ANUL IV. Nr. 1 -2 IANUARIE—FEBRUARIE 1938

In C L U J .

EXEMPLAR LEOAL.

C U P R I N S U L Zevedeiu Barbu s Minciuna din punct de vedere dilerenţial şi patologic George Todoran: întoarcere, Descântec pentru ţară nouă — versuri Alexandru Popescu : Sub călcâiul Teuton — nuvelă Niculae R u s u : Clipe de vis — versuri C. Ştefăniu: Inserare, Ceas de noapte — versuri Marioara Soanea: Un copil care nu ştie pentru ce plânge — schiţă Ion Şugariu : Incantaţii pentru zâna mică — versuri

I D E I , O A M E N I , F A P T E

N. Găgescu : Expoziţia de pictură «Alexandru Tohaneanu" N. A l b u : Pagini din trecutul învăţământului din Ardeal . . .

3 33 36 53 54 56 60 c

63 65

C Ă R Ţ I

D. I s a c : Charles Morgan — Fântâna — traducere din englezeşte de Dna Letiţia Ghidionescu

Aron Coste: Mihail Beniuc — Mediu, Preajmă, Vatră

T E A T R U

Horia Stanca : D'Annunzio i Făclia sub obroc, Pierre Louis şi Pierre Frondaíre t Femeia şi Paiaţa

R E P R O D U C E R I

Alexandru Tohaneanu : Lectură, Biserică, Adolescenţă

Î N S E M N Ă R I

George Todoran : Ceva despre scriitori

73 76

80

86

Tipografia „Cartea Românească" Cluj, Calea Regele Carol II, No. 14

FREAMĂTUL ŞCOALEI

D I R E C T O R I R E D A C T O R :

V A S I LE C H I N T O A N U N I C O L A E G Ä G E S C U

G r u p a r e a revistei:

Zevedeiu B a r b u Vasi le Că lugâru Ana to le Chircev V. Copi lu Cheat râ Dumi t ru Isac Ion Cr işan Nicolae Mar in Tra ian Mora r iu Ion Moldoveanu Petre Nistor A lexandru Popescu George Racoţ i Geo rge T o d o r a n A lexandru Tohaneanu

ANUL IV. Nr. 1—2 <£££*>X IANUARIE-FEBRUARIE 1938

Al . Tohăneanu LECTURĂ

Minciuna din punct de vedere diferenţial şi patologic

Zevedeiu Barbu

Vom urmări în acest capitol variaţia minciunii din două puncte de vedere principale: variaţia după tipul de minciună, în prima parte şi variaţia după anumite condiţiuni în care minciuna se desvoltă, fie acele condiţii de mediu, fie însuşiri ale individua­lităţii ca: rasă, etate, sex, temperamnet, etc. In capitolul prece­dent am văzut cât de variate pot fi cauzele minciunii, vom vedea acum, câte forme poate lua minciuna, depinzând de multiplicita­tea cauzelor care o condiţionează.

Tipurile de minciună. Criteriile după care s'a încercat să se clasifice minciuna în anumite tipuri sunt diferite aproape delà autor la autor. Vom căuta să sistematizăm aceste criterii, redând numai pe cele mai des întrebuinţate şi care aduc mai multă lu­mină asupra fenomenului minciună la copil. Sunt două criterii generale după care s'au făcut anumite clasificări ale minciunii. Primul este metoda sau procedeul pe care-1 întrebuinţează min­cinosul, iar al doilea este raportul minciunii cu viaţa socială, înainte de a trece la aceste criterii propriu zise, redăm clasifi­carea minciunei prezentată la Larson1) considerând tipologia lui Duprat. Această clasificare pare cea mai încăpătoare dintre cele cunoscute, bazându-se pe un criteriu interior, adică luând în considerare însăşi natura minciunii ca atare. încercarea de a fal­sifica o realitate oarecare, ceeace constituie cel mai larg criteriu al minciunii, are două direcţii, după Larson: una pozitivă, iar alta negativă. După cum însuşi terminologia spune, laturea pozitivă însemnează, a mai adăuga unei realităţi date, pe când laturea negativă, a reduce, sau a nega total. Intre aceste două laturi există nenumărate punţi de trecere. Iată schema în care prezintă

1 ) Lying and Its Detection. Chicago, 1932, pag. 4.

Larson cele două clase ale minciunii, cu punctele lor de trecere delà una la alta:

Pozitiv Negativ Invenţiunea (în toate cazurile Negare complectă. (Refuzul de

ca : calomnie, fraudă, fal- a răspunde : tăgăduială) suri, acuze, etc.).

2. Adiţiune Omisiune 3. Deformare Mutilare 4. Exagerare Atenuare

Larson se opreşte la aceste atribute pe care le au cele două clase de minciună, însă nu e greu de observat, că atributele pot fi cu mult mai multe.

Trebuie accentuat un lucru şi anume, că această clasificare în forma ei pură este numai de ordin abstract, ea nu se găseşte în realitate decât în cazuri extreme. De obicei, adevăratul min­cinos se caracterizează prin ambele tipuri de minciună; el şi adaugă sau crează, însă şi neagă. Totuşi, dacă facem abstracţiune de individualitatea mincinosului şi considerăm minciuna în sine, se găsesc cazuri când predomină numai minciuna pozitivă, şi cazuri când predomină cea negativă, aceasta depinzând în mare măsură de condiţiunile în care este pus mincinosul. Raportată la individualitatea mincinosului, minciuna pozitivă este mai spon­tană şi prezintă în mai multe cazuri lipsa unui scop imediat, (adeseori fiind inconştientă) decât minciuna negativă. Minciuna pozitivă de creaţie, adiţiune, exagerare, etc., este minciuna obiş­nuită a exaltatului, a poetului în mare măsură şi în special a vânătorului. Ea, în cele mai dese cazuri, e o manifestare liberă, făcută de dragul frumosului sau a interesantului. Minciuna ne­gativă este minciuna delincventului sau a omului înstrâmtorat în general, ea fiind mai determinată de situaţie, atât în apariţia ei, cât şi în felul său de manifestare. Aceasta numai în general, pen-trucă sunt multe cazuri, când şi vânătorii fac omisiuni, mutilaţii sau atenuări şi chiar negări totale, după cum îi îndeamnă inte­resele momentului. La copil sunt ambele forme de minciună în forma lor tipică. Avem o minciună pozitivă exprimată in prima fază prin fabulaţie şi o minciună negativă exprimată prin frica de pedeapsă. Ceeace este mai important pentru minciuna pozitivă,, în viaţa copilului, este exagerarea pe care el o aduce în urma per-

spectivei afective prin care priveşte lucrurile, exagerare care este cu mult mai frecventă decât diminuarea (copilui fiind în mod natural aplicat înspre „Mare", „Mult"), — aceasta mai ales în baza tendinţei de putere. Pe acelaşi plan stau desele disimulări ale copilului şi anume tendiţa de a manifesta stări fictive. De ex. spune că este bolnav, ca să obţină mângăeri, sau ca să scape de anumite îndatoriri. Mai târziu minciuna pozitivă predomină, în poveştile despre propriile sale „aventuri", unde arată vitejie, is­teţime, bogăţie de cunoştinţe, etc. Minciuna negativă, fiind mai strâns legată de nevoile imediate de adaptare, se prezintă întot­deauna într'un mod mai simplu.

Există, după cum am spus şi un alt criteriu de clasificare a minciunii, considerând raportul ei cu societatea. Propriu zis, în acest caz, se consideră mai mult repercusiunile asupra valorilor sociale şi mai ales asupra organizării şi solidarizării vieţii so­ciale.

Duprat este primul care a făcut astfel de clasificare. El a ajuns în această direcţie la două tipuri principale de minciună: 1) Minciună socială, 2) Minciună nesocială. Primul tip de min­ciună se face din simţul camaraderiei, din demnitate, din spiritul de jertfă, şi orice motiv ce ar aduce, sau ar promova o valoare socială. Al doilea tip se face din mândrie, ură, răsbunare, pro­movând interesele proprii şi egoismul în cel mai larg sens al cu­vântului.

O prezentare mai largă precum şi o completare a acestui punct de vedere o aduce Ch. Bühler. De această clasificare ne vom ocupa mai pe larg, întrucât ea aduce contribuţii importante la înţelegerea aspectului diferenţial al minciunii mai ales sub forma ei de manifestare în viaţa copilului. Ch Bühler ajunge la trei tipuri fundamentale de minciună: 1) minciuna socială, 2) minciuna asocială, 3) minciuna antisocială2).

*) Tot în această ordine de idei amintim şi împărţirea lui Duprat, fo­losită în multe studii şi anume: 1) minciună de atribuţie, 2) adiţiune, 3) exa­gerare, 4) recombinare (creaţia din date ale experienţă), 5) pură ficţiune.

2 ) Ch. Bühler, mai fixează şi forme de treceri între cele trei tipuri de minciună. Intre primul tip şi al doilea sunt forme de trecere: 1) minciuna făcută la înstrâmtorare, 2) minciuna fantastică. Forme de trecere între al doilea tip şi al treilea sunt: minciunile şcolăreşti şi înşelărilor celor mai mari (părinţi, învăţători, etc.).

K. Reininger, adoptând această clasificare în care îşi înca­drează datele proprii, ajunge la concluzia că minciuna socială are trei aspecte deosebite.

Primul aspect se manifestă atunci când o persoană oarecare minte pentru a putea ajuta pe altul. Aceste minciuni pot merge până acolo, încât persoanele care mint, să-şi pună în joc propriul lor prestigiu, asumându-şi de multe ori desavantajul care ar tre­bui să cadă pe alţii. Astfel de minciuni se fac pentru a ajuta fa­miliile sărace; ex, mulţi copii fură bani de acasă, minţind că nu ştie cine i-a luat, ca să-i dea unor oameni săraci; sau pleacă de acasă, ca să ajute la lucru pe aceşti oameni, spunând că merg în altă parte. Stanley Hall a numit, pe drept cuvânt, aceste acte minciuni eroice. In cazuri extreme, aceste minciuni duc la ade­vărate jertfe. Indivizii îşi asumă vina altora, numai ca să-i vadă pe aceşti scăpaţi din nenorocire. Alioşa Karamazov este tipul pur al acestui fel de minciună, când ia vina care apasă asupra fratelui său asupra sa. Cazurile patologice de autoacuză sunt o lăture extremă a acestui tip de minciună (natural că în astfel de cazuri nu poate fi vorba de un conflict şi mai ales de un suport moral, cum este în cazul lui Aliosa).

Un al doilea aspect se manifestă atunci când o persoană caută să afirme o valoare socială, care vine în conflict cu altă valoare la care ea personal ţine. Astfel de minciuni le face profe­sorul în faţa elevilor, când laudă războiul, ca un mijloc de apă­rare demnă naţională şi socială, deşi în fond urăşte războiul, so-cotindu-1 imoral.

Un al treilea aspect se manifestă atunci, când cineva minte din dorinţa de a ajuta pe altul, însă fără să i se ceară nici o jertfă pentru aceasta. Astfel minte doctorul pe bolnav ca să-1 mângâie, minte cineva pe prietenul său ca să-i aline durerea şi alte multe cazuri.

Minciuna asocială se caracterizează prin faptul, că minci­nosul nu aduce prin ea nici rău nici bine membrilor grupului. Ea priveşte numai persoana mincinosului ca atare, luând o atitu­dine indiferentă, faţă de orice valoare socială. Intre minciuna socială şi minciuna asocială sunt două tipuri intermediare.

Minciuna pentru un eu extins (für ein erweitertes Ich). Aceasta se deosebeşte de minciuna socială propriu zisă, prin fap­tul că nu foloseşte direct interesele altuia, însă pentru persoana

care o face aduce anumite avantagii, urmărite conştient, sau in­conştient. De ex. când cineva admiră hainele prietenului său, deşi nu-i plac, nu numai ca să nu-şi strice prietenia (element so­cial) ci şi prin faptul că socoteşte că ar fi un lucru rău, ca să nu spună nimic. In această minciună intră şi o lăture socială, do­rinţa de a produce o bucurie prietenului, însă şi o lăture asocială, dorinţa personală de a apărea într'o lumină favorabilă. Acest tip de minciună se manifestă şi atunci când se minte pentru părinţi, pentru camarzi, dintr'un fel de egoism colectiv. La copil se ma­nifestă aceste cazuri din urmă mai frecvent. El minte ascunzând sărăcia părinţilor, sau ascunzând defectele părinţilor. (Ex. La anumită vârstă, copiii ştiu că nu e bine să spui, că tatăl este be­ţiv). In mai rare cazuri se întâmplă să mintă pentru prieteni.

Minciuna convenţională. Este minciuna pentru un eu extins ca grup, provenită din legătura însăşi a mincinosului cu acei că­rora minciuna le foloseşte în anumită măsură. Aceasta minciu­nă provine, în cele mai dese cazuri, din necesităţi exterioare, din moravuri, practice, sau régule sociale. Se deosebeşte de prima categorie, fiindcă este mai extinsă. Ex. Este bine ca să respecţi părerile unui om bătrân, să-1 respecţi formal chiar pe el, să te porţi bine cu oaspeţii, să te areţi binevoitor faţă de doamne, înţelegător faţă de anumite valori sociale, etc. Accentuăm de pe acum, că la copil sunt foarte rari cazurile când se iveşte astfel de minciuni, (numai delà 10—11 ani în sus şi mai ales la fete). Explicaţia vine delà sine. Pentru această minciună trebueşte o viaţă interioară cu un anumit fel de structualizare, pe care copilul nu o are încă. Inhibiţia care joacă rol important în astfel de cazuri, în viaţa copilului, joacă un rol redus. (Copilul este în cele mai dese cazuri supus momentului şi ca atare reacţiunile sale sunt în funcţiune de aceste momente şi nicidecum în func­ţiune de convenienţe sociale ca date exterioare).

Al treilea mare tip de miciună este minciuna antisocială. Se numeşte astfel, fiindcă prin ea se deservesc valorile sociale, pro­ducând desagregări, lipsă de respect, etc. Delà minciuna asocială la\iinciuna antisocială avem două forme principale de trecere.

1. Minciuna provenită din neînde plinire a datoriei. Sunt mulţi indivizi cari în mod conştient şi voit nu-şi îndeplinesc anumite datorii (nu se duc la întruniri, pe care le-au promis) şi ca să nu pară antisociali spun că au uitat, în felul acesta părând

numai asociali. Minciuna, în cazul acesta, este un mijloc de a ascunde adevărata semnificaţie a faptelor lor.

2. înşelarea autorităţii. Această minciună are formula: să nu strice nimănui, însă mie să-mi ajute. Astfel de minciuni se în­dreaptă mai ales înspre funcţionarii publici, aproape de toate categoriile. La copii, cele mai caracteristice minciuni de acest fel sunt în şcoală faţă de profesor, când spun că şi-au făcut lecţia, când copiază la teze, când spun că au fost bolnavi şi n'au putut învăţa, etc.

Această clasificare nu este importantă în sine, ci numai în­trucât ea se poate referi la viaţa copilului. In a doua parte a acestui capitol vom vedea cari sunt etăţile medii în care apar aceste diferite tipuri de minciună şi mai ales întrucât condiţiile de mediu determină ivirea unui tip sau altul. (Dealtfel cea mai importantă şi mai reală clasificare este aceea pe care am făcut-o la începutul capitolului II, în minciuna neintenţională incon­ştientă şi minciuna intenţională conştientă).

Variaţia minciunii. Cel mai larg factor care poate să influen­ţeze minciuna copilului este însuşi mediul social în care trăeşte copilul respectiv. Ceeace este important în această direcţie e faptul, că mediul, prin structura sa socială şi morală, nu influen­ţează numai apariţia minciunii dar influenţează mai ales direc­ţia minciunii, cu alte cuvinte, determină tipul de minciună pe care şi-1 va însuşi copilul în general. Astfel într'un mediu favo­rabil, în sensul cum l-am definit într'un capitol precedent, după datele lui K, Reininger, la copiii între 11—17 ani este mult mai frecventă minciuna socială (50—60%), pe când într'un mediu de­favorabil predomină minciuna asocială. In mediul defavorabil, predomină minciuna provenită din apărare şi ascundere, lucru foarte obişnuit într'un mediu lipsit, pe când într'un mediu favo­rabil, aceste minciuni lipsesc aproape cu desăvârşire. In mediul defavorabil, copiii întrebuinţează minciuna mult mai des pentru a obţine ceva, a ajunge la ceva (mâncare, mângăere, odihnă, etc.), decât în mediul favorabil. Aceasta pare foarte explicabil dacă ne gândim la greutăţile pe care le întâmpină copiii săraci, pentru satisfacerea unor dorinţe. într'un mediu defavorabil minciuna antisocială este dublă mediului favorabil. Minciuna eroică apare în mediul nefavorabil numai în trei cazuri (în cercetările lui K. Reininger), la etatea de 15—16 ani, pe când în mediul favorabil apare cu mult mai des începând .delà 11 ani.

Starea materială, care este o condiţie esenţială de mediu, are şi ea o mare importanţă pentru directivarea minciunii. Fr. Baumgarten ajunge la concluzia, considerând motivele minciunii, că cei săraci se laudă mai mult cu lucruri reale (mâncări, haine, etc.), lucru aproape absent la copiii bogaţi. (Toţi copiii săraci mint mai mult în jurul furtului, a ascunderii de părinţi şi în jurul scăpării delà datorii plicticoase, (sunt puşi la muncă de timpu­riu). Copiii bogaţi au şi ei o categorie de minciună specifică. Mint ca să scape de atitudinea grijulie a părinţilor; mint că au mâncat sau băut ca să nu mai fie siliţi. In general Fr. Baumgar-ten susţine, că cei săraci mint mai mult ca cei bogaţi, lucru des­tul de natural, dacă ne gândim că minciuna este un mijloc de sa­tisfacere şi că săracii au cu mult mai multe dorinţe pe care în mod obişnuit nu le pot satisface. Un lucru important e că min­ciuna nobilă (eroică), după datele lui Baumgarten este observată numai la copiii bogaţi (numai un caz s'a găsit printre copiii săraci — un copil fură pâine pentru familia sa lipsită). Acest lucru se poate explica în mod simplu pe bază de etică familiară. (Copiii lucrează sub influenţa familiilor lor). Se poate explica, însă, cu mult mai plauzibil pe o cale pur psihologică. Omul lipsit în gene­ral este mai egoist. Lipsa continuă îl face să-şi aducă mereu aminte de el, determinându-1 să aprecieze cu mult mai mult ele­mentul lipsit. Poate din acest egoism minciuna eroică, care pre­tinde tocmai contrariul, lipseşte, sau este destul de rară la co­piii săraci, j

Cercetările lui T, Susukita prezintă rezultate interesante în ceeace priveşte variaţia tipului de minciună după mediu, sau în sens mai restrâns, după loc. Dăm următoarea tabelă întocmită de autorul respectiv, ca să se poată urmări această variaţie în mod mai sintetic:

Tipul minciunii L O C U L

Tipul minciunii Acasă In şcoală

30,8% 11,6%

23,6% 17,9%

Apărare proprie . . . 16,8% 21,1%

Călcarea cuvântului . . 14,4% 28,4%

Se vede că minciuna provenită din egoism şi tachinare pre­domină acasă, lucru care pare destul de natural, dacă ne gân­dim că aici se prezintă cele mai dese ocazii ca o astfel de min­ciună să se manifeste. In şcoală predomină minciuna provenită din apărarea proprie şi din călcarea cuvântului (inconsecvenţă). Minciuna provenită din călcarea cuvântului înseamnă că pro­mite ceva şi pe urmă nu se ţine. Acest lucru primeşte o explica­ţie suficientă, considerând faptul că abia în şcoală copilul începe să trăiască într'un mediu cu relaţii orizontale, delà egal la egal, între colegii săi. Faţă de aceştia îşi permite mai lesne, o incon­secvenţă decât faţă de părinţi, prin simplul fapt că nu este pe­depsit în urma ei.

Rezultatele la care am ajuns prin chestionarul pe care l-am aplicat arată într'o mică măsură că frecvenţa minciunii se ridică în mediul sătesc şi scade în mediul orăşenesc. (Vezi curbele de variaţie la cap. Consideraţii metodologice). Lucrul pare natural, însă rezultatele nu ne îndreptăţesc să tragem concluzii hotărîte, deoarece diferenţa dintre mediul sătesc şi orăşănesc nu este destul de accentuată.

Rasa. Fără îndoială că rasa are o puternică influenţă asu­pra minciunii în general şi mai ales asupra directivelor ei. Ob­servaţiile obişnuite ne arată pe sudic ca palavragiu şi lăudăros, pe normand ca un disimulator talentat, pe englez ca ipocrit, pe grec ca lipsit de bună credinţă, pe turc ca incapabil să împace în mod logic cuvintele. Căpitanul Binger (Du Niger au Golfe de Guinée Paris 1892) susţine că printre alte defecte ale negrilor din Africa şi Australia, se găsesc şi vanitatea şi minciuna. Dea-semenea toată lumea cunoaşte viclenia, prefăcătoria, sau în ge­neral, minciuna arabilor contra agresorilor. Edmund Cox, în stu­diul său: „Minciuna în India" arată că aici un individ nu poate face distincţiune între ceeace a văzut şi auzit el şi între ceeace ii spune altcineva. Mai mult — dacă i se pune o întrebare la care nu poate să răspundă, se simte obligat să vorbească după fante­zia sa. In astfel de cazuri minciuna este cu mult mai frecventă şi are un sens puţin alterat delà sensul pe care îl dă europeanul.

Deci este un lucru hotărât, că fenomenul minciună este răs­pândit la toate rasele, la toate popoarele, în toate locurile şi timpurile. Putem spune, că sunt unele popoare, sau rase, care se caracterizează printr'un tip de minciună (ex. ipocrizia englezu-

lui), alte prin alt tip. Acest lucru îl menţionăm numai, fără să-1 mai explicăm.

Ceeace, însă, ne interesează pe noi şi anume, ce repercur-siuni are rasa asupra minciunii la copil, rămâne un lucru căruia nu-i putem da un răspuns, fiindcă nu avem date. Putem presupu­ne, însă, în mod principal, că minciuna la copil se deosebeşte mai puţin după rasă, decât la matur, prin faptul simplu, că este o fiinţă mai puţin diferenţiată, deci caracterele psihicomorale ale rasei sunt mai puţin evidente. Copiii de pretutindeni au cam aceleaşi tipuri de minciună răspândite în aceiaşi proporţie. Acea­sta o dovedeşte studiul lui Fr. Baumgarten făcut la polonezi şi al lui T. Susukita făcut la japonezi, expuse în altă parte, unde se vede că au ajuns apromixativ la aceleaşi rezultate. Putem iarăşi presupune că pe măsură ce copilul se desvoltă prţmeşte şi manifestările minciunii sale caracterele rasei (sudicul: flecă­reala, lăudăroşenia; englezul: ipocrizia, etc.).

Etatea. Etatea, care reprezintă un factor diferenţial pentru desvoltarea tuturo* manifestărilor unei individualităţi, repre­zintă şi pentru minciună în aceeaşi măsură. Cei mai mulţi însă, au luat etatea ca un factor care produce variaţia minciunii în ceeace priveşte frecvenţa ei, ajungând la concluzia că frecvenţa minciunii descreşte cu etatea până la 13—15 ani, când se naşte la majoritatea copiilor, în urma educaţiunei morale şi sociale, o atitudine de reprobare faţă de minciună. Fr. Baumgarten dă şi câteva cazuri spre susţinerea acestei teze, dintre care intere-resant este cazul unei fete de 16 ani, care mărturiseşte că atunci când era mai mică mintia fără să roşească, acum însă, nu mai poate face acest lucru, fiindcă se încurcă. Aceasta evoţulie pare destul de naturală, dacă considerăm educaţiunea ca o tendinţă eficientă în spre integrarea individului în valorile sociale, între care, natural, este şi valoarea morală şi în specie şi adevărul.

Rezultatele pe care le-am obţinut prin chestionarul nostru, concordă cu această constatare. Minciuna, orice directivă ar avea ea, începe să scadă în frecvenţa ei delà 10—14 ani, etăţile la care am aplicat acest chestionar (ex. lauda cu cunoştinţe scade delà 22% (10 ani), la 13% (13—14 ani). Mai caracteristic este însă testul aplicat, în care se vede că fenomenul minciună în general scade în frecvenţa sa delà 8 ani la 14 ani cu 32%, cres­când tot cu atâtea procente sinceritatea (a se vedea diagramele

din capitolul „Consideraţii metodologice"). Cauzele sunt aceleaşi pe care le dau toţi cercetătorii în aceasta direcţie. Copilul începe să se încadreze din ce în ce mai mult în valorile sociale, între care intră şi adevărul.

Nu variaţia cantitativă, este influenţa cea mai importantă a etăţii asupra minciunii, ci variaţia motivelor şi mai ales a tipu­rilor de minciună. In general s'a constatat, că altele sunt motivele din care provine minciuna la o etate şi altele sunt, la altă etate, tot aşa după cum, altul e tipul de minciună dominant la o etate şi altul este dominant la o altă etate. Acest lucru este de mare importanţă pentru cunoaşterea individualităţii copilului şi mai ales a tipului de epocă la care aparţine, după expresia lui W. Stern. Fr. Baumgarten a arătat în general că motivele minciunii se schimbă după etate, că înj primii ani predomină, de ex. min­ciuna provenită din lăcomie şi frica de pedeapsă, pe urmă din neîndeplinirea datoriei şi aşa mai departe, în ordinea motivelor spuse la sfârşitul capitolului precedent, toate aceste motive, co­respunzând unei evoluţii naturale a copilului. Mai sistematic în aceasta direcţie pare T. Susukita. Urmărind variaţia motivelor minciunii după ani de şcoală, el ajunge la următorul tablou, al rezultatelor obţinute:

Anul Tipul minciunii

şcolar Egoism Tachinare Apărare

proprie Călcarea

cuvântului

Cl. V prim. 34,8% 18,1% 14,î% 14,8%

Cl. VI prim. 25,0% 20,3% 15,5% 16.7%

Cl. I Sec. 21,3% 23,0% 18,9% 22,1 %

Cl. II Sec. 18,7% 26,7% 20,1% 10,7%

Important e mersul descrescând al minciunii provenite din egoism. Dacă ne gândim la evoluţia firească a copilului, consta­tăm strânsa corelaţie între mersul minciunii şi această evoluţie totală. Desvoltarea copilului merge în mod natural înspre raţio­nalizare, înspre socializare, lucru care aduce reducerea crescândă a egoismului. Tocmai invers cu aceasta tendinţă de scădere, se

manifestă tendinţa de creştere a minciunii provenite din apăra­rea proprie şi tachinare. Acest fenomen depinde în mare măsură şi de mediu, întrucât mediul oferă tot mai multe ocazii pentru această minciună. Astfel mediul şcolar oferă, cu întreaga sa organizare, ocazii numeroase pentru folosirea minciunii de apă­rare proprie contra notelor slabe, contra pedepselor, care sunt în general mai aspre decât acasă. Din punct de vedere interior se naşte un tot mai accentuat sentiment al eului cu variantele sale: demnitate, onoare, prepstigiu personal, etc., lucru pentru care adeseori copilul foloseşte minciuna ca să le apere. Min­ciuna provenită din tachinare devine şi mai explicabilă. Tachina-rea, foarte învecinată cu simţul umorului şi al glumei, este strâns legată de inteligenţa, precum şi de întreagă desvoltare a vieţii spirituale şi de aceea creşte pe măsura etăţii, ţinând seamă de desvoltarea acestora.

Insă motivele minciunii, oricât de reale ar fi ele, nu repre­zintă ceva hotărât care ar putea caracteriza individualitatea co­pilului la anumite etăţi, pentrucă ele depind când de mediu, când de directivele şi gardul de evoluţie interioară al indivi­dualităţii. Mai important în aceasta direcţie este raportul dintre etate şi minciună, din punct de vedere al trebuinţelor.

