slujitori - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/iulie2018.pdf · cartea faptele...

1 Lumina Vechilor Cărări

De mic am tot auzit referiri la faptul că apostolul Petru s-a prezentat în introducerea celei de a doua sa epistolă, ca fiind rob; mai întâi rob și apoi apostol. La fel și Iuda și Pavel, apostolii. Asta măcar că în cele mai multe epistole aceștia se prezintă a fi apostoli pur și simplu. Mai putem adăuga că în introducerea epistolei către Galateni – dacă ținem la a scoate în evidență modul apostolilor de a se prezenta – deși reală, prezentarea de aici este oarecum destul de bombastică. Până la urmă, câtă vreme este vorba doar de prezentări, ca și creștini, a recunoaște că față de Dumnezeu suntem doar niște robi, care-i problema ?

Problemă devine atunci când zăbovim pentru a prinde înțelesul expresiei „slujitorul credincios” din fragmentul de mai sus. Întrebarea care se naște este: „Slujitorul cui ?” Desigur că fiind „…tovarăşul meu de slujbă în Domnul.” Tihic a fost slujitorul Domnului, chiar dacă textul nu specifică asta. Însă din practica creștină care se poate deosebi în cartea Faptele Apostolilor, se poate observa faptul că „slujitor” poate avea și înțeles de persoană care slujește o altă persoană. Poate că cel mai expresiv fragment biblic de acest fel este cel din cartea Faptele Apostolilor, cap. 13:4-5: „Barnaba şi Saul, trimiși de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru. Ajunşi la Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile Iudeilor. Aveau de slujitor pe Ioan.” Și nici fragmentul biblic luat pentru

cercetare acum, nu exclude acest înțeles.

Deși pare oarecum ciudat ca oamenii credincioși să aibă slujitori, respectul pentru Scriptură și pentru sfinții din ea, ne face să acceptăm pur și simplu ceea ce găsim scris în ea, fără prea multe comentarii. Când este vorba să punem problema la timpul prezent, atunci într-adevăr problema devine problemă: „Vor să aibă și slujitori ?” Nu. Nici pe departe nu se pot pune lucrurile așa. Omul care pretinde așa ceva, oricine ar fi el, se descalifică ca și creștin și cu atât mai mult ca lucrător în Evanghelie. Nu se problema: „De ce nu sunt slujit ? Cine trebuie să mă slujească pe mine și n-o face ?”, ci se pune invers: „De ce eu nu slujesc pe nimeni ? Pe cine ar trebui să slujesc eu și n-o fac ?”

Deseori se face trimitere aici la cuvântul Scripturii, care zice: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Gl. 5.13). Potrivit acestor cuvinte, a trăi pentru propria fire este pus în opoziție cu a sluji altora, ceea ce face posibil să citim astfel aici: „Nu vă slujiți numai vouă înșivă, ci și pe cei din jur și asta ca o preocupare permanentă.” Sau: „Nu trăiți numai pentru voi înșivă, ci și pentru cei din jur, aceasta fiind o preocupare cu caracter permanent.” O ce frumoasă ar fi conviețuirea creștină astfel!” Însă a rămâne pe terenul generalităților, de cele mai multe ori înseamnă să rămânem nicăieri. A spune: „Sunt de acord, este un

lucru frumos să ne slujim unii altora!” de cele mai multe ori aceasta va avea drept urmare să nu facem nimic concret. De aceea lucrurile prezentate în Scripturi la general, trebuie întotdeauna să fie aduse la particular, la bucată cu bucată. Altminteri acestea riscă să nu fie împlinite niciodată. Așadar pe cine slujesc eu ? Pe care om ? - vreau să zic.

Când este vorba de a sluji, nu trebuie să gândim că numai cei mai „mici” trebuie să slujească celor „mai mari”. Dimpotrivă, este un lucru deosebit de frumos când vreunul dintre „cei mari”, își face timp să slujească „…unuia din aceşti foarte neînsemnaţi.” (Mt. 25.40). Poate fi slujit un copil care este lăsat în urmă de gloata zgomotoasă a celor de vârsta lui; sau unul care până acum în iulie, încă n-a gustat o felie de pepene roșu și cu atât mai puțin o înghețată. De asemeni poate fi slujit copilul care are anumite înzestrări dar nu are capacitatea financiară sau nu are parte de cineva care să-l îndrume. Poate fi slujit tânărul sau tânăra care caută cărarea pentru viață; mamele care nu-și văd capul de treburi, familiile numeroase; frații care în timp ce muncesc pentru familiile lor la fel ca toți ceilalți, sunt implicați până peste cap în slujirea Bisericii…

Nu prea cred că în condiții normale de viață, ar putea crede cineva pe drept că este slujitorul Domnului, dacă nu este mai întâi slujitorul unui om, care poate spune: „Am fost slujit de cititorul acestor rânduri…” Și tinerețea este vremea cea mai prielnică pentru a

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni,

cap. 4.5: „Tot ce este cu privire la mine, vă va spune Tihic, fratele prea iubit şi slujitorul credincios, tovarășul meu de slujbă în Domnul.”

Slujitori ?


începe lucrul în slujirea celor din jur.

Iată câteva exemple: Fratele Ghiță are telefonul

închis. Asta numai pentru ca să poată termina pereții dintr-o cameră care a intrat în renovare de două săptămâni și care ținea în regim de șantier toată casa. Săptămâna trecută a trebuit să slujească la două slujbe de priveghi și o înmormântare; în afară de slujbele de peste săptămână ale Bisericii locale. Aproape în fiecare zi a trebuit să se schimbe de mai multe ori din haine bune în cele de lucru și invers. Câteva ceasuri de muncă acasă contau… Dar Viorel l-a căutat acasă. După ce a sunat de mai multe ori, s-a urcat în mașină și a ajuns în curtea fratelui Ghiță. Viorel avea o problemă care nu suferea amânare: a venit în concediu și trebuia să facă logodnă. Fata cu care urma să se căsătorească era din județul vecin, prin urmare era nevoie de o zi întreagă și, evident că fratele Ghiță trebuia să vină: este prezbiterul Bisericii. După puțină vreme Viorel pășea grăbit pe drum, înapoi spre casă. Încă avea în minte fața posomorâtă a soției prezbiterului din clipa în care a aflat că soțul ei va mai lipsi o zi întreagă și asta în curând. Pe drum se întâlnește cu Vasile, un frate tânăr dar căsătorit.

_ Vasile, caut doi, trei frați să dăm o mână de ajutor fratelui Ghiță. Renovează ceva camere acolo. Nu vii ?

_ Ghiță ? Ăsta are bani grei. În fiecare săptămână predică pe la patroni. Curg euroii…

_ Hmm… De aceea crezi că lucrează la pereți cu nevasta și cu fetele ?

_ Oho.. are merțan… _ Din 2003…! _ Nu... Îl are de trei, patru

ani. Înainte a avut un golf mic. _ Mercedesul lui e vechi, am

vrut să spun: e fabricat în 2003. _ Aaa… _ Dar îți aduci aminte că pe

când avea fratele Ghiță cal și căruță, ți-a cărat de la el de acasă prăștini pentru cort la nunta ta ?

_ Aaa… lasă asta… _ Vii ? _ N-aam timp…

Fratele Ilie a ieșit împreună cu frații din casa de rugăciune. Slujba de duminică seara s-a terminat. Cineva ar fi vrut să mai schimbe câteva vorbe cu el dar acesta i-a spus că este foarte grăbit pentru că trebuie să aducă fânul din câmp. Se anunța ploaie pe a doua zi. Ajuns acasă, a legat remorca de microbuz și s-au grăbit cu toată casa să ajungă la fân. Soarele a apus deja dar lumina zilei de vară încă stăpânea seara. Se muncea cu grabă, luând în calcul că se putea să nu reușească să adune tot. Dar la un moment dat unul dintre copii arată spre sat:

_ Cine-s ăia ? Toți s-au oprit din adunat și

priveau. _ Este Ruben… _ Și Samson… și Tobiel… _ M-aș plimba și eu cu

bicicleta… - a spus una dintre fete. Dar ceata de băieți venea

spre ei. Și aveau furci și greble… Nu numai că fânul a fost dus

acasă dar a fost și urcat în pod, cu becuri portabile fiindcă miezul nopții era deja aproape. Așa, fratele Ilie a putut pleca liniștit la drum a doua zi; trebuia să slujească undeva la câteva sute de kilometri, în seara aceea.

Fratele Avram sună: _ Alo; pacea Domnului. Am

o întrebare: știi undeva o familie numeroasă și în nevoie. Aș vrea să mergem cu familia undeva, cu ceva…

_ Mda… uite de exemplu

familia Damian de la Buhăceni de Botoșani. Are 12 copii, aproape toți sunt mici.

_ Unde ? Buhă… cum ? _ Buhăceni. _ Ce nume ! Și unde poate să

fie satul acesta ? _ Notează câteva repere:

Suceava, Botoșani, ieși pe indicator de Ștefănești spre vama de la Stînca Costești. Pe ruta asta ajungi la un moment dat la Trușești de unde din centru, o iei la stânga. Prima localitate este Buhăceni. Nu departe de intrare în sat este școala pe dreapta. Înainte de școală este un drum la dreapta. După puțin timp drumul face la stânga și urcă la deal. Case sunt numai pe dreapta. Ultima uliță pe dreapta, ultima casă pe dreapta locuiește familia Damian.

_ Cum e acolo ? Ce nevoi sunt ?

_ Uite un exemplu care spune multe: ultima dată când am fost acolo, printre altele am văzut ceva special. Trei băiețași din familia asta, toți cam de opt, zece ani, tocmai probau o bicicletă care a ieșit din atelierul lor de reparații sau mai degrabă de proiectări fiindcă a ieșit un model aparte: pe gențile de metal ale roților nu mai erau cauciucuri de mult și băieții au tăiat banda de metal de la roțile unei căruțe mai vechi și au prins-o cu șuruburi și unde șuruburi n-au mai avut, cu sârmă, pe gențile bicicletei. Unul pedala, celălalt împingea dar erau bucuroși că… mergea !


Din curte a ieșit mama care văzând că ne uităm ca la circ, a explicat:

_ Soțul lucrează la Botoșani și nu răbdăm de foame dar bani de biciclete… na… sunt alte cheltuieli.

Curtea, pământ ud de ploaie în care dacă s-ar fi pus paie și se călca, puteau fi făcuți chirpici pentru construcții. Casa veche și încă folosită (era în construcție una nouă) părea de pe vremea răscoalei botoșănene din 1907. Un scrânciob făcut din niște hamuri de la cai, atârnate de un salcâm, arătau că copiii din familia Damian sunt foarte inventivi… O atmosferă… dezolantă… Un lucru însă mi s-a părut diferit de felul în care arătau toate cele de acolo: mama, adică nevasta din casă părea foarte bucuroasă și fericită. Poate și asta făcea să nu pară să fi născut 12 copii ! Același lucru m-a marcat și în alte familii din aceeași zonă și care se găseau oarecum în aceeași situație. De unde vine oare bucuria de pe fețele acestor femei ? De ce nu se avântă în plângeri, atâta timp cât motive de plângeri sunt peste tot în jurul lor ?!

Fratele Dumitru a întins

mâna celui venit, cu bucuria întipărită pe față:

_ Mă bucur că ai venit ! Au stat puțin de vorbă

împărtășind puținele noutăți din viața monotonă de muncitor în fabrică, a noului venit; au cântat două, trei cântări; s-au rugat. Dar în timp ce cântau, fratele Dumitru, care era întins în pat de câțiva ani buni, în urma unui accident, i-a surprins privirile oarecum iscoditoare ale celuilalt care părea că scotocește cu ochii, întreaga cameră.

_ Ceva nu e în regulă ? Maricica se îngrijește de toate dar poate că ceva nu este la locul lui…

Maricica era sora lui care locuia acolo împreună cu mama lor care era foarte bătrână.

_ O, nu… - s-a grăbit să liniștească lucrurile fratele Aurel. - Eu mă uit că ar fi nevoie de câteva reparații și… de ceva nou pe aici… Dacă îmi dați voie, aș înălța puțin patul pentru ca să nu trebuiască sora Maricica să stea aplecată când

te întoarce pe o parte și pe alta. Poziția asta este riscantă pentru spate. Apoi… aș face o oglindă pentru dumneata…

_ Pentru mine ? Mie oglindă îmi mai trebuie ? Pentru mine este bine cum arăt…

_ Nu pentru asta. Așa cum stau, cu fața spre fereastră, văd cum trec oamenii pe drum și văd și șoseaua pe care trec mașini la deal și la vale. Mă gândesc că dacă pe o noptieră mai înaltă din fața geamului ar fi o oglindă mare, orientată jumătate spre geam, jumătate spre fața dumitale, ai putea vedea afară…

_ Ăăăă… eu știu… La ce-mi trebuie să văd afară dacă afară nu mă pot duce ?!

