1

Cuprins

Când naufragiezi pe o undă creatoare, Adelina Niculescu... ............................ 3

Sufletul cărţii vorbeşte, Ştefania Manta ............................................................. 4

Tumultul efemer al filelor, drum spre inconştient, Silvia Stanciu .................... 6

Biblioteca, palatul cărţilor, iubirea sufletului meu, Ştefania Burtescu ............ 8

Amintiri din viitor… cale a nevăzutului, Silvia Stanciu .................................... 9

Amintirile unei copilării de vis, Antoniu Vasile ............................................... 10

Când m-am născut, Adelina Niculescu............................................................. 12

Chip iubit, suflet de înger, Adelina Niculescu ................................................ 155

Copilăria, adăpostul suprem al poveştilor scrise cu gândul, Ştefania Manta 16

Cu uşa inimii încuiată..., Adelina Niculescu .................................................... 18

Esenţe de trăiri în timp, Silvia Stanciu ............................................................. 19

Surâsul bunicii, Antoniu Vasile ........................................................................ 20

Ioana, o prietenă de încredere, Ana Maria Iosif .............................................. 21

Dragă jurnalule, Silvia Stanciu ........................................................................ 22

Marea din suflet, Iulia Radu ............................................................................. 23

Noaptea de vis din visul meu..., Adelina Niculescu .......................................... 24

Nu te voi mai visa!, Adelina Niculescu ............................................................. 25

Pulbere de stele, Ana - Ştefania Burtescu ........................................................ 26

Parfumul efemer al mării, Luiza Milea ............................................................ 27

Inimă de soldat în trup de înger, Corina Matei ............................................... 28

Macul, floarea mea preferată, Codruţa Andreea Poşchină ............................ 29

Un suflet aproape mereu, un prieten, Ana - Ştefania Burtescu ...................... 30

2

Globul de foc, Antoniu Vasile ........................................................................... 31

Dragostea învinge totul, Cristian Uţa ............................................................... 33

Super cercetaşii şi farsa lui Madam Isoscel, Ştefania Manta ......................... 35

Pagina cvintetelor .............................................................................................. 37

Însemnări europene în pagini de jurnal .......................................................... 38

Miracolul necunoscutului, Adelina Niculescu ................................................. 38

Amintiri vieneze, Ana - Ştefania Burtescu ....................................................... 41

Anglia, o ţară de „Jos pălăria!”, Antoniu Vasile ............................................. 43

Bella Italia, Ioana Timeea Diaconescu ........................................................... 44

Turcia – albastru, alb şi aur, Ioana Geală ....................................................... 44

Insula măslinelor, Ştefania Manta .................................................................. 47

Paradis…, Silvia Stanciu ................................................................................... 48

3

Când naufragiezi pe o undă creatoare...

De la fereastra mică, aburită, lumea mi se deschide argintie. Din biblioteca mea caldă,

văd oceane de zăpadă răscolindu-se frenetic în lumina plumburie a cerului trist. Cu paşi sfioşi

mă îndrept către rafturile încărcate cu volume frumos aranjate pe culori şi colecţii.

Iau o carte la întâmplare şi o deschid absentă la o filă nescrisă, cu colţul îndoit. Oare

cine a lăsat acest semn? Cine a mai citit-o? Dar toate întrebările mele păreau că se

autotipăresc pe albul mat al paginii. Nu apuc să mă gândesc la ce ar putea cauza acest lucru

pentru că un vârtej de cuvinte nedesluşite mă trage înăuntrul cărţii!

Mă regăsesc înotând printre talazuri sticloase ce mă poartă alene spre insule de azur.

Mă pierd printre scânteile albe ale mării ce par că îmi îngheţă sufletul. Speriată, îi strig cerului

„Du-mă acasă!”. Dar ce era cerul de vină?! Mă resemnez, trag aer în piept şi mă scufund în

căutarea unui lucru, ceva, orice... Sper să găsesc o uşă magică, o trapă spre Universul meu, o

cheiţă fermecată, o carte... Dar nu este nimic în afară de albastrul hegemonic al apei reci...

Ca dintr-o transă adâncă aud, pentru o clipă, vocea gravă a tatălui meu:

- Unde eşti? apoi linişte asurzitoare... Probabil mă striga din uşa bibliotecii mele...

De-ar fi ştiut că eu mă zbat în interiorul unei cărţi din raft!... Poate m-ar fi ajutat să revin

acasă. De-aş fi putut să cad, să mă deschid...

Şi totuşi cerul mă ajută inocent... Întâmplarea face să naufragiez pe o undă creatoare,

iar unda mi-a sădit ideea de a-mi imagina casa, camera, biblioteca... Purtată de braţele acestui

val mistic de safir, am reuşit să mă „teleportez” într-un fel straniu înapoi acasă.

M-am trezit ghemuită pe covorul înflorat. Mă dureau mâinile de cât am înotat aşa,

disperată. Aveam o vânătaie proaspătă în genunchi. Căzusem de pe ultimul raft. Mă grăbesc

să mă ridic şi să caut cartea care m-a ţinut prizonieră... O găsesc în locul din care cred că am

picat inconştientă şi, cu mâini tremurânde, o deschid la fila cu semn.

În mijlocul paginii stătea scris cu litere rubinii, imperioase: „Când naufragiezi pe o

undă creatoare - Povestea unei cititoare”. Urma apoi „povestea” mea... Nu mai era o filă albă!

Deodată, uşa camerei se deschide... din prag, mama mă întreabă îngrijorată:

- Unde ai fost? Te căutăm amândoi de ore bune...

Timidă îi răspund:

- Aici! şi îi arăt cu degetul cartea cu istorisirea aventurii mele, apoi i-o dau mai

aproape. Citeşte-o!

Adelina Niculescu, clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

4

Sufletul cărţii vorbeşte

Motto: Biblioteca este o maşină a timpului

Ce călătoreşte în sufletele cărţilor

Şi adună parfumul zorilor,

Creaţia inegalabilă a visului.

Biblioteca – un suflet sincer, curat, păstrătoarea milioanelor de cărţi interesante,

cadoul cel mai preţios, culoarea cea mai strălucitoare, într-un cuvânt: PARADIS. La

bibliotecă găseşti linişte sufletească, puterea divină, acolo sufletul ţi se luminează. Mii de cărţi

mici, mari, groase, subţiri, cu ilustraţii colorate, cu poveşti atrăgătoare, aşteaptă pe rafturile

vechi şi prăfuite ca un copil să le deschidă şi ele să înceapă aventura. Dar, cum pot spune

poveşti? Au suflet? Probabil, nu vom afla niciodată.

E o zi somnoroasă de toamnă şi soarele amorţit abia mai aruncă pulbere de raze peste

oraşul adormit. În această parte a zilei am hotărât ca, însoţită de Bobiţă, câinele meu, să fac o

plimbare la bibliotecă. Mergând pe drumul plin de frunze arămii ca sufletul unui copac bătrân,

visez că o putere aparte mă fură încet-încet, ducându-mă într-un loc plin de poveşti. Acolo,

observ o carte aurie cu pagini presărate cu pulbere de diamant ce stă ascunsă între zeci de

romane. Titlul mare „Sufletul cărţii vorbeşte” mă atrage şi mai mult, dar visul se termină.

Acum, fug repede la bibliotecă pentru a găsi volumul din visul scurt. Salut cu politeţe

bibliotecara şi mă îndrept spre raftul cu litera „S”. Încep să caut cartea strălucitoare, dar nu e

nicăieri. Sunt tristă. Îmi dau seama că totul a fost o fantezie. Dar, îndreptându-mă spre uşa

clădirii, ceva îmi fură privirea. Mă întorc la raftul cu romane şi găsesc povestea căutată,

„Sufletul cărţii vorbeşte”. O iau în palme ca pe un pergament important şi o aşez pe o masă a

bibliotecii. O deschid încet şi ea mă trage în interior.

- Ce se întâmplă? Ajutor!

- Stai liniştită! Nu-ţi voi face nimic! Vei merge într-o călătorie! În lumea poveştilor!

- Dar... cine eşti?

- Sunt sufletul cărţii şi astăzi voi fi ghidul tău!

- Deci, cărţile au suflet?

- Dacă tu crezi în acest lucru, atunci cu siguranţă au! Hai mai bine să pornim la

drum, timpul e scurt!

Şi am pornit, eu şi sufletul, fiindcă eu cred în asta. Pe poteci înguste, cu flori

parfumate, din păduri bătrâne, sufletul mă conduce către secretul ei sau cel puţin aşa cred.

5

Cerul acoperit cu o mantie de cerneală albastră este pictat de către artistul suprem. O zână

delicată, îmbrăcată cu o rochie cusută cu petale fine de miozot, aleargă pe pajiştea întinsă. Mă

opresc şi mă uit atent. În faţa mea, o bilă imensă, croită cu litere făcute din praf de stele,

pompează un lichid roşu ca lacrima unei inimi. E sufletul cărţii. Există, trăieşte, trimite sânge

cu litere fine pentru ca povestea să fie plină de aventură. Dar, ce s-a întâmplat? De ce mă aflu

din nou în bibliotecă? Doar atât a durat călătoria? Ce păcat! Nici nu am apucat să îmi iau „la

revedere” de la sufletul cărţii!

Puterea inconfundabilă a poveştilor m-a făcut să am o lacrimă fină şi obrazul încins.

Magia acestor zei fermecători a reuşit să devină o bucurie în sufletele tuturor. Cărţile

formează o bibliotecă a infinitului, o nouă stea în univers, o nouă viaţă. O viaţă curată, plină

de mister, cu litere întortocheate, cu un suflet mare, sufletul cărţii. Am reuşit să aflu că

„Sufletul cărţii vorbeşte!”

Ştefania Manta

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

6

Tumultul efemer al filelor, drum spre inconştient

Era o frumoasă dimineaţă de primăvară. Mă trezisem devreme deoarece era ziua în

care se deschidea o nouă bibliotecă orăşenească. Eram atât de dornică să descopăr tainele

acestei încăperi, încât am fost prima care a pătruns în acea lume a cunoaşterii.

Am deschis uşa veche ce a produs un sunet în surdină. Nu era nimeni. În acel moment,

am observat o mişcare în spatele meu. Când m-am întors, silueta suplă s-a dovedit a fi

bibliotecara.

Doamna Ionela Avramescu, aşa cum era inscripţionat pe ecusonul ce-l purta în piept,

era o femeie înaltă, cu un corp bine proporţionat. Era îmbrăcată cu un frumos costum verde

care punea în lumină culoarea neagră a părului ce depăşea cu mult umerii laţi ai acesteia. M-a

privit cu acei ochi profunzi şi a spus:

- Bună, te pot ajuta cu ceva?

- Da, aş dori ceva special, poate o carte de aventură, dar cu secvenţe SF... Poate o

carte de poezii sau un roman...

- Cred că cel mai bine ar fi să-ţi alegi singură o carte.

Bibliotecara a întins mâna şi a îndreptat-o către un raft parcă nesfârşit de cărţi

îmbrăcate în coperte de piele. Am păşit uşor pe podeaua ce trosnea la fiecare pas şi am ajuns

în faţa unor rafturi deasupra cărora era inscripţionat cu litere aurii „Literatură populară”. Am

răsfoit nerăbdătoare toate cărţile, dar niciuna nu mi-a atras atenţia.

Am continuat să caut un volum printre rafturile de Literatură Universală, Literatură

pentru copii, dar nu puteam găsi acea atracţie şi dorinţă de a citi vreuna din cărţile

descoperite.

Undeva, în spatele încăperii, într-un loc în care lumina nu pătrundea, se putea observa

cu uşurinţă un raft mic. M-am apropiat şi am privit cu atenţie cărţile prăfuite şi îndesate în

interiorul acelui dulap suspendat ce purta însemnat numele de „Cărţi interzise”.

Desigur, acest nume m-a atras de la prima privire. În ochii mei domnea teama de

necunoscut, dar în acelaşi timp dorinţa de evadare din cotidian.

Am închis ochii şi am ales la întâmplare o carte. Am dat la o parte colbul ce acoperea

cu desăvârşire identitatea acesteia. Volumul roşu purta inscripţionat în partea de sus titlul scris

cu litere mari: „Cartea fără nume”. Am deschis-o la pagina în care era pus semnul reprezentat

de o panglică aurie. În mijloc erau scrise câteva cuvinte ce mi se păreau a fi o vrajă. Am rostit

slovele înşiruite, şi dintr-odată am simţit că plutesc. Ochii mi se închideau domol, iar în capul

meu domnea o senzaţie de copleşeală.

