METEOROLOGIE SI HIDROLOGIE MARINA

PARTEA A II-A : OCEANOGRAFIE

NOTE DE CURS

LECTOR UNIV.DR.

ALINA BOŞTINĂ

Noţiuni generale introductive în Oceanografie

Oceanografia reprezintă partea hidrologiei care se ocupă cu studiul reliefului şi

structurii fundului oceanelor şi mărilor şi cu studierea fenomenelor fizice şi chimice care

se desfăşoară aici. Această ştiinţă este cunoscută şi sub denumirea de ”hidrologia mărilor

şi oceanelor”. Ca subramuri sunt cunoscute: oceanografia fizică, oceanografia chimică şi

ocenografia biologică.

Pământul este considerat a fi planeta de apă. Studiile au arătat că în urmă cu

aproape 4 miliarde de ani apa care se afla în interiorul rocilor a început să se acumuleze

la suprafaţa Pământului datorită erupţiilor vulcanice. Cercetarea Oceanului Planetar se

bazează pe aparatura clasică şi în aceeaşi măsură pe metode moderne folosite pentru

datarea rocilor, metode de seismicitate şi gravimetrie.

Din totalul de 510 milioane km2 cât deţine suprafaţa Globului Pământesc,

Oceanului Planetar îi revin 361,9 milioane km2

ceea ce reprezintă un procent de 70,8%.

Distribuţia suprafeţelor de apă este inegală pe cele două emisfere. În emisfera

nordică, considerată a fi „emisfera continentală”dat fiind faptul ca aici se gasesc

majoritatea suprafeţelor continentale (Asia, Europa, America de Nord, Africa de Nord),

oceanul are o pondere de 60,7%. Emisfera sudică este considerată a fi „emisfera

oceanică”, apele oceanice deţinând o pondere de 81%.

Actuala repartiţie a uscatului şi oceanelor diferă mult faţă de situaţia erele

geologice îndepărtate. În Paleozoic exista un singur continent care treptat s-a fragmentat

până la ajungerea la situaţia de azi. În anul 1915 Wegener a formulat o teorie (Deriva

continentelor) in care, cu ajutorul unor relaţii matematice, argumenta faptul că actualele

continente sunt dispuse în cele 5 colţuri ale unui tetraedru a cărui axă sudică se găseşte în

Antarctica iar oceanele sunt dispuse în planurile respectivului tetraedru. Conform acestei

ipoteze, fiecărei suprafeţe continentale îi corespunde în partea opusă a Globului un ocean.

Asupra genezei Oceanului Planetar s-au mai emis şi alte teorii: Teoria expansiunii

fundului oceanic(1952) şi Teoria placilor tectonice.

Viaţa întreagii omeniri este marcată de existenţa oceanului. Acesta reprezintă

sursă de materii prime şi energie , sursă de hrană şi recreere , element de echilibru natural

al Pământului. De asemenea influenţează clima Globului, în mod special a uscatului

adiacent. Conform statisticilor, la ora actuală peste 3,5 miliarde de oameni depind de

ocean pentru sursele primare de hrană şi se estimează că în următorii 20 de ani acest

număr s-ar putea dubla.

Chiar dacă este împărţit în patru părţi: Oceanul Atlantic, Ocenul Indian , Oceanul

Pacific şi Oceanul Îngheţat- Oceanul Planetar constituie un tot unitar, interconectat.

Delimitarea între bazinele oceanelor componente acolo unde lipsesc suprafeţele de uscat

se face convenţional utilizând linii nord-sud. Prin urmare, Pacificul se delimitează de

Oceanul Indian de la 150º longitudine E de la Indonezia şi Australia până la Antarctica.

Insulele din Indonezia la nord de Australia se constituie în graniţă naturală între cele două

oceane . Strâmtoarea Bering face separaţia între Oceanul Pacific şi Oceanul Îngheţat . O

linie între extremitatea sudică a Americii de Sud (Capul Horn) şi Antarctica pe

longitudinea de 60 º W separă Pacificul de Atlantic.

Adâncimea medie a oceanelor atinge 3740 m, o valoare net superioară aceleia a

uscatului care este de aproximativ 840 m. Adâncimea maximă este de peste 11 000 metri

şi ea se înregistrează în Groapa Marianelor.

Continentele sunt alcătuite din roci granitice bogate în siliciu şi aluminiu, cu

densităţi de circa 2,8 g/cm3 iar bazinele oceanice din roci bazaltice bogate în fier şi

magneziu , cu densităţi de circa 3,0 g/cm3

.

Repartiţia ponderii claselor de adâncime la nivelul suprafeţei Oceanului Planetar

se prezintă astfel:

- adâncimile între 0 şi 3000 metri reprezintă 22,9% (din suprafaţa Oceanului

Planetar)

- adâncimile între 3000 şi 6000 m reprezintă 75,9%

- adâncimile peste 6000 metri reprezintă 1,2%.

Rocile de pe fundul oceanului se comportă ca un martor al schimbărilor care au

avut loc în decursul timpului în câmpul magnetic al Pământului. În mod asemănător, şi

rocile vulcanice formate pe uscat contribuie la reconstituirea modului de formare şi

evoluţie a bazinelor oceanice şi a dinamicii plăcilor tectonice. Studiile petrografice au pus

în evidenţă faptul că Atlanticul de Nord s-a format cu circa 20 de milioane de ani înaintea

Atlanticului de Sud ( vârsta celor mai vechi roci din Atlanticul de Nord este de 160

milioane de ani în timp ce a celor din Atlanticul de Sud este de 140 milioane de ani).

Fundul oceanului în imediata apropiere a zonei rifturilor este mai înălţat faţă de

zonele din jur , scoarţa fiind mai puţin densă. Pe măsură ce distanţa faţă de rift creşte,

scoarţa se întăreşte, devine mai densă şi apoi se afundă. Cu cât scoarţa este mai veche, cu

atât este mai adânc fundul oceanului în zona respectivă. Cea mai veche scoarţă oceanică

se găseşte în partea de vest a Pacificului de Nord.

Elementele reliefului oceanic

Zona litorală reprezintă zona de contact dintre uscat şi apă. Ocupă 0,4% din

Oceanul Planetar şi este zona cea mai supusă modificărilor datorită mareeelor, valurilor,

curenţilor şi depunerilor de aluviuni.( 60% din linia de coastă a Pacificului şi 35 % din

linia de coastă a Oceanului Atlantic se retrag cu o rată de 1 m/an).

Platforma continentală (şelful maritim) este zona cuprinsă până la nivelul

izobatei de 200 metri.Aceasta reprezintă cam 8 procente Oceanul Planetar. Este o zonă

puţin înclinată şi relativ netedă, cu o lăţime medie de 68 km. Poate atinge lăţimi maxime

de până la 1500 km în unele zone cu ţărmuri joase. Este acoperită cu sedimente de

origine continentală, neconsolidate, aduse de râri şi transportate de curenţii marini.

Aceste sedimente sunt fie pietrişuri, nisipuri, argile, fie cochilii de animale, recifi dar şi

alge şi animale marine moarte.

Povârnişul sau taluzul continental (15%) se dezvoltă la limita exterioară a

platformei continentale. Cele mai numeroase resurse se găsesc în această zonă.

Zona are o înclinare mare, de circa 25 º şi coboară de la nivelul izobatei de 200 m

până la adâncimi mari de 3500-3700 m. Lăţimea ei variază între 15 şi 300 de kilometri.

Povârnişul este crestat de canioane submarine.

Zona batială ocupă 76,6%, corespunzănd adâncimilor de la peste 3700 m până

la 6000 m şi peste această valoare. Panta zonei batiale este extrem de redusă ( sub 1º) şi la

fel şi sedimentarea. Cu toate acestea, zona batială prezintă un relief foarte variat şi

complex reprezentat prin: gropi abisale, munţi vulcanici, platouri submarine , dorsale

oceanice.

Din totalul ocupat, doar 1,2% sunt adâncimi de peste 6000 m – aşa numitele

gropi abisale. Aceste fose sunt de fapt depresiuni alungite şi înguste, adânci peste

6000 m. Ele sunt considerate a fi zonele cele mai active din punct de vedere seismic şi

vulcanic. Majoritatea lor au o poziţie periferică în cadrul bazinelor oceanice iar unele se

continua şi pe uscat sub forma unor depresiuni înguste aşa cum este de exemplu Groapa

Californiei.

Cele mai numeroase gropi abisale se găsesc în Oceanul Pacific, în zona cunoscută

sub numele de „Cercul de foc al Pacificului”. Reprezentative sunt: Gropa Marianelor- cea

mai mare adâncime a Oceanului Planetar, Groapa Aleutinelor –cu o lungime de 3000 km

şi Groapa Kurilelor –cu lăţimea de 350 km şi adăncimi de peste 8000 m.

Munţii vulcanici submarini păstrează aspectul de con specific originii lor.

Uneori aceştia pot ajunge până aproape de suprafaţa apei iar în unele cazuri formează

insule vulacanice (Hawai: Mauna Lowa şi Mawna Kea). În cazul în care aceşti munţi

vulcanici sunt erodaţi de valuri şi curenţi iau o formă aprope plată. Uneori pe marginea

lor se fixează corali rezultând guyoturi (în centrul Pacificului se găsesc circa 1400

guyoturi) care dau ulterior naştere insulelor sub formă de atol.

Dorsalele submarine sunt de fapt un mare lanţ de munţi submarini, a cărui

lungime totală depăşeşte 80 000 km. Înălţimea acestor munţi este variabilă.

În Oceanul Atlantic se găseşte dorsala medio-atlantică, ale cărei dimensiuni şi

relief o fac să fie asemănătoare lanţului munţilor Stâncoşi. Ea se desfăşoară de la sudul

Islandei şi până la nivelul latitudinii de 43 º S, avănd o poziţie centrală în bazinul oceanic.

Dorsala este în cea mai mare parte submersă, excepţie făcând doar insulele Flores şi

Corvo din arhipelagul Azorelor.

La nivelul Oceanului Pacific dorsalele au o poziţie periferică în cadrul bazinului

oceanic. În Oceanul Indian dorsala are forma literei „y”răsturnat.

Unele dorsale prezintăun şanţ de-a lungul crestei, numită „vale de rift”, o zonă

extrem de activă din punct de vedere al activităţii vulcanice şi seismice. De aici ies lave

iar deasupra lor există sedimente foarte noi. Fenomenul reprezintă un argument în

favoarea teoriei expansiunii scoarţei.

Pragul submarin reprezintă o zonă înaltă care desparte două depresiuni cu o

suprafaţă relativ plată.

Depresiunile submarine sau câmpiile abisale sunt zone adânci, întinse, netede,

cu adâncimi de la 4000 la 6000 m.

OCEANELE ŞI MĂRILE

Întinderile de apă oceanice se împart în douămari categorii: oceane şi mări.

Oceanele sunt definite ca suprafeţe foarte mari de apă, cu circulaţie largă,

mărginite de mai multe continente.

Mările sunt întinderi relativ reduse de apă, având sau nu comunicare directă cu

oceanul şi sunt mărginite de unul sau mai multe continente. La rândul lor, mările se

împart în mai multe categorii:

- Mări de coastă sau mări litorale( Marea Chinei, Marea Arabiei)

- Mări mediterane, situate între două sau mai multe continente ( Marea

Mediterană, Marea Roşie, Marea Caraibelor)

- Mări interioare ( Marea Baltică, Marea Neagră)

- Mări inchise ( Marea Caspică).

Deşi clasificarea se face oarecum arbitrar, marea se caracterizează printr-o

circulaţie limitată cu apele oceanului dar cu asemănări de temperatură şi salinitate cu

apele acestuia ( temperatura medie a apelor mării este totuşi mai ridicată).

Fluctuaţiile de temperatură sunt mai mari în mări decât în apele oceanice aflate la

aceeşi latitudine.De aceea mediteranele se caracterizează prin prezenţa unor perechi de

curenţi ,de sens opus, dinspre mare spre ocean şi invers.

În raport de temperatura medie se disting:

- mări polare- cu temperatura medie anuală sub 5 º C;

- mări subpolare – cu temperatura medie anuală sub 10º C;

- mări temperate care pot fi reci ( 8-15º C) şi calde (15-23ºC)

- mări tropicale – cu temperatura medie anuală peste 23 º C.

Oceanul Atlantic

Are o suprafaţă totală de 93,4 milioane km2

şi este cuprins între Europa, Africa,

America de Sud şi America de Nord. Limitele cu celelalte oceane sunt convenţionale:

- cu Oceanul Indian: de-a lungul meridianului de 20 º (Capul Acelor)

- cu Oceanul Pacific : strâmtoarea Drake (America de Sud)

- cu Oceanul Arctic: de-a lungul unei linii care trece prin Insulele Stadt,

Insulele Faroe, Islanda şi localitatea Angmasalik ( SE-ul Groenlandei).

Are forma literei S. În mijlocul oceanului se găseşte dorsala medio-atlantică, care

prezintă falii şi fracturi transversale.