Am amintit când am vorbit despre bazele biologice ale min­ciunii, că minciuna fiind un mijloc de adaptare, deci de satisfacere într'un anumit fel a trebuinţelor, ţine seama de evoluţia acestor trebuinţe. Am amintit iarăşi că atunci când se iveşte, sau în ter­meni mai precişi, când ajunge Ia maturizare, o trebuinţă nouă a organismului, apare şi un tip nou de minciună, care tinde să satisfacă aceasta trebuinţă. Insă trebuinţele au o epoca speci­fică de ivire, epocă care este determinată în prima linie de eta­tea copilului respectiv. In felul acesta etatea are cea mai mare repercusiune asupra variaţiei minciuni prin însăşi influenţa pe care o are asupra ivirii şi maturizării trebuinţelor.

In epoca primă a copilului, trebuinţa predominantă este tre­buinţa de conservare manifestată prin toate formele ei ca: tre­buinţa de hrană, de a evita pericolele, etc. Minciuna predomi­nantă în aceasta epocă, este tocmai în slujba acestei trebuinţe. S'a văzut că aici predomină minciuna provenită din lăcomie, din frica de pedeapsă şi din egoism. Natural acestea sunt aspec-

tele originare ale minciunii din acesta epocă, însă ea poate lua nenumărate aspecte.

Una dintre trebuinţele care se desvoltă destul de timpuriu, tocmai fiindcă este în legătură cu trebuinţa de conservare este trebuinţa de achiziţie. Minciuna pentru satisfacerea acestei tre­buinţe se poate observa din aspectul ei specific. Copilul minte în mod conştient, sau inconştient, spunând că anumite lucruri sunt ale lui, cu alte cuvinte, că el este proprietarul lor. Cerce­tările, mai just, observaţiile sistematice în aceasta privinţă, nu ne oferă un material suficient, deaceea aspectele sub care se manifestă această minciună sunt mai puţin sistematizate. Totuşi la Fr. Baumgarten se vede că pe la 6—7 ani se iveşte ascunde­rea banilor, luaţi delà părinţi şi în legătură cu aceasta şi min­ciuna pentru apărarea acestor bani, ca proprietate inviolbilă, susţinând că sunt delà prieteni, sau că sunt găsiţi. E de prisos să mai amintim că la această etate se naşte furtul de obiecte interesante sau frumoase, şi toate minciunile pentru ascunderea acestor manifestări.

Cam pe la etatea intrării în şcoală, 6—7 ani, uneori şi mai de timpuriu, se manifestă în mod evident trebuinţa gregară, tre­buinţa copilului de ataşament la un grup, supunându-se condi­ţiilor de existenţă ale acelui grup şi mai ales, căutând să con­tribue la posibilitatea lui de vieţuire. In această epocă apare minciuna socială propriu zisă, şi mincuna proventă din solidari­tate şi camaraderie, ivită fie între prieteni, fie în grupele de joc, însă, mai ales în şcoală. Pe aceasta se altoeşte mai târziu min­ciuna eroică, care apare între 11 şi 15 ani, fiindcă depinde şi de o desvoltare a întregii vieţi spirituale a copilului. Din cerce­tările lui K. Reininger reese că pe la 13 ani, la băeţi mai ales, este foarte desvoltată minciuna pentru eul extins, deci o min­ciună care este bazată în fond pe trebuinţa gregară, sau în formă mai spiritualizată, trebuinţa socială.

O trebuinţă care sub diferitele sale forme se desvoltă destul de timpuriu este trebuinţa de aventură. Minciuna în jurul acestei trebuinţe se arată sub formele cele mai simple în înşelarea pă­rinţilor sau învăţătorul pentru satisfacerea anumitor curiozităţi, încă începând delà 7 ani, băeţii la care, aceasta trebuinţă este mai desvoltată, pleacă în pădure sau în câmp, spunând părin­ţilor că merg la şcoală, atunci când părinţii le interzic acast lu-

cru, ceeace se întâmplă destul de des. Mai corect s'ar putea interpreta cele mai multe din povestirile fantastice copilăreşti, ca isvorând din aceasta dorinţă de aventură, care nu este altceva decât o sete justificată, înspre punerea în activitate a tuturor funcţiunilor individuale atât cognitive, cât şi afective sau co-native — cu alte cuvinte — sete de experienţă în sensul cel mai larg al cuvântului. Mai târziu, când se desvoltă dorinţa de a citi, nu-i altceva decât un nou aspect al acestei trebuinţe. In aceasta direcţie am văzut cum pe la 13 ani se naşte minciuna pentru satisfacerea dorinţei de a citi (cercetările făcute de Fr. Baumgarten). Copiii citesc cărţi nepermise, minţind că nu s'au atins de ele.

In epoca pubertăţii, se desvoltă în mod neobişnuit trebuinţa sexuală. Minciuna pentru satisfacerea acestei trebuinţe este cel mai cunoscut lucru. Din cercetările lui Fr. Baumgarten reese că acest tip de minciună începe încă delà 12—13 ani când folosesc minciuna pentru a satisface dorinţele de întâlnire în diferitele ocazii. Mai interesantă este tendinţa de a ascunde această tre­buinţă naturală, fie faţă de părinţi, fie faţă de învăţători, sau de orice altă persoană. Această tendinţă face ca cea mai bogată şi mai variată minciună să nască tocmai în jurul trebuinţei se­xuale. Mai mult însă, nu ne ocupăm de ea, fiindcă intră în epoca pubertăţii, depăşind astfel copilăra propriu zisă.

In felul acesta am dat o schiţă a desvoltării minciunii în legătură cu desvoltarea şi maturizarea principalelor trebuinţe. Greutatea este însă, că nu avem date precise prea multe în acea­sta direcţie, întrucât cercetările experimentale, nu s'au sesizat de acest fapt. Un lucru trebueşte însă accentuat. Nu imediat ce se manifestă trebuinţa, se manifestă şi minciuna caracteristică în jurul ei, sau cel puţin, nu imediat putem să observăm aceasta minciună. Este nevoie încă de un lucru ca minciuna să apară în formă evidentă. Este nevoie ca formele obişnuite de satisfacere a unor trebuinţe să întâmpine greutăţi, uneori piedici serioase în mediul înconjurător. Se poate extrage o regulă destul de frec­vent observată: cu cât condiţiunile mediului înconjurător, exer­cită o acţiune mai defavorabilă pentru satisfacerea naturală a unei trebuinţe, sau mai general vorbind, pentru desvoltarea na­turală a copilului, cu atât se ivesc mai multe şi mai variate min­ciuni, ca metode de satisfacere indirectă. Pentru acest lucru este

destul să ne gândim la condiţiunile pe care le oferă, fie familia, fie şeoala, fie mediul social în genere, pentru desvoltarea natu­rală a copilului. Desele ameninţări chiar pedepse pentru micile stricăciuni, pentru micile nereguli pe care copilul le face, con­stitue o piedecă adeseori serioasă împotriva trebuinţei sale de siguranţă. De aici se nasc apoi tendinţele de a ascunde aceste stricăciuni, deci minciuna. In jurul manifestării trebuinţei sexuale sunt cele mai multe represiuni şi e de prisos să mai amintim că în jurul aceste tendinţe este cea mai bogată şi cea mai variată minciună. Astfel mediul, referindu-se la copil ca un duşman, îl determină în cele mai multe cazuri să întrebuinţeze mijloace de inducere în eroare, pentruca trebuinţele şi dorinţele sale să fie satisfăcute.

(Cazurile paptologice prezintă în mod pregnant aceasta ten­dinţă, care este cu totul copilărească. Gorphe1) dă cazul unei fetiţe isterice, care spusese că a fost violată, numai pentru a fi dusă în cabinetul judelui instructor de a cărui lux i se vorbise).

Deci minciuna copilului este în mare parte o reacţiune na­turală contra opreliştelor puse de mediu voinţii sale de afirmare şi manifestare. Cu cât mai mare este libertatea, cu atât mai mare este naturaleţa, modul direct de manifestare şi sinceritatea. Cu cât este mai redusă libertatea cu atât este mai deasă minciuna. In astfel de cazuri, copilul are în fiecare moment al manifestării sale impresia că săvârşeşte un delict şi de aceea se strecoară pe ascuns, şi minte. Majoritatea părinţilor sunt nepricepuţi şi-1 tra­tează pe copil, cum pe nedrept a fost tratat Niculăiţă Minciună, tocmai fiindcă aşteaptă delà el să nu greşească niciodată, mai mult, şi mai absurd, să se comporte ca un „om mare". In felul acesta copilul se răzbună în felul lui: „Părinţii mei au desco­perit că eu am minţit odată şi de atunci nu mă mai cred. Astfel eu trebue să mint totdeauna, pentru că chiar dacă aş spune adevărul, ei tot nu m'ar crede". Astfel spunea un subiect al Fr. Baumgarten şi poate mulţi dintre copii au simţit ca el.

Sexul. Există credinţa comună, bazată pe observaţia zil­nică, că fetiţele mint mai mult decât băeţii. Aceasta tendinţă a fost susţinută şi de observatori riguroşi cum a fost Perez sau W. van Brabant. Perez în urma observaţiei sale scrie: „Insfârşit,

î) Op. cit.

se crede în general că micile fetiţe simt mai puţin drepte, mai complicate şi mai diplomate decât băeţ i i . . . ele mint, cum s'ar zice, pentru plăcere, un fel de plăcere artistică". Fr. Baumgar-ten ajunge la concluzii tocmai contrare. Ex. Din 72 copii, care n'au minţit niciodată în şcoală 47 sunt fetiţe şi 22 băeţi, iar din 18 copii, cari n'au minţit niciodată acasă, 15 sunt fete, 3 băeţi. însăşi autoarea se îndoieşte de adevărul care-1 poate prezenta acest rezultat, căutând multe explicări. Am putea presupune însă, că fetiţele sunt mai puţin sincere, adică nu toate din ele îşi mărturisesc minciunile (metoda lui Fr. Baumgarten, se bazează pe propria mărturisire) şi atunci am vedea că rezultatul este tocmai invers.

Din aplicarea chestionarului nostru reies concluziuni impor­tante în ceeace priveşte directiva minciunii şi mai ales legătura acelei directive cu întreagă organizaţia interioară a individuali­tăţii. Se vede, de ex. între 10 şi 14 ani, că minciuna isvorâtă din tendinţa de afirmare (mai ales curaj) este mult mai frecventă la băeţi, decât Ia fete. Raportul între două sexe este de 8:1, ceeace înseamnă o diferenţă de frecvenţă considerabilă. Lucrul devine foarte explicabil. Este cu mult mai vie tendinţa de afir­mare la băeţi, decât la fete şi prin aceasta şi recurgerea la min­ciună prin care uri băiat îşi arată puterea, vitejia sa, este moti­vată întru totul prin directiva sa totală interioară. Cu totul alt­fel se întâmplă spre ex. cu minciuna provenită din tendinţa de a apărea moral (bun, milos, etc.). Aici se vede o predominanţă vădită a fetelor. Raportul este de 6:4 în favorul fetelor. Nu in­sistăm asupra explicării acestui fapt, deoarece se cunoaşte în­deajuns tendinţa naturală a femeilor înspre bunătate, milă, etc. (înspre moralitate) deci este bazată şi minciuna care satisface aceasta tendinţă (rezultatele mai detailate la cap. „Considera­tului metodologice").

Un lucru important la care au ajuns mai mulţi cercetători, între cari şi Fr. Baumgarten, e că la băeţi în general minciuna se iveşte mai repede decât la fete. Aceasta, pentru motivul că la băeţi tendinţa de afirmare proprie şi întrucâtva şi autonomia individuală, se desvoltă mai repede. Pentruca să nege o reali­tate, sau pentruca să inducă pe cineva în eroare în mod conştient, trebue într'adevăr, într'un grad oarecare şi prezenta unei auto­nomii faţă de acela pe care-1 minte. La băeţi, mulţumită tocmai

2

acestei tendinţe de afirmare, venită mai de timpuriu, însăşi con­diţiile vieţii pretind întrebuinţarea minciunii mai de vreme. Fr. Baumgarten a observat, că pe când fetiţele numai la 13 ani încep să meargă la cinema, spunând părinţilor că merg în altă parte, băeţii fac acest lucru delà 11 ani.

Insă deosebirile esenţiale pe care le aduce sexul sunt în ceeace priveşte motivele şi directivele minciunii. Băeţii mint mai mult din tendinţa de a ascunde (aceasta arată tot independenţa de manifestare, ceeace spuneam mai înainte). De ex. ei scund numite furturi, ascund rătăcirile prin pădure, fumatul, etc. La fete s'a observat un motiv caracteristic. Mint că merg la biserică, când de fapt se duc în altă parte. Cercetările lui T. Susukita, merg cam în aceiaşi direcţie. El ajunge la concluziunea, că min­ciuna din egoism, la băeţi se îndreaptă mai mult decât la fete înspre părinţi pe când la fete se îndreaptă mai mult înspre fraţii şi surorile mai tinere. Concluziunea pe care o tragem e, că ten­dinţa de a înşela a băeţilor, îndreptându-se mai mult înspre cei mari, iar a fetelor, înspre cei mai mici, arată sexul masculin pu­ternic şi activ, iar pe cel femenin slab şi pasiv. Acelaşi lucru îl arată şi faptul că fetele mint mai mult pe cei mai mici decât pe colegii lor.

Un lucru important este în legătură cu minciuna eroică. Aceasta minciună după Baumgarten cât şi după K. Reininger, apare mai repede la fete. In cazul lui K. Reininger la fete apare în medii favorabile la 11 ani, pe când la băeţi numai la 13 ani. Intre 11 şi 14 ani, — spune acest autor, — minciunile eroice apar mai frecvent la fete decât la băeţi; aU% din minciunile fetelor la aceasta etate sunt minciuni eroice. 0 cauză a acestui fapt poate fi şi predominarea la aceasta vârstă la fete a senti­mentului de milă, foarte necesar minciunii eroice. In aceste ca­zuri mint fetele, ca să alinte durerile părinţilor sau a fraţilor şi chiar a prietenilor.

Rezumând această parte se vede atât din rezultatele noa­stre cât şi din rezultatele celorlalte cercetări cum minciunea este totdeauna expresia directivelor interioare, îmbrăcând forma acestora în tot locul.

Inteligenţa. Teoretic vorbind, inteligenţa trebue să coreleze cu minciuna. Inteligenţa fiind capacitatea globală de adaptare, la împrejurări noi, cuprinde în mod pozitiv şi minciuna. Min-

ciuna, prin caracterul individual, nu este altceva decât un mijloc de adaptare, sau de satisfacere a trebuinţelor. Prin ea organis­mul caută să depăşească anumite piedeci şi să găsească o formă prin care poate să ajunge la satisfacere. Fără îndoială că în acest procedeu, inteligenţa joacă un mare rol. Bunăoară, dacă un copil, făcând o stricăciune şi vrea să ascundă acest fapt, pentru a scăpa de pedeapsă, o va face cu atât mai bine, cu cât va dispune de mai multă inteligenţă, căutând mijloace potrivite sau argumente sigure, prin care poate induce părinţii în eroare, spunând că n'a fost el acela care a făcut fapta rea, că a fost pisica, câinele, etc! Un prost va ajunge cel mult la negarea fap­tului, pe când un inteligent va reuşi să construiască o altă reali­tate, căutând sistematic să abată vina de deasupra lui. Ca să iacă acest lucru, lui îi trebueşte o bogată posibilitate de lucrare pe plan mintal (construirea unei alte întâmplări, care să nege principiar pe cea reală, fiind logică şi verosimilă în acelaşi timp) tocmai ceeace intră în atributele inteligenţii. Factorul care se pare că are mai multă comunitate cu inteligenţa şi minciuna este imaginaţia, care ajută găsirea ipotezelor de scăpare, dintr'o în­curcătură, ipoteze care sunt cu atât mai bune cu cât sunt mai bine controlate de gândire. In felul acesta, un act de minciună este un serios test de inteligenţă pentru copil. Fr. Baumgarten face afirmaţia generală, că după propriile sale rezultate, copiii superior dotaţi, mint mai mult şi mai bine decât cei slab dotaţi. Rezultatele sale însă sunt discutabile, deoarece inteligenţa este socotită după greşelile de ortografie şi compoziţia frazei. Harts-horne şi May, găsesc o corelaţie de 35,2 între testele de inte­ligenţă şi între testele de minciună. Poate acest coeficient ar fi lost mai ridicat dacă testele ar fi fost aplicate la etăţi mai mici (8—9 ani), pentrucă aceste teste care sunt în fond nişte ches­tionare, prezintă în aşa fel unele întrebări, încât copiii mai in­teligenţi, de o etate mai ridicată (13—14 ani) pot să le prindă intenţia şi să nu mintă, în consecinţă (a se vedea forma chestio­narului la cap. „Consideraţiuni metodologice''). Aceasta nu s'ar fi întâmplat la etăţi mai mici.

Temperamentul. Delà început se poate exprima presupune-Tea că temperamentul ca lăture de bază a individualităţii are o influenţă asupra directivării minciunii. Larson crede că indi­vizii apatici, cu tempo psihic lent, predispuşi spre melancolie,

sunt aplicaţi înspre minciuna negativă, pe când indivizii cu tempo psihic rapid, veseli, sunt predispuşi spre minciuna afirmativă. Primii neagă, sau reduc din realitate, pe când ai doilea adaugă sau crează după fantezie. In termeni generali, primii fac parte din temperamentul introvertit, pe când ai doilea din cel extra­vertit. Aceste afirmaţii se pot dovedi şi cu anumite constatări. De fapt, mai ales în cazurile patologice, melancolicii au acesta tendinţă de a nega. Printre extravertiţi sau firea deschisă, avem exemple zilnice de flecari hrăpăreţi, cari „scornesc" în orice loc. Numa Roumestan a lui Daudet, temperamentul sudic, este re­prezentantul tip al acestei clase,

Tipurile temperamentale intro-, şi extravertit se găsesc destul de diferenţiate şi la copil, făcându-se chiar observaţia că celor din urmă le place să facă realitatea mai vie, mai intere­santă. Copiilor extravertiţi le place să se joace mai mult în grup, sunt mai comunicativi, mai puţin impresionabili la poveşti, ne­astâmpăraţi şi ataşabili. Copiii introvertiţi se joacă mai mult singuri, sau în doi, sunt în general mai timizi, mai tăcuţi şi mai ales supuşi ordinii. Fiind mai puţin supuşi, extravertiţii sunt siliţi să folosească mai mult minciuna ca să scape de pedepsele sigure ale învăţătorului, după asemenea fapte. Se poate presupune în mod logic că se mint mai mult între ei decât introvertiţii. Insă cercetări directe nu sunt în aceasta parte.

Caracterul. Caracterul, presupune în mod necesar organi­zarea vieţii sufleteşti. Aceasta organizare trebue să dea vieţii su­fleteşti un plan hotărât. Primul atribut al caracterului este con­stanţa. Un om de caracter nu poate fi astăzi într'un fel, mâine într'altfel, în funcţie de aceleaşi probleme. Din acest atribut de­curg altele tot atât de importante, cum este consecvenţa, per­sistenţa, hotărârea, care privesc toată organizaţia unitară a vieţii sufleteşti. Dacă ne oprim numai aici, la aceste însuşiri de bază ale caracterului (caracterul este cu mult mai complex) am vedea că cele mai mult din ele contrazic minciuna. Tipul mincinosului, tocmai prin aceia se caracterizează că disimulează. Una spune şi alta face. Nu-şi ţine cuvântul de azi pe mâine, prin urmare nu este nici consistent nici conscvent şi nici persistent. Dealtfel toc­mai din acest fapt, că minciuna se referă negativ la caracter, sunt însuşiri ale caracterului, care designează tocmai contrariul min­ciunii, cum este francheţa şi sinceritatea.

J. B. Maller1) făcând analiza factorială a testelor de carac­ter aplicate de H. Hartshorne şi M. May ajunge la concluzia, că există un factor general al caracterului deosebit în funcţiunile sale de ceilalţi factori constataţi anterior. Testele din analiză cărora a ajuns la factorul C, cum numeşte autorul factorul de caracter, sunt teste de onestitate, cooperaţie, inhibiţie şi persis­tenţă. In general, funcţiunea caracterului se caracterizează prin faptul că implică totdeauna un conflict între interese şi mai ales prin puterea individului, venită prin voinţă, de a învinge inte­resul mai puternic şi mai apropiat prin interesul, mai slab şi mai îndepărtat. „Astfel, spune acest autor, în testele de onestitate se vede conflictul între dorinţa de a excela şi între meritul social, pe care-1 câştigă în concurenţa loială. Testele de cooperaţie involvă conflictul între interesele individuale şi interesele so­ciale. In testele de persistenţă şi inhibiţie, se vede conflictul între stimulentul (interesul) imediat şi un scop, mai îndepărtat". In felul acesta factorul C (caracterul), se caracterizează în ge­neral prin posibilitatea individului de a renunţa la un câştig ime­diat, în favorul unui câştig mai îndepărtat, însă care aduce o mulţumire mai totală. Scopul îndepărtat este mai mare, însă nu în sensul de persistenţă sau trebuinţă individuală (din contră, din acest punct de vedere scopul la care se renunţă este mai pu­ternic), ci din punctul de vedere al fiinţii sociale, afectând un mai mare număr de indivizi (valoare socială).

Considerând această structură a caracterului, este evident delà primul pas, că minciuna în accepţia ei generală, corelează negativ cu ea. Mai întâi, minciuna, fiind un mijloc de satisfacere a trebuinţelor individuale, este deadreptul în serviciul imediat al individului. Minciuna, contrar onestităţii, rezolvă conflictul dintre dorinţa de a excela şi meritul social, în favorul celei din­tâi, prin faptul că întrebuinţează concurenţă neloială. Prin min­ciună se induce în eroare, deci se săvârşeşte o desaprobare fă­ţişe a oricărei valori sociale. Deasemenea cele mai multe min­ciuni, sunt făcute sub presiunea momentului, adică promovează un interes imediat (frica de pedeapsă, scăparea dintr'o încurcă­tură, atingerea unei dorinţi) în defavorul unui scop mai înde­părtat, sau a unei valori mai generale (aprobarea socială, cinste),

!) J. of. Soc. Psychol. 1934, pag. 97.

pe care le-ar putea obţine prin sinceritate, însă care nu se referă direct şi nici imediat la necesităţile individului. Deci în termeni generali, minciuna se referă negativ la factorul caracter. Totuşi există o minciună şi anume minciuna socială, mai ales minciuna eroică, care se poate referi pozitiv la caracter. In cele mai dese cazuri aceasta minciună pretinde jertfirea unui interes imediat, câteodată jertfirea întregei persoane, pentru un scop îndepărtat, lucru pentru care se cere o putere de inhibiţie şi persistenţă ne­obişnuită. Ex. Creştinul care scapă pe altul delà închisoare sau moarte, acuzându-se pe sine pe nedrept, numai din dorinţa de a afirma o valoare generală religioasă, dragostea aproapelui.

La copil nu poate fi vorba de o organizare constantă a vieţii interioare, fiindcă aceasta presupune, în prima linie, o desvol-tare a vieţii spirtuale în general şi a voinţii în special, lucruri care sunt în grad mai redus decât la matur. Insă această organi­zare, tinde să o facă societatea, printr'o influenţă sistematizată a ei asupra copilului. Educaţia, în sensul acesta, nu urmăreşte altceva decât să organizeze viaţa copilului, căutând s'o integreze în valorile sociale existente. In felul acesta individul îşi siste­matizează viaţa sa interioară în jurul valorilor sociale, care-i dau un caracter de persistenţă. El va gândi şi va simţi în funcţie de valorile dominante ale mediului, lucru care aduce consistenţa vieţii sale interioare, trebuincioase caracterului. In funcţie de această organizare el va şi acţiona. Cu cât mediul social este el însuşi mai consistent şi mai constant în viaţa sa interioară, ofe­rind un sistem de valori stabil, reprezentate prin legi, prin mora­vuri, tradiţii, etc., cu atât el va putea introduce o organizare constantă în viaţa interioară a indivizilor, care se desvoltă în mijlocul lui. Sunt medii sociale asemănătoare vieţii interioare a copilului, care prezintă o continuă fluctuaţie, în care nu s'a pro­dus o cristalizare a vieţii interioare, în care în mod natural se desvoltă indivizii de acelaşi gen. E de prisos să mai amintim că în astfel de medii caracteristice, mai ales popoarelor tinere, se desvoltă statistic cei mai mulţi indivizi fără caracter; aici min­cinoşii sunt mai frecvenţi. Pentru desvoltarea copilului acest lu­cru are mare importanţă şi mai ales pentru combaterea fenome­nului minciună.

Individualitatea. O întrebare importantă se pune în aceasta direcţie, şi anume, cum putem cunoaşte individualitatea mincino-

sului? In această privinţă trebue să facem distincţiune între min­cinosul ocazional şi între mincinosul obişnuit. Minciuna ocazio­nală se iveşte la toţi indivizii şi este dictată mai ales de natura împrejurărilor. Acest tip de minciună nu are repercusiuni asu­pra structurii individualităţii. Cu totul altfel se întâmplă cu min­cinosul obişnuit. Minciuna, în .cazul acesta, devine un caracter al individualităţii sale, izvorând din condiţiile interne ale structurii biopsihice. Dacă minciuna este o manifestare atât de fundamen­tală a comportamentului, putem presupune că atunci când ea se iveşte în mod obişnuit, trebuie să aibă repercusiune asupra în-tregei individualităţi, dându-i o culoratură specială. Problema care se pune fiind miezul psihologiei individuale în această direcţie, este: are mincinosul o indivirualitate specifică, culo-rată tocmai de prevalenta fenomenului minciună, cu alte cuvinte, este mincinosul un tip de individualitate, sau nu?

Psihologia, deşi, s'a ocupat puţin şi nesistematic cu acest lucru, totuşi poate răspunde că există tipul mincinosului ca un tip de individualitate. Aceasta înseamnă că minciuna nu este numai o însuşire care arată o stare a individualităţii ci, când este persistentă, arată tipul hotărât de individualitate.

Care este tipul mincinosului? In mod superficial individua­litatea mincinosului se caracterizează prin tendinţa permanentă spre ficţiune, adică de a crea alături, adăugând, sau contra rea­lităţii. Spun superficial, pentru că această tendinţă are o stare de fapte cu mult mai profundă la bază şi anume nesatisfacerea uneia sau mai multor trebuinţe. După cum am arătat şi până aici, mincinosul este un nesatisfăcut şi din acest motiv, el caută prin minciună un mijloc de a se satisface. Procesul este foarte sim­plu şi anume, el fie că neagă o realitate, care vine în direct con­flict cu dorinţele sale, fie că plăsmueşte stări, pe care le afirmă ca reale, încât să corespundă dorinţelor sale.

