Curs 1

Starea naturală- starea premergătoare societăţii → individ→libertate→un singur drept→dreptul celui mai puternic→un singur scop→autoconservarea(hrană, reproducere, securitate) → individul este ancorat în prezent.

Starea civilă→cetăţean→constrâns datorită legilor, instituţiilor şi statului→câştigă drepturi→libertate civilă(legea îmi spune ce pot să fac şi ce nu pot să fac) →cetăţeanul este ancorat în viitor(ce fac mâine, ce mănânc mâine etc)Viitor- progres→cetăţeanului îi este frică de moarte

De la individ la cetăţean. De la starea naturală la starea civilăTeoria privind condiţia umană este indispensabilă oricărei teorii politice, iar trecerea de la

starea naturală la starea civilă nu reprezintă o simplă succesiune temporală, ci este o emblemă a metamorfozei individului în cetăţean. Există 3 ipoteze ale umanului din care deducem modurile de a fi ale politicului. „Omul, societatea şi politica au evoluat concomitent. Nu a existat mai întâi omul, apoi societatea, apoi politica, ci toate erau date în acelaşi timp şi au de la origini, astfel încât a căuta să urci dincolo de politic sau dincolo de social.” Liberul arbitru- „efectul alegerii citate ar însemna să vrei să urci dincolo de om.”Aristotel spune despre om că este un animal sociabil – „zoon politikon”

Analizând ipostazele umanului descoperim 3 stări fundamentale: natura umană(materialul genetic, ceea ce avem din naştere, caracteristici bio-psiho-

sociale ale individului) condiţia umană(raţiune, valori etice, spiritualitate) esenţa umană(omul în societate, modul în care se pune în valoare)

Distincţia celor 3 ipostaze este una metodologică, iar dinamica lor configurează profilul fiecărei persoane, care este în mod simultan, dar în proporţii diferite: natură, condiţie, esenţă umană.

Natura umană este rezultatul unui proces în care sunt înscrise capacităţile fiinţei umane. Supunându-se legilor implacabile ale lumii, omul rămâne în această etapă o fiinţă limitată şi independntă.

Condiţia umană este referenţialul sub semnul căruia se manifestă aspiraţiile spiritual-normative, cât şi exigenţele pe care omul şi le propune să le atingă. În această etapă, individul îşi depăşeşte natura sa şi pătrunde în lumea valorilor spirituale şi a deciziilor personale.

Esenţa umană este o sinteză a primelor, o ipostază prin care se încearcă finalizarea resurselor naturale şi a exigenţelor spirituale în cadrul acţiunii.

Sintetizând, putem afirma că omul este produs ca parte a naturii, aspiră la îndeplinirea morală a condiţiei sale şi îşi dezvoltă esenţa în practica social-politică.

Teoria lui Aristotel cu referire la individ şi societate(curs 2)

Aristotel defineşte omul drept animal social „zoon politikon”, considerând sociabilitatea o trăsătură înnăscută, iar ordinea socială este concepută ca fiind cadru cel mai propice al

dezvoltării naturii umane. Din această perspectivă, omul nu poate trăi în afara societăţii sau în afara grupului de care aparţine.

Organizarea socială dictează regulile de conduită pe care individul trebuie să le respecte, neavând dreptul de a le contesta. Pentru Aristotel, statul este anterior individului, iar individul este simultan şi cetăţean. Statul reprezintă pentru individ cadrul în care acesta îşi dobândeşte adevărata natură şi îşi desăvârşeşte scopul pentru care a fost creat: viaţa în comunitate. Prin intermediul legilor, statul îl îndrumă pe individ pe calea dreptăţii, îndepărtând astfel răul de care acesta este capabil.

Thomas Hobbs (1588-1679)Autorul defineşte omul drept o consecinţă a distincţiei dintre starea naturală şi starea

civilă, pe care le caracterizează antitetic. Omul în viziunea lui este „lup pentru om”, iar starea naturală este un război al tuturor, împotriva tuturor. Prin starea naturală, înţelegem o stare anterioară socialului, în cadrul căreia oamenii trăiesc izolat, sunt liberi la modul absolut şi sunt nevoiţi să îşi asigure autoconservarea. Dreptul care funcţionează în starea naturală, este dreptul celui mai tare, conducând astfel la o stare caracterizată de teamă şi frică, în care individul este totodată ameninţat şi ameninţător. Frica are „obiect”, teama nu are obiect şi este pe un rang superior fricii.

