Cuprins Manual TSI

1. Stingerea incendiilor în condiţiile lipsei de apă 2. Stingerea incendiilor pe timp de iarnă

3. Stingerea incendiilor pe timp de vânt puternic

4. Stingerea incendiilor pe timp de noapte

5. Stingerea incendiilor în subsolurile clădirilor

6. Stingerea incendiilor la etajele clădirilor

7. Stingerea incendiilor la acoperişuri cu pod şi la acoperişuri fără pod, cu suprafaţă mare

8. Stingerea incendiilor pe şantierele de construcţii

9. Stingerea incendiilor în clădiri înalte

10. Stingerea incendiilor în sălile de spectacole

11. Stingerea incendiilor in instituţiile medicale

12. Stingerea incendiilor în instituţiile de învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli şl internate)

13. Stingerea incendiilor în clădirile muzeelor, expoziţiilor şl bibliotecilor

14. Stingerea incendiilor în clădirile cu spaţii destinate cazării, odihnei, agrementului şl tratamentului balneoclimateric

15. Stingerea incendiilor în clădiri cu depozite de bunuri de larg consum

16. Stingerea incendiilor în magazinele comerciale

17. Stingerea incendiilor in depozitele de mărfuri cu stelaje înalte

18. Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiilor izbucnite la mijloacele de transport rutier şl feroviar

19. Stingerea incendiilor în garajele subterane

20. Stingerea incendiilor la mijloacele auto care transportă substanţe periculoase pe căile rutiere

21. Stingerea incendiilor la depourile de tramvaie şl troleibuze

22. Stingerea incendiilor la garniturile de tren

23. Stingerea incendiilor la depourile de locomotive

1

24. Stingerea incendiilor în tunelurile de cale ferată

25. Stingerea incendiilor pe navele de transport de mărfuri generale

26. Stingerea incendiilor la bordul navelor petroliere

27. Stingerea incendiilor în magaziile şl pe platfomele de depozitare a mărfurilor din porturi

28. Stingerea incendiilor în şantierele de construcţii şl reparaţii navale

29. Stingerea incendiilor pe aeroporturi şl la avioane

30. Stingerea incendiilor la avioanele aflate în zbor

31. Aplicarea unui covor de spuma, ca măsură de protecţie împotriva incendiului, în cazul aterizărilor forţate

32. Particularităţile incendiilor izbucnite în diferite puncte ale unei aeronave şl modul de acţiune a pompierilor

33. Stingerea incendiilor izbucnite la avioanele mari

34. Stingerea incendiilor izbucnite la hangare

35. Stingerea incendiilor izbucnite la avioanele militare

36. Stingerea incendiilor la obiectivele unui metrou

37. Stingerea incendiilor izbucnite la substatiile electrice de tractiune

38. Stingerea incendiilor izbucnite in depourile subterane pentru trenurile electrice ale metroului

39. Stingerea incendiilor izbucnite i n canalele de cabluri ale instalatiilor electrice din metrou

40. Interventia pompierilor pentru stingerea incendiilor in tunelurile metrolului

41. Interventia pompierilor pentru lichidarea urmarilor unei catastrofe feroviare produsa intr- un tunel al metroului

2

1. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE APĂ

Pompierii se găsesc în situaţia de a acţiona în condiţiile lipsei de apă când intervin: în mediul rural, acolo unde nu există reţele de apă, iar sursele naturale se găsesc la

mari distanţe; în localităţi unde reţelele de apă nu pot asigura debitul şi presiunea necesare

alimentării cu apă a maşinilor de luptă pe timpul acţiunii la incendiu; în localităţi cu reţele de apă distruse sau parţial avariate, ca urmare a producerii

unor catastrofe, calamităţi naturale sau a iovi rilor din aer ale inamicului.

Pentru asigurarea alimentării cu apă a maşinilor de luptă, în vederea îndeplinirii misiunilor de localizarea şi lichidarea incendiilor, mandantul intervenţiei este obligat:

să stabilească, pe timpul executării studiilor tactice şi recunoaşterilor preliminare, sursele de apă suplimentare (fântîni cu capacitate şi debit mare, rezervele de apă

3

existente în obiectivele din agricultură – bazine şi rezervoare de apă, castelele de apă ale instalaţiilor de adăparea automată a animalelor, etc.);

să recunoască traseul canalelor de irigaţii ce trec prin apropierea localităţilor, căilor de acces spre acestea şi posibilităţile concrete de folosire a lor, să stabilească cu organele locale măsuri de consolidarea căilor de acces, amenajarea rampelor de alimentare cu apă etc.;

să ia în evidenţă instalaţiile şi agregatele de pomparea apei (staţii de pompe, motopompe şi accesorii de transportul apei) din sistemele de irigaţii din zona localităţii şi a obiectivelor importante din apropierea acesteia.

Pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, comandantul intervenţiei este obligat: să amenajeze diguri din pământ, din fascine, scânduri, baloţi de paie sau pari,

pentru captarea surselor de apă cu debit mic; să organizeze transportul apei la locul incendiului, cu ajutorul autocisternelor de

la întreprinderile de gospodărie orăşenească, al cimentrucurilor de la întreprinderile de construcţii, al locomotivelor cu abur şi al vagoanelor cisternă, când locul incendiului este în apropierea căilor ferate.

Sistemele de alimentare se aleg în raport de distanţa până la sursa de apă şi dotarea subunităţii cu tehnică de luptă, baza constituind-o dispozitivele lungi şi lucrul cu 3 ţevi tip „C" prin distribuitor.

În localităţile unde presiunea apei pe conductele de alimentare este mică, comandantul intervenţiei, încă de la primirea anunţului de incendiu, va ordona subordonaţilor să ceară:

uzinelor de apă, mărirea presiunii pe conducte în sectoarele unde au izbucnit incendii, punerea în funcţiune a pompelor de rezervă sau închiderea apei pe anumite magistrale, în scopul dirijării unei cantităţi maxime de apă direct la incendiu;

întreprinderilor de gospodărie locală ale oraşelor (I.G.O.), trimiterea la locul incendiilor a autostropitoarelor din dotare;

şantierelor de construcţii-montaj utilaj petrolier şi celor de construcţii edilitare, punerea la dispoziţia pompierilor a autocisternelor şi cimentrucurilor din dotare;

direcţiilor regionale C.F.R., trimiterea locomotivelor cu abur cu tender mare şi a vagoanelor cisternă cu apă, existente în staţiile de cale ferată din apropierea incendiului.

Când unele din sursele existente nu pot fi folosite, datorită înălţimii de aspiraţie mai mari decât posibilităţile maşinilor de luptă, comandantul intervenţiei, pentru a asigura totuşi alimentarea cu apă, va folosi ejectoarele pentru ape mici sau va coborî motopompele cât mai aproape de oglinda apei.

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de alimentare cu apă a maşinilor de luptă, pe timpul executării studiilor tactice sau a recunoaşterilor preliminare, comandantul intervenţiei va stabili necesarul de apă de rezervă şi unele măsuri de asigurarea acesteia, pe care le va propune inspecţiilor judeţene spre a fi prevăzute în procesele verbale de control pentru fiecare localitate, astfel:

asigurarea din timp a rezervelor de apă (bazine, rezervoare);

4

construirea unor diguri pe malurile de apă cu debit mic, în vederea acumulării apei necesare pentru stingere în apropierea obiectivelor cu pericol deosebit de incendiu din localităţi sau în zona rampelor de alimentare;

amenajarea malurilor surselor de apă existente (lacuri, bălţi, râuri) şi construirea de rampe de alimentare;

amenajarea unor drumuri accesibile maşinilor de luptă pe tot timpul anului; protejarea contra îngheţului a surselor artificiale şi marcarea locului unde se

găsesc aceste surse; amenajarea unor locaşe, pentru introducerea sorburilor în apă în straturile de

gheaţă şi protejarea lor împotriva îngheţului; curăţarea zăpezii de pe căile de acces spre sursele de apă naturale şi artificiale.

Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei are obligaţia de a folosi apa cât mai raţional, în raport de situaţia concretă găsită la incendiu, ordonând debitele şi presiunile corespunzătoare şi folosind următoarele procedee:

lucrul cu ţevi cu robinet şi ajutaje pulverizatoare; combinarea lucrului cu apă al şefilor de ţeavă cu acela al toporaşilor sau al

echipelor de cetăţeni puse sub comanda toporaşilor în vederea creării intervalelor (spaţiilor) de siguranţă, prin înlăturarea elementelor de construcţie şi materialelor combustibile de pe direcţia de propagare a incendiilor;

păstrarea în acţiune numai a ţevilor de pe direcţia de propagare a incendiului, a celor cu misiune de localizare în zonele cu pericol de explozie, pe căile de evacuare şi salvare a oamenilor, de evacuare a animalelor şi bunurilor materiale de preţ.

2. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE IARNĂ

Iarna, anotimp friguros, caracterizat de prezenţa temperaturilor scăzute, a viscolelor şi a zăpezii, a poleiurilor şi gheţii, îngreunează desfăşurarea acţiunilor de stingere, punând probleme deosebite în faţa comandantului intervenţiei, pe timpul conducerii luptei.

Gheaţa şi zăpada creează dificultăţi pe timpul deplasării maşinilor de luptă (viteză scăzută, conducere greoaie, risc de derapare şi împotmolire). Grosimea deosebită a stratului de zăpadă impune necesitatea deblocării căilor de acces spre obiectivele indicate şi sursele de apă, mărind timpul de realizarea dispozitivelor de luptă. În general, aceşti factori creează noi pericole de accidentarea servanţilor pe timpul lucrului la incendii (alunecări şi prăbuşiri de pe locurile înalte, apariţia degerăturilor).

Temperatura scăzută determină, totodată, îngheţarea dispozitivelor în cazul discontinuităţii în refularea apei, împiedică sau întârzie alimentarea cu apă a maşinilor de luptă din sursele naturale sau din cele artificiale neprotejate împotriva îngheţului. Acoperirea cu gheaţă a acoperişurilor,

5

scărilor interioare şi exterioare etc, creează, de asemenea, pericolul producerii unor accidente grave, în cazul nerespectării regulilor de securitate pe timpul lucrului la incendiu.

De aceea, pentru asigurarea unor condiţii normale de lucru la incendiu pe timp de iarnă, este necesar să se ia următoarele măsuri pregătitoare:

a). În obiective:

protejarea contra îngheţului a surselor artificiale de apă;

acoperirea cu rumeguş, paie, talaş, bălegar sau prelate a gurilor de apă şi a bazinelor îngropate;

tratarea cu sare de bucătărie a apei din butoaie şi acoperirea acestora;

amenajarea unor locaşe pentru sorburi în sursele naturale de apă şi protejarea lor împotriva îngheţului;

marcarea surselor de apă şi a căilor de acces cu indicatoare înalte, vizibile în condiţiile de zăpadă abundentă;

curăţarea de zăpadă şi întreţinerea căilor de acces spre sursele de apă din zona secţiilor celor mai periculoase din obiectiv;

pregătirea accesoriilor şi tehnicii de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri pentru lucrul pe timp de iarnă.

Controlul respectării acestor reguli prin sporirea activităţii patrulelor de prevenirea şi stingerea incendiilor şi a cadrelor ce execută antrenamente în conducere auto, studii tactice sau recunoaşteri preliminare, trebuie intensificat pe timp de iarnă.

Orice nerespectare a acestor reguli trebuie sancţionată şi adusă imediat la cunoştinţa conducerii obiectivelor şi organelor locale de partid şi de stat.

b). În subunităţi:

Actualizarea documentelor de organizare, pregătire şi desfăşurare a intervenţiilor la incendii.

Pe baza rezultatelor obţinute prin executarea studiilor tactice, recunoaşterilor preliminare, a antrenamentelor în conducere de către şoferi şi a datelor reţinute cu ocazia intervenţiilor din iarna precedentă, cât şi a celor puse la dispoziţie de către direcţiile şi serviciile de drumuri şi poduri de pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare, se actualizează aceste documente, delimitându-se precis porţiunile din sectorul sau raionul de intervenţie expuse înzăpezirilor.

6

Comandantul subunităţii trebuie să stabilească, din timp, împreună cu organele locale, măsurile de protejare şi curăţare a acestor zone, în vederea asigurării accesului maşinilor de luptă (în special drumurile principale de deplasare). De asemenea, prin studiul terenului, el trebuie stabilească itinerarii ocolitoare dar sigure, nesupuse înzăpezirii, pe care se va deplasa cu garda de intervenţie la obiectivele şi localităţile din raionul de intervenţie. Aceste itinerarii trebuie cunoscute de toţi şoferii şi comandanţii gărzilor de intervenţie, luându-se măsuri de planificarea şi executarea la timp a unor antrenamente în conducere şi a recunoaşterilor preliminare pe aceste itinerarii.

Asigurarea materială a intervenţiei pe timp de iarnă, care se referă la:

1. Asigurarea etanşeităţii garajelor, pentru menţinerea unor temperaturi constante, iar când nu e posibil, organizarea serviciului de încălzire şi pornire temporară a motoarelor;

2. Pregătirea tehnicii de luptă şi a agregatelor pentru funcţionarea în condiţii de temperaturi scăzute, care constă din:

- protejarea împotriva îngheţului a conductelor de alimentare prin înfăşurarea lor cu pâslă, deşeuri de azbest sau postav etc.;

- verificarea şi punerea în stare de funcţionare a instalaţiei de încălzire a maşinii;

- folosirea lubrifianţilor de iarnă şi a soluţiilor antigel la sistemele de ungere;

- echiparea maşinilor cu cauciucuri şi lanţuri antiderapante;

- dotarea fiecărei maşini cu câte o lampă de benzină, pentru a fi folosită în cazul îngheţării pompelor;

- asigurarea încălzirii pompelor cu apă recirculată de la radiator;

- asigurarea fiecărei maşini cu materiale (o canistră de benzină sau motorină, câlţi etc.) pentru dezgheţarea gurilor de apă;

- mărirea numărului de răngi şi de lopeţi aflate în dotarea fiecărei maşini de luptă;

- pregătirea rezervei de furtun pe autocamionul de intervenţie şi în rastelele din garaj;

- pregătirea echipamentului de schimb al servanţilor, pentru înlocuirea celui ud sau îngheţat pe timpul ducerii acţiunilor de stingere;

- golirea de apă a pompelor pe timpul deplasărilor la incendiu.

Măsuri de protecţie a maşinilor, dispozitivelor şi servanţilor pe timpul desfăşurării acţiunilor de stingere.

7

1. Protecţia maşinilor şi dispozitivelor de intervenţie împotriva îngheţului:

- din punct de vedere tactic, se recomandă a se folosi sisteme de alimentare directă sau în releu, asigurarea continuităţii în refularea apei fiind metoda cea mai eficace de a evita îngheţarea apei în sorburi sau în pompe;

- racordurile şi distribuitoarele trebuie acoperite cu zăpadă, bălegar, paie sau pături;

- distribuitoarele să fie amplasate, pe cât posibil, aproape de 1ocul incendiului, în încăperi sau în casele scărilor;

- în realizarea dispozitivelor de luptă este indicat să se folosească numai furtunuri tip „B”. Cele tip „C” se vor întrebuinţa cu lungimi reduse şi mai mult în încăperi;

- pe direcţiile hotărâtoare de acţiune, în scopul asigurării continuităţii refulării apei la incendiu, se recomandă dublarea dispozitivelor;

- refularea apei se realizează chiar în situaţiile când unele furtunuri s-au spart, în acest caz reducându-se numai presiunea apei până la înlocuirea lor;

- pentru evitarea accidentelor, furtunurile trebuie asigurate cu cordiţe;

- la terminarea acţiunii de stingere, furtunurile îngheţate se strâng în panglică. Pentru aceasta, cu ajutorul apei fierbinţi, se dezgheaţă din loc în loc (din 2 în 2 m) şi imediat se îndoaie. Îndoirea furtunului îngheţat duce la spargerea sa.

2. Protecţia servanţilor împotriva îngheţului:

- toţi servanţii vor acţiona la incendiu echipaţi pentru iarnă, cu căciuli, costume de protecţie, mănuşi îmblănite sau supramănuşi;

- servanţii 6 (şoferii) se vor echipa cu cizme de cauciuc şi vor fi asiguraţi cu cordiţe, pentru a se evita căderea lor în apă, pe timpul realizării copcilor în gheaţă, necesare alimentării maşinilor de luptă;

- se interzice adunarea mai multor servanţi pe acoperişurile incendiate şi acoperite cu zăpadă, precum şi deplasarea acestora în picioare. Dacă situaţia cere, deplasarea se face numai pe creastă, în poziţia şezând, servanţii fiind asiguraţi cu cordiţe;

- servanţii şefi de ţeavă se vor asigura cu cârligele de siguranţă de treptele scărilor de incendiu sau, cu ajutorul cordiţelor, de elementele construcţiilor sigure;

- pentru evitarea degeraturilor, se recomandă ca servanţii care lucrează la înălţime, în poziţii incomode, să fie schimbaţi mai des, asigurându-li-se condiţii de odihnă. În acest scop, comandantul intervenţiei, în limita posibilităţilor existente la incendiu, va amenaja sau folosi o

8

încăpere încălzită, în care servanţii îşi vor schimba hainele ude, vor servi ceai cald sau chiar hrană caldă, adusă de la subunitate, în cazul intervenţiilor de lungă durată;

- dacă temperaturile sunt foarte scăzute, servanţii trebuie să-şi ungă faţa şi mâinile cu vaselină.

3. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE VÂNT PUTERNIC

Vântul puternic contribuie la intensificarea arderii şi determină propagarea incendiilor cu viteză mare. Pe timpul acţiunii de stingere, el poartă jeratic sau părţi din materialele aprinse la distanţe mari 900-1000 m), pe direcţia în care bate, formând noi focare de ardere în locurile unde acestea au întâlnit materiale combustibile. De asemenea, vântul facilitează prăbuşirea unor elemente de construcţie parţial distruse de incendiu sau nesprijinite.