Din punctul de vedere al vieţii interioare, mincinosul este deci un desechilibrat, în sensul că nu poate găsi un raport di­rect între dorinţele sale şi situaţiile care pot duce la satisfacere. Nu importă, în cazul de faţă, că neputinţa de a se satisface vine dintr'o insuficienţă a individului sau dintr'o insuficienţă a mediului, important este, că un caracter fundamental al minci­nosului e desacordul dintre dorinţele sale şi posibilităţile de satisfaceree a acestora. In felul acesta, minciuna nu este decât

o reacţiune prin care tinde să restabilească un acord, cu alte cu­vinte, să dea dorinţelor un drum spre satisfacere. Să ne gândim spre ex., la adolescentul care din cauza isbucnirii tumultoase a trebuinţei sexuale, este stăpânit la fiecare pas de dorinţi de a satisface sub orice formă această trebuinţă. Insă piedecile sunt multiple: timiditatea este în primul rând, pe urmă vin nenumă­ratele piedici pe care mediul social le prezintă, în virtutea va­lorii morale. Cu toate acestea cele mai frecvente povestiri cu aventuri sentimentale, sunt la această epocă. Un gest indis­cret, un cuvânt, în mintea adolescentului ia proporţii neobişnuite, clădind pe el aventuri pe care le spune sub titlul de realitate. Astfel lauda, care este în majoritatea cazurilor minciună, e un mijloc de a satisface dorinţele. Cazurile patologice de mitomanie arată în mod evident acest lucru. Dorinţele acestor bolnavi sunt cu totul neobişnuite, de aceia afirmarea lor duce la o inaderenţa izbitoare cu realitatea. Un individ, spre ex., care suferă de com­plexul superiorităţii (în caz accentuat de delir de grandoare) povesteşte la fiecare pas că a călătorit în cutare sau cutare ţări, că a vorbit cu oameni de seamă ai epocii, că el însuşi a fost invitat să ocupe o demnitate importantă într'o ţară, etc., lucruri care toa­te satisfac, într'o anumită măsură, tendinţa sa neobişnuită de a „apărea", de „a fi cineva".

Din punct de vedere al funcţiunilor sufleteşti se poate sus­ţine că, mincinosul, în majoritatea cazurilor, dispune de o ima­ginaţie bogată. Lucrul acesta reese direct din ceeace spuneam mai înainte cu privire la desacordul dintre dorinţe şi posibilita­tea de satisfacere a lor. Imaginaţia este aceia care poate crea situaţii alături de realitate, care pot satisface anumite dorinţe ale individului. La mincinos însă, imaginaţia pare mai puternică, fiind mai puţin împiedecată de raţiune şi în special de simţul critic, în funcţiunea ei. Această lipsă a raţiunii şi a simţului cri­tic însă, nu se observă în toate cazurile la mincinos. Atunci când afirmă un lucru ca realitate, negând adevărata realitate, urmă­rind un anumit scop, mincinosul adeseori o face acaasta cu mul­tă judecată şi simţ critic. Sunt însă multe cazuri când, printr'un proces de autosugestie, mincinosul însuşi crede în minciuna sa (cazurile exagerate ce se găsesc în mitomanie), atunci putem vorbi cu adevărat de o insuficienţă a raţiunii şi în special a sim­ţului critic.

Ceeace se poate afirma însă în mod hotărât despre minci­nos, este lipsa de simţ moral, întrucât neagă conştient o reali­tate inducând în eroare; o lipsă de aderenţă la valoarea adevă­rului şi mai ales la valoarea socială a lui. Acest lucru însă vine dintr'o neîncadrare a individului în valorile sociale, lucru pe ca­re l-am văzut când am pus minciuna în legătură cu caracterul.

Dacă am căuta să apropiem aceste câteva caracteristice ale mincinosului de individualitatea copilului, am vedea că multe din ele se potrivesc, altele însă, nu tocmai opuse, iar despre unele nici nu poate fi vorba. Se poate susţine, după cum am ară­tat şi aici, că imaginaţia nestingenită a copilului, îl poate duce de multe ori la transpunerea dorinţelor sale în realitate, afir­mând sub titlu de realitate anumite situaţii care l-ar satisface. Faptul că cele mai multe din dorinţele sale nu pot fi satisfăcute în mod direct şi natural, fie din însăşi insuficienţele sale, fie din insuficienţele mediului, ajută acest lucru. Despre o încadrare a copilului în valorile sociale însă, nici nu poate fi vorba. Valoa­rea adevărului, după cum am văzut, este foarte târziu trăită şi aplicată (12—13 ani) în mod simţitor. Din lipsa puterii de inhi­biţie şi mai ales din lipsa organizării întregii vieţi sufleteşi (ca­racterul), copilul totdeauna este mai aplicat să susţină o satis­facere imediată şi personală, recurgând la minciună, în faţa unei satisfaceri mai îndepărtate.

Deşi caracteristicele individualităţii infantile nu sunt pe deplin diferenţiate, totuşi se poate observa că sunt unii copii mai aplicaţi spre minciună decât alţii, lucruri care pot duce la un tip al mincinosului în lumea copilului, însă, întrucât acest tip determină pe viitorul matur, nu ştim.

Aspectul Patologic al minciunii copilăreşti

Conceptul de patologic a avut în psihologie rolul unui des­chizător de drumuri, în ceeace priveşte puterile şi directivele ei de explicare. Analiza cazurilor patologice a constituit o arteră principală de preocupări, care a dus la psihologia biologică, prin case, punându-se o bază organică fenomenului psihic, i s'a putut da şi o explicare mai concretă. Tot din analiza cazurilor patologice s'a ajuns la psihologia adâncimilor, o încercare de a pătrunde dincolo de substratul conştiinţii cu explicaţia manrfes-

ţărilor sufleteşti. Despre importanţa acestor două direcţii, foarte apropiate una de alta, este de prisos să mai vorbim deoarece rolul lor se vede la fiecare pas în psihologie şi pe măsură ce se înanitează, tot mai mult. Cazul patologic, prezentând fenomenul psihic în măsură exagerată, sau, în cele mai multe cazuri, sub for­mă alterată printr'o serie de deducţii, între toate aspectele orga­nismului, a putut sugera direcţia în care poate fi căutată o ex­plicare reală.

Minciuna se supune întru totul acestor constatări. înainte de a începe, însă, analiza aspectului patologic al

minciunii, trebue să accentuăm că minciuna este una şi aceiaşi, definită prin caracterele sale fundamentale ca o încercare mai mult sau mai puţin conştientă de a induce în eroare. Astfel de­finită, ea se iveşte în general nu numai la oameni, dar chiar şi la animale; fiecare individ are în viaţă anumite momente în care întrebuinţează minciuna. Această întrebuinţare are însă o limită atât cantitativă cât şi calitativă, mărginindu-se la anumite pro­cedee. Câtă vreme se rămâne la aceste limite, rămânem între graniţele normale. Sunt însă unii indivizi la cari minciuna se ma­nifestă în mod neobişnuit atât prin mulţimea momentelor în care este întrebuinţată, cât şi prin procedeele pe care le foloseşte. La originea acestui fapt s'a găsit, în cele mai dese cazuri, fie o de­ficienţă a unei funcţiuni mintale, fie o desorganizare afectivă, sau orice caracter ce ar designa o stare anormală sau patologică. Prin urmare, după cum spune K. Birnbaum, nu avem o patologie a minciunii, ci totdeauna o patologie anumitor funcţiuni minate, sau o patologie a individului, care are repercusiuni asupra func­ţiunii minciunii ca atare.

Care sunt defectele vieţii sufleteşti care duc la manifestarea neobişnuită a minciunii?

Majoritatea cazurilor analizate arată că, indivizii la care se observă o dispoziţie neobişnuită spre minciună sufăr de o desor­ganizare mintală (organizarea exprimă sănătatea vieţii sufle­teşti). Unii indivizi cari sufăr de un desechilibru puternic, aşa încât una din trebuinşe se manifestă cu intensitate neobişnuită, sunt siliţi să recurgă la cele mai curioase procedee pentru satis­facere. Printre aceste mijloace minciuna joacă rolul de căpete­nie. Sunt nenumărate cazurile în care, predominarea neobişnuită a trebuinţei sexuale, mai ales la femeile isterice, duce la povestiri

fantastice, în care ele sunt urmărite de bărbat, sufăr atentate de viol, etc., toate spuse sub forma unor pure realităţi. Acelaşi lu­cru se întâmplă cu toate trebuinţele, atunci când tind să se ma­nifeste în mod neobişnuit. Se întâmplă însă uneori că, la acest desechilibru organic, să se mai adauge şi o debilitate mintală, atunci minciuna devine o manifestare mai evidentă. Debilitatea mintală, în orice grad ar fi, aduce o diminuare a puterii de inhi­biţie încât individul nu-şi poate dirija, în mod obişnuit, mani­festările trebuinţelor sale şi totodată aduce o lipsă de simţ critic care susţine neputinţa de a deosebi adevărul de fals, fic­ţiunea de realitate. Dealtfel însăşi prezenţa exagerată a unei tre­buinţe aduce aceleaşi caractere pe care le aduce şi debilitatea mintală, adică o insuficientă de inhibiţie şi simţ critic. Gorphe1) citează cazul studiat de Gamier al unei fete isterice în etate de 22 ani, care a acuzat pe un preot de a fi abuzat de ea, iar peste puţin timp, acuzând şi pe tatăl său de acelaşi lucru, iar pe fra­tele său că este amantul mamei sale. Se vede deci la ce mon­struozitate de manifestare a dus dorinţa sexuală, mai ales că fata, fiind constrânsă să documenteze, spune absurdităţi, însă care dovedesc veşnicul interes şi obsedarea de sexualitate (bună­oară, acuza contra tatălui său o susţine, prin faptul că ar fi stat cândva în faţa ei cu cămaşa afară din pantaloni).

Aceste constatări arată în modul cel mai evident, că min­ciuna este un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe şi do­rinţe. In aceste cazuri patologice, după cum spuneam la începu­tul capitolului, fenomenul minciună se arată în mod exagerat, lucru din care putem trage concluzii şi pentru manifestarea ei în cazurile normale, atunci când vrem să o explicăm. Insă min­ciuna ca manifestare patologică, înafară de desechilibrul puter­nic, care este cauza generală, mai poate avea încă multe alte cauze. K. Birnbaum se ocupă de o categorie de indivizi cu de­fecte social-etice care ar avea predispoziţia directă spre min­ciună. Oamenii normali, susţine autorul mai sus amintit, au anu­mite tendinţe de a se acomoda mediului social. Intre aceste ten­dinţe este şi respectul adevărului, prin faptul că, datorită res­pectului faţă de alt membru al grupului sau datorită respectului faţă de societate în genere, omul se fereşte de minciună. In aju-

*) Op, cit, pag. 230—31.

torul acestei tendinţe vin o serie de factori, cum este ruşinea, căinţa, etc., care regulează viaţa individului înfrânând pornirile egoiste, care-l'ar duce la minciună. Sunt însă unii indivizi cărora le lipsesc aceşti factori inhibitivi (isuficienţă morală). Aceşti in­divizi întrebuinţează, ori de câte ori au ocazie, minciuna, pentru a-şi ajunge anumite scopuri, mergând până la mecanisme com­plicate ale ei, cum este intriga, bârfeala, falsificare, etc.

C. Birnbaum mai citează un grup de indivizi la care se ob­servă o tendinţă de afirmare cu caracter patologic. Aceşti indi­vizi folosesc aşa numita minciună prenomistică, prin care se lau­dă atribuindu-şi până şi fapte năzdravene. Acest tip de minciu­nă intră însă cu totul în ceeace am amintit la început, adică în desechilibrul organic.

La aceste cauze trebuie să mai adăugăm câteva importante care duc la stări patologice, stări ce predispun la minciu­nă. Aşa este isteria, numită mai ales de psihanalişti min­ciuna cu corpul şi tot aşa este şi epilepsia. Am amintit numai pe acelea care pot avea o importanţă şi în manifestările patologice ale minciunii copilăreşti, deoarece aceasta este partea care ne in­teresează în acest capitol.

Primii cari au încercat să aducă lumină în această parte a psihologiei infantile, au fost psihiatrii. Psihiatrii socotesc minciu­na ca un simptom al unei maladii mintale. In felul acesta, minciuna patologică nu este o stare patologică, ci numai o expre­sie a unor stări patologice (Delbrück), cum sunt turburările per­ceptive şi ale atenţiei, care aduc halucinaţii şi iluzuni, turburările memoriei, care duc la confabulaţie, sau deficienţele inteligenţii (idioţemia, imbecilitatea). Când inteligenţa este normală, minciu­na patologică poate fi determinată de turburările afective ca is­teria, epilepsia, maniile, etc. In cele ce urmează nu ne vom ocupa decât de acele caractere patologice, care duc direct la minciună. Vom elimina, în sensul acesta, turburările perceptive şi ale me­moriei, care duc la greşală în toate cazurile.

Dacă la maturi se observă, în dese rânduri, lipsa de simţ critic atunci când, în urma unui desechilibru puternic se distruge organizarea vieţii interioare, aceasta se întâmplă cu mult mai mult la copil. Mai întâi copilul, prin lipsa sa de organizare, prin puterea redusă de inhibiţie de care dispune, este aproape totdea­una supus unor desechilibre puternice, pentru satisfacerea că»

rora recurge la orice fel de mijloace. Copilul nu şi-a însuşit încă nici inhibiţia etică, pe care o are maturul în mod normal, în urma căruia să simtă un anumit respect pntru adevăr. Stă­pânit de o anumită trebuinţă sau dorinţă, copilul inventează cele mai fantastice poveşti, debitându-le sub formă de realitate, ca să ajungă la satisfacerea lor. Gorphe dă cazul unei fetiţe ca­re spune că a fost violată, numai de dorinţa de a fi chemată în biroul judelui instructor, de a cărui lux auzise. Un alt copil, vrând să aibă timp pentru a merge la cinema, spune tatălui său, că mama sa se duse să se întâlnească cu un amant la celaltă margine a oraşului. Interesant este cazul de care s'a ocupat G. Dumas (1907), a unui debil, care, pentru a-şi satisface tendinţa de manifestare (care în viaţa obişnuită nu putea fi satisfăcută deoarece era debil) s'a făcut lup, acuzându-se de mai multe crime. Spunea că are o piele de lup pe care i-a dat-o un negus­tor şi că seara mănâncă copii în pădure. Toate erau astfel spuse, încăt au fost sesizate chiar şi autorităţile locale (cazul s'a în­tâmplat în 1603).

Este evident că, în urma trebuinţelor şi dorinţelor puternice, copilul plăsmueşte adevărate mituri care-i pot oferi situaţii de satisfacere. In sensul acesta se naşte mitomania, sau tendinţa de a crea o lume fictivă, corespunzătoare anumitor interese indivi­duale şi de á afirma aceste forme ca realitate (această însuşire constitue în lumea copilului adeseori un fenomen normal prin frecvenţa ei). In unele cazuri se vede o exagerare a procesului de mitomanie, bazat de multe ori pe deficienţe psihice, ceeace ne face să insistăm asupra lui, accentuându-i sursele sale din stări patologice.

Insă trebuinţa care prin prezenţa ei neobişnuită poate duce la mitomanie, este trebuinţa sexuală. Se pare, în aceste cazuri, că mitomania este una dintre perversităţile obişnuite ale acestei trebuinţe. Dr. Dupré aduce cazul unui băiat de 9 ani, de­generat, care s'a dedat la practica masturbaţiei, foarte de tim­puriu. Acest băiat a acuzat doi copii că l-au prins şi au execu­tat asupra lui practice pederastice de mai multeori, Provenienţa acestei acuze fantastice este explicabilă, considerând desgeneres-cenţa copilului, prezenţa exagerată şi precoce a turburărilor se­xuale şi mai ales unele condiţiuni de mediu, (o mătuşe a copi­lului 1-a dedat încă delà 3—4 ani la practici lubrice), care au

putut suscita imaginaţia, ducând la creaţia acestor mituri. La co­piii la care curiozitatea sexuală se iveşte de vreme, tocmai din precocitatea trebuinţei sexuale, minciuna devine, în dese rânduri, o satisfacere a viciilor lor. Gorphe dă cazul studiat de Zingerle a unei fete de 14 ani, care acuză pe învăţător că şi-ar fi permis practici imorale cu ea. In toată această acuză, natural, nimic nu era adevărat, explicându-se totul prin imaginaţia depravată a fe­tiţei. Cazurile acestea sunt neobişnuit de multe şi se manifestă mai ales la fetiţe în jurul etăţii puberale, fie că aceasta este nor­mală, fie că este prcoce. Imaginaţia încontinuu stimulată, me­moria vie însă puţin sigură, la aceasta adăugându-se lipsa de ju­decată şi de simţ critic, fac ca sexualitatea să exercite asupra lor o atracţie misterioasă, sentimente obscure şi dorinţi care le stă­pânesc multă vreme. Toate aceste duc la invenţii năzdrăvane, sau dispoziţii mitomaniace. „Vai de victimele lor, preoţi, vecini, sau oricare tânăr agreabil, care sunt aleşi ca eroi ai romanelor" (Gorphe).

La început copiii, spun aceste poveşti sub presiunea mo­mentului, presupunându-se că au într'un grad oarecare conştiin­ţa ficţiunilor, însă cu timpul, printr'un proces de autosugestie, ei înşişi cred în realitatea lor. In sensul acesta se vede că mitoma­nia are la bază acelaşi principiu pe care îl are întreagă minciu­na, însă într'o formă exagerată, O dorinţă puternică îl deter­mină pe copil să construiască situaţii în care este satisfăcută această dorinţă. Dorinţele însă, în unele cazuri sunt atât de pu­ternice încât, duc la un desechilibru mintal, care are repercur-siuni asupra funcţiunii normale mai ales a intelectului. In cazul acesta primul lucru distrus este noţiunea de adevărat. Dupré, numeşte aceste cazuri de desechilibru, mitomanii constituţionale, caracterizându-le printr'o tendinţă nativă vicioasă, spre altera­rea mitică a adevărului şi prin invenţii mincinoase sau fabula-torii. La copii însă, după cum am văzut, această tendinţă nu este atât de precis distinsă de tendinţele sale normale, cum este la matur. Copilul în dese rânduri îşi satisface dorinţele sale prin creaţii fabulatorii care, în caracterul lor exterior, sunt foarte apropiate de rceaţiile mitomaniace. Aceste dorinţe îl pot duce de multe ori la autosugestie, asemenea cazurilor patologice. To­tuşi cazurile mai sus citate arată că pot fi şi la copii creaţii mi­tomaniace produse de stări patologice, fie desorganizări afective, fie debilitate mintală.

Isteria. Isteria este o nevroză care se caracterizează, din punct de vedere psihic, prin o strâmtorare a câmpului conştiinţii şi prin o predominare a automatismelor mintale. Istericii sunt stăpâniţi de multe ori de idei fixe, dispunând de tendinţă de si­mulare neobişnuită. Această boală a fost numită de psihiatrii, minciuna cu corpul. Originea sa se sprijină pe aceiaşi bază, pe care se sprijină şi mitomania, de care, în cele mai dese rânduri, este însoţită. Minciuna isterică se compune dintr'o serie de măr­turisiri fictive, în cele mai dese cazuri acuzări, spuse într'o stare care are o aperenţă de a fi cu totul inconştientă şi chiar desper­sonalizată. Aceşti indivizi folosesc orice material pentru fabulaţiile lor isterice, fie sugestii, fie amintiri deformate, fie in­terpretări absurde de gesturi şi fapte. Un caz de acest gen am dat când am vorbit despre fata d 22 ani, studiată de Gorphe, care a acuzat pe tatăl său de viol. Cercetările au dovedit că minciunile isterice nu sunt tocmai inconştiente; că sunt senúcon-ştiente. Aceste minciuni sunt dirijate sistematic, pentru satisfa­cerea anumitor dorinţe. Căderile, uneori încercările de sinuci­dere, ce se observă în cazuri de isterie, sunt cel puţin în aceiaşi măsură şi „jucate", tocmai cu scopul de a induce lumea în eroa­re. Istericii cad ca pe scenă, aşa că aproape niciodată nu se lovesc.

Şi la copii se observă astfel de minciuni isterice. Sunt unii copii care, pentru a atrage atenţia părinţilor, care se ocupă prea puţin de ei, simulează astfel de stări: căderi, pierderi de con­ştiinţă, etc. Caracterele isterice însă, pot duce, în mod direct şi la accentuarea mitomaniei. Cele mai multe cazuri, în care se văd acuzări de viol la fetiţe de 10—14 ani, uneori chiar mai devreme, sunt provocate de isterie.

Epilepsia. Epilepsia poate duce şi ea la manifestări patolo­gice ale minciunii, întrucât indivizii care sufăr de această boală, acordă realitate viselor din starea crepusculară. Deasemenea aceşti indivizi sunt predispuşi spre autosugestie exagerată.

Acstea sunt forme/e cele mai obişnuite de minciună patolo­gică, cauzată, după cum am văzut, de desechilibrul psihic, de debilitate mintală, isterie şi epilepsie. Ele se prezintă şi la copil sub aceleaşi forme, dând naştere unui tip de minciună care se deosebeşte prin manifestarea sa de minciuni luată în sensul nor­mal. Pe când minciuna normală este mai mult pasivă, determi-

nată de o cauză exterioară, venită prin presiunea momentului, minciuna patologică este activă şi agresivă, cum am văzut în ca­zurile citate. Minciuna normală este mai legată de anumite în­tâmplări şi-şi exercită funcţiunea ei în acel caz, cum ar fi scă­parea de pedepse, minciuna patologică este liberă, în multe ca­zuri ea se manifestă în orice loc şi în orice situaţie. Ea depinde de condiţii interioare pure, din acest motiv mincinosul patologic crede în ceeace el spune, având o dedublare de conştiinţă, încât, în momentul minciunii, se identifică cu ficţiunile sale, pe când mincinosul normal se teme de descoperirea minciunii sale.

Insă în toate aceste deosebiri, minciuna patologică cât şi cea normală izvorăsc din aceleaşi necesităţi şi au aceiaşi func­ţiune. Este în amândouă cazurile evident principiul minciunii: transformarea unei realităţi sau crearea unor situaţii după dorin­ţele şi necesităţile individualităţii respective.

întoarcere Şi de mă 'ntorc acum cu timpul care plânge E c'am lăsat aki o lacrimă de sânge Când am plecat cu dimineţile 'n desagă Să-mi caut pâinea şi norocu 'n lumea 'ntreagă, Cineva m'a sărutat pe frunte lin Un unchiu, o mătuşă, sau poate un vecin. îmi mai aduc aminte ca prin sită deasă 'n fir La ulicioara care duce sus spre cimitir, O bătrână-şi ascunsese faţa cu năframa Am înţeles că nu-mi luai sărutul delà mama. Pe drum apoi hăt până 'n margine de sat M'am întâlnit cu dăscăliţa care-a lăcrimat, Cu oameni mulţi, pe frunte cu sudoare 0, glasul lor tăcut şi azi mă doare. Dădeau din cap şi 'n gând puteai să le citeşti: Copil sărac. Il duc la şcolile împărăteşti. Nu şti că pleacă pentru totdeauna delà noi, Că tatăl i s'a prăpădit prin cel răsboi.

Din vara-ceia coaptă în bucate Mi-am împărţit cu pribegia, dorurile toate. Am colindat viaţa 'n lung şi 'n lat Am fost şi slugă umilită şi 'mpărat. Mulţi m'au lovit, port rănile în strune Şi 'n fiecare vers o nouă rugăciune.

Şi-acum când mă întorc Ia voi, nu vin Ca să ciocnesc în amintire cupele cu vin Ci ca un biet drumeţ să-mi strâng sâmbria Din satul unde mi-am uitat copilăria.

Nu vă uitaţi la mine greu, nu m'alungaţi Pentru că nu mai am aici surori şi fraţi. Nu am venit să vă iau petecele de pământ Moşia mea e azi doar în cuvânt. Voiu trece 'ncet pela biserica bătrână Pe sub tăcerile grele cu copilăria de mână, Şi de mai ştiu, am să spun rugăciunea Domnească Pentru ca roadă câmpului vostru să crească. Din casa unde-mi plâng primăverile 'n scrum Vă cer doar o lacrimă, merinde pentru drum. Am să sărut apoi cimitirul presărat cu minuni Pe unde iezii amintirilor, rod legea vieţii din pruni Iar ultimul prieten ce-1 mai am între voi, Mi-arate calea sângelui ce duce înapoi.

Descântec pentru ţară nouă Pui de gând crescut în soare Frunza anilor mă doare. Trec cocorii 'ncetinel Ducând cântec voinicel, Floarea mamii de grădină Din sătucul de lumină. Iar prin zările cernite Toamna 'nchină cu ispite, Pentru legea care plânge Lacrimă de jar şi sânge. Pui de cântec vin să-ţi spui Despre ţara nimărui, De dureri de pela noi De copacii trişti şi goi, Şi de cuiburi de ciocoi.

Printre pruni, în linişti scrise Seara-şi cântăreşte vise.

Tu coboară drum de ţară Pe sub rugă de vioară, Şi te scaldă 'n valea mare Pentru farmec deslegare. Făt frumos cu spadă nouă Frânge pâinea legii 'n două Şi despică veacu'n lat, Cu nădejde sămănat. Iar prin vremea 'n care geme Rod de lacrimi şi blesteme, Scrie legea Domnului Cântecul haiducului Ţara mea şi-a dorului.

George Todoran

Sub călcâiul Teuton Alexandru Popescu

Intrase în a şasea săptămână şi tot afară zăcea pe aceeaşi cergă, întinsă la umbra deasă a celor doi ulmi, din mej dină, în­fipţi din bătrâni în mijlocul gardului de stobori, înegriţi de vre­muri, crepaţi şi sprijiniţi în proptele, din loc în loc, pe care de mai bine de doi ani, mână bărbătească de el nu se atinsese şi se aplecase pe alocurea.

In fiecare dimineaţă, susţinută de subţiori, păşind anevoie, suflând şi gemând din greu, îşi părăsea aşternutul de peste noapte, de sub straşina casei instalându-se cu mişcări încete în proaspătul culcuş pregătit de Dinu şi Veta, cei doi. copii mai mari ai ei, care îi făceau atâta bucurie şi pentru care acum în zile de supliciu se lupta din răsputeri să-şî mai lungească nu­mărul zilelor, ce păreau că-i sunt numărate, după visele şi după semnele ei, ce nu se mai arătaseră de ani de zile, de când într'o toamnă cu ploi multe, dese şi mărunte, înmormântase pe cel mai mic copil.

Când îşi aducea aminte de el, de mânuşiţele mici, grăsuţe cu gropi la încheeturile degetelor, de râsul lui, când îi sărea de gât, dosindu-se de Dinu ca să nu-1 prindă în joacă şi să-1 dea la o ţigancă de şatră poposită în marginea satului, lacrămi fierbinţi isvoreau din ochii ei mari desrădăcinaţi din orbite.

Singură, dosită de soarele torită la frunzişul des al alunilor inalţi, îşi depăna gândul plin de amintiri triste; îşi aducea prea bine aminte cum într'o zi a venit la poartă straja comunei, i-a pus un bilet gălbui în mâna lui Mihai, pentru care el a semnat într'o altă foaie de hârtie mâzgălită de alte iscălituri, i-a mai spus ceva şi s'a dus omul, la alţi vecini, bâţăind dintr'un băţ în urma lui, apărându-se de câini.

Mihai, a rămas îngândurat, a păşit încet ferindu-se par'că să nu deştepte pe cineva din sânul pământului şi cu glas stins i-a spus ei: „Duminecă plec la muntele Păiuş; să-mi pregăteşti niscaiva, ţoale că pe acolo e mai frig, nu-i ca pe aici". Şi Lia a rămas şi ea tăcută, n'a zis nici nu, nici da, convingându-se pe de­plin că svonurile din sat nu-s vorbe deşarte, că de nu anul ăsta, sau în vara asta, tot la anul va fi răsbel. Că şoselele acelea de pe creasta munţilor, din sus de Novaci, nu se fac ele degeaba; nu adună stăpânirea oameni de prin sate numai aşa şi şirul acela de care, ce sau scurs câteva zile neîntrerupt prin faţa lor, în-dreptându-se către miază-noapte, străjuit de oameni ce nu ră­spundeau la întrebările curioşilor, ce au între loitre şi sub covil­tire, nu putea avea alt tâlc decât că transporta făină şi peşte sărat, pentru cei ce iscălesc hârtii cu multe linii.

