curs 1

Lector Univ. Dr. BUDACIA LUCIAN C-TIN GABRIEL

CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 1 -

CURSUL 1

I. Definiţia contabilităţii

Prima definiţie a contabilităţii a fost dată de italianul Luca Paciolo în lucrarea sa,

„Summa de l’aritmetica, geometria, proporzioni et proporzionalita”, în cartea a IX-a a

acestei lucrări, intitulată „Tratatus de computis et scripturis”, apărută la Veneţia în anul

1494. În concepţia sa contabilitatea reprezenta „un ansamblu de principii şi tehnici

privind înregistrarea în partidă dublă a averii unui negustor, precum şi toate afacerile

acestuia, în ordinea desfăşurării lor”. În lucrarea sa, el a definit partida dublă prin

prisma ecuaţiei de schimb dintre avere şi capital, respectiv, ce posed şi cui datorez.

În anul 1941, Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi a definit

contabilitatea ca „o artă a înregistrării, clasificării, a rezumării într-o manieră

semnificativă şi în expresie bănească a tranzacţiilor şi evenimentelor, precum şi

interpretarea rezultatelor acestei acţiuni.”

Conform Legii contabilităţii din România (Legea 82/1991 – republicată),

contabilitatea este definită la Art. 2 astfel: „este activitatea specializată în măsurarea,

evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor

proprii, precum şi rezultatelor obţinute …”

II. Istoricul şi evoluţia contabilităţii

În anul 1494, la Veneţia, Luca Paciolo, considerat părintele contabilităţii actuale

în partidă dublă, a publicat cea mai de seamă lucrare a sa, sub titlul „Summa de

arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”. Această vastă lucrare de

matematică, în Cartea a - IX - a, denumită „Tratat de contabilitate în partidă dublă”

descrie pentru prima dată partida dublă (scrittura doppi), care şi astăzi reprezintă unul

dintre principiile de bază ale contabilităţii.

Aplicarea metodei contabilităţii în partidă dublă începe să se generalizeze între

secolele XVI-XVIII, cu deosebire în Europa Occidetală, etapă caracterizată şi prin

conturarea unei literaturi contabile şi a profesiei de contabil.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se dezvoltă societăţile pe

acţiuni a căror conducere se separă de proprietarii acestora; a apărut astfel contabilitatea

generală şi de gestiune (dualism contabil).

În primele decenii ale secolului al XX-lea contabilitatea de întreprindere începe să

fie supusă procesului de normalizare, adică stabilirea de reguli şi norme privind modul de

ţinere a contabilităţii.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 2 -

Începând cu al doilea război mondial, cele care au rânduit contabilitatea au fost

instituţiile naţionale şi internaţionale. Unul dintre instrumentele lor cele mai eficace a fost

planul contabil. Planul, ca document organic care serveşte normalizării şi structurării

contabilităţilor este o invenţie sovietică a anilor 1920.

În anul 1973 a fost creat Comitetul Standardelor Internaţionale de

Contabilitate - International Accounting Standards Committee - (IASC), organism ce

viza normalizarea contabilităţii la nivel internaţional şi care a elaborat timp de aproape 3

decenii, 41 de norme internaţionale (IAS) şi câteva zeci de interpretări (SIC). În anul

2001, această organizaţie a devenit Consiliul Standardelor Internaţionale de

Contabilitate - International Accounting Standards Bord (IASB), al cărui rol este de a

emite Standarde Internaţionale de Raportare Financiară Internaţională - International

Financial Reporting Standards (IFRS-uri). Standardele contabile reprezintă norme ce

trebuie aplicate de anumite categorii de entităţi contabile, în vederea existenţei unor

informaţii comparabile la nivel internaţional.

Evoluţia contabilităţii în România

Până în decembrie 1989, contabilitatea românească a fost puternic influenţată de

experienţa şi influenţa unor ţări europene mai mult sau mai puţin dezvoltate.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial sistemul contabil românesc „a

urmat subordonarea necondiţionată a intereselor statului totalitar şi susţinerea economiei

centralizate”.

După decembrie 1989, tranziţia la economia de piaţă a implicat reforme în toate

domeniile de activitate, inclusiv în cel al contabilităţii, astfel:

Perioada 1991 – 1993 este caracterizată prin controversele pe plan doctrinar

dintre adepţii unei reforme contabile în România. Atunci au fost emise planuri de conturi

ale „momentului”, prin care din planul de conturi vechi au fost eliminate unele conturi, s-

au introdus altele, s-a modificat simbolul şi elementele câtorva conturi.