Dar se vedea de departe că erau vorbele unuia care nici nu prea știa ce să spună dar, voia să se exprime amabil. După câteva săptămâni, patul a fost ridicat pe niște prelungitoare pentru picioare și noptiera cea înaltă cu oglinda pe ea era la locul ei. La plecare, din drum, fratele Aurel s-a uitat spre fereastra cu pricina de unde din oglindă, fratele Dumitru îi făcea cu mâna; cu stânga, care era singura mână rămasă după accident. Desigur fratele Aurel nu putea distinge în oglinda din geam lacrimile din ochii unui invalid slujit cu drag de frați.

După un timp, mai toți vecinii au aflat de oglinda cea interesantă, adusă de pocăiți. Și chiar și cei mai grăbiți încetineau pasul și se uitau la fereastra fără perdele, la oglinda în care deseori se putea vedea fața fratelui Dumitru - nu și când era întors cu fața la perete - și-l salutau, și zâmbeau bucuroși când observau că fratele Dumitru le răspundea la salut. Așa s-au scurs ani. Acum casa este goală. După plecarea în veșnicii a tuturor locatarilor, acum casa aceea este goală și… nu se mai vede oglinda în geam. Dar fratele Aurel a slujit fratelui Dumitru cât a trăit, atât prin activități duhovnicești cât și gospodărești. Într-un fel a fost slujitorul unui om și implicit slujitorul lui Dumnezeu sau poate fiindcă a fost slujitorul unui om, se poate spune că este slujitorul lui Dumnezeu.

Curtea casei de rugăciune fremăta de prezența celor ieșiți de la slujbă care prindeau acum ocazia să mai schimbe câteva cuvinte unii cu alții. Mai ales între tineri, gălăgia era mai mare, presărată cu râsetele fericite ale fetelor. Fratele Ilari privea și el mulțumit toată panorama aceasta, gândindu-se la anii de demult când era singurul băiat pocăit din sat iar tineretul era alcătuit din el și sora lui cu câțiva ani mai mică. Dumnezeu a lucrat. Dar ochii lui obișnuiți de mult să pătrundă fiecare amănunt, observă la un moment dat un tânăr cam de 19 ani, rezemat de unul din stâlpii de beton care susținea foișorul de la intrarea în casa de rugăciune. Acesta privea și el peste toți dar oarecum absent. Părea că nu-și găsește locul, deși era un băiat credincios și slujea împreună cu ceilalți tineri, în slujbele Bisericii. După puțin timp oamenii s-au împrăștiat dar fratele Ilari și-a propus să se uite mai îndeaproape după acel băiat și așa și-a dat seama că într-adevăr, nu se prea asocia cu nimeni. Și Ilari a vrut să știe dacă tânărul acela se simțea bine așa sau tânjea și el după o părtășie dar nu avea îndemânarea să și-o construiască.

_ Mi se pare că nu prea mă potrivesc cu nimeni. Cred că am o problemă… Eu de fapt sunt mai înclinat spre cărți… Nu prea mă pricep la… povești…

_ Și ai vrea să ai o părtășie ? Să fii integrat între niște apropiați… ?

_ …. Nu știu. Și aș vrea și n-aș vrea…

_ Știu pe cineva care ar vrea mult să fie în compania ta… - a spus Fratele Ilari, după câteva clipe lungi de reflecție, în care părea că încearcă să obțină un contact cu cineva din altă lume.

Tânărul s-a îmbujorat. Se gândea că poate este vorba de vreo fată. Dar bătrânul – și nu chiar bătrân – frate Ilari i-a explicat că Duhul Sfânt împlinește cel mai bine dorința de părtășie a unui credincios. Și așa Adrian a înțeles că ceea ce tânjește din adâncul sufletului lui și nu găsește răspuns în abordările gălăgioase ale vieții, este chemarea Duhului Sfânt.

S-au înțeles ca din acea clipă,


amândoi să se roage în fiecare rugăciune ca Adrian să primească botezul cu Duhul Sfânt. După un timp, fratele Ilari l-a asigurat că mai sunt patru frați care stăruiesc și postesc pentru el. A trecut ceva timp și Adrian a început a se confrunta cu două simțăminte diferite: pe de o parte o descurajare din pricina timpului scurs fără rezultatul dorit, pe de altă parte observa în el un tânjit și mai profund după botezul cu Duhul Sfânt; după Dumnezeu.

Într-o seară, fratele Ilari și alți doi, se pregăteau să plece de la familia lui Adrian, după o vizită ca între frați și vecini, cum erau ei. Înainte de a se pleca pe genunchi pentru a se despărți așa cum se despart credincioșii, fratele Ilari, privind la Adrian, îl întreabă:

_ Poate-i bine să renunțăm pentru o vreme la stăruința noastră. Vin muncile câmpului… E cald; e greu…

Drept răspuns Adrian a plecat capul, fiindcă ochii i s-au umplut de lacrimi. Nimeni n-a spus nimic dar toți s-au plecat la rugăciune. Și rugăciunea de despărțire a fost binecuvântată cu un botez cu Duhul Sfânt pentru Adrian.

Tânărul are același temperament reținut și poate fi observat deseori singur, privind zvăpăiala tinerească din jur. Dar înlăuntrul lui are bucurie cum în zgomotul vibrant al vieții nu se găsește, mai cu seamă când are de a se gândi la câte o vedenie dăruită de Dumnezeu… Niște „slujitori” au slujit un tânăr… De fapt au slujit chiar pe Domnul !

Cine să bage în seamă o

fetiță care stătea la balcon, privind sala în care slujba se desfășura așa cum decurg slujbele în casele de rugăciuni. Însă a fost băgată în seamă. A fost observată de o soră tânără, mămică a patru copii, toți foarte mici. Ce făcea fetița de la balcon de a fost reperată ? Făcea ceva ce pentru cei mai mulți nu avea nicio relevanță: bătea darabana cu degetele în ritmul melodiei unei cântări destul de lente, cântată de întreaga adunare. Femeia privea cu atenție degetele fetiței, pentru că se găsea în fața ei

după cum era așezată și a observat că vreme îndelungată n-a făcut niciun greș în acompaniamentul ei. „Asta va deveni muzician !” – s-a gândit. A mai trecut ceva vreme și fetița cu pricina mergea deja la școală. Din când în când însă, mămica cu pricina se gândea la ea. Odată însă, întâlnindu-se la slujbă ca de obicei, o întreabă:

_ Ai vrea să cânți la un instrument ?

Drept răspuns a primit o privire lungă și… un deget băgat în gură. Probabil așa își manifesta ea emoțiile mai profunde.

_ Soră, dacă te rog frumos, nu mi-o dai pe Daniela ta să mă ajute puțin la copii ? – a întrebat-o pe mama acesteia.

_ E prea mică… Și alta care ar putea să te ajute nu am. Ceilalți sunt băieți șii…

_ Cred că chiar de ea aș avea nevoie…

Și într-o zi Daniela de clasa a treia pleca spre casa în care a fost invitată. Mama ei nu era foarte convinsă că familia care a chemat-o ar fi avut într-adevăr nevoie de ajutorul unei fetițe de clasa a treia, de aceea și-a dădăcit odrasla să nu cumva să primească bani sau alte lucruri. Însă Daniela a fost pusă să se joace cu micuții până ce mămica lor a mai dat la o parte niște treburi, apoi… a luat chitara și a început să-i explice Danielei notele muzicale.

După mai bine de un an de „ajutor la muncă” a Danielei în casa cu chitara, femeia din casă se sfătuia cu soțul ei unde ar fi cel mai bine să dea partea Domnului din câștigul lui din ultima vreme și a venit cu o rugăminte, așa cum numai nevestele știu să le facă atunci când vor să nu fie refuzate. Așa, fetița care intra într-a cincea, a cântat prima ei cântare în adunare…Cu chitara ei !

_ Tati, pot folosi mașina în

după amiaza asta ? _ Da. Dar unde mergi ? _ În sat. _ Dacă e numai în sat du-te

liniștită. Și așa Zorina a ajuns la prima

sa țintă: familia Harescu. Știa că soțul din casă lucrează zi lumină la construcții și soția lui îngrijește de șase copii mici.

_ Vă rog frumos, îmi dați copiii pentru câteva ceasuri ?

_ Poftim ? a întrebat nedumerită femeia cu cearcăne de oboseală la ochi, care păreau verzui.

Zorina își repetă întrebarea iar femeia din fața ei continuă cu întrebările clarificatoare:

_ Și ce să faci cu ei ? _ Fratele meu are casa gata și

locuiește în străinătate încă. Am vorbit cu el și este de acord să stau cu copiii mamelor prea aglomerate, câteva ceasuri într-o zi sau două din săptămână…

Mama din prag privea cu neîncredere. „Cum ar putea să se descurce o fată nemăritată cu o ceată de neastâmpărați ?” – se gândea.

_ Cel mic e răcit… _ Îi iau pe cei sănătoși… Și a plecat cu patru din șase,

fără să știe mama lor că Zorina va mai opri la câteva case la fel de aglomerate ca și a ei.

Și totul a pornit de la o rugăciune: „Doamne, am terminat școala și nu am ce face deocamdată. Până ce găsesc, dă-mi ceva de lucru. Unde să Te slujesc ?” Interesant a fost și faptul că ceea ce a început a face Zorina a ajuns să fie cunoscut și de alții, astfel că într-o zi s-a trezit cu ajutoare. Alte două fete au venit cu propunerea de a separa copiii cei foarte mici de cei care ar putea cânta sau recita, în ideea de a forma mici grupe de slujire pentru Biserică. S-au mai găsit niște femei creștine care au venit cu bani sau cu diverse bunuri… Iar niște mame mult prea aglomerate au putut răsufla mai ușurate din când în când…

Putem trece și pe pagina

următoare cu exemplele, exemple care ar putea fi completate de cei care se bucură de a fi mădulare în Biserica Domnului Hristos, bărbați și femei care ei înșiși cunosc astfel de slujiri frumoase și binecuvântate. Dar tu slujești cuiva ? Sau nu te complici cu din astea… Tu slujești numai Domnului !!!

Din „Comorile mele”


Prin har, toți mântuiții, cunosc împlinirea de a domni în viață. Însă un număr mai mic de credincioși cunosc harul luptei și biruinței sau harul împotrivirii până la sânge.

Faza inițială a trăirii în mântuire, pe care noi o numim dragostea dintâi, e perioada în care nu avem de luptat. E perioada în care ne bucurăm de eliberarea noastră din ghearele întunericului și trăim fericirea rămânerii în Domnul Hristos. E atunci când constatăm că în Domnul Hristos ne simțim mai bine decât în lume și drept urmare, nimic din lume nu mai e suficient de atractiv pentru noi.

Timpul zboară și ne pomenim că diavolul inventează lupte și pentru noi. A inventat și pentru Dima. Se pare că pe Dima nu l-a atras lumea din care a ieșit, atunci când L-a cunoscut pe Dumnezeu, ci a început să îl atragă „lumea de acum”, adică lumea prezentă pentru el. În aceeași manieră, diavolul creează frontul unor războaie pentru care credincioșii nu sunt pregătiți. Ei cunosc doar bucuria trăirii în curăție dar când bucuria trăirii în necurăție e mai mare și se cere o luptă pentru rămânerea în curăție, o bună parte dintre credincioși, cedează.

Ne oglindim bine în traseul poporului Israel din Egipt și până în Canaan. Imediat după ieșirea din Egipt, Dumnezeu alege pentru ei un traseu fără luptă și îi trece prin Marea Roșie, în loc să îi ducă prin țara filistenilor. Dar mai târziu, după intrarea în Canaan, Dumnezeu hotărăște să lase popoare străine între ei, pentru ca ei să învețe războiul. Iar credincioșii din ziua de azi când întâlnesc lupta, aleg înfrângerea, pentru că s-au obișnuit comozi.

Ucenicii Domnului au învățat să traverseze marea în lung și-n lat, în barcă. Știau că poți să scapi teafăr chiar și după o furtună, dacă rămâi în barcă. Dar într-o zi, Domnul Isus l-a chemat pe Petru să umble pe ape. I se cerea să renunțe la confortul corabiei – chiar în timpul furtunii barca reprezintă un confort, în comparație cu lipsa ei. Petru, privind spre Domnul Hristos, e gata să iasă din barcă. După câțiva pași, se scufundă… Toți ceilalți erau la suprafață – în barcă, duși de valuri – în timp ce Petru se scufundă, mergând către Hristos.