7

M-am trezit ca dintr-un somn lung şi am observat că dispăruseră cărţile, rafturile, până

şi doamna bibliotecară. Mă aflam într-o încăpere uriaşă, fără uşi, dar luminată puternic. Pe

pereţii acesteia erau inscripţionate trei numere: cinci, şapte şi douăzeci şi unu. Pe peretele

opus erau scrise înclinat aceleaşi cuvinte pe care le găsisem în interiorul „Cărţii fără nume”,

iar dedesubt câteva litere greceşti pe care le puteam înţelege: „Nu vei regreta!”.

Astfel am rostit atât sintagmele binecunoscute, cât şi cuvintele greceşti, iar după

câteva secunde m-am regăsit în interiorul bibliotecii. În mâna dreaptă aveam „Cartea fără

nume”, iar în cealaltă un bileţel împăturit, în interiorul căruia se regăseau cele trei numere

inscripţionate pe pereţii din vis.

M-am îndreptat cu paşi repezi înspre biroul în care doamna Ionela Avramescu citea o

revistă.

- Ei bine, ai găsit ceva pe placul tău? spuse ea, dându-şi jos ochelarii aşezaţi pe

vârful nasului.

- Da, aşa cred. Şi am întins bileţelul împăturit.

- Aha, „Cartea fără nume”, o alegere bună.

- Sper că aşa va fi.

- Nu vei regreta! Te asigur, spuse ea, după care îmi făcu cu ochiul.

Am înţeles că ştia ce se întâmplase. I-am mulţumit pentru carte şi am pornit în căutare

de aventuri alături de „Cartea fără nume”, o carte ce s-a dovedit a fi concepţia unei noi vieţi, o

viaţă lipsită de griji, în care protectoare sunt însele slovele aşternute pe hârtia arămie,

deasupra căreia timpul şi-a pus amprenta.

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

8

Biblioteca, palatul cărţilor, iubirea sufletului meu

Zori de zi. Mă trezesc după un somn profund. Razele binefăcătoare ale soarelui îmi

mângâie obrajii roşii. Mă ridic din pat, îmi fac toaleta de dimineaţă, mănânc pe fugă şi plec la

bibliotecă.

- Am plecat, mamă! Ne vedem mai târziu!

- Să nu stai prea mult! Ai grijă de tine!

Ajunsă in faţa clădirii impunătoare, împing uşa de lemn şi intru. Bibliotecara este o

femeie zveltă, cu ochii negri, nasul coroiat, părul castaniu şi faţa albă.

- Bună ziua!

- Bună ziua!

- Vă rog să îmi spuneţi unde pot găsi cărţile de aventură?

- Pe culoarul 57, îmi spuse cu voce blândă.

- Mulţumesc!

Trec repede pe lângă celelalte rafturi până ajung la cel potrivit. Aleg o carte groasă, cu

coperta verde, prăfuită, pe care scria cu litere aurii „Poveste fără sfârşit”. Mă aşez pe un

fotoliu şi încep să citesc. Un aer vechi pluteşte uşor. Cartea mă fascinează. Îmi vine să nu mă

mai opresc, să rămân acolo la nesfârşit. Fiecare cuvânt pare să fie o furnică neagră care merge

liniştită pe file. Cuvintele se joacă, şoptesc povestea lor. Un clinchet se aude. Încă cineva care

iubeşte cărţile! Paşi seci calcă apăsat pe podeaua şubredă. Îmi văd de treaba mea, citesc în

continuare. Filele parcă se dau singure, gândul se concentrează pe conţinut. Orele trec,

paginile se risipesc, însă eu citesc în continuare. Parcă aş cutriera un nou hotar, o nouă lume,

când, deodată, îmi apare în faţă un cuvânt pe care nu doream să îl văd: „SFÂRŞIT”. Literele

negre se odihneau pe fila albă. Bibliotecara veni şi îmi spuse:

- Trebuie să închid, dar poţi veni şi mâine.

Mă ridic din fotoliu, ies din bibliotecă şi mă uit înapoi. Acea clădire este pentru mine

ca o a doua casă. O casă în care pot să mă refugiez în citit. O casă cu cărţi. Cărţi, prieteni… .

O casă unde praful dansează şi filele şoptesc.

Ştefania Burtescu, clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

9

Amintiri din viitor… cale a nevăzutului

Vreau să zbor! Vreau să plutesc pe nori albi şi pufoşi, să învăţ mersul pe valuri, pe

vânt, pe ploaie. Vreau să cânt, să râd, să iubesc, vreau să învăţ să trăiesc. Dar ce este oare cu

adevărat viaţa?

Această întrebare mi-a stat veşnic în gând, doar acum reuşind să o înţeleg. Păşesc uşor

pe drumul ce-mi întinde aventuri demne de neuitat. Trupul meu firav începe uşor uşor să-şi

croiască o cale în viaţă. Am atâtea gânduri, îmi doresc atât de multe lucruri!

Privesc cerul infinit. Vântul aspru împunge norii sprijinindu-se de o rază a soarelui.

Lenta lor înaintare creează un tumult în sufletul meu de copil. Zâmbetul meu etern începe

încet să dispară, în gândul meu apărând din ce în ce mai multe întrebări, dar eu cresc... cresc,

pătrund în lumea cotidiană. Nu mai sunt atentă la fiecare detaliu, nu mai există acea atracţie

de necunoscut. Sunt o simplă fiinţă, vânturile, valurile... până şi ele au dispărut.

Dar totuşi... totuşi reuşesc să păstrez un mic surâs, un chicot ascuns. Sufletu-mi este

însă un copil şi tot el mă va face să privesc înspre inconştient.

Fie norocul, fie idealurile, doar ele mă mai preocupă acum. Mă axez pe un drum

veşnic, plin de înţelesuri şi de gânduri ascunse.

Departe, soarele străluceşte. Pare neatins de fiorul trecerii timpului, pe care noi,

oamenii, l-am cunoscut, dar nu am putut rămâne neafectaţi. Suntem controlaţi de o putere

frenetică.

Suntem nişte roboţi cu suflet. Trecem prin lume precum o pasăre prin codru. Prima

oară privim în detaliu fiecare element efemer al naturii. Apoi ne adaptăm cu uşurinţă

mediului, iar în final suntem doar confidenţi ai timpului. Trăim pentru fericire, pentru iubire...

Dar nu le vom găsi niciodată. Vom rămâne oameni incerţi, nişte trupuri controlate cu emoţii

expulzate dinlăuntrul nostru. Suntem noi! Acei oameni dornici de viaţă, de zâmbet, de iubire...

nişte oameni cu dorinţe infinite.

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

10

Amintirile unei copilării de vis

Sunt un copil, un copil ca oricare altul. Trăiesc în lumea asta mare alături de prieteni şi

colegi, dar mai presus de orice, alături de familia mea. Fac parte dintr-o familie fericită - eu,

mama şi tata suntem uniţi, suntem prieteni. Petrecem minunat timpul împreună, ne jucăm şi

atunci, în joaca noastră, ei sunt mai copii decât mine. Poate e de vină nostalgia vremurilor de

altădată.

Părinţii îmi sunt alături la bine şi la rău, mă sprijină în tot ceea ce fac, mă învaţă din tot

şi din toate şi doresc ca eu să ajung un adult responsabil, un ,,Om” în adevăratul sens al

cuvântului. Mama este o fiinţă deosebită în faţa căreia îmi deschid sufletul. Statura ei

minionă, ochii ageri, verzi ca smaraldul, părul blond strălucitor, sprâncenele bine arcuite,

gingăşia zâmbetului ei, dar şi tenacitatea, hărnicia, inteligenţa, spiritualitatea, simţul umorului

şi al esteticului, mă fac să văd în ea cea mai frumoasă mamă din lume. Este ca o carte de

poveşti care îmi spune ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urât, ce este drept şi

ce este nedrept, ce este cinstit şi ce este necinstit, cum să fiu om şi cum să înţeleg trecerea prin

lume. Mama este lumina vieţii mele, ce nu se stinge niciodată. E leagănul de poveşti ce mi-a

mângâiat copilăria.

Trăiesc o perioadă splendidă a vieţii mele. Sunt înconjurat de jucăriile mele cu care,

uneori, port discuţii foarte serioase:

- Ce zici, Robi-Bobi, iau notă mare la teză?

- Da, pentru că am văzut cât de mult te-ai pregătit!

De când îl am pe Lord, câinele meu, viaţa mi s-a împlinit. El este cel mai drag şi

simpatic animal. Botul mic şi catifelat, blana moale şi mătăsoasă, privirea blândă îl fac să pară

o fiinţă fragilă care are nevoie de dragoste şi mângâiere.

Copilăria mea, ca a multora, este fericită. Mă cutremur însă, când văd copii chinuiţi,

maltrataţi, orfani şi mă rog pentru viaţa lor. Mă consider un copil norocos, copilăria mea a fost

şi încă mai este una dintre cele mai preţuite comori pe care nimeni nu mi-o poate lua şi care

înfloreşte pe zi ce trece. Chiar dacă am puţini ani de viaţă, am învăţat să mă bucur de

frumuseţea lucrurilor ce mă înconjoară, să-mi respect semenii, să mă împrietenesc cu natura şi

să mă bucur din plin de tot ce ţine de ea. Nu voi sta în faţa ecranului luminos al calculatorului

să mă joc, mă voi duce afară şi voi descoperi misterele ce mă poartă spre lumea viselor reale.

Aici pot redescoperi ce este copilăria fără să mă gândesc la sfârşitul ei.

11

Ştiu că va veni o zi când nu voi mai fi copil şi voi spune cu glasul tremurând de

emoţie:,, A fost odată…”

Antoniu Vasile

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

12

Când m-am născut

Dintr-un foc, dintr-o dorinţă, s-a născut a mea fiinţă

Într-un vesel răsărit din Gustar, cel renumit

Pentru roadele de toamnă, arămie mândră doamnă!

Mama mea m-a alăptat privind cerul în înalt,

Rugând tainic Duhul Sfânt să mă aibe pe pământ

În grija lucrării Sale! Să mă apere de rele,

Să-mi dea viaţă şi putere şi să nu sufăr durere!

Soarelui iar s-a rugat să am drumul luminat

Pe care să intru-n viaţă! Să îmi dea mereu povaţă,

Din tristeţe şi amar, în speranţă să răsar!

De căldură şi blândeţe, chipu-mi raze să-mi răsfeţe!

Mai târziu, pe înserat, cerului iar s-a rugat!

Cerului cu stelele, ca să-mi plimbe visele,

Cerului cu luna mândră, faţa neagră să-mi ascundă,

Să-mi vegheze tresărirea când în şoaptă simt iubirea!

Apoi s-a uitat la mine, uimită de-aşa minune!

Sorbind clipă după clipă din a fericirii cupă

Şi strângând bobiţe-n pleoape, cu sclipiri de diamante,

A-ngânat doar pentru ea tot ce sufletu-i simţea:

,,Muguraşul ce respiră şi în scâncete suspină

Este rostul mai departe despre timpul ce împarte

Viaţa în clipe minunate, împletite cu speranţe,

Despre timpul care cerne, călător pe aripi eterne,

Licăriri, pulsând perpetuu al destinelor periplu !”

M-a scăldat apoi sfiită în apă neîncepută

În care mi-a pus de bine tot ceea ce se cuvine:

Un strop de apă sfinţită, de rele să fiu ferită,

Puţin lapte ca să-mi fie pielea coală de hârtie,

Mentă, grâu şi romaniţă, să cresc mare şi voinică

Cinstită şi muncitoare, şi frumoasă ca o floare,

13

Bani de-argint pentru ca-n viaţă s-am mereu norocu-n faţă

Miere să am graiul dulce, din priviri norii s-alunge,

Şi din busuioc o floare ca să fiu atrăgătoare.

A treia zi la asfinţit, cu multă grijă a pregătit

Din moşi strămoşi cum e lăsat, pentru ursite adăstat.

Pe-o masă-n cameră a-ntins o faţă de un alb nins

Brodată-n fir de borangic de mama ei, cu acul mic!

Pe ea cu grijă a aşezat, merinde pentru ospătat,

O pâine caldă, rumenită, într-un ştergar alb învelită,

Caş dulce, ouă, peşte, şuncă şi o găină în jar prăjită,

Un pic de ţuică, un strop de vin şi-un cozonac de nucă plin,

O străchioară cu făină şi-un caier alb cu lână fină,

Iar într-o margine a pus trei bani de-argint, ţinuţi ascuns,

Să fie pentru-al lor prinos, să fie pruncul sănătos!

Şi toate astea, cum se spune, să-ntâmpine cele trei zâne

Ce-n miez de noapte urmau să vină, să umple casa de lumină,

Să stea la sfat, la ospătat şi-apoi, momentul aşteptat,

Să mă ursească şi pe mine, să-mi prorocească doar de bine!

