UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM - TEORIA ARHITECTURII AN II – 2009-2010

1

8

Arhitecturi Postmoderne DECONSTRUCTIVISMUL (“Deconstrucția” - Lorena Armulescu; ed. Peideia; 2003) Deconstructivismul, ca si curent arhitectural, si-a bazat fundamentele teoretice pe scrierile lui Jacques Derrida. In arhitectură curentul deconstructivist a apărut în urma proclamării morții Modernismului și clarificărilor pozițiilor postmoderne din anii 1960 și 1970. Curentul deconstructivist nu a avut o viață lungă, desfășurându-se pe o perioadă de aproximativ 30 de ani (1970-2000), însă a fost extrem de prolific și a avut un impact foarte puternic în eliberarea formei arhitecturale. Doar o parte dintre arhitecții deconstructiviști, de altfel nu foarte numeroși, au adoptat scrierile destul de ermetice ale lui Jacques Derrida, restul inspirându-se din alte surse. Dintre numele sonore îi putem aminti pe: Peter Eisenman, Zaha Hadid, Frank Gehry, Daniel Libeskind, Bernard Tschumi, Rem Koolhaas, Coop Himmelb(l)au. Pe lângă scrierile lui Derrida, curentul arhitectural deconstructivist a avut și alte referințe precum: constructivismul rus, expresionismul arhitectural, pictura cubistă (mișcarea) de la inceputul sec. al XX-lea. Jacques Derrida (1930-2004), filosof francez de origine algeriană, a fost fondatorul "deconstrucției". Ea nu se constituie ca o metodă de lucru, din contră este departe de această intenție. Ea este un mod de a critica scrieri, adică de a le deconstrui. El nu se bazează pe un demers sistematic în care termenii să poată fi urmăriți de la un capăt la altul. Derrida însuși susține că “orice predicate, orice concepte definitorii orice semnificații lexicale și chiar orice articulații sintactice care par pentru o clipă că ar putea defini deconstrucția […] sunt și ele deconstruite și deconstruibile, direct sau nu” (L. Armulescu, 2003, pg. 34 și Derrida, 1987, pg. 392). Există analiști ai lui Derrida, precum Geoffrey Bennington, care consideră că scrierile acestuia sunt greu de încadrat în interiorul unei filosofii pentru că el propune mai degrabă “jocul metaforei contra conceptului”, iar filosofia lucrează și se definește în mod tradițional prin concepte. Teoria lui Derrida este un sistem însă nu se poate constitui într-o metodă de lucru, de contestare sau de “identificare a tensiunilor interne ale unui text” ci cel mult poate fi “o strategie de lectură sau perspectivă de interpretare”. Deconstructivismul este definit pe scurt de către filosoful american Richard Rorty drept ”… o splendidă nehotărâre difuză”. Termenul lui Derrida pare să fi fost inițial influențat de temenul de “distrugere” aparținand lui Heidegger și apărut în scrierea acestuia “Ființă și Timp”. Deconstrucția are la baza, printre altele, un demers critic la adresa Platonismului. Acesta din urmă se fundamentează pe credința ca existența este structurată în termeni de opoziții, acestea fiind substanțe sau forme separate. In viziunea platonistă aceste opozitii sunt ierarhice, cu alte cuvinte o parte a opoziției este mai valoroasa decat cealaltă. Deconstructia ataca aceasta credință vizând rasturnarea ierarhiilor platonice precum, spre exemplu, ierarhiile dintre: - invizibil si inteligibil si vizibil sau sensibil; intre esenta si aparenta; intre trup si suflet; intre memoria vie si memoria moarta; intre voce si scriere; intre bine si rau. Astfel, dacă in Platonism esența atemporală este mai valoroasă decat aparența, demersul deconstructivist rastoarnă ierarhia celor doi termeni astfel încât aparența este redefinită si devine mai valoroasă decât esența. Aparența este temporală așa cum este de fapt experiența trăirii prezentului. Insă, noi nu ne putem decide daca experimentam trecutul sau prezentul sau daca experimentam prezentul sau viitorul. Prin urmare exista o diferență intre momentul prezentului si cel al trecutului sau cel al viitorului. Această diferență este imperceptibilă și neobservabilă prin urmare indecisă, indecizie care destabilizează decizia inițiala (din filosofia platonică) care a creat ierahia între cei doi termeni – esența atemporală și aparența temporală. a. Noțiunea de diferanță – differance Pentru început sa aducem în discutie exemplul filosofului Radu Toma pentru a face un prim pas către ințelegerea termenului diferanță: jocul “Perspico” “Pe un eșichier patrat cu marginile usor ridicate erau dispuse 15 piese, tot patrate, cu latura de patru ori mai mică decat latura suportului, divers colorate și numerotate de la 1 la 15. […] Jocul consta în a deplasa piesele pentru a le dispune, prin succesive permutari, în ordinea crescatoare a cifrelor. […]

UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM - TEORIA ARHITECTURII AN II – 2009-2010

2

Problema care se pune e urmatoarea: cate piese are jocul? Doar cele cinsprezece mentionate? In ciuda tentatiei de a raspunde afirmativ, intr-atat lucrul pare evident, trebuie sa spunem ca exista o a saisprezecea piesa, cea care face cu putință mișcarea, dar care nu are substanță (si figureaza in tabloul nostru drept careu negru). Originea miscarii, acel ceva care face posibilă o mulțime de configuratii pe esichierul nostru, dintre care cea de față, este un vid.” 1 Derrida propune astfel un cuvânt nou care dă un sens suplimentar si mai adânc noțiunii de diferență făcând parte din aceeași familie: “differance” cu litera a – care s-ar traduce prin diferanță și ar trebui să fie definit în română ca verb drept diferare pentru a-l deosebi de substantivul difference – diferență (cu litera e) și verbul a diferi. În realitate, însă în franceză pronunția celor doi termeni diferență și diferanță este atât de apropiată încât diferența devine aproape imperceptibilă. În ceea ce privește sensul verbului differer acesta s-ar traduce atât prin a diferi cât și prin a amâna. Criticul literar Northrop Frye dă ca exemplu epitaful care semnifică idea: ”oprește-te și privește-mă; eu sunt mort iar tu ești viu (diferența), dar în curând și tu vei fi mort (amânarea)” (Lorena Armulescu; pg. 36). Prin urmare, care ar fi deosebirea între înțelesurile celor doi termeni?: differer (verb) - differ (ence) – înseamnă diferență (care este o stare de fapt)

- differ (ance) – diferanță (trimite la o acțiune = diferare) – are ca ințeles ceva-ul sau “vidul” care-și amână permanent prezența, ceva-ul imperceptibil care există dar se află într-o lipsă perpetuă de prezență (prin urmare, o absență în perpetuă mișcare).