Toți ceilalți ar fi putut să-l judece pe Petru – dacă rămânea în barcă nu s-ar fi scufundat – dar el a ales să facă ceva neobișnuit: să ia marea în piept.

Din cauza

confortului nostru și a neobișnuinței cu lupta, suntem în starea în care nici Cuvântul Domnului nu ne face să ne trezim și să ne împotrivim diavolului tari în credință. Chiar prezența lui Dumnezeu într-un mod evident și înțelegerea dezaprobării Lui cu privire la starea noastră, ne face doar să luam niște hotărâri care nu se vor materializa niciodată. Nu vrem să luptăm ! Prin modul nostru de raportare, îi spunem Domnului cam așa: ori ne porți pe norișori, fără pofte, fără lupte și fără tentații, ori trăim așa cum ne iese.

Observ această comoditate și atunci când un credincios simte nevoia s-o spună ca pe o biruință, faptul că el nu fură de la locul de muncă, că nu a declarat fals pentru a primi alocație complementară sau că după doi ani de concediu pentru îngrijirea copilului, nu și-a rezolvat să rămână acasă încă un an pe motiv că ar fi o întârziere de creștere la copil. Toate acestea sunt atitudini naturale la credincioși iar dacă acestea sunt povestite ca mari biruințe, îmi dau seama că nu suntem angrenați în luptă.

Cred că cea mai puternică armă pe care diavolul a folosit-o pentru a dărâma credincioșii în ultimii ani, a fost și este arma tehnologică. Pe fondul curiozității, a exploatat o latură neexplorată până atunci și a reușit să păteze sau să robească un număr tot mai mare de credincioși. Am putea spune că în unele cazuri paguba e făcută, însă durerea cea mai mare e dezinteresul pentru luptă a celor ce sunt prinși: fie pătați, fie mânjiți. În condițiile în care chiar și cei hotărâți scapă cu greu, ce șansă de scăpare au cei care își îndreptățesc în cuget purtarea și refuză să înceapă lupta?

Caracterul se dovedește atunci când nu ne vede nimeni. Atunci e nevoie de împotrivire până la sânge. Am fost înrolați în oaste, mai luptam? Mai vrem să luptăm?

Șandra Adelman Cezar – Bihor


cap.6.9b: „Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” Aceste cuvinte ne umplu de recunoștință față de Dumnezeu care a făcut posibil așa ceva pe pământul plin de caractere mizere; ne umplu de admirație pentru acest om care se străduia să-L slujească pe Dumnezeu cu toată ființa lui, atent fiind la fiecare aspect al vieții, în dorința de a corespunde dorințelor lui Dumnezeu, căpătând din partea lui Dumnezeu această recunoaștere deosebită: ca fiind „un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” Ca și despre Enoh. Și asta de unul singur; fără Biserică, fără „doi sau trei” cu care să se încurajeze în credința sa. Aceste cuvinte ne umplu de încurajare în a-L sluji pe Dumnezeu în pofida oricăror dificultăți care pot fi întâlnite în lume. Ești singurul care iubești pe Domnul în localitatea în care trăiești ? Adu-ți aminte de Noe. Așa a fost și el și fiindcă a rămas statornic, a primit aprecierea lui Dumnezeu: „…neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui”. Ești singurul care iubești pe Domnul din adunarea din care faci parte ? Adu-ți aminte de Noe. Așa a fost și el și pentru că și-a văzut cu stăruință de urmarea Domnului Hristos, a primit aprecierea lui Dumnezeu: „Noe umbla cu Dumnezeu.” Numai să nu ai o părere nepotrivită față de tine însuți ! O ce mult mi-aș dori ca Dumnezeu să spună și despre mine: „un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: …

umbla cu Dumnezeu.” cap.6.12: „Dumnezeu s-a

uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.” Asta în vreme ce – privind peste o suprapunere a vârstelor patriarhilor care au trăit înainte de potop – Metusala și Lameh, adică bunicul și tatăl lui Noe, trăiau încă, și ei au fost oameni care l-au prins în viață pe Adam, omul care a trăit cu Dumnezeu în grădina Eden. Aceștia au murit înainte de potop. Asta spune că pornirea oamenilor spre rău nu poate fi stăvilită de nimic, nici chiar de prezența celor mai concrete dovezi ale prezenței lui Dumnezeu.

cap.6.14a: „Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos);” Sfârșitul versetului trei din capitolul șase din cartea Genesa, spune că Dumnezeu a decis că „…omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.”, în afară de cel larg contextual nu are niciun semnalment concret că s-ar referi la timpul cât se va mai scurge de la acest decret divin până la potop. Logic vorbind, este puțin probabil să se fi construit o corabie, 120 de ani… Nu știm cât a durat construcția corabiei acesteia, însă o corabie nu se construiește într-o oră. Aici iese la iveală curajul credinței lui Noe, în Dumnezeu. Să stai ani de zile sub privirile oamenilor, construind o corabie pretinzând unei lumi ușuratice că Dumnezeu va nimici pământul ?! Cât râs, câtă luare în batjocură, câtă ironie, câte

demonstrații științifice… Și poate câtă rugăciune, câtă descurajare, câtă îndoială, cât plâns în ascuns… De unde avea omul acesta puterea de a se ridica iar și de a merge înainte ? „Noe umbla cu Dumnezeu.”

Legat de același aspect, cel al perioadei în care s-a construit corabia, găsim scris: „…dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi;” (2 Pt.2.5). Noe, evanghelist pentru ani buni; mulți ani de propovăduire… Și zero rezultat. Imaginează-ți doar… Ia în calcul că Noe avea de îndeplinit o activitate care îl obliga să trăiască într-un anumit loc; nu avea șantier naval portabil. El nu avea cum să propovăduiască făcând călătorii în diverse locuri locuite de oameni. De fapt în vremea aceea oamenii locuiau oarecum aproape unii de alții; porneau toți împreună într-o anumită direcție. (Gn.11.1-2). Ce zici, dacă spui unor oameni despre Dumnezeu câteva luni de zile și nimeni nu răspunde Evangheliei, le mai spui și la anul ? Nu-i așa că n-are rost ? Și totuși Noe a căpătat titlul de „propovăduitor”, cum nimeni nu l-a căpătat. Domnul a încuviințat și apreciat lucrarea lui de propovăduire… Se pare că, din punct de vedere biblic, calitatea propovăduitorilor nu este dată în numărul celor ce primesc propovăduirea, ci de insistența și perseverența cu care propovăduitorul își face treaba. Este interesant de știut dacă titlul

Reflecții la Scripturile Vechiului Testament

Genesa 6.8 – 9.29. „ Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. … În anul al şasesutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptesprezecea a lunii, în ziua aceia, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. … Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit.”


de propovăduitor a fost dat lui Noe pentru perioada de înainte de înștiințarea lui Dumnezeu cu privire la potop sau pentru perioada de după aceea, când Noe știa că nu se va pocăi nimeni ! (6.18).

cap.6.19: „Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască.” Și doar câteva versete după aceea, găsim scris: „Ia cu tine câte şapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; o pereche din dobitoacele care nu sunt curate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; (7.2). Până la urmă i s-a spus să ia o pereche sau șapte ? Cred că cap. 7.3a ne poate veni în ajutor: „…şi câte şapte perechi de asemenea, din păsările cerului, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască,” Dacă e să menținem obiecția de mai sus, ar fi trebuit să citim aici: „…câte șapte de parte bărbătească și câte șapte de parte femeiască, adică câte 14 păsări de fiecare soi. Dar fiindcă imediat după ce se spune „câte șapte”, se adaugă „câte o…”, înseamnă că „șapte” se referă la numărul perechilor iar „o”, se referă la faptul că cele șapte ori șapte, trebuiau să fie obligatoriu tot câte o pereche.

cap.7.9: „…au intrat în corabie la Noe, două câte două, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, aşa cum poruncise Dumnezeu lui Noe.” Nu se poate… animalele au nevoie de temperaturi diferite în care să trăiască. S-ar fi sfâșiat între ele la intrarea în corabie. Dacă ușa corabiei era într-o latură, (6.16), asta presupune că animalele trebuiau să urce pe o scară sau pe un plan înclinat. Nu se poate… Păi dacă e să căutăm asemănări logice potrivite cu experiența umană, cu ceea ce au văzut oamenii că se

întâmplă în jurul lor, atunci nu se poate să fi existat potop ! Dar potopul cu tot ceea ce a ținut de el, a avut o pronunțată intervenție divină. Și acest lucru nu este ascuns. Dumnezeu a zis: „…Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ,” (cap. 6.17a). Așadar Dumnezeu a făcut să vină ploaia, tot El a făcut să vină animalele, tot El le-a făcut să intre în corabie cu mult mai în ordine decât intră oamenii la meci, pe stadion… Avem de a face cu o pronunțată intervenție divină aici. A aprecia dacă Noe ar fi fost în stare sau nu să facă lucrurile acestea, înseamnă copilărie…

Acum obiecțiuni sunt o mulțime. Cineva mi-a spus că scrie pe internet că nu se poate să fi plouat 360 de zile, pentru că ar fi trebuit ca o mare cantitate de apă să fi fost în nori, fără să fi avut loc un circuit prin evaporare… Dacă ar fi citi și Biblia pe care o critică, ar fi aflat că a plouat doar 40 de zile. (7.12). Dar când citești doar internetul… ajungi informat, nu glumă ! Un fapt acceptat de toți cei implicați în analiza acestui fapt, este că în Orientul Mijlociu s-au găsit mai multe izvoare istorice în scrierea cuneiformă, care vorbesc despre un îndepărtat potop de ape.

cap.8.20-21: „Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate

dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.” De aceea de atunci și până acum – măcar că au trecut mii de ani – și de acum până la sfârșit, pământul stă în picioare, măcar că omenirea îl sfidează pe Dumnezeu, fără reținere: mireasma sfinților de pe pământ face ca Dumnezeu să mai privească cu îndurare spre planeta asta. În clipa când sfinții vor pleca de aici, va fi vai de pământ…

cap.9.2: „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre!” Cu ce zestre deosebită a înzestrat Dumnezeu pe omul care trebuia să populeze iar pământul ! Însă cu cât omenirea se afundă în păcat, cu atât pierde din aceasta.

cap.9.4-5a: „Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna


omului,” Din respect pentru viață; sângele fiind purtătorul vieții.

cap.9.13: „…curcubeul Meu pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ.” Când apare curcubeul pe cer, oamenii obișnuiesc să spună unul altuia: „Uite curcubeul !” Dar nu numai oamenii se uită la curcubeu. Ceva mai jos găsim scris: „…Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic.” Dumnezeu privește la curcubeu… Și oamenii au făcut din culorile curcubeului steagul celor ce fac păcate strigătoare la cer: se culcă bărbați cu bărbați și femei cu femei ! Și Dumnezeu privește la curcubeu… Din semnul îndurării lui Dumnezeu față de om, omul a făcut semnul răzvrătirii împotriva Lui… Curcubeul este semnul legat de nimicirea pământului, de aceea pângărirea acestui semn grăbește nimicirea pământului…

cap.9.24-25a: „Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr. Şi a zis: „Blestemat să fie Canaan !” Noe a păcătuit. Ham, fiul său, a păcătuit. Canaan, fiul lui Ham, suferă… A fost îndreptățit Noe să blesteme din moment ce de la el a pornit totul ? Rezultatul acestui blestem se poate observa foarte clar astăzi, în starea jalnică în care se află poporul palestinian de ani de zile, comparativ cu vecinii lor

evrei. Iată câteva reflecții: _ Înțeleg că chiar dacă tata a

păcătuit, fiul nu este îndreptățit ca acuzând greșelile tatălui, să se comporte urât. Tatăl rămâne tată și Dumnezeu ține seamă de aceasta..

_ Se pare că Ham avea o predispoziție spre lucruri din astea, altfel, văzând poziția în care se găsea tatăl lui, ar fi putut să nu ajungă cu privirea unde nu trebuia.