Şi Duminica neagră a sosit şi Mihai cu un sac de boarfe în formă de desagi, dat peste umărul stâng, şi-a sărutat copiii din somn, apoi s'a îndreptat către poarta oborului, unde până a o deschide, „Dulfa" căţea brează şi fidelă i-a lins picioarele, după care Mihai trezit ca dintr'un vis, a strîns mâna Liei şi intrând în grupul altor cunoscuţi, pe mijlocul şoselei cu praf gros şi încă rece, a purces către munţi. Lia a rămas locului, şi-a dus capul cârpei la ochii umezi, şi-a suflat nasul şi a privit până ce grupul oamenilor 1-a înghiţit lungimea drumului, părând mai mic, scă­pând ochilor uzi, roşi şi nedormiţi o noapte întreagă. A mai fă­cut un pas către drumul de piatră, s'a aplecat puţin din şale să-1 mai vadă odată la cotitură, apoi a intrat în curte, a închis ia­răşi poarta; şi curtea i s'a înfăţişat mai largă, gardul mai străin, casa mai posomorâtă şi ferestrele mai întunecoase, tăinuitoare şi pline de groază.

îşi mai aducea aminte cum într'o zi a fost chemat delà mun­ca câmpului, Dinu, trimis tot în fuga mare la poşta din sat cu o telegramă prin care anunţa pe bărbatul său, din văile munţilor, să vie urgent fiindcă acum copilul cel mic nu mai trăieşte. Firul amintirilor se toarce cu multe întortocheri triste, din caerul in­conştientului, în care numărul durerilor acumulate depăşesc cu mult pe al bucuriilor. Toată viaţa sa, de câteori şi-o trecea pe dinaintea ochilor, apărea ca un film cu conţinut plin de tra­gism. Rămăsese orfană de mică şi copilăria ei n'a mai cunos­cut numele de mamă; crescuse pe la uşile unor neamuri, care se

certau din când în când pentru ea, s'o aibă în casa lor, numai cu scopul de a-i exploata serviciile şi averea rămasă ca moşte­nire de pe urma părinţilor.

De câte ori, în ceasuri de meditaţie, n'a întrebat pe Dumne­zeu, ce rost are acest supliciu, ce păcat ispăşeşte, ce canon ţine, pentru cine îndură toate acestea, căci după înjghebarea cămi­nului cu Mihai, când i se părea că viaţa îi zâmbeşte ca soarele de primăvară în răsăritul lunei de Mai, deodată nori negri, com­pacţi, îi acopăr din nou cerul limpede al vieţii.

In timp ce gândul se scurge lent, ca o apă în matcă de câm­pii, pleoapele cu culoare de ceară, cu gene lungi, negre şi res-frânte, clipesc rar peste ochii albaştri cu uitături leşiatice, des-gărdinaţi din locurile lor, ce par de dimensiuni neobişnuite. Pri­virile sunt înfipte în azurul îndepărtat al cerului, de unde mai aşteaptă o mică mângâiere. Pieptul saltă ritmic la intervale rari, cu înţepături adânci, până în baierele inimii, urmate de gemete sugrumate, după fiecare expiraţie, când nările nasului ascuţit subţire, sub derma întinsă, îşi revin după dilatarea inspiraţiei, niciodată făcută în voie.

In jurul ei, în aer se aud zumzet de albine, bâzăit de muşte, ce-o înţeapă pe mâini, pe obraz, ce caută să pătrundă în urechi, în gură, la coada ochilor. Din când în când, cu mare greutate ridică mâna scheletică între degetele căreia ţine o cârpă, pe care o agită contra muştelor obraznice.

Liniştea zilei de vară e adâncă, căldura înăbuşitoare. Prin curte nu umblă nici o oră tenie; numai câteodată pocneşte câte o şindrilă din acoperişul casei. Nu adie nici o boare de vânt; frunzele ulmilor sub care îşi petrece Lia vara, sunt împietrite şi fixate pe orizont ca într'un tablou. O pară din părul precoce a căzut cu o lovitură înăbuşită pe pământul închis între vrejurile de castraveţi, O rândunică a spintecat cu iuţeala săgeţii aerul; fără ciripit, s'a agăţat de marginea cuibului de sub straşina ca­sei, a pus ceva în pliscurile deschise ale puilor şi cu precauţie să nu turbure liniştea, a sburat peste vârfuri de pruni, către mia-ză-zi. Toate vietăţile în număr foarte mic, pe care le mai are Lia sunt ascunse prin cotloane, la umbră, unde dormitează.

Când se întâmplă să se întunece cerul, mai întâiu cu nori groşi, alburii, apoi vineţi închişi, soarele să-şi piardă puterea do­goritoare, să sufle vânt cu praf, cu paie, hârtii, pene, fulgi, ce

dansează în aer, să se clatine pomii, să fremete frunzele plopu­lui delà poartă, să cadă primii stropi de ploaie, aduşi de Austru, atunci Lia se târâie în coate şi genunchi, cu un colţ al cergii în gură, până în târnaţi, unde aşteaptă cu înfrigurare şi tresăriri la fiecare fulgerare şi tunet, trecerea potopului, făcându-şi cruci mari, rar, însoţite de rugi, prin care imploră ajutorul Atotputer­nicului, să-i ferească de trăznet copii de pe câmp, casa, tot ce are, să-i poarte de gri je lui Mihai pe unde o fi, să nu se abată pe locurile satului piatra reafăcătoare.

Aşa-şi trecea Lia, zilele verii, cu chinuri, cu gânduri, cu adu­ceri aminte de momente ce încontinuu îi umezesc ochii. Planuri de viitor nu-şi mai face, fiindcă întotdeauna i-au eşit socotelile pe dos. E convinsă pe deplin că destinul ei e deosebit radical de al tuturor oamenilor. E ursită ca toată viaţa să şi-o consume în torturi când sufleteşti, când trupeşti.

E martoră la răsăritul soarelui, la apunerea lui, după cul­mile Maghireştilor, la coborârea serilor de pe dealuri, la sosirea muncitorilor, la intrarea în sat a vitelor, la apariţia lunii, la pi-carea stelelor, al căror fenomen îi vâra în oase fiori reci, te-mându-se ca nu cumva una să fie a celui plecat în Moldova; e părtaşă la orice fenomen, că somnul de genele ei nu se prea li­peşte, fiind aproape încontinuu trează. Fiecare aţipire e alungată de junghiurile tăioase de sub coaste. Are sufletul în gât; la gură îl simte uneori şi nu-i dă drumul şi libertatea să-şi ia sborul, să-şi uşureze trupul; îl ţine cu tărie, nutrind speranţe, că odată tot trebue să sosească cel plecat. Ziua întreaga, boleşte sub ulmi, la umbra lor, singură, în miezi de vară, cu un ulcior de apă lân­gă ea, cu o cârpă în mână, acoperită până la brâu spre a se feri de înţepăturile goangelor. Din când în când odată cu tuşitul duce mâna la coaste, apasă cu latul palmei şi pare că durerile sunt mai suportabile.

Copiii sunt duşi după ierburi; cel mai mare, Dinu, e cu vaca de funie la păscut pe margini de drumuri. Veta e la moară cu o jumătate de baniţă de porumb, amestecat cu fasole, iar Vergică — cum îl strigă al casei — se bălăceşte în gârla, din jos de moară unde macină Veta.

Pe el, în noaptea Sântămăriei mari, când urlau câinii în tot satul, când sunetele clopotelor delà biserici SÖ mtretäiau cu lătratul de câini, alungând liniştea nopţii înstelate, când străjile

colindau uliţele şi casele răsleţe, îl cuprinsese adânc somnul şi zarva din jurul său nu 1-a deşteptat, pânăce tatăl său nu 1-a luat în braţe şi sărutându-1 de zeci de ori, a deschis ochii spe­riaţi de senzaţia de pe obraji a lacrimilor fierbinţi a părintelui, ce trebuia să apuce de acum, un alt drum, cu o altă destinaţie, cu alt scop.

A început să plângă şi el impresionat de mama sa când i-a spus: „scoală-te Vergică, că tatăl tău merge în răsbel"... scoa-lă-te mamă, scoală-te mamă, că cine ştie de-1 mai vedem*'...

Pe el îl iubea Mihai mai mult, căci era mai mic şi după în­groparea fratelui său, toată atenţia celor din casă căzuse asupra sa şi când a păşit pragul casei a zis Liei cu glas emoţionat: „ai gri je de copii şi nu uita că Vergică e mai mic".

De atunci de când a sunat goarna mobilizării, de când Mi­hai a părăsit casa, curtea, satul, Lia rămăsese capul casei, cu trei copii, cu munca câmpului, să se lupte până la cădere, cu toate incertitudinile vremii, să fie martoră la o sumă de întâm­plări, aducătoare de nenorociri.

Seara, când se întorceau copiii, ea cu glas stins, cu vorbe şuerate, spuse numai pe jumătate, se informa de cele petrecute în timpul zilei şi da sfaturi pentru ziua următoare: câte ouă să pună Veta în coş, să împartă bine laptele şi să aibă grijă mare pe drum când merge la lăptăria nemţească delà Hăieşti, unde trebue să se prezinte regulat cu partea cuvenită armatei ger­mane.

Dinu, după terminarea lucrărilor de seară, se apropia de mama sa, clătina ulciorul să vadă de mai e apă, căuta în şervete dacă a mâncat tot ce i s'a pus la plecarea sa, apoi întreba ca în­totdeauna: „te mai dore mamă?!. . . tot acolo?...".

— Mă arde, Dinule mamă, de nu ştiu ce să mai fac! Băiatul pleca abătut capul, ţintea privirile în căpătâiul de

paie de sub ceafa Liei, cugetând la fel de fel de planuri, pline de răsbunare, contra celui ce a dus pe mama lui aproape de mor­mânt.

într'un târziu, când se apropie Veta şi Vergii şi stăteau toţi împrejurul acelei ce-şi ura soartea, Dinu după ce luase o stranie hotărâre şi pe care jurase că n'o va destăinui la nimeni, nici Ia mama sa, până ce n'o va îndeplini, îi zise:

— Mă întâlnii, acuşi, când venii cu vitele delà păscut, cu

nea Nistor, notarul şi-mi spuse, că mâine să duc mânzatul la primărie, că aşa e ordinul delà Boldh acela care e şef de post.

— Păi, dacă zisă, trebue să-1 duci. Ăştia o să ne lase în sapă de lemn, dragii mei, o să ne care tot ce avem, nu le-ar mai ajuta Bunul Dumnezeu!

— Eu îi spusei: Păi bine nene Nistore, tot delà noi iei dum­neata, nu ţi-e destul că am rămas fără miei?

—Lasă, Dinule, nu te mai lua cu ei în gură, că tu eşti încă mic şi vezi ce păţesc eu de pe urma lor.

Tăcerea se întinse iar peste toată curtea, ca un covor mă­tăsos. La doi paşi sub nişte pirostrii care susţineau căldarea de mămăligă, pâlpâia flacăra focului din surcele, adunate de prin garduri. In jocul pâlpâitor al limbilor roşi se distingea silueta căţelii în poziţia de cangur, ce-şi aştepta porţia cuvenită.

Oameni, întârziaţi la munca câmpului, soseau grăbiţi către case; undeva, departe în marginea satului, în Seciuri o batoza mai urla încă prelung, schimbându-şi din când în când muge­tul, după fiecare snop de grâu înghiţit şi mistuită la iuţeală de măruntaiele stomacului de oţel. Rar soseau şi strigăte de ordine. Apoi, un şuier lung de locomobilă anunţă tot satul că munca treeratului ia sfârşit până la ivirea aurorei. Vuitul se stinse în­cet şi noaptea cobora deabinelea peste întreg ţinutul Săcelului.

Vlăstarele Liei cinară mămăligă cu lapte, într'o strachină de pământ pe masa de lemn, în trei picioare, aproape de mama lor, ce se căznea să înghită cocoloaşele de mălaiu dumicat în bli­dul său, ţinut în poală, rezemată într'o mână, servindu-se de dreapta.

Se instalase noaptea, cu multe stele; cu pleiadele ce urcau grăbite cerul, urmându-şi vechiul drum către apus şi luna nu apăruse, când pacea nocturnă fu sfâşiată de scârţeit de cară, încărcate cu prune coapte şi necoapte, cu mere, pere, tot felul de fructe, chiar şi crude, coborând pe drumul fără piatră, în-dreptându-se către şoseaua de piatră, ce duce către gara Căr-buneşti, de unde în vagoane, luau direcţia ţării ai cărei soldaţi stăpâneau şi exploatau provinciile ocupate.

Pe lângă şinele drumului de fier erau adevărate mohile de fructe, din care zile întregi oameni cu mâneci suflecate, se opin­teau cu cazmale, din zori până în noapte, încărcând şiruri de vagoane, îndemnaţi delà spate de santinelele şi paznici din ţara

nordicilor blonzi, cu capele fără viziere. Acolo într'un asemenea vehicul, căptuşit cu tinichea, într'o zi de sfârşit de Iulie în raze fierbinţi de soare, Dinu a aruncat din carul închiriat fructele din întreaga grădină, scuturate din prunii indicaţi de neamţul delà postul de jandarmi, iar ca răsplată a primit o sdravănă palmă, delà un militar cu stele la gât, fiindcă nu se grăbise la ridicat cu cazmaua.

Seara, la întoarcere, a arătat mamei nişte hârtii de mucava colorate ca preţ al muncii şi obrazul vărgat de urma degetelor de teuton.

Acum, el, cu fraţii lui dorm liniştiţi sub straşina casei, în timp ce Lia se svârcoleşte, tresare din cauza înţepăturilor din coşul pieptului. Orice se mişcă în noapte, la tot e martoră. Nu mai ştie ce e acela somn dulce cu visuri frumoase, dorite să fie aevea în viaţă. Când încetează un moment junghiurile, apar fră­mântările sufleteşti şi veşnic îi revin aceleaşi întrebări ce o obse­dează până la disperare, legându-se de firul subţire al nădej-dei, punându-şi încrederea în Stăpânitorul lumii delà care aş­teaptă o rază de mângăere.

De câte ori, cu faţa în sus, cu mâinile împreunate, cu privi­rile ochilor fixate în stelele ce clipesc vioi, din aşternutul ei, în miezi de noapte nu şi-a găsit împăcarea şi alinarea tuturor ne­cazurilor în rugile fierbinţi în care se cufunda până la extas, nesimţând nici o durere, plutind parcă în aer, având impresia ascensiunii trupului, deslipit de lutul de sub ea, atrasă de un fluid către nemărginit, apropiindu-se de cel căruia îi solicită în­durarea. Apoi, ochii se închid singuri, fără ştirea ei, nedându-şi seamă de nimic ce e în jur, căzând într'o adevărată letargie, până ce plămânii arzători ca focul cu împuşcături o readuc Ia viaţa pământească.

Aşa-şi trecea nopţile mama celor trei copii, de sub călcâiu teuton, delà care s'a ales cu suferinţe de martiră, pentru care Dinu pusese legământ în gând să-şi răsbune mama, rechiziţio­narea vitelor, agoniseala tuturor locuitorilor ce şi-au împărţit-o cu stomacul fără saţiu al cotropitorilor vremelnici, a palmii pri­mită în gara Cărbuneşti, unde descoperise vagoane încărcate cu pământ negru, ceeace îl mira foarte mult întrebându-se unde merge acea ţărână, ce destinaţie apucă?

Deşteptat instantaneu din somn, se întoarce în aşternut pe

toate părţile, strângea pleoapele şi planul stabilit în creerul tânăr de cincisprezece veri, nu-i dădea pace să adoarmă. Ceva din adâncurile fiinţei lui, plin de revoltă îi aţâţa nervii, îl îm­pingea din culcuş, îi da gheps să plece în toiul nopţii, pe cărări răsleţe, peste râpi şi dealuri până la cel ce provoacă amarul mamei lui.

Şi când se părea că Lia e aţipită, că gemătul e mai încetat, că fraţii de lângă el dorm adânc, când „cloşca cu puii" trecuse la zenit şi luna abia se înălţase cât un stat de om, după pierde­rea în noapte a scărţăitul carelor, auzindu-se abia în surdină, atunci Dinu după ce a ascultat atent respiraţia mamei, răsfrânse pătura de pe piept, până la picioare, se ridică în coate şi privi în toate părţile. Se sculă în picioare se încinse cu brâul, puse pălăria pe cap, ocoli pe departe locul de odihnă al măsii, se îndreptă către târnaţ, urcă scările, căută cu precauţie după hambar. Apucă în mână cu hotărâre coada toporului mic, cu care dărâma adesea crengi de stejar, pentru pregătirea frunza-rilor la hrană oilor în iarnă, îl vâra la şold între cămaşă şi încingătoare, sări ca o nălucă peste poartă grădinii şi dispăru pe sub pomii rămaşi încă nescuturaţi de roade, luând drumuri necălcate de nimeni, atras ca de un magnet.

De atunci, îndurerata mamă nu 1-a mai văzut! Nu i-am mai auzit glasul; şi ulciorul cu apă de lângă ea nu 1-a mai clătit Dinu. I-au venit o sumă de informaţii prin Veta, adunate din sat, delà femeile din vecin, cari de cari mai stranii, mai bizare, pline de îngrijorări. Au urmat zile în care Lia s'a lăsat în voia soartei, rugând din toată inima pe Dumnezeu să termine într'un fel cu ea; să nu mai fie de faţă Ia un alt desnodământ, la care de multe ori se aştepta cu venirea fiecărei dimineţi. Doar din când în când i se mai lumina şi descrăţea fruntea, când Ilinca, soacră sa, din comuna apropiată învârtind bobii pe cărpător, descântând nazal şi neînţeles de nimeni îi arăta amânarea sosirii soţului şi a fiului de un bob zăbavă. Credea Lia de multe ori convingându-se deasemenea minune, luând în considerare veni­rea altor bărbaţi din comună, însă nu-şi putea explica cum se face acea demobilizare, când încă se prelungeşte stăpânirea pin­tenului teuton.

Cum de mai întârzie acele cavalcade nenumărate de bava­rezi, ce s'au lăsat peste plaiurile Săcelului, ca un potop de omizi,

acele şiruri de chesoane şi tunuri cu ţevi largi, de încăpea omul prin gura lor, trecute prin defileuri şi munţi, făcându-şi apariţia pe şoselele comunei, într'o zi de toamnă friguroasă cu ploaie rece, amestecată cu fulgi zămoşi de zăpadă? De ce nu pleacă stăpânitorii celor doi ani, pentru ca să răsufle odată uşurată? Cum de e posibilă o împestriţare de români veniţi de pe front, cu o armată inamică ce încă mai lungeşte şăderea în ţară? Ce fel de pace e aceasta? Şi cu mintea ei de femee delà ţară, ce de multe ori îi scăpa în halucinaţie, se întreba în gând, resemnân-du-se în cele din urmă, văzând neputinţa deslegării problemei care trece peste priceperea ei, întorcându-se cu purtarea de grije când la Dinu, când la Mihai.

O sguduiseră puternic svonurile parvenite prin gura veci­nilor la urechea ei, relative la Dinu şi când într'o dimineaţă, când nici găinile nu coborâse de pe culmele de sub şopron, auzi trosnind poarta, care dintr'o singură lovitură fu dată vertiginos în lături, ivindu-se brusc trei siluete de militari, cu puşti peste spete şi unul neînarmat, în schimb cu o lulea de un cot în mână

ce fumega încă, păşind zoriţi către aşternutul ei; înmărmurise de frică, crezând că totul s'a terminat. A lătrat Dulfa nervos, scandalizată de această încălcare a domiciliului stăpânilor ei, pentru care imediat s'a auzit o detunătură de armă, urmată de scâncet anemic, din gura animalului credincios, după care s'a dat peste cap, rămânând locului, încovrigată, cu capul adus la urma glonţului dintre coaste, lângă picioarele Liei. Alţi câini alarmaţi de cele întâmplate au început lătratul, trezind tot cu­prinsul. Veta şi Vergică s'au ridicat drept în picioare cuprinşi de spaimă, buimăciţi de strania surpriză, survenită în zori, când era mai dulce somnul. S'au frecat la ochi, i-au deschis mari, mi­raţi şi tremurând ca piftia s'au repezit ţipând la mama lor.

Visitatorul îmbrăcat soldăţeşte, fără centură, cu o bandă albă la mână, pe care scrie şi în româneşte tălmaciu s'a apro­piat de Lia i-a poruncit în româneşte să se scoale, cu un ton de bas, a tras pătura de pe toţi rămânând în cămăşi şi chirciţi copiii.

— Unde Dinu, femee?! A întrebat răstit tălmaciul. — Nu ştiu domnule! Nu l-am văzut de trei zile! — Să nu minţi la noi că rupem oasele!... înţeles?!

— Mi l-aţi mai rupt odată domnilor nemţi, barem de aţi termina odată cu mine!

S'a auzit un oftat adânc, prelung, cu gemete, după care interogata s'a lăsat iar pe căpătâiu, ne mai susţinund-o coatele în care se rezimase. Copiii au început să plângă cuprinzând-o de mâini, strângându-le fiecare la piept. A urmat o conversaţie în nemţeşte cu gesturi de mâini cu înălţări din umeri, cu priviri isco­ditoare, cercetări şi cotrobăiri prin casă, prin pod, pe sub târnaţ, prin şopron, prin coteţe, prin toate colţurile ce li s'au părut sus­pecte. S'au adunat iar în faţa casei, unde cel cu luleaua, aprin-zând-o, a vorbit din nou, pronunţând numele urmăritului şi ame­ninţând cu pumnul în aer.

Lia cu cei doi copii, urmărea toate mişcările, necutezând să se amestece, sau să întrebe măcar ceva. După un răstimp şi după cel ce cu pipa a scuipat printre dinţi, toţi patru s'a apro­piat de locul unde dormise peste noapte Lia. Interpretul urmat de cei trei militari, graşi, voinici, cu bărbii de slănină peste gu­lerele tunicilor cachii punctate cu nasturi galbeni pe piept în jos, lucitori, cu glas grav le spuse cu ameninţări:

— Când prindem pe Dinu, puşcăm imediat, ca pe chinele ala. Din gura ascultătorilor, în cauză nu s'a auzit nici o şoaptă, numai privirile pline de spaimă ale Vetei şi Virgil s'au ţintit asu­pra mamei lor. Urmăritorii cu paşi grei, cu lovituri de tocuri de cismă sunătoare s'au îndreptat către poartă, mestecând cuvinte neînţelese.

Problema enigmatică a paşilor uşor auziţi prin rezonanţa pământului, în nopţile trecute, de când Dinu nu mai dăduse pe acasă, i se părea limpezită, îşi dădea cu socoteala că fiul ei era urmărit cu asiduitate.

Până a se desmetici copiii deabinelea, până a-şi face anu­mite calcule Lia, aurora cu văpaia ei de foc ţâşnită ea printre degetele unui pumn uriaş, prin ramurile pomilor din grădină, fă­cu loc razelor pline de viaţă, râzătoare, aducătoare de speranţe, ale soarelui grăbit să urce cerul, să se arate lumii, să sărute boabe de rouă abundentă, să se oglindească în ele, să cheme Ia muncă trupurile odihnite o noapte.

Au roit ca din pământ femeile din vecini, curioase, să afle întâmplarea, împuşcătura, răscolirea casei şi a acareturilor. Lia în expunerea lucrurilor fu ajutată de Veta. Virgil după ce săpă

o groapă în fundul grădinii, târâ de picioarele dinapoi leşul că-ţelii plângând cu şiroaie de lacrimi animalul iubit, îngropându-1 cu labele în sus.

In capătul opus al satului, detunătura de armă se comenta în alte chipuri. Că Lia a fost împuşcată fiindcă n'a denunţat as­cunzişul lui Dinu, alţii afirmau jurându-se şi făcând rămăşaguri că băiatul mai mare a fost luat fără veste din culcuşul său şi încercând să scape prin escaldarea gardului, a fost ţintit tocmai când era în vârful lui, rămânând spânzurat între pari. Adevărul împuşcăturii dat la iveală de femeile ce fuseseră la faţa locului nu părea verosimil, de aceea de după pomi, strecurându-se cu atenţie, se vedea din când în când copii dând târcoale casei, doar de or zări cumva trupul neînsufleţit al lui Dinu, spânzurat în gard.

In curtea Liei, devenită brusc centrul conversaţiilor şi cu­rioşilor din sat, ea putea auzi o sumă de veşti, unele mai bune cari îi descreţeau fruntea, altele însă cari o cătrăneau din nou. Se spunea că nemţii nu mai stau aşa mult, că s'a făcut pacea, că unii oameni s'au şi întors în Moldova, că Darie a lui Chelariu a venit acasă, că are o mână rănită, că el a sosit mai devreme fiindcă-i invalid, că s'a întâlnit cu mulţi cunoscuţi, că vor veni şi ei la vetrele lor, dar merge greu demobilizarea şi trierea celor eliberaţi, la comenduirea nemţească din Craiova, unde la unii li se iau efectele mai bune. Pe Dinu l'ar fi zărit copii ce pasc vi­tele, îndreptându-se către păduri; alţii, ce veneau de prin Târ-gu-Jiu i-ar fi descoperit figura, escortat de un soldat, apucând pe o stradă ce duce la gara oraşului.

Lia asculta cu adâncă îngrijorare, tot ce se colporta pe sea­ma băiatului, rămânând pe gânduri, îndoindu-se de verosimili­tatea unora şi unde i se părea ceva neclar, întreba din nou pe deţinătoarea veştii, fără a ridica măcar ochii având privirile în­dreptate cine ştie unde.

S'ar fi dus ca vântul la Darie, să afle, să întrebe de Mihai, de nu 1-a întâlnit în Moldova, acea ţară dinspre soare răsare, unde se zice şi se scrie prin unele jurnale ajunse clandestin în sat, că germanii ar fi mâncat bătaie, dar nu se putea târâ decât ca o râmă, delà umbra celor doi ulmi, până la straşina casei, sau până în târnaţi când vremurile se schimbau.

Cu fiecare zi ce trecea, svonuri mai bune soseau; că numărul

celor ce vin de pe front creşte într'una, că sosesc şi refugiaţi; copiii ce apucaseră drumul nesfârşit al pribegiei de frica năvă­lirii în ţară a duşmanului, acum sunt băeţandrii şi unii au venit îmbrăcaţi milităreşte, cu părinţii cu tot, ce luaseră parte în lup­te, dar nimeni nu-i aducea vestea cea mare! Cu Mihai nu se în­tâlnise nimeni cât e ţara de mare; toţi trimişii Liei la oamenii al căror nume era purtat din gură în gură, se întorceau fără nici un rezultat! îşi făcea calculul celor reîntorşi pe care, ajungând la crudul adevăr că cei ce nu mai sosesc, numărul lor e mult mai mare decât acelor ce văd iar satul lor. Avea sfârşeli, leşi­nuri, când presupunea că soartea va fi crudă cu ea din nou, ne-lăsându-i nici cea mai mică satisfacţie, neputând niciodată să vadă cu ochii ce spera. îndoielile puseseră stăpânire pe toată fiinţa ei, convingându-se că trebue să se aştepte numai la rău, la lovituri ce merg direct la inimă, pierzând întotdeauna tot ce i-a fost mai scump. Se mai abătuseră asupra capului ei şi alte griji, cu alte frământări; dispariţia lui Dinu în miez de noapte, nesosirea nici unei veşti pe care ar putea s'o creadă, o consuma neîncetat; talazurile vieţii o loveau fără astâmpăr zi cu zi.

Săptămânile păreau luni, nopţile ce începuseră a deveni răcoroase, puţin mai lungi, le asemăna cu viaţa din iad, unde nu­mai chin există!