Ele sunt cele ce citesc şi apoi vin şi prevestesc

În Carte ce i-a fost trecut copilului când s-a născut!

Sunt nouă zâne în total, dar numai trei prevăd astral,

Şase sunt Iele şi din ele trei ne provoacă numai rele

Şi când pornesc dansul drăcesc, atunci pe oameni îi sluţesc!

Restul de iele, cu al lor cânt dezleagă-n dragoste şi-urât.

Din ursitoare, pe cea mare o cheamă simplu, Ursitoare.

Când vine, ţine-n mână o furcă şi-un fir tot timpul vrea să-nvârtă,

Un fir al vieţii, ce-i prevestit să îl trăiască cel ursit!

Zâna mezină Soarta este, şi-n firul vieţii împleteşte

Tot ce născutul va pătimi, tot ce va face cât va trăi!

Între cea mare şi mezină, stă aşezată altă zână

Ce tace, ascultă şi priveşte cum firul vieţii se răsuceşte

Cu tot ce prevesteşte Soarta! Pe-această zână o cheamă Moartea,

Şi rupe firul când doreşte! Al vieţii curs atunci se-opreşte!

14

......................................................................................................

Aşa mi-a spus a mea bunică despre ce-a fost când eram mică!

Povestea despre ursitoare în timp străvechi origini are,

Şi cu mister este purtată de la bunică la nepoată,

Pentru că nimeni, niciodată, n-a reuşit zâne să vadă!

Adelina Niculescu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

15

Chip iubit, suflet de înger

A treia zi petrecută în universul alb, hibernal, ce mi-a cucerit lumea... Afară neaua se

scurge din cerul argintiu asemeni nisipului din clepsidra vieţii care, în loc să adune amintiri,

risipeşte monotonie.

Plictisindu-mă de moarte în odaia îngustă şi tot agăţându-mi privirea pe fel şi fel de

obiecte, observ un album cu coperte rubinii de catifea stând lângă mănunchiuri groase de

pixuri şi creioane, pe birou. Îl iau de acolo, dar îl scap din mâna tremurândă şi sfioasă... S-a

deschis la o poză cu bunicul.

Ce fotografie frumoasă! Mi-o amintesc, dar vag... Bunicul este la fel... la fel cum nu

l-am ştiut nicicând. Păru-i grizonat părea nins cu flori de zarzăr. Ochii îi luceau ca două

diamante negre înconjurate de mărgăritar. Sprâncenele stufoase îi mai închideau cu o nuanţă

lumina ochilor, iar nasul de vultur parcă adulmeca arome îndepărtate.

Chipul slab şi ridat îmi dezvăluie frământările şi grijile care i-au îngreunat viaţa.

Uitându-mă la obrajii subţiri şi arşi de soare, descopăr cu câtă trudă a păzit-o pe mama de

nevoi şi necazuri.

Deşi eram prea mică să pot reţine ceva, ştiu că era mândru de mine, că mă iubea

nespus şi că se simţea împlinit doar privindu-mă. Mai ştiu şi că reuşea să-mi aline durerea sau

supărarea atunci când pârâuri de lacrimi îmi irigau obrajii fierbinţi.

Acest chip iubit mi-a fost alături tot atâta timp cât ne-a fost dat să ne întâlnim în astă

lume... Cu toate acestea, cred că de undeva de sus, mă priveşte cu ochii lui blânzi şi senini... şi

mai cred că, tocmai fiindcă Dumnezeu nu poate avea grijă de toţi copiii lumii în acelaşi timp,

a inventat bunicii. Aceste fiinţe aparent umane sunt, după mine, adevăraţi îngeri, fie că ne

păzesc de undeva, de lângă noi, fie că ne protejează din seninul cerului de azur...

Ce dacă nu au toţi plete bălaie, ochi albaştri sau case din puf de nori?! Nu contează!...

Aspectul este doar carcasa, doar ambalajul unui suflet angelic, iar bunicii tot îngeri sunt, ba

chiar mai buni, mai grijulii, mai darnici...

Sunt sigură că bunicul meu avea suflet de înger aici pe Pământ, iar acum, rămânându-i

doar spiritul, cred că a devenit un înger în toată puterea cuvântului, un reprezentant de seamă

al comunităţii Raiului... Mi-e dor de el!

Adelina Niculescu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

16

Copilăria, adăpostul suprem al poveştilor scrise cu gândul

„Ţi-am făcut o povestire, cu gândul. Nu ştiu ce povesteşte gândul. Din cioburile de

porţelan ale azurului spart azi-dimineaţă de ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula

unui fulg răsucit broboane de lumină. E o poveste mică, scrisă fără slove, pe un solz de peşte,

şi care trebuie citită cu ocheanul. Ca să citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii,

şi să o aşezăm pe poliţa Casiopeii. Vom păşi la noapte încet, pe turla bisericii din sat, până-n

scânteia crucii şi acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelaţie”. Şi vom afla

povestea gândului.

E noapte. Ne-am urcat pe turla bisericii din sat, iar acum ne întindem până la

constelaţii. Plutim, eu, sufletul şi gândul, adică noi, prietenii nedespărţiţi la bine şi la greu.

Zbor încet şi suav peste oraşul acoperit cu pătura de cerneală neagră a nopţii. Doar praful de

lumină aruncat de Zâna Lună mai colorează oraşul. Simt o schimbare. Mă apasă pe umerii

grei. Oare e adolescenţa? Gândul m-a purtat în lumea aceasta întunecată. Aşa este

adolescenţa?

- Nu! îmi răspunse Luna.

- De unde ştii tu? Tu eşti o lună pudrată cu diamante strălucitoare! Tu nu eşti om,

nici vietate, eşti doar o..., o...

- O lună! O lună ce stă într-un hamac ţesut din fire de mătase şi agăţat cu grijă între

doi nori pitici. Dar nu sunt doar atât! Sunt o mamă a nouă sute nouăzeci şi nouă de fiice.

- Ai copii? Nu mă mai păcăli! Ştiu că vrei să cred că poţi să îmi spui cum e

adolescenţa, dar nu o să am încredere în tine!

- Dacă nu mă crezi că am nouă sute nouăzeci şi nouă de stele, fiicele mele, şi dacă

nu ai încredere că îţi pot spune cum e adolescenţa, o să îţi dovedesc. Hai, vreau să ţi le prezint

pe fetele mele!

Acum stau pe un nor şi mă plimb printre cele nouă sute nouăzeci şi nouă de stele care

trebăluiesc de zor. Privesc atent la cea mai mare dintre ele. E frumoasă şi delicată. Are părul

blond şi strălucitor ca razele de aur ale soarelui incandescent. Ochii albaştri ca cel mai

limpede râu te privesc atent, pătrunzând profund în inima ta. Rochia elegantă, croită cu fir de

pânză de păianjen şi colorată cu nuanţele fluturilor cei mai fermecători, o face să strălucească,

să fie unică. Pantofii de cleştar sunt pudraţi cu pulbere de smarald, la fel ca bagheta magică.

Modestia şi cuminţenia o caracterizează pe Astra, cea mai în vârstă fată a Lunii. Ea îmi

povesteşte totul despre adolescenţă. Descopăr că această perioadă a vieţii nu e întunecată şi

rece. E o perioadă a tinerilor. O perioadă în care totul se schimbă. Perioada în care spui „adio”

17

jocurilor copilăriei, aventurilor şi poveştilor de când aveai un an, spui „adio” lumii copilăriei.

Astra îmi mărturiseşte că adolescenţa înseamnă visare, aspiraţii spre ideal, iubiri frânte,

prietenii pentru o viaţă, frământări, emoţii, căutări şi multe, multe necunoscute ce pun la

încercare sufletul crud al oricărui copil.

Se face dimineaţă şi prietenele mele dispar odată cu întunericul divin. Povestirea mea

creată de puterea gândului dispare şi ea, odată cu venirea dimineţii.

Vreau să rămân în lumea mea, în lumea copilăriei, alături de jocuri, aventuri, poveşti,

alături de Lună, o a doua mamă, alături de stele, surorile mele, alături de gând şi de suflet. Cu

gândul şi cu sufletul voi călători în neştiut, în universul copilăriei, chiar dacă mă transformă.

Nu vreau să spun niciodată „Adio, copilărie!”.

Ştefania Manta

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

18

Cu uşa inimii încuiată...

Nisipul se scurge în clepsidre vechi de cristal ca apa râului fugar pe lângă malul

nemişcat şi rece. Cristalul şi pământul rămân impasibile la trecerea timpului, dar eu... eu mă

schimb. A trecut vremea în care împleteam codiţe păpuşilor, vârsta la care totul era nou şi

greu de înţeles. De azi sunt o adolescentă, de ieri, de-o săptămână sau poate de doi-trei ani...

Acum desluşesc singură tainele, descopăr mersul pe valuri şi înotul printre stânci.

Conştiinţa-mi, sprijinindu-se de-o rază a spiritului solar, mă îndrumă către înalt. Vânturile,

valurile mă poartă în lenta lor înaintare pe culmi de fericire, miracol, încântare.

Apoi visez şi mă închid în mine, vegheată de propriul suspin. Cu lacrimi de emoţie în

ochii închişi ai inimii, spun incantaţii sacre, salvatoare. Cu gândul şi sufletul curat, ridic

pleoapele grele şi văd sentimentul ca pe o întruchipare a mea răsărită pe sticla unei oglinzi

ascunse în adâncul psihicului. Fie norocul, fie idealurile mă scot din transa depresivă a

interiorizării şi mă readuc la lumea prietenoasă de afară, în care totul luceşte, totul este viu şi

totul trăieşte prin parfum de floare.

Zâmbesc... cu aceeaşi naivitate cu care mă jucam cândva cu păpuşile în rochiţe

colorate. Mă uit într-o oglindă reală. Inima îmi reflectă o imagine distorsionată, dar văd că eu

nu sunt aşa! Arăt ca orice copil care a crescut, ca o adolescentă obişnuită, cu păr castaniu şi

ochi căprui. Sunt acelaşi punct de umbră fugitiv în lumina binefăcătoare a soarelui, acelaşi

care am fost mereu.

Dar iată că nisipul se scurge, apa continuă să meargă la vale, iar timpul trece

necruţător, furându-mi clipele de reverie şi închizându-le în găuri negre din Universul

amintirii... Vremurile mă schimbă treptat, mă maturizează, schimonosindu-mi imaginaţia,

înmărmurindu-mi sufletul, ascuţindu-mi gândul...

Apoi las în urmă tot ce a fost: copilăria, jocurile, visele, adolescenţa... Devin ceea ce

încă nu voi fi ajuns până acum, devin adult, iar povestea maturităţii încă neaflate e pe drum...

Noroc că are o cale grea până la mine şi, pe deasupra, îmi ţin uşa inimii încuiată!

Adelina Niculescu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

19

Esenţe de trăiri în timp

Încă din perioada copilăriei îmi plăcea să mă avânt în numeroase aventuri pentru a

descoperi ce se ascunde în spatele zidului dintre realitate şi neant. Astfel, într-o frumoasă zi de

primăvară, am pornit în căutare de răspunsuri şi de noi întrebări.

Am pătruns într-o casă părăsită, aflată în inima pădurii. În odaia îngustă, vântul se

năpustea prin geamurile sparte creând o stranie simfonie în care însuşi vocalist era scârţâitul

grav al uşilor. Pereţii, cocoşaţi de trecerea timpului, erau umeziţi şi afectaţi de greutăţile ce

apăsau asupra lor frenetic.

Undeva, într-un colţ al camerei se afla o canapea părăginită, iar deasupra acesteia, pe

zidul din spate, într-un tablou cu rama îngălbenită, o bătrânică îşi croşeta cu andrelele

timpului un somn dulce, purtat pe căi nemărginite. Faţa-i plăpândă purta zugrăvită pe tâmple

trecerea prin viaţa cu obstacolele ei. Fruntea-i luminoasă şi lată, obrajii bătuţi de soare şi

sprâncenele stufoase creau imaginea solemnă a unei fiinţe dornice de viaţă, dornice de

murmurul prafului ce bântuie în clepsidra eternităţii.

Acoperişul firav, format din paie, era susţinut de sfori groase ale căror mănunchiuri

greoaie băteau ameninţător cu fiecare pală a vântului. Cerul ca diamantele negre împânzea

broderia falnică a pădurii. Trunchiurile copacilor ascuţite precum nasul unui vultur s-au

transformat în monştrii demnitari ai pădurilor.

Mă simt pustiită. Natura domină întreg ţinutul, iar odată cu el, mă domină şi pe mine.

