred că, de fapt, avem de-a face cu o simplă convenţie literară. Astfel, un cunoscut comentator al faptelor, E. Haenchen 8, zice că «noi» din secţiunile menţionate mai sus nu este altceva decât un procedeu stilistic menit să dea forţă naraţiunii, dar care nu are nici o semnificaţie istorică9. Mult mai mulţi sunt însă criticii care susţin cu tărie că «secţiunile cu noi» nu arată altceva decât că autorul a folosit un izvor mai vechi, scris la persoana I10. Acest izvor a fost imaginat în chip foarte variat, fie ca un jurnal, fie ca un itinerar de călătorie. Prin această teorie, unii au interpretat datele tradiţiei care-l indică pe Luca drept autor al Faptelor ca referindu-se în realitate la acest izvor. Împotriva acestei teorii pot fi aduse următoarele considerente: Dacă foloseşte un izvor provenind de la Luca, martor ocular, de ce autorul (presupusul autor!) nu menţionează niciodată numele lui Luca, pentru a da astfel istorisirii sale o mai mare greutate? Ori, dacă nu acesta a fost scopul său atunci când a preluat (încorporat) izvorul respectiv, de ce a menţinut exprimarea la persoana I plural? La aceste întrebări, criticii nu pot da răspunsuri valabile. Cel mai simplu şi mai firesc e să presupunem că autorul cărţii a fost pur şi simplu prezent la evenimentele pe care le relatează la persoana I plural. Pe deasupra, împotriva menţionatei teorii vine şi faptul că limba şi stilul «secţiunilor cu noi» sunt în aşa mare măsură corespunzătoare celor ale restului scrierii încât este exclusă folosirea pentru aceste secţiuni a unui izvor diferit11.

3. Dificultăţi teologice. Diferenţele teologice şi chiar contradicţiile dintre Fapte şi scrierile pauline ar constitui obiecţia cea mai puternică împotriva autenticităţii lucanice a Faptelor 12. Cea mai importantă 7 Donald GUTHRIE, New Testament Introduction, Apollos/Intervarsity Press, Leicester (Anglia) şi Downers Grove (USA), 1990, p. 120.8 The Acts of the Apostles (KEK, Engl. trans.), 1971, p. 490-491.9 Martin DIBELIUS, Studies in the Acts of the Apostles, Engl. trans. 1956, p. 104-105 şi 204-206, acceptă ideea unei convenţii literare, fără însă a nega autenticitatea lucanică a Faptelor. El crede că exprimarea la persoana I plural este folosită de autor spre a indica prezenţa sa în împrejurările respective, cu excepţia relatării despre naufragiu (cap. 27-28) unde Luca ar fi încorporat, de fapt, în scrierea sa o relatare profană (ideea din urmă este preluată de Dibelius de la E. NORDEN, Agnostos Theos, 1913, p. 313 şi urm., 323-324).10 Această teorie este susţinută de mulţi autori germani mai vechi. A se vedea o utilă informare bibliografică asupra acestei teorii la Jacques DUPONT, Les sources du Livre des Actes, 1960, p. 76 şi urm.11 Întreaga forţă a acestui argument a subliniat-o mai ales Adolf von HARNACK, Luke the Physician (Engl. trans.), 1907, p. 1 şi urm.12 A se vedea secţiunea intitulată «Luca şi Pavel» din comentariul citat al lui Haenchen (p. 112-116).

3

dintre aceste diferenţe sau contradicţii ar fi poziţia Sfântului Pavel faţă de Legea mozaică. În Fapte nu găsim nici un indiciu al tensiunii teologice pe care o reflectă Epistola către Galateni; ba chiar, după Fapte 16, 3, Pavel îl circumcide pe Timotei, în timp ce în Galateni Apostolul se opune cu tărie acceptării de către credincioşii săi a circumciziunii. Deşi putem accepta că imaginea oferită de Luca e oarecum diferită de cea din Epistolele pauline, totuşi nu se poate vorbi de o contradicţie. Nu există nici un temei pentru a-i pretinde lui Luca să prezinte în cartea sa istorică teologia Sfântului Pavel în exact aceeaşi formă în care o prezintă Apostolul însuşi în Epistolele sale, care sunt scrieri pastorale şi didactice. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte cuvântările atribuite în Fapte Apostolului neamurilor care, spun criticii, sunt diferite de ceea ce aflăm în Epistolele pauline. Este absurd să credem că Sfântul Pavel îşi prezenta învăţătura exact la fel – în formă şi în conţinut – în cuvântările sale misionare, adresate în cele mai multe cazuri unor necunoscători ai Evangheliei, şi în epistole, adresate unor creştini13. De pildă, o argumentare teologică asemenea celei din Epistola către Romani nu şi-ar fi avut nicidecum locul într-o predică adresată unui auditoriu de iudei sau de păgâni neîncreştinaţi şi al cărei scop era de a-i convinge să îmbrăţişeze credinţa în Hristos, iar nu de a combate erezia iudaizantă.

În strânsă legătură cu presupusele diferenţe teologice sunt şi pretinsele diferenţe, ba chiar contradicţii directe, dintre Pavel al Faptelor şi Pavel al Epistolelor14. Vom reveni asupra acestei probleme la prezentarea cuprinsului Faptelor. Aici este de ajuns să spunem că diferenţele sunt explicabile – este vorba, practic, numai de accente diferite – iar contradicţii, care să poată fi susţinute argumentat, nu există.

În concluzie, nu există temeiuri suficient de puternice împotriva autenticităţii lucanice a Faptelor Apostolilor (şi a Evangheliei a treia). O cercetare nepărtinitoare şi consecventă nu face decât să confirme tradiţia de totdeauna a Bisericii că autorul acestor scrieri este Sfântul Luca, ucenicul Apostolului Pavel15.

Scopul scrierii

Din titlul însuşi al scrierii, scopul Faptelor Apostolilor, ar fi acela de a relata activitatea Sfinţilor Apostoli după Înălţarea Domnului la cer. Cum am văzut însă, scrierea dă seamă numai într-un mod cu totul fragmentar şi incomplet despre această activitate. Chiar din activitatea celor doi eroi principali ai ei, Apostolii Petru şi Pavel, ea nu prezintă decât unele episoade, multe altele fiind lăsate deoparte. Dintre acestea din urmă, câteva ne sunt cunoscute din Epistole; aşa, de pildă, Luca nu aminteşte de confruntarea din Antiohia dintre Sfinţii Petru şi Pavel (Gal 2, 11-14); de cele cinci biciuiri suferite de Sfântul Pavel din partea iudeilor; prezintă numai una din trei bătăi ale sale cu vergi, de către romani şi nici unul dintre cele trei naufragii suferite de Apostol înainte de cel din călătoria spre Roma (cf. II Cor 11, 24-25); etc.

De unde deducem că, aşa precum scopul Sfintelor Evanghelii nu a fost de a prezenta o biografie completă a Mântuitorului Hristos, tot astfel scopul celei de-a doua scrieri a Sfântului Luca nu a fost acela de a oferi o cronică exactă şi completă a vieţii Bisericii din epoca apostolică.

Autorul însuşi pare a indica scopul scrierii sale în prolog, atunci când zice că Mântuitorul Hristos i-a trimis pe Sfinţii Săi Apostoli să dea mărturie despre El «în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului» (Fapte 1, 8). Fără a fi o cronică a vieţii Bisericii din epoca apostolică, scrierea lucanică prezintă într-un chip uimitor modul în care şi-au împlinit ucenicii misiunea pe care le-a încredinţat-o Domnul, începându-şi mărturia lor despre Hristos cu predica lui Petru din ziua Cincizecimii, apoi extinzându-şi activitatea până la «marginile pământului» prin sosirea Apostolului Pavel în Roma. Deşi în lanţuri, Apostolului i se oferă, într-adevăr, prilejul de a face auzită Evanghelia până în însăşi capitala Imperiului (Fapte 28, 30-31).

În una dintre cele mai frumoase pagini ale tragediei greceşti antice, Eschil descrie modul în care semnalele de foc ale lui Agamemnon au dus din vârf de munte în vârf de munte vestea căderii Troiei, cum

13 Este remarcabil faptul că, dintre toate cuvântările pauline din Fapte, cea mai aproape de Epistolele pauline, din punctul de vedere atât al gândirii cît şi al limbajului, este o cuvântare adresată unor ascultători cu stagiu în credinţa creştină; este vorba de cuvântarea ţinută de Sfântul Pavel la Milet în faţa preoţilor din Efes (Fapte 20, 17-35). Cf. F. H. CHASE, The Credibility of the Book of the Acts of the Apostles, 1902, p. 234-288. 14 A se vedea discuţia asupra acestei probleme la F. F. BRUCE, «Is the Paul of Acts the Real Paul?», în Bulletin of the John Rylands Library, 58 (1975-76), p. 282-305. La întrebarea din titlul studiului său, Bruce răspunde afirmativ. 15 Între autorii apuseni mai noi care susţin că Sfântul Luca şi nu altcineva este autorul cărţii Faptele Apostolilor sunt de menţionat savanţi remarcabili, ca: F. F. BRUCE, The Acts of the Apostles, 19522, p. 1-6; C. S. C. WILLIAMS, The Acts of the Apostles, 1957, p. 1 şi urm.; W. MICHAELIS, Einleitung in das Neue Testament (cu un Ergänzungsheft), 19613, p. 61-64; Bo REICKE, Glaube und Leben der Urgemeinde, 1957, p. 6-7; F. V. FILSON, Three Crucial Decades, 1963, p. 10; M. DIBELIUS, op. cit., p. 123; R. M. GRANT, A Historical Introduction to the New Testament, 1963, p. 134-135 ş. a.

4

această veste a pornit, în acea noapte istorică, cu flacăra de pe Muntele Ida, sărind de pe un vârf pe altul până ce a ajuns pe culmea Muntelui Arachnaeon, de unde a atras atenţia santinelei aflată pe acoperişul palatului Atrizilor.

Ceva asemănător face Sfântul Luca în cartea Faptele Apostolilor. El descrie în culori vii şi printr-o inteligentă aranjare a materialului pe care-l avea la îndemână modul în care focul duhovnicesc aprins la Ierusalim în ziua Cincizecimii s-a întins în întreaga lume civilizată a antichităţii, din Ierusalim în restul Iudeii şi în Samaria, apoi în Antiohia, în Asia Mică, în Macedonia şi Grecia, până în pretoriul din Roma unde, în finalul cărţii, se află Apostolul neamurilor, întemniţatul lui Hristos. Scrierea lucanică acopere peste 30 de ani din istoria de început a Bisericii, de la anul 30, anul Răstignirii şi al Învierii lui Hristos şi totodată al întemeierii Bisericii, până în anul 63, când Sfântul Apostol Pavel se afla deja de doi ani în prima sa captivitate romană (Fapte 28, 30). Flacăra Duhului Sfânt şi a credinţei în Hristos pe care ea o aprinde îşi începe maiestuoasa traiectorie prin pogorârea asupra grupului restrâns al celor adunaţi în foişorul din Ierusalim la prima Cincizecime creştină, pentru a străluci apoi, rând pe rând, asupra celei mai mari părţi a diferitelor ţări şi populaţii ale Imperiului roman, până în inima însăşi a acestui Imperiu.

Acesta a şi fost, desigur, scopul principal al autorului Faptelor: de a înfăţişa progresul impetuos al Evangheliei din Ierusalim şi până la Roma. Aceasta ar putea fi şi explicaţia sfârşitului atât de abrupt al cărţii: ducându-l pe eroul său, pe Apostolul neamurilor, în capitala Imperiului, Sfântul Luca ar fi socotit că şi-a atins ţelul propus. O altă explicaţie a acestei încheieri abrupte ar putea fi, cum credeau vechii tâlcuitori şi cum credea, dintre moderni, un savant de talia lui Adolf von Harnack, că, pur şi simplu, Luca şi-a redactat scrierea la doi ani după sosirea Sfântului Pavel la Roma şi înainte de „judecata Cezarului” pe care el o aştepta.

Importanţa şi valoarea istorică a scrierii

Dincolo de probleme de detaliu ca cea pe care tocmai am menţionat-o, rămâne un fapt mai presus de orice îndoială că Sfântul Luca, prin acest al doilea volum al operei sale, ne oferă cu adevărat o primă istorie a Bisericii. Importanţa acestei istorii este inestimabilă. Fără ea, chiar dacă celelalte scrieri ale Noului Testament cuprind o mulţime de indicii de cea mai mare valoare, începutul şi primele decenii de existenţă ale Bisericii ne-ar fi rămas destul de puţin cunoscute.