În situaţii de incendiu, vântul îngreunează şi acţiunile servanţilor, lucrul la înălţime fiind mai dificil, efectul jeturilor reducându-se, datorită dispersării lor de către curenţii de aer care le schimbă direcţia, putându-se crea situaţia dificilă ca servanţii să fie surprinşi de incendiu pe poziţiile de luptă, uneori jerbele puternice de flăcări ameninţându-i cu producerea arsurilor.

Prin acţiunea sa, vântul creează curenţi ascendenţi şi de convecţie ce pot accelera rapid dezvoltarea incendiilor, mărind suprafaţa de ardere şi depăşind aliniamentele pe care sunt amplasate forţele şi mijloacele de luptă, creând noi focare şi periclitând construcţiile cu oameni, animale sau cu alte valori materiale din zonele limitrofe, unde încă nu s-a organizat salvarea sau evacuarea.

În special, stingerea incendiilor la păioase şi stuf, în localităţi la depozitele de in, de cânepă şi de cherestea, precum şi a elementelor de construcţie (învelitori din şindrilă, stuf, sită, paie etc.), pe timp de vânt puternic, este foarte anevoioasă.

Pentru a se asigura succesul acţiunii de stingere, în asemenea condiţii, trebuie luate măsuri eficiente, unele încă de la plecarea din subunitate, astfel:

- vor fi aduse la locul sinistrului forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi lichidarea incendiului şi asigurarea rezervei;

- în situaţia când nu se dispune de forţele necesare pentru lichidarea incendiului, până la concentrarea celor chemate în sprijin, să se execute misiunea de localizare, care se realizează pe aliniamentul ultimelor focare, printr-un dispozitiv eşalonat în adâncime, pe două-trei linii, prin crearea zidurilor sau pânzelor de apă, rezultate din încrucişarea jeturilor pe direcţia de propagare a incendiului;

- în sectoarele periclitate se vor instala puncte de observare, dotate cu staţii radio, cu misiunea descoperirii şi semnalării noilor focare pe direcţia de deplasare a vântului;

9

- învelitorile combustibile, şurile (clăile) cu furaje sau alte materiale combustibile depozitate în vrac, în apropierea zonei incendiate, se vor proteja cu prelate umede;

- cu ajutorul populaţiei, se va trece la demolarea şi îndepărtarea materialelor combustibile aflate pe direcţia de propagare a incendiilor;

- concomitent cu acţiunea de localizare a incendiului, se executa salvarea oamenilor şi evacuarea animalelor şi bunurilor materiale, folosindu-se, în acest scop, populaţia locală şi atelajele C.A.P. şi I.A.S.;

- un rol deosebit în depistarea şi lichidarea noilor focare, apărute datorită transportului de scântei şi jeratic, îl au şi echipele de vânători de scântei, dotate cu găleţi de apă, mături, furci, topoare şi scări;

- în situaţia când se dispune de forţe suficiente, se destină una-două autopompe cisternă sau autotunuri de stins incendii, cu misiuni de patrulare, care vor interveni ori de câte ori au descoperit noi focare;

- comandantul intervenţiei trebuie să organizeze acţiunea de stingere pe sectoare, destinând, în raport de densitatea obiectivelor incendiate şi de forţele avute la dispoziţie, una-două maşini de luptă pentru fiecare gospodărie.

Concentrarea rapidă a formaţiilor civile de pompieri din raion şi a altor forţe chemate în sprijin şi organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere cu grupa operativă, vor asigura îndeplinirea misiunii stingere în condiţii de vânt puternic, în timp scurt şi cu minimum de pierderi materiale. Totodată, avându-se în vedere numărul mare de forţe şi mijloace angrenate, precum şi diversitatea situaţiilor create, acţiunea de stingere nu poate fi condusă cu eficacitate decât în cazul asigurării unei bune legături cu sectoarele de stingere, cu şeful sectorului tehnic şi cu eşalonul superior, prin staţii de radio, posturi telefonice şi agenţi, lucru ce va permite comandantului intervenţiei să obţină operativ informaţii din sectoarele de stingere şi să acţioneze rapid şi eficace.

Intervenţia de lungă durată la incendiile de proporţii impune menţinerea permanentă a legăturilor cu factorii de conducere de pe plan local şi cu staţiile meteo, crearea unei rezerve mobile pentru rulajul servanţilor sau pentru intervenţia la noile focare apărute.

Avându-se în vedere posibilitatea unei acţiuni de durată, este necesar să se asigure, prin grupa operativă, aducerea la locul incendiului a mijloacelor pentru iluminat şi a hranei necesare servanţilor.

4. STINGEREA INCENDIILOR PE TIMP DE NOAPTE

10

Analizele făcute au demonstrat că incendiile care au provocat pierderi materiale mari au izbucnit pe timp de noapte. Aceasta se datoreşte faptului că pe timpul nopţii intensitatea controlului de prevenire şi stingere a incendiilor scade, unele incendii izbucnite nu sunt observate la timp şi se propagă cu repeziciune, căpătând caracter de proporţii, necesitând pentru stingere eforturi deosebite şi forţe şi mijloace numeroase. Din această cauză şi atunci când obiectivul nu este cunoscut, intervenţia pe timp de noapte prezintă unele particularităţi şi greutăţi în ceea ce priveşte acţiunea pompierilor pentru localizarea şi lichidarea incendiilor, astfel:

- descoperirea locului incendiului, stabilirea exactă a proporţiilor şi direcţiilor de propagare ale acestuia se fac cu greutate, din cauza întunericului şi a fumului abundent acumulat în construcţii;

- sursele de apă se descoperă mai greu, producându-se oarecari întârzieri la amplasarea maşinilor de luptă;

- uneori intrările la unele obiective sunt închise; alteori subunităţile militare de pompieri nu sunt întâmpinate de personalul de serviciu al obiectivului, pentru a intra în componenţa grupelor de recunoaştere; clădirile nu sunt iluminate sau sistemul de iluminat a fost deconectat şi scos de sub tensiune, ori distrus de incendiu, fapt ce îngreunează executarea recunoaşterii şi obţinerea datelor despre situaţia obiectivului şi a incendiului, necesare luării hotărârii şi realizării dispozitivelor de luptă;

- din cauza întunericului, viteza de realizare a dispozitivelor, în special în interiorul construcţiilor, se reduce, nu se pot descoperi la timp toate persoanele rămase în zona incendiată şi aflate în pericol, nu se pot stabili cu mai mare exactitate valoarea bunurilor materiale de preţ şi urgenţa în care să se execute evacuarea lor;

- lucrul servanţilor la incendiu este mai periculos pe timpul nopţii, golurile practicate în planşee putând da naştere la accidente, pericol de electrocutare, menţinerea legăturii comandantului intervenţiei cu sectoarele de intervenţie, precum şi primirea şi transmiterea ordinelor şi rapoartelor se realizează mai greu decât ziua, depozitarea şi paza materialelor de preţ, evacuarea din încăperile incendiate se realizează cu dificultate sporită etc.

În vederea pregătirii unei intervenţii rapide şi eficace la incendii pe timp de noapte, este necesar ca, în cooperare cu inspecţiile judeţe pentru prevenirea incendiilor, subunităţile de pompieri să execute controale în obiectivele vulnerabile, pe timp de noapte; totodată, pe tiranul executării studiilor tactice şi recunoaşterilor preliminare, se va intensifica activitatea de îndrumarea populaţiei din zonă cu privire la observarea şi anunţarea incendiilor; în obiectivele în care se lucrează numai cu 1-2 schimburi, prin inspecţiile judeţene, se va prevedea ca un rând de chei să se găsească la tabloul central, de unde să poată fi luat în caz de incendiu.

Se va asigura păstrarea în perfectă stare a accesoriilor de iluminat din dotarea subunităţilor (lămpile cu acumulatori şi proiectoarele din dotarea maşinilor de luptă şi a autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat).

11

În cazul intervenţiei subunităţilor de pompieri pe timp de noapte, se impune luarea următoarelor măsuri:

- pe parcursul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească locurile (încăperile) ce trebuie iluminate, căile de evacuare a oamenilor, intrările în încăperi, direcţiile principale de realizare a dispozitivelor de luptă;

- se va ordona echipelor de recunoaştere să folosească accesoriile de iluminat, stabilindu-se itinerariile de pătrundere în clădiri, semnele şi semnalele de retragere în caz de pericol;

- se va verifica stadiul salvării oamenilor şi al evacuării bunurilor materiale din încăperi, organizându-se, totodată, un control amănunţit, pentru a se stabili dacă au rămas în clădire persoane neevacuate.

Mai este necesar ca pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere comandantul intervenţiei să asigure iluminatul celor mai importante şi periculoase sectoare de stingere, iar pentru evitarea prăbuşirilor, prin golurile existente în planşee, să ia măsuri de marcarea acestora şi de acoperirea lor cu panouri din scândură sau elemente de construcţie prefabricate.

Servanţii vor lucra în echipe de cel puţin doi-trei oameni, în scopul întrajutorării, stabilindu-se din timp căi şi locuri de retragere, pentru situaţiile când sunt posibile prăbuşiri sau are loc propagarea incendiului. De asemenea, este necesar să se organizeze şi să se ţină la dispoziţie o echipă formată din 2-3 oameni, care să poată fi oricând trimisă în ajutorul celor ce s-au rătăcit sau sunt în pericol de a fi prinşi de flăcări ori de a se prăbuşi în diferite goluri. Pentru conducerea acţiunilor şi transmiterea ordinelor, se stabileşte, din timp, cod de semne luminoase şi semnale.

Personalul de comandă este obligat să supravegheze cu toată atenţia activitatea servanţilor, să vegheze la respectarea strictă a tuturor regulilor de securitate, în scopul prevenirii accidentelor.

În locurile de evacuare şi demolare, se vor amplasa obligatoriu proiectoare pentru iluminat şi pentru avertizarea pericolului.

Dacă incendiile au izbucnit în clădiri de locuit, spitale, cămine, hoteluri, staţiuni de odihnă, creşe etc., comandantul intervenţiei trebuie să precizeze numărul persoanelor cazate care au fost evacuate şi al celor care au nevoie de ajutor, să ordone cercetarea amănunţită a tuturor încăperilor.

În vederea asigurării permanente a securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendiu, se interzice pătrunderea acestora în încăperile în care se desfăşoară procese tehnologice şi sunt instalate laboratoare, staţii electrice, staţii pilot etc., înainte de a se stabili cu precizie materialele depozitate în ele, pericolul ce îl prezintă acestea şi dacă sunt necesare deschiderea uşilor, întreruperea curentului electric, introducerea agenţilor stingători sau oprirea funcţionării unor agregate.

12

Succesul acţiunilor de stingere a incendiilor pe timp de noapte se realizează printr-o conducere fermă şi neîntreruptă din partea comandantului intervenţiei. El este obligat să urmărească îndeaproape evoluţia incendiului şi să intervină cu forţe şi mijloace acolo unde situaţia impune. De asemenea, experienţa dobândită de pompieri arată că la incendiile din combinatele chimice, petrochimice un rol deosebit de important îl are amplasarea dispozitivelor cât mai aproape de focare, care prin lovituri puternice să rupă flăcările, contribuind la lichidarea incendiilor.

5. STINGEREA INCENDIILOR ÎN SUBSOLURILE CLĂDIRILOR

Subsolurile sunt caturi a căror pardoseală este situată sub cota terenului, ele au adâncimi diferite şi pot fi construite cu mai multe nivele, în raport de nevoile producţiei. Cu cât adâncimea subsolului şi numărul de nivele este mai mare, cu atât şi condiţiile de lucru ale servanţilor pentru stingerea incendiilor sunt mai dificile.

În cele mai multe cazuri, subsolurile sunt construite sub întreaga suprafaţă clădită, fapt ce complică şi mai mult activitatea de stingere.

Subsolurile au un număr redus de intrări, deseori una singură, amenajate, de regulă, din casa scărilor. Această caracteristică îngreunează şi ea activitatea subunităţilor de pompieri, întrucit în situaţia inundării cu fum a casei scărilor şi, prin aceasta, a caturilor superioare, se creează pericol de intoxicare, rătăcire sau accidentare ale persoanelor aflate în încăperi precum şi ale servanţilor care acţionează pentru salvarea lor, pentru localizarea şi lichidarea incendiilor.

În schimb, în cele mai multe cazuri, elementele de construcţie principale ale acestora (pereţii portanţi, stâlpii, planşeele) sunt incombustibile şi capabile să reziste la solicitările termice un timp relativ îndelungat, lucru ce contribuie la limitarea propagării incendiului la restul încăpe-rilor construcţiei.

De cele mai multe ori, golurile ferestrelor nu pot fi utilizate pentru pătrunderea în subsol, din cauza dimensiunilor mici ale acestora şi a grătarelor metalice cu care sunt protejate. Când subsolurile sunt utilizate pentru depozitarea bunurilor materiale sau pentru desfăşurarea unor procese tehnologice, aceste goluri, în caz de incendiu, vor putea fi folosite numai pentru lucrul cu ţevile şi evacuarea fumului. În cazul când numărul de intrări şi goluri de ferestre este limitat, încăperile subsolul au aspectul unor camere ermetice, semiîntunecoase sau complet întunecate.

Din punct de vedere funcţional, subsolurile au destinaţii variate. De cele mai multe ori, ele se folosesc ca încăperi auxiliare (depozite de materii prime, boxe, săli de cazane, ateliere etc.) şi mai rar pentru locuit.

În multe situaţii, subsolurile servesc şi .pentru amplasarea conductelor de gaze, de apă, de canalizare, de ventilaţie, pentru instalarea contoarelor de gunoi şi praf, a reţelelor de termoficare etc., fapt ce le măreşte, în mod simţitor, gradul de pericol, în caz de incendiu.

13

1. Caracteristicile incendiilor din subsoluri

În faza iniţială a incendiului, în încăperile din subsol, arderile sunt mai intense, datorită existenţei unor mari cantităţi de materiale combustibile şi a prezenţei oxigenului în mediul ambiant.

Ulterior, are loc o scădere a acestei intensităţi, fapt explicat de reducerea procentului de oxigen în zona de ardere, precum şi de degajarea masivă de substanţe toxice şi fum, care se acumulează în încăperi si apoi pătrund, prin intermediul casei scărilor sau altor deschideri, la caturile superioare ale construcţiei, inundîndu-le.

Viteza de ardere în subsoluri depinde de natura şi cantitatea materialelor existente, de suprafaţa deschiderilor şi de gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie, degajându-se temperaturi care depăşesc 650°C.

Incendiile se propagă la parter şi etajele superioare, cu uşurinţă, în cazul planşeelor combustibile, şi ceva mai greu, în cazul celor incombustibile, prin intermediul canalelor de ventilaţie, golurilor ascensoarelor, al deschiderilor în construcţie, prin conductibilitatea termică a grinzilor sau conductelor metalice neprotejate, cât şi prin convecţie.

Existenţa numeroaselor instalaţii care fac legătura cu nivelele superioare sau păstrarea în subsolul depozitelor a unor materiale şi substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la foc diferite, întârzie pătrunderea la focar pentru recunoaştere, cât şi desfăşurarea acţiunii de salvare a oamenilor, de evacuare a bunurilor materiale, acţiunea de stingere propriu-zisă.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se poate executa pe una sau mai multe direcţii. În cazul existenţei unei case a scărilor de utilitate comună, a golurilor în elementele de compartimentare şi a trecerilor pentru canalele şi conductele diverselor instalaţii, recunoaşterea se va executa simultan la subsol şi la toate celelalte nivele, până la pod inclusiv. În restul cazurilor, recunoaşterea se va executa la subsol, casa scărilor şi nivelul imediat superior.

Este indicat ca personalul care execută recunoaşterea în subsolurile pline cu fum, să fie echipat cu mijloace de iluminat şi aparate izolante.

În cazul subsolurilor în care se desfăşoară procese tehnologice sau al celor folosite ca depozite, din personalul recunoaşterii va face parte şi un cadru tehnic de la obiectiv.

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei tre buie să stabilească:

- prezenţa oamenilor în pericol, necesitatea evacuării lor, căile şi metodele de salvare a acestora ;

14

- locul incendiului şi direcţiile lui de propagare, cantitatea şi combustibilitatea materialelor depozitate, necesitatea evacuării lor;

- dispunerea încăperilor din subsol, destinaţia lor;

- existenţa diferitelor instalaţii, urmărindu-se, în mod deosebit, dacă ele leagă subsolul cu nivelele superioare şi nu au fost întrerupte ;

- natura planşeelor, stabilindu-se cu atenţie porţiunile traversate de către diverse canale, conducte etc., şi posibilităţile de transmitere a incendiului prin acestea;

- prezenţa diferitelor goluri sau treceri îşi modalitatea utilizării lor pentru evacuarea fumului şi, introducerea dispozitivului de stingere;

- existenţa căilor de acces spre subsol, gradul de inundare cu fum a acestora şi posibilitatea folosirii lor pentru salvarea oamenilor şi evacuarea bunurilor materiale;

- necesitatea demolării sau demontării unor elemente de construcţie sau a executării de orificii în acestea, pentru introducerea ţevilor focarele de ardere sau pentru evacuarea fumului;

- măsurile de securitate a servanţilor împotriva fumului, gaz toxice şi a prăbuşirilor, pe timpul acţiunii de stingere.

b). Substanţe stingătoare

În funcţie de natura materialelor care ard, în acţiunea de stingere la subsoluri se folosesc ca substanţe stingătoare: apa, spumele de coeficient mare de înfoiere, bioxidul de carbon şi alte gaze inerte sau pulberile stingătoare. Apa, de regulă, se refulează prin ţevi cu diametre mari.