În partea de nord a dorsalei, cuprinsă între sudul Islandei şi latitudinea de 55º N ,

adâncimea apei deasupra ei este de până la 1000 m . Aspectul acestei porţiuni este plat la

extremitatea nordică şi crestat la sud. În partea NE-ică se găseşte Platoul Telegrafului

(submarin).

Partea centrală este cunoscută sub numele de dorsala nord-atlantică şi se întinde

de la latitudinea de 55º N până la ecuator. Adâncimea apei este cuprinsă între 2000 şi

3700 m. În regiunea ecuatorului această dorsală este întretăiată de groapa abisală

Romanche (7369 m)

Dorsala sud-atlantică se întinde de la ecuator până la 43/55 º S. Adâncimea apei

deasupra dorsalei scade spre sud şi se formează fundamentul insulelor Tristan da Cunha

şi Hof. În dreptul Angolei se ramifică o dorsală mai mică, cunoscută ca Dorsala Baleny

(Waldis-Bay). La sud se leagă de dorsala africano-anatrctică, cu insula Bouvet.

În Oceanul Atlantic numărul de gropi abisale este destul de redus. Cea mai mare

adâncime se află în apropierea Antilelor şi este de 9218 m, la N de insula Puerto Rico. O

altă fosă este cea de lângă insulele Sandwich de Sud (8258 m).

Acest ocean nu are insule coraligene sau munţi submarini. Cei câţiva munţi

vulcanici au vârfuri tipice de con vulcanic. De asemenea, activitatea vulcanică şi seismică

sunt mult mai reduse comparativ cu alte zone.

Ţărmurile sunt aproape drepte, excepţie făcând extremităţile de nord şi de sud

unde s-au dezvoltat fiorduri.( Norvegia, S Groenlanda, N SUA, America de Sud).

Mările care aparţin de Oceanul Atlantic sunt: Marea Baltică, Marea Nordului,

Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caraibelor. Acestora li se adaugă golfurile

adiacente oceanului: Golful Guineea, Golful Sf. Laurenţiu şi Golful Mexic.

Marea Baltică ( între Suedia, Germania, Polonia, Ţările Baltice, Rusia şi

Finlanda) . Este aşezată pe platforma continentală. Adâncimile sunt sub 200 m. Marea

beneficiază de un bilanţ hidrologic pozitiv. Salinitatea este foarte mică ( sub 4 g %0). În

sezonul rece, marea se acoperă cu gheaţă.

Principalele strâmtori care leagă M. Baltică de M. Nordului sunt Kattegat şi

Skagerak.

Marea Nordului este limitată de Marea Britanie, Belgia, Germania, Olanda,

Danemarca şi Norvegia. Jumătatea sa estică este o zonă adâncă iar jumătatea de V şi

sudul se prezintă ca o platformă largă cu adâncimi sub 100 m . Minumul de adâncime se

înregistrează în SE Angliei în dreptul bancului Dogger – 16 m.

Beneficiază de importante resurse de hidrocarburi.

Este o mare rece, cu foarte multe furtuni şi vizibilitate redusă în sezonul rece.

Salinitatea este mai redusă în jumătatea sudică şi lângă ţărmuri şi ajunge până la

27%0 şi chiar peste în jumătatea nordică unde are deschidere către ocean.

Prin Strâmtoarea Callais( cu lăţime de 33 km ) comunică cu Golful Biscaya (

Gasconiei), cuprins între coastele franceze şi spaniole. Adâncimea maximă este de 5700

m . Este o zonă cu condiţii nefavorabile pentru navigaţie. Bat vânturi dinspre vest. În

situaţii de furtună navele se pun la adăpost în zona capului Finister( sp)

Prin Strâmtoarea Gibraltar comunică cu Marea Mediterană.

Oceanul Indian

Este al treilea ca mărime, având o suprafaţă de 74,9 milioane km2, inclusiv mările

adiacente. Nu are ieşire liberă în nord, acolo unde este limitat de Asia. În vestul bazinului

Oceanului indian se găseşte Africa iar în est- Australia.

Este despărţit de Oceanul Atlantic prin limita din lungul meridianului de 20º

longitudine E. Legătura cu Oceanul Pacific se face pe aliniamentul ce uneşte vestul

peninsulei Malacca, sudul insulelor Djawa, Sumatera şi Sulawesi, vestul Australiei şi

vestul Tasmaniei.

În mijlocul Oceanului Indian, începând de la extremitatea sudică a Hindustanului

şi până la latitudinea sudică de 40º se întinde un lanţ muntos submarin, cunoscut sub

numele de dorsala Central Indiană.La capătul ei sudic există insulele Noul Amsterdam si

St. Paul. Din dorsala Central-Indiană, în regiunea arhipelagului Chagos (brit.) spre capul

Guardafui, se desparte o ramură numită lanţul Arabo-Indian. De la latitudinea de 48º S se

îndreaptă către Antarctida dorsala submarină Kerguelen-Haussberg sau dorsala Vest-

Indiană. În exteriorul acestor dorsale există depresiuni mari şi adânci.

În afara dorsalei mai există şi munţi vulcanici submarini. Aceştia apar deasupra

nivelului apei oceanice sub forma unor insule : Andaman şi Nicobar din vestul Indiei.

De asemenea există foarte multe insule coraligene. Oceanul Indian are apele cele

mai calde dintre oceanele Globului.

Principalele insule din Oceanul Indian sunt : Ceylon( de origine continentală),

Socotra, Seychelles, Amirante, Aldabra, Providence, Mascarene, Reunion, Mauritius,

Crozet, Cocos şi Christmas.

Adâncimea medie a Oceanului Indian este de 3897 m iar adâncimea maximă

înregistrată este de 7450 m (în apropierea insulei Jawa).

Oceanul Indian reprezintă o arie recunoscută de acţiune a musonilor. Curenţii

marini îşi schimbă direcţia în funcţie de schimbarea direcţiei musonilor. În general, la

schimbarea direcţiei acestora se formează ciclonii tropicali.

Mările care aparţin Oceanului Indian sunt Marea Roşie şi Marea Arabiei.

Marea Roşie realizează legătura cu Marea Mediterană prin intermediul Canalului Suez şi

cu Golful Aden şi Marea Arabiei prin strâmtoarea Baab-el-Mandeb. Este o mare adâncă,

are o salinitate ridicată (39-40%0 ) şi numeroase formaţiuni coraligene. Specifică este

prezenţa fenomenului de refracţie.

Marea Arabiei are o salinitate crescută (43%0 ) datorită evaporării foarte puternice.

Comunică cu Golful Persic prin strâmtoarea Ormuz, zonă în care adâncimile sunt de 60-

70 m. Zona este recunoscută mai ales datorită importantelor cantităţi de petrol existente

în zăcăminte submarine.

În estul Indiei se găseşte Golful Bengal. Acesta prezintă o platformă extinsă în

nord iar în sud adâncimile ajung până la aproximativ 5000 metri.

Oceanul Pacific

Se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 180 milioane km2,valoare comparabilă

cu suma suprafeţelor celorlalte trei oceane.

Este cuprins între Asia, Australia, America de Sud şi America de Nord.

Comunicarea cu Oceanul Îngheţat se face prin strâmtoarea Bering. Limita vestică a

Pacificului este de-a lungul litoralului asiatic, începând de la insula Sahalin şi continuând

prin sudul peninsulei Malacca, nordul Indoneziei (arhipelagul Sondelor) şi nordul

Australiei până la capul York apoi spre S prin estul Australiei şi insulei Tasmania şi în

lungul meridianului de 147 º către Antarctica. Aici limita este constituită de aliniamentul

mărilor Ross, Amundsen şi Bellinghausen până la 62º V ( Ţara Graham) după care în est

limita porneşte de la insula Desolacion, longitudinea de 67º 20’ , de la Capul Horn până

în Alaska.

Extremitatea estică a bazinului Pacificului este marcată de prezenţa unui lanţ

muntos înalt, cu o lungime de circa 18 000 km, care se desfăşoară paralel cu coasta de-a

lungul celor două Americi. Înălţimile coboară către platforma continentală, care lipseşte

în unele zone, făcându-se direct trecerea la povârniş, ce coboară până la adâncimi de

3 000 m. În dreptul coastei peruviene aceste adâncimi ajung până la 5 500 m. Pe această

pantă se acumulează sedimente din ce în ce mai fine pe măsură ce adâncimea creşte.

Acestora li se mai adaugă mâl format prin acumularea planctonului mort şi praf cosmic

(rezultat din distrugerea meteoriţilor).

La adâncimea medie de peste 4 000 m fundul Oceanului Pacific devine plat şi în

proporţie de aproximativ 60 % constituie un aşa-zis platou oceanic foarte accidentat şi cu

o fragmentare complexă.

Mâlul galben, argila roşie şi carbonaţii existenţi sub formă de sedimente pe fundul

bazinului oceanic prezintă noduli metalici manganoşi şi feroşi sub formă de concreţiuni.

În zona situată la est de arhipelagul Hawaii aceste concreţiuni sunt foarte frecvente (peste

40%). Asupra provenienţei lor s-au emis mai multe ipoteze.

Pe fundul oceanului, fără a fi acoperiţi de pătura sedimentară, se găsesc numeroşi

dinţi de rechini, de vârste foarte diferite, cu o densitate de peste 1 000 elemente / m2.

Spre deosebire de Atlantic şi Indian, Oceanul Pacific nu are dorsală centrală.

Există o dorsală sud-pacifică ce o ia apoi spre nord în lungul Americilor sub denumirea

de dorsala est –pacifică. Dorsalele pacifice nu au vale de rift.

In Oceanul Pacific există numeroase înălţimi vulcanice ce apar « la zi » sub formă

de insule. Unele dintre ele sunt acoperite cu corali.

Ţărmul asiatic este mai puţin înalt iar platoul submarin se desfăşoară sub forma

unei fâşii late. Pe platou există munţi cufundaţi sub apele oceanului care ies la suprafaţă

sub formă de insule. Insulele sunt însoţite de depresiuni foarte adânci Din această cauză

mările interioare sunt de mică profunzime, ele fiind de fapt vechi platforme continentale

unde adâncimea apei este sub 200 m.

În Pacificul central ( în special în zona dintre insulele Hawaii şi Mariane) apar

forme de relief de origine puţin cunoscută : sute de munţi cu culmi plate care se înalţă

până la circa 900 m sub nivelul apei, acoperiţi cu resturi fosile marine şi schelete de

corali.

În Indonezia, formaţiunile coraligene s-au întâlnit la 1 500 m deasupra mării pe

versanţii munţilor vulcanici submarini. Fenomenul este explicat prin ridicarea fundului

oceanic.

Oceanul Pacific este foarte bogat în gropi abisale. Acestea îl înconjoară sub forma

unei potcoave gigantice pe laturile de est, nord şi vest.

Depresiunile oceanice ( fosele) au fundul neted şi foarte îngust, acoperit cu un mâl

argilos. Ele sunt legate de sistemele vulcanice submarine.

Depresiunea Aleutinelor este cea mai lungă fosă a Pacificului. Ea mărgineşte la

sud lanţul insulelor cu acelaşi nume, întinzându-se din sudul insulelor Komandor şi până

în Alaska pe o lungime de peste 3 000 km. Adâncimea maximă este de 7 678 m ( Attu)

Depresiunea Kurilelor se desfăşoară la est de insulele Kurile până în Kamceatka.

Este considerată a fi cea mai largă fosă (250 km). Adancimile ei variază intre 10 377 m şi

6 000 m.

Depresiunea Japoniei are o lungime de 1 200 km, între fosele Marianelor şi

Kurilelor. Este situată în nordul şi estul arhipelagului nipon, ajungănd până la insula

Honshu. Adâncimea maximă este de 10 375 m – în dreptul insulei Vulcano.

Depresiunea Ryu Kyu, la est de insula cu acelaşi nume are adancimea maximă de

peste 7 400 m.

Depresiunea Marianelor este cunoscută ca fiind cea mai mare adâncime de pe

Glob : 11 521 m/ 11 034 m. Ea se prezintă sub forma unui arc de cerc, cu o lungime de

1800 km.

Alte depresiuni importante în partea de vest a Pacificului de Nord sunt : filipinelor

( peste 10 000 m), Palau ( până la 8 137 m), Sulawesi ( cu o formă circulară şi adâncie

maximă de 8 547 m), Banda şi Solomon ( 9 142 m, recunoscută printr-o activitate

vulcanică şi seismică intensă).

În Pacificul de Sud principalele fose de pe latura vestică a bazinului oceanic

sunt : fosa Noilor Hebride ( în vestul insulelor, între Noua Caledonie şi Noile Hebride),

Tonga ( cu o intensă activitate vulcanică şi adâncimi de peste 10 800 m. Aici se găsesc

vulcanii Tofua şi Falcon) ; Kermandec ( la NE de noua Zeelandă, cu adâncimi de peste

10 000 m şi activitate intensă vulcanică şi seismică), Byrd ( cea mai sudică, 8582 m) şi

Antipodis ( 400 km lungime şi peste 6000 m adâncime).