Vecinii i-au cărat fânul, cosit în clacă de băeţandri şi fete ce învăţaseră mânuirea coasei; i l-au grămădit în grădină, de unde noaptea mirosul de ierburi uscate îi gâdila nervii nasului, dându-i parcă înviorare. Grâul treerat într'o noapte cu lună, i-a umplut hambarul din târnaţ şi acum Veta păstrează ouă în el, pentru zile mari ce nu mai sosesc, ce parcă fug înainte, ocolesc casa lor. De prin porumbişti copiii, seara, aduc porumb cu boabe lăptoase şi jarul auriu din colţul oborului îi fac să pocnească, sub ceaunul de mămăligă,

Veta, regulat, din sat aducea o întreagă colecţie de veşti, pe cari le expunea mamei sale, neelidând nici un cuvânt auzit, adăugând doar după fiecare propoziţie conjucţia „şi''.

Aşa trec zile după zile; se intră deabinelea în luna gustării tuturor poamelor, când omul îşi dă cu socoteala cam ce grăma­dă va avea toamna, prevedere ce nici Liei nu-i scăpase şi din ra­poartele date de Veta, deducea că iarna care va sosi, o poate aştepta fără teamă, de astădată, bucurându-se în sine că dijmui-

rea nemţească nu va mai avea loc. Slăbeala din oase, anemia muşchilor, arzimea din coşul pieptului o determinase în ultimul timp să întrerupă ruta tărnaţ — umbra ulmilor — straşina ca­sei, instalându-se pe o saltea umplută cu fân moale ales de Veta, în dosul pridvorului, unde copiii o lăsau dimineaţa şi o găseau seara, vecinele venite în visita, la tăinuit, la comentări.

Se apropia jumătatea lunii, când într'o zi ce părea a fi rup­tă din Iulie, cu o căldură înăbuşitoare, petrecută în taifas, cu o sumă de femei ce fuseseră la biserică, pe la coborârea soarelui către asfinţit, când zăpuşeala se mai domolise, Virgil care toc­mai schimbase apa din ulcior şi adusese un capeţi de pere, zări pe sub coroanele pomilor în grădină un soldat, ce părea a fi rus după îmbrăcăminte. Venea de zor fără a se mai uita în vre-o parte, având ţintă poarta delà pârleazul grădinii, ce dă în curte.

— Mamă, vine un soldat la noi! zise Vergică cu o tremu-rătură în glas.

Fiori reci, străbătură şira spinării Liei, ochii deveniră ex­trem de mari, răsuflarea înceată şi simţi cum svâcneşte cu pu­tere inima în piept, unde înţepăturile dispăruse ca luate cu mâ­na. Se săltă în coate, se răsuci anevoie din mijloc şi printre scân­durile pridvorului, descoperi un militar ce împingea de poartă. După ce o închise şi răsuci cioaca se îndreptă către scara cu trepte de piatră, unde potcoavele bocancilor scuturaţi de praf în iarba grădinii, sunară scurt după fiecare călcătură. Când ajunse în tărnaţ, rămase pironit locului, ca o statue de bronz, cu faţa arsă de soare, îmbrăcat cu haine cenuşii, cu o raniţă pe spate, cu o mână lipită de stâlpul casei, cu un picior înainte pregătit să calce, dar oprit brusc, respins parcă de ceva.

— M i . . . m i . . . hai! Tu eşti, Mihai? Ah Doamne! Exclamă Lia şi se prăbuşi la o parte cu lacrămi ce începură a curge şi­roaie.

— Lie! Eu sânt! Ce faci, Lie! . . . Ce-i cu tine? . . . Ca împins de cineva delà spate Mihai fu lângă cea pe care

n'o mai cunoscuse. Cu mâinile asudate o ridică de subsiori, o privi în faţă şi ochii lui negri, deschiseră glandele unor lacrimi fierbinţi ce brăzdau faţa neagră, întâlnindu-se sub barbă cu alte şiruri de sudoare.

— Ce s'a întâmplat cu tine Lie, de eşti aşa?

— Lasă Mihai, nu-i nimic! Bine că venişi... bogdaproste lui Dumnezeu!

— Ästa-i Vergică? Hai la tata să te pup! Şi copilul scân­cind ca un prunc, un alt plâns, plâns de bucurie, fu cuprins in braţele tatălui, ale cărui musteţi aspre le simţi apăsându-se pe obraz, pe gură, pe ochi, strângându-1 la piept şi mângăindu-i părul castaniu.

— Lie, da Veta ş i . . . ş i . , . Dinu unde sunt, Lie? de nu-i văd? Ar mai fi zis o vorbă, dar cuvintele rămaseră în gât şi mărul lui Adam se văzu coborând către gulerul sclimos al tuni­cii, dovedind înghiţirea în sec.

— Veta?.. .Veta vine acuşi delà câmp cu vitele! Lia se lăsă pe spate cu capul rezumat de scândurile prid­

vorului, având sub spete rezimător, căpătâiul. II privea acum bi­ne în faţă, descoperind noui tăeturi pe obrajii lui. Părea mai bătrân, dar mai viguros, mai plin de viaţă, mai sănătos după cu­loarea pielii. Mustăţi mai mari cu fire albe de păr ce se vedeau şi pe la tâmple.

Pe scaunul scund, adus de Vergică se aşeză la mâna dreap­tă a Liei, rămânând un moment pe gânduri, neştiind ce să spună, ce să întrebe. Se lupta cu o vorbă rămasă pe buze, necutezând să-i mai dea sunet.

— Şi unde zici că-i Dinu? — Dinu? Dinu e dus mai departe; trăeşte, o să-ţi spun eu

tot Mihai, răspunse stins Lia. Pe treptele scării se auzi cineva păşind. Căţelul, procurat

de Vergică ca un pui de urs, cu păr sur, bogat, cu paşi mărunţi şi iuţi, dând din coadă se apropie mirosând bocancii stăpânului nou, apoi mâna Liei, care o feri de nasul umed al animalului. Vergică îl apucă de sub coaste, de lângă picioarele dinainte, îl îmbrânci de unde venise şi închise portiţa.

— E delà Dulfa? mai trăeşte Dulfa?... — Nu mai trăeşte tată, am îngropat-o eu, c ă . . . aruncând

ochii la mumă-sa, după uitătura ei, nu mai continuă explicaţia. Afară, în curte se auzi muget de vacă şi un răspuns de vi­

ţel. După vite se arată Veta cu capul gol, cu o singură coadă atârnată pe spate, cu o joardă în mână.

— Vetă ! . . . Strigă cu putere Mihai, la care sunet Veta ră­mase locului, părându-i-se că aude un strigăt din alte lumi, cu-

iremurată de spaimă de auzul unui glas uitat în adâncul ei şi deşteptat dintr'odată.

Vino la tata, Vetă. Şi Veta alergă svârlind nuiaua, apuca de gât părintele nevăzut de doi ani, decât în vis povestindu-i adesea măsii, care acum îi făcea cu anevoinţă semne discrete pe care fata nu le putea tălmăci.

— Cum aţi trăit voi, până acum? întrebă Mihai, ocupân-du-şi locul şi deshămându-se de raniţă.

— E e . . .he i . . . Mihai! E o poveste lungă pe care ţi-o spun eu toată. D a . . . da mai sunt nemţi în ţară?

— Se duc, se duc pe rând, cum au venit. O piatră ca de moară i-se ridică de pe pieptul Liei şi ră­

suflă adânc, uşurată parcă la auzitul celor spuse de bărbatul său, delà care nu-şi mai luă ochii.

Soarele, roşu ca niciodată, părând un crăpător de jar se înjumătăţi după deal. Găinile îşi întindeau gâturile, să-şi vadă culmea, locul de culcat. Veta mulgea vaca auzindu-se ţâşnitul laptelui în cofa de lemn, iar Vergică se lupta cu viţelul din a cărui gură halapă curgea bale şi spumă albă. începu înserarea cam cu ceva fumuri în atmosferă. Vreascurile pocniră iar în fo­cul aţâţat. Intr'un târziu miros de unsoare umplu curtea, ajun­gând până la Mihai, ce stătea de vorbă cu soţia, cunoscându-i numai culoarea albastră a ochilor, sprâncenele şi glasul. încolo îi părea străină.

După masă a început nararea întregei epopee a Liei la care Mihai asculta fără a o întrerupe. De când plecase el, de când apucase drumuri pe unde alţii nu s'au mai întors, se întâmplase atâtea încât gura nevestii se usca adesea povestind.

„Da, . . ! Mihai! . . . a trebuit să împărţim tot ce aveam cu ei: ouă, lapte, miei, viţei, lână, din tot ce am avut, am dat jumătate lor. Ei în schimb ne-au umplut de păduchi, de râie ce cocea pie­lea, apoi tifos şi câte altele. In iarna ce a urmat după plecarea voastră, ne-a fost cel mai greu; am crezut că nu mai eşim în pri­măvară. Nici făină de mămăligă n'am avut, fiindcă am fugit cu altă lume la vale, până ne-au prins armata lor şi ne-au întors îndărăt, găsind aici un prăpăd adevărat. Nici găină, nici făină, nimic, nimic, tot se prăpădise. Am umblat, Mihai, la cerşit şi am adus acasă făină în mâneca delà cămaşă de am hrănit şi ţinut toţi copiii. Am mâncat numai bozon şi chiseliţă şi când câştigam

un castravete sau o pătlăgea era mare minune. Abia am mai gă­sit vaca prin păduri şi oile la un om a lui Dumnezeu care mi le-a dat îndărăt, însă ce haznă că tot folosul a intrat în mâna lor. Boii lăsaţi la plecarea ta au murit în câmpul mare la arat şi sămănat de grâu".

Şi povestea vieţii de doi ani, a curs regulat în fiecare seară delà venirea lui Mihai, cu noui amănunte şi adausuri, însă Mi-hai nu afla nici o desluşire asupra chinului din pieptul soţiei şi pe care Lia îl ocolea de câte ori se apropia de el.

Zilele treceau de acum mai iute şi corpul bolnavei se irosea mai repede, însă Lia nu mai simţea. Avea impresia că merge spre vindecare. Cum i se însenina faţa când se gândea că odată o vor purta iar picioarele ei urcând dealul, coborând coaste, la ducerea merindelor bărbatului său. Amăgeala venea cu desamă-giri căci cu fiecare zi constata că nu mai e în stare să se mai întoarcă singură în aşternut. Mihai observa lucrul acesta, la amiazi, seara, când venea de pe câmp şi întristarea îi brăzda faţa. A venit timpul când nu s'a mai putut depărta de cea care i-a fost tovarăşă de suferinţe şi bucurii aproape optsprezece ani, rămânând lângă căpătâiul ei, văzând cum se micşorează în pat, cum scade, cum rămân numai oasele, nasul, ochii, urechile, de alte proporţii, cuprinzându-1 groaza de desfigurarea ei.

Dându-şi cu socoteala că ridicarea cu capul către cer nu. va mai fi posibilă niciodată, se hotăra să destăinuiască pricina scurtării zilelor sale, deşi avea convingerea că Mihai mai aflase încă ceva de prin sat.

Rar, cu răsuflări adânci, cu uitătura fixată în grindă, i-a spus lui Mihai, cum într'o zi de Mai, ducându-se din ordinul au­torităţilor, cu alţi vecini la primăria comunei cu toţi mieii pentru triere şi alegerea celor mai buni, pentru nemţi, cuprinsă de indig­nare, fiindcă i se luase şi însemnase ce avea mai frumos în obo­rul ei, a avut cutezanţa să se opui, cerând să i se schimbe anima­lele, dând altele în loc. Atât i-a trebuit tălmaciului cu pipa ma­re şi soldatului ce-1 urma încontinuu, ca imediat să se pome» nească cu o sdravănă lovitură în piept, la ţâţa stângă, cu capul de armă, care i-a rămas în minte cum s'a ridicat până în dreptul capelei, cum i-a sticlit oţelele în soare, cum după lovitură i s'a părut că toate casele din jur se învârt, urmat de un strigăt de spaimă scos din gura celor prezenţi, după care nu-şi mai aduce

aminte nimic. A auzit delà alte femei că a fost pusă într'un car şi adusă acasă în nesimţiri; a petrecut o noapte în agonie cu copiii plângând în jurul ei, după care s'a deşteptat într'o dimi­neaţă cu o cârpă udă pe frunte şi una în sân.

Mihai, a ascultat ca un preot ce spovedeşte un creştin, a oftat adânc, rămânând cu o altă problemă nedeslegată.

— Dar unde-i Dinu, Lie, ce s'a întâmplat cu el? — Dinu? Dinu, a plecat într'o noapte de acasă cu un topor

şi de atunci nu l'am mai văzut! Am auzit că ar fi despicat capul în două, într'o altă noapte, neamţului care m'a lovit. Să n'ai frică că nu-i mort; nu mi s'a făcut nici un semn rău. Trebue să vină. Ah Doamne, nu mai pot! Mă înăbuşi Mihai! Ce rău îmi pare că nu mai pot trăi. Să mă bucur de venirea ta şi a lui Dinu. Nu, Mihai, după ce oi muri eu să ai grije de ei, să nu-i înstrăi­nezi, să nu-i alungi delà casa noastră. l e u . . . i eu . . . Mihai, mi-am dat bucătura delà gură şi nu i-am lăsat să flămânzească. Am căpătat prin alte sate ce am putut numai pentru e i . . . pen­tru ei Mihai . . . Să fii bun aşa cum ai fost în totdeauna cu e i . . . leu . . . i eu . . . nu mai am mul t . . .

Soarele se apropia de culcat. Fusese Duminecă. Marea zar­vă din sat se potolise. Un vânt mângăetor abia mişca frunzele plopului, ulmilor şi prunilor din grădină, din care cele galbene cad cu plutiri în aer, punctând curtea măturată proaspăt, adu­când din partea cealaltă a satului sunetul de tic-tac din toacă de vecernie, cu pauze complectate cu dangătul clopotelui, bă­tut în amândouă dungile. Mihai se descopere, face cruci şi se roagă ceva, după mişcarea buzelor. Pe obrajii Liei cu cearcăne de mort în jurul ochilor rămaşi ficşi, curg două păraie de la­crimi pe maxilare, scurgându-se către gât, din jos de loburile urechilor. Casa cu uşile şi ferestrele deschise stă şi ea posomo­râtă. Veta şi Vergică, unul lângă altul, plâng deasemenea reză-maţi de pridvor.

Şi în atmosfera aceea, ca din jurul unui catafalc, deodată un fluerat cunoscut, după melodie, vine dinspre grădină. Ni­meni nu-i atent. Flueratul e curmat odată cu deschiderea porţii. La portiţa pridvorului apare Dinu cu o faţă de om al pădurii cu părul netuns, cu ochii vioi ce sfredelesc toată scena din faţă. Emoţionat abia pronunţă:

— Ta tă ! . . .

Mihai se ridică, priveşte lung; după o ezitare întinde braţele şi cuprinde pe cel aşteptat sărutându-i fruntea.

Amândoi se apropie de Lia, ce răsuflă tot mai rar, cu mâi­nile pe lângă ea.

„Mumă, muma mea, iată venii şi eu". Nu răspunde nimeni. Ii ia mâna stângă o strânge, se apleacă asupra ei, o scutură, de barbă şi ochii înpăienjeniţi se îndreaptă către el, după care se vede pe buzele vinete un schiţat de zâmbet, rămânând cu el pe veci.

Sub pieptul stâng, cu dor haiduc, pe urme de mierlă şi cuc, de mână cu gândul, calcă 'n tăciune de seară... Şi îi tot mai cărbune.

Cât frunza copacilor armiile dacilor, cunoscură gură de Mureş, de împlinit de lume, iureş.

Simte, joardă arvunită pentru arc, mâna; isvorul vinelor şi-a cepuit fântâna — şi chip păstrat după pleoape şi în vis, cer de alinare în gându-i a deschis.

Peste pădure au trecut caii aurorei... cine-i va duce acasă, zăbranic, nur or ei...

Niculae/ Rusu.

Inserare

Priveşte cum pe straturi mor albe crisanteme Cum niciodată parcă rí au mai murit aşa. In toamna asta rece sosită prea de vreme Din visul meu de artă s'a năruit ceva.

A năvălit pe lume tăcerea ca o apă Şi'n clipa asta veacul s'a poticnit din mers. In mine simt trecutul cu amintiri cum sapă Şi-s singur, tot mai singur în vastul Univers.

S'a scuturat măruntă o pulbere de sgură Peste pustiul care-a căzut din infinit... M'aş vrea o rândunică în seara asta sură, Să plec din mine însumi, din veacul chinuit.

Priveşte cum pe straturi mor albe crisanteme Cum niciodată parcă n'au mai murit aşa. In mine tot pustiul din lume parcă geme Şi'n visul meu de artă s'a năruit ceva.

M'a strigat pe nume parcă cineva Şi nu-i nimeni, nimeni nu-i pe-aproape. S'a ivit un strop de vis sub pleoape, Tremurat şi proaspăt ca un fulg de nea.

Ceas de

Mi se frâng de geamuri razele de lună, Bolovani de gânduri noaptea 'n mine pune, Clopotul nădejdii a 'ncetat să sune Şi-a plesnit în suflet cea din urmă strună.

Cine plânge 'n mine, cine plânge-afară? Am fugit de noapte şi-am intrat în ea, Undeva în suflet mi-a căzut o stea Şi-a murit norocul meu în astă seară.

Cine să mă strige, cin mă cheamă oare? Mi se frâng în suflet razele de lună. Parcă simt pe-aproape cineva cum moare Şi-i plesnită 'n suflet cea din urmă strună.

C. Ştefăniu.

Un copil care nu ştie pentru ce plânge

Marioara Soanea.

Nici nu ştie cum s'a trezit într'o seară ghem în colţul ve­trei, lângă stâlpul hornului. Cărbunii se domoliseră; mai albeau trei fire"~de cenuşă.

S'a frecat c'o mână la un ochiu şi i-a fost a mirare, că-i pli­nă de oameni casa lor mică, dată cu lut pe jos. Tocmai atunci băgă de seamă că un cocoloş de smoală se lipise de ea. Cu ochi de mărgică aprinsă, cu limba pâlpâind ca un strop de flacără vie: Ţurlui.

Ochi în ochi s'au împlântat o clipă. Prieteni. — Măi Ţurlui, ce-o fi căutând la noi mulţimea asta de oa­

meni? Pisoiul s'a svârcolit o leacă, s'a scuturat tremurător şi şi-a

lipit de mâna mică vârful limbei, ca o frunză plăpândă. Sus, pe ruda de deasupra patului înfloriseră câteva şter­

garele alese, „chindeauă" cum se numesc prin partea locului. In lumina slabă, ţesătura lor de arniciu negru şi roş cu mărunte floricele vii, păreau filigrame scumpe, chindiseli de sărbătoare.

Dar mucului de lumânare ce sfârâia cocoţat într'un sfeş­nic afumat, nu-i găsea nicidecum rostul. Şi, oare tata cum poa­te sta mereu nemişcat pe un pat frumos, înalt şi alb?

L7au aşezat în odaia cea mare, între cele două ferestre din faţă şi i-au trecut pe sub bărbie o fâşie de mahrană neagră. Mâinele lungi şi slabe aduse pe piept în formă de cruce; par­că s'ar ruga. In pumnul rece i-au strecurat un ban şi i-au îm­plântat o frântură galbenă de lumânare.

Peste oglindă, o mână sbârcită a tras un colţ de năframă, tot neagră. Ceasornicul. hârbuit din perete, arată mereu numă-

nil doi. Oamenii vorbesc în şoaptă şi în casă miroase a bob de tămâie aprinsă.

Mătuşa Floarea intră îmbrobodită. Cu ochii spălăciţi, adusă de spate par'că-i mai mică. Se pierde aproape sub cojocul alb, cu înflorituri de mătasă, din vremuri bune de când era mireasă. Acum are gura acoperită şi mâinile tremurătoare. A prins o rămăşiţă de voce ştearsă şi a morfolit ca pentru sine:

— Dumnezeu să-1 ierte! Glasuri adânci răspund pe margine de lacrimă: — Să-1 ierte Dumnezeu, să-1 ierte Dumnezeu! Sub fruntea mică s'a aninat un semn de întrebare: Ce rău

să fi făcut tata? Ţurlui strâns colac, deapănă firul somnului cald şi mic, în

poala cât un cuib de rândunică a prietenei. L-a scuturat un fir de tremur şi visând cine ştie ce năsdrăvănii, a închipuit din vâr­ful năsucului umed, o părere de „miauuu".

Ochii castanii, vioi şi miraţi s'au coborât spre ghemul din poală şi mâna făcută scoică a mângâiat înfrigurată, capul rotund şi adormit.

— „Somnorilă". L-a dojenit apoi în gând — înciudată că n'are cu cine vorbi. Baba Floarea a ieşit în tindă, de unde s'a întors repede încărcată ca un Moş Crăciun, Odată cu ea a năvă­lit înăuntru şi un miors tămâiat de colăcei rumeniţi în spuză şi un fum dulce acrişor de rachiu fiert cu ismă creaţă.

Un fluture de noapte, neastâmpărat ca visurile copiilor, se luptă cu răsuflarea fierbinte din vârful sfeşnicului. Nervos de­semnează câteva cercuri disperate, apoi dispare ca un gând rău.

A doua seară s'a boltit tot sură şi tăcută, peste sat şi peste casa cu şoapte înăbuşite.

In buza vetrei, acelaş scrum de cărbuni somnuroşi. Ţurlui e mai sburlit şi cu privirea mai blajină. Parcă i-a

prins mila de pumnul acesta de fetiţă, care stă de lemn şi pri­veşte ca cei din jur cu ochii mari de om serios.

A treia zi s'a trezit în cântec prelung şi dureros de clopote. In casă mai mult umblet, mai mare zăpăceală. Necunoscuţi in­tră, s'apleacă, ies.Femeile duc stângaciu mâna la gură şi au ochii plânşii. Mama, abea o mai cunoşti; a rămas mai mult umbră.

Pe Ia toacă ograda s'a umplut de lume. Tata e săltat griju­liu de braţe vânjoase, şi rânduit pe scaune în ogradă. Forfo-

teala creşte. Coate lovesc în stânga şi în dreapta, căutând un loc mai bun. La urmă a eşit şi ea vârându-se printre oameni.

La un pas de sicriu mâna mătuşii Ileana o culese de printre rânduri pe marginea unui oftat. Aici miroase a fân uscat. Depe o vântură stau gata să sară nişte răsvrătite paie aurii. Pe aco­periş bate tactul o ţiglă desprinsă, jucărie a vântului ce se por­ni pe furiş.

Nu mai aude cântecele nasale, planşetele şi predicile de care-i vuieşte capul.

A! uite pe masa încărcată de colaci rumeni şi pîntecoşi ca nişte călugări — ce pom greu de bunătăţi!

Dacă . . . dacă i-ar da ei mărul acela cu un obraz galben şi cu unul roş . . . şi covrigul care aduce mai bine a şarpe.

Şi . . .nuca aceea mai căpăţinoasă . . . Ş i . . . prunele dulci-brumării! Deodată privirea i se opri asupra celor două mâini sbâr-

cite care rup pânza depe pieptul mortului, spintecând o cruce cu margini de aţă.

Preotul stropeşte cu vin din plosca cea încristită şi un om se repede să acopere sicriul.

Baba Floarea se iţâieşte printre oameni şi împrăştie chib­zuit ştergăraşe cu dungi negre. De fiecare atârnă nătâng, firul de ceară galbenă şi fiecare are într'un colţ înodat, cu ochii în­chişi un bănuţ.

Dar dece se uită toată lumea la ea cu nulă? Dece pornesc praporii şi crucea? Tătucu trebuie să plece? Unde? Dece? . . .

In sufletu-i mititel, întrebările începură să coboare ca o ploaie primăvăratecă.

Convoiul porni. Se simţi apucată de cele două mânuţe, şi purtată de val în urma sicriului. Pe drum lumea se oprea din când în când şi îngenunchia. Atunci putea să vadă şi ea pe pă­rintele ce citea dintr'o carte roşie.

Porniţi din nou picioarele i se împiedecau în rochiţa lungă, neagră şi ieftină — cumpărată de curând.

Cu pasul rărit de glasuri tărăgănate, au ajuns la poarta neagră şi înaltă a cimitirului. Popas scurt. Intraţi apoi înăuntru, mulţimea se cuibăreşte în jurul gropii proaspete.

Pe un bolovan mai răsărit şi-a găsit şi ea loc. Aici e singură, Ţurlui a rămas acasă, privind trist în urma lor.

— Odihneşte, Stăpâne, cu drepţii pre robul Tău! Parcă sticleşte o umbră de durere amăruie în ochii părin­

telui. Glasu-i era alteori mai hotărât. Câteva chemări scurte şi sicriul e coborât pe două funii în

groapă. Un hârâit de bulgări grei. Mama plânge sfâşiitor, frân-gându-şi mâinile. S'aud suspine din toate părţile. Toţi copiii mănâncă veseli colaci!?...

Ridicată pe bulgărele aspru, ca o floare proaspătă crescu­tă din pământul ei, a rămas dreaptă. Doar din ochii-i castanii, deschişi larg, ca sborul rândunelelor, două mărgele fierbinţi s'au rostogolit sprinţare ca într'un joc copilăresc de-a ascunselea.

AL Tohaneanu Adolescenţă

Incantaţii pentru zâna mică

— ÎNCHINARE.—

Cuvine-ţi-se ţie, cântec sfânt al inimii, Ce sturzii din păduri de gând anini-mi-i Şi mâinele cari nu ştiu traiul să-l măsoare, Mi le îmbraci în văluri de ninsoare;

Cuvine-ţi-se ţie visul alb al Muzelor!...

Să te sărute ploaia buzelor Şi dimineaţa înfloririi de cuvinte Cu roua gândurilor, bine-te-cuvinte!...

Poemele să pască prospeţimi de brad, Ca turmele lui Solomon pe Galaad, Şi gândurile 'ntinerite, trandafiri, Să strângă dintre brazdele subţiri.

Adulmece privirea mere, de avânt, Din zările de carte şi cuvânt, Şi nările să soarbă must de glie Din struguri copţi de poezie; Aromă să nu fie în vechile scripturi, Ca floarea binecuvântatei tale guri! ...

Cuvine-ţi-se ţie închinare, Astru scăpărat în ochi de zare, Şi haina cerului, pe nopţi stăpână, Să te 'nfăşoare ca un şal de lână.

CUMINECARE.

M'am cuminecat cu vinul gurii tale Şi graiul mi l-am îmbrăcat în osanale, De cântec, de tropar şi liturghie! ...

Surâsul mi l-am nins cu poezie, Şi, printre darurile adormite 'n ceaţă, Vesel semănat-am nuferi de viaţă; Pieptul să plesnească de pornire nouă, Traiul să-mi întindă mâinile-amândouă; Iar în câmpul rumen, văduvit de moarte, Să răsară albe, steme pentru carte.

Apoi, am zis părâului cu unde line, Pe care ploaia buzelor l-a deşteptat în mine:

Soare nepătruns de cer şi humă, la-mă azi cu tine şi departe du-mă; Să mă plimb cu visul seara prin pădure, Printre flori de brustur, printre flori de mure, Luna să ne lege, bună şi senină, De veriga vorbei, ţurţuri de lumină! ...

— SÂRG. —

Se 'ndoaie gândul să te 'nchidă în cuvinte. Poemul smulge toate visurile sfinte, Din însorita cerului dumbravă Să-ţi împletească ţie cânt de slavă.

Ochiul îşi ascute sbor de rândunică Şi geana depărtărilor de foc despică Să prindă flori de frumuseţi din aer Şi să le toarcă pentru tine din al slovei caer.

Toate murmurele din amurgul violet, de mură, Urechea, cu iuţeli de cerb le fură,

Să le înşire, — boabe de mărgele — In versul nou, bătut în stele.