Este adevărat că în ultimele două veacuri valoarea istorică a cărţii Faptelor Apostolilor a fost virulent contestată, multe din informaţiile cuprinse în ea fiind puse în contradicţie – în mod artificial – cu datele din Epistolele pauline. Această contestare, care începe probabil cu Wilhelm Martin Leberecht de Wette (1780-1849)16, a atins un punct culminant în poziţiile şcolii de la Tübingen (Tendenzkritik), care, aplicând istoriei de început a creştinismului perspectiva dialecticii hegeliene, îl situa pe istoricul Luca şi redactarea scrierii sale în acel moment critic în care starea creştinătăţii ar fi necesitat o sinteză între un curent «petrin» şi un curent «paulin». Iniţiatorul acestei paradigme istorice a fost Ferdinand Christian Baur (1792-1860)17. După susţinătorii acestei teorii, autorul cărţii Faptele Apostolilor ar fi evidenţiat un paralelism fictiv între Apostolii Petru şi Pavel – şi Petru şi Pavel vindecă pe câte un paralitic, amândoi învie pe câte un mort, amândoi se confruntă cu câte un vrăjitor etc. –, pentru a dovedi că cei doi Apostoli sunt egali şi că nici una dintre cele două curente sau partide care s-ar fi autorizat cu numele lor nu putea pretinde o superioritate asupra celeilalte. Această poziţie, care a funcţionat ca un adevărat detonator în critica istoriografiei lucanice, a generat însă o cercetare extrem de serioasă. Şi dacă ultimele două veacuri înregistrează virulente contestări, nu este mai puţin adevărat că această cercetare a condus, în cele din urmă, la rezultate ce se constituie într-o eclatantă reabilitare a ceea ce a fost şi rămâne prima istorie a Bisericii lui Hristos.

F. Chr. Baur a avut continuatori încă şi mai „critici” decât el. Căci dacă Baur îl cheamă pe Luca la tribunalul „adevărului istoric”, el totuşi îi acordă circumstanţa atenuantă de a fi fost captiv al unui curent

16 Cf. W. W. GASQUE, A History of the Interpretation of the Acts of the Apostles, Hendrickson, Peabody, 1989, p. 24-26.17 Baur vede în cartea Faptele Apostolilor “tentativa apologetică a unui paulin de a orchestra apropierea şi reunirea celor două părţi opuse, făcându-l pe Pavel să apară atât de petrin pe cât este cu putinţă şi pe Petru atât de paulin pe cât este cu putinţă, aruncând pe cât se putea un voal reconciliator asupra diferenţelor care, după declaraţia univocă a Apostolului Pavel în Epistola către Galateni, i-au separat, fără nici o îndoială, pe cei doi Apostoli, aruncând în uitare ceea ce tulbura relaţia dintre cele două partide, anume ura păgâno-creştinilor împotriva iudaismului şi cea a iudeo-creştinilor împotriva păgânismului, în favoarea unei uri commune a celor două părţi împotriva iudeilor necredincioşi, care au făcut din Apostolul Pavel obiectul constant al unei uri de neînvins” (Über der Ursprung des Episcopats in der christlichen Kirche, Tübingen, 1838, p. 142, citat după Daniel MARGUERAT, La première histoire du christianisme, Lectio Divina 180, Cerf/Labor et Fides, Paris/Genève, 1999, p. 13.

5

istoric şi teologic (Tendenz). Alţii au mers însă mult mai departe în atacul lor împotriva veridicităţii istorice a Faptelor Apostolilor. Astfel, de pildă, un exeget din Basel, Franz Overbeck, califică scrierea lucanică drept o „gafă la scara istoriei mondiale”18, şi aceasta deoarece autorul Faptelor ar fi confundat ficţiunea cu istoria, adică ar fi tratat ca istorie ceea ce, de fapt, nu era şi nu fusese transmis ca istorie. El ar fi amestecat istoria cu legenda, faptul istoric cu supranaturalul, într-un amalgam de neacceptat pentru istoricul modern. Mulţi alţii au fost cercetătorii care l-au denunţat pe autorul Faptelor ca pe un falsificator al istoriei sau, în cel mai bun caz, ca pe un naiv. Renumiţi cercetători din veacul XX, mai ales germani, rămân extrem de rezervaţi cu privire la lucrarea istoricului Luca (aşa, de pildă, Vielhauer, Conzelmann, Haenchen, Lüdemann, Roloff ş. a.).

În acelaşi timp însă, cercetarea serioasă a evidenţiat din ce în ce mai clar erorile şi limitele crezului istoricist al veacului al XIX-lea. Aceasta, în primul rând, deoarece a evoluat însăşi înţelegerea a ceea ce se poate defini drept „adevărata” istorie. Lucrări ca cea a lui Raymond Aron asupra filosofiei istoriei19, a lui Henri Irénée Marou asupra cunoaşterii istorice20 şi a lui Paul Veyne asupra noţiunii de intrigă21, la care putem adăuga lucrările lui Paul Ricoeur asupra temporalităţii şi intenţionalităţii în relatarea istorică22, ca să menţionăm numai câteva, au demonstrat că nu există istorie fără medierea pe care o instituie interpretarea dătătoare de sens a istoricului (astfel, de pildă, istoria cruciadelor va fi scrisă într-un fel dintr-un punct de vedere creştin şi într-un cu totul alt fel dintr-un punct de vedere arab). Iar în al doilea rând, datorită nu numai unei mai profunde înţelegeri a diferenţelor dintre istoriografia greacă şi cea iudaică, ci şi a faptului că trecutul istoric nu este niciodată explorat pentru el însuşi, ci pentru a constitui o memorie pentru prezentul auditorilor/cititorilor23.

În această perspectivă, veacul XX înregistrează – mai ales din partea cercetării anglo-americane – un efort extraordinar de reabilitare a fiabilităţii documentare a cărţii Faptele Apostolilor şi, în general, a scrierilor lucanice. Se cuvin amintite aici nume ca: Gasque, Bruce, Marshall, Hemer, Bauckham ş. a24.

Nu intrăm în istoria acestei importante cercetări. Este destul să spunem că astăzi s-a ajuns, în general, la recunoaşterea faptului că există mai multe moduri de a face istorie, toate la fel de legitime. Cât despre scrierea lucanică, ea se dovedeşte extrem de precisă şi cuprinzătoare prin datele documentare pe care le oferă. Este un adevăr pe care trebuie să-l recunoască oricine: anume că informaţiile din cartea Faptele Apostolilor sunt indispensabile pentru reconstituirea perioadei de început a creştinismului. Ce-am şti, de pildă, despre începuturile Bisericii şi despre primele misiuni creştine dacă n-am avea la dispoziţie importanta scriere lucanică? Şi nimeni nu va putea scrie o viaţă a Sfântului Apostol Pavel fără a face apel la capitolele 9-28 din Fapte.

Valoarea istorică a scrierii lucanice este ferm susţinută de un mare număr de detalii în privinţa cărora este sigur că s-ar fi strecurat multe inexactităţi dacă ea ar fi fost scrisă mai târziu decât epoca în care tradiţia a plasat-o de la început şi de către altcineva decât însuşi Luca, ucenicul Apostolului Pavel. Este, de pildă, demnă de notat acurateţea lui Luca în ce priveşte folosirea diferitelor titluri ale persoanelor oficiale menţionate în paginile cărţii Faptele Apostolilor. Această observaţie îşi vădeşte întreaga-i valoare dacă ţinem seama că aceste titluri se schimbau adeseori, în special datorită faptului că unele provincii treceau frecvent de sub jurisdicţia senatului sub cea a împăratului şi invers. Astfel, de exemplu, Ciprul, care până în anul 22 î. H. a fost o provincie imperială, în acest an a devenit o provincie senatorială şi astfel a început a fi guvernată de un proconsul (anthupatos). Atunci când Sfinţii Barnaba şi Pavel au venit în Cipru, în anul 47 d. H., ei s-au întâlnit cu proconsulul (anthupatos) Sergius Paulus (Fapte 13, 7). Un mare cunoscător al situaţiei geografice şi istorice a locurilor evanghelizate de Apostolul Pavel scrie în privinţa titlurilor date oficialilor în Faptele Apostolilor: „Oficialii cu care Pavel şi însoţitorii săi sunt puşi în contact sunt cei ce trebuiau să fie acolo. Fiecare persoană se află exact acolo unde trebuia să fie: proconsulii în provinciile senatoriale, asiarhii în Efes, strategii în Filipi, politarhii în Tesalonic...25”

18 F. OVERBECK, Christentum und Kultur, Ed. Schwabe, Basel, 1919 (retip. 1963), p. 78.19 R. ARON, Introduction à la philosophie de l’histoire, Gallimard, Paris, 1938, ed. a 14-a 1957.20 H. I. MARROU, De la connaissance historique, Seuil, Paris, 1954.21 P. VEYNE, Comment on écrit l’histoire, Seuil, Paris, 1971.22 P. RICOEUR, Temps et récit, vol. I, Seuil, Paris, 1983.23 Este de amintit, în această privinţă, lucrarea lui Arnaldo MOMIGLIANO, Les foundations du savoir historique, Ed. “Les Belles Lettres”, Paris, 1992. 24 Acest efort se concretizează, printre altele, în ceea ce constituie o adevărată enciclopedie dedicată înrădăcinării istorice a cărţii Faptele Apostolilor: B. W. WINTER şi A. D. CLARKE (ed.), The Book of Acts in its First Century Setting, 5 vol., publicate de Eerdmans/Paternoster, Grand Rapids, începând cu anul1993.25 W. RAMSAY, The Bearing of Recent Discovery on the Trustworthiness of the New Testament, 1915, p. 96-97.

6

Ultimul titlu este cel mai remarcabil. Până în sec. XX el nu a fost cunoscut decât din textul din Fapte 17, 6 şi 8; acum însă acest text este confirmat de 19 inscripţii din secolele II şi III d. H. Cinci dintre aceste inscripţii se referă la Tesalonic, care avea cinci politarhi sub August şi şase în perioada următoare.

Temeiurile credibilităţii lui Luca sunt, deci, cum nu se poate mai solide. O abordare nepărtinitoare a cărţii Faptelor ne convinge că Sfântul Luca a păstrat pentru noi un tablou obiectiv al vieţii Bisericii primare, cu diferitele curente şi tendinţe care s-au încrucişat în sânul ei, cu eforturile şi realizările uimitoare ale misionarilor ei, cu reacţiile adverse şi cu persecuţiile care se declanşează de la început împotriva ei etc. Acest tablou se cuvine luat în serios şi merită efortul unei scrutări laborioase.

Este, de pildă, absolut evidentă diferenţa – în ce priveşte obiectivitatea şi valoarea istorică – dintre scrierea lucanică şi apocrifele care pretind a reda şi ele fapte ale Apostolilor. Între acestea din urmă sunt de menţionat mai ales următoarele: Faptele lui Pavel, care includea la început şi Faptele lui Pavel şi ale Teclei, scriere care mai târziu va circula independent; Faptele lui Petru; Faptele lui Ioan; Faptele lui Andrei; şi Faptele lui Toma26. Aceste apocrife sunt pline de relatări miraculoase, asemănătoare cu cele din evangheliile apocrife. O trăsătură comună a acestor scrieri fanteziste este prezentarea Apostolilor într-o formă idealizată, liberă de orice slăbiciune umană, în vădit contrast cu scrierea lui Luca.

Cartea Faptele Apostolilor este o adevărată mină de informaţii despre ceea ce a fost credinţa şi viaţa Bisericii creştine în cele peste trei decenii care s-au scurs de la Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh, la anul 30 d. H., până în preajma eliberării Apostolului neamurilor din prima sa captivitate romană (anul 63 d. H.). O parte dintre aceste informaţii sunt confirmate şi completate de date din Epistolele pauline. Dar cele mai multe ne sunt cunoscute numai din Faptele Apostolilor. De unde şi importanţa unică a istorisirii lucanice.

Creştinii din toate epocile şi-au întors privirile cu interes spre ceea ce a constituit viaţa de început a Bisericii. Au făcut-o nu numai în interes gnoseologic, ci mai ales din nevoia mereu resimţită de a-şi verifica fidelitatea faţă de chemarea lor ca creştini. Cartea Faptele Apostolilor este acea minunată oglindă în care Biserica a ţinut mereu a se recunoaşte pe sine însăşi într-o neştirbită fidelitate faţă de ceea ce a fost ea de la început, din vremea Sfinţilor Apostoli. Pentru Biserică, pentru fiecare credincios, este de cel mai mare interes a descoperi cu acurateţe ce a fost cu adevărat Biserica de la început, care au fost coordonatele de bază ale credinţei, ale vieţii şi ale misiunii ei.

Data scrierii cărţii

1. După opinia criticilor amintitei şcoli din Tübingen (sec. XIX), Faptele Apostolilor, un document al reconcilierii dintre «petrini» şi «paulini», ar fi fost redactată pe la mijlocul sec. II. Cercetarea ulterioară au evidenţiat subiectivismul acestei critici şi neverosimilitatea perspectivei pe care ea o propune cu privire la istoria Bisericii primare.