Pentru evacuarea fumului se vor folosi deschiderile existente sau mijloacele din dotarea unităţilor de pompieri, în special electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din compunerea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.

c). Ducerea acţiunilor de luptă

Stingerea se organizează, de regulă, pe sectoare de intervenţie. Sectoarele se organizează în raport de proporţiile incendiului şi de poziţia subsolului faţă de nivelele superioare. Dacă există elemente care ar putea facilita transmiterea incendiului la celelalte nivele (canale, conducte, goluri, planşee combustibile), se vor organiza obligatoriu sectoare de stingere la subsol, parter, etaje şi pod, cu misiuni corespunzătoare: localizarea şi lichidarea incendiului, supravegherea, evacuarea persoanelor, a bunurilor materiale şi a fumului.

Dacă transmiterea incendiului este posibilă numai la parter, se vor organiza două sectoare de intervenţie: la subsol şi parter, cu misiuni de localizare-lichidare, la locul incendiului, şi de

15

supraveghere, evacuare a bunurilor şi a fumului, la parter. În cazul subsolurilor mari, cu încăperi numeroase, se pot organiza, la nivelul acestora, mai multe sectoare de intervenţie.

Întrucât direcţia hotărâtoare de stingere o constituie subsolul, majoritatea forţelor vor fi dispuse în acesta. Pentru pătrunderea personalului şi introducerea dispozitivului în subsol, se vor folosi căile de acces obişnuite (casa scărilor, ferestrele), bineînţeles, dacă situaţia incendiului şi a lor respective permite acest lucru. Dacă nu, se vor practica, cu ajutorul utilajelor din dotare, deschideri în planşee sau pereţi (vezi subcapitolul salvarea persoanelor din subsoluri) dutpă ce în prealabil s-a determinat locul focarelor şi s-au luat măsuri de preîntâmpinarea propagării incendiului.

Dacă există posibilităţi pentru ermetizarea spaţiului incendiat, comandantul intervenţiei poate inunda subsolul cu bioxid de carbon sau alte gaze inerte, dar numai după ce a evacuat personalul din zona subsolului.

Pentru stingerea incendiului, la parter şi la celelalte nivele, se vor folosi, de regulă, ţevi tip „C”, cu robinete şi ajutaje pulverizatoare, pentru a se evita acumularea unor mari cantităţi de apă în aceste încăperi.

Concomitent cu acţiunea de stingere, se va organiza salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor materiale şi a fumului, folosindu-se, în acest scop, şi personalul specializat al obiectivului.

În cazul când incendiile sunt de lungă durată, iar temperatura este ridicată, comandantul intervenţiei (şeful sectorului de intervenţie) trebuie să ia măsuri pentru îndepărtarea oamenilor, a bunurilor materiale şi instalaţiilor aflate deasupra focarelor de ardere, în scopul asigurării securităţii lor, al evitării prăbuşirii planşeului şi producerii accidentelor.

Pe toată durata operaţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei va avea permanent în atenţie respectarea strictă a măsurilor de securitate a servanţilor.

Se vor supraveghea permanent elementele de compartimentare, în mod deosebit porţiunile expuse transmiterii căldurii prin convecţie si radiaţie, executându-se, în caz de pericol, chiar desfaceri de control, în scopul împiedicării propagării incendiului de la subsol la nivelele supe-rioare şi încăperile vecine acestuia.

Dacă din cauza carbonizării puternice, există pericolul de prăbuşire a nivelelor superioare, comandantul intervenţiei va trebui să cunoască la timp această situaţie, ca rezultat al efectuării permanente a recunoaşterii zonei şi să ia măsuri de retragerea psrsonalului şi mijloacelor folosite în acţiunea de stingere, de evacuare a bunurilor şi instalaţiilor ameninţate.

Comandantul intervenţiei şi şefii de sectoare vor avea în atenţie organizarea, în cele mai bune condiţiuni, a legăturii cu personalul care lucrează în subsol, pentru evitarea accidentării acestuia şi intervenţia promptă în sprijin sau în caz de pericol.

16

După lichidarea incendiului, se va proceda la evacuarea apei acumulate în subsol. De asemenea, se vor verifica cu atenţie locurile expuse transmiterii incendiilor (planşee, pereţi, goluri, zone cu elemente combustibile) şi întreaga porţiune în care a avut loc arderea, pentru a se stabili dacă mai există vreun pericol.

Întrucât pe timpul acţiunii de stingere, al evacuării bunurilor şi fumului, este posibil să apară cazuri de intoxicarea personalului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de aducerea la locul incendiului a mijloacelor de reanimare şi a aparaturii din dotarea cabinetelor medicale ale obiectivelor şi să administreze lapte celor ce au acţionat direct la incendiu, în scopul dezintoxicării lor.

6. STINGEREA INCENDIILOR LA ETAJELE CLĂDIRILOR

1. Caracteristicile constructive ale etajelor

Etajele sunt părţi principale din clădiri, ale căror volume utile se folosesc ca încăperi de locuit, încăperi industriale sau spaţii pentru depozitare.

Din această cauză, incendiile izbucnite la etajele clădirilor sunt periculoase pentru viaţa oamenilor şi pentru valorile materiale adăpostite.

Drept amenajări comune, care fac legătura între etaje, servesc casele de scări, golurile pentru ascensoare, golurile sistemelor de ventilaţie, conductele de gaze, apă şi canal, conductele reţelei electrice şi ghenele (canalele pentru transportul gunoaielor menajere).

Etajele clădirilor sunt prevăzute cu un număr limitat de căi de acces, uneori cu o singură scară, iar golurile pentru uşi şi ferestre sunt limitate şi situate la înălţime faţă de sol, fapt ce îngreunează salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor materiale şi intrarea rapidă în dispozitivul de intervenţie.

La etajele clădirilor sunt adăpostite însemnate bunuri materiale, multe dintre acestea fiind combustibile sau inflamabile, fapt ce constituie mare pericol de incendiu. Principalele substanţe combustibile întâlnite cu precădere sunt: lemnul, sub forma elementelor de planşeu, de pardoseli, parchete şi imobile, precum şi ţesăturile, sub forma tapiţeriei mobilelor, a covoarelor, perdelelor, lenjeriei, articolelor de îmbrăcăminte etc.

În funcţie de materialul supus arderii, puterea calorifică dezvoltată pe timpul incendiului este de 2500-3000 kcal/kg, la lemn şi 4200 kcal/kg, la bumbac.

2. Caracteristicile incendiilor la etaje.

Incendiile izbucnite la etaje se propagă în plan vertical, prin intermediul planşeelor combustibile, al golurilor tehnologice şi al casei scărilor, datorită tirajului.

17

În plan orizontal, incendiul se propagă prin intermediul pereţilor despărţitori combustibili, al mobilierului şi altor materiale combustibile din încăperi, cu o viteză liniară de 0,5-0,7 m/min., până la 4-5 m/min. (în cazul coridoarelor şi galeriilor), de regulă, în sens ascensional şi în direcţia deschiderilor.

Incendiul se propagă pe căi ascunse, în cazul pereţilor despărţitori combustibili cu goluri umplute cu rumeguş sau talaş, al pereţilor din paiantă sau al planşeelor duble şi cu straturi de aer, din construcţiile mai vechi.

Pe timpul incendiului se degajă mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, care inundă încăperile incendiate, pe cele vecine şi caturile superioare, punând viaţa oamenilor în pericol. Cu cât clădirea este mai înaltă şi numărul de etaje mai mare, cu atât pericolul de inundare cu fum a caturilor superioare şi de propagare a incendiului este mai mare. Propagarea incendiului este favorizată, de asemenea, de existenţa instalaţiilor de ventilaţie rămase în stare de funcţionare pe timpul incendiului.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.

a). Recunoaşterea

Se execută pe una sau mai multe direcţii, în funcţie de proporţiile incendiului şi de mărimea clădirii. Când recunoaşterea se execută pe mai multe direcţii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească fiecărui şef de echipă: misiunea, itinerariul, ora de întâlnire, punctul de întâlnire şi ce probleme trebuie să i se raporteze.

De regulă, recunoaşterea se execută pe scările interioare ale clădirilor, iar în condiţiile blocării acestora, ale inundării lor masive cu fum şi gaze toxice sau ale cuprinderii lor de flăcări, pe scările de incendiu sau pe scările şi autoscările din dotarea pompierilor.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- existenţa pericolului pentru oameni, prezenţa lor în încăperile incendiate şi în cele învecinate, căile şi modul de salvare a acestora;

- locul, limitele şi posibilităţile de propagare a incendiului pe verticală şi orizontală, prin goluri, deschideri sau elemente de compartimentare combustibile;

- gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie din compunerea etajului incendiat, al celor vecine, al podului şi acoperişului precum şi dacă există pericolul de prăbuşire a acestora;

- încăperile inundate cu fum şi modalităţile de evacuare a acestuia, prin ventilaţie naturală, prin sistemul de ventilaţie existent sau prin folosirea exhaustoarelor şi electroventilatoarelor din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;

18

- necesitatea întreruperii curentului electric, a închiderii gazelor pe conducte, a întreruperii funcţionării instalaţiei de ventilaţie;

- necesitatea desfacerii planşeelor şi pereţilor despărţitori, când aceştia sunt combustibili şi cu umplutură.

Descoperirea propagării incendiului pe căi ascunse, în cazul când acesta nu se manifestă în exterior, se va face prin verificarea gradului de încălzire a elementelor constructive cu goluri, determinându-se schimbările de culoare, crăpăturile produse în tencuială şi vopsea sau tempe-ratura acestora prin palpare.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la etajele clădirilor, se recomandă ca substanţe stingătoare: pulberea stingătoare „Florex", spumele expandate (cu coeficient mare de înfoiere) şi apa refulată cu ţevi tip ,,C” cu robinet, cu ajutaje pulverizatoare, cu debite şi presiuni mici.

c). Stingerea

Se organizează pe sectoare de intervenţie. Acestea se repartizează pe etaje (un sector la etajul incendiat, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului şi un sector la etajele periclitate de incendiu, cu misiunea de supraveghere). În cazul existenţei planşeelor combustibile, se mai organizează un sector şi la etajele inferioare, de asemenea cu misiunea de supraveghere, numărul total al sectoarelor de intervenţie stabilindu-se în funcţie de proporţiile incendiului, de forţele şi mijloacele cu care se va acţiona pentru stingere.

Acţiunea de stingere va fi subordonată, în principal, executării în cel mai scurt timp a operaţiunilor de salvare a persoanelor surprinse de incendiu şi aflate în pericol.

La etajele ou pereţi despărţitori sau cu compartimentări combustibile, precum şi la cele la care planşeul combustibil cu goluri este comun mai multor încăperi, se vor amplasa ţevi tip „C”, în încăperile alăturate celei incendiate, cu misiunea de localizare a incendiului.

În scopul limitării propagării incendiului, se va executa deschiderea elementelor de construcţii în porţiunea focarelor ascunse şi, la descoperirea acestora, se va trece imediat la lichidarea lor. Operaţiunile de tăieri, demolări şi desfaceri se vor executa numai când ţevile tip „C” sunt gata de acţiune, pentru a nu se da posibilitate incendiului să se dezvolte.

De obicei, ţevile se introduc la etaje, prin ferestre şi balcoane, pe scările exterioare de incendiu sau folosindu-se scările de incendiu şi autoscările din dotarea pompierilor. Scările interioare se vor folosi, de regulă, pentru executarea salvărilor de oameni şi a evacuării bunurilor materiale de preţ.

Comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protejarea servanţilor care lucrează în interior. În acest sens, aceştia vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent, dar

19

mai ales cu aparate izolante. De asemenea, el trebuie să ia măsuri pentru evacuarea fumului atât din încăperile incendiate, cât şi din cele învecinate, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin acţionarea sistemului de ventilaţie mecanic sau prin folosirea mijloacelor specializate din dotarea companiilor de pompieri.

Pe timpul acţiunii de stingere, bunurile materiale care nu pot fi evacuate (piane, pianine, mobilă grea, biblioteci etc.) vor fi ferite de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, prin acoperirea lor cu pături sau prelate şi prin umectarea lor cu jeturi pulverizate de apă.

Pentru a se reduce efectul distructiv al apei, încăperile incendiate de la etaj vor fi inundate cu spumă cu coeficient mare de înfoiere sau se va acţiona cu pulberea stingătoare de tip „Florex".

Când planşeele sunt incendiate şi există pericolul pierderii capacităţii portante a acestora şi al prăbuşirii lor, comandantul intervenţiei este obligat să îndepărteze din zona periclitată servanţii şi bunurile materiale.

După lichidarea incendiului, etajul direct afectat, cel superior şi cel inferior, canalele de ventilaţie şi alte goluri din construcţia etajelor, vor fi atent examinate, pentru a se preîntîmpina reizbucnirea incendiului.

7. STINGEREA INCENDIILOR LA ACOPERIŞURI CU POD Şl LA ACOPERIŞURI FĂRĂ POD, CU SUPRAFAŢĂ MARE

1. Caracteristicile constructive ale podurilor şi acoperişurilor clădirilor

Podurile şi acoperişurile sunt părţi importante ale construcţiei clădirilor.

Unele poduri mari sunt compartimentate prin pereţi contraincendiilor, pereţi laterali sau principali, până la acoperiş, care au practicate goluri pentru uşi, uneori neprotejate şi fără închideri speciale contra incendiilor.

De regulă, intrarea în pod se face pe scările interioare, dar sunt şi construcţii oare sunt prevăzute cu scări fixe de incendiu, amplasate în dreptul lucarnelor sau luminatoarelor, legătura dintre sol şi pod făcându-se prin intermediul lor.

În podurile clădirilor industriale întâlnim încăperi utilizate pentru adăpostirea canalelor de ventilaţie, puţuri pentru ascensor cu săli de maşini, camere de colectare, canale de fum etc, iar în cele ale clădirilor de locuit există, uneori, şi mansarde improvizate, folosite ca locuinţe sau depozite de materiale combustibile.

Acoperişurile pot fi plane sau cu una sau mai multe pante.

20

Când acoperişurile au o suprafaţă mare sau o execuţie complexă, în pod sunt construite diverse ansambluri constructive din lemn, de forme diferite.

Clădirile industriale, unele depozite, garaje, hale de montaj, depouri de tramvaie şi locomotive, hangare şi expoziţii etc, dispun de acoperişuri fără pod şi se caracterizează prin aceea că au suprafeţe foarte mari (ajung uneori la câteva mii de m2), sunt amplasate la înălţimi mari (10-20 m), pot fi plane sau boltite, cu luminatoare longitudinale şi transversale, cu sau fără obstacole contra incendiilor.

Elementele de construcţie portante ale acoperişurilor pot fi de trei feluri: cu căpriori şi coarde; cu cadre; cu arce boltite (netede, cu nervuri sau bolţi reticulare).

Ca elemente de construcţie portante ale acoperişurilor fără pod se folosesc, pe scară largă, fermele din segmenţi metalici, care se sprijină pe zidurile portante principale şi pe stâlpii din beton armat.

Acoperişurile sunt prevăzute cu termoizolaţie realizată prin: podină simplă de stinghii sau scânduri ori podină dublă şi strat intermediar de aer. În cazul învelitorilor din carton asfaltat, stratul izolant este format din gudron sau smoală, cu grosimea de 3-4 om şi mai mult.

Punctele periculoase mai importante în podurile şi la acoperişurile construcţiilor sunt:

- În poduri: canalele de fum practicate în planşeul podului, zona canalelor de ventilaţie, încăperile mansardelor şi camerele de colectare;

- La acoperişuri: astereala şi elementele de susţinere a acoperişului, termoizolaţia, stratul hidroizolant şi învelitoarea, în situaţiile când aceasta din urmă este construită din materiale combustibile (şindrilă, şiţă, stuf, paie, carton asfaltat etc).

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri

Incendiile din poduri şi de la acoperişuri se propagă cu repeziciune, datorită: abundenţei de material lemnos uscat, sub forma elementelor de construcţie (podină, ansambluri constructive din lemn, astereala, termoizolaţii şi învelitori combustibile); prezenţei instalaţiilor de ventilaţie şi mansardelor; lipsei compartimentărilor şi existenţei golurilor pentru uşi, neprotejate cu închideri speciale contra incendiilor; formării tirajului de aer (a curenţilor de aer ascendenţi), favorizat de existenţa lucarnelor şi a luminatoarelor.

În poduri, incendiile se propagă rapid şi în toate direcţiile, degajând cantităţi mari de fum, gaze toxice şi căldură, mai ales în cazul celor necompartimentate, când se formează tirajul. Fumul inundă în scurt timp podul, încăperile de la etaj şi casa scării, fapt ce îngreunează foarte mult acţiunea de stingere. În cazul planşeelor combustibile, este posibilă prăbuşirea elementelor de construcţie ale acoperişului la etajele inferioare.

21

Viteza de propagare este mai mare când incendiul s-a extins la acoperiş, el putându-se întinde de-a lungul coamei şi cornişei acestuia, în situaţia că focul a cuprins elementele de construcţie combustibile.

În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile (paie, stuf, şindrilă, şiţă, carton asfaltat etc.), incendiul cuprinde cu repeziciune întreaga suprafaţă a acestora, iar în exterior se manifestă violent, cu flăcari înalte şi fum intens. Curenţii de aer ascendenţi ridică la mare înălţime paiele şi alte părţi din elementele combustibile supuse arderii sau numai scântei şi jeratic şi le transportă la distanţe mari, putând întâlni substanţe combustibile şi genera noi incendii.

