PREMISE ISTORICE ALE LINGVISTICII MODERNE

Primele întrebări cu privire la problemele limbajului și preocupările

pentru studiul limbii au apărut încă din Antichitate, observațiile fiind inițial

intuitive și concretizându-se îndeobște sub forma unor lucrări de gramatică,

redactate de gânditorii indieni în secolele al V-lea – al IV-lea a.Ch și teorii

elaborate de filosofii greci.

Înainte de aceste meditații, cunoștințele despre limbă se leagă de alte

aspecte socio-culturale și sunt reflectate în scrierea hieroglifică egipteană și

sumeriană. Sistemul grafic anterior, cel pictografic, nu implică observații sau

cunoștințe de ordin lingvistic, comunicarea unui mesaj realizându-se printr-o

succesiune de desene, fără ilustra sau, măcar, sugera, învelișul material, sonor

al cuvintelor. Hieroglif înseamnă în traducere „scriere sfântă” (din gr. hieros

– sfânt și glyphe - gravare), iar acest tip de scriere se întâlnește adesea pe

zidurile templelor, pe morminte, plăcuțe de lut și ale tipuri de documente.

INSERT IMAGE exemplu de hieroglife

În cadrul acestui sistem grafic, ideogramelor (semne care trimit direct

la concept, adică desenăm un ochi, o mână sau o pasăre etc. atunci când ne

referim la aceste obiecte din realitate) li se adaugă fonogramele, elemente care

revendică o, chiar și minimă, recunoaștere a aspectului sonor.

Primele studii în acest sens răspundeau nevoii de a explica textele

imnurilor vedice, care se presupune a fi fost compuse între secolele al XVIII-

lea și al XV-lea a.Ch., perioadă în care ia amploare literatura cultică hindusă,

având la bază o limbă ce cunoaste, în mare măsură datorită scrisului, o

răspândire și un destin aparte: sanscrita. În comentariile respective, numite

Vedanga, se fac observații de natură gramaticală, semantică, metrică, fonetică

etc. Ulterior apar școli în care se studiaza sistematic tradiția textuală și limba

sanscrită. Cea mai cunoscută lucrare de gramatică indiană îi aparține lui

Pānini, redactată în secolul al IV-lea a.Ch. Lucrarea cuprinde 3996 de sutra

(reguli) care fac referire, printr-un sistem ingenios de citări și trimiteri, la o

generoasă listă de radicali lexicali. Este de apreciat abordarea analitică a

limbii sanscrite, la nivel fonetic, lexical și morfologic. Lui Pānini i se

recunoaște și meritul de a fi intuit liniaritatea semnificantului semnului

4

lingvistic, având în vedere faptul că prezintă structurile lingvistice drept

succesiuni de foneme și morfeme (numiți de el prin alți termeni sinonimici).

Cărturarii indieni făceau la cea vreme distincția între limbă și

metalimbaj, între cuvintele ca atare, desemnând obiecte din realitate și cele ce

denumesc obiecte abstrate în cadrul analizelor. Este posibil să fi fost

conștienți până și de diferența dintre limbă și vorbire (langue – parole în

termenii lui Ferdinand de Saussure), denumind sphota entitatea lingvistică

înțeleasă ca element al unei realități abstracte, permanente și dhvani,

concretizarea prin acte de vorbire.

În altă ordine de idei, reprezentanții școlii Mimāsa considerau că între

cuvinte și lucruri există o legătură naturală, fiecare cuvânt fiind creat pentru o

anumită realitate singulară, în vreme ce pentru școala Nyāya această legătură

era convențională.

Cu mai bine de două milenii și jumătate înainte de zorii

creștinismului, în China se pun bazele scrierii, fapt de însemnătate colosală în

istoria umanității. Vechile texte chinezești pun adesea problema originii și

esenței limbajului, unul dintre autori, Han Wen Kun (secolele VIII-IX),

insistând asupra ipotezei interjecționiste a originii limbajului. El considera ca

sunetele vorbirii sunt aceleași cu cele ale animalelor, doar că oamenii le

acordă o funcție superioară, cea a comunicării. Gândirea confucianistă

promovează o perspectivă naturalistă și nu convențională, fiecare cuvânt

trebuind să fie aplicat corect, în concordanță cu trăsăturile lucrului desemnat,

trebuind să corespundă esenței acestuia. În consecință numele proprii trebuiau

să motiveze însușirile persoanei respective.