În anul 1991 a fost adoptată Legea Contabilităţii, care reglementează organizarea

şi conducerea contabilităţii în România

Perioada 1994-1999 a fost perioada în care s-a implementat un sistem contabil

dualist inspirat din sistemul latino – american, pentru care s-a asigurat o consultanţă de

specialitate din partea Franţei

În anul 1999 a început o nouă etapă a evoluţiei contabilităţii româneşti marcată

de armonizarea contabilităţii naţionale cu Directivele Europene de profil şi Standardele

Internaţionale de Contabilitate.

Astfel apare OMFP nr. 94 / 2001, prin care au fost aprobate Reglementările

contabile armonizate cu Directiva a IV-a C.E.E. şi cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 3 -

Ulterior, la puţin timp după aceea, s-a emis OMFP nr. 306 / 2002, pentru

aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu Directivele europene.

Ceva timp mai târziu s-a emis OMFP nr. 1752 / 2005, pentru aprobarea

reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, cu modificările şi

completările ulterioare, ce a fost abrogat şi înlocuit cu OMFP 3055 / 2009, intrat în

vigoare de la 1.01.2010, aflându-se actualmente în vigoare. Acest ultim Ordin a fost

recent ACTUALIZAT, fiind modificat şi completat prin OMFP nr. 2869 / 2010 (apărut

în M.O. 882/29.12.2010).

Pe plan european armonizarea se realizează prin cei trei piloni ai legislaţiei

europene în domeniu, respectiv:

- Directiva a IV-a a Consiliului 78/660/EEC privind conturile anuale ale

anumitor tipuri de societăţi comerciale;

- Directiva a VII-a a Consiliului 83/349/EEC privind conturile consolidate;

- Directiva a VIII-a a Consiliului 84/253/EEC privind autorizarea persoanelor

responsabile cu efectuarea auditului financiar al documentelor contabile.

III. Sarcinile şi funcţiile contabilităţii

Sarcinile contabilităţii:

definirea cu exactitate a obiectului de studiu şi a sferei de cuprindere;

precizarea metodei de cercetare a obiectului şi a procedeelor ei, urmărind

definirea de norme şi principii generale, bazate pe o terminologie precisă, identică pentru

toţi utilizatorii informaţiei contabile;

stabilirea locului şi a rolului pe care îl are în cadrul ştiinţelor şi a evidenţei

economice;

elaborarea mijloacelor pentru aplicarea în practică a contabilităţii (documente,

registre, fişe etc.) în vederea asigurării comparabilităţii informaţiei contabile în timp şi

spaţiu.

Funcţiile contabilităţii:

funcţia de înregistrare;

funcţia de informare;

funcţia de control;

funcţia de previziune.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 4 -

IV. Sisteme de contabilitate

Principalele 2 sisteme de contabilitate sunt:

1. Contabilitatea în partidă simplă → în concepţia ei de reprezentare, o operaţie

economică se înregistrează într-o singură partidă (într-un singur cont). Spre exemplu,

intrarea unei sume de bani în casieria firmei se înregistrează la partida / în contul „Casa”

2. Contabilitatea în partidă dublă → concepe reprezentarea operaţiilor economice

prin înregistrarea în 2 partide / în 2 conturi, concomitent, în care o partidă (un cont) ne va

arăta originea, iar cealaltă partidă ne va indica destinaţia. Spre exemplu, în cazul în care

suma de bani intrată în casierie provine de la bancă, acest lucru se va înregistra în

contabilitate în 2 partide / conturi, astfel: se va utiliza partida (contul) „Banca” pentru a

înregistra originea banilor şi de asemenea se va utiliza şi partida (contul) „Casa” pentru

a evidenţia destinaţia acestora.

V. Utilizatorii informaţiei contabile

Principalii potenţiali utilizatori ai informaţiei contabile pot fi:

investitorii actuali (proprietarii firmei: acţionari sau asociaţi) şi potenţiali;

conducerea firmei;

salariaţii firmei;

creditorii financiari (băncile);

creditori comerciali (furnizorii);

clienţii;

guvernul şi instituţiile sale;

alte firme;

publicul larg.

VI. Exerciţiul financiar

Activitatea unei entităţi economice (firme) se desfăşoară în mod continuu, iar din

acest motiv procesul de raportare a informaţiilor financiare proprii acesteia trebuie

standardizat în funcţie sau la anumite perioade de timp, astfel încât acestea să aibă un

caracter concret şi stabil. Pentru măsurarea valorii patrimoniului şi a rezultatului

activităţii, cadrul conceptual contabil a recurs la segmentarea timpului aferent activităţii

unei entităţi economice în perioade cu durată egală, numite exerciţii financiare.