Când învelitorile sunt realizate din tablă, incendiile se manifestă numai în pod, caracterizându-se prin arderea asterelei şi a celorlalte elemente de construcţie ale acoperişului. În acest caz, proporţiile incendiului se pot stabili prin observarea schimbării culorii tablei învelitoare (care devine brumărie sau roşie) sau, pe timp de iarnă, prin topirea zăpezii în zona ce arde mai intens.

La incendiile izbucnite la acoperişurile cu poduri se întâlnesc următoarele situaţii caracteristice:

- arderea a cuprins numai podina podului;

- arderea a cuprins astereala şi învelitoarea combustibilă a clădirii;

- incendiul a izbucnit în mansardă.

Când incendiul a cuprins numai podina podului, propagarea acestuia este favorizată de prezenţa materialului combustibil din care este confecţionată podina şi de tirajul format în poduri, în special în cele lipsite de compartimentări, datorită lucarnelor, luminatoarelor şi altor goluri deschise.

Iniţial, propagarea se face mai lent, din interior spre exterior, şi este însoţită de degajări de fum mult, compus din oxid şi bioxid de carbon, iar temperatura variază între 900-1000°C.

Prezenţa planşeelor cu goluri permite şi ea propagarea ascunsă a incendiului, pe orizontală, iar acumularea în zona coamei acoperişurilor a produşilor arderii incomplete şi a gazelor combustibile volatile, supraîncălzite, creează pericolul înaintării incendiului la astereală şi la ele-mentele portante ale acoperişului, putând duce la prăbuşirea acestuia, la înlesnirea pătrunderii incendiului, prin planşeu, la etajele inferioare şi, deci, la generalizarea lui în întreaga construcţie, la inundarea cu fum a caturilor inferioare, prin casa scărilor, îngreunând evacuarea persoanelor şi bunurilor materiale, precum şi intervenţia la incendiu.

În cazul podurilor etanşe (cu lucarne şi luminatoare închise), arderea este iniţial mai intensă, datorită prezenţei oxigenului în mediul înconjurător. Pe măsura, însă, a acumulării de mari cantităţi de fum, aceasta devine mai lentă, ca o consecinţă a micşorării procentului de oxigen din zonă.

22

Până la executarea desfacerilor în acoperiş, propagarea incendiului se face mai mult orizontal, fiind favorizată de prezenţa materialelor combustibile din compunerea podinei. După desfacerea acoperişului, propagarea se va face pe verticală, proces influenţat de afluxul de oxigen în zona de ardere şi de formarea tirajului. În această situaţie, propagarea incendiului se va face de la cornişe spre coamă şi de-a lungul acoperişului.

Dacă elementele portante sunt ignifugate, viteza de ardere şi de propagare a incendiului este mai mică, dar jeraticul aprins, care cade pe podina combustibilă neprotejată, poate duce la aprinderea acesteia şi, astfel, facilita propagarea incendiului spre caturile inferioare.

În momentul ieşirii incendiului la suprafaţa învelitorii, are loc o dezvoltare bruscă a arderii, datorită afluirii spre locul incendiului a unei mari cantităţi de aer proaspăt, care va întreţine şi intensifica arderea şi va contribui la propagarea incendiului pe întreaga suprafaţă a învelitorii, dacă aceasta este combustibilă.

Când incendiul a cuprins învelitoarea combustibilă şi, prin intermediul materialelor combustibile din componenţa acoperişului, s-a propagat în întregul pod, arderea se manifestă cu violenţă, flăcările ies prin lucarne şi luminatoare, iar tirajul format contribuie puternic la creşterea intensităţii arderii. În aceste condiţii, are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere, prăbuşirea acestora în pod şi la etajele inferioare fiind iminentă.

Incendiile izbucnite la mansarde pot lua forme de dezvoltare complicate, datorită marii varietăţi de substanţe combustibile aflate în încăperile acestora. Din mansarde, incendiul se propagă cu repeziciune, prin golurile existente şi pe căi ascunse, cuprinzând suprafaţa întregului pod.

La acoperişurile fără pod, situaţiile mai deosebite care se pot ivi sunt:

- incendiul a izbucnit la acoperiş (la elementele de construcţie combustibile) şi periclitează secţiile pe care le adăposteşte acesta;

- incendiul a izbucnit în secţie şi periclitează acoperişul.

Când acoperişul este montat pe ferme metalice, acestea, datorită temperaturii ridicate, încep să se flambeze, îşi pierd capacitatea portantă şi se prăbuşesc, odată cu acoperişul pe care îl susţineau, în interiorul construcţiei, creând pericolul de accidentare şi de producere de noi incendii.

În situaţia când cea care arde este hidroizolaţia, incendiul se propagă cu repeziciune pe întreaga suprafaţă a acoperişului, ulterior pătrunzând în masa combustibilă, distrugând elementele portante şi creând posibilitatea prăbuşirii acestora. Totodată, smoala topită arde şi, prin picurare, poate produce arsuri pe părţile descoperite ale corpului sau genera noi focare de incendiu pe locurile unde cade.

Incendiile izbucnite în secţiile de producţie au posibilitatea să se propage şi la elementele combustibile ale acoperişului, din cauza acumulării în părţile superioare ale acestuia a fumului şi

23

produşilor arderii incomplete supraîncălziţi sau a dezvoltării focului pe verticală, în cazul când luminatoarele şi lucarnele sunt deschise.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Aprecierea locului incendiului şi a proporţiilor acestuia se poate face, iniţial, din exterior, după fum. flacără, locul de topire a zăpezii, culoarea învelitorii din tablă.

Pentru recunoaştere, se folosesc scările interioare care ajung la pod şi care se găsesc pe căile probabile de propagare a incendiului, scările de incendiu sau autoscările din dotarea pompierilor, acoperişurile construcţiilor vecine, pe oare se pot instala scări etc.

Echipa de recunoaştere trebuie să fie condusă de persoane care cunosc topografia locului (ingineri, tehnicieni, şeful formaţiei civile de pompieri etc.) şi îşi va începe activitatea din podul incendiat. La podurile cu suprafaţă mare, se recomandă ca recunoaşterea să se execute pe mai multe direcţii, comandantul intervenţiei stabilind locul şi ora de întâlnire a echipelor ce au executat recunoaşterea.

Pe timpul recunoaşterii se va stabili:

- prezenţa persoanelor în poduri şi mansarde, căile şi mijloacele de salvare a acestora;

- locul incendiului, suprafaţa incendiată, caracterul incendiului şi direcţiile de propagare, caracteristicile constructive ale elementelor podului şi acoperişului, starea lor şi tipul învelitorii;

- prezenţa instalaţiilor electrice şi de ventilaţie sub tensiune şi necesitatea deconectării lor;

- pericolul propagării incendiului la etajele superioare;

- poziţia lucarnelor şi luminatoarelor din apropierea locului incendiat, dacă acestea pot fi folosite pentru evacuarea fumului, introducerea dispozitivelor de stingere în pod sau dirijarea incendiului pe verticală;

- prezenţa zidurilor contra incendiilor, care pot fi folosite pentru amplasarea servanţilor;

- existenţa scărilor de incendiu necesare realizării dispozitivelor de luptă;

- necesitatea şi locurile unde se vor executa deschideri în acoperiş, pentru pătrunderea servanţilor în pod, pentru evacuarea fumului şi dirijarea propagării incendiului pe verticală, precum şi a locurilor unde se vor executa obstacole pentru limitarea propagării incendiului.

24

Pe timpul recunoaşterii la incendiile izbucnite la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă mare, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa materialelor combustibile din componenţa elementelor de construcţie a acoperişului;

- tipul acoperişului, al termoizolaţiei şi hidroizolaţiei acestuia;

- înălţimea acoperişului de la nivelul pardoselii şi posibilitatea acţionării cu ţevile tip „B”, pentru refularea jeturilor de apă de pe scările culisabile amplasate în clădire;

- caracteristicile proceselor tehnologice ce se desfăşoară în secţia incendiată şi a materialelor existente în încăperi, pericolul ce-1 prezintă pentru acestea focul, fumul şi apa ; necesitatea evacuării bunurilor materiale.

La acest gen de acoperişuri recunoaşterea incendiului se execută iniţial în exterior şi apoi în interiorul clădirii, pe toate laturile construcţiei, în toate încăperile, respectându-se regulile de asigurarea securităţii servanţilor.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri se recomandă folosirea apei, refulată cu ţevi tip ,,B”. Servanţii vor folosi pentru protecţie măştile contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon iau cartuş polivalent, dar mai ales aparatele izolante. La acoperişurile fără pod, se va acţiona cu jeturi de apă compacte, refulate de ţevi tip „B” sau de autotunurile de stins incendii, care vor fi introduse direct în interiorul construcţiilor.

c). Stingerea

Pentru lichidarea incendiilor izbucnite în poduri, se organizează, de regulă, două sectoare de intervenţie:

- unul în podul incendiat, iar în cazul învelitorilor combustibile, şi pe acoperiş;

- altul la etajele inferioare, în interiorul clădirii.

Misiunea sectorului de stingere din pod este să protejeze elementele portante ale acoperişului, localizând şi lichidând focarele descoperite, să evacueze fumul, să demoleze şi să demonteze elementele de construcţie distruse prin ardere, care pot provoca accidente, sau pe cele care sunt în pericol de a fi incendiate. De asemenea, acestui sector i se va încredinţa şi misiunea de limitare a propagării incendiului, prin crearea de obstacole de-a lungul întregii suprafeţe supuse arderii, cu lăţimi de 2-4 m şi prin desfacerea hidroizolaţiilor şi termoizolaţiilor, pentru a descoperi căile ascunse de propagare.

Pentru crearea unor obstacole pe direcţia de propagare a incendiului şi grăbirea ritmului lucrării, la această activitate vor fi concentraţi toţi servanţii toporaşi din garda de intervenţie.

25

Dimensiunile obstacolelor se stabilesc în funcţie de combustibilitatea elementelor constructive, de condiţiile atmosferice, viteza vântului etc., iar pe aliniamentul lor se vor destina ţevi, cu misiunea de protejarea acestor obstacole şi limitarea propagării incendiului.

Pentru pătrunderea în podul incendiat, în vederea desfăşurării acţiunilor de stingere, servanţii vor executa deschideri în zona cornişelor, cât mai aproape de locul incendiat şi apoi vor acţiona cu jetul de sus în jos şi de departe spre aproape.

În vederea evacuării fumului şi a produşilor arderii incomplete supraîncălziţi, se vor executa deschideri la coamă, luându-se măsuri deosebite împotriva prăbuşirii servanţilor care îndeplinesc această misiune.

Materialele arse se demolează şi se depozitează în pod, aşezându-se în apropierea elementelor portante, în scopul evitării prăbuşirii lor. Planşeele se demolează, începând din partea exterioară a focarului, spre centru.

Acţiunea servanţilor pe acoperiş este admisă numai în cazul existenţei învelitorilor combustibile, cu condiţia ca aceştia să fie asiguraţi cu cordiţe şi să aibă la dispoziţie căi sigure de retragere. Accesoriile de stingere vor fi asigurate cu cordiţe, pentru a nu se prăbuşi, târând după ele şi servanţii. Deplasarea servanţilor pe acoperişuri, dacă aceasta este absolut obligatorie, se va face numai pe coamă, de către un număr limitat de oameni, asiguraţi, şi numai la ordinul comandantului intervenţiei.

Dispozitivele de stingere se vor realiza pe scările de incendiu, pe scări culisabile şi autoscări mecanice sau paralel cu pereţii portanţi, prin ridicarea acestora de către servanţi, cu ajutorul cordiţelor.

Pentru protecţia etajelor inferioare, în cazul planşeelor combustibile, în sectorul de localizare se vor destina ţevi tip „C", care vor acţiona numai când incendiul a pătruns în încăperile de sub pod. În zonele periclitate din acest sector, se vor lua măsuri de executarea evacuării oamenilor şi bunurilor materiale.

În cazul incendiilor la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă mare, sectoarele de stingere se organizează astfel:

- în interiorul clădirii;

- pe acoperiş, dacă învelitoarea este combustibilă.

Când are loc propagarea rapidă a incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura executării unor intervale de siguranţă, prin tăieri şi demolări. La executarea acestei operaţiuni, servanţii trebuie atenţionaţi să nu demoleze elementele de susţinere ale acoperişului, întrucât prin aceasta are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere, fiind posibile prăbuşiri.

26

În acelaşi timp, în paralel cu desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să organizeze şi evacuarea bunurilor materiale şi a utilajelor ce pot fi mutate. În cazul existenţei unor maşini grele, el va lua măsuri să le acopere cu prelate umede, ferindu-le, în acest fel, de efectul focului şi al apei.

Când acoperişul s-a prăbuşit parţial, sectoarele de stingere se voi reorganiza astfel:

- un sector de stingere pe acoperiş, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la porţiunile neincendiate;

- un sector în zona prăbuşirii, pentru localizarea şi lichidarea noului factor. În acest sector, pentru stingere se vor folosi ţevile tip ,,B" şi tunurile de apă cu acţiune din interior.

Când se intervine pentru stingerea incendiilor izbucnite în mansardele clădirilor, se va acţiona astfel:

- se va proceda la dezvelirea acoperişului într-un loc, prin care se va refula apa pulverizată direct asupra focarelor de ardere din încăperea incendiată;

- dacă incendiul a luat proporţii, pătrunzând şi în interiorul pereţilor dubli cu umplutură, se va proceda la desfacerea acestora şi se va continua refularea apei, până la lichidarea completă a focarelor.

Incendiile izbucnite la acoperişurile cu învelitori combustibile (carton asfaltat, şindrilă, şiţă, paie şi stuf), cât şi la cele din ţiglă sau eternit pun, probleme deosebite comandantului intervenţiei, datorită următoare lor caracteristici:

- de regulă, incendiile cuprind, până la sosirea gărzii de intervenţie, întreaga suprafaţă a învelitorii, arderea manifestându-se violent cu flăcări înalte;

- datorită curenţilor de aer ascendenţi, părţi aprinse din învelitoare şi jeratic sunt ridicate la mare înălţime şi purtate de vînt până la distanţa de 600-800 m, putând provoca noi incendii, la locul de cădere;

- datorită temperaturilor ridicate, gudronul din componenţa cartonului asfaltat se topeşte şi se scurge pe sol, producând arsuri pe părţii neprotejate ale corpului servanţilor şi crend pericolul izbucnirii altor incendii.

Când intervenţia se face în timp scurt, este posibil ca incendiul a nu fi cuprins întreaga suprafaţă a acoperişului. În acest caz, servanţi se vor amplasa pe acesta, astfel încât să aibă în faţă direcţia de propagare a incendiului. Concomitent cu acţiunea de stingere, se va lucra şi la realizarea obstacolelor împotriva incendiilor.

Acţiunea de dezvelire a învelitorilor se va desfăşura astfel:

27

- pentru învelitorile din carton asfaltat, se desfac mai întîi şipcile care fixează fâşiile de carton, apoi se desface învelitoarea de la coamă, iar cartonul este strâns sul, prin împingere de către servanţi cu picioarele, de la coamă spre cornişe. Înainte de expedierea acestora pe sol, servanţi vor atenţia personalul, pentru a se preveni eventualele accidente;

- învelitoarele din şindrilă, şiţă, stuf şi paie se desfac tot de 1a coamă spre cornişă. Pentru desfacere, se vor folosi căngile din dotarea maşinilor de luptă, cu ajutorul cărora se vor smulge snopii de pai sau stuf sau părţi din şindrilă, în ordinea inversă a fixării pe astereală;

- pe timpul acţiunii de stingere a incendiilor la acoperişurile cu învelitori din ţiglă, eternit sau azbociment, desfacerea va începe te de la coamă, prin îndepărtarea olanelor de la creastă, după care ţiglele vor fi desfăcute cu mâna şi depuse în partea opusă propagării incendiu lui. Pentru a nu spori valoarea pagubelor prin aruncarea şi distrugerea materialelor neafectate de incendiu, acestea vor fi trecute din mână în mână, până la sol, unde se vor depozita în stive. Îndepărtarea ţiglelor se poate face şi prin folosirea unui plan înclinat, de la cornişe la sol format din una-două scânduri lungi.

Plăcile de eternit sau azbociment se desfac cu ajutorul toporaşelor, scoţându-se, placă cu placă, din cuiele de fixare pe şipci, depozitându-se şi evacuându-se, apoi, la fel ca şi ţiglele.

În ceea ce priveşte lucrul cu apă, se atrage atenţia asupra faptului că refulându-se apa cu jet compact, se ajunge la distrugerea ţiglelor şi a plăcilor, datorită forţei de şoc a acestuia. De asemenea, aruncându-se cantităţi mari de apă pe ţiglele sau plăcile de eternit sau azbociment supraîncălzite, se va obţine o contracţie rapidă a acestora, urmată de spargerea lor în bucăţi mici, care pot răni grav pe servanţi, motiv pentru care se va folosi jetul pulverizat, şi aceasta numai în cazul apariţiei flăcărilor.

Succesul în acţiunea de stingere la acoperişurile cu pod se obţine numai prin introducerea şefilor de ţeava direct în pod, prin locaşe de pătrundere realizate cât mai aproape de incendiu, unde, de pe poziţii de luptă aflate în apropierea zidurilor portante sau cornişelor, asiguraţi cu corzi şi cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante, aceştia vor putea să lichideze incendiul, în timpul cel mai scurt.

Se interzice cu desăvârşire lucrul servanţilor de pe sol şi refularea apei pe învelitori incombustibile, cât şi amplasarea acestora pe coama acoperişurilor, dacă învelitorile nu sunt combustibile, iar incendiul nu se propagă, prin lucarne şi luminatoare, la exterior.