Sistematizarea cunoștințelor de natură lingvistică a fost dictată de

necesitatea conservării complicatului sistem de scriere chinez și a textelor

anterioare. În timpul dinastiei Han (secolele III î.Hr. – III d. Hr.) are loc o

exemplară acțiune de prelucrare a textelor clasice generând o serie de lucrări

cu caracter lingvistic. Cea mai cunoscută lucrare în acest sens este Descrierea

semnelor simple și explicarea semnelor compuse (Shuo Wen Dzie Dzî),

redactată de Siu Shăn, în jurul anului 100 d.Hr. Autorul organizează

materialul nu pe criterii semantice sau fonetice, ci grafematice, descompunând

cele 9353 de ideogrameîn 540 de semne și grupuri de semne considerate

primare, și clasificate apoi în ordinea complexității lor.

Gânditorii islamici și-au făcut simțit aportul începând de prin secolul

al VII-lea, asimilând și prelucrând tradiții semitice, indiene și greco-romanice.

Având în vedere cultul pentru cartea lor sfântă, Coran (care, în traducere,

înseamnă „citire” sau a „recita”), redactat de profetul Mohamed căruia i l-a

dictat arhanghelul Gabriel, între anii 610 și 632, direct în limba arabă.

Dialectul folosit în acest text ce, pentru musulmani, revelează Cuvântul lui

Dumnezeu (Allah), este considerat de către exegeții mahomedani a fi cea mai

pură limbă. Cartea în sine conține atât un nou mesaj al divinității către

oameni, cât și ceea ce revelase anterior în Maica Scripturii (Umm al Kitab)

unor profeți precum Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise

(Mūsā) și lui Isus Hristos (Isā al-Masīh).

5

Coranul nu a constituit o carte propriu-zisă în timpul vieții lui

Mohamed, versetele fiind memorate de către adepții săi, pentru a fi ulterior

scrise pe foi de palmier, pergament, ceramică sau omoplați de cămilă.

Varianta scrisă a apărut în jurul anului 650, într-un sistem grafic ce nota doar

consoanele fără puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe.

Ulterior s-au realizat modalități de redare a vocalelor prin puncte.Din cauza

acestui sistem greoi, Coranul cunoaște astăzi șapte variante canonice de citire,

referindu-se la intonație și la aranjarea textului în propoziții. Întrucât, însuși

Coranul o spune, nimeni nu poate creea ceva superior textului sfânt, care este

inimitabil în concepția islamică, cartea aceasta și tot ceea ce este legat de ea,

inclisiv limba, reprezintă perfecțiunea. „Dacă vă îndoiți de ceea ce am pogorât

asupra robului Nostru, aduceți-ne o sură care să fie deopotrivă cu aceasta!

Chemați-vă martorii, alții decât Dumnezeu, dacî spuneți adevărul! Dacă nu o

faceți – și nu o veți face – temeți-vă de Focul cel mare care mistuie oameni și

pietre, gata pregătit pentru cei tăgăduitori.” (Coran, II, 23-24).

Nu numai că este inimitabil, dar traducerea Coranului este strict

interzisă, fiind permisă, cu anumite condiții, doar traducerea informativă,

menită să dezvăluie sensurile textului.

O trăsătură esențială a acestei cărți este osmoza dintre compoziție

(nazm) și semnificație (ma’na), prima fiind în concepția adepților dreptului

canonic de maximă importanță și, de accea, trebuie să fie păstrată intactă (de

aici și interzicerea transpunerii în alte limbi). O altă distinție fundamentală se

face între cuvântul spiritual, cuvântul – esență aflat a priori în ceruri (având

un sens ezoteric), și cuvântul rostit, formă concretă de reprezentare a primului

(având un sens exoteric).

Dialectul folosit de profetul Mohamed, această variantă considerată a

fi perfectă, așa cum am mai arătat, a devenit limba literară a lumii islamice, iar

toate eforturile vechilor cărturari musulmani au gravitat în jurul cercetării și

normării acestei varietăți lingvistice.