După Hobbs, starea civilă este necesară pentru a pune capăt stării naturale în care individul nu poate dăinui, iar această trecere se realizează prin intermediul contractului social. Teoria contractului social este o caracteristică a abordărilor moderne, contractul social fiind momentul de referinţă prin care individul părăseşte starea naturală şi devine o parte a ordinii sociale. Dacă starea naturală este definită drept o stare „crudă, mizerabilă, animalică şi scurtă”, starea civilă este starea ordinii sociale care este posibilă prin intermediul pactului social. „Pactul” reprezintă mai mult decât un simplu consimţământ sau înţelegere; este o unitate reală a tuturor într-o singură persoană prin care convenim să avem un conducător; ca şi cum fiecare i-ar spune fiecăruia:”autorizez acest om sau această adunare de oameni şi îi cedez dreptul meu de a mă conduce singur”, cu condiţia ca şi tu să îi cedezi dreptul tău şi să autorizezi toate acţiunile în aceeaşi manieră. (contract- obligativitate superioară).

Starea socială impune prezenţa suveranului care capătă drepturi depline şi o dată instaurat nu mai poate fi contestat.

Curs 3 Thomas Hobbs (1588-1679)

Este primul filosof care a distrus mitul sociabilității naturale promovat de Aristotel. Imaginea lumii lipsită de stat nu poate fi asociată decât cu imaginea unei mulțimi între care nu există raporturi sociale. În războiul tuturor împotriva tuturor, umanitatea este întotdeauna pe punctul de a se prăbuși, iar cele mai violente acțiuni nu pot fi considerate drept greșeli sau păcate: în situația în care, viața fiecăruia este în permanet pericol, iar toate actele sale sunt acte de legitimă apărare. În starea naturală fiecare individ este propriul său judecător, iar toate acțiunile sale sunt justificate de principiul conservării. Binele și răul nu există de la natură, ci vor

2

avea sens abia atunci când starea naturală va fi depășită, când legile care definesc aceste concepte vor fi promulgate de puterea politică.

Starea naturală este din punctul de vedere al lui Hobbs o etapă premergătoare, în care individul nu poate rămâne din cauza sentimentului de frică care domină. Individul este amenințat și amenințător, iar starea naturală îi împinge pe oameni la comportamente violente, care îi situează într-un pericol permanent, generând astfel o situație absurdă. Omul lui Hobbs nu este un animal social, dar este obligat să devină.

Apariția societății prin instaurarea puterii politice reprezintă o intenție a indivizilor de a pune capăt războiului și de a instaura ordinea. Distincția dintre societatea civilă și stat constă în istituirea în societatea civilă a egalității în drepturi, iar statul devine instrumentul societății civile prin care se asigură ordinea și pacea. Supunerea în fața statului își are sursa în convenția dintre oameni în recunoașterea și asumarea contaractului social. Există odată cu momentul apariției contaractului social o identitate între supus și suveran. Din acest motiv, supusul nu-l poate condamna la moarte pe suveran, deoarece ar fi ca și cum s-ar acuza pe sine sau s-ar sinucide. Contractul este semnat între supuși.

Prin societatea civilă, Hobbs garantează siguranța indivizilor, iar prezența suveranului are rolul de a garanta respectarea legilor. Contractul social este de fapt un contract de supunere, iar raportul dintre supus și suveran este unul de subordonare. Filosofia lui Hobbs întemeiază democrația modernă prin noțiunea suveranității, pe baza consimțământului fiecăruia, dar și liberalismul, prin noțiunea de lege, ca artificiu exterior individului.

Există în concepția lui Hobbs o identitate între guvernarea civilă și cea religioasă deoarece suveranul odată instituit, capătă atribuții supraomenești. Apare astfel problema incompatibilității celor două lumi, dacă cele două lumi sunt în conflict, este pentru că ele sunt în contact, în acest sens ele au ceva în comun: omul; „nu omul membru al cetății umane, fiindcă biserica îl revendică, nici omul credincios al bisericii, pentru că cetatea umană îl revendică, ci omul care nu aparține niciuneia dintre cele două cetăți: individul.”