O lacrimă limpede invadează tenul meu curat. Zâmbetul inocent se transformă în plâns. Tot ce

mai pot spune acum este faptul că natura jonglează cu toate elementele ei, aşezându-le într-o

ordine cronologică. Totul va rămâne întipărit în timp precum cerneala pe foaia de hârtie,

precum primul sărut către o lume a dragostei.

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

20

Surâsul bunicii

Mama venise să mă ia din sat. Am plecat. Sprijinit de geamul maşinii, tăcut şi trist

plângeam. Lacrimile curgeau şiroi şi mă gândeam că am lăsat-o iarăşi singură. Sărmana

bunica, ce m-ar fi alintat dacă era lânga mine!

Aşa este bunica mea, Vica, sensibilă, drăgăstoasă, o femeie cumsecade de la ţară. A

crescut fără tată, acesta murind pe front, iar mama ei a crescut-o frumos, învăţând-o să fie

demnă, luptătoare şi mereu încrezătoare în ea. Dumnezeu a binecuvântat-o cu copii şi nepoţi,

dar eu sunt preferatul ei. Mă soarbe din priviri!

Chiar înainte să pornesc la drum, am privit pe noptiera din camera bunicii. O

munteancă cu glas de privighetoare, frumoasă foc la tinereţe… mărturie stau fotografiile

îngălbenite de vreme, de unde îmi zâmbeşte fermecător o tânără cu părul lung, castaniu, cu

ochii albaştri ca cerul senin, cu gura desenată de condeiul fermecat al unui pictor celebru, cu

obrajii îmbujoraţi ca cireşele de mai. Avea un corp zvelt, subţirel, o talie suplă şi o eleganţă

aparte.

Acum, greutatea celor 70 de ani i-a înconvoiat puţin umerii, modificându-i statura

impunătoare. Faţa brăzdată de riduri nu şi-a pierdut prea mult din gingăşia de altădată,

cosiţele bogate sunt ascunse sub o broboadă neagră, iar la tâmple, norii albi se încăpăţânează

să iasă pe-afară. Ochii ei însă, acei ochi albaştri sunt la fel de vioi, ageri, sprinteni şi plini de

iubire.

Şi toate poveştile ei... minunate poveşti! Mi le spunea calm, cosând la maşina ei veche

şi tocită şi-mi zâmbea galeş. Dacă stai să-i asculţi poveştile, nu ai mai vrea să pleci niciodată

de lângă ea. Parcă şi casa, cu pereţii văruiţi în alb-albăstrui, capătă vraja cuvintelor ei.

Nu ostenea niciodată, ba în grădină, ba în casă, ba pe deal, ba în grajdul de animale,

aşa o ştiu dintotdeauna, harnică şi binevoitoare. Nicăieri cozonacul şi gogoşile n-au gustul ca

la bunica.

Cât de fericite a reuşit, draga de ea, să-mi facă zilele petrecute în căsuţa de pe deal.

Oare i-am mulţumit vreodată? Trebuie să-i spun toate acestea şi încă multe altele. Trebuie!

Ultima oară când ne-am despărţit, lacrimile-i curgeau ca o ploaie albastră, îşi lăsa

inima mângâiată de palma mea. Am simţit-o tristă şi amăgită.

- Ce-ai păţit, buni, de ce plângi?

- Din cauza bătrâneţii, puiule drag, că-i tare grea şi apăsătoare... Numai tu mă

luminezi, rază de soare!

Antoniu Vasile, clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

21

Ioana, o prietenă de încredere

Fără să îmi dau seama, de multe ori uit că lângă mine există o persoană căreia aş

putea să-i împărtăşesc gândurile mele, o persoană dispusă să se bucure alături de mine sau să

mă consoleze atunci când sunt tristă.

Din câte v-am spus, pentru mine, PRIETENIA este cel mai de preţ dar pe care îl poate

avea un om. Aş vrea să o prezint pe Ioana - o fată sociabilă, prietenoasă, originală, inteligentă,

în pas cu moda, drăguţă, populară... Ne cunoaştem de la grădiniţă. Când sunt supărată, ea mă

ajută să trec peste orice obstacol cu care viaţa mă pune la încercare. Pentru că suntem foarte

bune prietene, ne spunem "SU" de la surioară. Într-o zi am luat o nota mică, iar ea m-a ajutat

să trec peste asta, amintindu-mi că sunt o luptătoare.

Are doisprezece ani, este elegantă, are părul şaten, ochii verzi, faţa rotundă, este

slăbuţă, înaltă şi foarte prietenoasă, jucăuşă, distractivă, îi plac animalele, în special câinii.

Are un caracter de invidiat, numele ei înseamnă IUBIREA. De fiecare dată când ne întâlnim,

ne înţelegem foarte bine. Nu-mi pot imagina viaţa fără prietenia ei, mai ales că mi-a dovedit

de nenumărate ori că nu mă poate minţi, indiferent de situaţie. Mi-a demonstrat că nu este o

prietenă falsă şi a reuşit să-mi câştige toată încrederea.

Ioana, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut până acum pentru mine, pentru că

mi-ai fost mereu alături, pentru că m-ai înţeles, pentru felul în care te-ai purtat cu mine, pentru

că nu m-ai lăsat niciodată la greu, pentru că nu mi-ai găsit niciun defect, nu m-ai vorbit

niciodată de rău.

Aş vrea să rămânem prietene pentru totdeauna. "Nu rupe firul unei prietenii pentru că

dacă îl legi la loc nodurile vor rămâne!" Un trandafir frumos îşi schimbă faţa, dar o prietenă

adevărată rămâne toată viaţa !

Ana Maria Iosif

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

22

Dragă jurnalule,

Pădurea mi-a demonstrat astăzi pentru a doua oară că are puteri magice. Probabil că te

întrebi ce mă face să afirm acest lucru. Ei bine, cum am pătruns pe poteca îngustă ce-şi făcea

loc printre copacii falnici, un fior rece mi-a cuprins întreg corpul.

Ca niciodată, braţele copacilor mascau cerul transformându-l într-un loc de necucerit.

Covorul maroniu de frunze trosnea la fiecare pas al meu. Ceva era schimbat. Lumina care

adeseori străpungea crengile copacilor, acum era pierdută, mirosul parfumat al florilor se

risipise, iar cântul fermecător al păsărilor dispăruse cu desăvârşire. Mă simţeam pustiită. Acea

mare de vise se spulberase, curăţindu-mi mintea şi făcând-o să sufere.

Am pornit mai departe în căutare de răspunsuri. În depărtare am zărit o săgeată de

lumină ce parcă se contopea cu aerul cald. Când m-am apropiat, am observat că în zona

luminată se afla o mică vietate maronie, cu o coadă stufoasă. Era o veveriţă. Am ridicat-o cu

grijă pentru a putea descoperi ce i se întâmplă. Era rănită. Una dintre lăbuţe era atât de roşie,

încât sângele ce curgea ameninţător putea fi considerat acuarelă.

Am dus animăluţul la izvor, i-am curăţat rana şi am bandajat-o. Când m-am întors în

pădure, la locul în care îl găsisem, totul părea că a reînviat. Păsările cântau cu voioşie, iepurii

ţopăiau prin tufişuri, iar întreaga potecă era luminată.

Astfel, am înţeles că o pădure este strâns legată de vietăţile ce îşi duc traiul acolo.

Odată cu veveriţa, şi pădurea a suferit, iar această tristeţe mi-a fost transmisă şi mie cu scopul

de a readuce pacea şi liniştea.

Pădurea m-a făcut să înţeleg că orice îşi are rostul şi că doar ascultându-ţi vocea

interioară poţi răzbate în lupta cu viaţa, o luptă în care înving doar cei ce cunosc tainele lumii.

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a A

Prof. Georgiana Manta

23

Marea din suflet

Adolescenţa aduce treptat cu ea nostalgia copilăriei. Mă simt ca un naufragiat,

dorindu-mi puţină linişte, puţină înţelegere.

Mă plimb pe străzi fără nume, cu case mici ca nişte copii care se joacă pe asfaltul

fierbinte. Merg... merg visătoare şi, privind cerul cu ochii minţii, în sufletul meu se naşte un

gând. Deja plutesc... Mă îndrept râzând către mare. Îmi smulg hainele tristeţii şi mă arunc în

braţele sale împodobite cu ghirlande albe. Bucuroasă că nu am uitat-o, mă sărută cu un val

înspumat pe frunte. Mă clatin de furia şi desnădejdea lumii închise în dorul său. Mă trage de

mână în adâncuri să hoinărim.

O lume de vis se întinde sub privirea-mi timidă ca a unui ghiocel. Marea e gata să mă

întâmpine ca pe un oaspete de seamă. Gălăgioase, scoici cu rochii zdrenţuite dansează vals pe

muzica unei stridii melancolice.

Crabul exersează intrarea în cochilia aurie ca un vis de vară pentru o nouă întrecere.

Steaua de mare reuşeşte să mă gâdile cu cele cinci braţe, iar râsul meu face valuri... Anemona

de mare mă sperie, ca de fiecare dată, cu braţele sale lipicioase. Într-un colţ observ o mică

croitorie unde păianjenul de apă, cu picioarele lungi ca o zi de post, lucrează fără încetare

pentru castel.

Racul, coregraful de la palatul din adâncuri, învaţă un grup de peştişori gălăgioşi un

dans pentru deschiderea serbărilor mării. Sepia e neschimbată! Cu haine de firmă îşi schimbă

culoarea în funcţie de starea de spirit. Spre enervarea ei, calamarul înoată mişcând copăceii de

coral, agitând caii de mare. Numai un rechin ţâfnos stă într-un colţ, căscând de plictiseală.

O lume plină de culoare, de viaţă, unde mă simt ca un copil ce a găsit sub brad

cadoul mult visat. Urechile-mi sunt amorţite de sare şi simt cum marea e în mine. O sărut

timid, iar ea râzând, mă aduce la mal. Mă trezesc din visul copilului din mine. Îmi dau seama

că acum nu mai pot simţi aceeaşi vibraţie de fericire ca atunci când marea mă săruta, când

eram doar o mână de om.

Unde eşti, copilărie, cu marea ta cu tot?

Iulia Radu

Clasa a VII-a B

Prof. Georgiana Manta

24

Noaptea de vis din visul meu...

Aşa, câteodată, un gând nebun nu îmi dă pace... şi noaptea, când liniştea aproape că

îmi sparge timpanele, aş vrea să zbor la Polul Nord!...

Aici la mine, seara coboară lin, pe trepte de infinit, după ce puntea de culori calde, ce

leagă ghemul de raze aurite de lumea mea, se destramă în sclipiri de stele. Noaptea-şi ascunde

vântul în negura uitării şi lasă miresmele dulci ale florilor să înfiripe zvonuri de visare pe

aripile unei adieri nedesluşite...

Din umbra falnicelor bolţi, a căzut în mintea-mi inocentă sămânţa unei idei de

libertate. Cerul a îngrijit-o până ce a încolţit şi a răsărit ca un gând al meu, apoi am început să

sper şi să visez la păduri tropicale, înecate în verde crud, la aurore boreale violet, la vaste

oceane de azur, la îngeri înconjuraţi de abur, la Universul tot!...

Astăzi mi s-a năzărit să merg la Pol! Nu-i prima dată, dar în noaptea asta îmi voi dubla

puterea minţii, voi umple rezervorul gândului cu biogazul nesecatei fantezii... Aşa sunt eu,

mai visătoare! Şi totuşi...

O undă de ireal mi-a dat curaj să zbor şi m-a însoţit până pe Tărâmul Gheţii Nesfârşite.

M-am aşezat pe zăpada aproape caldă şi am făcut un înger... Cu ochii mari, priveam neîncetat

fulgere vii şi jucăuşe ce brăzdau cerul în nuanţe roz-verzui. Era mult aşteptata auroră boreală

ce îmi pare acum cea mai frumoasă iluzie! Aroma pură a gheţii mi-a ţinut companie pe tot

drumul către casă...

A fost o noapte de vis, chiar dacă a trebuit să o proiectez pe ecranul lăuntric al inimii.

Mi-a plăcut la Pol, dar poate mâine-noapte merg în... Sahara!

Adelina Niculescu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

25

Nu te voi mai visa!

Cerul de mătase albastră se întunecă treptat sub umbra unei nopţi de vară. După ce se

aprinde prima luminiţă, din ce în ce mai multe puncte aurii conturează un candelabru imens

cu milioane de braţe strălucitoare pe tavanul Universului.