Pe latura estică a bazinului Pacificului există câteva depresiuni mai

reprezentative.

Depresiunea Guatemalei se întinde pe o lungime de 2 500 km între Mexic şi Costa

Rica şi are adâncimi de peste 6 000 m.

Depresiunea Peru şi depresiunea Atacama se găsesc în apropierea coastelor

peruviene. Prima are adâncimi de peste 6 200 m iar cea de-a doua înregistrează 7 819 m

la SV de Antofagasta şi are o lungime de 2 800 km.

Insulele din partea centrală a Pacificului sunt grupate în trei zone : Melanezia,

Micronezia şi Polinezia.

Mările aferente Oceanului Pacific

În partea de vest a bazinului Pacificului sunt situate mările Bering, Ohotsk,

Japoniei, Galbenă, Chinei de Est şi Chinei de Sud, mările arhipelagului malayez, Arafura,

iar în estul Australiei Marea Coralilor şi Marea Tasman. Pe ţărmul estic al Pacificului se

găsesc două golfuri mari : Californiei şi Alaska ( cu adâncimi mici şi liber de gheţuri).

Cea mai nordică este marea Bering. Aceasta este amplasată între Alaska, Rusia şi

insulele Aleutine. Adâncimea maximă este de 4773 m iar suprafaţa de 2 304 000 km2

.

Ţărmurile sunt muntoase în cea mai mare parte şi foarte crestate.

Marea Ohotsk a fost iniţial cunoscută sub numelele de Lam iar apoi de Marea

Kamceatkăi. Se întinde pe o suprafaţă de 1 590 000 km2

între latitudinile de 62º şi 44º.

Iarna este acoperită de gheaţă.

Marea Japoniei este o mare de fractură/prăbuşire, cu adâncimi de 5 700 m. Are

1 000 000 km2

.

Marea Galbenă îşi trage numele de la fluviul Galben, care transportă importante

cantităţi de aluviuni, în special nămoluri galbene. Din această cauză are adâncimi reduse

(40 m). Fluviul Albastru Yangtze o desparte de Marea Chinei de Est. La vărsarea

fluviului în mare la reflux litoralul este plin de moluşte şi crabi.

Ţărmurile chineze de la Marea Chinei de Est sunt înalte, stâncoase iar lângă

litoral se găsesc numeroase insuliţe cu peşteri adânci.

Marea Chinei de Sud are o suprafaţă de 3 447 000 km2

. Coastele ei vestice se

întind de la insula Taiwan până la Singapore, formând două mari golfuri : Tonkin ( în

care se varsă fluviul Roşu-Huang Ha) şi Siam. Deşi în general adâncimile depăşesc rar

200 m,adâncimea maximă înregistrată este de 5 420 m.

Mările arhipelagului Malayez sunt : Djawa, Flores, Banda, Maluku, Sulawesi şi

Sulu.

Marea Arafura se întinde de la strâmtoarea York până la Timor şi are peste

1 000 000 km2.

Marea Coralilor (4 791 000 km2) şi marea Tasman (peste 4 800 000 km

2) au

suprafeţe foarte întinse şi se remarcă prin marea bogăţie şi diversitatea a florei şi faunei.

Oceanul Îngheţat (Arctic)

Se găseşte la nord de Europa , Asia şi America de Nord şi are o suprafaţă de 13

milioane km2.

Graniţa cu Oceanul Pacific este reprezentată de strâmtoarea Bering iar cea cu

Oceanul Atlantic de aliniamentul insula Stadt ( Norvegia), Faroe, Islanda, Angmasalik

( Groenlanda) şi strâmtoarea Baffin.

Trei sferturi din an este acoperit cu gheaţă. În bazinul Oceanului Îngheţat a fost

descoperită dorsala muntoasă Lomonosov iar între Canada şi Siberia există o creastă

submarină (α). De asemenea, există mai multe depresiuni submarine: Depresiunea

Canadiană, Depresiunea Macarov , Depresiunea Nansen.

Mările aferente Oceanului Îngheţat

Marea Groenlandei – este situată la este de insula cu acelaşi nume. Este acoperită

cu gheaţă aproape tot anul.

Marea Norvegiei se află între Islanda şi vestul Norvegiei. Este liberă de gheţă tot

timpul anului datorită unei ramuri a Curentului cald Nord-Atlantic.

Marea Barents are adâncimi cuprinse între 200 şi 250 m şi este liberă de gheţă în

timpul verii.

Marea Albă se prezintă sub forma unui golf amplasat între nordul Peninsulei

Scandinavice şi teritoriului rusesc. Este cunoscută şi sub denumirea de „Mediterana

ţinuturilor polare”. Adâncimea variază în jurul la 400 m. Principalul port este Murmansk.

Alte mări: Marea Kara ( cca. 60 m adâncime), Marea Lactev, Marea Siberiei

Orientale , Marea Ciukotsk. În nordul Americii de Nord se găsesc mările Beaufort şi

Baffin iar în nordul Groenlandei Marea Lincoln ( o mare de platformă).

STATICA APELOR MARINE

Proprietăţi fizice şi chimice ale apelor marine

Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor marine diferă în funcţie de zone după

poziţia geografică, factorii meteorologici şi adâncimea apei. Ele influenţează activitatea

de navigaţie.

Temperatura apei

Apa mărilor şi oceanelor se încălzeşte sub acţiunea radiaţiei solare şi cosmice,

căldurii scoarţei terestre dar şi datorită vulcanismului submarin, energiei cinetice a apei

(exprimată prin valuri, maree şi curenţi) şi proceselor chimice exoterme.

Răcirea apei se realizează prin cedarea căldurii în atmosferă prin radiaţie şi prin

evaporaţia de suprafaţă.

Apa are o căldură specifică destul de mare ( 0.95 cal/Kg grad) şi o capacitate mare

de absorbţie a căldurii. De aceea apele oceanice joacă rolul unui regulator termic asupra

climatului uscatului din vecinătate; apa înmagazinând greu căldura dar şi cedând-o apoi

lent.

Până la adâncimea de 1 m este absorbită 80 % din cantitatea de radiaţie solară

primită. Curenţii maritimi au un rol important în stabilirea regimului termic al apelor: cei

orizontali au rol de transport iar cei verticali de omogenizare. Vânturile îşi aduc aportul la

bilanţul caloric al apelor grabind procesul de evaporare.

Variaţia temperaturii la suprafaţa mărilor şi oceanelor

Temperatura apelor Oceanului Planetar variază între -2 ºC şi +32 ºC, uneori chiar

+36ºC (datorită unor condiţii locale de izolare sau de apropiere de zone aride).

Temperatura medie variază de la 27 ºC la Ecuator, 10.5 ºC la latitudini medii şi

până la -1.7 ºC la latitudini polare. În emisfera nordică temperaturile sunt ceva mai mari

decât cele din emisfera sudică. Acest fapt se datoreşte deschiderii largi a oceanului sudic

către polul austral. Se poate vorbi despre existenţa unui ecuator termic al apelor oceanice

situat la nordul ecuatorului geografic. La anumite latitudini se întâlnesc anomalii

deosebite datorate curenţilor. Spre exemplu, la aceeaşi latitudine, coastele nord americane

aflate în calea acţiunii curentului rece al Labradorului au ape mai reci decât cele europene

care sunt scăldate de curentul cald al Golfului.

Prezenţa curenţilor modifică alura izotermelor în sensul deplasărilor în direcţia

curgerii acestora.

În evoluţia diurnă a temperaturilor apei se remarcă existenţa unei maxime situate

în intervalul orar 14-16 şi a unei minime între 04-08.

Anual se înregistrează o maximă de temperatură la sfârşitul toamnei şi o minimă

la începutul primăverii.

Amplitudinile termice anuale sunt maxime la latitudinea de 40º N şi în general

sunt legate de prezenţa bazinelor temperate închise. Valoarea amplitudinii este de 10 º.

Variaţia pe verticală a temperaturii apelor oceanice

Transmiterea căldurii de la suprafaţă spre adâncimile oceanelor se realizează prin

convecţie, adică deplasare pe verticală determinată de faptul că stratele superioare devin

mai dense decât cele inferioare.

În zonele temperate şi tropicale are loc o scădere continuă a temperaturii apei

odată cu creşterea adâncimii. Ritmul scăderii temperaturii diferă în funcţie de intervalele

de adâncime. La început scăderea este mai pronunţată iar după 500 m devine din ce în ce

mai lentă, aproape dispărând variaţiile termice pe verticală. În mările polare,

temperaturile sunt scazute la suprafaţă, apoi urmează un strat în care acestea cresc iar de

la aproximativ 500 m ele işi continuă răcirea.

În stratul de până la 200 m adâncime se resimt chiar şi influenţele diurne asupra

temperaturii.

Circulaţia pe verticală are un rol important în repartiţia temperaturilor de la

suprafaţă până în adâncime.În timpul zilei, datorită evaporaţiei, densitatea apei creşte.

Stratul de la suprafaţă, devenit mai greu, va coborâ în adâncime fiind înlocuit de ape cu

densitate mai mică din stratele subiacente.

Există mai multe tipuri de variaţie a temperaturii cu adâncimea, specifice pentru

diverse zone.

Stratificarea termică directă

Acestui tip de stratificare îi corespunde o scădere a temperaturii cu adâncimea.

Este specifică zonelor cu latitudini mici. Se remarcă existenţa a trei straturi. Primul strat

este omogen şi este cuprins între suprafaţa apei şi adâncimea de 500 m. Cel de-al doilea

strat, situat între 500 şi 1 500 m este cunoscut sub denumirea de termoclină sau strat de

salt termic. În cadrul lui are loc scăderea temperaturii. Al treilea strat este numit stratul

inferior rece.

Stratificarea mixtă

Aceasta se întâlneşte la latitudini medii, în situaţiile în care într-o perioadă

stratificarea este directă iar în alta stratificarea este inversă.

La latitudini polare se observă existenţa

unei stratificări mixte, oscilând în jurul valorii de 0 ºC, cu schimbări pe sezoane.

Dihotermia este specifică zonei antarctice. (vezi figura ).

¤Tipul euxinic de variaţie : toate variaţiile se produc până la adâncimea de 175-180 m.

Salinitatea apei de mare

Salinitatea (S) reprezintă conţinutul de săruri din apa de mare în disoluţie,

combinaţie sau suspensie. Apa mării este o soluţie foarte diluată de substanţe minerale

solide, diferite gaze şi o oarecare cantitate de materii organice.

Salinitatea este influenţată de aportul de ape dulci, de evaporarea de la suprafaţa

mării, de cantitatea de precipitaţii căzute, de formarea şi topirea gheţurilor, de vânturi,

curenţi şi acţiunea organismelor marine.

Cantitatea de săruri din apele marine este exprimată în g/l sau în promile (%0)-

fracţiuni la o mie de părţi de apă de mare.

Salinitatea medie a Oceanului Planetar este de 34,4 %0 . ( În total în apele oceanice

sunt dizolvate 5 x 1016

tone de substanţe solide. Dacă s-ar acumula uniform într-un strat

la suprafaţa Pământului, acesta ar avea o grosime de 45 m iar dacă stratul ar acoperi

uniform doar uscatul, atuci ar avea o grosime de 153 m).

Cea mai mare pondere o deţin clorurile. Elementul chimic clor constituie 55% ca

greutate din totalul sărurilor dizolvate în apa de mare. Indiferent de valoare salinităţii

apei ionii de Cl-

rămân în acelaşi procentaj. Urmează apoi ionii de sodiu (Na+) în

proporţie de 30,6% şi magneziu (Mg2+

) 3,7%. Datorită prezenţa acestor trei tipuri de ioni,

apa are un gust sărat-amar. În afară de cloruri în apa de mare mai întâlnim sulfaţi,

carbonaţi şi bicarbonaţi.

Concentraţia sărurilor în apele din straturile superioare ale oceanelor variază mult

sub influenţa directă a factorilor modificatori (mai ales a a evaporării). De la adâncimi

peste 1000 m salinitatea se menţine aproximativ constantă.

Evaporarea este principala cauză a creşterii salinităţii. Ea este mai intensă când

viteza vântului este mai mare şi presiunea mai scăzută, situaţie care corespunde unor

valori mari de temperatură, unei umezeli şi unei nebulozităţi scăzute.

Salinitatea apei poate să crească şi în cazul când volumul ei scade datorită răcirii

până se formează gheaţa; când apare gheaţa, salinitatea poate creşte datorită separării

sărurilor din gheaţă. (Kalesnik)

Salinitatea variază în funcţie de latitudine. În zona ecuatorială valorile ei oscilează

între 34,5 şi 35,5 %0. În zona tropicală întâlnim salinităţi de 36-37 %0.Valorile sunt mai

mici în zona temperată şi rece unde ajung până la maxim 32 %0.