Cele mai cunoscute școli filologice arabe din vechime sunt Școala din

Basra și Școala din Kufa. Al- Halil al-Farahidi, reprezentat al primei școli

menționate, a realizat, în secolul al VIII-lea, primul dicționar al limbii arabe.

În lucrarea sa, cuvintele sunt ordonate după locul ocupat de inițiala de cuvânt

în sistemul de clasificare fonetică. Un elev al său, Sibawayhi, persan la

origine, este considerat autoritatea supremă în tradiția gramaticală arabă.

Lucrarea acestuia, al Kitāb (Cartea), a devenit Manualul prin excelență. El

este cel care a insistat asupra perfecțiunii Coranului, reprezentând însuși

Logosul divin, Absolutul. În consecință, studiul limbii arabe este o știință

sacră, menirea gramaticianului constând în evidențierea armoniei absolute a

acestei limbi, prin expunerea regulilor ei de funcționare. Tributari ideilor

cercetătorilor din Alexandria, cărturarii școlii din Basra, nu deduceau

gramatica din faptele concrete de limbă, ci supuneau diversitatea faptelor unui

număr definit de reguli gramaticale, insistând obsesiv asupra caracterului

regulat și logic al limbii.

6

Cu toate că și pentru reprezentanții Școlii din Kufa, normarea

variantei coranice reprezintă sarcina de primă importanță, ei au o orientare

mai degrabă anomalistă, fiind interesați și de aspectele dialectale ale limbii. În

secolul al VIII-lea, persanul Al-Kisā’i redactează o lucrare în care elementele

limbii vorbite sutnt condamnate drept greșeli de limbă, în comparație cu

preapura limbă a Coranului.

În secolul al X-lea, când Bagdadul devenise centrul cultural major al

lumii arabe, Osman ibn Djinni a încercat armonizarea principiilor celor două

școli principale într-o lucrare întitulată Secretul limbii arabe. Alegând ample

citate din poezia arabă, autorul sistematizează funcțiile posibile ale fiecărei

litere, atât separat, cât și în interiorul cuvintelor. Osman ibn Djinii este, de

asemenea, autorul unui mic tratat pe tema principiilor descrierii gramaticale,

lucrare ce poartă titlul Caracteristici.

Un alt pas important în această epocă este și dicționarul lui Ismail al-

Djauhari, As-Sîhah (Cel exact) lucrare lexicografică ce cuprinde peste 40.000

de cuvinte ordonate, conform specificului limbilor semitice, după ultima literă

a radicalului lingvistic.

În secolul următor, încep și preocupările asupra altor limbi, în afara

celui sacre, una din primele lucrări în acest sens aparținând lui Mahmud al-

Kasgari, Dīvān lugāt at Turk (Divanul limilor turce), cuprinzând un dicționar

și o gramatică ale unor limbi și dialecte turcice, cercetate din punct de vedere

fonetic, etimologic, frazeologic etc1.

Spre deosebire de celelale cazuri evidențiate anterior, în Grecia antică,

reflecția filosofică predomină și anticipează natura cultică sau religioasă a

cercetărilor cu privire la limbaj. Preocupările vechilor greci aveau un caracter

speculativ pronunțat și erau axate pe două probleme fundamentale: natura

limbajului, originea numelor pe care le poartă obiectele (legătura dintre

cuvinte și obiecte) și structura logică a limbajului, legătura dintre limbă și

gândire. Foarte curând au urmat lucrări născute din nevoi practice dedicate fie

pregătirii oratorilor (cunoaștem cu toții importanța acordată retoricii în

Antichitate), fie explicării limbii epopeilor homerice (de care s-au ocupat în

special filologii de la Alexandria, în secolele al III-lea – al II-lea î.Hr.).

De la bun început putem distinge trei direcții: una filosofică, una

semiologică și una filologică.

Primii gânditori greci, numiți si presocratici, deja își puseseră întrebări

cu privire la definiția și originea limbajului. Zenon din Elea (acest toponim

dând numele filosofilor eleați) sau Parmenide, de exemplu, considerau, în

jurul anului 500 î.Hr., că atât lucrurile cât și cuvintele care le desemnează sunt

iluzii, produse de părerea oamenilor și nu ar avea nicio legătură cu gândirea

rațională. Realitatea nici nu ar exista în afara limbajului, ea fiind creată de

acesta.