În România, un exerciţiu financiar este reprezentat de anul calendaristic. În

cadrul acestei segmentări a timpului se mai foloseşte şi noţiunea de perioadă de

gestiune, care este reprezentată de diviziuni mai mici din cadrul exerciţiului financiar, şi

anume: luna, trimestrul sau semestrul dintr-un exerciţiu financiar.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 5 -

VII. Obiectul şi metoda contabilităţii

1. Obiectul de studiu al contabilităţii

Evoluţia în timp a contabilităţii a fost marcată şi de discuţii privind obiectul

acesteia. În încercarea de a găsi răspuns la întrebarea : „Ce studiază contabilitatea?”, în

timp s-au cristalizat 3 puncte de vedere concretizate în tot atâtea concepţii:

Concepţia juridico - patrimonială;

Concepţia economică;

Concepţia economico – juridică (financiară).

Concepţia juridico - patrimonială

În această accepţiune se porneşte de la premisa că fiecărei societăţi comerciale îi

corespunde un patrimoniu.

Patrimoniul unei firme este condiţionat de existenţa următoarelor 2 elemente:

- subiectul de drepturi şi obligaţii (persoană fizică sau juridică);

- obiectul de drepturi şi obligaţii (bunurile economice şi creanţele).

Patrimoniul poate fi definit ca ansamblul drepturilor şi al obligaţiilor pe care un

titular de patrimoniu (firmă) le are la un moment dat.

Sub formă grafică, patrimoniul, ca obiect al contabilităţii, poate fi reprezentat

astfel:

OBIECTUL CONTABILITĂŢII

DREPTURI

PATRIMONIUL

Drepturi de

proprietate

(bani şi bunuri

economice)

Drepturi de

creanţă

(creanţe)

OBLIGAŢII

FIRMA titular de

drepturi şi obligaţii

Obligaţii

faţă de

proprietari

(sau acţionari)

Obligaţii

faţă de

terţi

(faţă de alţii)


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 6 -

Creanţe → tot ceea ce firma are de primit / de luat / de încasat

Obligaţii → tot ceea ce firma are de dat.

Prin Obligaţii ale firmei înţelegem de fapt Datorii ale firmei.

CREANŢĂ ≠ DATORIE

Din schema privind obiectul contabilităţii de mai sus, s-a dedus următoarea ecuaţie:

* Într-o viziune personală – facultativă pentru studiul studenţilor:

Altfel spus, la un moment dat, pentru fiecare ban, bun sau creanţă, ca drepturi

dobândite de firmă, aceasta are o datorie (obligaţie) faţă de proprietari sau faţă de terţi,

de valoare egală.

Cu alte cuvinte, ecuaţia de mai sus poate fi exprimată mai simplist astfel:

Adică, tot ce are firma ca AVERE (bani, bunuri şi creanţe), ea de fapt

trebuie să o DEA (la acţionari sau la terţi).

Sau:

În contabilitate, prin noţiunea de AVERE a firmei (banii, bunurile şi creanţele

firmei – adică drepturile firmei de proprietate şi de creanţă) s-a ales folosirea termenului

de ACTIV, iar prin noţiunea de OBLIGAŢII / DATORII ale firmei faţă de

proprietari şi faţă de terţi) s-a ales folosirea termenului de PASIV.

Bani + Bunuri + Creanţe = Obligaţii + Obligaţii

faţă de proprietari faţă de terţi

AVERE = DATORII (OBLIGAŢII)

tot ce are o firmă = tot ce are de dat acea firmă

Totul în contabilitatea unei firme se gândeşte din punctul de vedere al FIRMEI respective.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 7 -

De aici, s-a ajuns la ecuaţia fundamentală a contabilităţii:

Această ecuaţie se întâlneşte în practica contabilă sub 3 denumiri:

- ecuaţia patrimonială;

- ecuaţia dublei reprezentări;

- ecuaţia bilanţieră.