_ Când oamenii se dezbracă de tot, unii față de alții, este un lucru urât; scârbos. Mai cu seamă când este vorba de tată și fiu. Îmi aduc aminte de un frate binevoitor care m-a convins să merg cu el la baia de abur (sau așa ceva), din pricina unei sinuzite care îmi revenea destul de des. Fiindcă am refuzat să mă dezbrac de tot, câțiva dintre bărbații aceia goi de acolo, m-au întrebat de ce. Le-am spus despre blestemul lui Noe… Acolo nu m-am mai dus niciodată. (Omul acela mergea regulat împreună cu un băiat de-al lui care era adolescent). Nu cred că trebuie acceptată orice formă de remediu pentru problemele noastre de sănătate. Filozofia diavolului este aceea când din pricina unei anumite boli, ne grăbim să ne dezgolim oriunde și în fața oricui. (Iov 2.4).

_ Profunzimea acestui blestem stă în faptul că Ham a putut să vadă și el cum e să aibă un fiu rău, așa cum s-a purtat el rău cu

tatăl lui. Am observat în viață că și fără un blestem specific, copiii care se poartă rău cu părinții lor și nu-și repară faptele, de regulă au parte de un tratament asemănător din partea copiilor lor când aceștia cresc mari. Întâmplarea următoare se mai povestește prin adunările din județul Suceava: „Savu s-a dus într-o zi la fratele Gavrilă, fratele lui. Amândoi erau oameni trecuți de amiaza vieții. Fiindcă îl găsește pe Gavrilă plângând în hohote, insistă să afle ce s-a întâmplat. Când s-a mai potolit, Gavrilă îi spune că băiatul lui cel mai mare, un flăcău în toată firea, l-a lovit din pricina unei neînțelegeri. Savu s-a mâhnit și el dar mai apoi i-a spus:

_ Gavrile, adu-ți aminte de câte ori n-a plecat tata plângând din fața ta…

_ E adevărat dar eu nu am dat în tata…”

Noe, omul încrederii în ce

spune Dumnezeu; singur într-o lume stricată… Putem deosebi astfel că una dintre caracteristicile cele mai prețuite de Dumnezeu în viața unui om credincios, este încrederea în ceea ce Dumnezeu spune, chiar și când Dumnezeu este mai greu de înțeles; chiar și când toți cei din jur dezaprobă.



Chiar dacă căderea în păcat l-a determinat pe Adam să se ascundă de faţa Domnului, în primul verset de după fragmentul ce reprezintă izgonirea din Eden (Gen. 4:1), Eva recunoaşte ajutorul Domnului în viaţa ei. Mai mult, cei doi băieţi ai ei au fost educaţi să caute faţa Domnului şi cap. 4 al cărţii Genesa, zugrăveşte un episod al acestei căutări. De atunci toţi oamenii de pe faţa pământului în clipele lor de cercetare duhovnicească găsesc în ei însuşi un dor ce-i face să se gândească cu nostalgie la Creator. Unii fac un pas mai departe şi încearcă într-un fel sau altul să caute faţa Domnului.

Nu orice fel de căutare însă duce la ţinta cea bună. Biblia vorbeşte de două feluri de a căuta pe Dumnezeu care în bunătatea Lui se lasă găsit de pământeni.

1. Căutarea în Vechiul

Testament Evreii şi prozeliţii care

doreau să caute pe Domnul spre a I se închina, nu puteau face lucrul acesta fără intermediar (mijlocitor). Chiar dacă rugăciunile personale nu erau interzise, totuşi, la sărbătorile mari şi mai ales la Paşti, sau chiar şi în cursul anului, evreul care dorea să se închine după Lege, trebuia să meargă la Cortul întâlnirii sau la Templu. În al doilea rând, evreul care dorea să se apropie de Dumnezeu pentru închinare, trebuia să aducă jertfă, miei, viţei sau măcar o pereche de pui de porumbei sau turturele. Era obligatoriu ca aceasta să se întâmple „anume… la uşa Cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului” (Deut. 12:4-14). Iar

acolo, la uşa Cortului întâlnirii, evreul nu avea libertatea să-şi jertfească singur animalul, ci apela la un preot care era ajutat de leviţi. În concluzie, în Vechiul Testament, Dumnezeu putea fi căutat doar prin intermediar (mijlocitor).

2. Căutarea în Noul

Testament În Noul Testament „…prin

sângele lui Isus avem o intrare slobodă în locul preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică Trupul Său”. (Ev. 10:19,20). Cu prilejul jertfirii celei mai măreţe jertfe, a răstignirii Domnului Isus, perdeaua dinlăuntrul Templului, cea care despărţea locul sfânt de locul preasfânt - locul prezenţei lui Dumnezeu - s-a rupt în două. Apostolul Pavel preia acest fapt şi îi atribuie un înţeles duhovnicesc, demonstrând creştinilor că spre deosebire de Vechiul Testament, acum pot intra în prezenţa lui

Dumnezeu, fără preotul mijlocitor. Ei au intrare slobodă.

În Vechiul Testament când Dumnezeu a rânduit să fie căutat prin preotul mijlocitor, diavolul s-a răzvrătit, chemând oameni care să se împotrivească acestui așezământ. Astfel întâlnim pe Maria care a zis: „…oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” (Num. 12:2). De asemeni Core, Datan şi Abiram au spus lui Moise: „…pentru ce vă ridicaţi mai presus de adunarea Domnului?” (Num. 16:3). Apoi îl găsim pe Uza care fără rea intenţie, a intervenit într-o problemă care aparţinea preoţilor (2 Sam. 6:6,7), sau împăratul Ozia care a sfidat preoţia şi a intrat el însuşi să tămâieze în altarul Domnului. (2 Cron. 26:16-19). Toţi aceştia însă s-au întâlnit cu nuiaua Domnului, fiind aspru pedepsiţi pentru că au nesocotit rânduiala de a căuta pe Domnul prin preotul mijlocitor.

Când însă în Noul Testament

Cine mai este la adunare...?

„Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă de parte bărbătească, fără cusur, şi anume să-l aducă la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului.” (Levitic 1:3).


ni s-a dat intrare slobodă la Tatăl, fără mijlocitor, diavolul înşeală o mulţime de oameni care sunt învăţaţi să apeleze la un preot mijlocitor, atunci când vor să se apropie de Dumnezeu. Se observă întotdeauna că diavolul a stat exact invers, împotrivindu-se Domnului.

Această ispită diavolească, de a-L căuta pe Domnul prin intermediar este deseori întâlnită și în Bisericile Domnului. Ea se manifestă prin acele situaţii când creştinul priveşte peste mulţimea celor adunaţi în casa de rugăciune şi în cazul în care observă persoane în măsură să predice mai bine sau să cânte mai iscusit sau cineva învrednicit cu darurile Duhului sfânt, va considera slujba aceea una în care se poate întâlni cu Domnul. Dacă însă nu va observa prezenţa unor astfel de fraţi sau surori, este ispitit să creadă că va participa la o slujbă plictisitoare în care cu greu ar putea trăi

simţământul prezenţei Domnului. Acesta este însă gândul diavolului, pentru că noi creştinii Noului Testament îl putem căuta pe Domnul în mod personal, fără intermediul predicatorului, cântăreţului sau prorocului. Biblia spune că „avem intrare slobodă”. Bineînţeles, slujitorii Domnului au rolul lor bine definit în cadrul slujbei dar creştinul este chemat să se întâlnească cu Hristosul binecuvântat, indiferent de cine este prezent în casa de rugăciune. Aceasta depinde numai de el şi de Dumnezeul său. Dacă nu găsesc desfătare sufletească în casa de rugăciune, vina nu este în primul rând a celui ce slujeşte (deşi aceasta se poate întâmpla), ci vina este în mine, din câteva motive:

a. Am în mintea mea această concepţie deformată, potrivit căreia nu mă pot întâlni cu Domnul dacă nu sunt în prezenţa unor slujitori iscusiţi şi nu pot înţelege că am

intrare slobodă la Tatăl (Ev. 10:19,20);

b. Sunt sub influenţa unor apăsări sufleteşti datorită problemelor vieţii (Plg. 3:18,19);

c. Viaţa nu este în rânduială cu Dumnezeu (Is. 59:1,2).

Sau poate Dumnezeu Însuşi să ne fi pus la încercare, ca în cazul lui Iov dar acestea sunt nişte excepţii ale vieţii şi nicidecum regula ei.

În momentul în care aceste probleme personale sunt rezolvate înaintea Domnului, nu mai este nimic în măsură să împiedice întâlnirea omului cu Mântuitorul său, dacă omul doreşte aceasta din toată inima.

Cine procedează aşa, trăieşte întotdeauna clipe binecuvântate în casa de rugăciune. N-ai vrea să încerci şi tu?


Mişcarea charismatică „...cu toate amăgirile nelegiuirii”

Mai întâi aş vrea să înţelegem mai profund secretul succesului acestei lucrări, folosind una din cele mai populare fabule româneşti, care spune că într-o zi copacii tineri dintr-o pădure şi-au început a fremăta rămurelele înfrunzite, plini de frică. Câţiva dintre copacii cei bătrâni s-au interesat de cauza care a generat această panică şi li s-a spus că a fost văzut intrând în pădure un topor. Atunci ei au întrebat: „Are coadă?” „Nu!” le-au răspuns cei tineri. „Nu vă fie frică, nu-i mare ispravă!”, îi liniştiră copacii seculari. După câteva zile acelaşi freamăt tulbure al tineretului pădurii a dus la aceeaşi întrebare: „Ce este? A intrat iarăşi toporul… Are coadă?” se interesară bătrânii scorburoşi. „Are… şi e lungă şi groasă!”; „Atunci e vai de pădurea noastră!”, se tânguiră copacii în cor.

Tot aşa de-a lungul vremii, multe furtuni s-au abătut asupra Bisericii. Învăţături bine ticluite, lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, fel de fel de falsificări, prigoane greu de imaginat, dar ciudat, Biserica a progresat în mijlocul tuturor acestora, sângele creştinilor dovedindu-se a fi sămânţa pentru alţi creştini. Acum însă, în vremea din urmă, toporul luptei înverşunate împotriva Miresei lui Hristos a căpătat coadă. Vrăjmaşii credinţei vin propovăduind pocăinţa şi vorbesc în limbi şi prorocesc, iar vindecările nu lipsesc…!

Faţă de afirmaţii de felul acesta, în timpul care a trecut s-au înregistrat obiecţii susţinute cu vehemenţă. De aceea aş dori să iau în discuţie doar un exemplu biblic, din multele de acest fel, când diavolul a îmbrăcat haina de evanghelist intenţionând să se facă coleg cu apostolul Pavel. Cartea Faptele Apostolilor, cap. 16:16-20 îl zugrăveşte pe apostolul Pavel propovăduind pocăinţa pe uliţele din orașul Filipi. În acelaşi timp, pe aceleaşi uliţi, diavolul în persoana unei ghicitoare, le spunea oamenilor că apostolul Pavel este într-adevăr slujitorul lui Dumnezeu şi ceea ce ei propovăduiesc, este spre mântuirea lor. S-a prostit cumva diavolul şi nu mai ştia ce face? Nu, nicidecum! El avea în vedere un plan cu bătaie mai lungă. Printre altele, el dorea să creeze confuzie, astfel încât în Filipi să nu se mai ştie ce-i aceea creştinism, fiindcă propovăduirea era aceeaşi, dar viaţa era trăită după principii opuse: una era ghicitoare şi avea viaţă de ghicitoare, celălalt era apostol şi avea viaţă de apostol. Apostolul Pavel a curmat această confuzie în care oamenii din Filipi ar fi putut spune: „E bine şi aşa şi aşa”. Aceasta însă l-a costat scump. L-a costat temniţa.

Mişcarea charismatică nu şi-a propus să-şi formeze Biserici locale bine separate în doctrină de celelalte ci, dimpotrivă, ea şi-a propus să promoveze învăţătura botezului cu Duhul Sfânt şi tot ce decurge de


-aici, în toate denominaţiunile creştine, (deocamdată) fără ca cei ce acceptă aceasta, să părăsească gruparea lor religioasă. De exemplu, din punct de vedere istoric, s-ar putea spune că mişcarea charismatică s-a născut din înţelegerea dintre pastorul penticostal David du Plessis (1905-1986) şi secretarul Consiliului Ecumenic Mondial „Visser’t Hooft” care l-a invitat pe du Plessis să vorbească despre Duhul Sfânt în cadrul conferinţelor Consiliului, începând cu Adunarea generală din 1954. Atunci când cu puţin înainte de anii ’60, episcopalienii din California au dat vestea că au primit -spuneau ei- botezul cu Duhul Sfânt, au început să aibă probleme cu conducerea religiei lor. În acea situaţie, unii din conducătorii lor, care susţineau că au primit botezul cu Duhul Sfânt, i-au scris lui du Plessis, care i-a sfătuit să nu părăsească religia lor cu niciun chip. Dacă nu pot să-şi păstreze slujbele, să accepte altceva, dar să nu iasă din religia episcopaliană. Astfel oamenii au rămas cu învăţăturile religiei lor mai departe. Ba chiar şi cu obiceiurile lor lumeşti, aşa încât fumatul intra în manierele obişnuite ale unora dintre ei.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, să luăm de exemplu mişcarea charismatică din religia catolică, fiindcă între ortodocşi este prea puţin cunoscută. Între catolici, mişcarea charismatică s-ar putea spune că a început odată cu invitaţia făcută de du Plessis de a lua parte la al 2-lea Conciliu din Vatican din 1964. Astfel a luat parte ceea ce se numeşte „Înnoirea charismatică în biserica catolică” acceptată de papa. Până în 1977 în lume erau cam 400.000 de catolici charismatici răspândiţi în peste 50 de ţări. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că un catolic se va închina mai departe la idoli şi la papa, va trăi aceeaşi viaţă ca înainte dar va vorbi în limbi. Cardinalul catolic Suenens a mers până acolo încât a susţinut că botezul cu Duhul Sfânt va reînvia respectul faţă de fecioara Maria şi atunci ea va putea fi considerată ca… prima charismatică.