Heraclit din Efes (540-480 î.Hr.) afirmă ca la baza întregii existențe se

află logosul (λόγοσ), rațiunea universală. Astfel se justifică relația vorbire

1 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, p. 46.

7

(επος, epos) și obiectul desemnat (εργον, ergon). Limba este un άνάλογον

(analogon) al realității, așa încât numele lucrurilor sunt întotdeauna

justificate2. În concepția lui Heraclit, cuvintele sunt „umbre ale lucrurilor”,

reflexii. Așa cum arborii șau munții, de exemplu, se reflectă în apă, așa se

reflectă și în limbaj.

În acest fel se naște o amplă și milenară dispută între adepții teoriei

naturaliste a originii limbajului (φυσει, „fysei”, adică „prin natură”) și

suținătorii concepției convenționaliste (θέσει, „tezei”, adică „prin convenție”).

Prima susține că între cuvinte și lucruri există o strânsă legătură, obiectele

determinând, „cerând” numirea lor într-un anumit mod, cea de a doua insistă

asupra hazardului, lucrurile căpătând nume la întâmplare, impuse ulterior prin

uzul limbii sau prin acordul stabilit între membrii unei comunități lingvistice,

în funcție de niște norme sau interese ale vorbitorilor..

Ambele teorii sunt pe larg prezentate de Platon (427-348 î.Hr.) în

dialogul Cratylos, asupra căruia vom mai reveni pe parcursul acestei lucrări.

Realizat sub forma unui dialog dintre heraclitianul Cratylos și elatul

Hermogenes, textul se încheie cu o serie de reflecții atribuite de Platon lui

Socrate, prin care dorește concilierea celor două părți aflate într-un conflict

constructiv. Introducând în discuție existența unei lumi ideale, dincolo de

granițele amagitoare ale lumii obiectuale, Platon reflectează asupra unui

„făuritor de nume” și a unui „legiuitor”, care, ca personaj colectiv (o

comunitate) sau individual (un subiect vorbitor), creează cuvintele de la chipul

ideal și etern al lucrurilor (ειδος, „eidos”, ιδέα „ideea”), pe care încearcă să îl

redea, fie cu ajutorul sunetelor, pe baza unor asemănări, fie cu ajutorul

sensurilor, pe baza unor analogii3.

Legimitatea denumirilor este verificată de Platon, atât la nivelul

formei, cât și al conținutului, prin analiza amănunțită a peste o sută de

etimologii ale unor nume comune și proprii grecești. Explicațiile etimologice

în sine sunt, în mare parte, eronate, însă ele rămân interesante ca argumente

teoretice. Și discuțiile despre valorile sugestive ale sunetelor (ceea ce se

cheama și simbolism fonetic) țin mai mult de domeniul fantasticului decât de

cel al științei, ele rămân însă interesante. Astfel, Platon acordă sunetului r

potența de a sugera curgerea, putând fi aflat în cuvinte precum ρειν (rein) - „a

curge”, ροη (roe) - râu, τρόμος (tromos) – tremur. Sunetul l ar sugera

lunecarea, în cuvinte precum λεĩος (leios) – „neted”, κολλώδησ (colodes) –

„cleios”, sunetul i ar reprezenta ceva mic, o ceva rotund etc.

Platon consideră aici că, dacă la origini a existat o legătură între

obiecte și numele lor, ulterior cuvintele au devenit semne ale lucrurilor,

acceptate în societate și consacrate prin întrebuințarea lor repetată sau prin

convenție. Cuvintele sunt doar copii imperfecte ale ideilor (așa cum sunt și

lucrurile). Dacă ne amintim de „mitul peșterii”, Platon vorbește despre un

grup de prizonieri aflați într-o cavernă cu deschidere înspre afară. În gura

2 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, p. 47. 3 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, p. 48.

8

peșterii, paznicii lor sărbătoresc, se ospătează, dansează în jurul unui foc etc.