Concepţia economică

Conform concepţiei economice, obiectul de studiu al contabilităţii îl reprezintă

capitalul. În această accepţie, capitalul este privit sub dublu aspect:

a) D.p.d.v. al modului în care se investeşte, întrebuinţează, consumă şi

înlocuieşte, capitalul îmbracă 2 forme:

- capital fix – concretizat în bunuri economice şi creanţe investite pentru o

perioadă mai îndelungată de timp (> 1 an);

- capital circulant – concretizat în bunuri economice şi creanţe investite pentru o

perioadă mai scurtă de timp (< 1 an);

Observaţie: Capitalul fix şi capitalul circulant desemnează ACTIVUL firmei.

b) D.p.d.v. al modului în care este dobândit, al sursei de provenienţă a acestuia,

capitalul îmbracă 2 forme:

- capital propriu – care provine de la proprietari (acţionari sau asociaţi);

- capital împrumutat (capital străin sau capital atras) – care provine de la terţi.

Observaţie: Capitalul propriu şi capitalul împrumutat desemnează PASIVUL firmei.

ACTIV = PASIV


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 8 -

Sub formă grafică, capitalul, ca obiect al contabilităţii, poate fi reprezentat astfel:

Pornind de la această reprezentare grafică, relaţia de echilibru între cele două

laturi ale capitalului poate fi scrisă astfel:

+ = +

Sau, aceeaşi relaţie de echilibru de mai sus, poate fi exprimată şi astfel:

+ = +


Din punct de vedere al:

- investirii

- utilizării

- consumului

- înlocuirii

CAPITALUL

Capital fix

sau

Active imobilizate

Capital circulant

sau

Active circulante

Din punct de vedere al:

provenienţei

Capital

propriu

Capital

împrumutat

Capital fix Capital

circulant

Capital

propriu

Capital

împrumutat

Active

imobilizate

Active

circulante

Capital

propriu

Capital

împrumutat


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 9 -

* Într-o viziune personală – facultativă pentru studiul studenţilor:

Active imobilizate

Bani + Bunuri + Creanţe → AVEREA firmei

Active circulante

Capital propriu → Capitalurile primite de firmă de la acţionari → DATORIA firmei faţă de acţionari

Capital împrumutat → Capitalurile primite de firmă de la terţi → DATORIA firmei faţă de terţi

Încă o dată şi de aici, formulele de mai sus, desprinse din schema privind obiectul

contabilităţii în concepţie economică, exprimă aceeaşi formulă bine cunoscută deja:

Sau altfel spus:

Observaţie: Comparativ cu concepţia juridică, în concepţia economică obiectul

contabilităţii are o sferă mai largă. Conform unui principiu al contabilităţii „Economicul

prevalează juridicul”. În categoria Activelor sunt incluse toate elementele care sunt

capabile să aducă firmei beneficii economice viitoare, nu numai cele în raport cu care

firma are un drept de proprietate sau de creanţă.

AVERE = DATORII

ACTIV = PASIV


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 10 -

Concepţia economico – juridică (financiară)

Concepţia economico – juridică (financiară) privind obiectul contabilităţii

reuneşte elemente specifice atât concepţiei juridico-patrimoniale, cât şi concepţiei

economice.

Conform acestei concepţii, contabilitatea studiază resursele firmei şi utilizările

acestora, precum şi echilibrul dintre ele.

Sub formă grafică, resursele, ca obiect al contabilităţii, pot fi reprezentate astfel:

Din această schemă, se desprinde următoare egalitate, care stă la baza concepţiei

financiare:

+ = +

Sau pe scurt:


D.p.d.v. al

utilizării lor

RESURSELE

Utilizări durabile

(pe termen lung)

D.p.d.v. al

provenienţei lor

Utilizări ciclice

(pe termen scurt)

Resurse stabile

(pe termen lung)

Resurse

temporare

(pe termen scurt)

Utilizări

durabile

Utilizări

ciclice

Resurse

permanente

Resurse

temporare

ACTIV = PASIV

UTILIZĂRI = RESURSE


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 11 -

Sau altfel spus:

Concepţia financiară îşi propune găsirea răspunsului la întrebarea: „Este firma

capabilă, prin structura activelor pe care le deţine, să facă faţă datoriilor sale atunci

când acestea ajung la scadenţă?”

În vederea găsirii unui răspuns la această întrebare, activele sunt prezentate în

ordinea lichidităţii lor (crescătoare sau descrescătoare), iar pasivele, în ordinea

exigibilităţii lor (crescătoare sau descrescătoare).

Lichiditatea → reprezintă capacitatea unui element de Activ de a putea fi

transformat în numerar

Exigibilitatea → reprezintă calitatea unei Datorii / Obligaţii de a deveni scadentă.