În unele zone variaţia salinităţii este perturbată de curenţii maritimi. Spre

exemplu, în Oceanul Atlantic acţiune a curentului Golfului face ca valorile salinităţii să

depăşească 35 %0 (35,4). În Oceanul Indian valorile ajung la 35 %0 , în Oceanul Pacific

34,8%0 iar în Oceanul Îngheţat la 32 %0 .

Salinitatea mărilor variază în funcţie de legătura cu oceanul şi condişiile

meteorologice şi hidrologice locale.

Din punct de vedere al salinităţii mările se împart în două categorii, ţinând cont de

faptul că la o salinitate de 24,7%0 temperatura de îngheţ a apei şi temperatura la care se

atinge densitatea maximă a apei este la -1,332 ºC:

Mări salmastre: au salinitatea sub 24,7 %0 În această categorie se încadrează:

Marea Baltică( 4-5 %0), Golful Hudson (20 %0), Golful Botnic şi Finic (2-3%0),

Marea Neagră (18-22%0 )

Mări sărate au salinitatea peste 24,7 %0. Din această categorie fac parte Marea

Mediterană (37-39%0), Marea Roşie (40%0), Golful Persic (42%0)

Liniile care unesc punctele cu aceeaşi salinitate poartă numele de izohaline.

Salinitatea joacă un rol important în distribuţia curenţilor şi temperaturii cu

adâncimea şi are rol important în dezvoltarea vieţii umane.

În funcţie de gradienţii termosalini, cantitatea de oxigen dizolvat şi transportul

apeise individualizează mase de apă de anumite proprietăţi şi origini.

Gradientul termosalin reprezintă raportul dintre diferenţa de temperatură şi

diferenţa de salinitate pe unitatea de distanţă. În sens orizontal gradienţii au valori foarte

mici iar pe adâncime au valori mari.

În stratul activ (cvasiomogen + termoclina) gradienţii de temperatură au valori de

5-10º/ 10m iar gradienţii de salinitate au valori între 6-8 %0 /10 m.

Pe baza gradienţilor termosalini pe platforma continentală a Mării Negre au fost

delimitate mai multe tipuri de mase de apă: ape costiere (puţin sărate şi calde), ape

superficiale de larg (mai sărate şi calde), ape de adâncime ( sărate şi reci).

Acolo unde se practică desalinizarea se obţin săruri metalifere de W, Cu, Zn, Au

Densitatea apei de mare

Densitatea reprezintă raportul dintre masa unităţii de volum la temperatura data şi

masa unitaţii de volum la temperatura de 4ºC. Unitatea de măsură este g/cm3.

Densitatea apelor marine variază în funcţie de temperatură, salinitate şi adâncime

(presiunea hidrostatică creşte cu 1 atm la fiecare 10 m). Densitatea creşte cu creşterea

salinităţii şi presiunii şi cu scăderea temperaturii.

Valoarea densităţii în ocean variază între 1.004 şi 1.280 g/cm3. În mări valoarea

minimă poate ajunge până la 1.001 g/cm3

. Densitate unei ape cu salinitatea de 35 %0 are

valoare maximă la tempertaura de 3.5 ºC.

Variaţia densităţii cu latitudinea se prezintă după cum urmează:

- în zona caldă :1.0220 g/cm3

- în apele polare: 1.0275 g/cm3

Liniile care unesc punctele care au aceeeaşi valoare a densităţii se numesc

izopicne.

Valorile cele mai mari ale densităţii se întâlnesc în largul oceanelor şi mărilor iar

cele mai mici în zona ţărmurilor şi în zonele de vărsare a apelor dulci. De exemplu, la

gura de vărsare a Amazonului densitatea este de 1.015 g/cm3 , la vărsarea fluviului Rio

Plata 1,02 g/cm3 iar în golful Bengal la vărsarea Gangelui este de 1.018 g/cm

3. Valori

mici ale densităţii se întâlnesc de asemenea în zona insulelor coraligene din Pacific.

În funcţie de latitudine, densitatea creşte diferit cu adâncimea. În zonele cu

densitate mare la suprafaţă datorită forţei gravitaţionale apa mai densă coboară la

adâncime formându-se un circuit prin înlocuirea apelor dense cu altele mai puţin dense de

la adâncime. Stratul de salt al densităţii se numeşte picnoclină.

Valorile diferite ale densităţii determină variaţii de flotabilitate. De aceea trebuie

făcută corecţia de pescajul prin diferenţa dintre densitatea apei din portul de încărcare şi

densitatea de referinţă, funcţie de care este calculată poziţia mărcii de bord liber.

Valoarea densităţii în portul de încărcare este dată de agentul portuar şi nu reprezintă

valoarea de la suprafaţă ci media.

Transparenţa apei de mare

Este dată de cantitatea de materii minerale (aluviuni) sau organice (resturi de

plante şi animale) aflate în suspensie în apa de mare.

Transparenţa creşte direct proporţional cu salinitatea şi temperatura: cu cât apele

sunt mai sărate şi mai calde, materiile în suspensie se depun mai repede.

În mări şi oceane radiaţia solară poate pătrunde până la 220 m, în rest fiind zonă

de întuneric.

Transparenţa diferă de la o regiune la alta şi de la un anotimp la altul.

Pentru determinarea transparenţei se foloseşte discul Secchi ( diametru de 30 cm, alb,

prins în trei părţi). Determinarea transparenţei se face în bordul umbrit al navei când nava

este în derivă sau oprită. Se urmăreşte cu ajutorul unui binoclu special. Cea mai mare

valoare a transparenţei s-a înregistrat în Marea Sargaselor (66.5 m).

Mediile valorilor de transparenţă în ocenele Globului sunt: Oceanul Atlantic-60

m, Oceanul Pacific -45-49 m, Oceanul Indian- până la 50 m, Oceanul Îngheţat –până la

30 m.

Dintre mări, cele mai mari transparenţe se întâlnesc în Marea Mediterană 60 m şi

în Marea Roşie 50 m. În apropierea ţărmurilor şi în zonele de vărsare a unor râuri sau

fluvii transparenţa poate ajunge la 1-2 m. În Marea Neagră transparenţa este de 25 m în

larg. Valorile minime sunt primăvara în faţa gurilor Dunării (0.4-1 m).

Culoarea apei marine

Teoretic apa este incoloră. Practic, în strat gros, apa are culoare schimbătoare ce

depinde de mai mulţi factori:

- culoarea cerului

- înălţimea Soarelui deasupra orizontului

- depunerile aflate în suspensie

- plancton

- direcţie propagării luminii farurilor

- structura şi adâncimea fundului marin.

În mările tropicale predomină culoarea albastră deoarece apele calde reflectă şi

difuzează culoarea albastră din spectrul solar. Mările polare au în general culoare verde

datorită fitoplanctonului în cantitate mare, favorizat de oxigenarea puternică a apelor. În

curenţii reci, chiar şi la latitudini mici culoarea predominantă este verzuie. Unele mări au

o coloraţie deosebită datorată cantităţilor mai mari de organisme marine şi aluviuni.

Marea Neagră prezintă culorile: gălbui( la vărsarea Dunării), cenuşiu, verde

măsliniu şi albastră.

Determinarea culorii apei se face cu ajutorul Scalei Forel. Aceasta este

reprezentată de 21 de eprubete în care există 21 de soluţii etalon cu culori variind de la

albastru marin până la brun. La prepararea lor s-au utilizat KCrO (brun) şi CuSO4.

Numerelor mici de culoare le corespund transparenţe mari.

Gazele dizolvate (O2 şi CO2)

Prezenţa oxigenului depinde de teperatura şi salinitatea apei; în general la

temperaturi mari există un conţinut redus de oxigen.

Creşterea cantităţii de oxigen este determinată de valui, maree şi curenţi ( prin

acţiune lor de omogenizare) precum şi de plantele marine care eliberează oxigen în urma

procesului de fotosinteză.

Scăderea conţinutului de oxigen este pusă pe seama consumului animalelor

marine prin respiraţie.

În zonele polare cantitatea de oxigen dizolvat este de aproximativ 8 cm3/l iar în

zonele tropicale este de până la 4 cm3/l .

Maximul se înregistrează la suprafaţă unde se atinge saturaţia iar minimul între

400 şi 1 200 m adâncime.

CO2 provine din atmosferă şi din descompunerea plantelor şi animalelor marine.

Apare sub forma unor combinaţii din categoria carbonaţilor şi bicarbonaţilor.

Variaţiile cantităţii de CO2 sunt invers proporţionale cu cele ale oxigenului.

pH-ul este alcalin cu valori între 8 şi 8.3 iar în zonele cu mult dioxid de carbon

scade la 6.5

Gheţurile marine

Ocupă 15% din suprafaţa Oceanului Planetar. Condiţiile de formare a gheţurilor

sunt influenţate de temperatura apei, de salinitate, de prezenţa nucleelor de cristalizare.

La salinitatea de 24.7%0 temperatura de îngheţ a apei este de -1.332 ºC ; valoarea

corespunde temperaturii la care densitatea este maximă.

Deoarece salinitatea Oceanului Arctic/Îngheţat este de 32 %0 , temperatura de

îngheţ a apei variază între -1.7 ºC şi -2 ºC.

Gheţuri marine se formează atât în Oceanul Arctic cât şi la latitudinile mari din

emisfera sudică, acolo unde oceanul este deschis şi supus mareelor iar hula se propagă

uşor.

Gheaţa de mare este poroasă datorită bulelor de aer incluse în masa ei.

Această gheaţă are o elasticitate mai redusă şi se poate fragmenta uşor. Este sărată dar cu

un conţinut de sare mai mic decât al apei din care provine.

Procesul de îngheţ este influenţat de temperaturile scăzute ale apei şi aerului, de

aportul de ape continentale şi de precipitaţiile sub formă de zăpadă.

Îngheţul se produce în mai multe etape. În jurul unor nuclee de cristalizare se

formează ace de gheaţă care prin unire formează sloiuri mici. Căderea precipitaţiilor sub

formă de zăpadă determină unirea sloiurilor mici într-o masă de gheaţă spongioasă.

Gheaţa se formează de la suprafaţă către adâncime şi de la ţărm către larg. Când

vântul bate dinspre uscat, gheaţa se desprinde de la mal şi se deplasează spre larg. Atunci

când suflă dinspre larg spre uscat, gheţurile în derivă sunt împinse spre ţărm şi se

formează „zidul de gheaţă”.

Grosimea gheţii depinde de durata de menţinere a temperaturilor scăzute; în 24 de

ore ea putând creşte de la 0.5 la 4 cm.

În regiunile arctice şi antarctice unde masa de gheaţă ocupă suprafeţe mari, se

menţine de la un an la altul. La grosimi de 30 cm poate crăpa determinând apariţia

blocurilor de gheaţă. Creşterea grosimii şi unirea blocurilor duce la apariţia câmpurilor

de gheaţă sau banchizelor. În unele zone grosimea banchizei poate atinge până la 27 m

grosime. În medie, grosimea banchizelor este de 7 m iar viteza de deplasare de

aproximativ 8 km/zi. În urma contactului cu ape mai calde, din banchiză se rup fragmente

de gheaţă. Blocurile de gheaţă care se deplasează sub acţiunea vânturilor şi a curenţilor

sunt cunoscute sub numele de gheţuri de derivă . Viteza lor de deplasare este de 50 de ori

mai mică decât viteza vântului. Între Insula Groenlanda şi Arhipelagul Spitzberg se rup

anual până la 12 000 km2

de gheaţă iar între Labrador şi Groenlanda până la 5 000 km2

.

Această apă răceşte apele superficiale ale oceanului şi contribuie la îndulcirea lor pe

areale destul de mari.

Pe coastele Antarcticii se formează o banchiză costieră care se menţine tot timpul

anului. Rămânând pe loc mai mulţi ani ea creşte în grosime şi se transformă uneori , când

se întrunesc condiţii favorabile, în barieră de gheaţă.

Banchiza costieră arctică (5% din suprafaţa Oceanului Arctic)dispare vara prin

topire sau prin transportul sloiurilor până la 275 mile de coastă. Apare în marea

majoritate a strâmtorilor nord-americane. Grosimea ei nu depăşeşte 2 m. Spre deosebire

de aceasta, gheaţa polară, stratificată şi acumulată în decursul mai multor ani depăşeşte

frecvent aceste grosimi (70% din suprafaţa Oceanului Arctic). 25% revin pack-ului,

formaţiune alcătuită din sloiuri mici cu suprafaţă orizontală, aproape plată.

Icebergurile provin din gheţurile continentale( gheţari de vale sau calotă glaciară)

din Groenlanda, Islanda şi Antarctida. Gheaţa care intră în alcătuirea lor este sticloasă,

dură şi foarte elastică. Ea rezultă din îngheţarea la sol a apei din precipitaţii, acumularea

la suprafaţa uscatului din zona polară şi migrarea spre ocean prin alunecare sub acţiunea

propriei greutăţi. O zecime din volumul icebergurilor se găseşte la suprafaţa apei, restul

aflându-se sub nivelul apei. Datorită curenţilor reci şi vântului se pot deplasa în perioada

sezonului rece până la latitudini mai scăzute: 40º latitudine nordică şi 36º latitudine

sudică. Densitatea lor este ceva mai mică decât a gheţii (0.917).