În cele din urmă Assemblies of God, gruparea penticostală din care făcea parte David du Plessis (grupare prezentă acum şi la noi în ţară) l-a exclus pe acesta din rândurile ei. Dar sămânţa a fost aruncată. Între 1979 şi 1981, la conferinţele oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline, care au culminat cu marea festivitate „Olimpia” din Germania, alături de David du Plessis, au participat vârfuri ale bisericii penticostale între care: R. Ulonska, V. Spitzer, Charles Duke, Nicky Cruz, Xonggi Cho, Pat Robertson, Reinhard Bonnke, Demos Shakarian etc.

Prezenţa lor activă la conferinţele charismatice din acea vreme din Germania, dovedesc că cei sus amintiţi, împărtăşesc cel puţin o parte dintre lucrurile charismatice.

Şi aici este o problemă la fel de încâlcită ca aceea din Filipi, până la intervenţia fermă a apostolului Pavel, şi anume:

Dacă aţi fi fost interesaţi şi vă mai aduceţi aminte, nume ca acelea amintite mai sus nu sunt chiar străine penticostalilor din țara noastră, pentru că ei sunt capete de afiş la conferinţele mondiale penticostale sau mai bine zis penticostalo-charismatice la care şi Biserica Penticostală din ţara noastră este reprezentată de obicei de o delegaţie, formată din conducătorii

Bisericii de la noi. Posibil ca delegaţii români să nu aibă profunde vederi charismatice dar e de la sine înţeles că prezenţa lor acolo, poate fi considerată ca dovadă că numeroase familii penticostale din România, fac punte de legătură dacă nu parte integrantă (cu vederi mai tradiţionale într-adevăr) din marele trup al penticostalo-charismaticilor. Am folosit expresia „penticostalo-charismatică”, pentru că este des întâlnită în literatura religioasă actuală, deși nu pot înţelege cu niciun chip cum pot fi asociaţi aceşti doi termeni. Oricum mult aş dori ca Domnul să binecuvânteze pe fraţii noştri care ne reprezintă la aceste întâlniri (dacă trebuie numaidecât să ne reprezinte), să poată spune răspicat şi însoţiţi de puterea Duhului Sfânt, că „prietenia cu lumea, este vrăjmăşie cu Dumnezeu”, ori te închini la fecioara Maria, ori vorbeşti în limbi. Amândouă laolaltă nu pot fi lucrarea lui Dumnezeu.

Cu privire la legătura sus amintită, ar trebui să privim lucrurile şi din alt punct de vedere şi anume: În ţările în care mişcarea charismatică are deja vechime ca existenţă şi în consecinţă şi o anumită amploare, trebuie menţionat că o serie întreagă de oameni care au aderat la această mişcare, au făcut-o fiindcă nu au avut ocazia să întâlnească ceva mai bun. Ei pot fi oameni sinceri, care doresc să-l caute pe Dumnezeu şi prin urmare au o viaţă mai frumoasă în societate, cum de altfel sunt atâţia necredincioşi la noi în ţară, care dovedesc un simţ de omenie deosebit. Privind spre acest aspect, în intenţia de a găsi o faţă bună pentru mişcarea charismatică, unii, chiar şi la noi aici în nordul României, o zugrăvesc ca o lucrare bună cu multe lucruri bune, dar, e adevărat, spun ei, sunt vreo două excepţii aşa… mai de extremă… dar unde nu sunt extreme ?!… Eu cred, analizând aceste lucruri de o vreme încoace - că pot fi charismaticii sinceri, omenoşi, dar mişcarea charismatică în sine nu poate nici pe departe să fie socotită o lucrare bună, o cale de urmat. Iată de ce spun asta: atunci când există intenţia de a fi otrăvit cineva, nu se foloseşte un kilogram de otravă ci, dimpotrivă, se foloseşte un kilogram din sucul cel mai aromat şi doar un gram de otravă. Şi-i de-ajuns. Aduce moarte. Biblia spune: „Oare din aceeaşi vână a izvorului, tâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Chiar dacă între fraţi au fost întâlniţi şi din cei cărora apostolul Pavel îi putea numi „mincinoşi”, învăţătura unei anumite grupări religioase trebuie să fie numai adevăr şi numai adevăr, dacă doreşte să fie socotită o cale către cer.

În al doilea rând, în încercarea de a găsi o faţă bună acestei lucrări, fie din dorinţa de a găsi pace şi înţelegere, fie din dorinţa de a-i putea asigura succesul, se mai mizează şi pe următoarea logică: dacă apare o asemenea tendinţă sau grupare de orientare charismatică este mai bine să legăm prietenii şi punţi de legătură pentru a-i câştiga, în cele din urmă aducându-i pe linia bună. Experienţele de până acum au dovedit însă contrariul şi anume: aceste legături, mai ales atunci când mişcarea charismatică se ascunde sub numele de penticostală, creează o confuzie în care un număr de suflete, uneori chiar şi oameni sinceri, aleg să participe la chemările charismatice, datorită garanţiei depuse de cei ce colaborează cu ea. În Filipi, apostolul Pavel a


ales o separare concretă de lucrarea străină, care dorea să dea impresia că sprijină lucrarea lui.

Un alt lucru care merită notat, este faptul că în ţările occidentale, chiar dacă un număr de Biserici penticostale au refuzat să se transforme în adunări charismatice, în cele din urmă ele au suferit o influenţă destul de amplă din partea mişcării charismatice. Pe lângă eforturile de a-i găsi acestei lucrări rătăcitoare o faţă creştină, se mai adaugă mulţimea întrunirilor la nivel „înalt”, la care participă împreună charismaticii şi penticostalii. Apoi curentul politic care prinde tot mai multă amploare şi care propagă unitatea în diferite domenii: finanţe, armată, economie etc, nu lasă deoparte nici religia. Este deja mult prea cunoscută mâna întinsă a papei de la Roma, către toate religiile, fie ele chiar şi păgâne, cu scopul de a realiza şi în acest domeniu o unitate. Pe lângă toate acestea, simpla coexistenţă, şi mai mult, accentuata prietenie şi vecinătate, face Biserica penticostală să sufere o influenţă în felul ei de a se închina, până într-acolo încât uneori greu se face diferenţa. E destul de relevant faptul că la întrunirile conducătorilor penticostalo-charismatici din Occident, este tot mai des întâlnită avertizarea scrisă: „No smoking!” (Nu fumaţi!). Oare cât mai durează până la a întâlni avertizarea: „Participarea interzisă sub influenţa băuturilor alcoolice?”

În ţara noastră, opinia general acceptată a Bisericii penticostale s-a păstrat rezervată faţă de mişcarea charismatică până în 1996, când au început să apară aşa numitele „extreme penticostale”. Cu alte cuvinte au apărut încercările tot mai insistente ale mişcării charismatice de a-şi face loc în România. Ele au luat amploare în cursul lui 1998. Aceste mişcări

charismatice nu au făcut obiectul unei transformări pe faţă a Bisericilor de la noi. Mai mult chiar, o serie întreagă de fraţi cu răspundere din Uniunea Penticostală - cum se numea atunci - s-au declarat împotriva lor. În acelaşi timp însă, nu cunosc nicio înţelegere întreprinsă cu scopul de a preîntâmpina apropierea devastatoare a acestui flagel, care a culcat steagul a numeroase Biserici penticostale în lume, ajungând să depăşească numărul penticostalilor. Cel puţin nu cunosc niciuna care să fi depăşit faza de încheiere a unui proces verbal. Această atitudine a încurajat diverse fundaţii de factură charismatică, în desfăşurarea a diferite activităţi specifice, în colaborare cu o serie întreagă de lucrători din cadrul Uniunii Penticostale.

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu ne poate ajuta să ne păstrăm credinţa, dacă ne vom strădui pentru aceasta. Or’ tocmai acesta este lucrul pe care şi-l doreşte „Lumina Vechilor Cărări” cu ajutorul Domnului. În toiul inchiziţiei papale în Evul Mediu, când prinţi şi împăraţi sărutau cu frică papucul papei, a cărui stăpânire cuprindea întreaga lume civilizată, doar la câteva sute de km de Roma, în munţii Alpi, era un număr însemnat de fraţi care au ales să respecte Evanghelia. Dumnezeu să ne ajute să lăsăm copiilor noştri o credinţă nefalsificată, bazată pe Evanghelie, sprijinită de botezul Duhului Sfânt, în care şi ei să găsească mântuirea. Folosind simpla remarcă a preotului Eli „…copiii mei ce aud eu despre voi, nu este bine”, nu vom face decât să chemăm prăpădul care a venit şi peste casa lui Eli. De aceea să ne unim şi în această luptă sub călăuzirea lui Dumnezeu, împotrivindu-ne până la sânge lucrării întunericului.


IOSIF

- și-a iertat frații care i-au făcut mult rău -

(Geneza cap. 37 – 50)

Istoria vieții lui Iosif este una dintre cele mai cunoscute povestiri biblice. Acest erou, fiul patriarhului Iacov, a crescut într-o familie cu 12 băieți și o fată. Din adolescență a fost implicat în activitățile gospodărești. La șaptesprezece ani, Iosif păștea oile împreună cu frații lui mai mari. Era harnic și credincios. Când auzea vorbe urâte la frații lui, Iosif nu se amuza și nici nu le învăța, ci îi spunea tatălui lor. Domnul i-a dat lui Iosif două vise; îți mai

amintești? Cel cu spicele și cel cu soarele, luna și stelele. Deja când auzi de Iosif, îți și amintești de haina pestriță, vise, frați răi, sclavi, arginți, Egipt, și… ce anume îți mai vine în mine când te gândești la el?

Hai să-ți spun la ce mă gândesc eu când spun, Iosif: mă gândesc la iertare. Ce este IERTAREA? Iertare înseamnă să-mi șterg din minte greșelile celor ce mi-au făcut rău și să nu-mi doresc să mă răzbun.

Și asta nu este deloc ușor! Când ești nedreptățit sau când ești jignit, acestea dor și îți dorești să simtă și celălalt ce ai simțit tu, așa-i? Iosif ne poate înțelege cel mai bine; el a simțit respingerea în cel mai crunt mod. Biblia ne spune că frații lui îl porecleau, nu puteau să-i spună nicio vorbă prietenească și chiar îl urau. Iar când Iacov, tatăl lor, l-a trimis să ducă de mâncare fraților lui care de mult timp erau plecați de acasă cu oile, el s-a dus cu mare bucurie să-i


caute iar ei, de cum l-au văzut s-au gândit la un singur lucru – să-l ucidă! Și fiindcă Ruben, fratele cel mare, nu a fost de acord să-l omoare, l-au vândut unor negustori. Câtă disperare a fost în sufletul lui Iosif, când a văzut că frații lui negociază cu ismaeliții să-l vândă și cât s-o fi rugat de ei, plângând, să-l lase să meargă acasă iar ei nu l-au ascultat.

Negustorii ismaeliți l-au vândut și ei pe Iosif, lui Potifar, și din casa acestuia, a ajuns în temniță și nu pentru o faptă rea, ci doar fiindcă a fost serios și cinstit. Nu știm cât timp a stat Iosif în temniță, știm doar că l-a rugat pe un coleg de temniță care a fost eliberat, să pună și pentru el o vorbă bună, ca să iasă de acolo, că este nevinovat. Iar acesta când s-a văzut liber, l-a uitat pe Iosif, care a mai stat în temniță, încă doi ani.