Bilanţ ACTIV PASIV

1. Autoturism

2. Materii prime

3. Produse finite

4. Creanţe faţă de clienţi (+)

5. Disponibil la bancă

6. Numerar

Prezentate de sus în jos,

în ordinea creşterii (+) LICHIDITĂŢII lor

1. Capitaluri proprii

(Obligaţii faţă de proprietari)

2. Datorii faţă de bancă (+)

(pe termen lung)

3. Datorii faţă de furnizori

(pe termen scurt)

Prezentate de sus în jos,

în ordinea creşterii (+) EXIGIBILITĂŢII lor

ACTIV = PASIV


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 12 -

2. Metoda contabilităţii

Metoda contabilităţii cuprinde un ansamblu de procedee tehnice de lucru aflate

într-o strânsă intercondiţionare ca un tot unitar, în vederea stabilirii normelor şi

principiilor cu caracter special pe care se fundamentează contabilitatea ca disciplină

ştiinţifică şi cu ajutorul cărora cercetează starea şi mişcarea elementelor patrimoniale ale

întreprinderii, pentru a sesiza legăturile dintre ele, iar pe această bază să se calculeze

rezultatele finale şi să se analizeze activitatea desfăşurată de entităţile patrimoniale

respective.

2.1 Procedeele metodei contabilităţii

În scopul realizării obiectului contabilităţii, metoda acesteia foloseşte o serie de

procedee care permit furnizarea de informaţii cu privire la fenomenele şi procesele

economice care au loc în cadrul unităţilor patrimoniale.

Pentru studierea obiectului contabilităţii sunt utilizate următoarele categorii de

procedee şi anume:

a) procedee specifice metodei contabilităţii;

b) procedee comune tuturor ştiinţelor;

c) procedee comune metodei contabilităţii şi altor discipline economice

a) Procedeele specifice metodei contabilităţii

Bilanţul este cel mai reprezentativ procedeu al metodei contabilităţii prin care

se înfăptuieşte dubla reprezentare a patrimoniului întreprinderii. Cu ajutorul bilanţului se

prezintă la un moment dat, în expresie valorică, patrimoniul întreprinderii sub dublu

aspect şi anume: pe de o parte sub aspectul destinaţiei economice şi pe de altă parte sub

aspectul surselor de procurare. Prin bilanţ se prezintă, de asemenea, şi rezultatele finale

ale unităţii la un moment dat sub formă de profit sau pierdere.

Deoarece bilanţul cuprinde patrimoniul unităţii la un moment dat, el exprimă în

acelaşi timp rezultatul utilizării şi valorificării acestui patrimoniu în perioada dată, deci

furnizează informaţii generale privitoare la situaţia economică şi financiară a unităţii şi la

relaţiile ei economice cu alte unităţi, furnizând numai informaţii generale sintetice,

obţinute din centralizarea datelor contabilităţii curente. Bilanţul este completat de o serie

de situaţii anexe, prin care se explică şi se detaliază anumite laturi ale activităţii

economice şi financiare ale unităţii.

Întrucât bilanţul nu poate să prezinte mişcările succesive care se produc ca urmare

a operaţiilor economice în structura şi mărimea patrimoniului unei întreprinderi, metoda

contabilităţii utilizează pentru realizarea acestui obiectiv, un alt procedeu specific care

poartă denumirea de cont.

Contul se deschide în contabilitatea curentă pentru reflectarea fiecărui element

patrimonial de Activ şi de Pasiv precum şi a fiecărei poziţii noi pe care o ocupă fiecare

element în mişcare şi transformarea sa de-a lungul fazelor circuitului economic. Conturile

au legături reciproce, atât între ele, cât şi cu bilanţul, legăturile determinate de unitatea


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 13 -

obiectului contabilităţii. Totalitatea conturilor utilizate de contabilitate în scopul realizării

obiectului său, formează sistemul conturilor.

Contabilitatea dispune de un sistem de conturi în care reflectarea tuturor

operaţiilor rezultate din mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale are la bază

dubla înregistrare. Dacă bilanţul generează prin indicatorii săi mersul activităţii unităţii

economice, contul este procedeul care particularizează această activitate, furnizând

informaţiile necesare pentru caracterizarea fiecărui mijloc economic, proces economic,

sursă de finanţare şi rezultat final.

Legătura dintre cont, care furnizează informaţiile de detaliu asupra fiecărui

element ce intră în obiectul contabilităţii şi bilanţ, care furnizează informaţii

generalizatoare asupra activităţii de ansamblu a unităţii economice, se realizează cu

ajutorul unui alt procedeu specific metodei contabilităţii numit balanţă de verificare.