După formă, icebergurile pot fi:

Cu aspect de cupolă (dom)- specifice emisferei sudice

Tabulare- apar în emisfera sudică . Raportul dintre lungime şi înălţime este de

5/1. Grosimea lui poate depăşi 600 metri

Colţuroase şi abrupte sunt specifice în emisfera nordică. Sunt foarte rezistente.

Piramidale – apar în Atlanticul de Nord

Icebergurile pot ajunge la dimensiuni foarte mari (300 km2).

Pentru navigaţie, observaţiile asupra suprafeţelor ocupate cu gheţuri şi iceberguri

se fac cu ajutorul staţiilor de radiolocaţie şi Patrulei Internaţionale a Gheţii ( Ice Patrol),

organism aparţinând Serviciului de Coastă al SUA.

Patrula Internatională a Gheţii acţionează în zona Atlanticului de Nord în

regiunile unde întâlnirea cu gheţuri este posibilă. Navele care trec prin aceste regiuni iau

legatura cu patrula anunţându-şi prezenţa în zonă şi comunicând drumul de urmat.

Patrula Gheţii detectează gheţurile emiţând avize pentru navigatori în care se dau

coordonatele punctelor ce formează zonele de pericol sau coordonatele gheţurilor.

Raportul trebuie să cuprindă: poziţia gheţurilor, mărimea şi forma lor, grosimea şi

temperatura apei la suprafaţă.

Toate navele trebuie să transmită raport meteorologic la intervale de 6 ore atunci când

se află în zone cu latitudini de 40º-50º şi longitudini de 20º-40º W. Aceste raporturi

cuprind :

- Poziţia, drumul şi viteza navei;

- vizibilitatea ( exprimată în Mm);

- temperatura aerului şi a apei;

- direcţia vântului ( în grade);

- viteza vântului ( în noduri).

La observaţiile asupra icebergurilor navele vor descrie forma şi mărimea acestora.

Tip iceberg H(m) L (m)

În devenire Sub 1 Sub 6

Mic 1-15 6-60

Mediu 16-45 61-120

Mare 46-75 121-220

Foarte mare Peste 75 Peste 220

În zonele cu gheţuri trebuie să se navige cu viteză mică, porţile etanşe închise,

materiale pentru gaură de apă pregătite. Este indicat a se intrebuinţa nave de o construcţie

specială sau cel puţin nave care au o osatură întărită.

Zonele cu gheţuri sunt cele din apropierea cercurilor polare, Oceanul Îngheţat de

Nord, Marea Baltică , Marea Nordului, Atlanticul de Nord , mările Sudului.

Navigaţia în aceste zone presupune o atenţie deosebită din partea tuturor celor

implicaţi în menţinerea siguranţei navei prin:

1. sporirea numarului celor ce efectuează veghe pe comanda de navigaţie

2. folosirea tuturor mijloacelor pentru detectarea gheţurilor din timp

3. monitorizarea punctelor care prezintă pericol

4. reducerea vitezei navei la nivelul de siguranţă

5. menţinerea pe atenţiune a maşinii

6. pregătirea echipajului şi a materialelor pentru situaţii de urgenţă în cazul afectării

vitalităţii navei

Drumul urmat în aceste zone trebuie să fie ales după anumite consideraţii:

posibilităţile de penetrabilitate, existenţa fenomenului de maree în zona cu gheţuri,

pătrunderea în gheaţă trebuie să se facă la viteze mici şi sub vântul gheţii. La

desprinderea din gheţuri trebuie să se ferească elicea sau cârma.

Apropierea de un gheţar poate fi indicată de:

- scăderea temperaturii aerului şi apei cu 3º-4º ;

- scăderea salinităţii;

- norii joşi ( Stratus şi Stratocumulus) sunt iluminaţi la bază ;

- ziua , cand gheţarul nu se vede, cerul deasupra lui este luminat mai intens ca urmare a

reflexiei razelor solare

- noaptea, pe timpul cu lună, gheţarul poate fi identificat de la mare distanţă datorită

strălucirii gheţii

- pe timp de ceaţă gheţarii apar ca nişte siluete intunecate la o distanţă mică de navă ;

- apariţia unor zgomote produse de crăpăturile de gheaţă ;

- apariţia unor sloiuri mici, izolate, purtând pe ele animale ;

- sub vântul gheţarului marea este calmă

La ocolirea unui gheţar se va ţine cont de faptul că volumul gheţarului de de-

asupra nivelului apei reprezintă 10% din volumul total şi deci mare parte din acesta este

imersat prezentând pericol pentru navigaţie. De asemenea, trebuie reţinut faptul că latura

dreaptă, de obicei, se continuă de aceeaşi manieră şi sub apă, ceea ce face această parte

propice efectuării depăşirii gheţarului.

Mareele

Despre existenţa mareelor se ştia încă din secolul I d.C. dar explicaţia producerii

lor sub acţiunea forţelor de atracţie ale Lunii şi Soarelui a fost dată de Isaac Newton în

anul 1686 odată cu descoperirea Legii gravitaţiei universale. Aceasta precizează că :

“două corpuri se atrag reciproc cu o forţă proporţională cu produsul maselor lor şi

invers proporţională cu patratul distanţei dintre ele”.

Mareele sunt mişcări oscilatorii periodice ale apelor oceanice, în care, datorită

atracţiei lunare şi solare, fiecare particulă de apă se deplasează pe o orbită eliptică

determinând o mişcare de ridicare şi coborâre a apelor în larg şi de înaintare şi retragere

la ţărmurile joase.

Fenomenul de înaintare poartă numele de flux, maree înaltă sau apă înaltă.

Mişcarea de retragere se numeşte reflux, maree joasă sau apă joasă.

În larg nivelul creşte cu 2-3 m iar la ţărm nivelul poate creşte cu până la 19.6 m

(Canada- Baia Fundy). Dintre cei doi factori generatori (Luna şi Soarele), rolul mai

important îl deţine Luna, care este mai aproape de Pământ. Luna determină întotdeauna

momentul producerii mareelor joase şi înalte. Deşi este mult mai mare decât Luna,

Soarele se află atât de departe de Pământ încât forţa sa generatoare de maree reprezintă

numai 5/11 din cea a Lunii. Acţiunea Soarelui se resimte în modicarea amplitudinii

mareelor în diferite etape ale revoluţiei sinodice.

Principalele elemente ale unei maree, ale căror variaţii sunt cele mai

semnificative, sunt:

- amplitudinea mareei: diferenţa de nivel între o maree înaltă şi o maree joasă;

- perioada mareei: intervalul de timp dintre două maree înalte sau două maree joase;

- durata mareei: intervalul dintre o maree înaltă şi o maree joasă; durata este egală cu

o jumătate de perioadă ( în cazul mareelor regulate)

- înălţimea mareei joase: diferenţa de nivel între nivelul mareei joase şi nivelul zero

al hărţii;

- înălţimea mareei înalte: diferenţa de nivel între nivelul mareei înalte şi nivelul zero

al hărţii;

Amplitudinea mareei variază în funcţie de distanţa dintre aştrii, de poziţia, de

declinaţia acestora şi de fazele Lunii.

În funcţie de fazele Lunii:

Când Soarele, Pământul şi Luna se află la conjuncţie (Lună nouă ) sau la opoziţie

(Lună plină) se formează maree de sizigii.

P L S Conjuncţie

L P S Opoziţie

În cazul mareelor de sizigii forţele de atracţie ale Lunii şi Soarelui sunt de acelaşi

sens. Unei maree înalte solare îi corespunde o maree înaltă lunară iar din compunerea

lor rezultă mareele de sizigii sau „ape vii” care au amplitudini neobişnuit de mari.

Ele au loc aproximativ de două ori pe lună, la un interval de 11 zile şi ¾.

Când unghiul pe care cei doi aştri îl fac faţă de poziţia Pământului este de 90º, caz

care se realizează la primul şi ultimul pătrar, unei maree înalte lunare îi corespunde o

maree joasă solară, rezultând o maree de amplitudine minimă numită maree de

cuadratură sau „apă moartă”. Forţa de atracţie a Lunii este echilibrată oarecum de

cea a Soarelui.

Faţă de mareea medie, mareea de sizigii este cu 20% mai mare iar mareea de

cuadratură este cu 20% mai mică.

Amplitudinea mareei scade de la Luna nouă la primul pătrar şi între Luna plină şi

ultimul pătrar şi creşte de la primul pătrar la Luna plină şi de la ultimul pătrar la Lună

nouă.

În funcţie de declinaţia aştrilor:

Când declinaţia este egală cu zero, axa mare a elipsoidului de maree se

suprapune peste ecuatorul ceresc. În această situaţie mareele rezultate au aceeaşi

amplitudine la aceleaşi latitudini.

Când declinaţia este diferită de zero , la Ecuator şi la Poli mareele au aceleaşi

amplitudini dar de la Ecuator inegalitatea creşte până la latitudinea a cărei valoare este

egală cu declinaţia.

Când Luna se află pe orbita sa la punctul cel mai apropiat de Pământ- la perigeu-

forţa sa generatoare de maree este mult mai mare decât forţa medie şi se formează

mareele de perigeu, care au amplitudine cu 15-20% mai mare decât mareea medie.

Intervalul de timp de la un perigeu la altul este de aproximativ 27,5 zile.

Când Luna se situează în punctul cele mai îndepărtat de Pământ – la apogeu-

mareele rezultate, numite maree de apogeu, au amplitudini mai mici cu 20% decât

mareele medii.

Dacă mareele de perigeu se suprapun mareelor de sizigii, amplitudinea lor va fi

extrem de mare iar dacă mareele de cuadratură se suprapun mareelor de apogeu,

amplitudinea este extrem de mică.

La periheliu amplitudinea mareelor este mai mare cu 10% decât la afeliu.

Într-un interval de 24 h 50 min în majoritatea zonelor de pe Glob se produc două

maree înalte şi două maree joase.

În funcţie de înălţimea mareei, amplitudinea şi durat lor se poate face o clasificare

a mareelor:

1. maree semidiurne regulate: sunt specifice vestului Europei şi Americii de Nord

şi constau în două fluxuri şi două refluxuri egale ca amplitudine ;

2. maree semidiurne neregulate : se caracterizează prin două fluxuri şi două

refluxuri de amplitudini diferite. Apar în V SUA şi în arhipelagul Antilelor.

3. maree diurne: sunt determinate de inegalităţile diurne sub influenţa declinaţiei

aştrilor. Cuprind un flux şi un reflux. Pot fi întâlnite în Golful Mexic, Golful

Persic, Golful Aden, Golful Sf.Laurenţiu

4. maree mixte .În acest caz când declinaţia Lunii este mică se formează maree

semidiurne ( două fluxuri şi două refluxuri) iar când este mare doar un flux şi un

reflux( maree diurnă). Aceste maree apar pe coastele Australiei, în Estul Asiei şi

in insulele din Pacific

Fenomenul de maree se poate produce şi pe cursul inferior al unor fluvii fiind

cunoscut sub numele de „maree fluvială”.Uneori, datorită ridicării nivelului

oceanului, cursul inferior al unor fluvii este inundat rezultând estuare. La creşterea

mareei către mareea înaltă, la gura estuarului se formează un val care se propagă spre

interiorul fluviului. Acest val are o viteză cu atât mai mare cu cât apa este mai adâncă.

Formula de calcul a vitezei este v = 3.13* a ½

.Amplitudinea mareelor fluviale scade

spre amonte datorită frecării de maluri şi de fundul albiei. Dacă malurile se apropie,

se produce o concentrare a energiei şi o creştere a amplitudinii.Unda de maree

fluvială produce un zgomot puternic şi pătrunde mult în interiorul continentului: 100

km Tamisa, 350 km la Huang He, 160 km la Gange.

Dacă curentul este destul de puterniciar apa din albia fluviului sau estuarului este

puţin adâncă , marea înaltă aflată în creştere rapidă poate înainta în amonte sub forma

unui perete de apă aproape verical, abrupt, înalt de câteva picioare denumit boră.

Fenomenul de maree fluvială este cunoscut în diferite zone de pe Glob sub

denumiri proprii: pe Amazon: pororoca – amplitudinea 800 cm, viteza=22 Nd. Unda

de maree pătrunde în interiorul continentului până la 250 Mm. Pe Sena este cunoscut

sub denumirea de „mascaret”.

Fenomenul mareic se produce la anumite ore în diferite puncte de pe suprafaţa

oceanului. Pe hărţile de navigaţie elementele de maree sunt reprezentate prin:

- linii cotidiale – izolinii ce unesc puncte în care mareea se produce la aceeaşi oră;

- puncte amfidromice – puncte către care se îndreaptă undele mareice într-o anumită

zonă

Atât mareea înaltă cât şi mareea joasă nu se produc exact când Luna este deasupra

meridianului locului, ci cu un oarecare decalaj în plus sau minus. Întârzierea producerii

fenomenului de maree faţă de momentul astronomic când ia naştere forţa generatoare

poartă numele de vârsta mareei. Ea este determinată de configuraţia coastei. La

mareele semidiurne vârsta mareei este intervalul de timp dintre momentul

conjuncţiei/opoziţiei şi apariţia mareei înalte. La mareele diurne, vârts mareei

reprezintă intervalul dintre momentul declinaţiei maxime a Lunii şi momentul apariţiei

mareei înalte.