În sprijinul unei datări în sec. II mai sunt aduse şi următoarele argumente: a) Că autorul ar fi cunoscut şi folosit scrierea Antichităţi iudaice a lui Iosif Flaviu, ceea ce înseamnă că redactarea cărţii Faptelor ar trebui datată după anul 94. Este invocată mai ales menţionarea răscoalei condusă de Teuda şi în Fapte (5, 36) şi în Antichităţi iudaice (XX, v, 1). Dar, dacă Faptele plasează răscoala lui Teuda înainte de cea a lui Iuda Galileianul, în Antichităţi ordinea celor două răscoale este inversă. Cât despre această contradicţie dintre cele două scrieri, nu este deloc evident că, aşa cum cred mulţi autori contemporani, ordinea corectă este cea din Antichităţi şi că Luca ar fi comis o greşeală27. Oricum, însăşi această contradicţie, ca şi contradicţia dintre cei doi autori în ce priveşte recensământul lui Quirinius28, arată că Luca nu a cunoscut opera lui Iosif Flaviu. b) Presupuse afinităţi între Faptele Apostolilor şi unele scrieri patristice din sec. II (mai ales cele ale Sfântului Iustin Martirul). Metoda recursului la afinităţile teologice pentru datarea scrierii este însă extrem de precară. Iar faptul că Marcion acceptă în «canonul» său Evanghelia a treia, desigur şi pe considerentul vechimii ei, dovedeşte implicit şi vechimea celui de-al doilea volum al operei lucanice.26 A se vedea textele acestor Fapte apocrife, cu solide introduceri şi note critice la: Edgar HENNECKE, Neutestamentliche Apokryphen in deutscher Übersetzung, 3. völlig neubearbeitete Auflage von Wilhelm SCHNEEMELCHER, vol. II, Mohr-Siebeck, Tübingen, 1964, p. 110-372.27 F. F. BRUCE, The Acts of the Apostles, 21952, p. 25, scrie: «Nu este nimic aici care să sugereze o dependenţă literară (a lui Luca de Iosif Flaviu, n. n.); cât despre discrepanţe, Luca are tot atâtea şanse de a avea dreptate cât şi Iosif». S-a propus şi posibilitatea, deloc convingătoare, ca Teuda menţionat de Iosif Flaviu să fie altul decât acela de care este vorba în Fapte.28 Lc 2, 1-2 şi Antichităţi, XVII, xiii, 5; XVIII, i, 1; Războiul iudaic, VII, viii, 1; a se vedea Pr. Prof. V. Mihoc şi colab., Introducere în Studiul Noului Testament, vol. I, Teofania, Sibiu, 2001, p. 104-105.

7

2. Mulţi autori contemporani datează scrierea cărţii Faptele Apostolilor după anul 70. Temeiul: comparându-se deosebirea între modul în care se referă la căderea Ierusalimului din anul 70 Mc 13 (cu vagă referire la «urâciunea pustiirii», v. 14) şi Lc 21 (unde se vorbeşte precis despre înconjurarea Ierusalimului de oşti, v. 20, şi de faptul că el va fi «călcat în picioare de neamuri», v. 24), s-a dedus că Luca nu putea oferi o perspectivă atât de precisă despre catastrofa naţională iudaică decât după acest eveniment. Cartea Faptelor va trebui, deci, datată încă şi mai târziu. Acest argument cade însă dacă acceptăm caracterul profetic al multora dintre cuvintele Mântuitorului şi mai ales ale acelora din cuvântarea Sa eshatologică. Vom vedea că există argumente extrem de solide pentru o datare anterioară anului 70.

Majoritatea autorilor contemporani optează pentru datarea cărţii Faptelor între anii 70 şi 85. Menţionăm că chiar unii dintre cei care acceptă că Faptele Apostolilor este cu adevărat opera lui Luca, ucenicul Sfântului Pavel, preferă această opţiune, susţinând că, pur şi simplu, Luca a trăit destul după moartea Apostolului spre a scrie cartea Faptelor la o dată atât de târzie. E. J. Goodspeed 29, de pildă, dă o lungă listă de argumente pentru datarea celor două scrieri lucanice în jurul anului 90 – cele mai multe derivate din cuprinsul acestor scrieri. După el, ar fi caracteristici ale unei epocii mai târzii interesul pentru relatarea despre naşterea şi copilăria lui Iisus, centralitatea Învierii Sale, învăţătura despre Sfântul Duh, interesul pentru imnografie, organizarea bisericească, glosolalia primară, presupunerea că, după Fapte 20, 25 şi 38, Pavel n-ar mai fi în viaţă în momentul scrierii Faptelor, statura eroică a lui Pavel, apariţia unor erezii, neconcordanţele cu Epistolele pauline şi cadrul istoric al unei misiuni pline de succes printre neamuri. Dar, în afară de contestabila presupunere despre moartea Sfântului Pavel bazată pe Fapte 20, 25 şi 38, nu este deloc clar de ce unul sau altul dintre punctele pe care le înşiră Goodspeed s-ar opune datării cărţii în anii 60. În orice caz, el acceptă autenticitatea lucanică a scrierii şi consideră că autorul şi-a adunat materialele cu mult înainte de publicarea ei.

3. Există, în schimb, suficiente argumente pentru datarea scrierii înainte de anul 64. Iată-le pe cele mai importante30:

a) Cartea Faptelor nu cuprinde nici o referire la evenimente importante petrecute între anii 60 şi 70. Autorul nu face nici o aluzie la căderea Ierusalimului, fapt de neevitat dată acest eveniment ar fi avut deja loc. În acelaşi timp, centralitatea Ierusalimului este mult mai evidentă la Luca (de pildă: seria evenimentelor din Evanghelia a treia începe şi se sfârşeşte la Ierusalim; călătoria Domnului spre Ierusalim, Lc 9, 51 – 18, 14) decât la ceilalţi doi sinoptici, cum tot atât de evidentă este ea şi în viaţa Bisericii primare (Fapte 1, 8, dar şi repetatele «suiri» la Ierusalim ale Apostolului neamurilor), dovadă incontestabilă că Ierusalimul său este cel de dinaintea revoltei iudaice.

Nu găsim în Faptele Apostolilor nici o aluzie la persecuţia împotriva Bisericii dezlănţuită de împăratul Nero. Această persecuţie a generat o criză care n-ar fi putut nicidecum să fie ignorată de autor dacă el şi-ar fi scris cartea după izbucnirea ei, în anul 64. Deşi aria geografică a acestei persecuţii s-a limitat mai ales la Italia, este cu totul improbabil ca, scriind după această dată, Luca să n-o fi menţionat în relatarea finală despre sosirea Sfântului Pavel la Roma. Singura explicaţie ar putea fi aceea că el şi-a scris opera atât de târziu după această persecuţie încât oroarea ei ar fi avut destul timp să pălească în amintirea sa şi a creştinilor din vremea respectivă. Mai firesc este însă a crede că, pur şi simplu, Luca a scris cartea Faptelor înainte de anul 64.

Un alt eveniment de mare importanţă şi la care, de asemenea, nu găsim vreo aluzie în Faptele Apostolilor a fost uciderea Sfântului Iacov, «fratele» Domnului, la anul 62. Faptul apare cu atât mai grăitor cu cât Luca ţine să prezinte martiriul lui Stefan (cap. 6-7), apoi pe cel al Apostolului Iacov, fiul lui Zevedeu (12, 1-2). Modul în care-l înfăţişează pe Iacov, «fratele» Domnului – evident, ca primul episcop al Ierusalimului – şi relaţia sa cu Apostolul Pavel (Fapte 15, 13-21; 21, 18-25) arată că îl consideră, cu adevărat, o figură de primă mărime a Bisericii din epoca apostolică.

b) În Faptele Apostolilor lipseşte orice referire la moartea Sfântului Apostol Pavel. Încheierea bruscă a cărţii rămâne o enigmă. Autorul încheie spunând că Sfântul Pavel, ajuns ca prizonier la Roma, se bucură – de doi ani deja – de avantajul unei întemniţări mai uşoare, având libertatea de a predica Evanghelia tuturor celor ce-l vizitau în casa în care el stă cu chirie. Nu ni se spune însă absolut nimic despre ce s-a întâmplat după aceea. Interpretările acestui sfârşit brusc sunt variate:

29 Introduction to the New Testament, 1937, p. 191 şi urm., după Donald GUTHRIE, New Testament Introduction, Apollos/Intervarsity Press, Leicester (England) şi Downers Grove (Illinois, USA), 41990, p. 362.30 După D. GUTHRIE, op. cit., p. 355-361.

8

– Autorul a ajuns cu istorisirea sa la zi şi, deci, nu are nimic de spus în plus. Sfântul Pavel, care încă n-a ajuns să fie judecat de tribunalul Cezarului, continuă a locui într-o casă închiriată, sub paza unui soldat, şi a-i învăţa Evanghelia pe toţi cei ce-l vizitează31. Este interpretarea tradiţională, dar şi cea mai firească.

– Autorul n-a vrut să menţioneze rezultatul judecării Sfântului Pavel. El ar fi ştiut despre moartea Apostolului, dar scopul pe care-l urmărea nu cerea referirea la aceasta32. Autorul Faptelor ar fi urmărit să prezinte progresul Evangheliei, iar nu să îndrepte atenţia asupra vieţii unei anumite persoane. S-a spus chiar că, dacă ar fi încheiat cu moartea Apostolului, ar fi fost prea evidentă paralela cu Evanghelia, al cărei climax îl constituie relatarea Patimilor Mântuitorului; ori, tocmai acest lucru Luca s-ar fi silit să-l evite33. Acest motiv nu stă însă în picioare dacă luăm în considerare că Evanghelia şi Faptele nu sunt două scrieri care trebuie puse faţă-n faţă, ci, în intenţia autorului, a doua apare drept continuarea firească a celei dintâi; Patimile şi Învierea Mântuitorului nu constituie încheierea, ci începutul adevăratei Sale lucrări în lume. Apoi, nu este permis să propui o teorie despre intenţia autorului fără a oferi şi motivele care stau la baza acestei intenţii. Este de necrezut că, după ce se referă atât de amănunţit la arestarea Sfântului Pavel şi la tot ceea ce s-a întâmplat până la sosirea sa la Roma, Sfântul Luca, în cunoştinţă cu privire la încheierea procesului roman al Apostolului, să nu mai spună nimic cititorilor săi despre aceasta.

– Autorul ar fi intenţionat să mai adauge operei sale un volum, al treilea, în care avea să arate ce s-a întâmplat în continuare cu Sfântul Apostol Pavel şi cu însoţitorii săi. Nu este neapărat să fi scris acest al treilea volum. Este destul să fi avut intenţia de a-l scrie. În acest caz, încheierea abruptă a Faptelor devine perfect explicabilă. Ideea este susţinută de unii savanţi eminenţi34.

Numai că Faptele Apostolilor nu lasă deloc impresia că ar fi numai o parte dintr-o serie. Evanghelia a ajuns la Roma şi acest lucru constituie în mod firesc un moment culminant în istoria Bisericii primare. Pe de altă parte, pare neverosimil ca spaţiul larg acordat Apostolului Pavel în Fapte să constituie, în planul autorului, numai o introducere pentru o nouă relatare. Este mai firesc să presupunem că procesul Apostolului era încă în curs. Ceea ce înseamnă că tăcerea Faptelor asupra morţii Sfântului Pavel este o puternică prezumţie în favoarea unei date timpurii pentru redactarea acestei cărţi. Împotriva acestei concluzii, unii au obiectat că textul din Fapte 20, 25 («Şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi... nu veţi mai vedea faţa mea»; cf. v. 38) ar lăsa să se înţeleagă că autorul ştie că întemniţarea Apostolului s-a încheiat cu moartea sa martirică35. Afirmaţia Apostolului în faţa preoţilor din Efes poate fi însă interpretată ca fiind pur şi simplu expresia unui presentiment, care n-a trebuit neapărat să se şi împlinească. De altfel, ştim din Epistola către Romani (15, 24.28) că planul Apostolului era de a ajunge până în Spania, şi deci nu avea atunci în vedere o nouă vizită la Efes. Din Epistolele Pastorale – dacă acestea trebuie datate după scrierea Faptelor – aflăm însă că Sfântul Pavel a făcut totuşi această nouă vizită la Efes (I Tim 1, 3). Însă cei care se opun datării timpurii a Faptelor aproape întotdeauna neagă şi autenticitatea paulină a Pastoralelor, astfel încât pentru ei acest argument nu are nici o valoare.

c) Materialele din Fapte reflectă o epocă timpurie. Este evident că perspectiva şi preocupările autorului cărţii sunt cele care prevalează în perioada cea mai de început a Bisericii. Controversa dintre iudei şi păgâni, atât de viu reflectată în Fapte, sugerează o perioadă de dinainte de căderea Ierusalimului.