Dar oricât s'ar trudi cu sârg, peniţa, Să despletească 'n vorbe noi şuviţa Inimii, împodobită cu cununi de soare, Nu poate dragostea în carte s'o coboare...

Ion Şiugariu.

+ I D E I , O A M E N I , F A P T E #

Expoziţia de pictură „Alexandru Tohăneanu"

, Puţine sunt domeniile de manifestare spirituală în care se cere mai multă originalitate ca în artă şi filosofie.

Valoarea lor este în funcţie, sau mai bine zis îşi are raţiunea suficientă în nota originală pe care o aduce creeatorul, artist sau filosof.

In cazul acesta, artist şi filosof sunt atribute superioare, po­trivite numai acelor inşi, care au creeat opere de o valoare esen­ţială. La această poziţie nu se poate ajunge decât numai în ur­ma unui proces de transformare interioară, când atât gândirea cât şi sensibilitatea artistică se transpune pe planuri superioare, unde materia se imaterializează, se spiritualizează în forme noi de gândire şi sensibilitate. Când artistul reuşeşte să depăşească anumite sisteme, închegate în jurul unei scoale, chiar cu riscul de a nu fi catalogat printre pietrile preţioase, atunci opera lui este mai sinceră, mai originală şi cu o dublă funcţie: socială şi filosofică pe un plan pozitiv.

Valoarea artei creşte în măsură ce ea se spiritualizează; iar această imaterializare — spiritualitate — a artei este o cerinţă a sufletului faustic, dornic de a păşi pe linia nemărginitului.

Această tendinţă de simbolizare a infinitului este realizat în pictură prin perspectivă, care descrie adâncimi, dar se menţine în acelaş timp pe un plan echilibrat. Prin viziunea cromatică, tonalitate şi luminozitate pictorul poate să idealizeze natura, turnând forme noui care ne fac să trăim acel sentiment de puri­tate al frumosului.

In cadrul acestor idei încercăm să prezentăm pictura Dlui Alexandru Tohăneanu.

D-sa este într'o continuă căutare a posibilităţilor de expri­mare cromatică. Frământarea pastei în tonalităţi stinse sau în culori luminoase este determinată într'o măsură de temele puse în pictură, iar pe de altă parte în expresia însăşi a trăirilor in­terioare, încercate de pictor în acel moment. In general fiecare tablou reprezintă o unitate cromatică, fi ea în acorduri de culori

stinse-grizate, ca în tablourile făcute în amurg (Balde, Gara din Năsăud, Linişte), sau tablouri în care armonia este căutată în to­nuri minore, pentru ca să fie în acord cu subiectul lucrării (Trans­formări şi Pe gânduri) şi în fine în altele unitatea este căutată în culori luminoase (Cactus, Mahoane şi magazii, Vedere din Nă­săud, Ţărm de mare şi Năsăudeancă).

Chiar în tablourile pline de lumină pictorul se fereşte de stridenţe, de violenţa supărătoare a culorilor, căutând pe un plan înalt de luminozitate strălucitoare, armonii discrete pentru obţinerea unui maximum de transparenţă.

Trecând la subiectele picturei D-sale, vedem preponderenţa numerică a peisagiului, care se caracterizează printr'o linie cal­mă dar expresivă. Uşoara tendinţă spre decorativ, obţinută prin­tr'o discretă stilizare atât a liniilor, cât şi a planurilor, nu face decât să aducă o ordine, un echilibru în lucrările Dlui Tohă-neanu-

Decorativul nu merge atât de departe încât să reducă adân­cimile sau să stingherească manifestaţia trăirilor emotive.

Amintim dintre peisagii, Mahoane şi magazii. Se vede în acest tablou redarea atmosferei atât de caracteristică Balcicu-lui prin luminozitatea plină de căldură şi de o puternică trans­parenţă; armonizările difuzate pe planuri de adâncimi sunt strâns legate într'o unitate generală, dând întregului tablou un echilibru cromatic care-1 plasează printre cele mai reuşite pic­turi din această expoziţie.

Pe acelaş plan de luminozitate este redat tabloul No. 14 „Vederi din Năsăud" în care vedem un colţ pitoresc al liniştitu­lui Năsăud scăldat în lumina unei dupămieze de toamnă. Răs­frângerea culorilor din frunza ruginită de toamnă dă luminozi­tăţii generale o căldură nostalgică.

Un tablou plin de soare, în care lumina aleargă peste supra­feţe colorate reuşind totuşi să creieze o subtilă transparenţă at­mosferică este No. 19: „Plaje (compoziţie)". Acest tablou for­mează una dintre cele mai grele teme ale acestei expoziţii.

In tabloul No. 20: „Moara din „Gh. Coşbuc" (Hordou)" pic­torul a realizat unul dintre cele mai bine echilibrate tablouri din punctul de vedere al valorilor şi al dispoziţiei maselor de culoare.

Se observă aici susţinerea unor culori de o discretă şi va­riată nuanţare într'o unitate pe cât de luminoasă pe atât de cal­mă. Acest tablou a găsit în cele mai simple lucruri elemente de subtilă diversitate coloristică dar în acelaşi timp totalitatea lui este de o linişte odihnitoare.

Portretele deasemenea însemnează pentru Dl. A. Tohăneanu atâtea teme de rezolvat. No. 21: „Portret" ne redă figura ome­nească încadrată într'un mediu care contribuie la caracterizarea persoanei.

In tabloul No. 12 „Cap de fetiţă", simplificarea fondului

contribuie la amplificarea expresivităţii figurei. Echilibrul linear şi cromatic al acestui tablou îl fac să se afirme ca cel mai bun portret din expoziţie.

O puternică tensiune interioară, o trăire psihică adâncă se vede în portretul No. 24: „Pe gânduri". Pe plan cromatic culorile redate în suprafeţe stinse scot şi mai mult în evidenţă atitudinea interioară.

De o reală coloratură, în nuanţări discrete totuşi, sunt ta­blourile cari ne aduc buchetele de flori pline de frăgezimea lor. Amintim ca cel mai reuşit, tabloul No. 11: „Flori".

O foarte bună „Natură moartă" este redată în suprafeţe reliefate de o puternică consistenţă interioară coloristică, ta­bloul 13.

Acuarelele Dlui A. Tohăneanu aduc o notă aparte, de o clară transparenţă. Asperităţile tehnice n'au împiedecat redarea unei atmosfere adânc aeriene. Amintim astfel acuarelele cu No. 36: „Balcic", 38: „Plaje", 31: „Muzeul Etnografic (Cluj)" şi 32: „Casa natală a poetului Gh. Coşbuc (Hordou)".

lată în câteva linii expoziţia de pictură a Dlui Alexandru Tohăneanu. Din ea se desprinde atitudinea pictorului faţă de unele probleme de gândire şi sensibilitate pură, care se inter-penetrează cu domeniul artei picturale.

Frământarea sufletească care o urmărim în variabilitatea formelor şi' posibilităţilor de exprimare artistică este caracte­ristică temperamentului şi pregătirii sale filosofice.

In această variabilitate de forme noui ale frumosului găsim nota nouă — originalitatea, pe care o aduce în pictură, iar va­loarea artistică a creaţiilor sale, după cum am afirmat la început, stă în această noutate.

N. Găgesctt.

Pagini din trecutul învăţământului din Ardeal 0 imagine clară despre starea învăţământului românesc

din Ardeal la începutul sec. XIX-lea, ne-o oferă şi „Instrucţiile" ce le-am aflat într'un manuscris rămas delà dascălul Vasile Da­mian. Manuscrisul — formatul unui caet cu 24 pag. — nu ne dă nicio indicaţie despre locul şi anul în care 1-a scris. Totuşi, pu­tem deduce din faptul că se iscăleşte „dascăl al legii celei de răsă­rit-neunite", că „Instrucţiile" nu pot fi decât sau ale lui George Haines — fost inspector al şcoalelor de rit ortodox din Ar-

!) Fragment din lucrarea „Contribuţia învăţătorilor din Ardeal şi Ba­nat în cultura românească.

ideal, — cel care în 1803 vroia să înfiinţeze la Braşov, unde era administrator protopopesc, o şcoală de preoţi şi de învăţători, ori ale lui Moise Fulea, ginerele episcopului Vasile Moga din Sibiu, ultimul director al şcoalelor neunite. Mai mult credem că ar fi ale celui dintâi, pentrucă acesta, la 1810, printr'o „ instruc­ţie" (circulară) aduce la cunoştinţă învăţătorilor că „Guvernul s'a milostivit părinteşte a porunci să se tipărească o carte „Căr­ticica năravurilor bune pentru folosul pruncilor şi a să introduce în toate şcoalele"1). E de reţinut acest lucru, fiindcă în „Inşturc-ţii", singura carte pe care o recomandă ca lectură formativă, e tocmai aceasta. Adevărul este că Moise Fulea a tradus „din nemţie pe românie" la 1814 „Cărticica năravurilor bune" 2), dar e mai puţin de crezut ca tocmai el să-şi recomande cartea.

Şi încă în mod oficial. Atunci, rămânem la G. Haines. în­cepând cu 1813, directoratul şcoalelor neunite este încredinţat lui Moise Fulea. Ceeace înseamnă că Haines nu putea să dea aceste „Instrucţiuni" învăţătorilor decât între 1810 şi 1813.

Deci, rămâne ca dată stabilită anii 1810—13. S'a scris mult, mai ales înainte de război, despre şcoala româ­

nească din Ardeal şi Banat. Amintim, ca reuşite şi foarte Utile, pe cea a lui Mihai Bârseanu: Istoria şcoalelor româneşti din

! Braşov; Iuliu Vuia: Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVIII-lea" şi Nie. Brânzeu: Istoricul şcoalelor din Blaj sau cea

; a dd. N. Drăgan şi Vkgil Şotropa privitoare la şcoalele Năsău-; dului, a căror naştere să leagă de acel atât de rău înţeles De ' ratio educationes delà 1877 a împărătesei Maria Terezia.

Un lucru chiar delà început: şcoala şi dascălii la care se referă „instrucţiile", nu sunt din cele ce ar fi făcând parte din şcoalele aşa zise grănicereşti, ci dintre cele multe şi neînsem­nate câte erau pe tot întinsul Transilvaniei, dintre cari numai unite (gr. cat.) erau vreo trei sute, după cum spune şi Gh. Şincai.

Insă, oricât am vorbi, nu ne-ar reuşi să redăm tot farmecul limbii şi esenţialul „Instrucţiilor" rămase până astăzi necunos­cute cercetătorilor. Şi repetăm, „Instrucţiile" constituiau un ghid pentru învăţător în explicarea instrucţiei şi educaţiei. De aceea, găsim mai potrivit a le reproduce. Aceasta, şi din următoarele motive: 1) raritatea lor; 2) dă posibilitate altor cercetători de a continua aceste investigaţii. Pentrucă ne găsim în timpuri grele pentru neam, nu ne va surprinde faptul că toată osteneala învă­ţătorului era de a forma sufletul, a face din el valoare etică. Pentru aceasta, tot învăţământul se baza pe religie, chiar şi atunci când învăţarea ei devenia un exerciţiu migălos şi sterp, din cauza stăruinţelor prea aspre. „Instrucţiile" încep cu o ru­găciune vibrantă către Creator, spre a trimite „Duhul înţelep-

2 ) Dr. I. Matei, Românul, Arad, 1916. Nr. 33. 3 ) N. Iorga, 1st. Bis. rom., vol. II, pag. 272.

ciunii în mintea şi inimile acestor prunci". Apoi, altă „Rugă­ciune după şcoală, şi alta „întru blagoslovenia pruncilor".

Urmează mai departe sub titlul de „Instrucţie", materialul atât de preţios în vederea datelor cunoaşterii evoluţiei de edu­caţie şi învăţământ în şcoala românească.

Instrucţie

despre cele ce fieştecarele dascăl învăţătorul şi creştere şi pur­tare cea bună a pruncilor spre a-i face creştini buni şi oameni de omenie de astăzi înainte are a păzi şi a împlini. Şi cu ade­vărat fieştecare dascăl încă în luna lui Octomvrie să meargă cu un jurat din casă n casă şi să-i scrie toţi pruncii feciori şi fete delà 7 ani până la 15, în sus, adecă la cutare om iaşte fecior sau fată, după aceea să scrie în protocolul său care s'au arătat In rubrica dintâi: 1} numele şi polecra; 2) satul părinţilor; 3) vrâsta pruncilor.

Dascălul să roage pe parohul său la începutul şcoalei, care e de 10 luni şi oare începe la 10 a lui Noembrie: precum s'a spus poporenilor sărbătorile, aşa să vestească şi să Ie spună, să roage pe judele sau pe berăul (primarul N. A.) satului ca acesta să înceapă şcoala; făcând de ştire şi aceasta că părinţii care se vor împotrivi a nu-şi trimete pruncii toţi în timp la şcoală, po­runcile împărăteşti nu vor asculta, nu vor scăpa nepedepsiţi. După ce vor începe pruncii a veni la şcoală, însemnează daseălul în rubrica a patra: ziua, luna, anul când au venit la şcoală şi în rubrica a 5-a şi satul şi ţinutul unde-i. Apoi să-1 scrie în cata­logul cel de lună cu numele şi polecra. Fiind binişor adunaţi pruncii, la şcoală, să meargă dascălul cu ei la beserică să slu-jască lăturge cu preotul locului pentru ei. Lăturgia şi sfârşitul slujitului să cetească rugele cele mai sus zise spre a dobândi delà Dumnezeu dar a învăţa carte şi ca milostivul Dumnezeu să le a-i face buni învăţăcei întru învăţătură. După ce să vor aduna pruncii la şcoală, strigăm catalogul însămnându-să de cel ce este de faţă, trăsuri, şi la cel ce nu este de faţă, lăsându-1 afară. Toţi să îngenunche şi să zică dascălul tare şi curat rugă­ciunea înainte de şcoală. După fieştece rugăciune, îndată să în­ceapă dascălul iară rar şi tare, stând cu toţii în picioare, zic după el toţi pruncii, întâi: In numele Tatălui, împărate ceresc, Preasfântă Troiţă, Tatăl nostru, Simbolul credinţei. După ru­găciunea cea după şcoală, ia porunci ale besericii, faptele milei cei trupeşti, faptele milei cei duhovniceşti, şi cele 10 porunci, fără tâlc, cele 3 fapte bune ale bogoslovii, 3 sfaturi ale evan­gheliei, 4 bunătăţi ale trupului, cele 7 păcate de moarte, cele 7 faceri de bine împotriva acelora, şi cele 4 păcate strigătoare la ceriu; 6 păcate împotriva Duhului Sfânt, cele 9 păcate străine, cele 9 fericiri şi cele 12 roduri ale milosteniei.

întăriţi acestea rugăcuini pentru pruncii ce umblă la şcoală în 4 părţi, adică de dimineaţa, după intrarea în şcoală, delà 1 până la 3 după amiază, delà 3 după amiază până la 4 şi iarăşi după amiazăle eşire din şcoală, delà 4 până la sfârşit, aşa cât toată vremea ziua de dimineaţa şi după amiază, aceste învăţături negreşit să se zică. Iară pentru cei de vârstă şi pen­tru cei căsătoriţi, cari aceste rugăciuni nu le mai ştiu, şi pentru aceştia să se facă rând, iară când sânt prunci în şcoală sau sara sau dimineaţa sau dumineca sau sărbătoare, după ieşirea din beserică şi preste vară şi preste iarnă să zică după dascăl ru­găciunile mai sus togmite cum să află în bocoavna cea pe leturgie până le vor şti şi atuncea să plătească la dascăl pentru oste­neală.

Toţi pruncii umblători într'o şcoală, să-i împartă în trei părţi: să să scure (scurgă) în clasul cel dintâi să fie cei ce în­vaţă cunoaşterea slovelor, în al doilea clas slovenirea (silabisi-rea) şi în al treilea, cel ce învaţă pe păreţi a ceti.

In a 7-t săptămână în şcoală, fieştecarele dascăl, pe o hâr­tie scriindu-le să le lipească pe părete în şcoală fieştecare şco-latec, uitându-se pre acea hârtie să ştie cum vine: legile, tăbli­ţele de să învaţă şi în ce sens să înveţe. Dascălul să nu mai numească buchile după rumânie (cirilice) ci după letenie (litere) sau ungurie după cum arată Bucoavna cea cu slove leteneşti şi ungureşti1). Pre cunoscătorii de slove să-i înveţe dascălul şi cunoaşterea banilor, cari bani cât ţin, şi a număra, cunoaşterea ţifrelor: aritmetica din cap şi cântările cele mai uşoare din Sf. Leturgie. iară pe slovenitori să-i pue scrisoarea litărelor româ­neşti şi lateneşti, adecă să le scrie dascălul sau pre coală sau pre hârtie, mai întâi 2 sau 3 litere din cele mai mici, apoi cele mai mari, apoi şi mai multe şi după ce vor şti scrie bine toate literele şi mici şi mari, să le scrie bine rânduri şi în urma scri­seră şi ţifrele. Acelea scrisori, de câte ori vor scrie pruncii, să le cetească dascălul, şi înaintea fieştecărui prunci să se îndrep-teze litărele de cele făcute. Pre cei ce vor scrie bine, să-i laude, iar pe cei ce scriu rău, să-i îndemne ca să capete râvnă a le face mai bine mai în loc. Să le areate dascălul pe tablă, în ce loc stau: unimile, zăcile, sutele şi miile şi mii de milion, unde stau 10-le, 100-le, de mii de milioane şi bilioanele; cum să pune sămnul şi să-i înveţe toate cântările sfintei leturgii, afară de herovie. Pruncii care vor sloveni cuvinte cu silabe multe şi vor şti răspunde cum se cade, să-i pue la cetit şi mai întâi la „Pen­tru rugăciunile sfintei Troiţe", Tatăl nostru, Veniţi să ne închi­năm, Psalmul de sara şi cel de dimineaţa şi la Pavecerniţa cea

!) Despre care Bucoavnă va fi vorbnid, despre cea oficială, „Bucoariu pentru pruncii cei româneşti", etc. apărută la Iosif Kurţbek în Viena la 1790, sau cea delà Sibiu, „Bucoavnă pentru învăţătura pruncilor", tip. Barth, 1795?

mică. Totdeauna în fieştecare leaţcă (lecţie) să o cetească mai întâi dascălul în auzul tuturor pruncilor spunându-se cum să înveţe a să ceti bine. Să le dea dascălul legi din Catăhis la în­trebările cu cântece în rotată ca să le înveţe pe de rost, şi după ce vor găta cele de mai sus numite, să întoarcă dascălul pruncii Psalmul de sara, să-1 înveţe pe de rost; după aceia la cei de dimi­neaţa, apoi la Pavecerniţa cea mică. Cu un cuvânt aşa să să poarte dascălul într'o iarnă şi să înveaţe pruncii cei ce untră în şcoală ca cetitori: Psalmii de sara de rost, şi din Catihis întrebările, să-i înveţă a scrie bine buchiile rumâneşti şi latineşti, a scrie şi rân­duri cu altfeliu de slove, şi întrebările cele cu 2 cruci una lângă alta şi din „Cărticica năravurilor bune" dialogul întâi şi al doi­lea iară de rost: 4 spaţii (operaţii) ale aritmeticii a le scrie bini­şor cu lităre rumâneşti, şi Herobicele, peazne şi priceazne. In iarna a 4-a să-i înveţe Pavecerniţa cea mică, din Catihis, între­bările cele fără cruce, sau tot Catihismu din tablă în tablă, de rost; şi să-i înveţe din „Cărticica năravurilor bune" dialogul al 3-lea, al 4-lea; să-i mai înveţe dascălul pe pruncii care ştiu ceti şi învăţa de rost şi a scrie cu slove rumâneşti şi ongureşti după ortografie, adică să le spue dascălul rugurile (regulile) scrisorii dintâi, luându-le în ceasuri orânduite, unora dintre şcoiateci, ce­va dintr'o carte, care dictând-o, şi ceialalţi să o scrie, şi după ce va găta a scrie să-1 întrebe dascălul: pentruce cu slova aceasta şi nu cu aceia, pentru ce pui coma medionată (apostroful N. A.) şi cealelalte, adecă să-1 întrebe după rugurile (regulele) şcolii că cine va ştie scrie la dictando, niciodată nu va uita a scrie. Pe lângă aceasta să-i înveţe multiplicaţia şi divizia; a cânta şi a ceti Apostolul, a ceti Predica şi paraimile şi cântând dascălul între ceasuri şi vreme să dea la pruncii mai mari să cetească din Ceaslov şi din Psaltire cele ce vin mai de multe ori mai înainte de a să ceti în besearecă sau să le dea toate ceasurile pe rând să le cetească după aceea Psaltirea ca să să facă cunoscuţi pruncii cu acelea rugăciuni care să cuprind în cele 2 cărţi. Să pue dascălul pe pruncii care ştiu ceti bine sau zice de rost Psal­mii sau alte celea care vin preste săptămână a se zice în besea­recă, să le zică ei câte unul pe rând. Aşa văzând părinţii, să să bucure a-şi da pruncii la şcoală; dară nice un dascăl să nu în­drăznească ca să ţie pe prunci legaţi numai cu învăţătura, de ce­lelalte a nu-i învăţa nimica sau numai pe unii a-i pune în besea­recă să cetească sau să cânte, decât că, de se vor afla întru aceştia dascălul vinovat, nu va scăpa fără pedeapsă potrivită vinei lui.

După ce vor învăţa pruncii cântările sf. Leturgii ca cu toţii să ştie lăoda pre Domnul Dumnezeu, să-i înveţe Catavasiile pe mic, şi a 9-a peaznă pe mare, şi pe urmă, cei mai mari strângân-du-i sara la şcoală, să le cânte glasurile cu toate cele de lipsă a lor şi să-i înveţe punerea slujbii sau Tipicul. Să ştie dascălul,

delà l-a Noemvrie preste iarnă, în toate zilele şcoală şi înainte de amiază şi după amiază luând afară duminecile şi sărbăto­rile, până în Săptămâna cea mare, lângă Paşti, până când, luni sau marţi, să se facă egzamenul, înştiinţând mai întâi pre direc­torul, şcoalelor despre facerea egzamenului; şi, de nu va putea directorul, să cheme pre protopopul lui, şi de nu va putea nici acesta, să cheme pre Inspectorul, pre solgăbirău, pre popa şi pre bătrânii satului, fie oridece leage, ba şi pre părinţii pruncilor în satele unde se poate ţinea şi preste vară în şcoală, ca să se în-datorească dascălul în tot cursul de vară a învăţa copiii până la sf. Dimitrie, atunci iară ţine egzamen dascălul.

Preste vară, pe unde nu se poate strânge şcoală, să strângă dascălul pe şcolatecii săi dumineca şi sărbători de 2 ori în zi; să procetească ce au învăţat, ca să nu uite. De cumva s'ar îndărăt­nici oamenii a-şi da pruncii la şcoală, sau de ş'ar şi da, dar nu tot întruna, sau nu ar vrea să facă căsile cele de lipsă pentru şcoală şi dascălului nu i-ar plăti simbria tocmită, să roage das­călul pre popa sau pre birău' satului sau pre judele locului, ca cu toţii să îndemne pre oameni la împlinirea celor zise, şi de nu vor lua oamenii seama de îndemnul acelora, adecă să nu plă­tească dascălului simbria, să nu facă căsile ceale de şcoală, de asemenea a se sfădi dascălul cu parohul, să-i areate mai întâi protopopului, carele de nu va isprăvi nimica, să areate Directo­rului şcoalei lor, dovedind aceasta cu atestaturile delà oameni yreadnici de crezare făcute, carele delà S. Scaun episcopesc iaste îndestulare, însă de cumva dascălul s'ar leneşi, acesta ne­împlinit nu va scăpa nepedepsit. Pre cei neascultători şi protiv-nici să vor da la solgăbirău sau la inspectorul locului spre a ur­ma unii ca aceia după înţelesul Preaînaltelor porunci, şi de nu să va putea nici aşa nimica isprăvi, să însemneze dascălul pre hârtie pre toţi cei îndărătnici, cu numele şi polecra şi aceea s'o trimeată la Directorul şcoalelor care va mijloci ascultarea ace­lora în Crăescui Guberniu. Insă, aceasta îndată cum să va des­coperi, să o areate dascălul; să nu aştepte până va trece cursul, că atunci dascălul să va socoti de vină că nu au vrut să înveaţe pruncii la şcoală; să stee să-i înveaţe sau de ar fi şi parohul lo­cului îndărătnic, de nu ar dovedi, de nu ar învăţa, sau nu ar în­demna, nu ş'ar împlini datoria chemării, sau în besearecă, i-ar îndemna cu darea afară din besearecă, iar de sminteală să nu-şi trimeată pruncii la şcoală, să nu plătească dascălului simbria şi să nu facă casele cealea de şcoală fără de a să mânia sau de a să sfădi dascălul cu parohul, să vor arăta celor mai sus puşi a-i judeca.

Extractul să fie totdeauna gata pre vremea egzamenului, cu lităre ongureşti, ca pentru încredinţarea la Direcţia Şcoalelor în­dată să să iscălească de cei ce au fost de faţă la egzamen, iar cei ce mi au fost de faţă să nu să iscălească, fie protopop, inspec-

tor, preot, sau măcar cine, că de să va iscăli de cei ce n'au fost de faţă şi să va obiectălui la Direcţia Şcoalelor, dascălul să face prin aceasta mintenaş mincinos: nu va scăpa fără răsplătire. Fieştecarele dascăl cu cursul de iarnă, să-1 aducă fiecare cu na­tul său: extractul — negreşit — cel delà Dumineca Tomii, iar cel de vara, la sf. Dumitru, că de va întârzia oarecarele şi Direc­ţia va face zăbavă a nu putea arăta la înaltele locuri sporiul ce au făcut dascălul cu pruncii în învăţătură, acela mai întâi să va supune slujbelor de obşte, ca unul carele nu ş'au împlinit slujba. Iară mai pe urmă şi din diregătorie să va lipsi (înlătura N. A.) acum.

Cu aducerea istractului, fieştecare dascăl să aducă însem­naţii pe o hârtie cu numele şi cu polecra şi pe oamenii cei în­dărătnici cari n'au vrut a-ş da pruncii la şcoală nici după mul­tele dojene şi îndemnare, se adaugă, iară cu acest prilej dască­lul şi scrie despre fieştecarele prunc, deschilinit, ca să vază Di­recţia ce sporiu au făcut pruncii la scrisoare şi cu litere latineşti şi rumâneşti din lună în lună.

Nice un dascăl să nu îndrăznească a da delà mâna sa (testi­moniu) oricărui ucenic al său până nu va şti bine: Apostolul şi Predica şi Parimiile; până le vor şti bine şi după ortografie cu litere latineşti şi rumâneşti, până nu va şti patru şpeţii ale ar-meticei, şi până nu va şti toate cântările şi punerea slujbei a sf. beseareci, ca de cumva ar îndrăzni, oarelecare dascăl împotriva înaltelor porunci, să va depune din slujbă jos;

Să-i mai înveţe dascălul pe prunci când vin acasă delà şcoală să sărute mâna părinţilor, aşişderea, când să duc la şcoală. Acasă şi pre uleţă, întâlnindu-să cu oameni, să-i cinstească cu luarea pălăriilor. Aşa pre toţi să-i cinstească.

Mergând în besearecă 2 câte 2, să-i rânduiască dascălul, ju­mătate de dreapta şi jumătate de stânga. Cei mai mici înainte, cei mai mari înapoi şi stând cu râvna şi cucernici în casa lui Dumnezeu, să laude cu toţi pre Dumnezeu, cântând cele din sf. Ieturgie, precum sânt pe rând, şi dând ison cântând.