Ostaticii nu vad ce se întâmplă afară decât datorită proiecțiilor unor umbre pe

peretele temniței lor. Acesta este realitatea lor, pentru că ei atâta percep. Cu

atât li se permite să ia contact. În același mod, afirmă Platon, limbajul creează

realități. Cuvintele sunt proiecții ale lucrurilor din realitate, formând astfel

lumea fiecăruia dintre noi, diferită de cea a semenilor noștri.

Dacă în Cratylos este conciliant, ulterior Platon va trece în tabăra

convenționalistă printr-un text cunoscut sub titlul de Scrisoarea a VII-a.

Elevul său, Aristotel (385-322 î.Hr.), încadrează discuția privitoare la

relația dintre limbaj și realitate într-un context problematic ce va deveni

ulterior al logicii4. Amplul sistem filosofic aristotelic, Organon, pune frecvent

problema limbajului.

Tratatul De interpretatione, dar și Metafizica și Poetica sunt lucrări

monumentale în domeniu, la care se face referire și în zilele noastre. Dacă

pentru Platon, doar enunțul (λόγος, logos), adică îmbinarea de cuvinte, poate

fi adevărat sau fals (nu și cuvintele separate, de sine stătătoare), Aristotel

fixează o serie de distincții esențiale, clasificând enunțurile în trei tipuri

principale: enunțul afirmativ sau expozitiv (λόγος αποφαντικός, logos

apofantikos), enunț pragmatic (λόγος πραγματικός, logos pragmatikos) și

enunț poetic (λόγος ποιητικός, logos poetikos). E. Coșeriu adaugă acestui

sistem și conceptul aristotelic de enunț semantic (λόγος σεμαντικός, logos

semantikos), suprapus celorlalte trei, având în vedere faptul că orice enunț are

un sens, dar nu orice enunț este apofantic, pragmatic sau poetic. Limbajul este

mult mai complex și nu se reduce nici la componenta logică, nici la cea

pragmatică. Pornind de la aceasta clasificare aristotelică, E. Coșeriu

demonstrează, așa cum vom vedea mai târziu, identitatea dintre Limbajul

absolut și Poezie.

În De interpretatione, Stagiritul operează încă o distincție de mare

însemnătate: cea dintre nume (όνομα, onoma) și verb (ρημα, rema), descrise

drept cuvinte care, spre deosebire de celelalte cuvinte care apar în vorbire

(particolele și articolele), au sens de sine stătător. Numele și verbul sunt

prezentate drept categorematice, în vreme ce restul, cele ce primesc un sens

doar în relație cu alte cuvinte, sunt sincategorematice. Primele sunt unice

componente ale enunțului (subiect + predicat), observând ca verbul ar conține

și informația privitoare la timp.

În privința limbii și gândirii, Aristotel arată ca prima este formată din

sunete articulate (φωνή, fone), în vreme ce conținutul mental al vorbirii ține

de rațiune (λόγος, logos).

Gânditorul este adept al teoriei convenției, dar consideră că între

forma și conținutul unui cuvânt există și un raport natural, care nu indică

adevărul sau absolutul lucrurilor, ci conformitatea expresiei verbale cu scopul

său.

4 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, p. 48.

9

Pe lânga acestea, Aristotel a distins între unitățile primare ale vorbirii,

lipsite de sens, sunetul și silaba și, a întreprins vaste analize cu privire la limbă

și limbaj, asupra cărora vom reveni.

Tot Aristotel este cel care plasează noțiunea de semn sau simbol în

centrul cercetării limbajului. El afirmă, în De interpretatione, că sunetele

articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufletești, iar cuvintele scrise

sunt simboluri ale cuvintelor rostite. Prin urmare cuvintele sunt simboluri sau

semne ale lucrurilor pe care le desemnează cu ajutorul conceptelor.

Reprezentată schematic afirmația lui Aristotel se prezintă astfel:

Afectele sufletești

Semnul Lucrurile

Afirmația lui Aristotel este dezvoltată de stoici, în secolul al III-lea

î.Hr., generând o teorie semiotică a semnului verbal. Procesul vorbirii

presupune în concepția lor trei elemente: sunetul emis, conceptul și obiectul

desemnat. Unitatea verbală semnifică ceva din afara ei și este „cuvânt

semantic”5. Stoicii fac deja diferența între latura formală și cea de conținut a

semnului lingvistic, între ceea ce semnifică și ceea ce se semnifică.