Se mai definesc termenii de: maree teoretică = mareea care s-ar produce datorită

unor multiple forţe în cazul unui Pământ ipotetic sferic şi acoperit complet cu apă şi

maree efectivă = mareea influenţată de distribuţia neregulată a apei şi uscatului, de

adâncimea şi diferenţa de formă a reliefului submarin şi de configuraţia coastei. Cele

mai apropiate maree de cele teoretice se produc între 50ºlat S şi coastele Antarctidei.

Consecinţele mareelor:

- acţiunea de modificare a ţărmului datorită variaţiilor de nivel şi curenţilor pe care îi

provoacă

- rol de igienizare a unor zone semi-închise

- energie electrică obţinută în cadrul centralelor mareomotrice

- facilitează intrarea în porturi a navelor cu pescaj mare (Rotterdam , Hamburg,

Londra)

VALURILE

Valurile sunt unde cu mişcare oscilatorie periodică neregulată care se produc pe

suprafaţa mărilor şi lacurilor şi se propagă în suite.

Un val are următoarele elemente : creasta (linia cea mai înaltă situată deasupra

nivelului mediu), vârful (partea cea mai înaltă a crestei), flancurile (cele două pante

laterale)şi baza sau talpa (planul ce uneşte cele două adâncituri laterale). De asemenea,

un val se caracterizează prin: lungimea undei (distanţa pe orizontală între două creste),

înălţimea (distanţa pe verticală între linia de creastă şi baza valului), perioada (timpul

scurs între trecerea prin dreptul unui reper fix a două creste de val succesive), viteza de

propagare (distanţa parcursă de creasta de val în unitatea de timp) egală cu raportul

dintre lungimea valului şi perioadă, frecvenţa valurilor (numărul de valuri ce trec prin

dreptul unui reper în unitatea de timp), panta valului sau curbura (raportul dintre

înălţime şi lungimesau unghiul în raport cu orizontala) şi direcţia valului (exprimată în

raport cu punctele cardinale sau faţa de unele repere cum ar fi linia ţărmului).

Valurile ating înălţimi de 6-8 m în oceane la furtuni oboşnuite. În mări ele sunt

mult mai mici. În Oceanul Pacific valurile au atins înălţimi de 18 m şi lungimi de 400 m.

Ele afectează masa de apă până la adâncimi de 40-50 m.

Clasificarea valurilor se face după diferite criterii. Se pot identifica valuri libere

sau hule şi valuri forţate (produse sub acţiunea vânturilor sau a altor forţe generatoare de

energie cum sunt de exemplu cutremurele). Deosebim de asemenea valuri de larg ( se

produc în largul oceanului şi nu deplasează apa, particulele de apă descriind traiectorii

circulare) şi valuri litorale sau de translaţie (care deplasează apa). Fiecare dintre aceste

categorii prezintă mai multe subtipuri.

Valurile de vânt sunt cele mai răspândite. Valoarea înălţimii lor depinde de

direcţia vântului, de durata de acţiune a vântului, de relieful submarin şi de configuraţia

ţărmului.

Suprafeţele de apă care intră în mişcare de oscilaţie sub bătaia directă a vântului

se numesc arii generatoare. Iniţial apar pe suprafaţa apei mici ondulări apoi, la creşterea

intensităţii vântului, apar valurile propriu-zise cu apariţia de creste albe numite berbeci.

În ultima fază, rezultă fâşii de spumă în direcţia vântului.

Când adâncimea apei de sub val devine mai mică de jumătate din lungimea de

undă valul suferă unele modificări. Apare o diferenţă de fază între creasta valului şi talpa

acestuia. Viteza sa de propagare se reduce dinspre bază, creşte înălţimea, creşte panta sub

acţiunea valului din spate, creasta se deformează şi se apleacă înspre înainte către ţărm şi

se răstoarnă cu zgomot, fenomen cunoscut sub numele de deferlare.

Valurile uneori se pot sparge de o stâncă sau de un fund ridicat situat lângă ţărm.

Acestea poartă numele de brizanţi. Au dimensiuni mari şi pot fi întâlnite pe coastele

estice ale Australiei, în California şi Hawaii.

Topografia fundului submarin ca de altfel şi cea a ţărmului poate schimba direcţia

de propagare a crestei valurilor , orientându-le pe direcţii paralele cu izobatele, fenomen

numit refracţie. Acest fenomen produce o acumulare a energiei valurilor pe porţiunile

ridicate ale fundului (convergenţă) şi o divergenţă în zonele de golf.

La izbirea unui obstacol redus dar bine conturat, de tipul unei insule sau a unui

cap, valurile îşi modifică de asemenea direcţia iar fenomenul produs este cunoscut ca

difracţie.

După spargerea valurilor plaja este inundată de de o pânză de apă , mai înaltă

decât suprafaţa mării. Dacă plaja este mai înclinată, în urma fenomenului de deferlare

apare evidentă mişcarea de ridicare a apei formând jetul de mal, urmată apoi de mişcarea

de retragere. Succesiunea şi alternanţa acestor două mişcări poartă numele de swash,

termen de origine engleză. Când valurile vin oblice pe ţărm jetul de mal devine un curent

longitudinal care, concentrându-se, devine pe alocuri chiar mai puternic decât valul.

Atunci, se întoarce brusc şi puternic spre larg sub numele de curent de retur , cunoscut

pentru pericolul pe care îl reprezintă pentru înotători şi pentru forţa cu care smulge

materiale de pe plajă.

Valurile de vânt pot fi regulate, de furtună (neregulate, provenind din rafale

violente, cu creste scurte sau chiar retezate de vânt şi acoperite cu spumă) şi de spargere

sau răsturnare.

Hula reprezintă un tip de valuri caracterizat prin dimensiuni uniforme, ce

continuă să se manifeste şi după ce acţiunea vântului care le-a provocat încetează.

Valurile de hulă nu se sparg ca şi valurile de vânt. Depărtându-se de regiunea

generatoare, valurile de hulă cresc ca lungime şi perioadă dar scad în înălţime. În general

valurile de hulă au tendinţa de a se deplasa grupat sub forma unor sisteme în care valurile

componente au viteze asemănătoare. Lungimea acestor valuri poate fi până la 200 m iar

înălţimea de până la 4 m. Direcţia lor de propagare se modifică atunci când întâlnesc

funduri la adâncimi mici.

Valurile seismice iau naştere fie datorită prăbuşirii reliefului submarin fie în

urma cutremurelor.

Valurile rezultate în urma prăbuşirii se manifestă sub forma unui val unic, de

înălţime mică şi de lungime foarte mare.

Valurile produse de cutremure sunt numite şi tsunami. Ele pot fi determinate şi de

explozia unui vulcan submarin. Din epicentru mişcarea apei se transmite pe verticală la

suprafaţa apei iar de aici concentric în toate direcţiile. Sunt valuri cu lungimi mari de

undă.Viteza lor poate atinge chiar şi 700 km/h iar înălţimile ajung la 30 m. Această

situaţie este specifică îndeosebi mărilor adânci şi corespunde unor valori mai reduse ale

lungimii. Efectul acestor valuri este distrugător. Energia cea mai mare se manifestă la

primul val format, care este şi cel mai înalt. Perioada de formare variază între 10 şi 40

minute. Valurile tsunami parcurg distanţe foarte mari ( uneori chiar 1/3 din Pacific a

resimţit efectul manifestărilor lor).

Valurile anemobarice sau staţionare sunt cunoscute sub denumirea de seişe.

Seişele sunt fenomene de oscilaţii periodice (amortizate sau întreţinute)ale

nivelului mării, provocate de o serie de cauze cum ar fi începerea bruscă, încetarea bruscă

sau variaţia bruscă a direcţiei vântului, trecerea unor cicloane sau a fronturilor

atmosferice printr-o anumită zonă.

Denivelările produse de seişe la suprafaţa apei ating până la 1,5 - 2 m, existând

un aliniament mediu de întâlnire unde suprafaţa apei nu oscilează: punct/linie nodală.

După egalizarea presiunii de deasupra oscilaţiile pot continua 8-14 ore. În Marea Neagră

seişele se manifestă prin mişcarea de pendulare a masei de apă de la un ţărm la altul,

efctul fiind asemănător mareelor.

Valurile interioare se formează în mările arctice atunci când peste apa rece şi

sărată a oceanului se deplasează apa dulce şi mai caldă din fluvii. La zona de contact se

formează valuri a căror creastă coincide cu talpa valului de vântde deasupra.

Valurile navei sunt oblice, fac un unghi de 10º-20º faţă de axul navei. Depind de

viteza navei, de profilul ei, de agitaţia mării. Sunt cunoscute şi sub denumirea de siaj şi

intră în categoria valurilor produse artificial.

Acţiunea valurilor influenţează:

- buna stare de navigabilitate, prin afectarea stării fizice şi tehnice a navei ;

- starea amarajului şi a mărfurilor la bordul navei ;

- starea psihică a echipajului supus unor condiţii de viaţă deosebite ;

- viteza de deplasare a navei şi consumul de combustibil- în sensul scăderii vitezei şi

creşterii consumului ;

- stabilitatea navei şi apariţia pericolului de răsturnare ;

- guvernarea navei cu efect direct asupra creşterii distanţei parcurse de navă ;

- deriva navei.

Direcţia valurilor faţă de direcţia de deplasare a navei poate influenţa mai putin

creşterea vitezei în schimb contribuie substanţial la scăderea ei ( în situatia valurilor de

prova) sau la deriva navei (valul de travers)

Viteza navei influenţează decisiv eficienţa unui transport pe mare. Cu cât vitezele

de deplasare sunt mai mari, cu atât timpul de traversadă scade [dar de cele mai multe ori

aceste câstiguri de timp sunt contrabalansate de consumuri mari de combustibil]. În

consecinţă armatorul navei va decide care este regimul de viteză dorit si anume:

- viteza economică pentru parcurgerea distanţei de traversadă astfel încât să obţină

eficienţă maximă

- viteza maximă în cazul în care din motive oarecare doreşte ca nava să ajungă la

destinaţie la o anumită dată (data de ajungere in port, prognoze nefavorabile ale stării

vremii ).

Vânt H(m) L(m) Perioada

(s) º Beaufort m/s

1 2-3 0.25 ≤10 2-3

5 10 2.5 40 5

7 16 5 85 7.5

10 25 11 285 13

11 ≥27 ≥12 400 16

Tabel : Caracteristici maxime ale valurilor marine

Curenţii marini

Apele Oceanului Planetar se află într-o continuă mişcare; nivelul lor înregistrând

oscilaţii .

Curenţii marini reprezintă mişcări de translaţie constând în deplasarea

individualizată a unor mase de apă în ocean sau în mare sub impulsul vântului, mareelor,

diferenţelor de salinitate, de densitate sau de nivel.

Studiul curenţilor marini şi oceanici prezintă o importanţă teoretică şi practică atât

pentru navigaţie cât şi pentru climatologie.

Mecanismul formării acestor curenţi este complex, în afară de factorii generatori

intervenind la definirea caracteristicilor lor şi factori modificatori: forţa Coriolis (datorată

mişcării de rotaţie a Pământului şi care acţionează asupra direcţiei curenţilor) şi forţa de

frecare ( care modifică viteza curenţilor).

Se cunoaşte faptul că în zona intertropicală razele Soarelui cad aproape

perpendicular. Ele încălzesc suprafaţa apelor oceanice din zonă, contribuind la mărirea

volumului acestora. Nivelul apei creşte în această situaţie cu câţiva centimetri. Situaţia

inversă se înregistrează în zonele polare şi subpolare unde fluxul radiativ solar este mult

diminuat. Din această cauză apa este mai rece, volumul ei este mai redus şi implicit şi

nivelul scade cu câţiva centimetri. Datorită acestei mici diferenţe de nivel create, apele

din zona intertropicală migrează către latitudinile mari iar apele reci de aici înaintează la

adâncime spre Ecuator. Mişcarea de rotaţie a Pământului, cu viteze mari (1 600 km/h) la

Ecuator şi din ce în ce mai scăzute către poli, induce o inerţie a maselor de apă care au

tendinţa de a rămâne mai în urmă şi de a se „îngrămădi” în lungul ţărmurilor vestice ale

continentelor.