8. STINGEREA INCENDIILOR PE ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII

1. Caracteristicile constructive ale şantierelor

28

Şantierele sunt teritoriile care cuprind lucrări complexe, ale căror mărime şi importanţă depind, în mare măsură, de natura obiectivului oare se construieşte.

Ele cuprind două sectoare de activitate, şi anume:

- lucrările de organizare de şantier, care sunt lucrări provizorii, cu o durată maximă de 5 ani, având rolul de deservire a activităţii de execuţie a lucrărilor de bază, după care vor fi demolate;

- lucrările definitive, care au caracter permanent (se mai numesc şi lucrări de bază) şi se pot afla în mai multe stadii: urmează a fi executate, sunt în curs de execuţie sau au fost executate.

Lucrările de organizare de şantier se caracterizează, din punct de vedere constructiv, prin aceea ca majoritatea obiectivelor care le compun au întrebuinţări din cele mai diferite, sunt de tip baracament, realizate din materiale combustibile (panouri fabricate din scândură, din stufit sau p.f.l.), unele protejate, parţial, prin tencuieli din mortar de var, numai în interiorul compartimentărilor (birouri, cantine, magazii, dormitoare etc.).

Specific acestor lucrări mai sunt:

- prezenţa unor depozite de materiale de diverse tipuri, cu pro-' prietăţi fizico-chimice diferite, cu caracteristici de ardere şi comportare la foc variate, dispuse în aer liber sau adăpostite în spaţii acoperite, deschise sau închise, în care se găsesc : vopseluri, carbid, butelii cu gaze comprimate, uleiuri, lacuri, carton asfaltat, binale, lichide combustibile etc.;

- existenţa diferitelor ateliere de deservire, care dispun de instalaţii de iluminat, forţă şi încălzire cu caracter de provizorat şi, deci, cu 'Un mare pericol ide incendiu;

- prezenţa unui numeros parc de maşini (autocamioane, autobasculante, tractoare, cimentrucuri etc), a căror garare, întreţinere şi alimentare nu se pot face în condiţiile garajelor permanente.

Datorită amplasării lor, în majoritatea situaţiilor, în afara localităţilor, uneori chiar la mari distanţe de acestea, lucrările de organizare de şantier au o alimentare cu apă pentru incendiu de tip provizoriu, reprezentată prin bazine, conducte subterane sau chiar suspendate şi, în mod excepţional, prin surse naturale de apă amenajate pentru a fi folosite în caz de incendiu (cu rampe de alimentare, diguri pentru păstrarea unor cantităţi mai mari de apă, consolidarea malurilor şi amenajarea căilor de acces etc).

Căile de acces spre aceste lucrări au, iniţial, caracter de provizorat şi, de cele mai multe ori, datorită deplasării a numeroase mijloace de transport, devin greu circulabile sau chiar impracticabile şi, de aceea, inaccesibile maşinilor de luptă.

Lucrările definitive, în special cele aflate în faza de execuţie, se caracterizează prin:

29

- prezenţa în interiorul şi la exteriorul acestora a cofrajelor combustibile, a schelelor, eşafodajelor, canalelor şi a jghiaburilor folosite temporar în construcţii, care, în majoritatea lor, sunt confecţionate din materiale combustibile;

- existenţa unor elemente de construcţii care încă nu au rezistenţa corespunzătoare (scările interioare, planşeele, pereţii etc), întrucât nu au fost finisate;

- transformarea multor încăperi finisate, situate la caturile inferioare ale construcţiei, în magazii şi depozite cu însemnate cantităţi de materiale, multe combustibile, sau în încăperi de serviciu şi ateliere, unde se desfăşoară activităţi specifice, care măresc considerabil atât pericolul de incendiu cât şi posibilităţile de propagare a acestuia;

- folosirea unor instalaţii provizorii de iluminat, de forţă şi, mai ales, de încălzit, în sezonul rece, pentru asigurarea condiţiilor normale de lucru, precum şi a altor agregate acţionate electric (macarale, perforatoare, ascensoare etc), care pot genera incendii;

- căi de acces greu practicabile, intersectate de diferite lucrări de instalaţii subterane (şanţuri, canale) ori blocate cu materiale necesare lucrului, fapt ce îngreunează mult intervenţia maşinilor de luptă în caz de incendiu.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite pe şantiere

Din studiul statisticii incendiilor izbucnite pe şantiere rezultă că majoritatea acestora au avut loc în sectorul lucrărilor de organizare de şantier.

a). Incendiile izbucnite în acest sector au aceleaşi caracteristici şi se propagă asemenea celor izbucnite în depozitele de mărfuri. În mod deosebit, propagarea incendiilor în sectorul organizare de şantier este favorizată de concentrarea unor mari cantităţi de materiale combustibile de cele mai multe ori în condiţii neregulamentare (mai multe tipuri de materiale în aceleaşi încăperi, cu intervale şi distanţe micşorate şi măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor reduse).

b). Incendiile izbucnite în sectorul lucrărilor de organizare de şantier sunt mai periculoase, întrucât se pot propaga cu repeziciune la construcţiile vecine, amplasate de regulă la distanţe mici unele de altele şi în care se pot afla, de asemenea, mari cantităţi de materiale combustibile.

c). Pe timpul incendiului, în acest sector se poate crea pericolul producerii de explozii ale buteliilor cu gaze lichefiate, ale butoaielor şi cutiilor cu carbid, lacuri, vopsele şi alte lichide inflamabile şi foarte combustibile, care pot contribui în mod deosebit la propagarea incendiilor.

În sectorul lucrărilor de bază, pot izbucni incendii în următoarele puncte:

- la schelele combustibile folosite pentru ridicarea zidurilor construcţiilor, cu posibilitatea propagării acestora la materialele depozitate în încăperile clădirilor, precum şi la construcţiile improvizate şi depozitele de materiale combustibile din exterior;

30

- în interiorul clădirii, în faza de şantier, la cofrajele combustibile, schelele interioare sau la depozitele improvizate din încăperile construcţiei.

Incendiul izbucnit se propagă cu repeziciune, favorizat fiind atât de existenţa marilor cantităţi de materiale combustibile cât şi de accesul nestingherit al oxigenului în zona incendiată, prin numeroasele deschideri existente la clădirile fără uşi şi ferestre.

Pe timpul incendiilor se degajă temperaturi până la 800°C, iar în cazul arderii lichidelor combustibile sau inflamabile, acestea pot depăşi 1000°C.

Arderile sunt incomplete şi însoţite de degajări mari de fum dens şi gaze toxice, cum sunt oxidul şi bioxidul de carbon, datorită prezenţei în depozitele improvizate a imaterialelor chimice folosite în construcţii, substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la foc diferite.

Creşterea intensităţii arderii este determinată şi de formarea tirajului, care facilitează schimbul de gaze şi schimbările de sens, contribuind la propagarea incendiului în toate direcţiile.

În sectorul de bază, deosebit de periculoase sunt incendiile izbucnite la elementele de susţinere ale planşeelor şi zidăriilor, a căror distrugere prin ardere duce la prăbuşirea acestora.

Acţiunea servanţilor pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din aceste sectoare este mai periculoasă ca în alte situaţii, din cauza existenţei numeroaselor goluri neprotejate şi insuficient consolidate, practicate în planşee sau casele scărilor, prin care se pot prăbuşi şi accidenta oameni.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.

a). Recunoaşterea

În raport de dimensiunile şantierului şi ale obiectivelor care ard, recunoaşterea se execută de către una sau mai multe grupe.

Inexistenţa sau impracticabilitatea căilor de acces, a scărilor, precum şi prezenţa şanţurilor, canalelor şi gropilor, impun necesitatea participării în cadrul echipei de recunoaştere şi a personalului tehnico-ingineresc de pe şantier, care să-i conducă pe pompieri, pe drumurile cele mai scurte şi sigure, spre locul incendiului.

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- dacă sunt persoane care nu ştiu de existenţa incendiului şi de pericolul ce-1 prezintă acesta pentru integritatea lor;

- locul incendiului, proporţiile acestuia, posibilităţile de propan gare, natura substanţelor care ard ori care se găsesc depozitate în construcţiile apropiate de incendiu şi sunt ameninţate de acesta, trebuind urgent evacuate;

31

- natura şi starea schelelor incendiate sau a elementelor de susţinere ale cofrajelor, rezistenţa lor în urma solicitărilor termice, pericolul de prăbuşire a acestora şi măsurile ce trebuie luate pentru protecţia servanţilor şi a dispozitivelor de luptă;

- starea scărilor interioare, posibilitatea folosirii lor pentru realizarea dispozitivelor de luptă, pericolul propagării incendiului, prin aceste scări, la încăperile sau caturile vecine locului incendiat şi ce măsuri trebuie luate pentru împiedicarea acestui proces;

- prezenţa şi marcarea golurilor neprotejate, eliminarea pericolului ce-1 prezintă acestea pentru oameni şi pentru propagarea incendiului, prin intermediul lor, la caturile superioare şi inferioare;

- posibilitatea evacuării materialelor şi substanţelor combustibile şi a depozitării lor în locuri ferite de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, iar, în caz contrar, măsurile de protecţie ce pot fi luate;

- pericolul de electrocutare a servanţilor, datorită prezenţei numeroaselor instalaţii electrice şi măsurile de deconectarea şi scoaterea lor de sub tensiune;

- existenţa substanţelor care, în prezenţa apei, pot genera amestecuri explozive, numărul şi starea buteliilor de oxigen aflate în perico de explozie, posibilitatea evacuării sau protejării lor;

- existenţa surselor de apă şi posibilităţile practice de folosire a lor pentru alimentarea maşinilor de luptă.

b). Substanţe stingătoare

În funcţie de natura materialelor oare ard, pentru stingerea incendiilor pe şantiere se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- apa, refulată prin ţevi tip „B" sau autotunuri de intervenţie când ard materiale lemnoase, fie din componenţa panourilor prefabricate din lemn ale baracamentelor, fie sub forma binalelor, parchetelor, cherestelei etc.;

- spumele şi prafurile stingătoare tip „Florex", în cazul când s-au aprins şi ard lichide combustibile sau inflamabile.

c). Stingerea

Operaţiunea de stingere a incendiilor izbucnite pe şantiere este mult îngreunată de lipsa scărilor şi inexistenţa obstacolelor contra incendiilor, de lipsa de apă, de blocarea căilor de acces către construcţie etc.

Varietatea de construcţii provizorii, de instalaţii şi de materiale, panica, mai ales în situaţia incendiilor izbucnite la anexe (barăci, dormitoare), pun probleme deosebite

32

comandantului intervenţiei, care dacă nu execută o recunoaştere amănunţită şi nu face o judicioasă analiză a situaţiei, poate rata acţiunea de stingere.

Stingerea incendiilor se organizează pe sectoare de stingere, de regulă, în interiorul şi la exteriorul construcţiei.

Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B” şi autotunuri de intervenţie, folosindu-se jetul compact pentru localizarea şi lichidarea incendiilor izbucnite la exterior, urmărindu-se ca prin forţa de şoc a jetului să se desprindă părţile arse de cele nearse şi să se limiteze pătrunderea focului spre interiorul clădirii.

Se va urmări, în mod deosebit, să se păstreze capacitatea portantă a elementelor de construcţie şi schelelor, servanţii acţionând de pe poziţii de lucru situate la acelaşi nivel sau mai sus decât focarul, având curenţii de aer în faţă sau lateral şi refulând apa de sus în jos, pentru a se asigura umectarea unei suprafeţe cât mai mari de material supus arderii.

În situaţia când ard numai schelele, este indicat ca dispozitivele de stingere să se realizeze prin interiorul construcţiei şi să se acţioneze din aceasta spre exterior, la toate caturile, limitându-se, astfel, propagarea incendiului în interiorul construcţiei.

Dacă incendiul a izbucnit în interiorul construcţiilor, comandantul intervenţiei trebuie să acţioneze cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, supraveghind ca apa să fie utilizată în mod raţional, pentru a nu se slăbi capacitatea portantă a elementelor de construcţie nefinisate (planşee, stîlpi, fundaţii).

În toate cazurile, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită construcţiilor vecine, în special celor provizorii, care adăpostesc materiale, apărându-le împotriva incendiilor prin destinarea unor ţevi tip „C” şi instalarea echipelor de vânători de scântei, cu misiunea de supraveghere şi lichidare a noilor focare apărute, ca urmare a transportului de către vânt a scânteilor şi jeraticului.

Dacă nu se dispune de forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să conjuge acţiunea ţevilor cu cea a servanţilor toporaşi, pentru desfacerea cofrajelor ameninţate de incendiu şi demolarea schelelor şi eşafodajelor aflate pe direcţia de propagare a incendiului.

Pe tot timpul desfăşurării acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită asigurării securităţii servanţillor, ordonând acoperirea golurilor între etaje, asigurarea cu cordiţele a şefilor de ţeavă ce lucrează pe schele, precum şi asigurarea liniilor cu furtun, în vederea evitării prăbuşirii lor şi, implicit, a servanţilor la sol.

În interiorul construcţiei, servanţii vor lucra în echipe mici, (1-2 militari, interzicându-se concentrarea mai multora dintre acest pe elementele de construcţie nefinisate. Şi în acest caz, servanţii vor echipaţi cu aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor, cu cartuş pentru oxid de carbon.

33

9. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRI ÎNALTE

Condiţiile vieţii moderne, marile aglomerări urbane au determinat dezvoltarea clădirilor pe verticală, înălţimea construcţiilor administrative, social-culturale şi de locuit crescând continuu.

Din punctul de vedere al pompierilor, „clădiri înalte” sunt considerate acele construcţii civile la care pardoseala ultimului cat folosibil este situată la înălţimea de 28 m sau mai mult, deasupra nivelului terenului accesibil vehiculelor de intervenţie ale pompierilor, cu excepţia blocurilor de locuinţe P+11 etaje şi a unor turnuri care nu sunt destinate adăpostirii oamenilor.

Intervenţia pentru stingerea incendiilor la clădirile înalte comportă pericole specifice deosebite, generate de greutăţile legate de evacuarea rapidă a oamenilor aflaţi în pericol, de riscul de prăbuşire parţială sau totală a clădirii, de dificultăţile pe care le întîmpină servanţii pentru a acţiona la etajele superioare, pentru transportarea accesoriilor salvare şi stingere la mare înălţime.

1. Caracteristicile constructive ale clădirilor înalte

Clădirile înalte sunt construcţii numai de gradul I de rezistenţă la foc, cu pereţi şi acoperiş incombustibile (cu excepţia încăperilor situate deasupra plăcii din beton armat a clădirii) şi cu pardoseli, tâmplărie şi tavane suspendate, construite din materiale care nu trebuie să permită propagarea incendiului.

În scopul limitării proporţiilor unui eventual incendiu, cantita de materiale combustibile care poate exista în clădire (atât în alcătui unor elemente de construcţie sau finisaj, cât şi în mobilier sau alte obiecte) este limitată.

Sarcina termică, rezultată din materialele şi elementele de construcţie ale unei clădiri înalte, nu trebuie să depăşească 275 MJ/m2 (60000 kcal/m2), iar sarcina termică totală provenită din elementele de construcţie, mobilier sau alte materiale şi obiecte ce se află în clădirea înaltă, nu trebuie să fie mai mare de 840 MJ/m2 (200 Mkcal/m2), corespunzând unei durate teoretice de incendiu de cea două ore. Această sarcină termică reprezintă echivalentul încărcăturii uniforme cu lemn de 50 kg/m2, respectiv al unei grosimi a stratului de cca. 8 cm.

Pentru împiedicarea propagării incendiilor, în clădirile înalte sunt prevăzute compartimentări eficace, realizate prin pereţi, planşee şi elemente de protecţie a golurilor.

Dimensiunile maxime ale compartimentului de incendiu, separat de restul construcţiei prin pereţi antifoc, sunt de 2200 m2 suprafaţă şi 75 m lungime. Separarea încăperilor cu sarcină termică mai mare de 840 MJ/m2 este făcută prin pereţi şi planşee cu o rezistenţă la foc de patru ore şi, respectiv, două ore.

34

Golurile practicate în pereţii antifoc, la intersecţia coridoarelor sau a altor spaţii folosite pentru circulaţie, sunt închise cu uşi din lemn pline sau geam armat, dotate cu dispozitive de autoînchidere sau închidere automată în caz de incendiu şi proiectate cu o rezistenţă la foc de cel puţin 3 ore şi 30 minute.

Pentru limitarea propagării incendiului între porţiunile de clădire înaltă cu destinaţii diferite, precum şi între căile de evacuare şi încăperile adiacente, sunt prevăzuţi pereţi cu limita de rezistenţă la foc de minimum două ore şi planşee incombustibile, rezistente la foc cel puţin o oră.

Pereţii exteriori ai clădirilor înalte sunt realizaţi din materiale incombustibile şi prevăzuţi cu copertine, parapete, balcoane, precum şi cu tâmplărie, de asemenea, incombustibile, pentru împiedicarea transmiterii incendiului pe faţade.

Ghenele verticale pentru instalaţii sunt separate de restul construcţiei prin pereţi incombustibili, cu limita de rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar uşile şi trapele de acces în acestea au şi ele o rezistenţă de minimum 30 minute.

Pentru intervenţia rapidă a pompierilor, în caz de incendiu la caturile superioare, clădirile înalte sunt prevăzute cu ascensoare cu capacitatea de transport de 3-6 servanţi, plus echipamentul şi accesoriile necesare ducerii acţiunilor de stingere, care sunt calculate să asigure o funcţionare de cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului.