Balanţa de verificare asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări a

elementelor patrimoniale din cadrul unităţii economice, dând prin aceasta garanţia

exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi. Datele balanţei de verificare stau la baza

întocmirii bilanţului. Cu ajutorul balanţei de verificare se centralizează întreaga activitate

economică a întreprinderii, reflectată distinct în conturi pe parcursul perioadei de

gestiune. În felul acesta se obţin informaţiile de ansamblu asupra întregului patrimoniu

aflat în administrarea unităţii economice şi asupra activităţii dintr-o anumită perioadă de

gestiune. Centralizarea datelor cu ajutorul balanţei de verificare oferă conducerii fiecărei

unităţi economice posibilitatea de a cunoaşte volumul, modificările survenite în structura

patrimoniului, atât în perioada curentă, cât şi cumulat din perioadele precedente de

gestiune, în vederea adoptării deciziilor ce se impun în scopul conducerii activităţii

unităţii respective în perioada viitoare.

Operaţia de centralizare a datelor contabilităţii cu ajutorul balanţei de verificare

este posibilă datorită oglindirii acestora în expresie bănească, la toate nivelurile

organizatorice.

Balanţa de verificare îndeplineşte atât o funcţie de control cât şi o funcţie

economică, constituind puntea de legătură dintre cont şi bilanţ.

b) Procedee comune tuturor ştiinţelor

Observaţia reprezintă faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei

ştiinţe. Contabilitatea foloseşte procedeul observaţiei pentru cunoaşterea fenomenelor şi

proceselor economice care se pot exprima valoric şi care după ce au fost consemnate în

documente, le reflectă cifric, numeric, cu ajutorul procedeelor sale specifice de lucru şi cu

respectarea normelor şi principiilor care o guvernează.

Raţionamentul se utilizează de metoda contabilităţii pentru ca pe bază de

judecăţi logice, pornind de la fenomenele şi procesele economice care intră în obiectul

său de studiu şi care au fost observate, să ajungă la concluzii noi ce permit stabilirea cu

exactitate a modului de reflectare a acestora cu ajutorul diferitelor sale procedee.

Pe bază de raţionament s-a ajuns la concluzia că activul este egal cu pasivul

întrucât între mijloacele economice şi sursele de finanţare a acestora există o egalitate


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 14 -

perfectă, fiind vorba de acelaşi patrimoniu privit sub dublu aspect. De asemenea, tot prin

raţionament s-a stabilit influenţa pe care o produc operaţiile economice asupra activului şi

pasivului unităţii, regulile care stau la baza reflectării operaţiilor economice şi financiare

în conturi, conţinutul unor indicatori furnizaţi de contabilitate, etc.

Comparaţia se foloseşte de metoda contabilităţii prin alăturarea a două sau mai

multe fenomene şi procese economice care se pot exprima valoric, cu scopul de a stabili

asemănările şi deosebirile dintre ele, ca pe această bază să se fixeze anumite noţiuni, să se

tragă anumite concluzii.

Comparaţia este utilizată frecvent în cadrul procedeelor metodei contabilităţii.

Exemplu: compararea veniturilor cu cheltuielile pentru a se stabili rezultatul final,

compararea indicatorilor realizaţi cu cei prestabiliţi, pentru a se determina abaterile în

vederea adoptării deciziilor corespunzătoare etc.

Clasificarea constă în împărţirea, distribuirea şi repartizarea sistematică pe

clase sau într-o anumită ordine a obiectelor sau fenomenelor în funcţie de asemănările

sau deosebirile dintre ele. Asemănările le apropie şi le încadrează în aceeaşi clasă, iar

deosebirile le diferenţiază şi le distribuie în clase diferite. Metoda contabilităţii foloseşte

clasificarea atât în cadrul procedeelor specifice, cât şi în cadrul celor comune altor

discipline economice pentru studierea raţională şi sub diferite aspecte a patrimoniului

întreprinderii, respectiv a mijloacelor economice, a surselor de finanţare, a cheltuielilor, a

veniturilor, pentru studierea sistematică a documentelor, a evaluării etc.

Analiza reprezintă un procedeu ştiinţific de cercetare a unui întreg , a unui

fenomen, care se bazează pe examinarea, pe studierea sistematică a fiecărui element

component în parte. În contabilitate analiza are un câmp foarte larg de aplicare. Astfel,

analiza contabilă este folosită la înregistrarea corectă a operaţiilor economice, analiza

bilanţului pentru stabilirea situaţiei economico-financiare a unităţii, a cauzelor care au

determinat-o şi a deciziilor ce urmează a se adopta, analiza contului de rezultate pentru

cunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii.