Alizeele, cele mai constante vânturi de pe glob, suflă din direcţie NE-ică în

emisfera nordică şi din direcţie SE-ică în emisfera sudică. Ele sunt abătute de la direcţia

perpendiculară pe tropice (a gradientului baric) datorită efectului forţei Coriolis. Mişcarea

lor continuă şi constantă deplasează spre vest masele de apă concentrate în lungul

ţărmurilor vestice ale continentelor şi dă naştere la doi curenţi ecuatoriali, câte unul

pentru fiecare emisferă. La contactul cu suprafeţele de uscat, cei doi curenţi se divizează

în două ramuri. Ramura principală, considerată a fi cea de nord pentru emisfera boreală şi

cea de sud pentru curentul ecuatorial din emisfera australă, este abătută de forţa Coriolis

(spre NE respectiv SE) apoi, la latitudini medii, de către vânturile de vest. În acest fel, în

ambele emisfere curenţii ajung să aibă direcţia V-E. Circuitul lor este închis de curenţii

reci formaţi de apele ce se deplasează dinspre poli la adâncime.

Ramurile secundare ale curenţilor ecuatoriali formează un circuit mai restrâns,

numit Curent Ecuatorial Contrar care este un curent de compensaţie menit să

restabilească nivelul apelor oceanice pe ţărmurile de vest ale continentelor.

Caracteristicile şi distribuţia principalilor curenţi oceanici în bazinul

Oceanului Atlantic

În emisfera nordică se formează Curentul Ecuatorial de Nord. Acesta se desparte

în două ramuri: Curentul Antilelor (ce scaldă insulele din estul Mării Caraibelor) şi

Curentul Caraibelor, care se prelungeşte apoi cu ramura numită Curentul Floridei, ce

acţionează în vestul Golfului Mexic.

Prin unirea curenţilor Floridei şi Antilelor ia naştere cel mai reprezentativ curent

al Atlanticului de Nord- Curentul Golfului /Gulf-Stream. Acesta este un curent cald

(apele transportate au temperaturi de 20º-25º), de dimensiuni impresionante. Lăţimea sa

este de circa 500 km, viteza medie de 10 km/h iar debitul de apă antrenată este de 100

milioane m3

/s (valoare de 100 de ori mai mare decât debitul cumulat al apelor curgătoare

de pe Glob).

Gulf Stream nu scaldă direct ţărmurile Americii deşi curge în lungul lor; între

apele sale şi ţărm există întotdeauna o fâşie de apă mai rece . La latitudinea New York-

ului şi Boston-ului diferenţa de temperatură între apele curentului şi cele din apropierea

ţărmului ajunge în timpul iernii la 12º-15º .De la această latitudine direcţia curentului este

de la vest la est iar în sud-estul insulei Terra Nova, la longitudinea de aproximativ 40º W

Curentul Golfului dispare şi se desparte apoi într-un evantai de curenţi. El se prelungeşte

cu Curentul Atlanticului de Nord . Dincolo de paralela de 60º Curentul Atlanticului de

Nord începe să se ramifice spre dreapta ( datorită forţei Coriolis) şi spre stânga ( din

cauza reliefului fundului mării) rezultând curenţii secundari Irminger, Norvegiei şi

Curentul Capului Nord. În dreptul insulei Terra Nova apele curentului cald al Golfului

întâlnesc apele reci ale Curentului Labradorului, ce se deplasează dinspre nord dintre

insulele Groenlanda şi Labrador. Diferenţa de temperatură dintre cei doi curenţi este de

aproximativ 20º. Regiunea Terra Nova este cunoscută pentru ceţurile sale frecvente şi

prin aceea de a fi considerată principala zonă piscicolă de pe Glob. Datorită variaţiilor

bruşte termice şi de salinitate organismele planctonice mor iar populaţiile piscicole

găsesc resurse considerabile de hrană.

La scară mai redusă se petrece şi întâlnirea dintre apele calde ale Curentului

Irminger cu apele reci ale Curentului Groenlandei. Apele reci ale curenţilor Labradorului

şi Groenlandei pătrund pe sub apele mai calde ale Atlanticului de Nord şi reapar pe

coastele vestice ale Africii de Nord unde se formează Curentul Canarelor care înaintează

spre sud şi închid circuitul nord-atlantic, apărând ca un curent de compensaţie.

În Atlanticul de Sud se remarcă existenţa aceluiaşi Curent Ecuatorial, de această

dată de Sud. Acesta înaintează de pe ţărmurile Africii către vest iar pe ţărmurile din sud-

estul Braziliei se desparte în două ramuri. Ramura secundară este Curentul

Guyanelor.Ramura principală, care se îndreaptă spre sud este cunoscută sub denumirea

de Curentul Braziliei. Sub acţiunea forţei Coriolis este abătut treptat spre SE iar la

întâlnirea cu apele reci ale Curentului Falkland formează Curentul Atlanticului de Sud

sau Curentul Vânturilor de Vest . Circuitul este închis de curentul rece al Benguelei sau al

Angolei , ale cărui ape sunt cu 5-10º mai reci decât cele din jur.

Caracteristicile şi distribuţia principalilor curenţi oceanici în bazinul

Oceanului Pacific

Ca şi în cazul Oceanului Atlantic se remarcă prezenţa celor doi curenţi ecuatoriali,

formaţi sub influenţa alizeelor.

În Pacificul de Nord Curentul Ecuatorial de Nord, ale cărui ape au temperaturi de

peste 25ºC, porneşte de pe ţărmurile vestice ale Americii Centrale şi traversează Pacificul

până în dreptul costelor estice ale insulelor Filipine, unde se împarte în două ramuri.

Ramura sudică, secundară, formează împreună cu ramura de nord a Curentului Ecuatorial

de Sud Contracurentul Ecuatorial. Ramura principală străbate partea de vest a Pacificului

de Nord cunoscută fiind sub numele de Kuro-Shio („curentul cald”-în japoneză). Apele

lui au 23º-25ºC şi scaldă ţărmurile sud-estice şi răsăritene ale Japoniei, influenţând

favorabil clima zonei. Vânturile de vest abat traiectul acestui curent, transformându-l în

unul ce traversează pe direcţia V-E Pacificul la nivelul paralelei de 40º N sub numele de

Curentul Pacificului de Nord. Acesta se împarte la rândul său în două ramuri: spre N

Curentul Alaskăi (un curent cald cu temperaturi cu 8-10º mai mari decât ale apelor din

jur) iar spre S Curentul Californiei. Acesta din urmă, deşi iniţial este un curent cald,

deplasându-se spre S în apele mult mai calde ale oceanului, se manifestă pe costele

Californiei şi Mexicului ca un curent rece, de compensaţie, cu temperaturi cu 5º-8º mai

reduse decât ale apelor din jur. Un alt curent rece acţionează în NV-ul bazinului,

începând de la insulele Kurile. Este numit Oya-Shio („curentul rece”) şi are temperaturi

de 10-12ºC. La întâlnirea lui cu curentul cald Kuro-Shio favorizează dezvoltarea unei

zone active de pescuit.

În Pacificul de Sud acţionează Curentul Ecuatorial de Sud ce ia naştere în zona

insulelor Galapagos şi străbate Oceanul Pacific de la est la vest până la insulele Solomon.

Aici, din curentul central se separă două ramuri: Curentul Australiei de Est (cald, 25-

28ºC) care se deplasează iniţial spre sud iar iar apoi spre est şi NE. Vânturile de vest abat

traiectoria sa astfel că la nivelul paralelei de 40º S se va deplasa spre E sub numele de

Curentul Pacificului de Sud sau Curentul Vânturilor de Vest. La atingerea ţărmurilor

Americii de Sud, curentul se va îndrepta către nord sub forma unui curent rece (14º-16ºC)

numit Curentul Perului sau Humboldt.

Sub Contracurentul Ecuatorial la adâncimea de 150 m există un curent cald de

adâncime numit curentul Cromwell. Acesta are o lungime de crca 200 km şi o lăţime de

450 km. Când curentul acesta pătrunde peste curentul Perului, numeroase specii de

vieţuitoare marine mor ( situaţia corespunde perioadelor de manifestare ale fenomenului

El Nino).

Caracteristicile şi distribuţia principalilor curenţi oceanici în bazinul

Oceanului Indian

În Oceanul Indian, datorită influenţei circulaţiei musonice dar şi datorită prezenţei

peninsulei India care nu permite comunicarea directă între Golful Bengal şi Marea

Arabiei, modul de manifestare a circuitelor de curenţi este diferit şi mai complex.

Deosebim pentru Oceanul Indian de Nord o schemă de manifestare a curenţilor pentru

sezonul de vară şi alta pentru sezonul de iarnă.În sezonul cald musonul de vară care suflă

dinspre sud şi SE imprimă curenţilor oceanici o direcţie în sensul acelor de ceasornic ir în

timpul sezonului rece direcţia de deplasare este în sens invers acelor de ceasornic.

În emisfera sudică datorită influenţei musonice Curentul Ecuatorial de Sud se

deplasează până la latitudinea de 20ºS. El înaintează din NW Australiei până în

Madagascar (E-W). De aici se divizează în două ramuri: Curentul Madagascarului (N-S)

şi Curentul Mozambicului (ce se deplasează prin strâmtoarea cu acelaşi nume).

Curentul Acelor apare în prelungirea Curentului Mozambicului iar în zona

insulelor Prinţul Edward şi Crozet se uneşte cu curentul Madagascarului rezultând

Curentul Indian de Sud. Acesta se deplasează sub acţiunea vânturilor de vest şi cu

aportul de ape reci din zona Antarcticii ajunge pe ţărmurile vestice ale Australiei cu

valori de temperatură de 15-17ºC.

Circuitul este închis de Curentul Australiei de vest (rece). Ca şi ceilalţi curenţi

reci întreţine condiţii de uscăciune .

Observaţii meteorologice efectuate la bordul navei şi corelarea acestora

cu mesajele şi informaţiile meteorologice primite de la staţiile de coastă

De la bordul navei se efectuează observaţii asupra norilor, presiunii atmosferice,

păsărilor din preajma întinderilor de ape, cetaceelor, ciclonilor tropicali, depunerilor de

gheaţă precum şi asupra icebergurilor.

1. NORII

2.

Primul indiciu al schimbării vremii îl constituie formaţiunile noroase, forma,

înălţimea, succesiunea genurilor de nori care constituie o mare probabilitate pentru a face

o apreciere asupra evoluţiti vremii. Apariţia formaţiunilor noroase nu se coreleayă mereu

cu presiunea atmosferică înregistrată în permanenţă. Aceste formaţiuni noroase pot

preceda modificările de presiune cu 24-48 ore. Navigatorii pot observa formaţiunile

noroase şi le pot corela cu mesajele meteo recepţionate de la staţiile de coastă şi de la

navele din zonă. În situaţia în care zonele de navigaţie nu intră sub supravegherea

meteorologică, informaţiile navigatorilor şi cele de la nave constituie sursa principală

pentru a estima starea vremii. Când există dubii asupra formaţiunilor noroase, navigatorii

pot consulta atlasul de nori, care prin imagini ilustrate şi explicaţii pot contribui la

elaborarea unei prognoze pe termen scurt.

2. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

O deosebită atenţie se acordă modificărilor înregistrate în timp de presiunea

atmosferică, valorile exacte ale modificărilor urmând a fi determinate prin efectuarea

corecţiilor (instrumentale) şi reducerea presiunii la nivelul mării. Este necesar ca valorile

obţinute să fie comparate cu cele trecute în jurnalul de bord precum şi cu barograma care

stabileşte tendinţa presiunii atmosferice pe timp de 24 de ore sau de o săptămână.

După înregistrările efectuate, presiunea poate fi staţionară, în creştere sau scădere.

În funcţie de variaţiile presiunii, navigatorii pot trage anumite concluzii sau pot

face interpretări în raport cu valorile lunare multianuale ale presiunii atmosferice în

funcţie de latitudinea locului.

a) Menţinerea presiunii atmosferice la o valoare ridicată sau o creştere uşoară dar

continuă pot duce la concluzia că în zona respectivă se află o formă barică

anticiclonică, deci o vreme stabilă cu vânt slab.

b) Când presiunea atmosferică este cu 4 mb mai mare decât cea normală, atunci

vremea pentru următoarele 12 ore rămâne bună. Dacă presiunea a crescut cu 8

mb faţă de presiunea normală, se prevede ca în următoarele 24-48 de ore

vremea să rămână aceeaşi (bună). La creşterea mai accentuată a presiunii când

nava se găseşte la latitudini mai mari se poate spune că în zona respectivă va

pătrunde o masă de aer rece care atrage după sine scăderi mari ale

temperaturii şi apariţia unor precipitaţii sau uneori chiar gheaţă pe mare.

Creşterea rapidă a presiunii atmosferice face pe navigatori să tragă concluzia

că zona respectivă va fi afectată de un front rece, însoţit de toate fenomenele

care îi aparţin. Se spune că fronturile reci sunt însoţite de grenuri puternice

care se manifestă cu 100-200 mile marine în faţa frontului. (Grenul = un oraj

însoţit de averse pe ploaie şi vânturi puternice).

c) Când presiunea atmosferică are o valoare mai scăzută decât cea normală sau

este în scădere uşoară înseamnă că nava se apropie de zona afectată de o

depresiune (formă barică ciclonică).