Din punct de vedere al dotării cu mijloace de stingere, clădirile înalte, în afara mijloacelor iniţiale de stingere, mai sunt prevăzute cu:

- instalaţii speciale de stingere tip sprinkler, cu rezervă de apă de o oră;

- hidranţi interiori capabili să refuleze 2,5 l/s şi să stropească simultan, cu jeturile a doi hidranţi, toate punctele clădirii, timp de două ore.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile înalte

Tendinţa de creştere a dimensiunilor clădirilor în plan vertical şi orizontal, numărul din ce în ce mai mare de persoane adăpostite în acestea, apariţia unor structuri din ce în ce mai complexe, cu destinaţii dintre cele mai diferite (hoteluri, restaurante, parcaje de autovehicule, birouri administrative, magazine etc), precum şi utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a maselor plastice, reprezintă tot atâţia factori care contribuie la desfăşurarea cu mare greutate a acţiunii de stingere a incendiilor şi de salvare a persoanelor din asemenea obiective.

În clădirile înalte pot izbucni incendii:

35

a). la instalaţiile electrice amplasate în etajele tehnice de la ultimul nivel (camera ascensoarelor, camera de distribuţie a energiei electrice etc.), la subsoluri (instalaţii de încălzire centrală sau de ventilaţie, pompe electrice pentru apă caldă şi rece etc.), precum şi la toate etajele unde se găsesc montate instalaţii de distribuţie a curentului cu contoare pentru locuinţe;

b). în canalele (ghenele) pentru evacuarea gunoiului menajer, construite de la subsol până la ultimul etaj şi, deci, susceptibile să înlesnească o propagare rapidă a incendiului izbucnit, de pildă, la subsol, în depozitul de gunoi, către în sus, datorită tirajului, contribuind, totodată, la inundarea cu fum şi gaze fierbinţi a etajelor neprotejate, prin locurile de.deversare a gunoaielor menajere;

c). în încăperile pentru locuit şi în birourile administrative, unde pot arde materialele combustibile din compunerea mobilierului şi celorlalte dotări interioare: lemn, ţesături sau mase plastice, covoare, perdele, saltele, lenjerie de pat şi de corp, îmbrăcăminte din bumbac, lână şi amestecuri cu poliesteri etc.;

d). în boxele de depozitare amenajate în subsoluri sau la etajele intermediare, unde pot arde rafturile şi stelajele din lemn sau materialele combustibile depozitate aici.

Toate aceste incendii au următoarele caracteristici specifice:

- propagarea incendiului de la un etaj inferior la unul superior se face cu uşurinţă, prin intermediul golurilor existente, cum sunt casele scărilor, dar mai ales prin trecerea directă prin golurile faţadelor, când acestea nu sunt prevăzute cu copertine, parapete, balcoane etc. Fenomenul este explicat de faptul că aceste imobile se comportă ca nişte coşuri foarte înalte, al căror tiraj este deosebit de puternic şi din care cauză aerul are tendinţa să intre în construcţie la nivelele inferioare şi să iasă din ele la cele superioare, favorizând deci propagarea flăcărilor a gazelor fierbinţi;

- fumul, căldura şi gazele toxice degajate prin ardere, inundă întreaga clădire, fapt ce va facilita apariţia panicii şi va îngreuna desfăşurarea acţiunilor de salvare şi evacuare, cât şi a celor de stingere;

- formarea tirajului în clădire este favorizată şi de diferenţa densitate a aerului în interiorul clădirii şi la exteriorul acesteia, provocată de diferenţa de temperatură, care, fiind mai ridicată la interior, provoacă mişcarea aerului în sus şi ieşirea lui în exterior, prin etajele superioare. Cu cât diferenţa dintre temperatura interioară şi cea de exteriorul clădirilor este mai mare, cu atât tirajul de aer este mai ternic, creşterea lui fiind direct proporţională cu înălţimea clădirii;

- procesul de răspândire a fumului şi gazelor fierbinţi are foarte rapid şi provoacă apariţia unor presiuni mari, care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Acest fenomen apare indiferent de condiţiile atmosferice şi are drept rezultat afumarea geamurilor, încă de la declanşarea arderii, înainte chiar ca detectoarele şi instalaţiile de evacuarea fumului să intre în funcţiune.

36

Incendiile izbucnite în clădirile înalte se mai caracterizează prin:

- prezenţa în clădiri a unui număr mare de oameni ce trebuie să fie salvaţi, activitate care, în multe situaţii, nu poate fi realizată decât pe scările de acces ale clădirii;

- crearea panicii în rândurile locatarilor, fapt ce va îngreuna şi mai mult acţiunea de salvare şi de evacuare a acestora;

- blocarea ascensoarelor de intervenţie cu comandă prioritară şi a celor obişnuite, din care cauză transportul pompierilor şi al accesoriilor de intervenţie în zonele incendiate, precum şi acţiunea de salvare a persoanelor rămase în caturile superioare ale clădirii incendiate, vor fi realizate cu mare dificultate.

Pe timpul incendiului la clădirile înalte, de regulă, se distrug total, prin ardere, mobilele, finisările, încăperile şi izolaţia acustică de pe plafon. Pe măsură ce focul cuprinde mobila tapiţată, pernele şi sofalele umplute cu fulgi sau poliuretan spongios, dezvoltarea incendiului se accentuează. Intensitatea acestuia creşte şi mai mult, dacă au rămas instalaţii de ventilaţie nedeconectate, mărindu-se astfel pericolul transmiterii incendiului la încăperile vecine, prin deschiderile cabinelor electrice şi telefonice, prin spaţiile ascunse din jurul conductelor ce străbat planşeele, prin branşamentele electrice şi chiar prin izolaţiile conductorilor electrici.

Din cauza temperaturii ridicate, grinzile de oţel se deformează sau sunt deviate, bolţurile de legătură se rup, se distruge echipamentul telefonic şi electric etc.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Folosind ascensoarele cu comandă prioritară, oasele scărilor şi autoscările din dotare, comandantul intervenţiei trebuie să ajungă cât mai repede la locul incendiului, unde trebuie să stabilească:

- numărul persoanelor aflate în clădirea incendiată, pericolul în care se află, starea lor (valizi, invalizi, tineri sau vârstnici), căile de salvare a acestora, necesitatea şi posibilităţile concrete de folosire a elicopterelor pentru salvare, modul de salvare (pe scări, cu ajutorul ascensoarelor, cu autoscări pe cabluri de salvare, cu ajutorul tuburilor extensibile sau pernelor de salvare);

- existenţa şi funcţionarea ascensoarelor destinate acţiunilor de salvare şi evacuare;

- locul, proporţiile şi căile de propagare a incendiului;

- gradul şi căile de inundare cu fum şi gaze de ardere supraîncălzite, posibilitatea limitării acestora prin acţionarea sistemelor de închidere, necesitatea acţionării sistemelor de ventilaţie din dotarea obiectivului, în scopul micşorării presiunii interioare şi a ritmului de inundare cu fum a caturilor superioare, posibilitatea întrebuinţării mijloacelor specializate din dotarea autospecialei

37

pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (electroexhaustoare, electroventilatoare etc.);

- existenţa instalaţiilor speciale şi a mijloacelor interioare de stingere (instalaţii sprinkler, staţii de pompe, reţele de apă, hidranţi interiori). Dacă acestea nu au fost puse în funcţiune, vor fi acţionate chiar pe timpul executării recunoaşterii, de către personalul tehnic din compunerea grupelor de recunoaştere;

- existenţa conductei uscate de apă şi posibilitatea folosirii ei pentru racordarea dispozitivului de luptă cât mai aproape de incendiu.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor în încăperile clădirilor înalte, se va folosi apa refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare.

Pulberile stingătoare vor fi folosite pentru stingerea incendiilor la instalaţiile telefonice şi electrice, alături de bioxidul de carbon.

c). Stingerea

Clădirile înalte ridică probleme deosebite pentru acţiunea de stingere, datorită pericolelor specifice, a grabei rezultate din dificultăţile evacuării rapide şi totale a persoanelor aflate în încăperile acestor construcţii (multe din acestea vârstnice, infirme sau neputincioase, lipsite de posibilităţi fizice de a coborî pe scări), a tendinţei de transmitere a fumului, a gazelor arse supraîncălzite şi a incendiului până la etajele superioare.

Acţiunea de salvare şi de stingere întîmpină mari greutăţi, chiai de la accesul rapid şi liber al servanţilor la etajul unde a apărut incendiul, întrucât ascensoarele pot fi pline cu fum sau inaccesibile, iar în caz de evacuare totală, casa scărilor este prea aglomerată.

Baza succesului intervenţiei la incendiile în clădiri înalte o constituie organizarea şi executarea evacuării rapide a tuturor persoanelor aflate în imobil, ajungerea în timpul cel mai scurt a pompierilor cu accesoriile necesare lucrului, la locul de izbucnire a incendiului, cu condiţia ca întreaga clădire să rămână stabilă în timpul şi după stingerea incendiului, condiţie asigurată în parte, de limita de rezistenţă la foc de două ore, calculată pentru elementele portante şi autoportante.

În organizarea acţiunii de salvare şi evacuare a persoanelor din încăperile clădirilor înalte cuprinse de incendiu, comandantul intervenţie trebuie să aibă în vedere şi alte dificultăţi, cum sunt:

- faptul că timpul necesar pentru evacuare creşte direct proporţional cu înălţimea clădirii, în timp ce fumul şi gazele arse se răspândesc rapid, prin casa scărilor şi alte canale verticale, complicând şi mai mul acţiunea începută;

38

- concentrarea pe aceeaşi scară a mai multor zeci sau sute de persoane poate provoca, în caz de panică, o dezordine atât de mare, încât evacuarea în continuare să devină extrem de dificilă, chiar dacă est dirijată, având drept consecinţă şi mai gravă întârzierea intervenţiei pompierilor. Pentru evitarea creării unor asemenea situaţii, comandantul intervenţiei este obligat să destine, la nivelul fiecărui cat, servanţi dotaţi cu staţii de radio, cu misiunea de a dirija fluxul de evacuare, de a menţine ordinea şi a linişti personalul intrat în panică;

- evacuarea trebuie făcută, de regulă, pe scările interioare, dacă acestea nu au fost inundate de fum. Nu se vor neglija nici celelalte metode şi procedee de salvare de la înălţime.

Pentru a grăbi ritmul de salvare şi evacuare a persoanelor din clădirile înalte ale căror încăperi sunt cuprinse de flăcări, în special a celor blocate în etajele superioare locului incendiat, din cauza inundării casei scărilor cu fum sau gaze fierbinţi şi flăcări, comandantul intervenţiei trebuie să ia următoarele măsuri:

- să folosească, cu maximum de rapiditate, autoscările mecanice de 37 şi 45 m cu lift de salvare rapidă, pe care le va amplasa în dreptul faţadelor clădirii pe care flăcările nu se propagă spre caturile superioare;

- să transporte la nivelul caturilor incendiate, cu ajutorul lifturilor de pe autoscări sau al lifturilor cu comandă prioritară din compunerea obiectivului, servanţii şi mijloacele speciale de salvare din dotare, cum sunt: coşurile, tuburile extensibile şi cablurile de salvare - pentru etajele superioare, scările din dotare şi pernele pneumatice de salvare - pentru etajele inferioare.

Scoaterea fumului şi a gazelor arse în exteriorul clădirii, prin ventilarea zonelor incendiate încă din stadiul iniţial al dezvoltării incendiului, este necesară. Aceasta contribuie la scăderea presiunii în interior, apărută ca urmare a procesului de ardere, asigurând astfel eliminarea unuia dintre principalii factori care contribuie la răspândirea fumului spre alte părţi ale clădirii. În condiţiile actualei dotări a pompierilor, prin concentrarea mai multor autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat şi folosirea electroexhaustoarelor, electroventilatoarelor şi bobinelor cu cablu proiector, alături de organizarea ventilaţiei naturale realizate prin deschiderea ferestrelor sau prin spargerea lor, în situaţia când clădirea incendiată nu este prevăzută cu sisteme de ventilaţie, este posibilă efectuarea cu succes a operaţiunii de evacuare a fumului.

În organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere a incendiilor izbucnite în clădirile înalte, comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de următoarele principii:

- transportul forţelor şi mijloacelor pentru stingere în clădirea incendiată trebuie făcut cu ascensorul cu comandă prioritară (excepţie face situaţia în care incendiul a izbucnit chiar la etajul tehnic, când servanţii vor trebui să folosească casa scărilor);

- servanţii, echipaţi cu costume de protecţie anticalorieă şi aparate izolante, vor transporta, în prima urgenţă, furtun şi ţevi tip „C”, pe care le vor racorda la conducta uscată, alimentată cu apă

39

de maşinile de luptă, sau cu care vor realiza dispozitive de stingere de sus în jos, prin ferestre, de-a lungul pereţilor clădirii, pe faţadele pe care nu se propagă incendiul.

Ei vor mai transporta şi lămpi cu acumulator, electroexhaustoare, electroventilatoare şi bobine cu cablu proiector, în vederea desfăşurării acţiunii de evacuare ia fumului.

În cazul blocării ascensoarelor, pentru ajungerea în timp scurt a servanţilor şi accesoriilor în zonele incendiate, se vor folosi autoscările cu ascensor, amplasate în dreptul faţadelor necuprinse de incendiu;

- punctul de comandă al acţiunii trebuie instalat la etajul unde a izbucnit incendiul, iar la incendiile de mari proporţii, într-un punct central al clădirii.

Întrucât în situaţiile de incendiu la clădirile înalte, pe străzile din jurul construcţiei incendiate şi pe cele vecine se adună un mare număr de curioşi, care îngreunează accesul maşinilor de luptă şi servanţilor la incendiu, realizarea dispozitivelor şi manevra acestora, este necesar, pentru instaurarea ordinii, să se folosească cooperarea cu organele de miliţie, iar când forţele acestora sunt insuficiente, să se apeleze la sprijinul altor forţe ale Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale din localitate.

Acţiunea de stingere se organizează, de regulă, din interior, punerea rapidă în funcţiune a mijloacelor de stingere existente în clădire (instalaţii sprinkler, hidranţi interiori etc.), atacul trebuind realizat prin ambele case ale scărilor.

Organizarea stingerii se face pe sectoare de intervenţie, instalate la etajul incendiat, la cele superioare şi la cel inferior, cu misiunea de instaurare a ordinii şi limitarea efectelor panicii, de evacuare a persoanelor şi fumului, de localizare şi lichidare a incendiului, cu dispozitiv de luptă circular şi etajat.

Pentru oprirea dezvoltării incendiului pe căi ascunse (canale de ventilaţie, ghene tehnice sau alte goluri etc), comandantul intervenţiei va destina ţevi tip ,,C” pentru umectarea acestora.

În cazul când staţia de pompe nu funcţionează, datorită scoaterii de sub tensiune sau deteriorării instalaţiilor electrice de iluminat şi forţă, alimentarea reţelei interioare de apă se va face cu maşinile de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri sau a subunităţilor pompieri militari.

În raport cu gradul de inundare cu fum şi de propagare a incendiului la caturile superioare, comandantul intervenţiei trebuie să hotărască acţionarea sistemelor de ventilaţie, în vederea evacuării aerului viciat şi alimentării cu aer proaspăt a zonelor inundate, aceasta în funcţie şi de prezenţa vântului şi de condiţiile meteorologice locale.

Pentru lichidarea flăcărilor ce se extind prin ferestrele etajelor incendiate, spre caturile superioare, datorită tirajului şi vântului, se recomandă folosirea ţevilor autotunurilor, care au posibilitatea să fuleze apa la cotele cele mai înalte ale clădirilor, să lichideze aceste flăcări şi chiar să introducă apa în încăperile incendiate prin ferestre, facilitând astfel intervenţia pentru

40

salvarea persoanelor din catul respectiv sau pentru stingerea incendiului în încăperile interioare. În acest scop, se vor folosi şi ţevile de la vârful autoscărilor, care se pot manevra cu multă uşurinţă.

În încăperile de locuit se va acţiona cu jeturi de apă, refulate ţevi tip ,,C” cu ajutaje pulverizatoare.

Pentru lichidarea incendiilor izbucnite la instalaţiile electrice de iluminat şi forţă, se va proceda mai întâi la deconectarea şi scoaterea acestora de sub tensiune, după care se va acţiona pentru stingere stingătoare cu bioxid de carbon şi, numai cu caracter de excepţie, apă pulverizată.

Când se acţionează la aceste instalaţii, comandantul intervenţiei mai este obligat să execute controlul traseelor de cabluri la etajul tehnic şi la etajul inferior acestuia, pentru a determina starea cablurilor şi pentru a lichida eventualele focare descoperite la învelitorile de protecţie a acestora.

Dacă s-au incendiat ghenele de evacuare a gunoaielor sau depozitele din subsol, se va acţiona cu apă pulverizată, realizându-se un dispozitiv etajat, până la ultimul cat prevăzut cu aceste ghene. Este necesar să se destine ţevi tip ,,C” la fiecare etaj, întrucât deschiderile de acces la aceste ghene nu sunt protejate cu dispozitive de limitarea propagării fumului şi gazelor fierbinţi, existând, deci, pericolul producerii incendiului la caturile superioare ale clădirii.

Fiind obligaţi să manevreze ţevile foarte aproape de focar, pompierii vor folosi pe timpul intervenţiei costume de protecţie anticalorică, măşti contra fumului şi gazelor prevăzute cu cartuş pentru oxid de carbon sau polivalent, dar mai ales, cu aparate izolante.

Pentru folosirea cât mai eficace a ţevilor, servanţii vor fi rulaţi la lucru, după un anumit timp de expunere la căldură, şi vor lucra în echipe de cel puţin doi, pentru a se întrajutora.

În ducerea acţiunilor de salvare a oamenilor şi de stingere a incendiilor, o foarte mare importanţă o are organizarea şi asigurarea legăturilor radio între comandantul intervenţiei şi personalul numit pentru dirijarea evacuării persoanelor din încăperile etajelor incendiate, între comandant şi şefii sectoarelor de intervenţie şi sectorului tablourilor de acţionare a sistemelor de ventilaţie.