Curs 4 John Locke

De la starea naturală la contract, de la legea naturală la legea civilă

Pentru John Locke prima necesitate și dreptul fundamental al omului îl constituie conservarea sa. Față de starea naturală a lui Hobbs, care descrie războiul tuturor împotriva tuturor, în viziunea lui Locke ceea ce amenință conservarea nu este frica de celălalt, ci pur și simplu foamea. Din perspectiva autorului există două origini care definesc natura umană: rivalitatea pentru posedarea bunurilor și rivalitatea pură, întemeiată pe dorința de putere.

Din această perspectivă, dorința de putere, dorința de a fi primul este pasiunea fundamentală a omului, la care pot fi reduse toate celelalte. Omul lui Locke este mai simplu decât omul hobbsean. Dreptul de proprietate este esnțial, anterior societății și nu depinde de legea politică sau de consimțământul celuilalt. Dreptul de proprietate este asociat individului solitar din starea naturală, fiind legat de necesitatea individului de a se hrăni, care îl presează, nefiind un drept social.

3

Proprietatea este la John Locke naturală și nicidecum convenție. În ceea ce privește raportul om-natură, este capacitatea sa de a munci. Omul nu este în mod natural un animal politic, ci este un animal proprietar și totodată muncitor: proprietar pentru că e muncitor și muncit pentru a fi proprietar.

Dreptul de proprietate este privit de către filosofii social-politici drept natural, însă este simultan și un drept social legat de lege. Pentru John Locke, insul trebuie să respecte două reguli în starea naturală:- nu am dreptul să îmi însușesc mai mult decât pot consuma, pentru că acest fapt înseamnă risipă;- trebuie să le las și altora posibilitatea astfel încât să-și poată însuși la rândul lor roadele pământului, într-o cantitate la fel de mare și de o calitate la fel de bună.

În starea naturală, munca și nu natura este cea care dă valoare lucrurilor. Odată cu apariția banului, care a luat naștere prin convenție, insul reușește să transforme bunurile alterabile existente în starea naturală, într-un reper inalterabil, general valabil și recunoscut de toți. Astfel ia naștere starea civilă și aparea ideea contractului social între indivizi și suveran.

Munca și proprietatea se presupun reciproc, munca nefiind alceva decât începutul proprietății. Dacă starea naturală nu este în esență o stare de război, ea tinde în mod natural să devină astfel: în starea naturală, individul este judecătorul propriei cauza, iar drepturile fiecăruia sunt în permanent pericol. Starea naturală sfârșește prin a deveni o stare de război, acesta fiind momentul hobbsean al doctrinei lui Locke.

„Orice doctrină a stării naturale și a contractului social are în mod necesr un moment hobbsean, așa cum se va întâmpla și cu Rousseau, deoarece doar o stare de război intolerabilă sau un rău intolerabil poate explica faptul că oamenii s-au înțeles să părăsească o stare în care înfloreau, în principiu, drepturile lor.” (P. Manet- Istoria intelectuală a totalitarismului)

Starea civilă devine posibilă datorită dorinței de a stopa conflictele din starea naturală prin apariția contractului social Datorită faptului că în starea naturală fiecare individ este propriul său judecător, apare în mod implicit necesitatea domniei legii care se impune în mod egal tuturor fără nicio excepție, nici măcar în cazul suveranului.

Pentru ca legea să nu fie constângătoare este necesar ca fiecare individ să contribuie la conceperea și promulgarea legilor, fie în mod direct, fie prin reprezentanți. În orice corp politic care are drept misiune protecția proprietății, trebuie să existe o putere suverană, supremă, respectiv puterea legislativă. Dacă guvernanții ar acționa în mod contrar obiectivului, respectiv garantarea proprietății, poporul are capacitatea de a le retrage puterea. De fapt, poporul este cel care deține adevărata putere suverană, delegând legislativul să îi conducă, fără a exista între ei un contract de supunere. Astfel, puterea legislativă este în prelungirea directă a dorinței individule de conservare ce nu putea fi garantată de starea naturală. Executivul reprezintă în concepția lui Locke, identitatea dintre starea naturală și civilă.

Legea exprimă și reprezintă dorința de conservare a omului natural, iar executivul arată insuficiența legii, prin el manifestându-se specificul condiției politice a omului.

4

Curs 5În viziunea lui Locke, starea civilă devine posibilă prin intermediul contractului social,

contract încheiat între individ şi suveran. Prin intermediul contaractului, individul renunţă să facă ceea ce i se pare necesar conservării sale şi va acţiona în limitele fixate prin lege- expresia voinţei şi acţiunii sale, Dacă în starea naturală, fiecare ins este propriul său judecător faţă de legile naturii, în istoria civilă, cetăţenii ajung la un acord în privinţa acestori încălcări, iar legile sunt impuse în mod egal tuturor, inclusiv suveranului. A ieşi din starea naturală, presupune instituirea unei adunări legislative care prin intermediul instituţiilor politice garantează proprietatea privată aflată în pericol în starea naturală.