Scânteie de iubire mi-aprinde focul inimii, alimentat cu dor de tine. Ca prin vis îţi văd

figura cuminte, duioasă şi senină şi o lumină mângâioasă îmi alină aşteptarea unei revederi

adevărate. Bolta, deodată scăldată în lumină, mă cheamă cu un glas de înger şi stele vin în

palma mea şi ca prin farmec mă ridică, mă înalţă...

De sus, noaptea-i mai frumoasă, mai altfel... Sclipiri galbene-albastre apar de nicăieri

şi merg către neant. Licăriri la tot pasul parcă mă ţintuiesc, mă urcă şi mai mult... Dar cobor!

Prin aerul rece mă trezesc la cele mai acute simţiri şi totuşi tu apari prin aceeaşi lumină caldă,

neînţeleasă. Un chip gingaş şi slăvit devine tot mai apropiat, chipul tău cu ochii tăi albaştri,

mari, cu părul ca un lan de grâu... Eşti atât de aproape, încât privesc cum pleoapele-ţi curg ca

o ploaie de crepuscul peste azurul hegemonic al irisului şi cum în ei râde marea cu valuri

argintii de vise fluide... Zâmbeşti, dar eşti aceeaşi iluzie, acelaşi dor neîmplinit...

Stelele mă lasă la uşa mea... Pătrund în cameră şi realizez că nu am visat, că nici

măcar nu am dormit... Ştiu că nu ai fost real, poate că nici nu erai „tu” el pe care îl caut. Poate

caut un „el”. „Dar nu vine... Nu mai vine...” Am început prea devreme căutările!

Cu mintea confuză, reuşesc să mă debarasez de „tu”, de „el”, de lumea toată. Din

noaptea mată şi tăcută, stelele-mi zâmbesc naiv, cântându-mi reveria...

Cu inima curată, cu focul stins, aprins cândva fără motiv, mă las cuprinsă de vraja

lunii, de incantaţia stelelor... Adorm liniştită, calmă şi mai fericită ca oricând... Nu te voi mai

visa, nu voi mai lăsa flăcările să-mi ardă inima!

Adelina Niculescu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

26

Pulbere de stele

Briza uşoară mângâie iarba şi florile. Farfuria de argint de pe cer se aşază pe masa

învăluită de mătasea bleumarin. Stau întinsă pe pământul umed din grădină şi privesc la stele.

Deodată, un astru ceresc coboară şi mă ia de mână. Ameţită, mă trezesc pe un sol

pufos. Sunt pe o stea! Privesc în jur cum o pulbere de aur mă învăluie. O rochie de mătase se

croieşte pentru mine. Galbenă, încrustată cu diamante scumpe şi perle strălucitoare, pluteşte

uşor. Apoi, ca prin minune, o fată apare îmbrăcată în ea. Sunt eu. Pantofi de cleştar am în

picioare. Port chiar şi o diademă. Înaintea mea răsare un palat cu uşi de lemn, coloane mari şi

geamuri de gheaţă. Merg uşor pe treptele de marmură. Ajung în dreptul unor uşi mari, le

deschid şi o sală de bal îmi apare în faţă. Un tron de aur cu pernuţe de catifea roşie stă cocoţat

în vârful scărilor înguste. Candelabre de smarald atârnă falnic pe tavan. Fac piruete în toată

sala. Mă plimb pe holuri, prin camere, prin grădina palatului. Miros florile colorate şi mă aşez

pe băncile de lemn. În mijlocul grădinii ţâşneşte o apă cristalină care se revarsă într-o fântână

albă. Iarba pufoasă se leagănă când trec pe lângă ea. Insecte mici zboară pe lângă urechile

mele. Vântul şopteşte povestea lui. Oare sunt singură în acest palat măiastru? Cred că da. Urc

în cel mai înalt turn al castelului. Văd pământul cu munţii şi oceanele lui.

Aici pe stea totul e posibil… Totul? Oare? Să vedem... De la geam zbor uşor înapoi

pe iarbă. Îmi menţin echilibrul când, deodată, steaua cedează şi eu pic în gol. Aterizez în

grădină, rochia cea sclipitoare se destramă şi se preface în fluturi.

Chicotesc. Totul a fost în imaginaţia mea. Sau poate nu… Steaua pe care am fost

străluceşte şi mai tare, şi lângă ea mai apare una. Oare să fie steaua mea? Cine ştie? Poate

că…

Ana - Ştefania Burtescu

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

27

Parfumul efemer al mării

Aburii roşii ai răsăritului se ridică în grabă pe cutele creţe ale albastrului stins al

orizontului. Razele sunt precum o pânză feerică de crepuscule ce învăluie întreg universul

celest. Sideful acestor fulgere aurii se oglindeşte în bleul strălucitor al valurilor abundente.

Marea este tare agitată, iar mersul pe valuri este perfect pentru profesionişti, deoarece acestea

valsează ritmic printre sutele de bărci ce prevestesc parcă o minunată şi încântătoare călătorie.

Păsările jucăuşe, sprijinindu-se de-o rază, admiră şi ele frumosul din mare. Lenta lor înaintare

ca un zbor de petale, sporeşte vânturile, valurile. Briza mării adie liniştit, ridicând fire argintii

din nisipul ce domneşte de sute de ani şi aduce miresme de proaspăt oamenilor ce se bucură

de acest colţ de rai, adolescenţi însetaţi de apa iubirii, a distracţiei şi a prieteniei. Ei îşi

încearcă fie norocul, fie idealurile la fiecare sărutare a mării de către ghemul de aur ce o

străpunge cu atâta foc în toate direcţiile, din toate unghiurile sale, unduindu-se agale.

În inima străvezie a mării, o stâncă uriaşă se refugiase. Avea un vârf ascuţit, ca de

cleştar. Ani de-a rândul stătea amorţită cu fermitatea sa înfiptă adânc în apă. Avantajul este

că, lângă ea, întotdeauna naufragiază un gram de libertate şi puritate.

Orizontul cade moale în unde line, risipind în jurul său o tăcere cu miresme

încântătoare. Chipurile tăcute ale oamenilor suspină în văpăile stinse ale soarelui...

Luiza Milea

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

28

Inimă de soldat în trup de înger

Ghiocelul. S-a născut dintr-o lacrimă a unei inimi pure, inocente. A crescut fiind vegheat

de razele edenice ale soarelui. Una din puţinele plante ce oglindesc clar sufletul omului. Alină

durerile inimii prin simpla sa apariţie. Sosirea lui simbolizează începutul unei noi vieţi,

începutul primăverii şi plecarea suferinţelor, plecarea iernii!

Culoarea lui de un alb mat îţi fură privirea, te hipnotizează! Iar în contrast cu verdele,

cu verdele aprins al frunzelor, arată sublim. Cel mai frumos cadou pentru o persoană dragă

este un ghiocel. Acesta arată iubirea pentru natură, pentru inocenţă.

Această plantă reprezintă gingăşie şi tandrete, dar şi putere! Învinge de una singură

zăpada, frigul necruţător şi aduce un strop de lumină în drumul omului.

Spiritul luptător s-a întruchipat cu o înfăţişare angelică. Dar, vreţi să ştiţi de ce mi-am

ales ghiocelul? Pentru că, aşa cum am mai spus, este un luptător cu chip de înger!

Corina Matei

Clasa a VII-a B

Prof. Georgiana Manta

29

Macul, floarea mea preferată

Probabil că mulţi dintre voi îl vedeţi ca pe o simplă floare, însă eu îl văd mai special.

Vreţi să aflaţi? Presupun că da.

Culoarea lui, roşu-sângerie, completează tabloul vechi şi uitat într-o odăiţă a bunicii.

Macul îşi deschide paharul elegant şi lent sub o ploaie de lumini, raze ale soarelui în răsărit.

Totul începe cu o fărâmiţă de lumină. Tulpina lui subţire, dar stabilă, îl menţine semeţ ca un

supraveghetor al întregului lan.

Într-o linişte neclintită, lanul de grâu şi macul se leagănă sub adierea blândă a vântului

de vară. În răsărit de zori, macul se transformă într-un diamant plutitor pe marea aurie de

spice.

El este ca o fiinţă fragedă, cu ochi îndureraţi şi trişti…Numai firele de grâu încărcate

cu boabe aurii se mai apleacă spre pământ pentru a povesti macului… poveşti. Eu ştiu! Pentru

că, în timp ce voi citeaţi acestea, eu priveam uimită şi îngândurată macul precum o comoară

de galbeni din tabloul vechi şi umed aflat în odăiţa bunicii.

Acum… el plânge, fiindcă e vremea să-şi închidă petalele de catifea pentru totdeauna.

Codruţa Andreea Poşchină

Clasa a-VII-a B

Prof. Georgiana Manta

30

Un suflet aproape mereu, un prieten

Ţopăind uşor prin zăpada pufoasă, Fricosul priveşte valsul fulgilor de nea. Candelabre

de gheaţă stau atârnate pe crengile de abanos. Mirosul iernii îţi usucă nările, luna termină de

ţesut lalele galbene pe mantia nopţii. Doar scârţâitul zăpezii se mai aude. Fricosul merge

liniştit pe drumul troienit. Deodată, se aude un zgomot:

- Ce o fi? Gândule, vino după mine!

- “Da ! Vin acum!”

În tufişuri se zbătea o văpaie de foc - o veveriţă. Cu lăbuţele pufoase, iepuraşul o

ridică şi o strânge la piept. Salvase o viaţă şi poate îşi făcuse un prieten. O duse la vizuina lui

şi o ţinu lângă foc, până ce mica vietate îşi deschise ochii ca de cărbune. Apoi rosti:

- Iepuraşule, vreau să devenim prieteni!

- Da! Cum să nu?! Gândule, ce zici?

- Ai făcut o faptă deosebită! Ai salvat pe cineva! Pentru asta meriţi să fii prieten cu

oricine!

Trezindu-se, veveriţa Vivi povesti cum a ieşit în zăpada de cleştar să caute ghinde prin

gerul cumplit. Călcase pe o creangă care s-a rupt şi a azvârlit-o în zăpadă. A fost o minune

supravieţuirea ei.

- Dacă nu erai tu, nu ştiu ce mi s-ar fi întâmplat! Îţi mulţumesc!

- Cu plăcere! Eu doar îmi căutam un prieten... Şi uite ce repede l-am găsit! Mai mult

decât un prieten! Un adevărat partener!

Fiindcă a salvat o viaţă, iepuraşul a fost răsplătit cu titlul „Un prieten adevărat” de

către însuşi Spriritul Pădurii, iar de atunci, el şi Vivi au fost prieteni până ce moartea i-a

despărţit.

Ana - Ştefania Burtescu

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

31

Globul de foc

A fost odată ca niciodată, că dacă nu era nu se mai povestea. Un biet băiat orfan, Petre,

auzise că, dacă ar avea globul de foc şi oglinda bălaie, ar putea face minuni pentru semenii

săi. Îşi luă rămas-bun de la oamenii din sat şi plecă mai departe în lume, fără să-şi închipuie

ce peripeţii îl aşteaptă.

Merse pe cărarea îngustă, prin luminiş, cale de două ceasuri, bucurându-se de raza de

soare ce-i mângâia gingaş obrazul. Îl încerca un sentiment de teamă, fără să ştie de ce.

Deodată, din tufişul de pe stâncă, apăru un uriaş. De teamă, băiatul îşi înghiţi vorbele.

- Bună ziua, flăcăule! Ce cauţi pe tărâmul meu?

- Eu… merg în lume uriaşule, nu fac niciun rău, nu iau ţărâna pe picioare, doar

treceam pe aici, bună să-ţi fie inima!

- Uite, pentru că mi-ai vorbit frumos şi cugetat, îţi voi dărui un căluţ care să te

însoţească de acum, că-i tare greu să fii singur, călător la drum.

- Dar de unde ai cal, uriaşule? Nu văd niciunul.

- Sunt Uriaşul Şase Degete, iar bunul Dumnezeu mi l-a dăruit ca să pot duce cu el

orice doresc. Am putere magică în acest deget mic şi strâmb. Iată: ,,Barabaraba, vorovorovo,

huruhuhuru!“.

Imediat apăru un căluţ negru cu pete albe în frunte, blând şi drăguţ.

- Să ai grijă de el! Te va însoţi pretutindeni. Îl botez Trei Zări, te va purta oriunde

în lume şi te va proteja.

Mulţumindu-i uriaşului, alături de noul său prieten, porni la drum. Merse ce merse şi,

spre seară, auzi un glas răutăcios:

- Încotro mergeţi voi, călătorilor? Pe pământul meu nu calcă nimeni! Sunt Avolon

cel Rău şi omor pe oricine îmi încalcă teritoriul.

- Dar, noi eram doar în trecere, mergem mai departe în lume.