10. STINGEREA INCENDIILOR ÎN SĂLILE DE SPECTACOLE

Din grupa săli de spectacole fac parte: opera, opereta, teatrele, casele de cultură, cinematografele, căminele culturale, teatrele de vară, circurile etc.

În sălile de spectacole şi anexele acestora cel mai frecvent izbucnesc incendii în:

41

- casa scenei (pe scenă, în buzunarele acesteia şi sub scenă);

- în sălile de spectacole;

- la acoperişurile sălilor de spectacole;

- în cabinele de proiecţie ale cinematografelor.

În casa scenei sunt posibile incendiile din cauza:

- prezenţei unei mari cantităţi de material lemnos, folosit în construcţia scenei şi decorurilor ori aflate pe scenă, în buzunarele scenei şi sub scenă;

- existenţei recuzitei, formată în cea mai mare parte din materiale combustibile (ţesături, hârtie, mobilier etc.);

- folosirii pe timpul repetiţiilor şi spectacolelor a focului deschis şi a artificiilor, care pot aprinde materialele combustibile;

- prezenţei orgii de lumini (când aceasta este amplasată pe scenă) sau a altor instalaţii electrice de iluminat şi forţă, care pot da naştere la scurtcircuite urmate de incendii.

Sălile de spectacole prezintă pericol de incendiu datorită:

- existenţei unei mari cantităţi de materiale combustibile, sub forma mobilierului şi a capitonajelor acustice;

- prezenţei balcoanelor, care, în majoritatea lor, sunt construite din lemn.

Acoperişul sălilor de spectacole, de regulă, este construit din materiale combustibile, prezentând, la rândul său, pericol de incendiu.

În podul şi la acoperişul unor săli de spectacole, pericolul este mărit şi de faptul că de fermele podului se suspendă candelabrele folosite la iluminatul sălii de spectacole şi care, în caz de incendiu, se pot prăbuşi în sală.

Incendiile izbucnite la cinematografe au aceleaşi caracteristici cu cele de la teatre, proporţiile şi posibilităţile de propagare a lor depinzând de mărimea şi de gradul de combustibilitate ale construcţiei şi dotărilor cinematografului. Ele pot izbucni la:

- cabina de proiecţie, cu tendinţă de propagare spre sala de spectacole;

- sala de spectacole, cu tendinţă de propagare spre cabina de proiecţie.

42

1. Caracteristicile incendiilor

a). În casa scenei, în timpul incendiului, materialele combustibile se aprind cu uşurinţă, prezenţa lor în cantităţi, mari contribuind la propagarea rapidă a incendiului.

Prezenţa decorurilor suspendate permite propagarea incendiului pe verticală şi duce la aprinderea întregii case a scenei. Existenţa volumului de aer în casa scenei cât şi a numeroaselor deschideri între scenă şi încăperile din jurul ei (buzunare, cabine pentru actori, birouri, magazii de materiale şi recuzită), contribuie din plin la propagarea incendiului, mai ales dacă pe timpul acestuia ele nu au fost închise.

Închiderea tuturor golurilor şi păstrarea lor astfel, contribuie la localizarea temporară a incendiului, în limitele scenei propriu-zise, cât şi la micşorarea intensităţii arderii, pe măsura acumulării fumului şi a altor produse ale arderii incomplete.

Deschiderea bruscă a golurilor din casa scenei, fără prezenţa ţevilor, duce la alimentarea incendiului cu noi cantităţi de aer, lucru ce determină o creştere rapidă a intensităţii arderii şi propagarea focului, prin aceste goluri, la încăperile vecine. Prin intermediul podelei com-bustibile, incendiul se poate propaga şi sub scenă.

Incendiile din casa scenei dezvoltă temperaturi cuprinse între 1000-2000°C şi au ca efect deformarea construcţiilor metalice, distrugerea rapidă a decorurilor suspendate de grătare şi a întregului a de suspendare, precum şi prăbuşirea lor pe scena propriu-zisă, fapt ce va determina creşterea intensităţii arderii şi va îngreuna şi mai desfăşurarea acţiunii de stingere.

b). Sala de spectacol ocupă al doilea loc în ceea ce priveşte dezvoltarea incendiilor. Aici, volumul mare al sălii creează condiţii rabile formării tirajului (a schimbului de gaze). La aceasta mai contribuie şi existenţa sistemelor de ventilaţie, oare, în situaţia când nu au fost deconectate, vor înlesni propagarea incendiului spre scenă, loji, balcoane şi acoperiş.

Propagarea incendiului în sală este favorizată şi de prezenţa unor mari cantităţi de materiale combustibile ce compun ornamentaţiille pereţilor furniruiţi (tapiţeriilor cu ţesături sau mase plastice), precum şi a mobilierului din dotarea sălii.

Incendiul izbucnit în sală prezintă un mare pericol pentru a mai ales când nu a fost coborâtă cortina metalică, iar trapele de aerisire din partea superioară a scenei nu au fost închise, întrucât poate duce la formarea unui tiraj puternic spre scenă, generând situaţii dintre mai grave, cum sunt incendiile generalizate la întregul teatru.

Fumul şi produşii arderii incomplete (acumulaţi în sală) în situaţia izbucnirii unui incendiu pe timpul spectacolelor, îngreunează operaţiunile de evacuare a spectatorilor, contribuind la creşterea panicii, datorit reducerii condiţiilor de vizibilitate, şi la provocarea de victime, da scăderii procentului de oxigen sub 17%. De reţinut este faptul că o sală de spectacole cu dezvoltare medie se inundă cu fum în 1-2 min.

43

Gazele fierbinţi rezultate din ardere se acumulează în parte superioară a sălii, în zona balcoanelor şi planşeului. Apoi, prin intermediul golurilor, pătrund în podul sălii, inundându-1 şi pregătind materialele combustibile pentru aprindere (deshidratare, distilare, aprindere).

c). Incendiile izbucnite în podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole au comportări şi caracteristici similare cu cele izbucnite la podurile şi acoperişurile construcţiilor obişnuite.

În plină dezvoltare, incendiul degajă temperaturi de 1100-1200°C, datorită arderii diferitelor substanţe combustibile şi inflamabile folosite în teatre, fapt care îngreunează foarte mult acţiunea servanţilor şi apropierea lor de focar. Caracteristic este faptul că atunci când podurile sălilor de spectacol au acoperiş comun cu scenele, apare pericolul prăbuşirii incendiilor la scenă şi în sală. Pierderea capacităţii portante a elementelor de construcţie ale acoperişurilor duce la prăbuşirea acestora în poduri şi, de aici, în sală, unde distrug balcoanele şi lojele, incendiul propagându-se la întreaga sală şi la scenă, atunci când aceasta din urmă nu are cortină metalică ori golul cortinei nu este protejat cu instalaţii tip drencer şi ou ţevi racordate la hidranţii de pe scenă.

Din aceeaşi cauză, candelabrele, cu greutatea de 2-3 tone, se prăbuşesc în sală, deteriorează mobilierul, provoacă victime şi contribuie la creşterea intensităţii arderii în zona prăbuşirii.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Existenţa a numeroase încăperi cu diferite destinaţii (ateliere, depozite de recuzită şi decoruri, cabine pentru actori, cabine pentru maşinişti etc), impune prezenţa obligatorie în componenţa echipei de recunoaştere a unor persoane din partea obiectivului (şeful formaţiei civile de pompieri, regizorul de scenă, directorul administrativ etc.). Aceştia trebuie să conducă echipa de recunoaştere, pe căi de acces scurte şi sigure, spre locurile cele mai periculoase, iar ulterior tot ei vor călăuzi şi echipele de salvare.

Recunoaşterea începe cu stabilirea situaţiei incendiului după indicii exteriori (fum, flăcări etc.), precum şi pe ibaza informaţiilor obţinute din raportul şefului formaţiei civile de pompieri sau a datelor furnizate de martorii oculari.

În situaţiile când până la sosirea subunităţii nu au fost evacuaţi spectatorii, artiştii şi personalul de deservire, folosindu-se scările de serviciu, de incendiu sau intrările secundare, se va urmări ajungerea, în timpul cel mai scurt, în încăperile cu oameni. Se va avea în vedere ca, încă de la sosirea pompierilor, să se înlăture panica şi să se stabilească calmul general, organizându-se evacuarea rapidă a persoanelor rămase în clădire şi salvarea celor aflate în pericol.

În raport de locul de izbucnire a incendiului, recunoaşterea se execută astfel:

- dacă incendiul a izbucnit pe scenă, recunoaşterea se execută dinspre sală spre scenă;

- dacă incendiul a izbucnit în sală, recunoaşterea începe dinspre scenă spre sală;

44

- dacă incendiul a izbucnit la acoperiş, recunoaşterea se execută din sală spre pod şi acoperiş.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căile şi mijloacele de salvare;

- locul, mărimea şi posibilităţile de propagare a incendiului;

- dacă a fost sau nu coborâtă cortina metalică. În situaţi aceasta nu a fost coborâtă, se va acţiona pentru coborârea ei chiar pe timpul recunoaşterii;

- dacă au fost deconectate şi scoase de sub tensiune instalaţiile de forţă, iluminat, ventilaţie şi dacă s-a întrerupt alimentarea cu sau lichide combustibile a sistemului de încălzire;

- dacă a fost pus în funcţie iluminatul de siguranţă;

- dacă s-au acţionat instalaţiile interioare de alimentare cu şi instalaţiile speciale de stins, incendiul (cu bioxid de carbon, cu şi bioxid de carbon, tip drencer şi sprinkler, ţevile de la hidranţii tenori şi tunurile de apă de pe scenă);

- dacă au fost închise toate golurile şi trapele, în vederea limitării propagării incendiului, a împiedicării formării tirajului şi a efectuării schimbului de gaze;

- dacă au fost coborâte pe scenă decorurile suspendate;

- căile pe unde se vor introduce dispozitivele de luptă;

- măsurile de securitate pentru personalul ce acţionează la incendiu.

La incendiile izbucnite în cinematografe, se va urmări, în mod deosebit, dacă au fost evacuaţi spectatorii şi operatorii, dacă din cabinele de proiecţie au fost scoase rolele cu peliculele de film şi aparatele proiecţie, iar din sală au fost evacuate aparatura de sonorizare şi mobilierul.

b). Substanţe stingătoare.

În general, pentru stingerea incendiilor izbucnite în sălile aglomerate, ca substanţă stingătoare se foloseşte apa. Pe scenă şi la acoperişuri, apa va fi refulată cu ţevi tip „B”, iar în sălile de spectacol şi cabinele de proiecţie se folosesc ţevile tip „C” cu robinet şi cu ajutaje pulverizatoare. Servanţii trebuie să folosească aparatele izolante şi să fie asiguraţi, cu ajutorul cordiţelor, de elementele portante ale construcţiei, mai ales când lucrează la înălţime.

c). Stingerea.

Întrucât realizarea dispozitivelor premergătoare şi a celor de intervenţie se execută concomitent cu operaţiunile de evacuare şi salvare a spectatorilor, actorilor şi personalului de deservire, se

45

impune necesitatea ca, iniţial, acestea să fie realizate spre şi prin intrările secundare, scările de serviciu şi de incendiu. Căile principale de acces vor fi folosite numai pentru salvări de oameni şi evacuări de bunuri materiale.

Direcţiile principale de atac se aleg în raport de locul de izbucnire a incendiului şi de direcţiile de propagare a acestuia, astfel:

- în situaţia unui incendiu izbucnit pe scenă, unde nu există cortină metalică sau aceasta nu a fost coborâtă, direcţia principală de atac se alege dinspre sală spre scenă, asigurându-se, astfel, salvarea sălii. După ce cortina metalică a fost coborâtă, se destină ţevi pentru răcirea ei în permanenţă, iar cu majoritatea forţelor se atacă incendiul, circular, prin deschiderile existente, limitându-se propagarea acestuia la sală, sub scenă, la buzunare, pasarele şi grătare;

- dacă incendiul a izbucnit în sală, direcţia principală de atac se alege dinspre scenă spre sală, asigurându-se, astfel, protecţia scenei;

- când incendiul a izbucnit la acoperiş, direcţia hotărâtoare de acţiune se alege dinspre sală spre acoperiş, urmărindu-se, în mod deosebit, protejarea elementelor de susţinere ale acoperişului şi candelabrelor.

În toate situaţiile, în raport de sursele de apă exterioare şi de forţele şi mijloacele de care dispune, comandantul intervenţiei trebuie să realizeze atacul circular al incendiului, organizând acţiunea de stingere pe sectoare de intervenţie, după cum urmează:

În cazul incendiilor izbucnite pe scenă:

- un sector de intervenţie pe scenă, folosindu-se intrările din buzunare şi anexe, cu dispozitive eşalonate la toate nivelele scenei, având misiunea de. a proteja şi cortina metalică dinspre scenă;

- un sector de intervenţie în sala de spectacole, cu eşalonarea dispozitivului la parter, lojă şi balcoane, având misiunea de protejarea cortinei metalice dinspre sală sau protecţia partalului scenei, în lipsa cortinei metalice;

- un sector de intervenţie la nivelul pasarelelor şi acoperişului casei scenei, având misiunea de a acţiona asupra incendiului propagat la decorurile suspendate (dacă nu au fost coborâte) şi de a asigura protecţia grătarelor şi dispozitivelor de suspendare a decorurilor.

În toate sectoarele de intervenţie, se va acorda o grijă deosebită iluminatului locurilor de lucru, precum şi evacuării fumului, folosindu-se agregatele din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat sau, în lipsa acesteia, proiectoarele de pe maşini şi farurile acestora. Se mai poate dirija un număr minim de proiectoare pe direcţiile hotărâtoare de acţiune, concentrându-se cablurile proiector de pe toate maşinile de luptă.

Pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere, situaţia impune uneori cu necesitate deschiderea golurilor scenei. Aceste situaţii se pot ivi:

46

- când pericolul de propagarea incendiului dinspre scenă spre sală (mai ales când portalul scenei nu a fost protejat prin cortina talică) şi spre anexele scenei este iminent. În această împrejurare deschiderea tuturor golurilor va schimba rapid situaţia incendiului. Afluxul masiv de aer proaspăt va determina intensificarea arderii în această zonă şi propagarea rapidă a incendiului pe verticală, în direcţia grătarelor. Comandantul intervenţiei poate recurge la această măsură numai dacă prin recunoaştere amănunţită stabileşte că, procedând altfel, s-ar naşte pericolul ca incendiul să se extindă asupra întregului teatru şi că forţele şi mijloacele ce le are la dispoziţie nu-i permit oprirea propagării incendiului pe aliniamentul casei scenei;

- când casa scenei, anexele acesteia şi sala de spectacole sunt inundate cu fum, care îngreunează executarea misiunii de localizare şi lichidare a incendiului, în lipsa autospecialei pentru evacuarea fum gazelor şi pentru iluminat.

Şi în acest caz, reuşita acţiunii de localizare şi lichidare a incendiului în limitele casei scenei este determinată de deschiderea golurilor. Condiţia este, însă, ca acest lucru să se facă numai în prezenţa ţevilor amplasate în aceste goluri, iar instalaţiile fixe de stins incendiul (drecere, sprinklere etc.) să funcţioneze.

Existenţa incendiului pe scenă, cu toţi factorii care determină intensificarea arderilor şi propagarea lui pe anumite direcţii, duce la; prăbuşirea unor decoruri suspendate, a unor părţi din grătare sau chiar la prăbuşirea scenei propriu-zise la caturile inferioare şi, implicit, la deteriorarea unor conducte de apă, a tunurilor de apă amplasate pe scenă sau a unor părţi din instalaţiile drencer şi sprinkler. Acest lucru duce la un consum iraţional al apei şi la inundarea subscenei şi buzunar acesteia, cât şi la deteriorarea unor bunuri materiale adăpostite aici. În această situaţie, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura opririi alimentării cu apă a acestor instalaţii, prin deconectarea pompelor alimentare şi închiderea vanelor de la reţeaua de alimentare a oraşului.

În cazul incendiilor izbucnite în sală, comandantul va organiza mătoarele sectoare de intervenţie:

- un sector de intervenţie în sală, cu dispozitiv eşalonat la parterul sălii, loje şi balcoane, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului, de protecţie a cortinei metalice coborâte (sau a portalului scenei, când lipseşte cortina metalică) şi de limitare a propagării incendiului spre scenă;

- un sector de intervenţie la scenă, cu misiunea de protejare a cortinei metalice din partea dinspre scenă (sau a portalului scenei, în cazul lipsei cortinei metalice);

- un sector de intervenţie la pod şi acoperiş, cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a incendiului, în cazul propagării acestuia de la sală, prin intermediul planşeului combustibil.

În cazul incendiilor izbucnite in podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole, se va organiza:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la acoperiş şi pod;

47

- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a incendiului în sală, cu dispozitiv eşalonat pe verticală, în primul rând la balcon şi parter şi apoi la lojă;

- un sector de intervenţie la acoperişul şi casa scenei, în situaţia când atât sala cât şi scena au acelaşi acoperiş. Direcţia hotărâtoare de acţiune trebuie aleasă în partea acoperişului dinspre scenă, cu misiunea de a limita propagarea incendiului spre casa scenei.