În orice corp politic există o putere suverană- puterea legislativă, care dobândeşte caracter absolut asemenea suveranului lui Hobbs. Puterea executivă derivă din puterea legislativă, fiind subordonată acesteia şi fiind instrumentul de realizare al ei. Ambele puteri işi au originea în starea naturală, fiind deţinute de fiecare ins ce trăieşte în această stare. Puterea legislativă constă în acţiunea insului în vederea autoconservării sale, putere ce va fi abandonată parţial, odată cu apariţia legilor. Puterea executivă în starea naturală constă în capacitatea fiecărui ins de a pedepsi infracţiunile din aceasta stare. Puterea legislativă din starea civilă este în prelungirea directă a dorinţei individuale de conservare.

Puterea politică nu se transformă într-un regim totalitar (ca în cazul lui Hobbs) pentru că ea nu se poate extinde decât asupra a ceea ce este necesar scopului societăţii, respectiv conservarea naturală a vieţii, libertăţii şi bunurilor, cărora le atribuim numele unic de proprietate.

Indivizii trăiesc în societăţile politice pentru că au renunţat la dreptul de a-şi reprima singuri infracţiunile şi pentru că recunosc o putere independentă şi superioară lor, ce are rolul de a reprima incălcarea legii. Dacă în starea naturală insul era simultan, muncitor şi proprietar, odată cu apariţia monedei, avem de-a face cu diferenţieri, pentru că dreptul de proprietate constituie un mijloc prin care sunt conservate valorile ce rezultă din productivitatea muncii. Deoarece insul, în starea naturală are tendinţa de a dobândi bunuri ce depăşesc trebuinţele sale, instaurând astfel inegaliatea şi insecuritatea, apare necesară ideea instaurării unei adunări politice capabilă să înlăture dezordinea din starea naturală.

Curs 6 Jean Jacques Rousseau

Văzut din prisma istoriei, omul natural este pentru omul civil ceea ce reprezint naturalul pentru normal, dacă primul este caracterizat printr-o stare de bine, autocreatoare, având o existenţă eliberată de orice constrângere, cel de al doilea este caracterizat printr-o stare de creaţie comună, dictată de ceea ce numim astăzi majoritatea. Omul civil este rezultatul pervertirii naturalului din individ prin relaţionarea cu ceilalţi, de aici rezultă dilema omului civil de a se comporta normal şi nu natural. Dacă prin natura sa, omul este bun, prin condiţia sa, omul poate fi şi rău, numai dacă alege acest lucru. Astfel, negarea naturii umane prin condiţia umană relevă caracteristicile omului în ipostaza premorală.

Procesul de transformare a omului natural în om civil, asigură transformarea cât şi progresul omului şi a societăţii. Pentru autor, progresul istoric reprezintă o avansare în confort,

5

simultan cu îndepărtarea de spiritualitate. Dialectica nevoii şi a pasivităţii traduce de fapt disjuncţia care există la nivelul omului, dubla sa natură ce îl determină să fie întotdeauna un om divizat.

La origine ei, nevoia îl determină pe om spre singurătate, datorită autoconservării. Simultan omul este forţat de propria sa slăbiciune să îşi satisfacă nevoile împreună cu ceilalţi. În calitate de fiinţă naturală, fiinţă a nevoii, el nu este destinat unei istorii sau unei socializări.

Pentru ca istoria şi socializarea să fie posibile, se cuvine ca natura să se nege pe sine, iar nevoia să se îndepărteze de atributul esenţial care o defineşte, respectiv raportul individului faţă de natură. Astfel putem ajunge să afirmăm că societatea ia naştere prin negarea naturii nevoii, tocmai datorită dualităţii acesteia, de a se uni şi de a se separa.

Rousseau identifică în om două principii anterioare raţiunii, unul care priveşte cu precădere bunăstarea şi conservarea noastră, iar celălalt ne inspiră o repulsie naturală la vederea morţii sau a suferinţei semenilor noştrii.