Să mai puie dascălul pruncii ca totdeauna când să culcă şi când să scoală să să roage lui Dumnezeu; totdeauna când şede la masă de mancă şi când să scoală delà mâncare sau când înce­pe ceas de lucru şi când isprăveşte să nu uite a să ruga lui Dumnezeu cu inima înfrântă şi dumerită şi cu evlavie pentru ceale primite (cerând şi ceale de acea încolea ale sufletului şi ale trupului şi de folos să-i înveţe mai încolea), dascălul prunci­lor ascultă, şi preste toţi stăpânitoriu, îi învaţă: a iubi pre aproa­pele său adecă pre toţi oamenii ca însuşi pre sine; să-i înveaţe carte; tot locul cum să facă numai ce-i drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu; aşa vor fi în lumea aceasta norocoşi şi în cealaltă pururea buni fraţi.

Dascălul treime să fie bun înaintea pruncilor, cu pildă bună

să fie; totdeauna să fie blând şi zmerit, cucernic, drept, fără de pizmă, şi cu toată purtarea bună şi năravuri bune, ca văzând pruncii purtarea lui bună, şi ei să urmeze lui.

De toate să să ferească dascălul: de beţie, de sfade, furti­şaguri şi de toate faptele rele, că acestea strică cinstea şi nu­mele cel bun. Mai pe urmă, să fie dascălul cu parohul locului su­pus şi plecat şi ascultătorul şi să trăească cu toţi în pace şi în dragoste şi când sar întâmpla vr'o nedreptate, să nu facă das­călul larmă şi vrajbă nici să aibă pizmă întru norod, ci, cu răb­dare toate acestea mai sus zisă fără puţintică (cădere) să le pă-zască şi să le împlinească fieştecare dascăl; a lm intre lea oblin-tindu-să la Direcţia Şcoalelor ca oarelecare dintră dascăli îm­potriva acestora lucruri sau n'au împlinit ceale poruncite, acela nu numai să va pedepsi, dară încă de tot: din slujbă să va lăpă-da jos!".

Pe coperta caetului, delà sfârşit, un alt scris cu litere latine şi ortografie ungurească, lucru care ne face să bănuim că au fost scrise între 1820—36, timp în care mulţi cărturari şi scriitori ro­mâni din Ardeal întrebuinţau acest mod de a scrie, cuprinde câ­teva reflexii, interesante mai mult pentru grafia lor:

„Szupusii szunt datori Monarhului dare, vame, dijme, szluzsbe, osztási, ş. a. Acasztea toate szë entrebuintzeză entru binelea de obşte si foloszul tuturor si mai anumit szpre plata kërmuitorilor si a sztepenitorilor Tzërei, szpre tzinerea osztilor, a zsudekëtorilor, a Ënvëtzetorilor sí a altor ëndreptëri si folo-szaentze de obşte; Prekum omul fërë luminë eni entunearek si kaend szë potigneaste, kade, szë loveaste, asa si tscel neenvëtzat prin entanearekul nestiintzei la tot fealul de reale si nenorocsiri adsundse".

N. Albu

• C Ä R T I •

Charles Morgan: Fântâna, din englezeşte de Dna Laetitia Ghidionescu. cu o prefaţă de Dl Romohis Demetrescu

In traducerea dnei L. Ghidionescu se prezintă publicului românesc cititor unul din cele mai frumoase romane ce au apă­rut în ultimii ani în literatura universală. Tradus până acum în 14 limbi, el a avut în străinătate, mai cu seamă în Statele-Unite, în Franţa şi Germania un succes extraordinar. Autorul lui, Charles Morgan, este considerat astăzi ca unul din marii scriitori ai lumii. Ceeacè constitue adevărata valoare a acestui roman nu stă în anume fapte exterioare ale eroilor săi. In acea­stă privinţă nu au nimic teatral în ei. Evenimentele care se în­tâmplă nu au o semnificaţie exterioară: ele pornesc dintr'o mare bogăţie şi frământare sufletească sub forma unei perfecte concluzii psihologice şi în cele mai multe cazuri nu provoacă decât tot probleme şi conflicte interioare. In acest sens, Charles Morgan ne-a prezentat un roman al unei mari tensiuni inte­rioare, atât prin ceeace personajele simt, filosofează pentru ele înşile cât şi în conflictele sau altfel de raporturi în cari cad unele au altele.

Subiectul romanului este, la drept vorbind, ceva obişnuit, „vechi de când lumea" şi tocmai pentrucă autorul a avut pute­rea şi arta de a-1 prezenta într'o viziune nouă, romanul câştiga în valoare.

Personajele principale sunt trei: Lewis un ofiţer englez pri­zonier în Olanda, Julie soţia unui colonel german, şi acest co­lonel, Narwitz. Apariţia lor în decursul povestirii se face la in­tervale. Mai întâi e vorba de Lewis care împreună cu un grup de camarazi sunt internaţi în fortul olandez delà Wiericker-schaus. Aici viaţa sa se detaşează precis de a celorlalţi, e o viaţă răsfrântă în interior, o necontenită străduinţă spre seni­nătate, spre contemplaţie. El urmăreşte chiar o istorie a con­templaţiei, iar prin contemplaţie înţelege „liniştea sufletului în mijlocul activităţii spiritului şi a corpului, în aşa fel ca ea să fie nemişcată ca axa unei roţi". Viaţa din fort îi spune prea puţin lucru, poate că într'un sens e o salvare pentru dânsul, un mediu prielnic gândurilor şi înclinaţiilor lui spirituale. De aceea nici nu doreşte o evadare şi dacă la un moment dat consimte să par­ticipe la o asemenea încercare e pentru a nu fi în discordanţă cu camarazii, cărora le plăcea să-şi înşele prin planuri de eva­dare dorinţa de libertate.

Un eveniment însă vine să tulbure pentru moment monoto­nia vieţii de acolo, şi acest eveniment e hotărâtor pentru viaţa următoare a lui Lewis: vizita baronului şi baroanei de Enken-daal. Baroana era o veche cunoştinţă a lui Lewis. Fiica ei, ac­tuala doamnă Narwitz, fusese în copilărie eleva lui Lewis. Din această vizită urmează un schimb de scrisori şi o invitaţie la castelul Enkendaal.

Din acest moment, seninătatea, liniştea, viaţa contemplativă a lui Lewis va suferi prima influenţă a unei alte vieţi. Eliberat din fort pe cuvânt de onoare, se stabileşte la Enkendaal îm­preună cu Ballater, prieten veşnic preocupat de probleme agri­cole. Aici întâlneşte cum era natural, pe Julie Narwitz şi trep-tat-treptat contemplaţia sa îşi schimbă sau îşi dublează centrul. Frumuseţea şi distincţia spirituală a acestei femei îi pătrunde poate chiar din primul moment în suflet, se infiltrează în ele; pe deasupra intenţiilor sale trece acum des, delà consideraţii isto­rice la consideraţii asupra femeii şi dragostei. Julie a reînviat în el amintiri, gesturi deabia schiţate altădată dar care acum se împlinesc cum şi ea se împlinise în frumuseţe şi feminitate.

Autorul întrebuinţează multă artă în redarea acestui înce­put de pasiune. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla, Julie schiţează un flirt cu Ballater, faţă de Lewis ia o atitudine pe care acesta nu ştie cum s'o interpreteze. Gândurile lui se împletesc cu viţa dragostei răsărită pentru Julie. Poate e şi o gelozie nemărturi­sită. Toate acestea se răsfrâng sub formă de meditaţii asupra dragostei. E aici un evident conflict interior: cum se va împăca străduinţa lui spre contemplaţie cu pasiunea ce i se naşte în suflet? Două lumi: aceea a gândurilor lui speculative şi „o lume dinafară care bate la poarta meditaţiilor lui". Aceasta e dra­gostea lui pentru Julie, deocamdată ea un izvor subteran care aşteaptă să izbucnească vijelios în soare. El scrie un roman isto­ric dar eroina principală cine poate fi decât Julie?

In sufletul Juliéi e chiar o dramă. Ea e engleză prin naştere şi prin simţire, bărbatul ei e german. Naţiunile lor sunt încleş­tate pe front în ură şi distrugere, şi acest fapt are un ecou în sufletul ei. Veştile par să dea câştig de cauză Germaniei, şi Julie, — în care Anglia îşi trăeşte destinul dramatic în momen­tul nedecis al unei lupte, — aici în Olanda, înconjurată peste tot de indiferenţă uneori de ostilitate şi bănuială, apare ca o insulă izolată.

Dar mai presus de acestea există drama unei căsătorii ce n'a avut la baza ei dragostea. Nu şi-a iubit niciodată bărbatul, l-a acceptat doar. In aceste împrejurări Lewis este pentru ea nu numai fiinţa dragostei ei ci însăşi Anglia pe care o poartă în suflet.

Peste impedimente şi în ciuda lor, iubirea creşte ascunsă şi cu atât mai furtunoasă în momentul izbucnirii. Ezitările inter-

vin dar nu fac decât să-i mărească pasiunea. Despărţirile lor voite le dau mai multă încordare sufletească. E vorba aici mai mult decât de înfrângerea unor convenienţe sociale, a unor obli­gaţii: poate de înfrângerea acelei lucidităţi mintale. Paginile arată o lentă şi continuă invadare a domeniului gândirii de sen­timentul de nestăvilit. Impedimentele ridicate de spiritualitatea lor nu fac decât să-1 întărească. Această tensiune interioară îi face să le fie frică de puterea sentimentului.

Dragostea le invadează însă întreaga viaţă şi-şi. cere împli­nirea căreia nu pot şi nici nu e vre-un rost să-i reziste.

Dacă romanul e într'adevăr extraordinar, acest fapt stă neîndoelnic în arta, cu care autorul a ştiut să conducă această desfăşurare de adâncă şi fină simţire, şi în felul spiritualizat în care a conceput-o. E o dragoste care nu însemnează o slăbiciune a simţirilor, un romantism superficial şi înşelător, ci în toată forţa şi realitatea ei, ea reprezintă dragostea pură, totală, defi­nitivă.

Iată şi al treilea eveniment care deschide drum la noi zbu-ciumări sufleteşti: sosirea bărbatului mutilat din război. E pe moarte. Singura lui legătură cu viaţa este soţia sa Julie pe care o adoră. Julie simte repulsia apropierii sale dar o acceptă cu o resemnare eroică: „Nimic pământesc nu i-a rămas decât ideea lui despre mine. Dac'aş distruge asta, dac'ar afla adevărul, ar înnebuni" (pag, 261). Pasiunea bărbatului pentru ea e imensă. Şi-a pierdut sănătatea, e oribil mutilat, deabia mai licăreşte în el un strop de viaţă care şi el va dispărea în curând; totuşi: „Nimic nu-i pierdut cât timp ea rămâne: tot ce piere renaşte într'însa" (pag. 264). Şi Julie îşi dă bine seama de acest fapt. In ea pare să existe o dublă dragoste, pentru Lewis şi Narwitz, „un om ce-I iubea ca pe un zeu care a creat-o în mintea Iui şi pe care îl crease. Pe celălalt îl iubea cu o duioşie adâncă, întristată şi stearpă, cum iubim pe cei morţi irevocabil" (pag. 269).

Narwitz are la început o încredere oarbă în soţia sa, în această încredere este salvarea sa. Mai apoi vine bănuiala, forţa de a primi adevărul şi de a-i da o înţelegere supremă. Vrea o des­părţire sufletească de dânsa, înainte de a muri. Nu le poartă ură: „Ură şi gelozie şi iubire posesivă, poate toate iubirile pă­mânteşti, aparţin cum ştii, copilăriei sufletului". Şi muribundul le împreună mâinile în chiar momentul sfârşitului său- Lewis şi Julie vor pleca în Anglia,

Aceasta este povestirea, „Fântâna" este un roman al inte­riorului, el se pretează cu greu la o redare sumară. Măreţia lui nu poate fi rezumată în concepte ci prinsă din text. Iată de ce îndemnăm iubitorii de Opere literare superioare să nu scape prilejul de a avea în mână „Fântâna" lui Charles Morgan, în frumoasa traducere a dnei Laetitia Ghidionescu.

D. Isac

Mihai Beniuc : Mediu, Preajmă, Vatră. Principii de psihologie animală. Studiu în onoarea lui J. von

Uexküll la împlinirea a 70 ani din vieaţă. Soc. Română de Cer­cetări Psihologice. 1938.

Acest studiu al cunoscutului publicist cluj an M. Beniuc, a fost scris în anul 1934, cu scopul de a constitui un capitol al vo­lumului omagial oferit renumitului savant biolog J. von Uexküll de colaboratorii şi foştii săi studenţi, printre care se numără şi d. M, Beniuc, Volumul omagial neapărând însă, studiul pre­zent, tradus din limba germană în care a fost conceput, de au­tor, apare acum îmbogăţit cu completările parţiale aduse în in­tervalul de timp delà o scriere a lui până la apariţie.

Studiul dlui M. Beniuc prezintă un punct de vedere nou şi original, în domeniul cercetărilor de psihologie comparată. Au­torul pornind delà postulatele fundamentale ale biologiei lui J. von Uexküll, a reuşit să prelungească şi să prelucreze aceste postulate pur biologice într'o sinteză psihologică nouă, care des­chide perspective nebănuite şi fecunde în psihologia infra-umană.

„Organismul în mediu" este unitatea biologică primară, su­port al tuturor fenomenelor biologice. Această unitate biologică „organism în mediu" se manifestă în lăuntrul următoarelor pla­nuri funcţionale ierarhice: a) Vietate—Mediu, b) Speţă—Preaj­mă, c) Ins—Vatră.

a) Vietate—Mediu. Fiecare organism trăeşte într'un mediu fizic specific (Umgebung). Organismul viu este fiinţa vie, vieta­tea în general. Din punct de vedere biologic însă, „vietatea" sim­ţului comun nu constitue decât o jumătate dintr'un întreg. Cea­laltă jumătate este alcătuită de „mediu". „Deci mediul este to­talitatea acelor condiţii fizice şi organice pe care le putem inven­taria ca formând substratul material indispensabil pentru exis­tenţa unei vietăţi". Pag. 2. Relaţiunile funcţionale susţinute de vietate cu mediul, pe această treaptă inferioară de evoluţie, sunt de natură fizică şi chimică. Prin aceste relaţiuni funcţionale vietatea, se „potriveşte" condiţiunilor mediului printr'un întreg sistem de „încheeturi". „Fenomenele biologice din acest sistem „vietate—mediu" interesează biologia generală iar nu psiholo­gia comparată.

b) Preajmă—Speţă. Pe acest plan al vieţii organice, orga­nismul intră în relaţiune cu mediul ca reprezentant al unei spe­cii, în virtutea cărui fapt, organismul posedă nativ o anumită structură, care variază delà specie la specie, iar în mediul în­conjurător, de astă-dată, se oglindeşte, în fenomenele biologice ale subiectului, în mod „psihoidal". Locul vietăţii îl ia specia iar mediul fizic e transformat, modelat şi structurat, pe anumite di­mensiuni specifice structurii organismelor speciei respective. Ast-

fel mediul (Umgebung) se transformă în „preajmă" (Umwelt), devenind obiect de cercetare al psihologiei comparate.

întrucât „preajma" depinde de specie vom avea atâtea „prejme" câte specii deosebite sunt. Ba, mai mult, chiar fiecare subiect în parte trăeşte într'o preajmă a sa specifică într'un uni­vers propriu, format numai din acei stimulenţi ai lumii exterioare pe care îi „prinde" structura sa specifică, precum şi din răspun­surile date de organism stimulenţilor percepuţi, răspunsuri care modifică aspectul fenomenal al „lumii" sale singulare. Totalita­tea stimulenţilor care afectează organismul constitue „lumea semnelor"; partea de elaborare interioară a răspunsului consti­tue „lumea interioară", iar reacţiunile la lumea exterioară alcă-tuesc „lumea reacţiunilor". înlănţuirea unitară a acestor trei grupe de fenomene biologice constitue un „ciclu funcţional în­chis".

Principalele cicluri funcţionale la animale sunt următoarele: al hranei, al duşmanului (apărare-atac), al partenerului sexual şi al mediului (se iveşte numai când animalul din eroare, pără­seşte mediul său firesc).

Toate ciclurile funcţionale, date unei fiinţe prin structura organică a speciei căreia aparţine, constitue marele ciclu func­ţional „Subiect în preajmă".

In sistemul, speţă—preajmă" preajma este condiţionată existenţial de structura organismului aşa încât dispărând orga­nismul dispare şi „acel balon de săpun care este preajma sa".

Aşa fiind subiectul nu poate „cunoaşte" decât preajma sa proprie şi aceea a speciei, restul realităţii fiind definitiv interzis de neputinţa de a eşi din sine însuşi, din preajma sa. Să ne gân­dim în ce „lumi" total diferite trăesc: cârtiţa galeriilor subtera­ne şi vulturul înălţimilor. Preajma unei fiinţe e inexistentă pen­tru cealaltă şi invers. Din această perspectivă lumea organisme­lor vii se dispersează într'o infinitate de „lumi" specifice, fără posibilitate de comunicare între ele, într'o lume a mona­delor" fără fereştri, care închid în ele drame care se consumă în variate decoruri şi cu o felurită bogăţie de evenimente, după cum numărul „receptorilor şi a efectorilor" e mai mare sau mai mic, după gradul de diferenţiere a sistemului nervos, precum şi după capricioasa intervenţie a factorului hazard.

Preajma deci e impusă unui organism oarecare prin faptul apartenenţei lui la realitatea speciei.

Ins—Vatră. Din „preajma" dată odată cu specia „insul" îşi realizează o preajmă proprie prin desvoltarea şi actualizarea virtualităţilor cuprinse în preajma prototip a speciei. Ca rezul­tat al evoluţiei ontogenetice a individului în preajma speciei apa­re Vatra (Heimat).

Individul în această a treia treaptă a evoluţiunii sale aderă la un anumit loc, pe care îşi va desfăşura durata existenţei sale.

Dacă preajma o moşteneşte insul delà specie, „vatra" treime să şi-o creeze singur. Din lumea bogată a semnelor fiinţa toarnă în tiparele şi formele prejmei acele semne care sunt favorabile menţinerii vieţii sale. Astfel se operează în sânul prejmei o pri­mă separaţie: Vatra (Heimat) şi străinătatea (Fremde).

Animalul se simte bine numai între graniţele fluide ale ve­trei întrucât numai această porţiune de teren o cunoaşte. Com­portarea animalelor „desrădăcinate" faţă de noua situaţie în ca­re sunt puse — şi la care se adaptează treptat — a permis să se desprindă forma caracteristică a vetrei: „legarea de loc". Aşa dar nostalgia locului natal, trăită cu atâta intensitate de omul înstrăinat, îşi are echivalentul precursor în această ataşare or­ganică a animalului la „locul" pe care trăeşte. O a doua caracte­ristică a vetrei este limitarea şi fixarea graniţelor între vatră şi străinătate. t

Graniţele vetrei unui individ oarecare se întind atât cât cer trebuinţele sale şi cât îi permit împrejurările. Labilitatea gra­niţelor vetrei permit deplasarea lor într'o direcţie sau alta. Por­ţiunea de teren îngrădită este de obiceiu „marcată" prin diferite semne distinctive care variază delà animal la animal. Limitarea şi marcarea vetrei sunt indiciile exterioare ale acestuia. Caracte-risticele interioare ale organizării vetrei cosntau în „nota de cu­noscut" şi cea de „proprietate".

Nota de cunoscut reese din siguranţa, cu care animalul reac­ţionează faţă de diferitele aspecte ale vetrei.

Vatra e împânzită, în lung şi lat, de drumurile cunoscute care duc la culcuş, la hrană, la apă şi la ascunzişurile din inte­riorul vetrei. In special culcuşul e unul dintre centrele cele mai importante ale vetrei şi deaceea aproape toate drumurile duc spre el. Pe rând vin apoi celelalte puncte care prezintă importan­tă viaţa pentru animal, — între care domeniul de vânat şi cău­tat hrana, pe care animalul îl apără cu cea mai mare îndârjire faţă de încălcările duşmanului. Tot în legătură cu ciclul func­ţional al hranei se explică şi depozitele în care e ascunsă hrana întrecută. Curăţenia e un alt prilej de îngrijire în legătură cu organizarea interioară a vetrei. Procesul de organizare interioară a vetrei arată o trecere progresivă delà ceva difuz şi haotic la o configuraţiune articulată şi cunoscută.

In procesul de organizare a vetrei „prima experienţă" are un rol capital. Dacă ea a dus la scop va fi menţinută şi va deve­ni pentru animal un drum cunoscut. Vatra astfel organizată este „proprietatea" inalienabilă a animalului. întrucât orizontul spa­tio-temporal al animalului se reduce la partea perceptivă aproape la un cerc relativ restrâns, animalul se simte cu atât mai mult legat de vatra sa. In legătură cu vatra se mai pot pune unele probleme care sunt determinate mai mult de condiţiunile exte-

rioare ale mediului: Vatra dublă, părăsirea vetrei (emigrarea) vatra colectivă şi altele.

Studiul organizării vetrei prezintă mare importanţă pentru psihologia comparată, căci la procesul acesta participă cele mai importante funcţiuni psihice ale animalului ca: percepţia, învă­ţarea, inteligenţa şi afectivitatea. Studiind deci procesul de for­mare a vetrei, în care insul e modelatorul propriei sale lumi, uti­lizând elementele prezentate din preajma sa precum şi forţele sale autonome, studiem însăşi vieaţa psihică a animalului respec­tiv, în toată complexitatea ei.

Se cuvinei să amintim aci că nu orice animal ajunge să-şi construiască o vatră proprie. Dar pentru construirea unei vetre e nevoe ca animalul să fi trecut prin primele două niveluri de evoluţie amintite.

„înţelegerea" vieţii psihice a unui animal, după teoria ex­pusă, constă în refacerea lumii specifice a animalului, prin echi­valentele limbajului nostru ştiinţific.

Aci se întrevede marea importanţă a aportului personal al dlui M. Beniuc, prin sugestiva dsale teorie asupra vetrei. Căci dacă J. von Uexküll a elaborat prima dată teoria sa asupra „prejmei" (Umwelt) din punct de vedere biologic, d. Beniuc, a arătat importanţa prejmei pentru psihologia infra-umană şi a desvoltat din ea, teoria originală asupra vetrei, care explică în modul cel mai convenabil comportamentul psihic al animalului. In studiul dlui Beniuc se găseşte şi o justificare teoretică a psi­hologiei animale şi o expunere metodologică, cu atât mai impor­tante, cu cât, la noi, consideraţiunile acestea sunt complet nouă. Căci într adevăr în acest domeniu în afară de scrierea mai ve­che a dlui M, Beniuc Inteligenţa şi învăţarea (la animale) cu greu s'ar mai găsi vre-un studiu, cât de neînsemnat, de speciali­tate.

Studiul acesta, mic dar comprehensiv, este plin de dovezi experimentale, aduse în sprijinul enunţărilor teoretice, dintre care cele mai multe luate din propriile dsale experienţe.

Varietatea materialului documentar împrumută întregului studiu, un pronunţat caracter pitoresc, care face lectura antre­nantă — şi uşoară, cu toată seriozitatea ştiinţifică a problema­ticei cărţii.

Teoria dlui M. Beniuc asupra Vetrei constitue o perspectivă de ansamblu din care se luminează multe aspecte, adâncite în umbră până acum, ale vieţii psihice animale. Deci un foarte va­loros aport personal la deslegarea problemelor de psihologie animală. In studiul Mediu, Preajmă, Vatră vor găsi lucruri de valoare şi interesante nu numai psihologii, ci curiozitatea, ori­cărui intelectual va găsi în el, motive suficiente de satisfacţie intelectuală.

Aron Coste.

• T E A T R U .

D'Annunzío : Făclia sub obroc

Programarea lui D'Annunzio la Teatrul Naţional, cu toată vechimea tragediei „Făclia sub obroc", a avut o serie de avanta-gii. întâi o primenire a repertoriului, ataşat în ultimile stagiuni prea mult producţiilor dramatice sezoniere şi în al doilea rând promovarea pe scena cluj ană a unui autor italian, întâmplător cel mai de seamă delà 1870 până astăzi, socotind balanţa de aprecieri care înclină încă nedefinită în faţa fenomenului Piran­dello. La aceste două avantagii se mai adaugă un al treilea mai de seamă decât primele, pentru contactul în care punea, pentru întâia dată, publicul cluj an cu teatrul atât de original, atât de curios al lui D'Annunzio.

O viaţă şi un scris plin de paradoxe definesc pe D'Annunzio. Intrat în literatura italiană sub egida unui formidabil scandal, din pricina versurilor sale de o nemaipomenită îndrăzneală, D'Annunzio a sfârşit prin a renunţa la violenţele de limbaj şi mai ales de atitudine. La început înregimentat între epicurienii cari sfidau morala şi buna cuviinţă, D'Annunzio, după epuiza­rea atributelor de sexual, femenin, pasionat, melancolic, desamă-git, a sfârşit prin a deveni chiar şi pesimist. Temperament ne­astâmpărat D'Annunzio s'a războit cu toate curentele literare, cu toate filiaţiunile acestor curente, dar mai ales cu clasicismul de care a reuşit să desprindă literatura italiană îndrumând-o spre modernism. Pe deasupra tuturor frământărilor sale, pe deasupra tuturor oscilaţiilor sale D'Annunzio a rămas un mare impresionist şi un hotărât anticlasic.

In teatru D'Annunzio şi-a transportat toate imprimatele temperamentului său impulsiv. A creat un teatru mai mult de atitudine, decât de concepţie, un teatru — dacă se poate spune astfel — mai mult de aspect, în care eroii apar desigur cu toate pasiunile şi cu toate scăderile, cu toate marile lor dureri şi su­ferinţe, cari le frământă sufletul şi le agită creerii, dar toate acestea nu servesc lui D'Annunzio decât pentru ceeace un ca­marad de cronică dramatică a numit: o demonstraţie teatrală. D'Annunzio, anticlasic până în măduva scrisului său, substitue pe rând trăiri, cuvântul şi cuvântului, gestul, atitudinea. Prin toate acestea teatrul său devine patetic, rezonant dar rămâne un simplu pretext pentru teatru în accepţia lui curentă. Acţiunea

nu va purta semnificaţii şi personagiile nu vor fi caractere. Totul va rămânea un simplu tablou cu succesiuni de scene, unele ex­trem de puternice, pline de dramatism chiar, dar lipsite de pro­funzime şi de substrat.

„Făclia sub obroc" — La fiaccola sotto il maggio, cum îi spune D'Annunzio . . . aduce în scenă sinistrul peisaj al ruinei unei familii. Pricinile ruinei le găseşti oriunde le cauţi: în păca­tul lui Tibaldo de Sangro, complicele servitoarei Angizia Fura, femeia din Luca, la asasinarea propriei sale soţii, mama copiilor Gigliola şi Simonette; în căsătoria ulterioară a lui Tibaldo cu această servitoare; în venalitatea lui Tibaldo, care-şi ruinează fratele vitreg, pe Bertrando, prin camere necinstite; în obsesia Gigliolei, chemată să răzbune năpraznica moarte a mamei sale; în boala care mistue trupul plăpândului Simonette, fratele Gi­gliolei; în nebunia mătuşei Gioranna, închisă între patru pereţi, cu vedetele şi sfâşietoare şi ţipetele şi îngrozitoare; în amintirea tatălui lui Tibaldo, a cărui epitropie pe averea lui Bertrando a fost „o tâlhărie pe faţă"; în toată atmosfera de insanitate mo­rală, de decădere şi de putregai social a vieţii familiare; chiar şi în clădirea ruinată a castelului ce stă să se prăbuşească.