Epicur (341-270 î.Hr.) considera că, la origine, oamenii au emis

sunete în mod natural, pentru a exprima trăiri și reacții la lumea

înconjurătoare, sunete care ulterior au fost acceptate în cadrul comunității.

Cea mai completă teorie despre semnele verbale din Antichitate îi

aparține Sfântului Augustin (354-430 d.Hr.). Cele mai cunoscute lucrări ale

sale, în acest sens, sunt De Trinitate, Confesiuni, De doctrina christiana, De

dialectica și De Magistro. Cuvântul este un semn verbal specific (signum,

dictio). În procesul producerii de semne, gânditorul identifică trei laturi: lucrul

desemnat (res), seminifatul (significatum), ceea ce se poate exprima și

expresia sonoră (verbum, sonum sau significans).

În concepția cărturarului, cuvântul este semnul unui anumit lucru,

pentru că, emis de un vorbitor, el poate fi înțeles de un ascultător. Semnul este

ceea ce se arată pe sine însuși simțurilor și, în afară de sine, mai indică

spiritului și altceva. A vorbi, spune Sfântul Augustin în De dialectica,

5 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, p. 51.

10

înseamnă a emite un sunet articulat, adică ceea ce poate fi reprezentat prin

litere.

În De doctrina christiana, autorul distinge clasa semnelor naturale,

interpretate de oameni ca atare (așa cum norii negri anunță iminența ploii) și

clasa semnelor artificiale, produse de vorbitori cu un scop anume. Dintre

acestea ultime, unele sunt vizuale (gesturile, mimica etc.), iar altele sunt

audibile, dintre care cele mai importante sunt semnele verbale (cuvintele).

Tot Augustin este și cel care face (în De dialectica), cea mai clară

distincție între limbaj și metalimbaj, arătând că există cuvinte care se referă la

realități nonverbale și cuvinte care se referă la alte cuvinte.

În De Magistro, conchide că, întrucât semnele sunt secundare în

raport cu lucrurile, și cunoașterea semnelor este, la rândul ei secundară față de

cunoașterea lucrurilor (senzațiile si percepțiile constituind gradul întâi de

cunoaștere, iar limbajul gradul al doilea).

Pe lângă acestea, Sfântul Augustin a întreprins analize de ordin

etimologic, stilistic, morfologic, sintactic etc.

Școala filologică de la Alexandria (din Egipt) își are bazele în celebra

polemică privind teoriile naturalistă și convențională, având, așadar, rădăcini

în tradiția elină. Disensiunea s-a conturat în jurul conceptelor de anomalie și

analogie. Tributari stoicilor, anomaliștii considerau limba un proces natural,

în care există mai multe excepții decât reguli. Analogiștii, grupați în sânul

Școlii de la Alexandria, convenționaliști, evidențiau caracterul normat,

sistematic al limbii, arătând că, prin uz repetat al anumitor forme, vorbitorii

pot interveni în alcătuirea limbii.

Școlii de la Alexandria i se recunoaște meritul de a fi unificat

numeroasele variante ale epopeilor homerice, după ce secole de-a randul au

circulat în formă orală, pentru a fi înveșnicite prin scris în secolul al VI-lea

î.Hr. Cărturarii alexandrini au explicat dificultățile de înțelegere datorate

formelor arhaice sau neuzuale din texte, punând astfel, în secolul al III-lea

î.Hr., bazele criticii textului sau filologia, în sensul ei inițial, de unificare a

variantelor de text și stabilirea versiunii originare. Munca lor a influențat

decisiv realizarea, normarea și cultivarea limbii grecești comune, așa-numita

koiné, impunând această variantă lingvistică. Atitudinea lor față de limbă și

limbaj era una puristă, considerând varietatea atică, limba folosită de Platon și

Aristotel ca fiind mai pură decât celelalte. În consecință, gramatica trebuia să

protejeze și să propage această variantă ideală. Termenul însuși, de gramatică,

în sensul de „artă a scrierii”, promovează ideea că forma scrisă este prioritară,

din ea decurgând aspectul oral.

Întemeietorul Școlii de la Alexandria, Zenodot din Efes a reușit ca

până la moartea sa, din 260 î.Hr.), să stabilească textul homeric autentic și să

îi anexeze un glosar.