Omul natural se ghidează după autoconservare şi milă. Dialectica nevoii şi a pasiunii se dezvoltă în mai multe etape ireversibile şi deosebit de complexe, care au ca finalitate transformarea omului natural în civil.

Prima etapă se structurează în jurul instinctului de autoconservare, omul putându-şi asigura singur existenţa până în momentul în care condiţiile naturale devin potrivnice, obigându-l să se îndrepte spre ceilalţi pentru a-şi conserva viaţa.

A doua etapă are în centru dezvoltarea sentimentului de milă, care se dezvoltă atunci când omul natural percepe suferinţa celuilalt ca pe propria sa suferinţă. Acest lucru este posbil datorită imaginaţiei sale, fapt ce readuce în centru nevoia şi autoconsevarea.

A treia etapă reprezintă saltul de la amoral la premoral, în încercarea de a defini umanitatea prin caracteristica sa esenţială, perfectibilitatea care face posibilă apariţia societăţii, deşi starea naturală descrisă de Rousseau este o stare paradisiacă, omul nu poate rămâne încremenit în această stare din cauza dorinţei sale de a se perfecţiona, fapt ce va genera în mod implicit apariţia societăţii şi a sociabilităţii: ,,Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.”(este îngrădit de nişte norme, legi)(amoral-dincolo de orice morală, premoral-

Omul social este rezultatul contractului social, semnat de către indivizi, prin care libertatea este diminuată şi se instaurează convenţia. Prin această convenţie, individul încetează să mai fie un individ, el dobândeşte o altă calitate şi o altă natură, aceea de membru al unui corp social, pe care îl constituie prin acest act de voinţă. Metoda lui Rousseau constă în examinarea faptelor şi adoptarea unui punct de vedere, pornind de la ceea ce trebuie să fie mai important, decât ceea ce este. Categoria normativă a lui ,,a trebui să fie”, cuprinde ceea ce trebuie să fie conform cu natura umană şi ceea ce ar fi putut să fie, dacă natura umană nu ar fi pervertită de civilizaţie.

Curs 7Jean Jacques Rousseau

6

Contractul social reprezintă un reper fundamental pentru apariţia societăţii, fapt care determină metamorfoze în privinţa condiţiei umane. Odată intrat în societate, omul este într-un pericol permanent(omul în stadiul natural al lui Hobbs, riscul fiind acela de a se dezumaniza.)

Realizând o analiză a societăţii contemporane, autorul consideră civilizaţia ca fiind o lume a aparenţei, care disimulează şi perverteşte fiinţa autentică a omului. Această dihotomie între esenţă şi aparenţă o regăsim şi la nivelul relaţiilor interumane, caracterizate de interesul propriu şi spiritul inegalităţilor. ,,Oamenii se privesc de sus în jos şi de jos în sus, conform unui punct de vedere care era cel al puterii, dar pe care puterea propriu-zisă l-a abandonat: din raporturile de putere rămân mai ales raporturile. Ele se raportează unele la altele, potrivit punctului de vedere al inegalităţii.”

Rousseau contestă şi critică societatea, în măsura în care aceasta este contrară naturii. Societatea modernă întemeiată pe comparaţia universală bazată pe putere şi bogăţie, acordă o importanţă majoră inegalităţilor ce rezultă din puterea banului. În acest cens, oamenii caută un lucru abstract şi impersonal, care să le asigure o poziţie cât mai înaltă în ierarhia socială.

Omul civil este transformat în relaţiile sociale, deoarece este un om divizat. Omul care se compară este un om nefericit, deoarece în raporturile cu ceilalţi nu se gândeşte decât la sine, iar în raporturile cu sine, nu se gândeşte decât la ceilalţi. Din această perspectivă, autorul consideră că nimeni nu mai trăieşte pentru a trăi, ci pentru a-i face pe ceilalţi să creadă că a trăit. Adoptând această viziune, Rousseau devine un judecător al politicianului în care relaţiile sociale sunt simultan distrugătoare, dar şi inevitabile pentru individ. Legătura socială este cea mai coruptă, deoarece sunt dependenţi, oamenii sunt obligaţi să nu-şi facă rău unii altora, iar pentru că sunt concurenţi, sunt obligaţi să nu-şi dorească binele unii altora: ,,Cine guvernează? Opinia. Opinia cui? A societăţii. Ce este societatea? Inegalitate.