31 În acest sens, Canonul Muratori afirmă că principiul pe care s-a bazat Luca a fost acela de a reda numai acele evenimente pe care le-a cunoscut direct («conprendit quae sub praesentia eius singula gerebantur»), adăugând însă, oarecum apologetic, că a omis cele despre martiriul lui Petru şi, de asemenea, cele despre călătoria lui Pavel, după plecarea sa (din Roma) spre Spania («sicuti et semota passione Petri euidenter declarat, et profectione Pauli ab urbe ad Hispaniam proficiscentis»); a se vedea traducerea engleză în Ante-Nicene Fathers, vol. V, Hendrickson, Peabody, 21995, p. 603.. Dar este curios că acest Canon nu face referire la martiriul lui Pavel. Adolf von HARNACK, The Date of Acts and the Synoptic Gospels, Engl. transl., 1911, p. 96 şi urm., ajunge la concluzia că singura soluţie posibilă este aceea de a accepta că judecarea Apostolului încă nu a avut loc. Această opinie a lui Harnack este cu atât mai semnificativă cu cât ea reprezintă o schimbare radicală faţă de datarea târzie a Faptelor susţinută de acest autor în a sa Die Chronologie der altchristlichen Literatur bis Eusebius, 1897.32 Aceasta este poziţia adoptată de E. TROCMÉ, Le «Livre des Actes» et l’histoire, 1957, p. 36.33 A. JÜLICHER, Einleitung in das Neue Testament, 71931, ed. E. Fascher, p. 433, socoteşte că în Fapte nu se face referire nici la martiriul lui Petru şi nici la cel al lui Pavel deoarece nu mai exista posibilitatea de a continua cu o referire la învierea acestora, ca în cazul relatării Patimilor lui Hristos din Evanghelie.34 De pildă, F. SPITTA, Die Apostelgeschichte, 1891, p. 318-319; W. M. RAMSAY, St. Paul the Traveller and Roman Citizen, 1920, p. 27 şi urm.; T. ZAHN, în Neue kirchliche Zeitschrift, 28 (1917), p. 373-395; W. L. KNOX, The Acts of the Apostles, Cambridge Univ. Press, 1948, p. 59, n. 1.35 Aşa, de exemplu, M. DIBELIUS, Studies in the Acts of the Apostles, SCM Press, London, 1956, p. 158, n. 46. J. C. O’NEILL, The Theology of Acts in its Historical Setting, 1961, p. 56 (ed. a 2-a, SPCK, London, 1970), susţine chiar că autorul a introdus în Fapte 20, 25 această aluzie la martiriul lui Pavel pentru a fi scutit de a mai da în final o relatare a acestui eveniment.

9

Primirea păgânilor în Biserică nu va mai fi o problemă după ce se va fi stabilit odată pentru totdeauna caracterul universal al creştinismului. De asemenea, preocuparea pentru prescripţiile de puritate alimentară, prezentă în discuţiile şi în hotărârea Sinodului apostolic (Fapte 15, 20.29), este caracteristică unei perioade timpurii din viaţa Bisericii. Mai notăm faptul, subliniat în special de C. H. Dodd36, că primele cuvântări din Fapte conţin kerygma (propovăduirea) primară, fiind o prezentare corectă a unei teologii timpurii prepauline; aceasta s-ar putea datora însă, pur şi simplu, faptului că Luca a făcut recurs, în cuvântările din Fapte, la tradiţii autentice.

d) Teologia şi limbajul teologic al Faptelor sunt, de asemenea, un argument pentru datarea timpurie a acestei scrieri. Este de menţionat aici, de pildă, folosirea pentru Mântuitorul a unor titluri ca «Hristosul», «Robul lui Dumnezeu», «Fiul Omului», apoi a denumirii de «ucenici» pentru creştini, a termenului laós pentru neamul iudeu şi referinţa la prima zi a săptămânii când creştinii se adună împreună la frângerea pâinii37. Este clar că autorul scrie destul de timpuriu pentru a fi în stare să redea în chip fidel atmosfera primelor începuturi ale Bisericii.

e) Atitudinea Statului faţă de Biserică. În Fapte, oficialii romani manifestă o atitudine imparţială faţă de creştinism. În nici o împrejurare ei nu persecută Biserica. Oficialii din Efes chiar vin în ajutorul Sfântului Pavel şi a însoţitorilor săi. Numai intrigile iudeilor declanşează atitudini ostile. Ori, aceasta este exact situaţia de dinainte de persecuţia lui Nero, declanşată începând cu anul 64. După această dată, funcţionarii imperiali vor fi mult mai puţin înclinaţi să trateze creştinismul ca o religio licita. Ultimul cuvânt din Fapte, akôlutôs (= fără nici o piedică) este semnificativ în această privinţă, el constituind un punct culminant în preocuparea lui Luca de a arăta că Evanghelia se răspândeşte nestăvilit.

f) Raportul dintre Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline. Este un fapt general recunoscut că autorul Faptelor cunoaşte foarte puţin sau deloc Epistolele pauline, de unde rezultă nu numai că, foarte probabil, el n-a fost alături de Sfântul Pavel atunci când acesta şi-a scris o bună parte din Epistolele sale, mai ales pe cele mari – din succesiunea «secţiunilor cu noi» ar rezulta că Luca a rămas la Filipi în anul 50/51 (16, 17 şi urm.) şi s-a alăturat iarăşi grupului paulin numai la întoarcerea din a treia călătorie misionară, în anul 58 (20, 5) –, ci şi că, în orice caz, şi-a scris opera înainte ca Epistolele pauline să fi fost adunate într-un Corpus Paulinum, sau cel puţin înainte ca această colecţie să fi devenit de largă circulaţie. Nu este sigur când s-a realizat o astfel de colecţie38, dar, în orice caz, relaţia atât de firavă cu Epistolele pauline favorizează o dată cât mai timpurie pentru redactarea cărţii Faptelor.

Toate aceste argumente, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, duc la concluzia că cea mai sigură datare a Faptelor este chiar momentul în care se situează încheierea cărţii, adică în anul 63, la doi ani după sosirea Sfântului Apostol Pavel la Roma39.

Este practic imposibil de determinat locul scrierii Faptelor. Dacă această carte a fost alcătuită de Sfântul Luca înainte de eliberarea Apostolului din prima sa captivitate romană, înseamnă că locul scrierii ei ar putea fi Roma.

Izvoarele cărţii

Cartea Faptele Apostolilor istoriseşte evenimente petrecute pe parcursul a mai bine de trei decenii, pe o arie geografică foarte largă, care include o bună parte a Imperiului Roman. Multe – cele mai multe – din aceste evenimente, Sfântul Luca nu avea cum să le cunoască în mod direct, ca martor ocular. Se pune, aşadar, problema izvoarelor pe care el le-a putut avea la îndemână şi folosi pentru scrierea cărţii sale.

Iată una dintre problemele cele mai complexe şi mai dificile legate de cercetarea asupra cărţii Faptelor. Dar şi dintre cele mai importante. Problema s-a dovedit dificilă, pentru că cercetătorii sunt departe de a fi ajuns la un acord în soluţionarea ei. Iar importanţa ei nu mai are nevoie de a fi demonstrată, căci, evident, de soliditatea şi valoarea izvoarelor folosite depinde însăşi credibilitatea şi valoarea istorică a cuprinsului Faptelor.

36 The Apostolic Preaching and its Developments, 21944, p. 7 şi urm. 37 Cf. F. F. BRUCE, op. cit., p. 12-13.38 A se vedea D. GUTHRIE, op. cit., Appendix A: The Collection of Paul’s Letters, p. 986-1000.39 Pe baza afirmaţiei Sfântului Irineu (Contra ereziilor, III, 1, în seria «Ante-Nicene Fathers», vol I, Hendrickson, Peabody, 21995, p. 414) că Luca a scris Evanghelia (şi, deci, şi Faptele Apostolilor) după moartea Sfinţilor Petru şi Pavel, unii autori, acceptând o datare înainte de anul 70, plasează totuşi scrierea acestei cărţi cît mai aproape de sfârşitul deceniului al 7-lea. Dar Sfântul Irineu zice în acelaşi loc că şi Marcu şi-a scris Evanghelia după moartea celor doi Apostoli, ceea ce e greu de acceptat. Este clar că informaţia Sfântului Părinte este deficitară în această privinţă.

10

Este sigur că autorul a efectuat o cercetare asupra evenimentelor pe care avea să le relateze. Ne-o spune el însuşi în prologul Evangheliei sale (Lc 1, 3). Această cercetare a întreprins-o, desigur, în primul rând, pe lângă «cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului» (1, 2), adică pe lângă Sfinţii Apostoli. Nu avem nici un motiv să credem că această cercetare a stat la baza numai a Evangheliei, iar nu şi a Faptelor Apostolilor40. Ambele scrieri fiind dedicate aceluiaşi Teofil, este clar că cercetarea «cu de-amănuntul» nu s-a restrâns numai asupra evenimentelor din Evanghelie.

Aşa stând lucrurile, ne punem, în mod firesc, următoarele întrebări: Ce izvoare a avut Luca la îndemână pentru tradiţiile pe care le prezintă în Fapte? A putut el să folosească şi unele materiale (izvoare) deja fixate, scrise sau chiar unele tradiţii orale, dar care dobândiseră deja, oarecum, o formă stabilă şi pe care el le-a putut prelua în scrierea sa?

Apare ca mai presus de orice îndoială faptul că Sfântul Luca a avut contacte directe cu unii dintre cei mai importanţi martori ai evenimentelor relatate. La unele a fost el însuşi participant, cum rezultă din «secţiunile cu noi», din partea a doua a cărţii. Cele despre Sfântul Pavel, căruia i-a fost ucenic, le-a putut afla chiar din gura Apostolului, sau a colaboratorilor săi (Barnaba şi/sau Marcu, pentru evenimente ca cele relatate în cap. 12-15; etc.). După revenirea din a treia călătorie misionară şi în timpul celor doi ani (58-60) petrecuţi de Apostolul Pavel în închisoarea din Cezareea, Luca s-a putut informa de la mulţi martori din Ţara Sfântă şi mai ales de la unii dintre Cei Doisprezece. Dar el s-a întâlnit şi cu alte personalităţi ale Bisericii primare. Din Fapte 21, 8-10 – o «secţiune cu noi» – aflăm, de pildă, că autorul a intrat în casa lui «Filip evanghelistul», unde se află şi profetul Agav, astfel că a avut de unde se informa despre Filip şi ceilalţi diaconi de care este vorba în Fapte 6, sau despre cele relatate în Fapte 11, 27-30 (inclusiv profeţia lui Agav despre foametea din timpul lui Claudiu şi acţiunea de ajutorare a creştinilor din Ierusalim întreprinsă de Biserica din Antiohia)41.

Pe lângă aceste surse de informare personale, mulţi cercetători împărtăşesc convingerea că Sfântul Luca a folosit şi unele izvoare deja fixate. Variatele sugestii propuse în această privinţă au la bază mai ales doi factori42: 1)Diversele materialele din Fapte acopăr, într-o prezentare cronologică (dar cu unele suprapuneri), activităţile a trei agenţi diferiţi şi în trei arii geografice, anume: Cei Doisprezece la Ierusalim (şi în Iudeea); Cei şapte (diaconi) şi alţi elenişti, care, plecând din Ierusalim, vor avea un rol la dezvoltarea Bisericii din Antiohia; şi, în sfârşit, Sfântul Pavel, care-şi începe misiunea la Antiohia, spre a ajunge «până la marginile pământului». 2) Prezenţa unor presupuse dublete (de pildă, în cap. 4 şi 5) în prima jumătate a cărţii Faptelor a fost explicată ca fiind rezultatul combinării a două izvoare.

40 Deşi sunt unii, mai ales dintre cei care preferă o dată târzie pentru scrierea Faptelor, care cred că pentru evenimentele din acest al doilea volum al operei lucanice cititorii nu puteau avea acelaşi control ca şi pentru cele din Evanghelie, întâmplările legate de primele misiuni ale Apostolilor şi de începuturile vieţii Bisericii nefiind de acelaşi interes pentru creştini ca şi tradiţiile despre Iisus. Astfel, Luca ar fi folosit aici unele tradiţii ale Bisericii din epoca în care el îşi redacta cartea Faptelor, tradiţii pline de excrescenţe legendare. Aşa Ernst HAENCHEN, The Acts of the Apostles, ed. Westminster, Philadelphia, 1971, p. 81-89. Dar, la fel, încă Martin DIBELIUS, în seria sa de eseuri Studies in the Acts of the Apostles, SCM, London, 1956. În primul dintre aceste eseuri, «Style Criticism of the Book of Acts», p. 1-25, examinând diferitele materiale din perspectiva metodei numită a criticii formelor, Dibelius le clasifică în trei grupe: legendă, poveste şi anecdotă. Acest autor pretinde că el are în vedere numai metoda povestitorului; de fapt însă, clasificarea sa priveşte, deopotrivă, autenticitatea materialelor din Fapte. O comparaţie cu Epistolele pauline este suficientă pentru a respinge poziţii ca acestea. Într-adevăr, din Epistole rezultă îndeajuns că creştinii primelor decenii ale Bisericii – şi nu numai cei din Ţara Sfântă, ci, practic, creştinii de pretutindeni – sunt bine informaţi asupra evenimentelor şi persoanelor de care este vorba în Faptele Apostolilor. Controlul, deci, exista. Şi, de altfel, dacă prezentarea din Fapte apare ca fiind independentă de Epistolele pauline, faptul că acestea din urmă o confirmă pe cea dintâi în toate punctele în care ele se întâlnesc este cu atât mai grăitor şi mai important în ce priveşte autenticitatea relatării lucanice.41 Printre autorii care susţin că Luca, ucenicul Sfântului Pavel, este el însuşi autorul Faptelor şi că, deci, unele evenimente le-a cunoscut direct, ca martor ocular, iar despre celelalte a avut posibilitatea de a se informa îndeaproape de la martori ca cei menţionaţi, astfel încât, cel puţin pentru cea mai mare parte a cuprinsului scrierii sale, n-a avut nevoie de alte izvoare, sunt de menţionat: F. H. CHASE, The Credibility of the Book of the Acts of the Apostles, 1902, p. 19 şi urm.; R. B. RACKHAM, The Acts of the Apostles, 1901, p. XLI şi urm.; F. F. BRUCE, The Acts of the Apostles (Greek Text), 21952, p. 21 şi urm. şi alţii. J. V. BARTLET, The Acts, Century Bible, 1901, p. 22, ţine să spună că, după câţiva ani de cercetare atentă a Faptelor, a abandonat ideea unor izvoare scrise, ajungând la convingerea că Sfântul Luca şi-a luat informaţiile de la unii martori oculari. Cf. Donald GUTHRIE, New Testament Introduction, Apollos/Intervarsity Press, Leicester (England)/Downers Grove (USA), 41990, p. 389, n. 1. 42 Cf. Raymond E. BROWN, An Introduction to the New Testament (The Anchor Bible Reference Library), Doubleday, New York/London/Toronto/Sydney/Auckland, 1997, p. 317.

