Curentele ce dau expresie reacţiilor critice la adresa liberalismului clasic pot fi clasificate după mai multe criterii: După criteriul atitudinii faţă de doctrina liberală clasicăcriteriul atitudinii faţă de doctrina liberală clasică, se

cunosc : reacţii parţiale reacţii radicale.

După criteriul poziţiei faţă de perspectivele evoluţiei economiei criteriul poziţiei faţă de perspectivele evoluţiei economiei de piaţăde piaţă, se cunosc:

curente reformiste, care recomandă, curente contestatare.

Curentele socialiste premarxisteCurentele socialiste premarxiste

Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de până la mijlocul secolului al XIX-lea: • socialismul creştin, • socialismul laic timpuriu, •comunismul utopic, •socialismul productivist, •socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt cunoscute sub denumirea generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor sociale nu erau realizabile.

Socialismul creştin s-a inspirat atât din principiile moralei creştine, cum erau ascetismul şi iubirea aproapelui, cât şi din unele idei ale Renaşterii, cum erau egalitatea între oameni şi binele comun.

Socialismul laic timpuriu s-a dezvoltat în paralel şi, în parte, în opoziţie cucel creştin. Adepţii săi susţineau necesitatea unor prefaceri

sociale imediate, militând pentru realizarea bunăstării şi a fericirii tuturor oamenilor.

Comunismul utopic s-a manifestat sporadic la sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă, exponenţii săi fiind uneori încadraţi în alte curente socialiste.

Aceştia se pronunţau pentru punerea şi utilizarea în comun a tuturor bunurilor existente în societate, aplicarea unor principii sociale egalitariste şi înfăptuirea transformărilor preconizate prin acţiunea violentă a unor grupuri de militanţi entuziaşti.

Socialismul asociaţionist s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

Exponenţii săi au criticat vehement rezultatele funcţionării economiei de piaţă şi au propus înlocuirea ei cu forme asociaţioniste de organizare social-economică, caracterizate prin instituirea proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, executarea în comun a muncii şi repartiţia echitabilă a veniturilor.

Protecţionismul. Şcoala istorică germanăProtecţionismul. Şcoala istorică germană

Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale faţă de liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic, metodologic şi al politicii economice.

Sub aspect metodologic, adepţii acestor curente au respins metoda deductivă, utilizată de liberalii clasici.

În locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi istorice, care ar fi în măsură să studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale; cercetarea economică ar trebui să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor, asemănărilor şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese.

Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea.

Ele au apărut aproape simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii – ţări în care dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale, superioare calitativ, importate din Anglia.

Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor economic.

Şcoala istorică germană a cuprins două mari etape succesive de dezvoltare:1. vechea Şcoală istorică germană, între 1850-1890;

2. noua Şcoală istorică germană (ai cărei reprezentanţi s-au afirmat încă din deceniul 1870-1880, dar a cărei existenţă distinctă a fost recunoscută doar după 1890), între 1890-1930.

Vechea Şcoală istorică germană a fost ilustrată de Wilhelm Roscher, Bruno Hildebrand şi Karl Knies.

Noua Şcoală istorică germană a fost reprezentată, în principal, de Gustav Schmoller şi Ludwig Joseph (Lujo) Brentano.

Ei contestau existenţa oricăror legi economice, pe motiv că fenomenele şi procesele economice sunt extrem de complexe şi nu pot fi izolate în vederea unei cercetări temeinice; de aceea, considerau fără rost discuţiile pe această temă.

Romantismul economic:Romantismul economic:

Cel dintâi exponent important al romantismului economic este gânditorul social elveţian J.Ch.I.Sismonde de Sismondi (1773-1842). El este autorul unei opere întinse, din care menţionăm: Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia (1819) şi Studii de economie politică (1838).

Alte curente reformiste şi contestatare

Anarhismul:Anarhismul:

În opera lui Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) se întâlnesc idei ale romantismului economic, ale socialismului asociaţionist şi ale anarhismului.

Proudhon critica vehement atât proprietatea privată, pe care o califica drept un “furt”, cât şi instituţiile publice, cum erau statul şi biserica.

El considera că muncitorii şi micii producători erau exploataţi prin intermediul dobânzii percepute de deţinătorii de capital şi de intermediarii din sfera comerţului.

Socialismul de stat s-a dezvoltat la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la confluenţa dintre ideile socialismului asociaţionist, ale protecţionismului şi ale şcolii istorice germane.

Principalul reprezentant al acestui curent, J.K.Rodbertus Jagetzow, considera că statul ar trebui să adopte o atitudine paternalistă în raporturile sale cu cetăţenii şi să soluţioneze revendicările socialeconomice ale acestora.