Iosif avea 30 de ani când Domnul Dumnezeu a schimbat radical viața lui. Îți mai amintești de visele lui Faraon cu vacile și spicele? Doar Iosif a putut să-i dezlege misterul acelor vise. Și plin de încântare, Faraon a decis:

Iosif este omul cel mai potrivit pentru funcția de guvernator al Egiptului. Faraon a văzut că Iosif are în el Duhul lui Dumnezeu.

Ajuns în fruntea țării, Iosif și-a făcut datoria cu multă dăruire. A construit hambare și a adunat grâu atât de mult, că nu s-a putut măsura. Biblia ne spune că Iosif i-a pus numele Manase, primului său băiat, care înseamnă „uitare”, căci a zis el: „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele și toată casa tatălui meu.” Iosif a uitat și răul pe care i l-au făcut frații lui, fiindcă i-a iertat. Când frații lui au venit să cumpere grâu din Egipt, Iosif a plâns de bucuria revederii, i-a invitat la masa lui, le-a dat cadouri și i-a adus pe toți în Egipt, să fie lângă el.

Învață de la Iosif să ierți. Să-ți ștergi din minte vorbele rele care ți-au fost adresate, jignirile și chiar nedreptățile care ți s-au făcut. Și nu-ți dori să te răzbuni. Răzbunarea este a lui Dumnezeu, așa ne învață Biblia. (Romani 12:19).

Iertarea îți face bine ție: te eliberează. Când ierți, nu mai ai

ură, respingere și nici nu mai dorești răul celui ce ți-a greșit. Biblia ne îndeamnă: „... fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:32).

Un alt avantaj al iertării este că și noi suntem iertați, atunci când greșim altora. Așa cum spunem și în rugăciunea Tatăl nostru: „…ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6:9).

Iartă și iubește, asta te face frumos – după chipul lui Dumnezeu!

Verset de memorat: „… să

iertați orice aveți împotriva cuiva pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre.” (Marcu 11:25).

L. Ungureanu


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

Dar zilele s-au scurs fără nicio problemă deosebită. Părea că discuția din pădure referitoare la dispariția șeilor de călărie și a armelor, a fost doar un vis. Lucrau la ultimele aspecte ce țineau de tăietorul de butuci. La o lună de la călătoria în răsărit, peste munți, trebuiau să sosească primele curele cu care să angreneze mașinăria. Adam avea un motiv în plus pentru care să-i aștepte pe cei ce vor veni de acolo: ardea de nerăbdare să primească vești de la cei care au primit Evanghelia. De partea cealaltă, îngrijorarea cu privire la momentul devierii pârâului punea stăpânire și pe el. Era primăvară și s-au scurs zăpezile de pe munți. Apa era multă și în pofida zăgazurilor din amonte, riscul de a nu fi calculat corect debitul și de a se vedea cu mașinile spulberate de vâltoare, îl făcea să nu poată dormi nopțile.

Dar ziua a venit. Și s-a dovedit a fi una însorită. Și înflorită, fiindcă primele flori au colorat văile. Primăvara trecută, Adam se găsea dincolo de râul Sărdaria, pe coastele sudice ale munților Krakatau, pribegind încoace și încolo împreună cu ai lui. Cam peste o lună urma să se împlinească un an de când a fost făcut sclav aici, între tadjicii din zona muntoasă a țării lor, unde legea rusească n-a reușit să-și stabilească încă domnia. Era prima primăvară pentru el acolo și se minuna de frumusețea locurilor în care trăiau acești oameni împietriți. Părea că Dumnezeu era prea bun cu ei.

Seara care a trecut, a sosit ceata de oameni care au adus curelele și alte mărunțișuri comandate de căpetenia lor. Era târziu dar Adam a prins ocazia să le pună nerăbdătoarea întrebare:

_ Aveți vreo vorbă de la ai

voștri pentru mine ? _ Nu. – au răspuns ei scurt,

fără să fie interesați de tristețea care s-a așternut pe fața bărbatului din fața lor.

A doua zi Adam s-a trezit foarte devreme și aștepta semnalul căpeteniei pentru a putea folosi curelele aduse, dar acesta întârzia. Târziu spre amiază a înțeles de ce: șeful lui aștepta ca oaspeții să plece, pentru a nu vedea la ce folosesc curelele lor. De cealaltă parte, întârzierea asta a fost folosită de Adam pentru a-și odihni sufletul tulburat, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu:

_ Doamne, fă te rog una dintre minunile Tale cele rare: fă să meargă mașinăria asta…

Și de fiecare dată când începea să se roage, așa cum s-a întâmplat în ultimele săptămâni, își aducea aminte de minciunile lui și se oprea rușinat. S-a rugat în acest timp pentru iertare dar ceva îi spunea că iertarea sperată nu prea are rost, de vreme ce el știa unde sunt lucrurile furate și tăcea complice.

După plecarea musafirilor, tabăra s-a pus în mișcare ca și cum cineva ascuns în aerul cald al după amiezii de primăvară, coordona lucrurile. Bărbați, femei, bătrâni, copii, se adunau cu toții spre tăietorul de butuci și ceea ce părea a fi mai interesant, era că tuturor acestora le lipsea atmosfera zgomotoasă cu care erau atât de obișnuiți. Păreau că trăiesc și ei emoția momentului. Sau poate un fel de teamă de necunoscut îi învăluia. Cei care trăiau cele mai mari speranțe însă, erau muncitorii care făceau greaua muncă la tăiat butuci, cu mâna. Aceștia se întrebau unii pe alții:

_ Tu chiar crezi că mâine vom lucra altceva ?

Curând, în ușa de scânduri a

barăcii în care lucra Adam, a apărut mesagerul căpeteniei cu porunca de a începe treaba. Asta însemna montarea curelelor de piele aduse în seara care a trecut. Deși cei zece oameni aleși de Adam pentru asta dintre sclavii care au fost aduși ca și el din incursiunile de jaf ale acestor neamuri de tadjici – au lucrat mai bine de patru ceasuri, toată mulțimea a rămas acolo, într-o liniște ciudată. După ce a făcut ultimele verificări, Adam a trimis vorbă căpeteniei că toate sunt gata. Acesta a venit însoțit de apropiații lui și se putea vedea cu ușurință că nu era în apele lui; se vedea că așteaptă și el deznodământul. Pe moment Adam și-a adus aminte de motivele egoiste ale acestui om, pentru care aștepta el ziua aceea: mai multă scândură; mai mulți bani. Îl disprețuia în sinea lui. Totuși i-a ieșit înainte cu respectul cuvenit, cum de altfel o făcea toată omenirea de acolo și l-a rugat să îndepărteze o parte dintre cei adunați gură cască, pentru că stăteau într-o zonă riscantă în momentul devierii pârâului. Apoi, cu inima bubuind în piept, nu atât de mult de frica acestui om și de răspunsul care l-ar putea primi, ci mai degrabă din pricina cugetului lui îndurerat de absența simțământului de pace care-i lipsea de o vreme, i s-a adresat cu voce tare:

_ Căpetenie, cer îngăduința să-ți aduc aminte de ceea ce am spus în primele vorbe când mi-ai poruncit să încep lucrul la tăietorul de butuci…

În pauza care a urmat, atât șeful cât și cei ce-l înconjurau priveau încordați…

_ … și anume că eu nu pot face lucrul acesta fără Dumnezeul înaintea căruia mă închin !... Și ai spus „Bine…” Cunosc acum că o


căpetenie tadjică nu-și calcă cuvântul… Dă-mi voie atunci să mă închin aici, înaintea lui Dumnezeu… pentru ca El să-mi ajute să izbândesc.

_ Poți să te închini ! – a răspuns căpetenia, după grele clipe de încordare.

_ Nu pot ! După legea lui Dumnezeu, atunci când cineva se închină Lui, toți bărbații prezenți trebuie să-și descopere capul în semn de respect…

În clipele care au urmat, liniștea părea că va sparge urechile tuturor. Toți priveau uimiți la ceea ce va urma. Căpetenia lor va respecta sau nu pe Dumnezeul unui sclav… Nimeni nu-și amintea ca mândria acestui păgân sălbătăcit să fi fost aplecată vreodată. Toți știau că credința lui în Alah era formală – ca a acelor mai mulți din clanurile lor – și că adevărata lui religie era el însuși. Și că cine a îndrăznit să înfrunte mândria lui, a fost strivit ca un vierme, chiar dacă făcea parte din familia lui apropiată. Acum stăteau față în față ca și paralizați. Și în final, șeful își duce mâna la cușma de blană subțire, cu pană de vultur prinsă cu o broșă aurită și o ridică, nefiind hotărât ce să facă cu ea mai departe. Până la urmă, în nehotărârea lui a rămas cu mâna întinsă în sus, cu căciula în aer, iar în clipa următoare toți bărbații prezenți au făcut la fel: au ridicat mâna în care țineau căciulile și au rămas așa, ca la o defilare… Adam privea uimit și înfricoșat. S-a plecat în genunchi în fața lor, a ridicat amândouă mâinile spre cer și a strigat:

_ Te slăvesc Dumnezeule care ai creat lumea și omul. Înalț Numele Tău astăzi din acest loc… De la Tine aștept ajutorul pentru lucrul zilei de azi și mântuirea acestui neam de oameni… Fă ca puterea Ta să învingă întunericul și să aducă lumina credinței în Tine…

După ce s-a ridicat, căpetenia și cei care s-au grăbit să-l urmeze, și-au îndesat repede căciulile în cap, deși era o zi destul de caldă. Părea un gest de protest față de momentul care tocmai trecuse. Adam știa bine că va plăti clipa

asta: fie până în seară dacă lucrurile nu vor merge bine, fie mai târziu…

Fiindcă nimeni nu mai spunea nimic, s-a urcat într-un foișor, la înălțimea unui copac nu prea înalt, de unde putea supraveghea bine atât valea unde era săpat canalul pe care urma să vină apa, cât și platforma pe care era amplasat tăietorul. De acolo privea la oamenii care alergau la deal, fiecare la locul indicat dinainte, unde la comanda lui urmau să înlăture zăgazurile din butuci, pentru ca apa să urmeze noul curs. După mai bine de jumătate de oră, chiotele celor ajunși la locurile lor, au marcat începutul.

_ O Doamne… - a gemut încet.

Apoi a răcnit din străfundul plămânilor:

_ Oden… În clipa următoare un zgomot

îndepărtat și înfundat de pietre în cădere și pocnete de lemn rupt, s-a prăvălit peste sat. Primul zăgaz a fost răsturnat și apele veneau la vale. După ce apa a ajuns la al doilea zăgaz și a început să iasă din matca săpată, cu mâinile pâlnie la gură a strigat iar:

_ Dva… Și după ce toate cele șase

zăgazuri au fost înlăturate, apele au lovit zgomotos poarta de la intrarea în platformă, în rumoarea mulțimii care a rostit un „aaaa…” prelung, apoi și-au luat cursul mai departe, unde încă două zăgazuri au fost înlăturate treptat, pentru a încetini viitura. Ce a fost mai riscant a trecut și Adam a rostit încet:

_ Cred că voi mai trăi o viață… Doamne îți mulțumesc.

Curând portița de intrare în platformă a fost ridicată cu un scripete și un zgomot ciudat, ascuțit, nemaiauzit de mulțimea de acolo și nici Adam nu l-a auzit vreodată, a umplut valea: ferestraiele se mișcau în jos și în sus, sub puterea apei. După ce primul butuc s-a transformat în scânduri, Adam a poruncit oamenilor lui să aleagă scândura cea mai lată și să vină după el. Au așezat scândura la picioarele căpeteniei și a spus:

_ Fiindcă ești căpetenia acestor ținuturi, ți se cuvine să-ți așezăm la picioare cea dintâi scândură tăiată de apă… Și să ai parte de cât mai multe…

Când a rostit aceste ultime cuvinte, fața căpeteniei s-a umplut de un zâmbet radios. Răspunsul lui a fost un „Ha, ha, ha…” pe un ton potolit.