11

În consecinţă, după o teorie tipică43, sunt propuse următoarele izvoare (dintre care primele două ar fi fost combinate în redactarea primei părţi a Faptelor44):

– Izvorul ierusalimitean, la care s-au adăugat şi alte tradiţii, unele provenind din Cezareea, şi alta din Galileea: 1,6 – 2,40; 3,1 – 4,31; 4,36 – 5,11; 5, 17-42; 8, 5-40; 9,32 – 11,18; 12, 1-23).

– Izvorul antiohian (elenistic): 6, 1-6; 6,8 – 8,4; 11, 19-30; 15, 3-3345.– Izvorul paulin: 9, 1-30; 13,3 – 14,28; 15,35 – 28,31 (care include «secţiunile cu noi»). Deoarece, cum spuneam, n-a fost martor ocular decât la o mică parte din evenimentele relatate,

Luca a trebuit să recurgă la informaţii şi tradiţii. Aveau însă acestea forma unor izvoare coerente? Argumentul stilistic nu oferă mare lucru pentru rezolvarea acestei probleme. Unii detectează o coloratură semitică în ce priveşte stilul primei jumătăţi a cărţii, de unde deduc existenţa unui izvor ierusalimitean (aramaic)46. Acest argument nu este însă convingător, căci Luca şi-a putut adapta stilul atunci când prezintă fapte petrecute într-un context iudaic; pe de altă parte, unele semitisme presupun un fond mai degrabă ebraic decât aramaic, ceea ce – după mulţi cercetători – denotă, pur şi simplu, influenţa stilului Septuagintei asupra lui Luca47. Mai mult, alţi cercetători dovedesc existenţa unor elemente lucanice de stil şi vocabular cam peste tot în cartea Faptelor, astfel încât, chiar dacă autorul va fi folosit unele tradiţii şi redactări, este sigur că el a rescris materialul astfel preluat. În orice caz, nu există un acord cât de cât larg şi important între cercetători în ce priveşte folosirea de către Sfântul Luca a unor izvoare şi cu atât mai puţin în ce priveşte cuprinsul presupuselor izvoare48. Mai adăugăm că aplicarea metodei numită a criticii formelor a orientat cercetarea pe o linie diferită, majoritatea exegeţilor actuali fiind mai puţin înclinaţi în a accepta existenţa unor documente scrise clar definite. Ei vorbesc mai degrabă de tradiţii diferite sau de o documentare întreprinsă de Sfântul Luca şi ale cărei rezultate el le-a folosit în mod liber, astfel încât scrierea sa, în ansamblu, poartă pecetea clară a personalităţii şi a stilului său49.

Autorul Faptelor, susţin unii cercetători, ar fi procedat pe etape: mai întâi a redactat izolat unele pasaje, pe care apoi le-a cuprins în planul său, fie inserându-le pur şi simplu, fie compunând nişte formule de tranziţie, destinate a realiza legătura lor cu textul50. Aceste pasaje, aşa cum se află ele în Faptele Apostolilor, au fost remaniate de autor, deci nu pot fi considerate drept reproduceri ad litteram ale izvorului folosit.

Un bun exemplu al acestui mod de a proceda l-ar constitui relatarea primei călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel. Versetele 12, 25 şi 15, 1-2 ar fi, de fapt, nişte texte de legătură (agrafe) destinate să lege de context un text lung inserat la mijlocul unei relatări continui, cea din 11, 27-30 şi 15, 3-33, care avea ca obiect călătoria lui Barnaba şi Saul la Ierusalim, apoi discuţia care a urmat sosirii lor şi, în sfârşit, reîntoarcerea lor la Antiohia. Această relatare este întreruptă, în textul actual, de inserarea textului din 12, 1-23, care ar proveni dintr-un izvor palestinian, şi a capitolelor 13 şi 14, care ar ţine de tradiţia paulină. Cum aceasta din urmă vorbea de o călătorie care începea şi se termina la Antiohia, autorul (sau editorul, cum preferă unii să-l numească) i-a făcut pe cei doi călători să revină la Antiohia (prin adăugarea textului din 12, 25), pentru a arăta cum au fost trimişi în misiune, apoi, prin adăugarea textului din 15, 1-2, a motivat noua lor călătorie la Ierusalim. Motive ţinând de procedee de compoziţie literară ar fi prevalat în faţa preocupării pentru o ordine strict cronologică51.

43 O prezentare largă şi aprofundată a problemei este cea a lui Jacques DUPONT, Les sources du livre des Actes, Bruges, 1960 (şi în traducere engleză: The Sources of the Acts: The Present Posision, Herder and Herder, New York, 1964).44 Principalul susţinător al teoriei că în prima parte a Faptelor au fost folosite două izvoare paralele a fost Adolf von HARNACK, Die Apostelgeschichte, 1908, p. 131-188.45 Izvorul antiohian este, se pare, cel propus cu mai multă insistenţă de cercetători. Dintre aceştia, menţionăm numai pe Joachim JEREMIAS, în Zeitschrift für die neutestamentliche Wissenshaft, 36, 1937, p. 205-221; şi Rudolf BULTMANN, «Zur Frage nach den Quellen der Apostelgeschichte», în New Testament Essays: Studies in Memory of T. W. Manson, ed. de A. J. B. Higgins, 1959, p. 68-80.46 Ideea folosirii unui izvor ebraic sau aramaic a primit un puternic impuls prin lucrările lui C. C. TORREY, The Composition and Date of Acts, Harvard Theological Studies, I, 1916; Documents of the Primitive Church, 1941, p. 112-148; şi art. din Zeitschrift für die neutestamentliche Wissenschaft, 44 (1952-1953), p. 205-223. Această idee a fost susţinută, de asemenea, de M. BLACK, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts, 1946, p. 207; R. A. MARTIN, în New Testament Studies, 11 (1964-1965), p. 38-59, care deduce existenţa unui izvor aramaic pentru Fapte 1 – 15 pe baza analizei sintactice; ş. a.47 Este adevărat însă că o bună parte din materialele cuprinse în primele capitole au o origine aramaică.48 Spre deosebire de largul acord existent astăzi între cercetătorii occidentali în ce priveşte cele două izvoare ale Evangheliei de la Luca: Evanghelia de la Marcu şi Q.49 Wilfrid HARRINGTON, Nouvelle introduction à la Bible, trad. din limba engleză de J. Winandy, Seuil, Paris, 1971, p. 772.50 A se vedea Pierre BENOIT, «La deuxième visite de Saint Paul à Jérusalem», în Biblica, 40 (1959), p. 778-792 (retipărit în Exégèse et théologie, vol. III, Cerf, Paris, 1968, p. 285-299).51 P. BENOIT, «La deuxième visite…», p. 785-788 (= Exégèse et théologie, vol. III, p. 294-297).

12

De unde rezultă că vizita la Ierusalim din 11, 27-30 n-ar fi distinctă de cea din cap. 15; cele două pasaje, acum separate de inserarea capitolelor 12-14, ar fi format la origine o relatare continuă. Astfel apare eliminată contradicţia aparentă dintre Fapte 15 şi Gal 2, 1-1052. Aşa cum se prezintă acum, relatarea din Fapte 15 ar fi a treia vizită a Sfântului Pavel la Ierusalim după convertirea sa; ea n-ar coincide, deci, cu a doua vizită de care vorbeşte Gal 2, 1-10. În realitate însă, călătoria din Fapte 15 ar fi fost una şi aceeaşi cu cea din Fapte 11, 27-30, adică a doua vizită a Sfântului Pavel la Ierusalim după convertirea sa şi corespunzătoare celei la care se referă Apostolul însuşi în Gal 2, 1-10.

Relatarea din Fapte 15, 3-29 ar fi ea însăşi rezultatul combinării de către Luca a două reuniuni deosebite: una la care s-a discutat despre caracterul obligatoriu al Legii mozaice – şi mai ales al circumciziunii – pentru păgânii convertiţi la creştinism; şi o alta care a avut ca obiect un minim de prescripţii de puritate alimentară recomandat păgâno-creştinilor, cu scopul de a face posibilă comuniunea lor cu iudeo-creştinii la agape (şi, deci, şi la masa euharistică)53. Prima problemă ar fi fost soluţionată la Sinodul apostolic. A doua însă, de mai puţină importanţă şi cu o aplicare mai limitată, ar fi fost discutată mai târziu, poate după incidentul din Antiohia (Gal 2, 11-14), într-o reuniune ţinută tot la Ierusalim, sub preşedinţia lui Iacov, «fratele» Domnului, dar în absenţa Apostolilor Petru şi Pavel. Aşa s-ar explica de ce Sfântul Pavel, nu face nici o referire la ceea ce se numeşte «Decretul apostolic» (Fapte 15, 23-29) nici în relatarea sa despre Sinodul apostolic din Gal 2, 1-10, nici atunci când citarea acestui decret i-ar fi fost de folos în argumentarea sa (I Cor 8-10; Rom 15). De altfel, din Fapte 21, 25, ar rezulta că Sfântul Pavel a fost informat despre acest document, de către Sfântul Iacov însuşi, numai la întoarcerea sa din a treia călătorie misionară. Deoarece cele două probleme apar în strânsă legătură, Sfântul Luca a socotit potrivit să reunească tratarea lor într-o singură relatare. Acest mod de a proceda se regăseşte şi în alte scrieri istorice ale antichităţii. Astfel încât, deşi a creat o sinteză oarecum artificială, autorul Faptelor nu şi-ar fi depăşit drepturile sale de istoric. În efortul de reconstituire a evenimentelor la care se referă cartea Faptelor, va trebui, deci – atrag atenţia susţinătorii acestei teorii – să ţinem seama de procedeele lucanice, care par derutante la prima vedere: ca scriitor, Luca se comportă cu o mare libertate faţă de izvoarele sale; iar ca istoric el se arată preocupat mai puţin de detaliul material al evenimentelor şi mai mult de progresul realizat în derularea istoriei54.

În ce priveşte partea a doua a cărţii (15,36 – 28,28), problema este mai puţin complicată 55. Mai mult, problema nici nu există dacă se acceptă autenticitatea lucanică a scrierii şi că în «secţiunile cu noi» Luca vorbeşte ca martor ocular. Unii au presupus că, pentru aceste secţiuni, autorul Faptelor a recurs chiar la un fel de carnet de călătorie; această ipoteză implică însă ideea unei utilizări cu totul mecanice de către autor a presupusului său «jurnal»; ori, o astfel de utilizare mecanică este exclusă de ceea ce putem afla despre metodologia literară a lui Luca, aşa cum se reflectă ea în cele două scrieri ale sale56. (Cu atât mai puţin probabilă este o astfel de utilizare mecanică dacă ar fi fost vorba de «jurnalul» altcuiva decât autorul însuşi al Faptelor.) În ce priveşte restul materialului din partea a doua a cărţii, autorul a putut fi informat de Sfântul Pavel însuşi sau de însoţitorii săi. Unora dintre cercetători, această explicaţie li se pare prea simplă. Ceea ce nu constituie însă un motiv pentru a o respinge. Dimpotrivă!