- Bine, să zicem! Dar te voi supune unei încercări. Vreau să treci peste groapa

morţii, ţinând în mână acest glob de foc şi această oglindă, călare pe mârţoaga ta. Dacă nu vei

reuşi, hăul te va înghiţi ca pe toţi ceilalţi care mi-au călcat teritoriul. Dacă vei reuşi, globul de

aur va lumina până în înaltul cerului, vestind că, în sfârşit cineva a trecut groapa morţii.

Cu teamă în suflet, încălecă, luă globul de foc şi încercă să-şi ia avânt. De pe celălalt

mal, un nor cenuşiu vâjâia prin aer ca un vârtej ce îi cuprinse şi îi asurzi. Se treziră ameţiţi şi

tulburaţi. Când îşi reveni, Petre văzu că lupul, care-l lăsase orfan, îi venise în ajutor şi îl

trecuse peste groapa înspăimântătoare.

32

- Tu?! Nu mai voiam să te văd vreodată!

- Da, eu sunt lupul ce ţi-a mâncat părinţii. Ştiu că am greşit în faţa ta şi am vrut să

fac dreptate. Tu şi căluţul aţi trecut pe tărâmul fericirii, iar pe Avolon cel Rău l-a înghiţit

groapa morţii şi nu va mai putea face rău niciunui călător, rămânând pe veci la marginile

pustiului. De azi, te numesc Cavalerul-Pământului-Fără-De-Rele. Vom trăi liniştiţi până la

adânci bătrâneţi şi vom binecuvânta aceste meleaguri cu bunătatea noastră!

Antoniu Vasile

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

33

Dragostea învinge totul

A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fete, una mai frumoasă decât alta.

Cea mai mare era şi cea mai urâţică dintre ele, iar cea mai mică era cea mai frumoasă.

Împăratul era mulţumit de toate trei, căci toate erau deştepte. Cea mare era foarte naivă, însă

cea mică avea mult curaj. Nu se temea de nimeni, în afară de Fură-Tot, un balaur fioros,

viclean şi tare urât. Nimeni nu reuşise să-l învingă până atunci.

La castelul împărătesc totul a fost liniştit până când fata cea mică a dorit să fie şi ea

asemeni surorilor sale.

- Tată, zise mezina, vreau şi eu, ca surorile mele, să mă mărit cu un bărbat puternic şi

curajos. Nu ţin neapărat să fie prinţ, dar să fie şi frumos.

- Nu poţi, Roberta, pentru că nu am găsit încă un fecior potrivit pentru tine. Tu ai părul

ca de aur, eşti scundă şi delicată, iar noi nu avem la palat decât băieţi înalţi pentru război şi nu

ţi se potrivesc. Tu ai nevoie de un bărbat blond ca tine şi nu prea înalt, dar foarte isteţ şi

curajos.

Fata, mâhnită, se întoarce la surorile ei în cameră şi le zice:

- Nu mă lasă, fetelor. Spune că nu sunt bărbaţi potriviţi mie în împărăţie.

- Nu-i nimic, grăi cea mai mare dintre surori, sunt destui care te vor iubi cu adevărat.

Trebuie doar să aştepţi momentul potrivit şi băiatul potrivit.

Mezina, văzând ca nici surorile ei nu o susţin, plecă de acasă în căutarea jumătăţii ei.

Şi a mers, şi a mers zi de vară până-n seară şi a ajuns la un palat cu totul şi cu totul de

aur. A intrat şi a văzut trei băieţi frumoşi ca lumina soarelui. Roberta i-a întrebat dacă vrea

vreunul dintre ei să se însoare cu ea, dar ei deîndată s-au transformat într-un balaur cu trei

capete.

Acel balaur era Fură-Tot. Fata şi-a ascuns spaima şi a tras iute sabia din teacă. S-a

repezit îndată şi a retezat un cap, dar acesta a crescut la fel de iute înapoi. A mai tăiat unul şi

tot la fel s-a întâmplat. Vâzând că n-are nici măcar o şansă de a birui, fata s-a predat, iar

Fură-Tot a întemniţat-o în cea mai adâncă şi întunecată pivniţă a palatului.

Nenumărate zile a petrecut Roberta întemniţată. Cu fiecare zi care trecea, ea se

îndrăgostea de cei trei bieţi frumoşi, dar când se lăsa seara aceştia se transformau în balaurul

roşu, fioros, cu trei capete şi dinţi mari, ascuţiţi. Fata însă, când se gândea la cei trei crai din

timpul zilei, simţea că nu-i mai era frică de Fură-Tot. Aşa a ajuns Roberta să se

îndrăgostească de Fură-Tot. Şi de cel în chip de oameni, dar şi de cel în chip de balaur. Cel

mai mult îl îndrăgea pe cel mai mic dintre fraţi. Şi acestuia îi plăcea de ea, dar nu puteau fugi

34

din cauza fraţilor săi. Ei ar fi fost foarte furioşi dacă nu ar fi avut şi al treilea cap, pentru că

acesta făcea mereu toată treaba în lupte, iar pe deasupra era şi cel mai destept.

Într-o seară, Roberta şi Aragon, căci aşa îl chema pe flăcău, au hotărât să fugă din

palatul fraţilor mai mari şi să se ducă la castelul tatălui fetei. Şi aşa au şi făcut. Într-una din

nopţi au reuşit să scape.

Când au ajuns la castel, împăratul i-a primit cu braţele deschise, iar a doua zi au şi

pornit nunta. Dar nici nu au apucat să se cunune, că fraţii lui Aragon au năvălit peste lume.

Toţi mesenii au cerut mila, dar fraţii îşi voiau înapoi al treilea cap.

- De ce ne-ai părăsit? E doar o simplă prinţesă blondă şi scundă!

- Nu e o simplă prinţesă, ci e viitoarea mea soţie. Ea este jumătatea mea!

Lupta s-a pornit deîndată, însă de partea lui Aragon au venit toţi ostaşii împăratului,

reuşind împreună să învingă cele două capete şi să le taie deodată cu buzduganele.

Şi aşa s-a însurat Aragon cu Roberta, făcând o nuntă de trei nopţi şi trei zile. Ei au

întemeiat o familie unită şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Şi am încălecat pe-o căpşună şi

v-am spus o mare şi gogonată minciună!

Uţa Cristian

Prof. Violeta Bucur

Clasa a V-a B

35

Super cercetaşii şi farsa lui Madam Isoscel

E ultima zi din anul şcolar şi veselia s-a răspândit zgomotos în fiecare colţişor al

coridoarelor şi al sălilor de clasă. Freamătul elevilor şi dezinvoltura lor se simt în aer,

anunţând vacanţa mult aşteptată. Fete cu bucle aurii lăsate pe umerii firavi şi funde prinse

lejer în creştetul capului merg ţinându-se de mână, în grupuri mici şi mari, plănuind în secret

aventuri pentru vacanţă. Pe urmele lor, calcă precum detectivii din filmele poliţiste, băieţii

iscoditori, gata să afle misterele puse la cale de colegele lor.

Sunt una dintre iscusitele exploratoare ale grupului „Super Cercetaşii” şi ştiu să mă

feresc întotdeauna de spionii nedoriţi ai adversarilor noştri, băieţii. De fapt, am propus

partenerelor mele să le facem o farsă „inamicilor”, ca să ne ţină minte şi să abandoneze planul

lor de spionaj. Le convocasem pe fete, în secret, la pauza mare în spatele magaziei şcolii,

unde un bătrân tei singuratic ne ferea de privirile nedorite ale băieţilor. Am zis răspicat şi

scurt:

- Astăzi e momentul! La ora de matematică, atunci când madam Isoscel va întârzia,

vom provoca adversarii să o imite!

- Şi..., rămase uimită Floare-de-colţ, botanista grupului.

- Şi o vor imita, noi vom râde, vom intra în jocul lor până ce vor fi prinşi. Urmarea o

ştiţi cu toate: director, cancelarie, note la purtare...

- Sună bine! Ce idee trăsnită! a spus „Acuarelă”, nonconformista din gaşca noastră.

Şi toate am răsunat:

- Hip, hip, ura, pentru cercetaşi!

Sunetul cristalin al clopoţelului a anunţat intrarea tuturor la ore. Am ajuns în clasă de

parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi ne-am aşezat în bănci, cuminţi, aşteptând-o pe profesoară.

Planul începea. Vulpea şireată a zis:

- Madam Isoscel întârzie mereu şi cu siguranţă va uita că trebuie să vină la oră.

Ce-ar fi să predea cineva în locul ei, dar... cum ne place nouă.

- Vreau eu, a răspuns Mihai, şeful grupei adverse, şi băieţii de la „Super Cercetaşii”

vor fi elevi.

Farsa noastră mersese. Acum aşteptam ca ei să imite şi Isoscel să intre în clasă. Aşadar

Mihai a început jocul. Prima dată a împrumutat de la o colegă nişte ochelari mari, pe care şi

i-a pus pe nasul cârn. S-a dat cu cariocă roşie pe buze, pentru a le avea ca madam, apoi s-a

aşezat tacticos la catedră cu cartea de limba şi literatura română, pe post de catalog.

- Androniscovici Matelesco!

36

- Prezent!

- Burtiescovici Histogramă!

- Absent, ăăă, prezent!

- Cum îţi permiţi să faci asemenea glume? Ia ieşi tu la tablă!

Scrie: 45x√8 +29x√28x [41:(59x 111111+22823:943)x101]= ? Rezolvă în două minute, iar

voi nu şoptiţi, nu-l ajutaţi!

- Doamna, dar nu am învăţat cu radical!

- Măi, băieţelule...!

Şi atunci, a intrat Madam Isoscel, furioasă. Nimeni nu a auzit-o din pricina râsetelor

puternice. Abia când a ajuns la catedră şi i-a luat pe cei cinci băieţi de ureche, am realizat

prezenţa ei. Profesoara i-a dus pe cei trei la director, la cancelarie, le-a scăzut notele la purtare

şi de atunci nimeni nu mai îndrăzneşte să facă asemenea farse.

„Super Cercetaşii” au dovedit că sunt de neoprit. Am trăit o zi care va rămâne adânc

întipărită în sufletul meu, o zi în care magia copilăriei ne-a fermecat ultima zi de şcoală!

Ştefania Manta

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

37

Pagina cvintetelor

Copilăria

Jucăuşă, inocentă,

Surprinde, atrage, îndrumă,

Clipe intense devenite amintiri,

Euforie.

Icoana

Sacră, binecuvântată,

Slăveşte, alină, ocroteşte,

Fereastră deschisă spre cer,

Mântuire.

Poetul

Visător, nostalgic,

Metamorfozează, iluzionează, percepe,

Evocă simţiri îngropate în timp,

Libertate.

Adelina Niculescu, Luiza Milea,

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a C

Cartea

Înţeleaptă, atractivă,

Învaţă, călăuzeşte, educă,

Hrană pentru suflet,

Cunoaştere.

Bogdan Stroea, clasa a V-a B

Prof. Violeta Bucur

Iubirea

Profundă, eternă,

Pulsând, oferind, simţind,

Vibraţia sufletului înfiorează Universul,

Zâmbet.

Idee

Îndrăzneaţă, naivă,

Încolţind, rătăcind, iscusind,

Scânteia unui gând nerostit,

Umanitate.

Adelina Niculescu, Luiza Milea,

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a C

Omul

Interesant, preocupat

Conduce, creează, înfiinţează,

Fiinţa supremă a lumii,

Inteligenţă.

Mihai Trandafir, clasa a VII-a B

Prof. Georgiana Manta

38

Însemnări europene în pagini de jurnal

- fragmente -

Miracolul necunoscutului

Îmi amintesc şi acum acea clipă magică în care tata mi-a dat vestea cea mare, că voi

pleca într-o călătorie de vis. Nu fusesem niciodată într-o croazieră şi cu atât mai puţin cu un

iaht atât de elegant ca cel cu care trebuia să plecăm peste numai o săptămână. Pregătirile

le-am făcut în grabă, cu emoţiile neiniţiaţilor în astfel de călătorii, dar temerile noastre de

atunci mi se par amuzante acum, când toate sunt de domeniul amintirilor.

Ce frumos a fost totul! Nici nu-mi vine să cred că am trăit o astfel de experienţă!

Am plecat din portul Tomis într-o dimineaţă însorită de iulie. Marea era calmă şi ne

îmbia să ne îndepărtăm de ţărm. Nu peste mult timp, totul s-a scufundat parcă într-o linişte

albastră, unduitoare. Îmi lipsea totuşi ceva, îmi lipsea freamătul vieţii cu care eram obişnuită...