Seara coborâse de mult și întunericul învăluia satul cu case de lemn și colibe acoperite cu vegetație. În cabana lui – acum avea una, de fapt era o prelungire a atelierului în care a înjghebat tăietorul de butuci - Adam era treaz; foarte treaz. Cu fața tristă privea focul care ardea liber pe o vatră de cărămidă, construită direct pe podea, de unde fumul slab urca spre gaura din tavan. Se gândea la cele petrecute în acea zi de care nu se putea bucura în pofida reușitei răsunătoare cu care a fost binecuvântat. Fără nicio strădanie specială, a putut vedea clar pe fețele tuturor, băștinași sau sclavi, bărbați sau femei, respectul cu care-l priveau. Desigur că în anul care s-a scurs a văzut nenumărate răsturnări de situație și cunoștea de acum prea bine temperamentul schimbător al acestui popor dar în ziua aceea părea să fie considerat un fel de supraom. Dar un lucru se răsucea în creierii și în sufletul lui ca un pumnal: „Fiindcă ești căpetenia acestor ținuturi, ți se cuvine să-ți așezăm la picioare cea dintâi scândură tăiată de apă… Și să ai parte de cât mai multe…” În ziua aceea a înălțat un om și încă unul care cu greu putea fi considerat astfel. Și știa bine de ce o făcuse: de frică; sau din dorința de a-l îmbuna după ce-l înfruntase, obligându-l să se descopere înaintea lui Dumnezeu…” „…ți se cuvine să-ți așezăm la picioare…” Cuvintele acestea loveau ca un ciocan în tâmplele care bubuiau puternic, părând să aducă inima în cap.

_ Doamne… - și cuvintele îi mureau pe buze de fiecare dată.

Târziu a dat atenție stomacului său care îi spunea de mult că n-a mâncat nimic în după amiaza aceea. Gamela cu ciorbă luată de la bucătăria comună a


muncitorilor, era acolo, cu bucata de pâine neagră lângă ea. S-a așezat să mănânce, mai degrabă pentru a face ceva care să-i distragă atenția de la descurajarea care punea stăpânire pe el: „…de mințit am mințit, de lingușit am lingușit… Ce mai urmează ?” Nici nu-și putea închipui că următoarea hoardă de demoni urma să se năpustească asupra lui doar peste câteva clipe.

Auzi pași apropiindu-se de afară dar nu erau pași ai unui bărbat obișnuit; păreau că se furișează, de aceea s-a ridicat și s-a dat cu spatele la perete. Privirile i-au poposit pe un taburet de lemn masiv care ar fi putut fi folosit la nevoie. Între oamenii aceia între care încăierările erau zilnice, orice lucru putea fi posibil. Curând în prag a apărut o femeie ! O femeie pe care o cunoștea; posibil să fi fost cunoscută de toată tabăra. Se numea Galina și era rusoaică și era foarte tânără; cine știe din ce colț de țară adusă acolo. Nu era de multă vreme între tadjici dar frumusețea ei atrăgea privirile multora. Slujea în partea de sus a satului, unde se găseau casele mai mari ale celor mai cu vază din trib și a coborât foarte rar în vale, în furnicarul celor ce roboteau de dimineață până seara la felurite treburi. A rămas în tocul ușii câteva clipe, apoi a pășit pragul și s-a oprit, privind la Adam. Era îmbrăcată curat deși și ea era sclavă. Părea încurcată de tăcerea care domnea între ei dar până la urmă, și-a aruncat cu un gest îndrăzneț șuvițele blonde de pe frunte și glasul ei plăcut s-a auzit în camera de butuci ciopliți din bardă:

_ Sunt Galina… Și apoi a continuat cu o grabă

vădită: _ Șeful mare m-a trimis aici

să fiu a ta… Cu totul… Adică nevastă…

Obrajii i s-au îmbujorat ceea ce o făcea și mai frumoasă. Bărbatul de treizeci de ani o privea încordat. A înțeles că acesta este darul promis de Toh, căpetenia, pe când erau în partea cealaltă de munți, după curele: dacă va funcționa tăietorul de butuci, îi va rezolva problema cu nevasta…

_ Eu am nevastă. – a rostit Adam aproape răstit.

_ Știu. Mi-a povestit Toh când m-a trimis aici. Nevasta ta este moartă de un an. După pravilă poți să te însori…

_ Nu… După câteva clipe lungi, ea a

continuat asaltul: _ Știu… văd că mă vrei. – a

continuat ea și un zâmbet i-a înflorit fața, răvășind ființa bărbatului din fața ei.

Acesta a plecat ochii rușinat. Și-a dat seama că femeia i-a surprins privirea pironită către sânii ei ce se mișcau sub cămașa destul de decoltată, odată cu respirația ce a devenit puternică din pricina emoțiilor. Spunând aceasta, femeia a mai făcut doi, trei pași spre el; erau față în față.

_ Eu sunt credincios… - a îngăimat Adam cu glasul moale, înfrânt.

„Oare chiar sunt ?” – se gândea.

_ Căpetenia mi-a spus și asta. Eu sunt ortodoxă și nu am auzit de altă credință care să fie în Dumnezeu dar cred că n-o să te încurc…

Adam tăcea și simțea că va ceda curând. Clipele păreau veșnicii și de fapt chiar erau lungi; minutele se scurgeau greu unele după altele într-o tăcere în care se auzea doar respirația agitată a celor doi. Însă din străfundul ființei lui s-a pornit un fel de geamăt care a răbufnit în ochii care i s-au umezit. În loc de pieptul acelei străine, în ochi i-a apărut imaginea Marusiei, nevasta lui moartă de un an, strânsă în brațe; ochii ei negri, pieptul ei în cămașa albă de in… Simțea că își recapătă echilibrul.

_ Te rog… Nu se cade să se roage o femeie ca să fie luată de un bărbat dar eu te rog… Vreau și eu să mă odihnesc lângă un bărbat. Să nu mai fiu a cui mă vrea…

Adam o privea oarecum cu alți ochi, după vorbele astea.

_ Roagă-te lui Dumnezeu. El poate… Eu nu pot.

_ Toh mă poate obliga să muncesc pentru el dar nu va putea să mă oblige să mă însor. Orice ar fi… - a încheiat cu același glas aspru cu care începuse discuția lor.

Femeia a înțeles că stăruința ei are șanse prea mici de izbândă.

_ Și eu ce fac acum ? Afară este noapte, nu mă pot întoarce singură. Până sus fac aproape un ceas. Și nici nu știu unde să mă duc; casa în care am lucrat știe că nu mă mai întorc la ei.

_ Te duc eu… La Toh… Acolo știa că nu putea

rămâne. Dimineață nimeni nu-l va crede că nu s-a culcat cu ea. Și apoi nici nu era prea sigur că nu va fi chiar așa… Dar cum s-o ducă prin tot satul până sus; și noaptea ?! Simțea că mintea i se oprește în loc. Pur și simplu stătea așa înțepenit în timp ce Galina s-a rezemat de un dulap fără uși, în care pe niște rafturi erau clădite haine de lucru; singurele pe care le avea. Dar de undeva din străfundul minții lui obișnuite în a căuta rezolvare pentru situații fără ieșire, a răsărit o lumină:

_ Vei rămâne aici ! Femeia se uita uimită la el.

Părea că nu-i vine să creadă. _ Vei rămâne aici. Singură…

Eu o să dorm noaptea asta la niște prieteni.

_ Uite aici este așternutul… Este tot ce am. – a mai adăugat, arătându-i o bucată de prelată militară cu care urma să se acopere pe patul pe care erau întinse câteva mănunchiuri de ierburi uscate.

Din ușă a mai privit o dată înapoi, privind cu un soi de milă ființa aceea devenită marfă de schimb cu care căpetenia voia să-i plătească serviciile:

_ Ascultă și ține minte ce-ți spun: roagă-te lui Dumnezeu. El poate face minuni; El poate să-ți dea o viață nouă…

Când a ajuns la baraca muncitorilor, coborând aceleași trepte pe care le-a coborât de sute, poate de mii de ori, toți dormeau. Aceeași duhoare de trupuri nespălate l-a izbit în față. S-a gândit să nu trezească pe nimeni și s-a uitat în jur după un loc cu paie unde să se întindă. S-a bucurat că l-a găsit ușor, în întunericul subțiat doar de pala de lumină a lunii. Și a adormit. Pe la miezul nopții însă a fost trezit de piciorul lui Ciaric. Când i-a explicat cu voce scăzută de prezența femeii aceleia în


cabana lui, ca dar al căpeteniei, Ciaric a înjurat și a încheiat zicând:

_ Un animal mizerabil ! Era pentru prima dată când

Adam l-a auzit vorbind rău despre conducătorii lor de acolo, ceea ce l-a mirat foarte mult. Ciaric a fost veșnic tăcut cu privire la toate, fie bune, fie rele. Dar noaptea și-a reintrat în drepturi.

Dimineața n-a mai trecut pe la camera lui, ci s-a dus direct pe platformă. S-a uitat în sus la vârfurile brazilor, obișnuit să aprecieze astfel ora. Se gândea că va mai trece ceva timp până vor veni ceilalți muncitori. Nici nu știa bine cum se va organiza munca de acum încolo. Asta ținea foarte mult de deciziile căpeteniei. Nici nu știa care va fi reacția șefului față de refuzul „darului” din seara trecută. Era un individ care răbufnea din orice. Era mulțumit că a ieșit din încurcătură dar se întreba dacă chiar a ieșit. Imaginea chipului feminin îmbujorat de emoții îi revenea din când în când în minte și nu pleca ușor. Când a venit căpetenia, i-a privit vreme îndelungată lucrând, parcă pentru a înțelege ce și cum trebuie să procedeze mai departe. În zilele următoare responsabilitățile lui Adam au fost restrânse: cei zece oameni cu care a lucrat mai de aproape în ultimul timp, au rămas să lucreze cu el pe platformă; restul „lanțului tehnologic” fiind repartizat altora. Șeful nu i-a zis

nimic – nici de bine, nici de rău – despre isprava cu tânăra Galina. Adam îl cunoștea bine de acum și era sigur că atunci când căpetenia nu-și manifestă nici bucuria, nici mânia, înseamnă că o altă mârșăvie este pusă la clocit. Nu reușea însă să întrevadă cu mintea lui niciun scenariu. Și viața de sclav și-a reintrat în mers. Nu mai era șeful celor două sute de muncitori care trebuiau să asculte de el, ci era un simplu tăietor de butuci, împreună cu cei zece tovarăși ai lui. Muncea de dimineață până seara, mânca la comun cu toți prizonierii și aștepta cu dor noaptea pentru a se putea întinde obosit, pe patul de butuc cioplit, în camera de la capătul atelierului, unde continua să locuiască singur. Măcar înainte muncea la munci diverse ceea ce mai schimba monotonia pe când acum zi după zi făcea același lucru. Părea că și-a construit singur cușca… sau crucea. Munca la butuci s-a dovedit destul de grea, chiar dacă apa mâna ferestraiele.

Sub un aspect totuși, lucrurile nu erau chiar așa monotone. La mai puțin de o săptămână lucrurile au luat un curs foarte ciudat: lângă platformă, a luat ființă o echipă de femei roabe, care sortau și așezau scândura. Responsabilă peste ele era… Galina.

Prelucrare####

(Va urma)

Liliacul a înflorit ...

Liliacul a înflorit Și-n amurg parfumul lui Umple până-n depărtări Ulicioara satului ... Și-i o liniște plăcută Peste satul liniștit Doar zefirul încet adie, Trist și parcă obosit. Căci cu ochii plini de lacrimi, Suspinând încetișor, Tatăl stă în prag și-așteaptă Fiul lui rătăcitor... Și de jalea lui adâncă, În tăcerea lor cea moartă, Plânge cumpăna fântânii Și cireșul de la poartă. Plânge și grădina-n taină Cu narcisele-nflorite... Căci natura simte parcă Greul inimii zdrobite... Toate stau în așteptare Lângă Tatăl iubitor, Să se-ntoarcă iar acasă Fiul cel risipitor ... -Vino de pe căi răzlețe Fiule hoinar, flămând - Tatăl încă te primește Și te-așteaptă lăcrămând! Vino azi cât ai prilejul Înapoi să fii primit, Cât la cumpăna fântânii Liliacu-i înflorit !...

Gh. Crăciun


Încăperea sub formă de peșteră curbată, se umple cu mulți oameni tineri din Afganistan și din alte țări musulmane. Cântarea lor îmi atinge inima, deși nu înțeleg niciun cuvânt. Însuși pastorul a fugit acum câțiva ani din Afganistan. Cinci dintre frații săi de credință au fost atunci uciși iar el a fost împușcat în genunchi. Acum el dorește să fie tatăl celor prigoniți dar lucrul acesta nu este chiar așa de simplu pentru creștini. Câțiva dintre colaboratorii săi au fost condamnați la câte cinci luni de închisoare din pricina activităților lor misionare. Activitățile creștine nu sunt agreate în India și ca urmare lupta credinței este deosebit de aspră.

_Este însă o luptă pentru care se merită să te implici. Noi și așa am pierdut totul… - spune tânărul afgan Masood,

_Dar Isus este cu noi. El nu ne va părăsi niciodată!