Filosoful Radu Toma explică sintetic acest concept: “differance (cu a) este “ceea ce face cu putință prezentarea ființării prezente (l’etant present)”, este “originea” “ce nu se oferă niciodată la prezent”, a ceea ce este, cu toate configurațiile lui posibile. Această differance care nu se prezintă “niciodată” (își amână în permanență prezența), “care se rezervă și nu se expune niciodată”. Însă acest ceva “lasă “urme” in ceea ce este prezent” fiind diferit însa de substanțele prezente “tot așa cum diferitele configurații în care se prezintă cele cinsprezece piese substanțiale în jocul nostru sunt făcute cu putință de piesa neprezentă, pe care în lipsă de ceva mai bun am numit-o un “vid”.” 2 Derrida aduce încă o precizare spunând că a-ul din diferanță este indiciul trecutului “diferenței la participiu”(L. Armulescu; pg. 36). A-ul se constituie însă și ca semn al scriiturii (prezența grafică). El “ne ajută să ne amintim că la originea oricărei prezențe se află întotdeauna o absență, care constituie sensul”. b. Noțiunea de “a fi sub ștergere” - sous rature Scriitura (sau partea grafică a scrierii) și scrierea (înțelesul scrierii) sunt esențiale în cadrul deconstrucției. Conceptul “a fi sub stergere” aplicat în cazul celor doi termeni induce plasarea lor într-o stare de provizorat, de îndoială, ei nu mai sunt astfel concepte fundamentale ale unui sistem și nu-și mai pastrează autoritatea în relațiile lor. Termenii sunt astfel relativizați. Majoritatea termenilor cel mai adesea folosiți în scrierea lui Derrida sunt plasați într-o astfel de stare de relativizare și îndoială. Spre deosebire de Heidegger, la care Ființa este așezată înaintea tuturor conceptelor, Derrida nu o consideră ca fiind prima și ultima referință, pentru că el neagă existența a ceva ca prezență plină, completă. Pentru Derrida prezența este o manifestare a unei absențe, a unei urme (“trace”) adică o manifestare a semnului. În acest context, Derrida consideră ca “semnul este acel gresit spus lucru, singurul care scapa instituantei intrebări a filosofiei: Ce este…? “ (Derrida). În sistemle filosofice de până la Derrida răspunsul la întrebarea “ce este…?” implică existența unei esențe, a unei origini și confirmarea unei prezențe. Prin punerea lor sub stergere în filosofia lui Derrida conceptele (esența) sunt înlocuite cu semnele corespunzatoare (aparența), semnificatul (esența) se transformă în semnificant (aparența). La Derrida semnificatul și semnificantul devin ele însele relative în relația lor. “Trace” are ca semnificație în franceză atât noțiunea de urmă cât și de imprimare sau semn imprimat. În interiorul semnului “trace” sunt astfel cuprinse două semnificații: atât a semnului cât și a urmei. Prin prisma filosofiei lui Derrida vorbim despre absența urmei sau despre urma ca absență. Pentru a fi mai expliciți, termenul poate fi tradus in termeni concreți prin noțiunea de “palimpsest”, un pergament sau papirus de pe care s-au sters scrierile anterioare pentru a putea fi refolosit (“rature”). Primele

1 Radu Toma – “Despre paricid in filosofie” – introducere la cartea lui Jacques Derrida “Scriitura si diferenta” 2 Radu Toma – “Despre paricid in filosofie” – introducere la cartea lui Jacques Derrida “Scriitura si diferenta”

UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM - TEORIA ARHITECTURII AN II – 2009-2010

3

scrieri care au fost șterse pentru a face loc ultimei pot fi regasite după un studiu minuțios, ele există dar nu sunt preceptibile, prin urmare nu sunt prezente (prezența absenței). Filosofia deconstrucției își aplică ei însăși deconstruirea. Prin urmare, urma concept al deconstrucției, trebuie tratată “sub ștergere”. Urma cu toate componentele sale, concept, nume și semn (toate la un loc), devine ea însăși semnul absenței unei prezențe. Discursul deconstructivist devine astfel autoreferențial si, în cele din urmă se întoarce chiar și pe sine pe dos devenind o negare a conceptelor, termenilor sau ființei: generând non-concept, non-termen, non-ființă adică o absență prezentă. Prin urmare, în cadrul filosofiei deconstructiviste, orice discurs, fie el scris sau vorbit se află sub ștergere (si absență), spre deosebire de discursul filosofic tradițional “un discurs al prezenței pline și al pozitivului”. De aici se nasc mai multe întrebări. Lorena Armulescu le formulează astfel: 1. “este gândirea lui Derrida o metafizică a absenței, opusă metafizicii prezenței care a constituit istoria filosofiei occidentale” definindu-l, ca urmare, pe Derrida drept “un filosf transcendental”? 2. “este la differance imaginea în negativ a conceptului Idea (Eidos) propus de Platon și preluat de întreaga gândire Europeană?” (Non)-conceptele de “diferanță (differance)“ și “sub ștergere” au fost preluate de către arhitecții deconstructiviști. Ele sunt în mod special regăsite în arhitectura lui Peter Eisenman unde au fost reinterpretate și folosite în forma de “prezență a absenței”.