Din perspective filosofiei sale, omul este bun de la natură şi devine rău odată cu intrarea în societate. Răul este produs de istorie şi societate, fără a altera esenţa individului. Omul aflat în relaţie este un om care se ghidează după pasiuni, prestigiu, aparenţe sau lucruri materiale, acest rău este exterior şi derivă din nevoia omului de a fi recunoscut în plan social. Omul ajunge să fie de nerecunoscut, datorită acestor aparenţe, iar aceste mijloace devin sfârşitul său, deoarece omul devine sclavul lucrurilor.

Contractul social nu este un contract între indivizi (cum era la Hobbs), niciun contract între indivizi şi suveran (Locke). Dacă pentru Hobbs, pactul social este cel care transformă multitudinea de oameni în societate, pentru Rousseau, contractual nu este un fenomen concret istoric, prin care sunt conservate libertatea şi egalitatea ce definesc individul în starea naturală. Contractul social este pentru Rousseau un contract de asociere, deoarece la originea unui corp politic se află o convenţie încheiată între persoane izolate, aşa cum erau oamenii în starea naturală. ,,Nu există decât o singură lege prin care natura ei necesită un acord unanim: acesta este pactul social; fiecare om s-a năascut liber şi stăpân pe el însuşi, astfel încât nimeni nu poate sub niciun pretext să-l supună fără acordul său. Această nouă viziune asupra libertăţii provine dintr-o decizie comună, adoptată în urma unui act de voinţă şi conduce spre ceea ce societatea consideră drept convenţii. Prin convenţie, individual incetează să mai fie individ şi devine cetăţean, adică o parte componentă a organisului politic.

7

Libertatea este inadmisibilă, iar omul îşi conservă libertatea atunci când se supune faţă de stat, care este sinteza libertăţilor individuale. Un contract social care nu ar garanta libertatea , ar fi nul. Problematica socială prezentată de către Rousseau, deschide două direcţii: fie întoarcerea la natură, fie instaurarea unui model de guvernare ideal, în care voinţa generală este cea care adoptă deciziile prin participarea şi idntificarea cu voinţele individuale. În acest fel, statul ar garanta cele două drepturi fundamentale ale individului: libertatea şi egalitatea.

Curs 8

Prin stiinte sociale intelegem acele discipline care au ca obiect de studiu realitatea sociala in ansamblul sau, adica acea sfera a realitatii care este determinata de existenta in comun a oamenilor si de interactiunile lor in cadrul diferitelor forme de comunicare. Indivizii sunt fiinte sociale care interactioneaza iar produsele acestor interactiuni sunt relatiile sociale, structurile si institutiile din societate care devin obiect de studiu pentru stiintele sociale. Spre deosebire de stiintele naturii care studiaza realitatea din perspectiva componentelor fizice, stiintele sociale se axeaza pe analiza societatilor si raportul individului cu realitatea sociala.

In stiintele naturii, individul se afla in ipostaza de cercetator, iar scopul cunoasterii sttintifice este explicarea cat mai exacta a realitatii inconjuratoare.

In stiintele sociale, individul este simultan subiect si obiect al cunoasterii, iar gradul de subiectivitate este mult mai ridicat. In general, atunci cand ne referim la specificul stiintelor sociale avem in vedere obiectul acestora de studiu respectiv realitatea sociala si modalitatile prin care aceasta poate fi studiata din punct de vedere stiintific.

Wilhelm Dilthey considera ca stiintele naturii nu pot fi luate ca etalon pentru stiintele sociale deoarece in timp ce natura este cunoscuta printr-o exeperienta externa, realitatea sociala nu poate fi cunoscuta decat din interior printr-o experienta traita.

A cunoaste in stiintele naturii inseamna a explica faptele supuse observatiei, identificand cauze si efecte sau formuland legi generale care explica desfasurarea fenomenelor. O asemenea orientare ramane exterioara fata de ceea ce este esential vietii umane, respectiv ideile, scopurile, intentiile si valorile implicate in actiunile oamenilor care le confera semnificatii.

Din perspectiva lui Dilthey, sfera semnificatiilor nu poate fi explicata cauzal si poate fi obtinuta numai intelegere. Cunoasterea din interior a realitatii umane presupune identificarea semnificatiilor si analiza actiunilor individuale prin raportare la institutiile sociale. In descrierea, explicarea si interpretarea structurilor si fenomenelor sociale intervin factori precum: subiectivitatea, interesele, aspiratiile si valorile unei persoane sau unui grup social ceea ce poate deforma perceptia corecta a realitatii. Din acest motiv, in cazul stiintelor sociale devine necesar principiul neutralitatii cercetatorului, adica incercarea acestuia de a fi cat mai obiectiv fara a angaja in discursul cognitiv valorile si interesele proprii.