Am întâlnit-o acum câteva zile împreună cu alte familii de refugiați, și pe Sara – o femeie tânără și curajoasă care s-a alăturat acestora. În cele ce urmează vom afla povestea ei:

N-a mai fost timp pentru

despărțire Este miezul nopții și nu mai

este timp nici măcar să-ți faci cum trebuie bagajul. Sara nu poate lua prea multe lucruri cu ea. Ceea ce este însă și mai rău este faptul că ea nu-și poate lua rămas bun de la părinții și frații ei. Dacă aceștia ar ști că ea crede în Domnul Isus,

pentru întregul trib (neam) ar fi o mare rușine și un mare pericol. Sara a împlinit tocmai 19 ani și deja a luat drumul pribegiei. Nu vorbește engleza și nu știe ce o așteaptă între străini. Ea trebuie să părăsească capitala Kabul și să o ducă pe Zohra într-un loc sigur. Acum sau niciodată. Căci milă în Afganistan, cel convertit nu va găsi niciodată.

Ucideți bărbatul! Altfel... Zohra tocmai fusese în

încăperea unde se spălau rufele, când deodată cineva a bătut la ușa. Ea nu a reacționat imediat. Soțul ei, Masood, se afla cu un prieten în India la o mică conferință creștină și cei cinci copii ai lor dormeau deja. Când s-a apropiat de ușă a zărit pe dușumea scrisoarea care fusese strecurată de cineva. Pe scrisoare era lipit un card de memorie. Aici ea a descoperit videoclipuri și imagini de la botezul pe care îl făcuse nu de mult. În acea zi a avut un motiv deosebit să se bucure enorm: prietena sa Sarah și surorile sale se botezaseră.

Zohra a întrerupt videoul, simțind pe spinare o sudoare rece. Cineva trebuie să fi luat cardul de memorie din aparatul ei. Cineva a trădat-o, dar cine? Videocamera se afla în casă. Cineva din familie trebuie să fie, poate un prieten... și Zohra întinse automat mâna după scrisoare. „Omoară-ți bărbatul, altfel vom publica aceste imagini!”, așa sunau primele rânduri. „Omoară-l. Dacă nu poți s-o faci,

trimite-l împreună cu fiii voștri la moschee. Și spune-ne cine sunt străinii care v-au manipulat și - în afară de asta - mai vrem și suma de 300 de euro.” Zohra își stăpânea cu greu lacrimile și panica care da să o cuprindă. Ea a închis ușa cu cheia și s-a uitat pe fereastră. Nu era nimeni.

Masood a fost cuprins de o mare supărare după ce soția l-a sunat și s-a sfătuit imediat cu frații de credință. Aceștia l-au sfătuit să rămână în India, pentru că era prea periculos să zboare înapoi acasă. După legea shariei, nu exista o infracțiune mai mare ca aceea de a întoarce spatele islamului. Ea atrăgea de la sine pedeapsa cu moartea. Așadar Masood și Zaki au rămas în India, pentru că era mult mai sigur pentru întreaga familie. Totuși teroarea și-a continuat cursul. Zohra a primit zece amenințări cu moartea și disperarea începea a se strecura în ființa ei:

_ N-au încetat. Imamul a cerut 50 de mii de afghanis (aproximativ 600 euro) de la noi și în plus dorește să petreacă o noapte cu mine...”

Masood încearcă să rămână liniștit și o sfătuiește:

_ Spune-i că ai nevoie de timp mai mult pentru a aduna banii și dă-i și o mică sumă ca avans ca să nu-și piardă răbdarea!

Era dragoste la acest

Dumnezeu

Zohra și copii ei au fost șicanați în continuare. Videofilmul cu botezul s-a răspândit pe internet

Un geamantan, un tichet și o mare încredere în Dumnezeu

Despre fuga a două familii afgane în India de Tabitha Buühne

Nu exista nici cruce pe perete, nici vreo inscripție - doar o mică treaptă care ducea către o încăpere aflată în pivniță. Ventilatoarele din tavan scot un zgomot asurzitor și căldura sufocantă din această duminică, învăluie întreaga capitală Delhi, unde bâzâie pretutindeni țânțarii.


și la televiziune și odată cu acesta a crescut și ura. Zohra știa că se afla în punctul în care trebuia să piardă tot ce îi era mai drag și mai scump. Ea și soțul ei aveau amândoi la Kabul joburi bune și un bun renume. Atunci când Masood a devenit creștin, în urmă cu câțiva ani, prin intermediul unui prieten creștin, ea s-a înfuriat pe soțul ei dorind să divorțeze de acesta. Masood s-a rugat mult și soția sa a trebuit să vadă pe viu, cum soțul ei a fost transformat de dragostea și de bunătatea acestui Dumnezeu. Apoi a venit și ziua în care ea a vrut să-l cunoască personal pe Domnul Isus.

_ Era în acest Dumnezeu iubirea pe care noi n-am cunoscut-o înainte în cadrul islamului. Și ceea ce Isus a făcut pentru noi, ne-a atins inimile, așa ca niciodată în trecut!

Masood a pornit cu un prieten un nou proiect și anume deschiderea unei grădinițe la Kabul. Acolo el putea să le povestească copiilor despre dragostea lui Dumnezeu. Cu multă atenție și de cele mai multe ori cu ajutorul unor istorioare din Vechiul Testament. Una dintre colaboratoare, Sarah, s-a împrietenit cu familia sa. Ea a pus întrebări, a primit o Biblie cadou, a citit în ea și apoi a devenit creștină. Familiei sale nu i-a povestit despre acest lucru. Ar fi fost pentru ei o mare rușine. În noaptea în care prietenii ei trebuiau să fugă și să-și părăsească patria, Sarah și-a făcut bagajul și i-a urmat.

Străini în India Pe lângă familia lui Masood,

au fugit la Delhi și Zaki împreună cu Ichatira. Aceștia au doi copii, unul chiar de 18 luni. Ei erau de multă vreme prieteni cu Masood și soția sa. Atunci când au aflat de

„pocăința” familiei lui Masood, au vrut la început să nu mai aibă niciun contact cu ei. S-au întâlnit totuși și au discutat îndelung asupra subiectului. Au urmat după aceea doi ani de pauză în legătura lor. Când s-au revăzut, au vorbit din nou multe ceasuri și amândoi și-au predat în cele din urmă viața în mâinile Domnului Isus, în ciuda pericolului iminent care plana asupra vieții lor. Amândouă familii au trăit într-o căsuță cu două încăperi. De lucrat nu aveau voie, nu vorbeau dialectul hindi dar se bizuiau total pe Dumnezeu. Numele lor se află pe „lista neagră” și o întoarcere în Afganistan nu există.

Tabitha Bühne trăiește în

capitala indiană New Delhi și este autoarea cărții: „Cu Sari pe Safari – cum India mi-a întors viața cu susul în jos.” Ea este căsătorită. Tatăl său este evanghelist.

În românește

de Vasile Breabăn din „Vocea Martirilor”

Iulie/2018

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA – CARTEA HAGAI

1. Zorobabel 1:1

2. Iosua fiul lui Ioțadac 1:1

3. Zorobabel 2:23

4. Semănați mult şi strângeţi puţin; mâncaţi şi

tot nu vă săturaţi; beţi şi tot nu vă potoliţi setea; vă

îmbrăcaţi şi tot nu vă este cald şi cine câştigă o

simbrie o pune într-o pungă spartă! 1:6

5. La construirea Casei Domnului 1:7

6. Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l

-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice

Domnul Oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă

dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa

lui. 1:9

7. Eu sunt cu voi, zice Domnul! 1:13, 2:4

8. „De aceea, cerurile nu v-au dat roua şi

pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste

ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste

untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste

oameni şi peste vite şi peste tot lucrul mâinilor

voastre.” 1:10-11

9. Argintul și aurul 2:8

10. 20 – 10, 50 – 20 2:16

11. 24 septembrie 2:18

12. Trupul – Templul Duhului Sfânt

13. 9 – dragostea, bucuria, pacea, bunătatea,

îndelunga răbdare, facerea de bine, credincioșia,

blândețea și înfrânarea poftelor. Galateni 5:22

14. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu

și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da

pe deasupra.” Matei 6.33

15. Hărnicia este sârguință, cu spor să duc la bun

sfârșit lucrul care mi-a fost încredințat. Opusul este

lenea.

1. Ce înseamnă IERTARE și ce avantaje are

iertarea?

2. Cum se numeau părinții lui Iosif? Dar frații

și sora lui?

3. La ce vârstă Iosif păștea oile cu frații lui?

Dar când a venit înaintea lui Faraon, câți ani avea?

4. Cine și cui au zis: „Doar n-ai să ne

cârmuiești tu pe noi?”

5. Ce a spus Ruben fraților lui când aceștia

plănuiau să-l ucidă? Ce plan avea Ruben?

6. Ce le-a zis Iuda fraților lui în legătură cu

Iosif, și ce decizie au luat cu privire la viața lui?

7. Ce s-a întâmplat cu casa lui Potifar, la

câmp și peste tot ce avea el, după ce acesta l-a pus

pe Iosif mai mare peste casa lui?

8. Despre cine se spune că: „… nu s-a mai

gândit la Iosif. L-a uitat.”?

9. Cine și cui a spus: „Mi-aduc aminte astăzi

de greșeala mea… ” ?

10. Ce avea Iosif diferit, iar Faraon a observat

și a zis: „… am putea noi să găsim un om ca

acesta…”?

11. Cine și cui au zis: „... suntem oameni de

treabă ...”?

12. Ce înseamnă numele: Țafnat-Paeneah,

Manase, Efraim și cine a purtat aceste nume?

13. Ce a spus Iosif fraților lui când s-a făcut

cunoscut lor – în legătură cu felul în care ei s-au

comportat cu el în urmă cu aproximativ 22 de ani?

14. Care a fost reacția lui Iacov când a auzit

din gura fiilor lui că Iosif trăiește și chiar el

cârmuiește țara Egiptului?

15. Scrie 5 calități ale lui Iosif și ce ai învățat

tu de la el?


CONCURS BIBLIC: „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „VIAȚA LUI IOSIF”

„... patriarhii, care pizmuiau pe Iosif, l-au vândut, ca să fie dus în Egipt. Dar Dumnezeu a fost cu El.”

Faptele Apostolilor 7:9

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit din Geneza cap. 30, 37, 39 - 50 şi povestirea de la „Rubrica copiilor: IOSIF– și-a iertat frații care i-au făcut mult rău. ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.09.2018!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.


Premianţii lunii iulie:

Calancea Mutescu Ilenuța – Vicovu-de-Jos; Bucoș Simeon – Fundata; Lăpugean Maria - Adriana – Lăpugiu de Jos; Gheorghe Rut – București; Gheorghe Andreea – București; Brăgărea Irina – Bughea de Jos; Brăgărea Ana – Bughea de Jos; Goleșie Alexandru-Claudiu – Dobra; Cioină Emanuela – Salcea; Morar Daniela – Lugoj;

Vă rugăm confirmați primirea premiilor sau anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim!

Tel: 0756 46 56 73 sau mail.

ANUNȚ

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2018 se mai pot face la următoarele preţuri: 32 RON pentru 1 abonament în România. 30 EURO pentru 1 abonament în Europa. 32 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625 0722.558243 Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan OP. 1 CP. 13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată

țara, s-a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între

frați, să fie în grija mai multor frați din diferite zone ale țării.

Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca

Transilvania. Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei –

Prahova, tel.: 0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Acest cont este extrem de trebuincios având în vedere că unii frați din unele biserici slujite au

potențial financiar, alții nu-l au deloc sau aproape deloc, iar „ABC” nu folosește procedura de cotizație pe

membru, lucrarea ei nu se desfășoară cu bani ceruți sau pretinși, ci cu bani dăruiți din inimă sau ai celor ce

cheltuiesc din al lor când slujesc frățietății în Numele Domnului.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

SLUJITORI ?

OSTAȘI SAU DEZERTORI

REFLECTII LA SCRIPTURILE V.T.

CINE MAI ESTE LA ADUNARE ?

MIȘCAREA CHARISMATICĂ

IOSIF - RUBRICA COPIILOR

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

LILIACUL A ÎNFLORIT ...

DESPRE FUGA A DOUĂ FAMILII AFGANE

CONCURS BIBLIC - VIATA LUI IOSIF

ISSN 2601 - 0526

slujitori - luminavechilorcarari.roluminavechilorcarari.ro/iulie2018.pdf · cartea faptele...

Documents