Evident până Ia sfârşit totul se va prăbuşi. Se va prăbuşi atunci când Gigliola, această fată care de un an întreg veghiază, care nu mai are gene, nu mai are pleoape, ai cărei ochi nu mai clipesc, nu mai se strâng, această fată care veghiază groaznic, îşi va fi îndeplinit făgăduiala: să răzbune moartea mamei sale. Dar adevărul e bine ascuns, făclia e ţinută sub obroc. Abia dacă bănueşte pe vinovaţi şi se îngrozeşte să-1 ştie pe propriul ei tată asasin.

Suntem în preseara de Rusalii. Se împlineşte exact anul delà îngrozitoarea crimă. Gigliola, care a tăcut un întreg an în umbra mormântului mamei sale, trebue să vorbească: a făgăduit. Şi va vorbi, va conjura pe tatăl ei să-i confirme bănuiala sau să-i spună adevărul. Nu va afla însă decât un tată nesigur în replici, îngrozit de evocarea detaliilor crimei. Gigliola îşi va mări bănuiala, pentrucă apoi, când îşi aruncă întreg dispreţul în faţa Angiziei „sluga" devenită soţia tatălui ei, să afle totul, va afla că au fost doi cari au asasinat-o pe mama ei: ea Angizia, sluga şi el Tibaldo, soţul celei ucise. Momentul este groznic, co­pleşitor. Groaznică va fi şi răzbunarea Gigliolei. Angizia va trebui să moară de mâna ei. Şi va muri în aceiaş noapte. Dar nu de mâna Gigliolei. O va ucide Tibaldo soţul ei şi părtaşul ei la crimă. O va ucide pentru a-şi salva copila care nu trebue întinată, care trebue salvată. E însă prea târziu. Gigliola va muri şi ea. Va muri otrăvită de viperele şerparului din Luca, tatăl Angiziei, alungat cu pietre de propria-i fată. Va muri pen­trucă sacrificiul nu se poate plăti decât cu propria viaţă. Va muri desamăgită de a nu-şi fi împlinit făgăduiala. Nu, tatăl ei

nu trebuia să o ucidă pe Angizia, Pentru sacrificiu se cere cu­răţenie, ori nu tatăl ei, pătat de crimă, avea dreptul acestui sacrificiu.

Se va prăpădi şi Sîmonette ros de cumplita-i boală. Va dis­părea şi Donna Aldegrina, bătrâna mamă a celor doi fraţi vi­tregi Tibaldo şi Bertrando. Se va dărâma şi casa pentru a îm­plini cumplitul destin al familiei Langro.

Iată întreg tabloul lui DAnnunzio, Făclia va fi scoasă de sub obroc pentru a arăta oamenilor adevărul, groaznic, aşa cum e în această piesă.

Fără îndoială piesa uzează de mult teatralism. înainte de a face apel la sufletul spectatorului, ea se adresează văzului prin succesiunea de tablouri scenice unul mai impresionant ca celălalt. Ea se va adresa desigur şi auzului prin replica întotdea­una ţinută la înălţimea unui viguros dramatism.

Toate aceste detalii se explică prin factura spirituală a lui DAnnunzio, acest mare sedus de impresie, de culoare, de aspect. Ceeace rămâne însă ca o curiozitate a tragediei, de care vorbim, este păstrarea nealterată a celor trei unităţi clasice de timp, de loc şi de acţiune. Pentru un anticlasic, gen D Annunzio, prezenţa preceptelor clasice în factura dramei rămâne cu ade­vărat inexplicabilă.

Interpretarea dirijată cu promptitudinea de om priceput a dlui Emil Bobescu a relevat, dintr'un ansamblu corect, pe dna Lili Bulandra, care a susţinut cu mult şi necesar pathos rolul extrem de dificil al Gigliolei, femeia mistuită de gândul răzbu­nării şi încălzită de misiunea sacrificiului. Dna Bulandra a rea­lizat scene cari au cutremurat sala. Să dăm pildă numai scena în care invocă ajutorul mamei moarte, pentru a suporta cu tărie colţii viperelor şi uciderea celei vinovate. O minunată interpre­tare a realizat dna Virginia Cromwald în rolul nu mai puţin dificil al Angiziei Fura, femeia din Luco. Căci nu e uşor să realizezi o fiinţă atât de cinică, atât de meschină ca această servitoare Angizia, care-şi insultă tatăl, pentru a-1 alunga apoi cu pietre; care se mărită cu stăpânul ei baronul Tibaldo după ce îi ucide soţie; care trăeşte pe după uşi cu Bertrando, fratele vitreg ale acestuia şi care dispreţueşte cu atâta ură pe mama şi pe copiii soţului ei. Admirabilă a fost dna Nunuţa Hodoş în rolul micului Simonetto, frământat de boală, chinuit de moarte.

Sclipiri reuşite a avut d. N. Bulandra în rolul lui Tibaldo de Sangro. Prea inegal însă. Acolo unde îl sfâşie remuşcările pentru fapta-i murdară, trebuia să fie cel puţin tot atât de pu­ternic şi de convingător ca în sângerosul conflict cu fratele său vitreg. Bertrando, dacă n'a avut în d, Aurelian o creaţie egală cu cele din piesele cunoscute, este pentruca nici rolul şi nici ma­niera nu i-a convenit. A probat totuş înţelegerea din care s'ar putea inspira actori noştri obişnuiţi să-şi justifice orice insucces

scenic cu deplasarea din linia temperamentului lor. Excepţio­nală a fost interpretarea dlui C. Russey, care a venit în scenă cu toată amărăciunea unui sărman şerpar blând, mustrător şi apoi înspăimântător în blestemele pe cari le aruncă asupra fetei sale.

In roluri mărunte şi-au dat o merituoasă contribuţie dnele Mateescu, Marcella Borza şi Adelina Vulcu.

Pierre Louis şi Pierre Frondaire : Femeia şi Paiaţa

Mărturisim: n'am citit nici rcmanul lui Pierre Lcuis „La femme et le pantin" şi nici adaptarea scenică a lui Pierre Frondare. Expe­rienţa altor cazuri ne-a dus însă la certitudinea falimentului ro­manelor devenite piese, Concluzia aceasta extrasă în atâtea alte cazuri cu altă garanţie de dublu autorat, nu era să fie răstur­nată de „Femeia şi Paiaţa" celor doi Pierre, Louis şi Frondaire. Dimpotrivă. Avea să-şi adauge plusul care mai trebuia pentruca certitudinea să fie complectă.

Concepută ca roman, acţiunea — oricare ar fi ea — ca­pătă imprimate proprii, cari, pe lângă aşezarea ei în alte pla­nuri estetice, pe lângă o altă extensiune, altă valorificare a de­taliului, altă culoare, alt ritm, alt gen, are şi cu totul alte ori­zonturi şi alte posibilităţi de realizare. Luată din făgaşul ei nor­mal şi transplantată în alt cadru, acţiunea îşi pierde toate im­primatele cu cari o înzestrase la origină autorul ei. Şansele per­fectei sale adaptabilităţi la noul cadru vor fi aproximative. Adăugând aci faptul că anumite acţiuni se comportă la anumite genuri şi că niciodată aceiaşi acţiune nu va fi egal favorizată de diferite genuri, transpunerea unui roman în teatru şi diviza­rea lui în scene va fi din capul locului condamnată. Condamnată va fi transpunerea unei poezii satirice într'o epigramă; condam­nată va fi transpunerea unei drame într'o nuvelă şi tot atât con­damnată va fi adaptarea unui roman într'o piesă. N'am văzut niciodată în „Cadavrul viu" altceva decât o piesă şi în „Ana Karenina" altceva decât un roman. Nu ne putem imagina „Pă­durea Spânzuraţilor" decât roman oricât se strădueşte — chel­tuială zadarnică, demnă de o mai bună întrebuinţare . . . d. Livîu Rebreanu însuş să o transpună în scenă. Dacă nu vedem cum şi-ar putea însuş autorul adapta la un alt gen o acţiune dată, cu atât mai mult nu vedem fericită intervenţia unui străin, oricât ar fi de talentat, de dornic şi de priceput, în această operaţie literară.

Fără să fi citit romanul lui Pierre Louis l-am dedus din piesa lui Frondaire. La fiecare pas piesa lui Frondaire ne-a vor­bit de romanul lui Louis.

Din suprapunerea scenelor, din apariţia şi dispariţia nejus-

tificată a unei serii de personagii, din prezenţa inutilă a altora în acţiune, din insuficienţa prezentare a personagiilor centrale, din atitudinile inexplicabile (rămase eexplicate!) ale acestor per­sonagii, din lipsa de contact între diferitele scene, din epizoa-dele fără legătură cu acţiunea, însfârşit din întreg angrenajul piesei, ansamblu, culoare, atmosferă, din toate am dedus roma­nul lui Pierre Louis. Şi printr'o reconstituire a acestui roman din insuficienţele piesei i-au oferit credit anticipat, „Femeia şi Paiaţa" rămâne sută la sută roman şi numai astfel va putea fi acceptat.

In fond „Femeia şi Paiaţa" nu este altceva decât un capri­ciu; nu capriciu de gitană care răpind prin frumuseţea ei inima amorezului baron, tânăr, elegant şi frumos, vrea să ne convingă cum dragostea e capabilă să transforme pe om în paiaţă. Un şir de scene vor veni să ni-1 arate pe acest tânăr cum ştie să joace pe sforile de marionetă trase de capriciul gitanei. II vom vedea redus până la simpla epavă umană, care se prăbuşeşte chinuit de dragoste şi de ingratitudinea femeii, pentruca să-şi scrie apoi ca să ne poată oferi normalul happy-end cu îmbrăţişări, cu săruturi şi — ca să nu uităm că suntem în Spania unde sângele fierbe — cu câteva sănătoase. . . palmi. Evident vom avea scene cu tot decorul spaniol corespondent, vom avea lampioane, gălă­gie, costume, muzică, dans, bătăi, certuri, etc. Toate acestea la un loc ne-au servit un spectacol, rămas într'adevăr numai „spec­tacol".

Să recunoaştem că în piese de calibrul acesteia „Femeia şi Paiaţa" succesul se poate sconta numai dintr'o regie excepţio­nală şi dintr'un joc strălucit al actorilor. N'am avut nici una nici alta. Toate străduinţele dlui Tâlvan, directorul de scenă de a creia atmosferă, ansamblu şi ritm au fost zadarnice. Şi aceasta pentru faptul elementar că — am spus-o mereu — regizorul unui spectacol nu trebue să-i fie şi interpretul principal. Lipsa de control a ansamblurilor a ratat scene cari puteau impresiona.

In detrimentul regiei s'a ridicat d. Tâlvan, actorul, inter­pretând pe Mateo Diaz, donjuan, superficial, la început, fră­mântat, chinuit, distrus pe urmă. 0 gradaţie frumoasă a rolului i-a dat dlui Tâlvan prilejul să se afirme cu toate calităţile unui bun actor.

Ştiind că se expune comparaţiei cu Marioara Zimniceanu, care a realizat într'un turneu maximum pentru acest rol, dna Jeanna Popovici-Voina trebuia să refuze rolul Conciei Perez. Pentru admirabilul ei prestigiu artistic, care odinioară o făcuse răsfăţata Clujului, dna Voina nu trebuia să se angajeze într'un rol care nu-i corespundea ca temperament. Ingenuă din cap până'n picioare dna Voina risca să rateze pe femeia fatală din Concia Perez, cum s'a şi întâmplat. A acceptat totuş. Şi a jucat. A jucat deslânat, fără accent, fără linie; a dansat prost şi a

cântat sub orice critică. N'a fost Concia Perez, cum n'a fost nici capricioasă, nici fatală şi mai puţin spaniolă. Ne-a dovedit doar că nu e suficient să fi artistă ca să joci orice rol şi că pentru o integrare în ansamblu nu trebue să stai la Bucureşti când eşti angajată la Cluj (mai ales!).

Mult mai spaniolă a fost Silii Munteanu, care a jucat inte­ligent şi a dansat frumos. Mai bine a fost dna Daia Nicoară care a vorbit clar şi cu nerv. Bine a fost şi dna Florica Ciura pentru cele câteva replici avute. Am rămas surprinşi pentru dşoara Tanţa Brătaşanu care n'a corespuns nici chiar în scenele emo­ţionante unde i-a lipsit cu desăvârşire nervul şi unde plânsul i-a fost deadreptul fals. Dna Puica Perieţeanu în mama Conciei Perez a fost la locul dsale replicând prompt corect şi cu spirit.

D. Bulandra cald şi convingător. Sprinten şi tânăr d. Croi-toru în Morsuito. Restul, mai ales figuraţia şi decorurile . . . să nu mai vorbim de ele. încă un cuvânt pentru d. Tâlvan care ştie că dacă poţi avea în aceiaş piesă două roluri egale, trebue cu atât mai mult să ştie că nu poţi avea niciodată două roluri cari se suprapun.

O piesă gen american „Clubul Gangsterilor" a încercat să ne convingă cât de sterile pot fi uneori străduinţele unui autor. Şi a izbutit. Ii mulţumim.

Horia Stanca

P. S. O deplasare în provincie ne-a lipsit de spectacolul lui Bernard Shaw „Cezar şi Cleopatra". Am aşteptat zadarnic să-1 regăsim pe afiş, astfel că promisiunea din numărul nostru trecut rămâne fără obiect.

Î N S E M N Ă R I

Ceva despre scriitori

Ne găsim la începutul unui nou an literar. Noi iluzii şi vise, care caută o hârtie albă, un condeiu credincios. Noi gânduri de incursiune în abstract. Mulţimea a avut totdeauna ideie greşită despre scriitori.

Cei mai mulţi i-au considerat şi îi consideră şi azi, o specie de oameni cu o doză mare de naivitate, ca să nu spunem chiar nebuni.

Unii i-au ţinut şi-i ţin încă — drept meseriaşi ca ori cari alţii. In fine alţii — foarte puţini la număr — îi văd ca pe o clasă de elită,

cu o cultură aleasă.

Cât de departe e o părere de ceialaltă, tot atât de departe sunt toate de adevăr. Şi dece oare greşaîa aceasta, sau mai bine zis cunoştinţa aceasta falsă? Pentru că mulţimea nu a căutat nici odată să se apropie sincer de un scriitor — chiar şi atunci când s'a împărtăşit din opera sa. L-a căutat todeauna aiurea. începând delà fetiţele de liceu care ipun prima dată mâna pe un roman, carte de nuvele, sau poezii, şi până la pletele albe, dacă a-i putea face o anchetă cu câteva întrebări: despre cum îl vede cititorul pe autorul bucăţii sau a cărţii ce i-a plăcut, a-i rămâne adânc surprins. Nici doi la sută nu şi-ar ghici scriitorul apreciat — afară de cazul când îl cu­noaşte personal. Dar bine, ce are a face o carte bună, cu autorul ei? O carte trebuie gustată fără a te întreba dacă autorul ei e: mic, înalt, blond, brunet, urât, frumos, sărac ori bogat, vor spune cititorii acestor rânduri. De comun acord. Insă pentru că a venit vorba de scriitori am atins şi acest, se pare neimportant fapt, care îşi are totuşi partea lui de explicaţii în aceste rânduri. Căci vă întreb: Câţi dintre cititori opriţi pe marginea unui roman bun, a unei poezii — fie ea chear de dragoste — şi întrebaţi de autoare n'ar confunda-o cu o Veronica Miclea din fotografie sau mai ştiu eu cu ce stea de cinema? Dar mai cu seamă câte dintre cititoare surprinse pe marginea unei bucurii împărtăşită de o proaspătă lectură, nu ţi-ar răspunde la întrebare, vorbindu-ţi despre un Eminescu cu părul în dezor­dine poetică, cu ochi furaţi dintr'o holdă de mure, sau dintr'un colţ de cer albastru.

Iată dece întoarcerea la realitate aduce cu sine şi opiniile mulţimiei atât de aspre. Iată de unde şi nevoia pseodonimelor, în afară de cazul când aceasta e în funcţie de rezervă ori frică. Nu mai vorbim de excrocii care îşi ascund numele gahţian din plăcerea diabolică de a scuipa pe alta­rele neamurilor, de a-şi bate joc de dorul de cultură a unui popor.

Dar nu e mai puţin adevărat că după lector, o vină destul de mare care contribue, la această neînţelegere o poartă însuşi scriitorul.

Cerceta-ţi literatura ca şi viaţa şi veţi întâlni scriitorul în diferite posturi, care până în ultimă analiză a lectorului devin caraghioslâcuri. Citiţi mai cu seamă poezia din ultimul timp şi veţi întâlni poetul tot în a doua bu;ată: prinţ plecat spre legendă, păcurar ce-şi paşte oile de lu­mină, făurar de slove, vânzător de stele, plugar de lege nouă, vrăjitor, taur, şarpe, porumbel, cerşetor, câine, etc. . . .

Lectorul care din diverse motive n'a putut să ţină contact cu litera­tura şi mai cu seamă cu poezia până în ultimul timp, fără a-şi mai lua oboseala să deslege probleme şi enigme, reuşeşte până la urmă să-1 facâ pe poet nebun şi cu asta s a achitat. Dar de unde şi până unde e vinovat scriitorul?

Ce este un scriitor? Este un răspuns atât de simplu şi te miră faptul că aproape toţi câţi caută să dea o definiţie fac apel la nu ştiu ce limbă şi opere străine. Interesantă logică. Ca şi cum o definiţie e mai puţin proastă când o dă un cap sec francez decât atunci când o dă un cap sec român.

Ori poate e cineva gata să mă înfrunte cu teoria culturii? Am întâl­nit ţărani din ţinutul grăniceresc al Năsăudului care îmi rezolvau probleme — ecuaţii de gradul II pe care eu cu toată şcoala secundară şi cu toată algebra tocmai bine le încurcam.

Dar până când boala aceasta de a refuza tot ce ai bun şi de-a fi gata oricând pentru a intra în aventură străină? Deaici poate şi literatura noastră din ultimul timp, care cu mici excepţii n'a fost altceva decât o farsă de prost gust.

Să revenim. Scriitorii sunt oameni ca ori care alţii, înzestraţi cu o aptitudine specială — zisă talent — de a percepe unele lucruri şi fapte faţă de care restul semenilor trec nepăsători, de a le culege din zilnic şi de-a le reda apoi prin scris într'o formă plăcută.

Da, da, viaţa cu durerile şi bucuriile ei traduse pe hârtie, în vers sau proză, iată ce-ţi cere arta scrisului. Nu trebue să înghiţi nici ouă de struţ, nici să scoţi panglice pe nas ca să fii scriitor. Nu i se cere unui scriitor nici măcar să facă pe nebunul, încercând a-şi reconstitui viaţa nu ştiu cărui artist ori geniu.

Scriitorul este un om ca ori care alţii, recrutat indiferent din care clasă socială. Cu defectele şi calităţile pe care poate să le aibă un om. Pervers câte odată. Greu adaptabil la mediu de multe ori. De o gingăşie aproape femenină, chiar şi atunci când nu se manifestă la exterior.

Dece? Pentru că trăeşte o viaţă interioară intensă. Aceasta să dea oare dreptul societăţii până la exploatarea acestor

copii ai artei şi ai suferinţei? Am cunoscut şi cunosc scriitori tineri şi bătrâni care de cele mai

multe ori mănâncă odată pe zi. Ei şi? Am cunoscut scriitori cari după ce

şi-au scos volumul i-a fost sechestrat salarul mic ce-1 lua delà o ingrată slujbă — ultima bucăţică de pâine, ultimul drept la viată.

Iată de unde nevoia de a ne cunoaşte scriitorii. Adevăraţii scriitori — tălmacii sinceri ai gliei, profeţii vremii ce va să vină.

Precizez. Nu de milă are nevoie scriitorul român, ci de cunoştinţă, de înţelegere.

Veni-va timpul când cu lacrima ţării, cu lacrima scriitorului se va scrie cartea acestui popor de mândri păcurari.

George Todoran.

S'A PRIMIT LA REDACŢIE: C Ă R Ţ I

IULIU MOISIL: Pedagogul Vasile Petri. „ „ : Un binefăcător al ţărănimii: Dumitru Brezulescu. „ „ : Viaţa studenţilor români din Viena. „ „ : Amintiri şi date din trecutul gimnaziului-liceu „Tudor Vla-

dimirescu" din Târgu-Jiului. Dr, AUGUSTIN TÄTARU: rnnPe™V" fi al^jnaj^g_jodal-economtce. ,, ~ ~T, : Cehoslovacia în bazinul dunărean.

RENÉ HUBERT: Credinţa morală şi Norma Juridică, tradus de Const. Neicu-Calatescu.

R E V I S T E

GÂNDIREA, An. XVI, Nr. 9, Noembrie, Nr. 10, Decembrie 1937 şi An. XVII, Nr. 1, Ianuarie, Nr. 2, Februarie 1938, Bucureşti,

GÂND ROMANESC, Anul V, Nr. 8, Nr. 9, Nr. 10 şi Nr. 11—12, 1937, Cluj. PAGINI LITERARE, Anul IV, Nr. 10, 11, 12, 1937, Turda. VATRA, Anul III, Nr. 8, Octombrie şi Nr. 9—10, Decembrie, 1937, Năsăud. OGORUL ŞCOALEI, Anul IV, Nr. 3, Noembrie şi Nr. 4, Decembrie, 1937,

Turda. FAMILIA, Seria III. Anul IV, Nr. 9, Octombrie—Noembrie şi Nr. 10, De­

cembrie, 1937, Oradea. SCÂNTEIA, An. IX, Nr. î—2, Ianuarie—Februarie, 1938, Gherla.

Revista „FREAMĂTUL ŞCOALEI" prin gruparea ei a cer­cetat lucrările prezentate pentru concursul anunţat în Nr. 3 din Martie 1937.

Pentru folklór a fost premiat Dl Ion Crişan înv. Aghireş cu premiul 1500 lei. Lucrarea Dsale este „Schiţă folklorică a comu­nei mele"; urmează să se publice în numerile viitoare ale revistei.

Pentru literatură a fost premiat Dl Alexandru Popescu înv. Bonţida-Cluj cu premiul 500 lei. Lucrarea Dsale este o nuvelă întitulată „Sub călcâiul Teuton", care s'a publicat în cuprinsul acestui număr.

F R E A M Ă T U L Ş C O A L E I Revistă de Cultură Generală a î n v ă ţ ă t o r i l o r din judeţul Cluj

COMITETUL FONDATOR :

Dordai Augustin, Chintoanu Vasile, Popescu Damian, Găgescu Nicolae Moldovan Vasile, Călugăru Vasile, Tăuţan Dumitru, Racoţi Gheorghe Mihoc Eronim, Marin £>. Nicolae, Balarda Nicolae, Pop Simion, Oros-foian Silviu, Ciociu Pavel, Onişor Gheorghe, Vasu Dumitru, Trifu Va­

sile, Matei Simion, Mureşan loan, Mitrea Aurel, Pleşa Gheorghe, şi Dăneţ loan

Administrator : Damian Popescu

Corespondenţa pt. redacţie : Şcoala primară Nr. 78 stt. Vânătorilor Telefon: 1613.

Corespondenţa pt. administraţie: D. Popescu Strada Amurg Nr. 17.

Revista apare la 1 ale fiecărei luni •

Abonamentul 120 lei anual. Pentru autorităţi şi comitetele şcolare 150 lei anual

• Oricine primeşte un număr, dacă nu-1 înapoiază în timp de 10 zile,

se consideră abonat •

Primim schimb de reviste şi cărţi pentru recenzii »

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază «

Rugăm colaboratorii revistei noastre să trimeată manuscrisele între 1—15 ale fiecărei luni Ia Redacţia : „Freamătul Şcoalei", Şcoala primară de Stat No.

18, Str. Vânătorilor Cluj.

şi-au scos volumul i-a fost sechestrat salarul mic ce-1 lua delà o ingrată slujbă — ultima bucăţică de pâine, ultimul drept la viată.

Iată de unde nevoia de a ne cunoaşte scriitorii. Adevăraţii scriitori — tălmacii sinceri ai gliei, profeţii vremii ce va să vină.

Precizez. Nu de milă are nevoie scriitorul român, ci de cunoştinţă, de înţelegere.

Veni-va timpul când cu lacrima ţării, cu lacrima scriitorului se va scrie cartea acestui popor de mândri păcurari.

George Tódoron.

S'A PRIMIT LA REDACŢIE: C Ă R Ţ I

IULIU MOISIL: Pedagogul Vasile Petri. „ „ : Un binefăcător at ţărănimii: Dumitru Brezulescu. „ „ : Viaţa' studenţilor romani din Viena. „ „ ! Amintiri şi date din trecutul gimnaziutui-liceu „Tudor Via-

dimirescu" din Târgu-Jiului. Dr. AUGUSTIN TÄTARU: Cooperaţia şi alte curente social-economice. „ ,, „ : Cehoslovacia în bazinul dunărean.

RENÉ HUBERT: Credinţa morală şi Norma Juridică, tradus de Const. Neicu- Calatescu.

R E V I S T E

GÂNDIREA, An. XVI, Nr. 9, Noembrie, Nr. 10, Decembrie 1937 şi An. XVII, Nr. 1, Ianuarie, Nr. 2, Februarie 1938, Bucureşti.

GÂND ROMÂNESC, Anul V, Nr. 8, Nr. 9, Nr. 10 şi Nr. 11—12, 1937, Cluj. PAGINI LITERARE, Anul IV, Nr. 10, 11, 12, 1937, Turda. VATRA, Anul III, Nr. 8, Octombrie şi Nr. 9—10, Decembrie, 1937, Năsăud. OGORUL ŞCOALEI, Anul IV, Nr. 3, Noembrie şi Nr. 4, Decembrie, 1937,

Turda. FAMILIA, Seria III. Anul IV, Nr. 9, Octombrie—Noembrie şi Nr. 10, De­

cembrie, 1937, Oradea. SCÂNTEIA, An. IX, Nr. 1—2, Ianuarie—Februarie, 1938, Gherla.

Revista „FREAMĂTUL ŞCOALEI" prin gruparea ei a cer­cetat lucrările prezentate pentru concursul anunţat în Nr. 3 din Martie 1937.

Pentru folklór a fost premiat Dl Ion Crişan înv. Aghireş cu premiul 1500 lei. Lucrarea Dsale este „Schiţă folklorică a comu­nei mele"; urmează să se publice în numerile viitoare ale revistei.

Pentru literatură a fost premiat Dl Alexandru Popescu înv. Bonţida-Cluj cu premiul 500 lei. Lucrarea Dsale este o nuvelă întitulată „Sub călcâiul Teuton", care s'a publicat în cuprinsul acestui număr.

Loteria norocului! A început

Planul acestei loterii oferă

J79.742 câştiguri Lei 412 milioane

Fiţi prevăzători! Intraţi la•-Colectară D~voastră şi cumpărau lozurile 2

în valoare de peste

TRAGEREA CLASEI

LA

15 Martie 1938

L O T E R I A D E S T A T

HERCULES Către

Doamnele şi Domnii

Comandanţi Străieri !

AVIZ IMPORTANT! Toate articolele pentru străjeriţe şi străjeri : 1. Uniforme complete . . delà 354 lei în sus 2. Piese: berete albe . . delà 39 „ „ „

cravată I calitate . . 28 „ inel pentru cravată 5 „ centură veritabilă . . 55 „ ciorapi . . . . delà 29 „ cămăşi . . . . „ 85 „ în sus pantalonfsau fustă „ 95 „ „ „

F A N I O A N E , I N S I G N E L E N E C E S A R E Deasemenea : tunică, pantalon sau fustă şi tot felul de piese străjer eşti p t . comandanţi : pro­curaţi numai delà

( f l a v e l e M a g ú i n H E R C U L E S C I U | , C A L E A . R E G E L E F E R D I N A N D N o . 9

Comenzile colective cu rabat special.