In cazul stiintelor sociale, exista riscul de a generaliza plecand de la constatari particulare sau de a interconecta legaturi aparente care sunt de cele mai multe ori false.

8

Curs 9La începutul secolului al XIX-lea, atunci când ştiinţele sociale şi-au delimitat obiectul de

cercetare, s-a pus problema cu privire la statutul lor ştiinţific, generând întrebări precum: în ce constă natura acestor ştiinţe? De ce le considerăm ştiinţe? Ce fel de ştiinţe sunt?

Întrebările cu privire la statutul ştiinţific în domeniul social aduc în prim plan un nou concept de ştiinţă care se diferenţiază de prototipul asumat de ştiinţele naturii. Există anumiţi autori care încă mai consideră că ştiinţa naturii este singurul model de ştiinţă adevărată, iar ştiinţele sociale ar trebui judecate după standardele lor. La polul opus se situează autorii care apreciază că ştiinţele sociale trebuie considerate ca fiind autonome, având un obiect specific de cercetare, ce nu poate fi comparat cu prototipul ştiinţelor naturale. Din această perspectivă epistemologia ştiinţelor naturale ar trebui diferenţiată de epistemologia ştiinţelor naturale.

În secolul al XIX-lea, comparaţia cu ştiinţele naturale era justificată cu faptul că acestea se impuseseră de mai bine de două secole, prin realizări incontestabile în cunoaşterea lumii fizice, iar modelul de explicare a faptelor şi fenomenelor, precum şi formularea de predicţii ştiinţifice au contribuit la conturarea paradigmei revoluţieie ştiinţifice.Paradigmă – termen introdus de Thomas Kuhn, semnifică un model, un prototip, un cadru conceptual

Fundamentele ştiinţelor sociale se referă la anumite principii, reguli, care asigură o cunoaştere şi care promit stabilirea unor legi de dezvoltare socială. Există în cadrul ştiinţelor sociale o serie de teorii care nu pot fi dovedite ştiinţific, dar care pot fi adevărate sau false.

Putem distinge în cadrul ştiinţelor mai multe tipuri de fundamente:1. Fundamente ontologice: se referă la modul în care este descris obiectul cercetării ştiinţifice şi raportarea ştiinţei la realitatea empirică. În teoriile ştiinţifice există anumite presupoziţii asupra naturii şi denumirii realităţii studiate. În ştiinţele sociale, fundamentele ontologice se referă la presupoziţiile cu privire la natura lumii sociale, pornind de la premisa prin care omul este considerat o fiinţă socială.2.Fundamente epistemologice: se referă la posibilităţile şi limitele cunoaşterii realităţii cercetării. Atât în ştiinţele naturii, cât şi în ştiinţele sociale cercetarea îşi recunoaşte limitele demersului său ştiinţific cu privire la investigarea realităţii fizice şi sociale. Din această perspectivă, dezideratul adevărului absolut se transformă într-un ideal spre care tindem, iar descoperirile ştiinţifice trebuie privite drept soluţii temporale care pot fi oricând înlocuite, în momentul în care nu mai pot soluţiona problemele cu care se confruntă sistemul.3. Fundamentele metodologice se referă la căile cunoaşterii, respectiv la metodele, tehnicile şi instrumentele folosite în cercetarea ştiinţifică a realităţii sociale. Se consideră că există 4 mari metode de cercetare în ştiinţele sociale: observaţia, ancheta, experimentul şi analiza comparativă.metoda- cea mai generală tehnica- cum pun în aplicareinstrumentul- o componentă fizică(calculul microscopic)

Metoda este o modalitate generală strategică de abordare a realităţii, prin care sunt sondate faptele şi fenomenele sociale.

9

Tehnicile sunt forme concrete pe care le îmbracă metodele, fiind posibil ca aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.

Instrumentul este un mijloc ce are o componentă materială, cu ajutorul căreia se realizează ? informaţiei ştiinţifice, interpunându-se între cercetare şi realitatea studiată.

Multitudinea tehnicilor prin care se aplică o metodă, derivă din diversitatea instrumentelor de cercetare şi a modului diferit de folosire a acestora. Cu alte cuvinte, prezentarea unei tehnici de investigare presupune de regulă specificarea instrumentelor folosite şi a modului concret de utilizare a acestora.