Sinteza, ca procedeu ştiinţific de cercetare a fenomenelor, se bazează pe

trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la

generalizare. Este folosită de metoda contabilităţii în operaţiile de grupare şi centralizare

a datelor pentru a le face din ce în ce mai sintetice în scopul generalizării concluziilor ce

se desprind din analiza acestora.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 15 -

c) Procedee comune metodei contabilităţii şi altor discipline economice

Documentaţia constă în faptul că orice operaţie economică şi financiară

referitoare la existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale trebuie să fie consemnate

într-un document care atestă înfăptuirea ei.

Legea contabilităţii a statuat obligativitatea consemnării în documente a tuturor

operaţiilor care au loc într-o unitate patrimonială, iar în contabilitate nu se pot înregistra

decât acele operaţiuni care au fost în prealabil reflectate în documente. Majoritatea

documentelor privesc operaţiunile cu terţii (furnizori, clienţi, bănci, salariaţi, bugetul

statului etc.) dar sunt folosite şi documente pur interne (transferuri, amortizări,

provizioane, stornări etc.).

Întrucât în obiectul contabilităţii sunt incluse numai acele elemente şi operaţiuni

patrimoniale care pot primi o exprimare valorică, este necesar ca operaţiunile consemnate

în documente, să fie evaluate, adică exprimate în unităţi monetare. Prin evaluare se aduc

la acelaşi numitor toate elementele patrimoniale, ceea ce permite gruparea, sintetizarea şi

compararea lor.

Evaluarea constă în transformarea unităţilor naturale în unităţi valorice cu

ajutorul monedei. Această operaţie are o importanţă deosebită pentru sintetizarea şi

generalizarea informaţiilor generate de existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor

patrimoniale. Evaluarea este strâns legată de celelalte procedee ale metodei, a căror

utilizare este condiţionată de folosirea prealabilă a exprimării valorice.

Calculaţia este strâns legată de evaluare, ca procedeu al metodei contabilităţii,

deoarece pentru a reflecta în conturi cât mai exact existenţa şi mişcarea patrimoniului

unităţilor economice şi sociale, în toate fazele circuitului economic, precum şi rezultatele

finale ale activităţii, este necesar să se determine cu cea mai mare exactitate valoarea

acestora.

Acest procedeu îşi găseşte aplicarea cea mai largă în domeniul calculaţiei

costurilor şi rezultatelor. Noţiunea de calculaţie are însă o accepţiune mult mai

cuprinzătoare în contabilitate; ea include toate formele de calcul, începând cu calcularea

simplă a datelor consemnate în documentele primare, continuând cu calculul rulajelor

sumelor şi soldurilor conturilor, cu calculul valorilor elementelor patrimoniale

inventariate, a diferenţelor de inventar şi terminând cu stabilirea costului producţiei şi

calculul rezultatelor finale, precum şi a tuturor indicatorilor economico-financiari prin

care se apreciază activitate unităţii economice şi sociale.

Inventarierea este un alt procedeu folosit la contabilitate pentru a cunoaşte

situaţia reală a patrimoniului reflectat în contabilitate. Prin inventariere se verifică

existenţa faptică, directă a tuturor elementelor patrimoniale în scopul descoperirii

neconcordanţelor dinte datele înregistrate în conturi şi realităţile de pe teren. Elementele

patrimoniale constatate faptic se evaluează la valoarea actuală sau curentă. Pe baza

constatărilor la care s-a ajuns în urma inventarierii se fac rectificările necesare în conturi,

stabilindu-se concordanţa dintre datele rezultate din conturi şi cele constatate la faţa

locului prin operaţia de inventariere. Prin compararea valorii actuale cu cea din

contabilitate se determină deprecierea elementelor patrimoniale inventariate.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 16 -

2.2 Principiile normative ale metodei contabilităţii

Principiile contabile generale în baza cărora se efectuează evaluarea elementelor

cuprinse în situaţiile financiare anuale, conform OMFP 3055/2009 actualizată, sunt

următoarele:

1) Principiul continuităţii activităţii

Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a

intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii. Dacă administratorii

unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite

evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste

elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare

anuale nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie

prezentată, împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a acestora şi motivele care

au stat la baza deciziei conform căreia entitatea nu îşi mai poate continua activitatea.

2) Principiul permanenţei metodelor

Metodele de evaluare trebuie aplicate în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la

altul.