Zona afectată de această depresiune suferă o înrăutăţire a vremii din toate

punctele de vedere (precipitaţii, intensificări de vânt, scăderi de temperatură,

vizibilitate etc).

Când presiunea scade accentuat înseamnă că zona respectivă va fi influenţată

de un front atmosferic cald aparţinând unei depresiuni extratropicale sau

tropicale, fapt ce impune navigatorilor să facă observaţii asupra succesiunii

formaţiunilor noroase. În această situaţie apar modificări în direcţia şi viteza

vântului precum şi asupra înălţimii valurilor (HULA marină=ondularea

valurilor datorită vântului).

3.PĂSĂRILE

Pot sa aducă navigatorilor, prin modul lor de manifestare, unele aprecieri privind

starea vremii. Atunci când pescăruşii se retrag spre coastă, ei prevestesc o înrăutăţire a

stării mării. Aşezarea pescăruşilor pe suprafaţa mării, chiar atunci când este agitată,

prevesteşte îmbunătăţirea vremii, reducerea înălţimii valurilor şi a vitezei vântului.

Retragerea spre adâncimi a bancurilor de peşti de la suprafaţa apei constituie un indiciu

de înrăutăţire a timpului. Delfinii care se îndepărtează de coastă făcând sărituri deasupra

apei prevestesc vânt puternic din direcţia spre care ei se îndreaptă.

4.CICLONII TROPICALI

Se caracterizează prin apariţia unei hule lungi care se propagă din altă direcţie

decât cea care bate vântul, făcându-se simţită uneori cu multe zile înainte de furtună.

În cazul ciclonilor tropicali violenţi se produce o hulă până la 1000 mile marine

faţă de centrul ciclonului.

Apariţia Ci, Cs indică apropierea ciclonului tropical. De regulă sunt însoţiţi de

halouri solare sau lunare, iar la răsăritul şi apusul soarelui apar pe cer zone colorate în

roşu arămiu. Apropierea unui ciclon tropical se resimte prin schimbarea anormală a

direcţiei vântului, creşterea intensităţii acestuia şi creşterea umezelii aerului. Când centrul

ciclonului tropical se află la peste 1000 mile marine de navă, barometrul indică o creştere

uşoară a presiunii atmosferice şi pe cer apar nori Cumulus (destul de destrămaţi).

Când centrul ciclonului se află la 500-1000 Mm, presiunea începe să scadă uşor,

cu 2-3 mb/zi iar pe cer apar numeroşi nori Cumulonimbus.

Când centrul ciclonului este la 300-500 mm de navă apar nori Cirrus în benzi

convergente către punctul dinspre care se apropie furtuna. Când presiunea atmosferică

scade cu 5 mb este evident că un ciclon tropical evoluează în regiune. În această situaţie

trebuiesc luate măsuri pentru a evita pe cât posibil furtuna ( se va schimba de drum ).

Când presiunea scade foarte rapid este un semn că nava se află în apropierea

nucleului ciclonului. La o distanţă de 100-200 Mm de centrul ciclonului cerul se

întunecă, scade luminozitatea şi vizibilitatea orizontală iar presiunea atmosferică poate

scădea cu până la 25 mb/h. Marea devine foarte agitată, cu valuri cu înălţimi enorme. În

zona respectivă predomină norii Cumulonimbus ce dau averse puternice însoţite de

dscărcări electrice şi formează un zid/perete de nori denşi, negri, în jurul ochiului furtunii.

Când centrul furtunii se apropie tot mai tare de navă ploile devin torenţiale iar vântul se

intensifică, putând să atingă în rafale viteze de 300 km/h.

În ochiul ciclonului (vortex) vântul scade brusc, ploile încetează, cerul se

înseninează, presiunea înregistrează valoarea minimă iar marea este confuză, cu valuri

enorme venind din toate direcţiile.

Un alt indiciu al apropierii ciclonilor tropicali îl constituie apariţia descărcărilor

electrice. Acestea se produc cu o frecvenţă foarte mare (800/min) şi pot fi observate de la

distanţe de sute de mile marine. Când centrul ciclonului se apropie se aud tunetele care se

succed aproape continuu. Fenomenele electrice aferente ciclonilor tropicali afectează

transmisiile radio, apărând paraziţi electrici, cu atât mai intenşi cu cât se apropie furtuna,

scăzând ca intensitate după ce momentul acesteia a fost depăşit.

Cu ajutorului radarului pot fi identificate de la distanţe de până la 100 Mm

vortexul şi zona ploilor continue. Acest lucru nu salvează prea mult pătrunderea navei în

ciclon întrucât distanţa de depistare şi observare este destul de mică iar vântul

înregistrează deja forţa 10-12 pe scara Beaufort.Totuşi, cunoaşterea poziţiei centrului şi a

traiectoriei lui de deplasare permit navelor să efectueze manevre de evitare a semicercului

periculos al furtunii.

5. DEPUNERILE DE GHEAŢĂ

În anumite situaţii, depunerile de gheaţă pe punţile şi suprastructurile navei,

corelate şi cu starea de agitaţie accentuată a mării, pot afecta stabilitatea navei. Este

necesar să se cunoască care sunt condiţiile care determină aceste depuneri.

Din punct de vedere al temperaturii aerului, valorile mai mici decât temperatura

punctului de îngheţ al apei de mare sunt favorabile producerii acumulărilor de gheaţă.

Punctul de îngheţ al apei de mare depinde de salinitatea acesteia şi se situează în jurul

valorii de -2 ºC ( corespunzător unei salinităţi medii de 35 0/00 a apei de la suprafaţa

oceanelor) putând să crească până la -1ºC la valori mai mici ale salinităţii.

Gheaţa se depune atât pe vreme ceţoasă şi friguroasă, în situaţiile când cad

precipitaţii care îngheaţă dar mai ales în cazurile în care îngheaţă apa pulverizată de

vânturi puternice şi valuri.

Depunerile de gheaţă cresc pe măsură ce vântul se intensifică depăşind forţa 6

S/B, pe măsură ce temperatura aerului scade sub -2ºC şi temperatura de la suprafaţa apei

este mai scăzută şi mai depind de viteza şi de drumul navei.

Este de preferat ca navele să părasească rapid zonele cu favorabilitate pentru

depuneri de gheaţă, să se pună la adăpost până la îmbunătăţirea condiţiilor sau să ţină

drum la capă cu viteză redusă şi sa îndepărteze gheaţa depusă.

6. ICEBERGURILE SAU GHEŢARII PLUTITORI

Apariţia lor de datorează despriderii unor unor blocuri uriaşe din gheţarii

continentali din cauza variaţiilor mari de temperatură, a eroziunii exercitate de valurile şi

curenţii marini, a vânturilor, cutremurelor etc. Aceste blocuri sunt transportate în derivă

pe mare de curenţi şi de vânt. Datorită densităţii gheţii de origine continentală cea mai

mare parte (7/8 sau 5/6) din volumul acestora este sub apă.

Se citează în literatura de specialitate dimensiunile celui mai mare gheţar plutitor,

observat în emisfera sudică : lungime de 7 Mm, lăţime de 3.5 Mm.

În emisfera nordică, într-o zonă navigabilă, s-a observat un gheţar de 517 m lungime şi

înălţime de 80 m deasupra apei. În emisfera sudică s-a observat o calotă cu lungime de

350 km şi lăţime de 60 km.

Icebergurile sunt deosebit de periculoase pentru siguranţa navigaţiei deoarece

coliziunea lor cu navele duce în marea majoritate a cazurilor la scufundarea acestora.

După tragedia scufundării Titanicului, în anul 1913 a fost înfiinţat un organism de

cooperare internaţională privind serviciul de cercetare a gheţii. Rolul său constă în

determinarea poziţiei gheţerilor, a direcţiei şi vitezei lor de deplasare şi de transmitere a

informaţiilor către toate navele şi serviciile de coastă. Din anul 1960 acest serviciu a fost

denumit ”International Ice Patrol” şi se ocupă cu supravegherea arealului cuprins între 39

şi 49 º latitudine nordică şi 42 şi 60 º longitudine vestică în perioada februarie-iunie.

Navele aflate în regiunea mai sus amintită au obligaţia de a transmite autorităţii

din 6 în 6 ore informaţii asupra poziţie navei, drumului ei, vitezei de deplasare,

vizibilităţii, temperaturii apei şi aerului, direcţiei şi vitezei vântului. În caz contrar,

comandanţii sunt sancţionaţi în primul port de escală.

Prevederea vremii la bordul navei

Informaţiile despre elementele meteorologice asupra cărora se efectuează

observaţii la bordul trebuiesc corelate cu caracteristicile climatice ale zonei geografice pe

care o strabate nava. Orice creştere sau scădere peste normalul zonei respective a

valorilor unui element atrage dupa sine modificarea si a altor parametri meteorologici.

Presiunea reprezintă un element ale cărui variaţii au un rol determinant în

evoluţia condiţiilor de vreme.La bordul oricărei nave există în dotare cel puţin un

barometru aneroid (metalic) şi un barograf. La întocmirea prognozelor se ţine cont de o

serie de particularităţi ale evoluţiei formelor reliefului baric.

O creştere progresivă şi de durată a presiunii este un indiciu de vreme bună iar o

scădere progresivă şi de durată indică o înrăutaţire a vremii. Orice variaţie neobişnuită, cu

excepţia variaţiilor diurne de la tropice, constituie un semnal de atenţie.

Vremea rea este anunţată de o serie de reguli de bază în observaţia

meteorologică:

Schimbarea vizibilităţii datorită evaporaţiei într-o zonă în care aceasta este în mod

obişnuit bună

Mişcarea vizibilă a norilor în sens opus vântului de la sol, semn al apropierii

rapide a unui front rece , cu vânt puternic şi precipitaţii

Deplasarea perpendiculară a doua straturi de nori inferiori, însoţită de vânt

puternic

Direcţia de deplasarea a norilor este abătută spre dreapta faţă de direcţia vântului

de la sol

Ploaia sau ninsoarea intensă dimineaţa, însoţită de vânt puternic

Apariţia unei hule mari din direcţie diferită de cea a valurilor

O vizibilitate neobişnuit de bună, însoţită de fenomenul de miraj-fata morgana

(aceasta indică o variaţie a gradientului termic vertical în stratele inferioare ale

atmosferei)

Creşterea temperaturii seara şi noaptea , indiciu al înrăutăţirii vremii în

următoarele 6-12 ore

Vremea bună sau îmbunătăţirea acesteia au la rândul lor o serie de semne:

Cer senin şi vânt slab seara

Direcţia de deplasarea a norilor este abătută spre stânga faţă de direcţia vântului

de la sol

Intensificarea vântului după o ploaie de lungă durată

Ploaia puternică noaptea cu vânt slab

Scăderea vântului în intensitate şi girarea lui la dreapta

Scăderea gradului de agitaţie a mării

Colorarea cerului în nuanţe roze şi aurii la crepuscul

Destrămarea spre seră a norilor Cumulus formaţi în timpul zilei

Deformarea discului lunar şi solar la răsărit şi la apus

Scintilaţia în lumină verde a stelelor

Asigurarea meteorologică şi hidrologică pentru navigaţie

Aceasta cuprinde informarea asupra stării reale a vremii dîndu-se date despre

presiune, direcţia vântului, viteza vântului, temperatura aerului , umezeala relativă,

nebulozitatea, vizibilitatea, starea de agitaţie a mării, temperatura apei la suprafaţă.

De asemenea, asigurarea face avertizări asupra fenomenelor periculoase. Sunt

considerate situaţii de alertă cele în care : viteza vântului depăşeşte 11 m/s, starea mării

depăşeşte gradul 5 pe scara Beaufort, vizibilitatea este sub 3 cabluri, averse puternice.

Observaţiile la bordul navei se fac cu ajutorul aparaturii de la bord, se înscriu în

jurnalul de bord, se transmit sau se recepţionează la staţiile specializate.

Dată fiind importanţa cunoaşterii caracteristicilor vremii în zona în care urmează

să navige nava, recepţionarea prin radio de la staţiile centralizatoare de către nave a

mesajelor meteorologice prezintă un real interes.

Mesajele pot fi codificate sau în clar în limba engleză. Cele codificate presupun

alocarea unui timp mai lung pentru decodificare dar sunt mult mai detaliate şi contribuie

la o mai bună cunoaştere a situaţiei meteorologice. Cele în clarajută la interpretarea mai

precisă a hărţilor sinoptice. În concluzie, este utilaă recepţionarea ambelor tipuri de

mesaje.

Principalele coduri folosite sunt:

Codul SHIP ( date asupra condiţiilor meteorologice de la o navă)

Codul MAFOR (Maritime Forecast-prognoze asupra unui sector sau raion)

Codul IAC FLEET

Codurile BATHY şi TESAC- se referă la temperatură şi salinitate şi curenţii din

domeniul marin la anumite adâncimi

Codul SEMET- în clar, valorile elementelor sunt transmise într-o ordine

prestabilită