Concluzia cercetării întreprinse de Jacques Dupont asupra izvoarelor cărţii Faptelor este, pe de o parte negativă, iar pe de altă parte pozitivă. Negativă: nici una din ipotezele privind izvoarele utilizate de autorul faptelor nu s-a bucurat de o acceptare generală. Pozitivă: convingerea tot mai puternică a cercetătorilor că Sfântul Luca nu şi-a redactat scrierea dintr-o dată. El nu s-a mulţumit, pur şi simplu, să transcrie materialul din izvoarele pe care le-a avut la îndemână, ci recompune acest material, punându-şi astfel peste tot amprenta vocabularului şi a stilului său. Mai mult, în ansamblul ei, cartea Faptelor

52 Această contradicţie este, într-adevăr, numai aparentă: în Fapte 15, pe de o parte, şi în Gal 2, 1-10, pe de altă parte, este vorba de unul şi acelaşi eveniment, adică de ceea ce pe drept se numeşte Sinodul apostolic din Ierusalim. În argumentarea sa din Epistola către Galateni (cap 1-2), Apostolul nu are de ce să amintească a doua vizită din Fapte (cea din 11,30 + 12, 25), deoarece de această dată el nu s-a întâlnit cu nici unul dintre Apostoli, ci numai cu unii dintre preoţii (presbiterii) Bisericii-mame din Ierusalim (Fapte 11, 30). Ori, în argumentarea sa, el ţine să arate puţinătatea contactelor sale cu Apostolii cei de dinaintea sa (Gal 1, 17), pentru a dovedi astfel că Evanghelia sa nu este de origine omenească (Gal 1, 11-12). A se vedea Pr. Vasile MIHOC, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni – studiu introductiv, traducere şi comentariu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1983, p. 83-90.53 Pierre BENOIT, Exégèse et théologie, vol. II, Cerf, Paris 1961, p. 254-255. 54 P. BENOIT, «La deuxième visite…», p. 790-792.55 S-a scris mult şi asupra izvoarelor folosite în partea a doua. A se vedea, mai ales, J. DUPONT, op. cit., p. 73-158.56 Trecerea de a persoana a III-a la persoana I se poate explica foarte bine şi fără recursul la un astfel de presupus carnet sau jurnal de călătorie. Putem socoti că autorul trece la persoana I chiar fără să-şi dea seama atunci când începe a relata fapte la care el însuşi a participat.

13

evidenţiază punctele de interes ale autorului. Astfel, dincolo de stil şi de vocabular, descoperim peste tot personalitatea Sfântului Luca. «Totul se petrece ca şi cum Luca ar fi la originea nu numai a redactării, ci deja a izvoarelor pe care se bazează această redactare».57

Cuvântările din Faptele Apostolilor

Cam a treia parte din cuprinsul cărţii Faptele Apostolilor constă din cuvântări. Cei care vorbesc în Fapte sunt mai ales Sf. Apostoli Petru şi Pavel, apoi Sf. Arhidiacon Ştefan şi Sf. Iacov, episcopul Ierusalimului. Iată lista acestor cuvântări (socotind între acestea şi unele cuvinte ale acestor personalităţi ale Bisericii primare care nu sunt propriu-zis cuvântări):

– la început, în Fapte 1, 4-5 şi 7-8, un cuvânt al Domnului Celui înviat defineşte rolul Apostolilor şi descrie în câteva cuvinte câmpul larg al activităţii lor;

– ale Sf. Apostol Petru: Fapte 1, 16-22 – propunerea privind alegerea unui nou Apostol, în locul lui Iuda; 2, 14-36 şi 38-40 – la Cincizecime; 3, 12-26 – în faţa mulţimii, în pridvorul lui Solomon de la templul din Ierusalim; 4, 8-12 şi 19-20 – înaintea sinedriului; 5, 3-4 şi 8-9 – către Anania şi Safira; 5, 29-32 – al doilea cuvânt înaintea sinedriului; 8, 20-23 – către Simon Magul; 10, 34-43 – în casa lui Corneliu sutaşul; 11, 5-17 – justificarea în faţa iudeo-creştinilor din Ierusalim pentru primirea păgânilor în Biserică; 15, 7-11 – la Sinodul apostolic din Ierusalim;

– a Celor doisprezece (probabil tot al Sf. Apostol Petru): Fapte 6, 2-4 – propunere privind alegerea celor 7 diaconi; la care se poate adăuga rugăciunea «într-un cuget» a Bisericii din Ierusalim, în frunte cu Sf. Apostoli, din Fapte 4, 25-30;

– o lungă cuvântare a Sf. Ştefan (Fapte 7, 2-53);

– cuvântările Sf. Apostol Pavel: Fapte 13, 16-41 – la Antiohia Pisidiei; 14, 15-17 – în Listra; 17, 22-31– în Areopagul atenian; 20, 18-35 – la Milet, adresându-se preoţilor din Efes, un adevărat testament spiritual al Apostolului; 22, 3-21 – la Ierusalim; 24, 10-21 – apărare înaintea lui Felix; 26, 2-23 – înaintea regelui Agripa; 27, 21-26 – îndemn către cei din corabie, în timpul furtunii; 28,17-20 şi 25-28 – către iudeii din Roma;

– ale Sf. Iacov, episcopul Ierusalimului: Fapte 15,13-21 – la Sinodul apostolic; 21, 20-25 – către Sf. Apostol Pavel58.

Unii împart aceste cuvântări în patru grupe: kerygmatice (adică de propovăduire a Evangheliei); deliberative; apologetice (de apărare); şi de îndemn59.

Cuvântările fac parte integrantă din scrierea lucanică şi joacă un rol foarte important, evidenţiind semnificaţia evenimentelor relatate. Adeseori autorul Faptelor, în loc de a descrie semnificaţia unor evenimente la persoana a treia, preferă să redea o cuvântare, în care unul dintre personajele principale ale cărţii explică această semnificaţie. Dat fiind locul pe care-l ocupă cuvântările în cartea Faptelor, se ridică o problemă importantă: Care este exact valoarea istorică a acestor cuvântări? Constituie ele o reproducere a cuvintelor rostite de personalităţile cărora le sunt atribuite sau sunt creaţii ale Sf. Luca prin care autorul Faptelor prezintă ceea ce el a considerat că s-a putut spune de către persoanele şi în împrejurările respective?

Este clar că Sf. Luca nu redă cuvânt cu cuvânt – ca de pe bandă de magnetofon, am spune noi astăzi – ceea ce s-a spus în una sau alta dintre împrejurările la care el se referă. Faptul nu era imposibil; tahigrafii (cum erau numiţi cei care stăpâneau şi foloseau tehnica scrierii rapide) puteau nota la nevoie destul de exact cuprinsul unei cuvântări. Este însă clar că în Fapte nu avem de-a face cu o astfel de redare exactă a cuvântărilor. La cele mai multe din cuvântările din Fapte, dacă avem în vedere «secţiunile cu noi», Sf. Luca n-a fost prezent. Apoi, adeseori este redată pe scurt (chiar în numai câteva versete) o

57 J. DUPONT, op. cit., p. 166-167; cf. W. HARRINGTON, op. cit., p. 775-776.58 În Fapte cercetătorii socotesc între 24 şi 28 cuvântări (numărul diferă în funcţie de criteriile adoptate în ce priveşte definirea a ceea ce este o cuvântare). Acestea au fost studiate de distinşi savanţi, ca F. F. BRUCE, The Speeches in the Acts of the Apostles, 1944 (a se vedea şi F. F. BRUCE, «Speeches in Acts – thirty years later», în Reconciliation and Hope, ed. de R. J. Banks, 1974, p. 53-68); H. J. CADBURY, The Making of Luke-Acts, ed. a doua, SPCK, London, 1958, p. 184-193; ş. a. J. DUPONT, Nouvelles études sur les Actes des Apôtres, 1984, p. 380-445, se ocupă în special de cuvântările Sf. Apostol Pavel în Areopag şi la Milet. Un excelent rezumat al acestor cercetări şi o reexaminare a problemei oferă cartea lui M. L. SOARDS, The Speeches in Acts, Westminster and John Knox Publishers, Louisville, 1994.59 Aşa F. F. BRUCE, The Speeches in the Acts of the Apostles, p. 5.

14

cuvântare care trebuie, în realitate, să fi fost cu mult mai lungă. În sfârşit, faptul că stilul lucanic se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în toate cuvântările din Fapte, arată că acestea nu constituie o redare ad litteram a ceea ce s-a spus în diferitele împrejurări la care se referă această scriere.

S-a notat, cu drept cuvânt, că Sf. Luca, prin cuvântările din Fapte, preia, de fapt, un procedeu literar larg cunoscut şi utilizat în scrierile istorice ale antichităţii. Istoricii antici pun în gura oamenilor de seamă despre care scriu cuvântări care servesc drept comentarii ale evenimentelor relatate. Întrebarea este însă în ce măsură aceste cuvântări redau ideile enunţate cu diferitele prilejuri de personajele cărora le sunt atribuite. Tucidide (Istora războiului peloponeziac, 1, 22, 1) descrie exact metoda pe care a folosit-o la redactarea cuvântărilor. El admite că n-a redat aceste cuvântări cuvânt cu cuvânt, ci că a pus în gura personajelor sale cuvinte care păreau a fi cerute de situaţia respectivă, dar adaugă: «ţinându-mă, desigur, cât mai aproape posibil de sensul general a ceea ce s-a spus în realitate»60. Tucidide ţine să precizeze că pe unele din aceste cuvântări le-a auzit el însuşi, iar pe altele le-a preluat din izvoarele folosite. Acest istoric pretinde, deci, pentru cuvântările sale o înaltă valoare istorică. Acelaşi lucru se poate spune despre cuvântările din Fapte. Fără a fi o redare cuvânt cu cuvânt, ele nu sunt însă pur şi simplu inventate de Sf. Luca61.

Autorul cărţii Faptelor, chiar dacă nu a fost prezent el însuşi la multe dintre cuvântările pe care le redă, a avut acces la informaţii de cea mai bună calitate, datorită strânselor sale legături cu martorii principali ai evenimentelor relatate. Ca ucenic al Sf. Apostol Pavel, Luca a cunoscut îndeaproape gândirea Apostolului şi felul său de a vorbi. Astfel, el a putut reda cu acurateţe esenţa a ceea ce Apostolul neamurilor a spus într-o împrejurare sau alta. Cât despre cuvântările Sf. Apostol Petru – cele mai multe cu caracter kerygmatic şi oarecum stereotipe –, se poate spune cu adevărat că în ele regăsim glasul şi felul de a vorbi al marelui Apostol; desigur că Biserica a păstrat cu grijă amintirea acestor cuvântări şi Sf. Luca a putut prelua ideile lor principale din Tradiţia apostolică, cu ai cărei principali martori el a avut un contact direct. Cuvântarea Sf. Ştefan are un caracter aparte, atât prin conţinut cât şi prin accentele ei teologice, ceea ce constituie o dovadă a recursului la Tradiţie chiar şi pentru cuvântările care nu au caracter kerygmatic. Modul folosirii şi interpretării Scripturii, teologia, argumentele de ordin apologetic, maniera de a prezenta mesajul creştin vin, într-adevăr, de la cei care au fost principalii martori ai acestei Tradiţii, adică de la Sf. Apostoli Petru şi Pavel, de la Sf. Ştefan sau Sf. Iacov. Luca a dat acestor cuvântări numai forma pe care o îmbracă ele în prezent.

Astfel, oricare ar fi originea materialelor din cuvântările pe care le găsim în Faptele Apostolilor, apare clar că acestea nu sunt cu nimic mai prejos, în ce priveşte valoarea istorică, decât restul cuprinsului acestei scrieri sfinte. Totodată, aceste cuvântări posedă şi o înaltă valoare teologică, reflectând cu mare acurateţe progresul Bisericii, al păstorilor şi al credincioşilor ei, în perceperea planului dumnezeiesc de mântuire.

«Sumarele»

Adeseori în cartea Faptelor este prezentată rezumativ situaţia Bisericii pe o perioadă mai lungă de timp. Aceste prezentări rezumative, care asigură tranziţia de la o relatare la alta, sunt numite unanim de specialişti «sumare» (în engleză: summaries; în franceză: sommaires). În Evanghelia a treia, Sfântul Luca a preluat şi a dezvoltat unele dintre «sumarele» din Evanghelia de la Marcu, adăugând şi altele care-i sunt proprii. În prima parte a cărţii Faptelor astfel de «sumare» (2, 42-47; 4, 32-35; 5, 11-16; 6, 7) înfăţişează creşterea şi viaţa de sfinţenie a Bisericii în epoca ei de început şi totodată marchează anumite trepte în desfăşurarea acţiunii. În continuare, marcarea acestor trepte se face prin «sumare» mai scurte (9, 31; 12, 24; 16, 5; 19, 20; 28, 30-31). Aceste tranziţii asigură fluiditatea relatării. Ele reflectă o cunoaştere extinsă şi profundă de către autor a realităţilor vieţii Bisericii din timpurile şi locurile la care se referă.