Îmi lipseau reperele pe care să-mi pierd contemplativ privirile şi oriunde mă uitam rămâneam

cu gândurile mele, neavând în ce să-mi agăţ altele noi. Briza îmi răvăşea în mângâieri

şăgalnice firele de păr, iar aerul îmi umplea pieptul cu miresme necunoscute, dar plăcute şi

parcă ameţitoare. Simţeam puritatea primordială şi mă gândeam cât de curată este această

parte din natură!

M-am pierdut în gânduri şi nici n-am băgat de seamă când lângă iahtul nostru au venit

să se joace doi delfini. Erau mai mici decât cei pe care îi văzusem în acvarii, dar mi s-au părut

la fel de prietenoşi şi inteligenţi ca şi ceilalţi. Cât de importantă mă simţeam, cu delfinii de

lângă iaht atât de doritori si încrezători în compania şi prietenia noastră!...

La un moment dat, tata mi-a spus că părăsim apele teritoriale ale României şi intrăm în

cele ale Bulgariei. Într-adevăr, ţărmul părea a-şi schimba înfăţişarea, devenise mai deluros şi

parcă mai împădurit! M-am uitat cu grijă la cei doi delfini ce se zbenguiau pe lângă vasul

nostru şi am încercat să-i fac să înţeleagă că trebuie să se întoarcă acasă, dar ei n-au înţeles

decât că trebuie să facă nişte salturi năzdrăvane. Am stat mai bine să mă gândesc şi mi-am dat

seama că, de fapt, marea era casa lor, întreaga întindere azurie neavând nicio graniţă pentru

39

noii mei amici...! Aşa că m-am bucurat în continuare de tovărăşia lor şi le-am aruncat pe

ascuns din garizii prinşi cu o seară mai înainte pentru a pescui renumiţii chefali din largul

coastelor balcanice. Ce frumoşi erau! Le pusesem şi nume, pentru că am reuşit să-i deosebesc

între ei: Romeo, cel mai rotofei, care parcă se învârtea ocrotitor în jurul alesei sale şi Julieta,

care era mai suplă şi parcă mai interesată de compania noastră.

Fâşâitul aerului, pleoscăitul şi legănatul valurilor ce se spărgeau în carenă, dar şi

sclipirile hipnotizante ale oglinzilor jucăuşe, m-au făcut să adorm fericită de clipa pe care o

trăiam. M-am trezit când soarele se scălda în faţa noastră, întinzându-ne parcă un uriaş covor

auriu pe care pluteam apropiindu-ne de uscat. Tata m-a lămurit că ne îndreptăm spre Istambul,

cel mai mare oraş al Turciei, şi singurul oraş din lume situat pe două continente, şi că urmează

să intrăm în strâmtoarea Bosfor, cea care desparte oraşul în două, şi Asia de Europa. M-am

uitat îngrijorată după prietenii mei de călătorie, dar tot tata m-a lămurit că au rămas în larg

unde nu-i pândesc atâtea pericole ca în astfel de zone foarte aglomerate. La început mi-a părut

rău că nu mi-am luat rămas bun de la ei, dar, când am văzut cum strâmtoarea era ca şi o

autostradă lată de vreo 700 de metri, pe care circulau tot felul de nave, de la vapoare uriaşe la

bărci de mare viteză, i-am felicitat în gând pentru înţelepciunea lor.

Soarele deja scăpătase după minaretele bătrânului oraş, iar apa pe care pluteam nu mai

avea straiele acelea aurii, ci devenise tristă, ca de plumb. După topirea amurgului în flacăra

văzduhului crepuscular, marea m-a dezamăgit pentru prima oară prin culoarea ei...

Am ancorat într-un port de lângă o coastă abruptă, ce părea încoronată cu nişte clădiri

plate decolorate de soare şi am coborât să vizităm oraşul întemeiat pe timpul lui

Constantin cel Mare şi al Imperiului Bizantin. Văzut de jos, de pe ţărm, părea un uriaş stup şi

am rămas cu această senzaţie pe tot parcursul nostru, prin toată acea înghesuială de oameni,

lucruri agăţate de zidurile caselor, expuse pentru vânzare, şi mai ales amestecul de vorbe

spuse parcă în toate limbile pământului, ce se răspândea zumzăitor într-un veritabil turn

Babel.

La întoarcere, seara târziu, m-a izbit mirosul sărat, de scoici, în care era învăluit micul

port.

Dimineaţa când m-am trezit, eram deja în Marea Marmara, apoi ne-am continuat

croaziera prin Marea Egee şi Marea Ionică, după care am trecut prin strâmtoarea Messina,

urcând cu Vulcanul Stromboli în stânga către Napoli, uriaşul port al Italiei la Marea

Tireniană.

Imediat ce am zărit pământ către vest, am simţit, chiar fără să mi se spună, peisajul

familiar. Era insula Corsica şi asta însemna că ajunsesem aproape de Elba, insula pe care o

40

ştiam atât de bine din ultimele cinci vacanţe. Sunt îndrăgostită de plajele cochete ale Elbei, de

apa ei de cleştar, de adâncimile ei clare, de liniştea, frumuseţea şi puritatea zonei.

Iată-mă acum cu iahtul printre talazurile sclipitoare pe care anii trecuţi le străbăteam

cu gommona, o bărcuţă pneumatică foarte rapidă, cu un motor nervos ce ne sălta tinereşte şi

ne izbea hotărât înapoi pe undele prietenoase, care se plimbau printre vârfurile stâncilor ieşite

din mare, iscând senzaţii de neuitat...!

Am trecut mai departe, legănându-mi privirile cu melancolie pe ţărmurile cunoscute şi

ne-am îndreptat către Genova punctul terminus al croazierei noastre. Acolo mi-au trebuit

câteva minute bune să înţeleg că pământul nu vrea să se legene în ritmul în care mă învăţasem

eu! Am făcut apoi un popas la acvariu, unde alţi delfini mi-au împrospătat imaginea lui

Romeo şi a Julietei din Marea Neagră, cei pe care îi pierdusem la intrarea în strâmtoarea

Bosfor.

După ce ne-am mai plimbat vreo câteva zile prin oraşele din nordul Italiei, am luat

avionul spre casă, bucuroşi că avem multe de povestit celor dragi. De sus, totul îmi părea atât

de detaşat de preocupările cotidiene, încât parcă nu-mi venea să cred că oameni ca mine

trăiesc printre petele verzi şi cafenii ce peticesc pământul de la un capăt la celălalt între

oglinzile sclipitoare ale şiragurilor de fluvii, râuri şi lacuri. Încercam să disting ceva specific

care să mă facă să descopăr ce-i face pe oameni atât de diferiţi între ei, de la ţară la ţară, în ce

priveşte graiul, credinţa, cultura, obiceiurile... De sus n-am deosebit nimic din toate acestea!

N-am văzut decât o alternanţă divină de munţi, văi, dealuri, ape şi câmpii, luminate de acelaşi

soare iubitor! Mă întrebam ce i-a făcut pe oameni atât de diferiţi şi n-am găsit decât un singur

răspuns: aşa a fost să fie! A trebuit să treacă atâta timp în care au trăit izolaţi în stilul lor de

viaţă până când să-şi dea seama că sunt făcuţi să fie liberi şi prieteni cu toţi ceilalţi oameni, că

nu-i despart decât limba şi distanţele! Astăzi distanţele nu mai sunt o problemă, iar oamenii se

înţeleg din ce în ce mai bine, indiferent în ce limbă au spus „mama”!

Cu toate că s-a terminat de mult croaziera noastră, câteva vorbe ale părinţilor mei încă

îmi răsună puternic în minte: „Mulţumirea unei vacanţe reuşite este mai mare atunci când

realizezi cât de bine te simţi în mijlocul naturii şi al oamenilor, iar evadarea noastră din

capcana cotidiană aduce fericire sufletului! Când vrem să fim fericiţi, nimic nu ne poate opri!”

Doreşte-ţi fericirea în vise reale!

Adelina Niculescu

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

41

Amintiri vieneze

Era o dimineaţă senină de vară când spaţiosul avion în care ne aflam a aterizat pe

pista lungă din Viena. Elegantele stewardese ne-au condus către scara avionului. Cu bagajele

luate, îmbarcaţi în maşină am pornit pe drumul lin către hotelul în care trebuia să ne cazăm.

Aşa a început o săptamână de vis.

Auzisem atât de multe lucruri despre Ambasada României, aşa că în ziua venirii, după

o pauză binemeritată, am pornit pe drumul presărat cu mistere către acel loc. Prima oară ne-

am oprit la un restaurant ca să mâncăm renumitul şnitel vienez cu ketchup şi cartofi prăjiţi.

După-masă masă am ajuns la ambasadă, unde am mâncat prăjiturele şi am băut suc. Acolo

am aflat informaţii referitoare la importanţa acestei ilustraţii şi am primit o insignă cu steagul

României şi al Austriei. Apoi ne-am continuat călătoria la palatul Belvedere. Ştiaţi că Eugen

de Savoya a locuit acolo? Timpul a trecut repede şi am şi plecat la hotel ca să ne odihnim

pentru alte aventuri.

A doua zi am vizitat Grădina Zoologică din Schönbrunn. Mereu mi-am dorit să văd o

altă grădină zoologică în afară de cea din Bucureşti. Cine ar fi crezut? Am văzut girafe ca o

macara, koala argintii ca luna, hipopotami mari şi uzi, crocodili de smarald şi furnici roşii ca

asfinţitul, care umblau prin tuburi peste tot. Caraghioşii pingiuni şi focile rotunde au făcut un

spectacol incredibil. La Haus des Meres rechinii înotau nervoşi în bazinele lor mari, căluţii de

mare pluteau în acvariul lor strâmt, iar o broască ţestoasă se odihnea pe nisip.

Seara am pornit cu toţii către Roata Mare. Aceasta este un simbol al Vienei. Are 114

ani şi 65 de metri, cât un bloc cu 22 de etaje! Uimitor! Ea se află în Prater, cel mai vechi parc

de distracţii din lume. Maşinuţe rapide, carusele întortocheate şi mirosul popcornului!

Mmmm! Cele mai frumoase carusele sunt cele cu apă. Trebuie să mergeţi acolo!

Ziua a treia a fost dedicată cumpărăturilor. În magazinele spaţioase şi moderne

eram înconjuraţi de o multitudine de produse. Pantofi eleganţi, haine colorate, cercei, ochelari

de soare şi multe altele aşteptau cuminţi pe rafturi să fie cumpărate. Era chiar şi un magazin

de dulciuri! Praline, marţipan, ciocolată! Buuuuuuun! Am plecat doar cu mici amintiri.

În ultima seară din Viena am realizat că pierdeam o experienţă de neuitat dacă nu

porneam în această călătorie. Oamenii au fost amabili şi primitori, mâncarea gustoasă, iar

locurile istorice minunate. A fost ca o aventură pe mare, însă mai incitantă. La fiecare pas pe

care îl făceam parcă descopeream ceva nou, parcă mii de fluturi mă purtau într-un loc în care

te simţi ocrotit. Cer senin, zâmbete de copil, soare de aur, locuri cu parfum istoric... Bucurie,

42

fericire, minunăţii, descoperiri noi, dar, mai ales, o nouă viaţă. Asta îţi aduce fiecare călătorie.

Poţi descoperi multe lucruri la care poate doar visai.

Călătoria este ca o carte. Filă cu filă, pagină cu pagină, mereu descoperi ceva

neaşteptat. Zile de aur, minunate, cu parfum european te aşteaptă în fiecare ţară pe tine.

Tu ce crezi despre călătorii?

Ana-Ştefania Burtescu

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

43

Anglia, o ţară de „Jos pălăria!”

În Anglia există multe oraşe frumoase şi interesante ca Londra, Liverpool, Greenwich,

York. De asemenea, există şi două mari universităţi: Cambridge şi Oxford.

Londra este un oraş modern, dar antic. Este modern deoarece s-au făcut multe lucruri

noi, iar antic fiindcă au conservat multe monumente vechi. Big Ben este un ceas care arată ora

exactă şi are mai bine de 900 de ani vechime. London Eye reprezintă cea mai mare roată din

lume, din care se vede o frumoasă panoramă. Este foarte interesant să admiri schimbarea

gărzii, când caii merg la pas, iar soldaţii bat pasul de defilare mai ceva ca la hora noastră.

Soldaţii păzesc palatul Buckingham, unde locuieşte regina. Ei stau ca nişte statui de piatră,

chiar dacă plouă sau e soare.

Liverpool e oraşul muzicii rock, deoarece aici s-a înfiinţat formaţia „The Beatles”.