Un elev al său, Aristofan din Bizanț (cca 257-180 î.Hr.), este cel care

a perfecționat cele două epopei homerice și a realizat prima ediție critică a lor.

Tot el a redactat și două lucrări lexicografice.

11

Cea mai apreciată ediție critică a textelor homerice, îi aparție lui

Aristarh din Samotrace (220-143 î.Hr.), considerat a fi cel mai important

reprezentant al acestei școli. Numele său „a devenit sinonim cu ideea de

acribie filologică, spirit critic și bun-simț”6. El a simplificat și sistematizat și

regulile ortografice ale limbii grecești și a stabilit o serie de norme literare de

o influență majoră.

Trebuie să menționăm și faptul că Aristarh l-a instruit pe cel mai de

seamă gramatician al Antichității, Dionysios Thrax (secolele II – I î.Hr.).

Lucrarea acestuia, Arta gramaticii (Τέχνη γραμματική, Tehne

grammatike), bune, de-a lungul a 25 de capitole, bazele disciplinei pe care

astăzi o numim gramatică descriptivă tradițională. Autorul identifică și

denumește majoritatea categoriilor gramaticale, preluate ulterior de romani și,

de la ei de întreaga tradiție europeană. El este cel care adaugă celor patru clase

de cuvinte stabilite de stoici (nume, verb, conjuncție și articol), clasele

adverbului, participiului, pronumelui și prepoziției.

Această lucrare a fost foarte devreme tradusă în alte limbi, precum

armeană, siriacă, arabă, ebraică ș.a., influențând decisiv conceperea

gramaticilor acestor limbi.

Așa cum am mai precizat și, după cum este cunoscut, romanii au

împrumutat sistemul educațional grecesc (și nu numai), numit encyclopaedia.

Începând cu secolul I î.Hr., cultivarea limbii ocupă un rol central în cultura

romană ce se consolida prin cele șapte arte liberale. Ciclul trivium („trivial”)

cuprindea gramatica, dialectica și retorica (artes triviales).

Cărturari precum Lucretius (cca 98-cca 55 î.Hr.), în De rerum natura

și adepți ai săi, au încercat să argumentezeoriginea naturală a limbajului. Alții,

precum Caesar (101-44 î.Hr.) sau Cicero (106-43 î.Hr.), s-au mulțumit să

emită o serie de speculații cu privire la cele trei arte. Cei mai importanți

teoreticieni ai limbii din Roma antică rămân Marcus Terentius Varro (116-27

î.Hr.) și Marcus Fabius Quintilianus (cca 30-100 d.Hr.).

Lucrarea lui Varro, De lingua latina, a fost redactată în 25 de capitole,

din care s-au păstrat doar cele de la V la X. Autorul vorbește generos despre

teoriile anomalistă și analogistă, pentru a emite, în cartea a X-a, ipoteza că

limba este un fenomen foarte complex în care coabitează simetriile si regulile,

dar și excepțiile și abaterile de la normă. Acceptarea sau respingerea formelor

lingvistice sunt dependente de uzul limbii, în funcție de nevoile și interesele

vorbitorilor, de-a lungul timpului. Misiunea gramaticienilor este, așadar, doar

cea de a înregistra și explica schimbărie lingvistice. De asemenea, autorul are

o serie de comentarii pertinente cu privire la etimologie.

Varro este și autorul unei lucrări întitulate De sermone Latina, despre

care am aflat de la urmașii săi, dar care nu a fost găsită niciodată.

Quintilian, în Institutio oratoria, consideră că asupra limbii acționează

patru factori: rațiunea, uzul, vechimea și prestigiul. Între acțiunea rațiunii și

6 Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, p. 55.

12

cea a uzului există un conflict, factorul din urmă fiind considerat de autor

instanța supremă în cadrul vorbirii.

De la Antichitatea clasică până la Renaştere predomină problema

de definire asupra esenţei limbajului şi categoriei limbilor. Până la Renaştere,

lingvistica era ştiinţa care teoretiza fenomenele limbajului şi ale limbii din

perspectiva teoretică. Evident, denumirea de lingvistică se va activa mult mai

târziu.