60 A se vedea discutarea acestei afirmaţii a lui Tucidide la H. PATZER , Das Problem der Gechichtsschreibung des Thukydides und die thukydideische Frage, 1937, p. 44 şi urm.; A. W. GOMME, A Historical Commentary on Thucydides, 1945, vol. I, p. 140-141; ş. a.61 Cum susţine M. DIBELIUS, Studies in the Acts of the Apostles, SCM, London, 1956, p. 138-185. Opinia lui Dibelius a fost puternic combătută de autori ca F. JACKSON, The Acts of the Apostles, 1931, p. XVI; W. RAMSAY, St. Paul the Traveller and Roman Citizen, 1920, p. 27; ş. a. R. M. GRANT, A Historical Introduction to the New Testament, 1963, p. 141, atrage atenţia că istoricul Polibiu (sec. II î. H.) critică aspru inventarea de cuvântări, considerând că sarcina istoricului este de a reda exact ceea ce s-a spus. Mai recent, M. HENGEL, Acts and the History of Earliest Christianity, English trans., 1979, p. 1-68, examinând îndeaproape principiile istoricilor greci şi comparându-le cu cele folosite de Sf. Luca, ajunge la concluzia că, în ce priveşte veridicitatea istorică, scrierea lucanică este mult superioară celor ale istoricilor greci.

15

Textul cărţii

Faptele Apostolilor ni s-a transmis în două forme diferite. Cea care apare în ediţiile critice ale Noului Testament (textul aparţine tipului alexandrin (oriental), reprezentat de manuscrisele B (Codex Vaticanus), S, A, C şi P45. Cealaltă formă (textul este cea care se numeşte textul occidental; ea se află în D (Codex Bezae), în vechea traducere latină, în versiunea siriacă şi la Părinţii latini. Textul occidental al Faptelor este mai lung cu circa o zecime decât textul alexandrin. Materialele suplimentare din textul occidental includ fraze, propoziţii, sau chiar versete întregi. Iată-le pe cele mai importante:

Fapte 8, 37 (întâlnirea Sf. Filip cu eunucul etiopian): «Şi Filip a zis: Dacă crezi din toată inima ta, se poate. Şi el a răspuns: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu»;

Fapte 12, 10: «(Îngerul şi Petru) au coborât cele şapte trepte»;

Fapte 19, 9: (Pavel învăţa în şcoala lui Tiranus) «de la ora a cincea până la a zecea»;

Fapte 20, 4: «Gaius din Doberes» (iar nu din Derbe);

Fapte 20, 15 menţionează o oprire la Troghilion, între Samos şi Milet;

Fapte 28, 16: «Când am intrat în Roma, sutaşul a predat pe cei închişi comandantului taberei (pretoriene), iar lui Pavel i s-a îngăduit să locuiască în afara taberei».

Din manuscrisele existente şi din mărturiile patristice nu se poate decide care din cele două variante este cea mai veche. Mulă vreme s-a socotit că textul alexandrin este cel original, în timp ce textul occidental ar fi o parafrază, cuprinzând anumite adaosuri pioase sau glose ale copiştilor (ca în 6, 8; 7, 55), clarificări (ca în 15, 34; 16, 35-40) sau accentuarea unor idei62. Dar, cum se poate vedea din exemplele de mai sus, textul occidental reflectă uneori o cunoaştere exactă a detaliilor. În plus, materialele suplimentare din acest text se armonizează perfect, în ce priveşte stilul, cu restul textului. De aceea, s-a propus ipoteza unei duble ediţii. Variantele acestei ipoteze sunt63: a) Luca ar fi autorul amândurora, cu textul alexandrin ca a doua ediţie, mai finisată, sau cu textul occidental ca a doua ediţie, îmbogăţită; b) un alt redactor ar fi realizat textul occidental, adăugând glose bazate pe notiţe lăsate de Sf. Luca; c) textul occidental ar constitui ediţia originală, în timp ce ediţia prescurtată ar fi fost realizată în sec. II în vederea unei circulaţii mai largi sau pentru a oferi o lucrare mai bine finisată; d) ediţia originală a Faptelor nu s-ar fi păstrat, dar ea ar putea fi reconstituită pe baza textului occidental al cărui autor ar fi utilizat-o ca izvor principal; alt autor ar fi realizat textul alexandrin prin revizuirea textului occidental în lumina textului original, la care el ar fi avut un acces independent64.

Nu intrăm în discutarea acestor teorii. Reţinem numai că textul alexandrin, mai scurt, este cel publicat în diferitele ediţii ale Bibliei; totuşi, în ediţiile româneşti sinodale, de pildă, sunt incluse şi unele dintre materialele suplimentare din textul occidental (8, 37; 20, 15b; 28, 16).

Planul cărţii

1, 1-26 Introducere: pregătirea ucenicilor pentru primirea Duhului Sfânt

1. Domnul Cel înviat dă porunci ucenicilor Săi şi Se înalţă la ceruri (1, 1-11)

2. Aşteptarea Duhului; alegerea lui Matia ca Apostol în locul lui Iuda (1, 12-26)

2,1 – 8,1a Pogorârea Sfântului Duh. Biserica din Ierusalim

1. Cincizecimea; cuvântarea Sf. Apostol Petru (2, 1-36)

2. Primirea mesajului; viaţa exemplară a Bisericii-mame din Ierusalim (2, 37-45)

62 E. J. EPP, The Theological Tendency of Codex Bezae Cantabrigiensis in Acts (Society for New Testament Studies Monograph Series 3), Cambridge Univ. Press, 1966, crede că textul occidental manifestă o mai accentuată tendinţă antiiudaică.63 După Raymond E. BROWN, An Introduction to the New Testament, The Anchor Bible Reference Library, Doubleday, New York/London/Toronto/Sydney/Auckland, 1997, p. 327.64 Această ultimă teorie este susţinută de profesorii mei de la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim, M.-E. Boismard şi A. Lamouille care, începând cu 1984, au realizat o lucrare în mai multe volume în limba franceză asupra Faptelor Apostolilor; un rezumat al ei oferă J. TAYLOR, «The Making of Acts: A New Account», în Revue Biblique 97 (1990), p. 504-524).

16

3. Activitatea Sf. Apostoli; primele prigoane (3,1 – 5, 42)

4. Cei 7 diaconi; activitatea şi martiriul Sf. Ştefan (6,1 – 8,1a)

cap. 6-12 Misiuni în Samaria şi în Iudeea

1. Plecarea din Ierusalim; Sf. Filip, apoi Sf. Petru şi Ioan în Samaria (8, 1b-25)

2. Sf. Filip şi eunucul etiopian în drum spre Gaza (8, 26-40)

3. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului; Saul la Ierusalim şi apoi la Tars (9, 1-31)

4. Sf. Petru în Lida, Iope, Cezareea şi înapoi la Ierusalim (9,32 – 11,18)

5. Biserica din Antiohia; persecuţia lui Irod Agripa; plecarea Sf. Petru (11,19 – 12,25)

13,1 – 15, 35 Sfinţii Pavel şi Barnaba în prima călătorie misionară; Sinodul apostolic

1. Misiunea Sfinţilor Barnaba şi Saul, plecaţi din Antiohia, în Cipru şi în sud-estul Asiei Mici (13,1 – 14,28)

2. Sinodul apostolic; întoarcerea la Antiohia (15, 1-35)

15,36 – 28,31 A doua şi a treia călătorie a Sf. Apostol Pavel; călătoria spre Roma

1. A doua călătorie misionară, din Antiohia, prin Asia Mică, până în Grecia şi înapoi (15,36 – 18,22)

2. A treia călătorie misionară, din Antiohia spre Efes şi Grecia şi întoarcerea la Cezareea (18,23 – 21,14)

3. Arestarea Sf. Pavel la Ierusalim; întemniţarea şi judecăţile sale la Cezareea (21,15 – 26,32)

4. Călătoria Sf. Pavel spre Roma (27,1 – 28,14a)

5. Sf. Pavel la Roma (28, 14b-31)

Cartea Faptele Apostolilor – scurtă interpretare

Această prezentare exegetică – foarte concisă, ţinând seama de timpul limitat pe care ni-l oferă programa – va evidenţia nu numai principalele momente ale primelor decenii din viaţa Bisericii, ci şi modul în care a fost formulat şi prezentat mesajul Evangheliei lui Hristos de către primii misionari creştini.

INTRODUCERE: PREGĂTIREA UCENICILOR PENTRU PRIMIREA SFÂNTULUI DUH (1,1-26)

1. Domnul Cel înviat dă porunci ucenicilor Săi şi Se înalţă la ceruri (1, 1-11)

Dacă în Lc 1, 1-4 avem un important prolog pentru întreaga operă a Sf. Luca, în Fapte 1, 1-2 apare un fel de subprolog prin care autorul face legătura între primul şi al doilea volum al acestei opere. Şi aici este menţionat Teofil, destinatarul sau mai degrabă «patronul» acestei opere. Dacă însă în Evanghelie numele lui Teofil este precedat de adresarea respectuoasă «prea alesule» (în gr.: kratiste), de unde rezultă că este vorba de un personaj de rang înalt, în Fapte lipseşte acest titlu, ceea ce ar putea fi o dovadă că între timp relaţiile dintre cei doi au devenit mult mai apropiate; se poate ca între timp catehumenul Teofil (cf. Lc 1, 4), în urma citirii Evangheliei, să fi fost botezat, devenind astfel creştinul Teofil. Totodată, în acest subprolog, autorul rezumă oarecum cuprinsul «cuvântului celui dintâi», adică al Evangheliei sale: «Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt Apostolilor pe care i-a ales». Într-adevăr, Evanghelia de la Luca se încheie cu o scurtă menţiune a Înălţării Domnului (Lc 24, 50-51). Înainte de Înălţare, Domnul le poruncise să aştepte primirea «făgăduinţei Tatălui», adică a Duhului Sfânt (Lc 24, 49). În pericopa introductivă din Fapte, legătura cu Evanghelia a treia este evidenţiată şi de repetarea

17

făgăduinţei Duhului Sfânt şi apoi de istorisirea mai detaliată a Înălţării Domnului65. În Evanghelie, Înălţarea încheie în chip văzut activitatea pământească a lui Iisus; în Fapte, ea îi pregăteşte pe Sf. Apostoli pentru a-I fi martori până la marginile pământului.

Domnul Cel înviat Se arată ucenicilor Săi timp de patruzeci de zile (v. 3). Acest text, singurul din Noul Testament în care este menţionată această perioadă, stă la baza fixării sărbătorii creştine a Înălţării Domnului la exact patruzeci de zile după Paşti. În acest răstimp, Iisus S-a arătat ucenicilor «prin multe semne doveditoare» ale Învierii Sale şi le-a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu (v. 3) – mai bine zis, le-a tâlcuit taine ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste arătări au constituit cele mai importante dovezi ale Învierii lui Hristos şi ele au fost transmise ca atare de Tradiţia apostolică. O mărturie a acestei Tradiţii o aflăm, de pildă, în I Cor 15, 5-8, unde arătările Domnului Celui înviat sunt prezentate într-o succesiune pe care Sf. Apostol Pavel o încheie cu o arătare petrecută în afara cadrului celor patruzeci de zile – este vorba de arătarea (sau de arătările) de care s-a învrednicit el însuşi (I Cor 15, 8). Dacă Apostolul neamurilor sparge cumva acest cadru al celor patruzeci de zile, acest cadru are totuşi importanţa sa. Nu putem să nu ne gândim la paralelismul cu cele patruzeci de zile de post ale Mântuitorului (Lc 4, 2) înainte de a veni «în puterea Duhului» (Lc 4, 14) spre a-şi începe lucrarea în Galileea. Apostolii sunt şi ei pregătiţi, în aceste patruzeci de zile de dinainte de Înălţare, pentru a primi şi ei darul şi puterea Duhului Sfânt, a cărui făgăduinţă Domnul o repetă aici (v. 4).

Ucenicii nu înţelegeau încă îndeajuns caracterul spiritual al Împărăţiei lui Dumnezeu. Întrebarea lor din v. 6: «Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu la loc împărăţia lui Israel?» arată că în mintea lor stăruia încă o concepţie pământească despre împărăţia mesianică. «Nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa» – le răspunde Mântuitorul (v. 7). În cuvântarea Sa eshatologică, El atrăsese deja atenţia împotriva erorii de a ne deda la speculaţii privind timpul plinirii eshatologice şi afirmase că acest timp este «în stăpânirea» Tatălui: «Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Mt 24, 36). Te întrebi cum mai este cu putinţă ca, încălcând fragrant aceste cuvinte ale Domnului, adventiştii şi iehoviştii să continue a se preocupa intens de astfel de speculaţii. Se ştie, de altfel, că ei s-au făcut de râs de atâtea ori când la datele anunţate de ei pentru venirea Domnului nu s-a întâmplat nimic. Din păcate, nu numai adventiştii şi iehoviştii au căzut în această cursă; se ştie, de pildă, câte speculaţii eshatologice s-au vânturat în preajma anului 2000.