3) Principiul prudenţei

Evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă, şi în special:

a) poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;

b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent

sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidenţe numai între data

bilanţului şi data întocmirii acestuia;

c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute în

cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă

acestea devin evidenţe numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;

d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului

financiar este pierdere sau profit.

4) Principiul independenţei exerciţiului

Trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar,

indiferent de data încasării sau plăţii acestor venituri şi cheltuieli.

5) Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii

Conform acestui principiu, componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie

evaluate separat.

http://seccar.ablog.ro/2008-05-22/principiile-contabile-generale-in-baza-carora-se-efectueaza-evaluarea-elementelor-cuprinse-in-situatile-financiare-anuale.html

http://seccar.ablog.ro/2008-05-22/principiile-contabile-generale-in-baza-carora-se-efectueaza-evaluarea-elementelor-cuprinse-in-situatile-financiare-anuale.html


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 17 -

6) Principiul intangibilităţii

Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul

de închidere al exerciţiului financiar precedent.

7) Principiul necompensării

Orice compensare între elementele de activ şi de datorii sau între elementele de venituri

şi cheltuieli este interzisă.

Eventualele compensări între creanţe şi datorii ale entităţii faţă de acelaşi agent economic

pot fi efectuate, cu respectarea prevederilor legale, numai după înregistrarea în

contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor la valoarea integrală.

8) Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului

Prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere se

face ţinând seama de fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate, şi nu

numai de forma juridică a acestora.

Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului se aplică de către entităţile

prevăzute la pct. 3 alin. (1) la întocmirea situaţiilor financiare individuale şi a situaţiilor

financiare consolidate, iar entităţile prevăzute la pct. 3 alin. (2), numai la întocmirea

situaţiilor financiare consolidate.

9) Principiul pragului de semnificaţie

Elementele de bilanţ şi de cont de profit şi pierdere care sunt precedate de cifre arabe pot

fi combinate dacă:

(a) acestea reprezintă o sumă nesemnificativă sau

(b) o astfel de combinare oferă un nivel mai mare de claritate, cu condiţia ca elementele

astfel combinate să fie prezentate separat în notele explicative.

Abateri de la principiile contabile generale prevăzute în prezenta secţiune pot fi

efectuate în cazuri excepţionale. Orice astfel de abateri trebuie prezentate în notele

explicative, precum şi motivele care le-au determinat, împreună cu o evaluare a efectului

acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii.


CURSUL 1 – din 18.02.2011

- 18 -

VIII. Sfera de acţiune a contabilităţii

Domeniul de activitate al contabilităţii reprezintă aria sa de aplicabilitate. În

această noţiune este plasată o entitate economică luată în toată complexitatea sa.

Entităţile economice pot fi clasificate astfel:

a) entităţi economice aparţinând statului;

b) entităţi economice aparţinând domeniului privat.

Privite din alt punct de vedere, cel al finanţării activităţii, acestea pot fi:

a) entităţi economice care se autofinanţează;

b) entităţi economice de caracter public, care primesc finanţări de la bugetul de

stat pentru realizarea obiectului lor de activitate.

Actul normativ principal care reglementează entităţile economice autofinanţatoare

din România este Legea 31 / 1990 modificată şi republicată. Acest document legislativ

clasifică entităţile economice în următoarele categorii:

Societăţi în nume colectiv (SNC) – sunt societăţile comerciale ale căror

obligaţii instituţionale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi

solidară a tuturor asociaţilor. Capitalul social este împărţit în părţi sociale.

Societăţi în comandită simplă (SCS) – sunt societăţile comerciale ale

căror obligaţii instituţionale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu responsabilitatea

nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, în timp ce asociaţii comanditari răspund

numai cu aportul propriu şi nu au dreptul să se amestece în administrarea societăţii.

Capitalul social este împărţit în părţi sociale.

Societăţi în comandită pe acţiuni (SCA) – sunt societăţile comerciale

care au aceleaşi caracteristici cu SCS, cu deosebirea că, capitalul social este împărţit în

acţiuni.

Societăţi cu răspundere limitată (SRL) – sunt societăţile comerciale

în care asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii doar în limita aportului lor la

capitalul social. Capitalul social este împărţit în părţi sociale.

Societăţi pe acţiuni (SA) – sunt societăţile comerciale în care acţionarii

răspund pentru obligaţiile societăţii doar în limita aportului lor la capitalul social.

Capitalul social este împărţit în acţiuni.

curs 1

Documents