Muzica lor va dăinui în sufletele oamenilor pe vecie, ca şi Dumnezeu. În afară de asta există şi

un muzeu maritim în care poţi să vezi vapoare şi filme despre ele. Mai poţi admira şi catedrala

„Celor trei păsări”. Se zice că aceste păsări păzesc cu sfinţenie oraşul.

Greenwich este oraşul prin care trece Meridianul Zero. Acolo există un muzeu chiar

pe linia Meridianului unde poţi să vezi ceasuri şi obiecte vechi cu care se calcula longitudinea

şi latitudinea.

York reprezintă un oraş la graniţa cu Scoţia, foarte antic, poate cel mai antic oraş din

Anglia. Acolo sunt multe biserici frumoase de rămâi cu gura căscată. Acele biserici sunt

făcute din marmură albă ca neaua. Vârfurile turlei, care parcă ating cerul, sunt foarte

interesante.

Desigur, mai este şi Straton Upen Aven. Acest loc este plin de tragedie şi dramă,

deoarece aici s-a născut celebrul autor William Shakespeare. El a fost un copil sărac care a

trăit într-o casă veche, totuşi asta nu l-a oprit să-şi lase liberă puterea creaţiei şi a imaginaţiei.

Cambridge şi Oxford sunt două mari universităţi care se întrec de secole. Sunt cele

mai bune din Europa. Ele se întrec în special într-un concurs de canotaj anual, în care ambele

dau tot ce au mai bun. Şi dacă le scrii numele pe hârtie, literele tot se întrec între ele!

Oamenii din Anglia sunt foarte cumsecade, respectuoşi, harnici şi milostivi cu alţii. Pe

stradă este curat ca şi-n Germania. Eşti pedepsit drastic dacă faci mizerie.

Despre această ţară nu prea ştiu ce să zic, în afară de „Jos pălăria!”. Credeţi-mă, merită

văzută!

Daniel Florin Dinulescu

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

44

Bella Italia

Drumul lung şi obositor aproape luase sfârşit. Fusese, de fapt, cel mai extenunant

drum din viaţa mea. Lăsasem de mult în urmă Alpii, lanţul muntos ce se întindea ca brâul

unui uriaş căzut. Le făcusem cu mâna piscurilor înalte ce sfidau văzduhul. Mergeam acum pe

autostrada aglomerată, înconjurată de o mare bălaie. Grâul se mişca mlădios în adierea

vântului, făcându-ne parcă cu mâna. Floarea-soarelui ne zâmbea, mai luminoasă ca niciodată,

în semn de bun venit.

Curând, am ajuns la destinaţie. În faţa căsuţei deja familiare ne aşteptau, cu faţa

senină, rudele pe care de mult nu le întâlnisem. Simţeam fiori cu fiecare pas. Aşteptam în

fiecare an să cobor din maşină, să păşesc pe străzile rustice inhalând un iz de porumb venit

din apropiere.

După numeroase saluturi, zâmbete, îmbrăţişări şi povestiri a venit vremea să mergem

la culcare. Ştiam că vor urma nişte săptămâni minunate, în care urma să descoperim superba

ţară la care ţineam atât de mult … Italia!

Dimineaţa îşi elibera pletele blonde pe meleaguri. Conturul orizontului începea să se

definească încet-încet, iar soarele răsărea victorios ca după o lungă bătălie sângeroasă cu

noaptea. Deschisesem ochii de mult timp, pentru a pune la punct pregătirile pentru drumul ce

urma să-l facem.

Aveam acum ocazia de a vizita oraşul antic despre care auzisem atât de multe… Pisa!

Eram nerăbdătoare să admir turnul înclinat, complicata lui structură şi să încerc a desluşi

misterul ce-l învăluie.

Am ajuns în scurt timp în acest oraş magic şi am păşit pe sub porţile imense ce marcau

intrarea spre punctul turistic pe care aşteptam să-l văd. În stânga noastră, două catedrale

imense tronau în mijlocul unui covor de smarald. Citeam pe faţa fiecărui om din mulţimea ce

mă înconjura, admiraţia şi un zâmbet nostalgic. Mai în spate, turnul stătea falnic, privind

scena precum un antic soldat roman, mândru şi nobil. Iarba se înclina maiestoasă sub puterea

paşilor ce se îndreptau spre această minune a antichităţii ce parcă spunea: „Priveşte-mă! Sunt

unic!”

În zilele ce au urmat am fost fermecată de oraşe precum vechiul oraş Luca, înconjurat

de ziduri impunătoare; Milano, capitala modei, cu Domul său unic, graţios; Bergamo, oraş

secular; Verona, cu atmosfera ei romantică plutind parcă în aer; Venezia, oraşul

îndrăgostiţilor. De asemenea, m-am plimbat de-a lungul fluviului Po, pe malurile lacurilor

Como şi Garda, am vizitat domeniul prinţului de Boromeo, a cărui descriere ar putea fi

încadrată într-un roman.

45

Misterul, frumuseţea, unicitatea şi romantismul fac din Italia o ţară greu de descris în

doar câteva cuvinte. Ar fi nevoie de romane pentru a descrie viaţa … romană.

Ioana Timeea Diaconescu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta

46

Turcia – albastru, alb şi aur

Într-o zi de iulie, părinţii mi-au făcut o surpriză. Ce credeţi că era? Da, chiar aşa: erau

bilete de călătorie în Turcia, la Istambul. Am fost foarte mândră de cadoul părinţilor.

În primele zile petrecute în această ţară am vizitat Moscheea Albastră. Acolo am

observat o frumoasă fântână hexagonală, situată în centrul curţii interioare. Frumosul

monument de cult este construit cu piatră şi marmură albastră, care ne duce cu gândul la pace,

puritate, necunoscut şi frumuseţe.

M-a impresionat şi palatul Topkapi. Cele două turnuri de la intrare m-au dus cu gândul

la minunaţii ţurţuri de gheaţă care ne fac să simţim venirea argintiului anotimp, iarna.

Am fost şi la imensa Strâmtoare Bosfor. Mi s-a părut foarte interesantă deoarece este

strâmtoarea ce alcătuieşte graniţa dintre Europa şi Asia .

Împreună cu familia am vizitat şi bazarul care mi-a atras atenţia în mod deosebit şi

mi-aş dori să-i mai revăd puternicele străluciri ale aurului.

În Turcia este specific kebabul cu multe preparate, care la noi, în România, nu se

servesc.

Îmi doresc să mai am parte şi de alte surprize frumoase. În călătoriile mele, de acum

încolo, voi vizita locuri mult mai frumoase din care pot învăţa lucruri esenţiale.

Ioana Geală

Clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

47

Insula măslinelor

Grecia este o ţară mirifică, plină de mistere binefăcătoare, leagăn străvechi al

civilizaţiei europene. În timpul periplului meu prin acest ţinut de legendă, insula Thassos m-a

fermecat prin coloritul aparte al peisajelor desprinse parcă dintr-un basm, dar mai ales prin

oamenii săi deosebit de primitori. Marea Egee, de un albastru strălucitor, cu peşti argintii,

plini de viaţă, presăra un farmec deosebit acestui colţ de lume.

Înconjurată de măsline verzi şi proaspete, am petrecut o săptămână de vis pe această

minunată insulă, străbătând pas cu pas câteva dintre plajele acesteia, scăldate în jocuri

surprinzătoare de lumini şi umbre.

Paradise Beach este o plajă superbă, cu nisip fin şi auriu ca razele sclipitoare ale

soarelui. Apa limpede, de culoarea smaraldului adăposteşte vietăţi neîntâlnite în alte zone.

La Golden Beach, valuri agitate se izbesc de pietrele uriaşe, cu forme ciudate, care

stau înşirate de-a lungul plajei ca nişte farfurii zburătoare.

Limenaria adăposteşte locuri pline de bucurie unde trăieşti emoţii pe care nu le uiţi

toata viaţa. Dar în Limenaria nu m-au ademenit doar plaja şi marea, ci şi alte surprize

nebănuite, cum ar fi piaţetele pline de tarabe cu lucruri specific greceşti. Nu pot uita mirosul

şi gustul special de tzatziki, un sos cu castraveti, usturoi şi iaurt, preparat de toţi bucătarii de

pe insulă.

Ultima plajă din itinerariul meu - Skala Rachoni - este umbrită de pini înalţi şi

maiestuoşi. Aici am remarcat apa sidefie, cu meduze ca gelatina şi arici de mare ca o minge

săltăreaţă, cu ţepi.

Thassos va rămâne veşnic în amintirea mea ca un loc special unde am petrecut o

vacanţă de neuitat împreună cu familia şi prietenii mei!

Ştefania Manta

clasa a VI-a A

Prof. Georgiana Manta

48

Paradis…

Şi iată că am pornit spre o lume de vis, o lume în care imposibilul poate deveni

posibil. Împreună cu părinţii mei am decis ca în această vară să vizitam Grecia. Mi-am făcut

bagajele, mi-am luat adio de la prieteni şi am plecat la drum. Ne aşteapta o călătorie lungă,

plină de aventuri şi distracţii.

Am trecut graniţa dintre România şi Bulgaria, după care a urmat drumul propriu-zis

către Grecia. Am plecat, însă, “înarmată” cu pliante şi cărţi despre locul în care voi ajunge.

După ce m-am documentat bine, am studiat harta Greciei şi mi-am dat seama că sunt

din ce în ce mai aproape de destinaţie.

Indicatoarele erau schimbate, scrisul era ciudat, iar deodată observ că ne apropiem de

vamă. Timpul trecea foarte încet, iar eu eram nerăbdătoare să păşesc pe teritoriul vestitei ţări.

Când am reuşit, într-un final, să pătrundem pe acele meleaguri, am fost imediat

impresionată. Mi-a atras atentia, în primul rând, curăţenia deplină a străzilor şi a spaţiilor

amenajate. A fost pentru prima oară când am văzut un măslin şi, cum era exact perioada de

coacere, am zărit şi modul de recoltare a acestora. Pe partea stângă se întindeau kilometri de

lanuri de bumbac. Erau atât de albe, încât puteau fi asemănate cu nişte nori.

Undeva, în zare, puteai admira munţii, dintre care cel mai cunoscut era Athos (unde în

trecut se credea că locuiesc Zeii), iar în dreapta marea. Ambele erau atât de frumoase, încât

credeai că te afli în paradis.

Când am ajuns la destinaţie, la Katerini, am plecat într-o scurtă recunoaştere a locului.

Primul lucru pe care l-am observat a fost predominanţa culorii verzi. Acea culoare puternică

reprezenta o populaţie care iubeşte natura şi care are grijă de aceasta.

Oamenii păreau simpli, dar în sufletul lor domnea o comoară. Nu-i puteai asemăna cu

nimeni. Erau amabili, prietenoşi, respectuoşi şi ştiau să te facă să te simţi bine.

Plaja… Nisipul auriu ardea ca jăratecul, iar soarele îşi reflecta razele-i aurii în marea

cristalină. Sunetul calm al mării mă relaxa. Prin cântul ei îmi spunea să o urmez. Atingeam cu

picioru-mi firav apa rece şi limpede. Pătrundeam încet prin valuri. Aerul curat îmi mângâia

părul cu o adiere uşoară. Pluteam. Pescăruşii parcă îmi vorbeau. Mă simţeam ca în eden.

Erau atât de multe lucruri de făcut şi atât de puţin timp! După ce am cunoscut mai bine

oamenii, marea şi muntele, am început să mă plimb pe faleză, loc în care mi-am făcut şi

primul prieten.

49

Andreas este un băiat de vârstă cu mine, prietenos, dar în acelaşi timp timid,

respectuos şi foarte amuzant. Alături de el am petrecut clipe minunate pe tărâmul legendelor

şi miturilor.

Spun bucuroasă că de la amicul meu am învăţat câteva cuvinte în limba greacă, am

cunoscut mulţi copii şi am descoperit tainele locului.

Acea săptămână a fost un du-te - vino. De la plajă la munte, din magazine la muzee,

de la restaurante la excursii. Alături de prietenii pe care mi i-am făcut am petrecut o vacanţă

grozavă.

Cele şapte zile s-au scurs ca printr-o clepsidră, dar am profitat de fiecare la maxim, iar

în urma acestei experienţe m-am ales cu mulţi prieteni noi, cu amintiri frumoase legate de

veşnica mea iubire marea şi, desigur, momente fascinante petrecute alături de familie.

Doresc să revăd Grecia, să-mi revăd prietenii, să simt din nou atingerea plăpândă a

soarelui, murmurul mării şi cântul vântului. Toate acestea au rămas tipărite pentru mine într-o

filă din jurnalul timpului, o filă care va avea pentru totdeauna un loc important în viaţa mea.

Silvia Stanciu

Clasa a VIII-a C

Prof. Georgiana Manta