Un adevărat plan al celui de-al doilea volum al operei lucanice este schiţat în Fapte 1, 8, prin porunca dată de Domnul Apostolilor: «Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului» (v. 8). Preocuparea Apostolilor – şi, în general, a ucenicilor lui Hristos – trebuie să fie cu totul alta decât aceea de a specula asupra datei Parusiei: ei trebuie să-şi împlinească partea lor de lucru la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul Sfânt le va fi trimis spre a-i împuternici pentru lucrul pe care-l au de făcut, căci realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu este o lucrare sinergetică (divino-umană). Iar lucrul pe care-l au de îndeplinit Apostolii este mărturisirea lui Hristos. Calitatea de «martori» a Apostolilor, deja afirmată în Lc 24, 48, va fi subliniată insistent în prima parte a Faptelor Apostolilor (1, 8; 2, 32; 3, 15; 10, 39; cf. 1, 21-22; 4, 20). Mărturia lor trebuie dusă în toată lumea. În versetul citat, Domnul schiţează un adevărat program misionar. Desfăşurarea acestui program, centrat pe Ierusalim şi care îi va conduce pe Apostoli până la «marginea pământului», este magistral prezentată de cartea Faptelor. Ea nu numai că prezintă în prima ei parte începuturile şi propăşirea Bisericii din Ierusalim, pentru a arăta apoi progresul misiunii creştine, în Iudeea şi Samaria şi, prin Apostolul neamurilor, în lumea păgână, până în capitala Imperiului. Ci, totodată, subliniază centralitatea Bisericii-mame; însuşi Apostolul neamurilor vine la Ierusalim după fiecare călătorie a sa.65 M. C. PARSONS, The Departure of Jesus in Luke-Acts: The Ascension Narratives in Context (Journal for the Study of the New Testament Supplement Series 21), Sheffield, 1987, vede o distincţie între cele două relatări. În Lc 24, 50-51 ar fi vorba de o Înălţare la cer care a avut loc în Duminica Învierii, noaptea, în Betania (pe Muntele Măslinilor), iar în Fapte 1, 9-12 ar fi vorba de o Înălţare la cer la patruzeci de zile după Înviere, pe Muntele Măslinilor. Din perspectiva lui Dumnezeu Înălţarea Domnului Celui înviat este mai presus de timp, dar din perspectivă omenească – din perspectiva celor a căror viaţă este marcată de întâlnirea cu Hristos Cel înviat – există o succesiune, pe care Sf. Luca o evidenţiază prin menţionarea celor patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare. P. BENOIT, «L’Ascension», în IDEM, Exégèse et théologie, vol. I, Cerf, Paris, 1961, p. 363-411, împreună cu alţi teologi catolici şi protestanţi, cred că Învierea şi Înălţarea coincid şi că atunci când Se arată după Înviere Hristos este deja înălţat. Părintele Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1978, p. 183 şi urm., combate această opinie şi explică distanţa dintre Înviere şi Înălţare prin faptul că «în timpul apariţiilor, Hristos era cu trupul într-un mod mai puţin pnevmatizat» (p. 183) şi că, «potrivit Noului Testament, Hristos ridică umanitatea Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente succesive: coborârea la iad, Învierea cu trupul, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui» (p. 184).

18

După ce-i pregăteşte astfel pe ucenici, Iisus se înalţă la ceruri (1, 9-11). Deşi actul Înălţării este suprafiresc şi dumnezeiesc, prin martorii săi umani are şi o dimensiune istorică. De aceea evenimentul este clar situat în timp – la patruzeci de zile după Înviere, v. 3 – şi în spaţiu – pe «muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă» (v. 12). «Calea de o sâmbătă», adică distanţa ce le era permisă iudeilor a fi străbătută în zi de sabat (de acasă până la templu şi înapoi) era de aprox. 2000 de paşi. Muntele Măslinilor este, de altfel, clar localizat şi a fost dintotdeauna cinstit de creştini ca locul Înălţării Domnului. După relatarea din Fapte, Iisus se înalţă la cer în chip văzut: «pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor» (v. 9). Este vorba, desigur, de «norul» slavei lui Domnului (kavod Iahve), care se face văzut în repetate rânduri încă în Vechiul Testament. Cei doi bărbaţi «îmbrăcaţi în haine albe» (v. 10) sunt îngeri, cum rezultă din compararea altor două texte lucanice, Lc 24, 4, unde este iarăşi vorba de «doi bărbaţi... în veşminte strălucitoare», şi Lc 24, 23, unde aceşti doi bărbaţi sunt numiţi «îngeri». Cei doi îngeri le tâlcuiesc celor prezenţi evenimentul Înălţării Domnului. Deoarece Înălţarea are loc pe Muntele Măslinilor, unde , după Zah 14, 4-21, Dumnezeu va veni la Judecata din urmă şi-Şi va manifesta stăpânirea asupra întregului pământ, cei doi îngeri anunţă că Iisus va veni (desigur, ca Judecător) aşa precum ei L-au şi văzut acum mergând la cer (v. 11).

2. Aşteptarea Duhului; alegerea lui Matia ca Apostol în locul lui Iuda (1, 12-26). Cei care aşteaptă făgăduita venire a Duhului şi care se roagă împreună în «încăperea de sus unde se adunau de obicei» – identică, desigur, cu foişorul Cinei celei de taină şi aflată în «casa Mariei, mama lui Ioan cel numit şi Marcu» în care-i vom regăsi şi mai târziu adunaţi pe membrii Bisericii din Ierusalim (Fapte 12, 12) – sunt prezentaţi în versetele 13-15: cei unsprezece (adică Apostolii fără Iuda), femeile, între care este special menţionată «Maria, mama lui Iisus» (cronologic, aceasta este ultima referire clară din Noul Testament la Maica Domnului), aşa-numiţii «fraţi» ai Domnului66 şi alţi ucenici, căci, precizează Sf. Luca, numărul celor adunaţi era «ca la o sută douăzeci» (v. 15). S-a notat că această listă reprezintă o continuitate cu Evanghelia: Apostolii puteau mărturisi despre activitatea publică a Mântuitorului şi despre întâlnirile lor Domnul Cel înviat; femeile, despre îngroparea Sa şi despre mormântul gol (Lc 23,55 24,10); iar Maica Domnului despre naşterea şi copilăria lui Iisus (Lc 1-2)67. În ce priveşte cifra de 120, nu putem să nu ne gândim şi la o semnificaţie simbolică, mai ales dacă ţinem seama de pericopa care urmează.

În continuare ni se relatează cum şi-a pierdut Iuda partea la slujirea apostolică (Fapte 1, 16-20). Moartea în credinţă a unui Apostol nu lasă un loc vacant în cercul Celor Doisprezece. De aceea, de pildă, nu se va pune deloc problema alegerii unui alt Apostol după moartea martirică a Sf. Apostol Iacov al lui Zevedeu (Fapte 12, 2). Iuda însă a lăsat un loc vacant. Luând iniţiativa completării grupului Celor Doisprezece, Sf. Apostol Petru ţine să spună că Iuda, prin trădarea sa, şi-a pierdut părtăşia la «sorţul» slujirii apostolice. Ceea ce ni se spune aici despre moartea lui Iuda completează relatarea mateiană despre sinuciderea fostului ucenic şi despre modul în care sinedriştii au folosit preţul de sânge al vânzării (Mt 27, 3-10). În plus faţă de Matei, textul de aici aminteşte de faptul că Iuda a căzut «cu capul înainte» şi că «a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele» (v. 18) Din cele două relatări complementare reiese clar nu numai că Iuda a murit repede şi de o moarte violentă, ci şi că moartea sa a rămas de pomină şi că primii creştini au pus-o în legătură cu morţile unora dintre cei fărădelege de care se vorbeşte în Vechiul Testament. Ei explicau astfel cum a venit pedeapsa dumnezeiască asupra aceluia care s-a făcut vinovat de trădarea lui Hristos. Într-adevăr, relatarea din Matei prezintă un anumit paralelism cu moartea lui Ahitofel (II Regi 17) şi cuprinde aluzii la texte din II Regi, Deuteronom, Ieremia (32, 9) şi Zaharia (11, 12-13); iar cea din Fapte prezintă un paralelism cu moartea nelegiuitului Antioh IV Epifanes (II Mac 9, 5-10) şi face aluzie la texte ca Înţel. Sol. 4, 19; Ps 68, 29; şi 108, 768. Aceste două din urmă texte le şi citează Sf. Petru pentru a demonstra că, într-adevăr, moartea lui Iuda lasă un loc vacant, care trebuie completat («slujirea lui s-o ia altul», v. 20).

Locul lui Iuda este completat prin alegerea lui Matia (Fapte 1, 21-26). Accentul în această relatare nu cade atât pe persoana lui Matia – despre care, de altfel, nu ni se va mai spune nimic în

66 Asupra identităţii acestora, a se vedea Pr. Prof. Vasile MIHOC, Şapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, ed. a doua, Teofania, Sibiu, 2001, p. 18-30.67 Raymond E. BROWN, An Introduction to the New Testament (The Anchor Bible Reference Library), Doubleday, New York/London/Toronto/Sydney/Auckland, 1997, p. 282.68 A se vedea o analiză serioasă a textelor despre moartea lui Iuda, din Mt şi din Fapte, dar şi a unui text curios din Papias, Explicarea cuvintelor Domnului, cartea a IV-a (citat de Apolinarie din Laodiceea, sec. IV), la Raymond E. BROWN, The Death of the Messiah, vol. II, Doubleday, New York etc., 1994, p. 1404-1410. De asemenea, P. BENOIT, «La mort de Judas», în IDEM, Exégèse et théologie, vol. I, p. 340-359.

19

continuare, în Faptele Apostolilor – ci pe ideea completării numărului Celor Doisprezece. Se ştie câtă importanţă are acest număr în Vechiul Testament. Cei doisprezece patriarhi, fiii lui Iacov, sunt destinaţi a deveni părinţii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel; dacă, prin dedicarea seminţiei lui Levi pentru slujirea la templu, această seminţie va ieşi cumva în afara numărului de doisprezece, ca una care nu va mai avea de primit o moştenire în Ţara Făgăduinţei, din Iosif – prin fiii săi Manase şi Efraim, special binecuvântaţi de patriarhul Iacov, bunicul lor, ca fii ai săi (Fac 48) – se vor socoti două seminţii, astfel încât numărul de doisprezece să rămână complet. Istoria lui Israel este prefigurativă pentru lucrarea Mântuitorului şi a Bisericii Sale. Biserica este Noul Israel şi numărul de Doisprezece Apostoli simbolizează plenitudinea acestui Nou Israel. Deşi, cum am arătat, cifra nu va trebui menţinută în generaţiile următoare ale instituţiei Bisericii, acest simbolism îşi va prelungi valoarea până în veacul viitor, căci citim în Apocalipsă (21, 14) că Noul Ierusalim, adică Biserica ajunsă la plenitudinea ei eshatologică, are «douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului». Cei Doisprezece nu sunt, aşadar, numai «stâlpii» organizării şi conducerii bisericeşti (cf. Gal 2, 9), ci şi figuri eshatologice de neînlocuit. Iuda însă, datorită căderii sale, nu va mai ocupa unul din cele douăsprezece tronuri de pe care Apostolii vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22, 30; Mt 19, 28).

Dar Apostolii sunt de neînlocuit nu numai în ce priveşte rolul şi simbolismul lor eshatologic, ci şi în calitatea lor de martori direcţi, oculari şi auriculari, ai Mântuitorului Hristos. Aceasta se vede limpede din condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce candidează la ocuparea locului de Apostol din care a căzut Iuda: ei trebuiau recrutaţi numai dintre «cei care s-au adunat cu noi (cu Apostolii, n. n.) în tot timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus, începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi» (Fapte 1, 21-22a). Numai aşa cel care avea să fie ales Apostol putea să fie «împreună cu noi martor al Învierii Lui» (v. 22b). În lumina acestei condiţii, ne vom putea întreba asupra apostolatului Sf. Pavel, care nu L-a cunoscut pe Hristos în trup, dar care totuşi se prezintă ca adevărat Apostol şi e recunoscut ca atare de Cei Doisprezece. Ne vom ocupa de această problemă în altă parte. Aici vom spune numai că Sf. Pavel a fost constituit ca martor autentic al Învierii prin cutremurătoarea Sa întâlnire cu Hristos cel înviat pe drumul Damascului; iar locul lui nu este între Cei Doisprezece, ci apostolatul său îşi află locul complementar în raport cu apostolatul Celor Doisprezece prin orientarea sa spre evanghelizarea păgânilor, Sfântul Pavel fiind şi rămânând în conştiinţa Bisericii ca Apostolul neamurilor.

Iisus Însuşi Îşi alesese Apostolii în timpul activităţii Sale pământeşti. El şi spune: «Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi» (In 15, 16). Pe noul Apostol tot El Şi-l va alege. Într-adevăr, pentru ocuparea locului vacant sunt propuşi doi bărbaţi, «Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus» şi Matia (v. 23), dar cei prezenţi se roagă Domnului ca El însuşi să aleagă dintre cei doi, iar prin tragerea la sorţi Domnul şi face această alegere (Fapte 1, 24-26). Numărul Celor Doisprezece este acum complet. Comunitatea ucenicilor lui Iisus este pregătită pentru primirea Duhului Sfânt.

20