În ştiinţele naturale există două metode fundamentale, observaţia şi experimentul care s-au impus şi care subsumează celelalte metode care sunt derivate din acestea. Experimentul presupune provocarea apariţieie unuia sau mai multor fenomene într-o situaţie controlată, bazându-se pe relaţia de tip zală.

În ştiinţele sociale observaţia se aplică atunci când pardigma de abordare a realităţii sociale nu este de tip cauzal, ci interpretativă. Experimentul este preluat din ştiinţele naturale şi folosit în ştiinţele sociale, însă cu aplicabilitate la nivel individual sau pe colective de dimensiuni reduse, ce pot fi supuse acţiunii cercetătorului şi pot fi controlate.

Curs 10

Fundamente conceptuale sau teoretice se refera la totalitatea teoriilor si conceptelor care descriu, explica si interpreteaza realitatea sociala. Spre deosebire de stiintele naturii, in stiintele sociale este mai dificil de conturat o anumita teorie; fie din cauza gradului ridicat de subiectivitate, fie din cauza diversitatii si evolutiei faptelor si fenomenelor sociale. Din aceasta perspectiva, fundamentele conceptuale reprezinta repere pentru cereceta rea stiinntifica, nefiind asumate ca adevaruri general valabile asa cum se intampla in stiintele naturii. O teorie isi dobandeste valabilitatea in sttintele sociale atata timp cat exista un consens al specialistilor cu privire la modalitatea in care va fi solutionata o problema ce apare in sistemul social. Astfel, teoria este valida deoarece raspunde cerintelor sistemului social incercand sa contureze o noua perspectiva asupra stiintificitatii, respectiv inlocuirea adevarului absolut cu adevarul relative.5. Fundamente axiologice fac trimitere la modul in care sunt implicate valorile in cunoasterea stiintifica si felul in care relationeaza faptele, normele si intepretarile sociale. Daca in stiintele naturii valoarea centrala este adevarul care trebuie atins cat mai repede, in stiintele sociale adevarul si falsitatea nu mai satisfac necesitatile sistemului social. Ele sunt inlocuite de valori precum eficient- ineficient, necesar- contingent, aducand o schimbare in cadrul teoriilor sociale.6. Fundamente praxiologice

Pe langa abordarile teologice si in cazul stiintelor sociale trebuie sa tinem cont de contextul actiunilor si de raportul intre individ si realitatea sociala. In acest sens, teoriile si conceptiile stiintifice trebuie sa isi gaseasca aplicabilitatea in plan empiric pentru a-si putea dovedi eficienta. Exista posibilitatea ca in urma testarii empirice teoria sa fie invalidata, fapt ce va determina regandirea planului teoretic si aparitia unei noi conceptii. De asemenea, in urma

10

constatarilor practice putem ajunge la conturarea unui nou plan conceptual care sa reflecte transformarile care apar in cadrul sistemului social.7. Fundamente sociologice

Se refera la acele fundamente care determina rolul unei stiinte in cadrul realitatii sociale, modul in care intercationeaza cu celelalte domenii, precum si impactul pe care il are in viata politica, economica si sociala a comunitatilor umane.8. Fundamente antropologice, presupun identificarea anumitor conceptii despre natura umana si rolul ei in cazul stiintelor sociale precum si modul in care influenteaza cercetarea stiintifica. Daca in stiintele naturii cercetatorul este subiect al cunoasterii plasandu-se in ipostaza de observator exterior si incercand sa-si pastreze neutralitatea, in cazul stiintelor sociale cercetatorul este subiect si obiect al cunoasterii, fapt care determina cresterea gradului de subiectivitate precum si interpretari multiple si diferite. Cu toate acestea, este important sa ne detasam de interesele personale atunci cand realizam o cercetare stiintifica.9. Fundamente culturale

Fac trimitere la determinarile culturale ale practicii stiintifice cat si modul in care prin stiintele sociale sunt reflectate diversele culturi si modul specific de asumare a acestora.10. Fundamente istorice

Apar din determinarile istorice ale cunaosterii stiintifice aducand in prim plan distinctia dintre stiinta traditionala si cea moderna. Aceste fundamente sunt importante pentru definirea conceptiilor stiintifice traditionale precum si pentru conturarea teoriilor moderne care nu sunt, inca, confirmate de practica stiintifica.

11