Intervenţia la incendiile izbucnite la sălile de spectacole, în cele trei cazuri analizate mai sus, presupune pentru comandantul intervenţiei următoarele obligaţii:

- de a deconecta şi scoate de sub tensiune toate instalaţiile electrice (de iluminat, de forţă şi de ventilaţie), cu excepţia iluminatului de siguranţă;

- de a opri alimentarea cu combustibili (solizi, lichizi sau gazoşi) a instalaţiilor de încălzire;

- de a asigura, cu toate mijloacele, iluminatul sectoarelor de stingere şi de evacuare a oamenilor;

- de a acorda o grijă deosebită asigurării securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendiu, prin amplasarea lor în golurile uşilor şi ferestrelor, în apropierea zidurilor portante şi, în mod excepţional, pe acoperiş, în cazul când acesta are învelitori combustibile sau pentru a se lucra de pe acoperiş în casa scenei. Servanţii vor fi asiguraţi cu cordiţe de salvare, vor lucra în echipe de cel puţin doi oameni şi vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent sau cu aparate izolante.

În cazul prăbuşirii acoperişurilor peste planşee, în sală, comandantul intervenţiei trebuie să manevreze în aşa fel dispozitivul de intervenţie încât majoritatea forţelor şi mijloacelor să fie concentrate pe perimetrul zidurilor portante, evitându-se astfel accidentarea servanţilor, deteriorarea accesoriilor folosite în acţiunea de stingere şi propagare a incendiului la încăperile vecine.

Complexitatea problemelor de rezolvat pe timpul acţiunii de stingere impune o conducere fermă şi o execuţie ireproşabilă a ordinelor şi misiunilor.

Un rol deosebit de important îl are grupa operativă, al cărui nucleu trebuie să se formeze imediat după sosirea la locul incendiului. Transmiterea ordinelor şi rapoartelor trebuie făcută prin agenţi şi prin staţiile de radio din dotarea pompierilor.

Din categoria celorlalte săli aglomerate, câteva particularităţi le prezintă teatrele de vară şi circurile. Ambele categorii de obiective au întrebuinţări limitate în timp.

Unele teatre de vară au casa scenei şi buzunarele acesteia construite din materiale combustibile, prezentând pericole şi particularităţi ale dezvoltării incendiilor similare teatrelor obişnuite. Pericolul dezvoltării incendiului este mărit, datorită marilor cantităţi de materiale combustibile din componenţa construcţiei, cât şi datorită plasării acesteia în aer liber.

48

În caz de incendiu la un teatru de vară, realizarea dispozitivelor premergătoare şi de intervenţie trebuie făcută evitându-se căile de evacuare a spectatorilor, prin căi secundare, cum sunt: curţile şi grădinile apropiate construcţiei incendiate.

Succesul acţiunii de stingere esie determinat de cunoaşterea obiectivului de către întregul efectiv, de asigurarea intrării rapide în acţiune şi a continuităţii în refularea apei necesare, respectându-se principiile de stingere stabilite pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din sălile aglomerate.

În circuri, pericolul de incendiu este generat de existenţa unei mari cantităţi de materiale combustibile: rampele, mobilierul, talaşul etc., aflate în incinta circului, cât şi în anexele acestuia (cabine pentru actori, bucătării pentru animale, grajduri, cuşti, depozite de furaje etc).

Incendii în circuri pot izbucni:

- în circul propriu-zis (amfiteatru, tribune sau acoperiş);

- în anexele circului.

Incendiul izbucnit în circul propriu-zis pune probleme deosebite comandantului intervenţiei, mai ales din punct de vedere al evacuării spectatorilor, întrucât pe timpul executării acestei operaţiuni se pot ivi dese cazuri de panică şi accidentări.

Datorită temperaturilor dezvoltate prin arderea materialelor combustibile din circuri, are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere a imensului cort din pânză cauciucată (stâlpi şi ferme metalice) şi prăbuşirea acestuia peste persoanele care nu s-au evacuat.

Prezenţa instalaţiilor electrice cu caracter temporar, având numeroase racorduri şi legături neprotejate, poate facilita electrocutările.

Incendiile izbucnite la circul propriu-zis au tendinţa de a se propaga spre anexele acestuia, unde se găsesc, de asemenea, multe materiale combustibile.

Caracteristic este faptul că, de regulă, în zonele de amplasare a circurilor lipsesc sursele de apă cu o capacitate corespunzătoare nevoilor de stingere.

În caz de incendiu, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită evacuării tuturor persoanelor aflate în incinta circului, precum şi limitării propagării incendiului spre anexele acestuia.

El va trebui să realizeze dispozitivele de intervenţie prin intrările mai puţin frecventate de către public, respectiv dinspre anexe, şi să intervină autoritar pentru a stabili ordinea de evacuare şi a micşora panica ce se creează în asemenea situaţii, asigurând, totodată, iluminatul necesar evacuării rapide a spectatorilor.

49

Ţevile tip „B”, introduse dinspre anexe, vor primi în principal misiunea de protejare a căilor de evacuare, acţionând pentru răcirea stâlpilor de susţinere şi lichidarea incendiilor la cortul de pânză cauciucată.

Împreună cu personalul circului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de zăvorârea cuştilor cu animale sălbatice şi evacuarea acestora din zona periclitată, folosind, în acest scop, mijloacele de transport din dotarea circului. Animalele domestice se vor evacua de către îngrijitori, fiind ţinute, apoi, legate şi sub pază. În acelaşi fel vor fi evacuate şi rulotele personalului circului, precum şi bunurile materiale de preţ aparţinând acestuia (recuzita).

Când incendiul a izbucnit la anexele circului, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită limitării propagării incendiului la circul propriu-zis.

În cazurile grele (iminenta propagare a incendiului la circul propriu-zis, datorită vântului puternic şi lipsei de apă), comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de evacuare a spectatorilor şi a instalaţiilor de radioamplificare (staţii, difuzoare, magnetofoane etc.).

Deosebit de importantă apare aici necesitatea cooperării cu organele de miliţie, pentru păstrarea ordinii în vederea evacuării şi îndepărtării curioşilor, care pot îngreuna manevra de materiale şi acţiunea de stingere.

11. STINGEREA INCENDIILOR IN INSTITUŢIILE MEDICALE

Din grupa „instituţii medicale” fac parte: spitalele, policlinicile, dispensarele, casele de naştere, sanatoriile balneare etc.

1. Caracteristicile constructive ale clădirilor instituţiilor medicale

Clădirile instituţiilor medicale sunt construcţii special amenajate pentru deservirea oamenilor în scop de tratament şi recuperare, având gradul I-III de rezistenţă la foc.

Din punct de vedere constructiv, aceste clădiri sunt de tip coridor cu 1-15 nivele, prevăzute cu cel puţin două scări şi cu ascensoare.

În afara sălilor pentru bolnavi, clădirile instituţiilor medicale mai dispun de săli de operaţii şi tratamente, laboratoare, farmacii, cabinete medicale cu aparatură şi instrumentar medical de mare valoare tehnică ştiinţifică şi materială, bucătării, spălătorii şi călcătorii, depozite de materiale.

În toate aceste încăperi se găsesc materiale combustibile: vata şi lâna din compunerea saltelelor şi păturilor, ţesături de bumbac sub forma lenjeriei şi, mai ales, substanţe chimice şi lichide inflamabile (alcool etilic şi metilic, eter, colodiu şi chiar mici cantităţi de substanţe radioactive), capabile să genereze incendii sau să contribuie la propagarea acestora.

50

2. Caracteristicile incendiilor din încăperile instituţiilor medicale

Incendiile izbucnite în încăperile instituţiilor medicale se caracterizează prin:

- o dezvoltare rapidă, favorizată, în clădirile vechi, de prezenţa elementelor de construcţie combustibile (planşee, poduri, acoperişuri, scări etc.), iar în clădirile noi, de dispunerea specifică a încăperilor tip coridor şi a sistemelor de ventilaţie şi de prezenţa substanţelor combustibile din saloane sau a substanţelor chimice şi inflamabile din farmacii şi laboratoare;

- degajarea, pe timpul arderii, a unor temperaturi ridicate - 800-1000°C - şi a unor mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, în special oxid şi bioxid de carbon, care, de regulă, se acumulează în laboratoare, depozite, farmacii, în casa scărilor şi pe coridoare, fapt ce va îngreuna substanţial operaţiunile de salvare şi evacuare a bolnavilor;

- prăbuşirea, în construcţiile vechi, a scărilor interioare şi a planşeelor combustibile din saloanele cu bolnavi şi crearea panicii în rândul acestora, lucru ce va complica şi mai mult operaţiunea de salvare, cu atât mai mult cu cât mulţi bolnavi nu au posibilitatea să se deplaseze singuri (sunt infirmi, operaţi, urmează tratamente speciale).

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Ţinând cont de numărul mare şi de situaţia deosebită a persoanelor aflate în încăperile instituţiilor medicale (bolnavi, unii din ei aflaţi în imposibilitate de a se deplasa, datorită afecţiunilor, operaţiilor etc.), comandantul intervenţiei trebuie să execute recunoaşterea însoţit de personalul specializat din cadrul spitalului (policlinicii, sanatoriului), care să-1 conducă, pe drumul cel mai scurt, în secţiile periclitate şi să-1 ajute să stabilească, în raport de situaţia existentă, măsurile ce se impun pentru evacuarea rapidă şi fără complicaţii medicale a bolnavilor, pentru evacuarea aparatajului şi instrumentarului medical şi chiar pentru stingerea incendiului.

Recunoaşterea trebuie executată simultan pe mai multe direcţii, cu multă precauţie şi, pe cât posibil, fără a intra în saloanele cu bolnavi, în scopul evitării creării panicii în rândul acestora. În cazul necesităţii pătrunderii în saloanele cu bolnavi a personalului echipei de recunoaştere, acesta va trebui să fie îmbrăcat cu halate albe şi să nu poarte căştile de protecţie.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru bolnavi şi personalul tehnico-medical;

- numărul bolnavilor aflaţi în secţiile periclitate de incendiu;

51

- prezenţa personalului medico-sanitar capabil să execute evacuarea bolnavilor gravi, a celor operaţi, a celor afectaţi de boli contagioase sau care nu se pot deplasa singuri;

- existenţa mijloacelor speciale de transport (tărgi, cărucioare pentru operaţii etc.), necesare evacuării bolnavilor;

- măsurile luate de personalul medico-sanitar pentru salvarea şi evacuarea bolnavilor din încăperile periclitate de incendiu;

- starea bolnavilor care trebuie evacuaţi şi locurile unde vor fi transportaţi în vederea continuării tratamentelor (transfuzii, perfuzii etc.), urgenţa evacuării;

- numărul bolnavilor care se deplasează dirijat, căile de evacuare şi locul unde vor fi adăpostiţi după scoaterea lor din zonele ameninţate de incendiu;

- prezenţa în sălile de operaţie a bolnavilor asupra cărora se execută intervenţii chirurgicale ce nu pot fi întrerupte şi măsurile speciale ce trebuie luate pentru asigurarea continuităţii acestora (asigurarea iluminatului cu proiectoarele din dotarea autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, evacuarea fumului, protecţia sălilor de operaţie împotriva efectului focului şi a apei refulate pe timpul ducerii acţiunilor de stingere);

- locul incendiului, proporţiile acestuia şi posibilităţile lui de propagare;

- existenţa aparaturii, a instrumentarului medical valoros şi a medicamentelor în încăperile cuprinse de incendiu sau ameninţate de către acesta şi măsurile ce trebuie luate pentru evacuarea sau protejarea lor împotriva efectelor distructive ale fumului, focului sau apei;

- posibilitatea evacuării fumului de pe coridoare, din holuri şi casele scărilor, în vederea facilitării acţiunii de evacuare a bolnavilor, a personalului medico-sanitar, a instrumentarului şi aparaturii;

- căile cele mai scurte pe care să se realizeze dispozitivele de luptă, fără a îngreuna sau împiedica însă operaţiunile de salvare şi evacuare.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- apa, refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;

- pulberile stingătoare sau spumele cu coeficient mare de înfoiere;

- apa, refulată cu ţevi tip „B” şi jet compact, la stingerea incendiilor din poduri şi de la acoperişurile construcţiilor.

52

c). Stingerea

În cazul incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, operaţiunile de stingere sunt mult îngreunate, datorită prezenţei bolnavilor în încăperile incendiate sau a celor ameninţate.

Din această cauză, acţiunea de stingere a incendiului trebuie să fie subordonată operaţiunilor de salvare a persoanelor aflate în pericol.

Una din sarcinile deosebite ce revin comandantului intervenţiei este aceea de a preveni panica şi a menţine calmul şi ordinea fermă, mai ales în casele de naştere şi în sanatoriile de neuropsihiatrie, pe timpul salvării şi evacuării bolnavilor, folosind în acest scop personalul spitalului. El trebuie, totodată, să ia măsuri, prin intermediul personalului tehnico-medical din componenţa echipei de recunoaştere, de scoatere de sub tensiune a instalaţiilor electrice de electroterapie, iluminat, forţă, ventilaţie etc.

Dacă în sălile de operaţii se lucrează, comandantul intervenţiei va lua măsuri să protejeze aceste săli împotriva focului şi fumului, destinând ţevi cu misiune specială de protecţie, iar în caz de nevoie, folosind accesoriile specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, să evacueze fumul, să asigure aer proaspăt şi să alimenteze instalaţiile de iluminat ale acestei săli.

În perioada executării operaţiunilor de salvare, comandantul intervenţiei va destina, în primul rând, ţevi cu misiunea de protejare a căilor de acces pe care a hotărât să se execute evacuarea, precum şi cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre încăperile unde s-au refugiat cei cuprinşi de incendiu sau în care au rămas persoane blocate, din cauza prăbuşirii elementelor de construcţie ale clădirii.

În desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei este obligat:

- să asigure protejarea contra apei a depozitelor de medicamente, a farmaciilor, laboratoarelor şi aparatelor din sălile de tratament;

- să organizeze stingerea incendiului pe sectoare de stingere, de regulă pe nivele, etajând ţevile, în scopul opririi propagării incendiului pe orizontală şi verticală;

- să realizeze stingerea incendiilor de saloane şi din săli de operaţii, cu apă pulverizată, însă numai după evacuarea bolnavilor;

- să asigure securitatea servanţilor care acţionează pentru localizarea şi lichidarea incendiului, ordonînd echiparea acestora cu mijloacele de protecţie individuală, cum sunt: aparatele izolante, măştile contra fumului şi gazelor etc.

O altă activitate importantă a comandantului intervenţiei se referă la organizarea salvării şi evacuării aparatajului şi instrumentarului medical valoros, cât şi a aparatelor şi substanţelor din laboratoarele medicale, a medicamentelor din farmacii - în cazul când acestea sunt în pericol.

53

Sarcina principală a salvării şi evacuării materialelor respective revine personalului specializat din cadrul spitalului, comandantul intervenţiei sprijinind acţiunea acestuia cu forţe de transport şi luând măsuri de depozitare şi apărare a valorilor împotriva focului şi apei.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va verifica, cu toată atenţia, încăperile afectate şi va lichida micile focare descoperite, prevenind eventualele reizbucniri ale incendiului.

În cazul intervenţiei la spitalele de boli infecţioase, după lichidarea incendiului, întregul personal al gărzii de intervenţie va fi supus unui sever tratament sanitar, iar accesoriile folosite în acţiunea de stingere vor fi dezinfectate.

12. STINGEREA INCENDIILOR ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT (CREŞE, GRĂDINIŢE, ŞCOLI Şl INTERNATE)

1. Caracteristicile constructive ale instituţiilor de învâţământ

Instituţiile de învăţământ sunt construcţii special realizate sau amenajate pentru şcolarizarea copiilor şi cazarea acestora.

Construcţiile acestor instituţii sunt de gradul I-III de rezistenţă la foc şi numai cu caracter de excepţie, de gradul IV-V, în baracamente provizorii, pe marile şantiere, până la darea în folosinţă a construcţiilor definitive.

Din punct de vedere constructiv, aceste clădiri sunt prevăzute: cu parter şi un etaj, pentru creşe şi grădiniţe; cu parter şi 3-4 etaje, pentru şcoli şi internate.

Caracteristic pentru toate aceste construcţii este faptul că planul lor interior este de tip coridor, prevăzut cu cel puţin două case de scări sau intrări şi cu ascensoare, pentru clădirile cu mai multe etaje. În afara încăperilor destinate claselor, în clădirile instituţiilor de învăţământ sunt instalate şi laboratoare, biblioteci, secţii sau ateliere industriale special utilate pentru instruirea copiilor, iar la creşe, cămine şi internate sunt amenajate bucătării, săli de mese, spălătorii şi călcătorii, depozite de materiale şi lenjerie.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile instituţiilor de învăţământ

În încăperile acestor instituţii sunt adăpostiţi numeroşi copii, a căror salvare sau evacuare pune probleme deosebite comandantului intervenţiei.

54

Dezvoltarea incendiilor este determinată de gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie, a mobilierului din clase, a lenjeriei din dormitoare şi magazii, a substanţelor combustibile sau inflama păstrate sau folosite pe timpul desfăşurării procesului de învăţământ în laboratoare sau ateliere.

Propagarea incendiului se face cu repeziciune în plan orizontal, de la o încăpere la alta, datorită tirajului ce se formează pe coridoare, şi în plan vertical, prin casa scărilor sau prin intermediul planşeelor combustibile şi instalaţiilor de ventilaţie din laboratoare şi ateliere.

Pe timpul arderii se degajă mari cantităţi de fum însoţit de gaze toxice, care se acumulează în sălile de clasă, amfiteatre, laboratoare, dormitoare, coridoare şi casele scărilor, inundând în scurt timp şi caturile superioare, fapt ce va îngreuna foarte mult operaţiunea de căutare, descoperire şi evacuare a copiilor din încăperi şi va crea pericolul de intoxicare şi asfixiere a persoanelor blocate de incendiu în clase şi laboratoare. Totodată, apare frecvent pericolul creării panicii în rândul copiilor (se ascund în zonele cele mai retrase ale încăperilor, în şi după dulapuri, sub paturi, în debarale şi WC-uri), precum şi cel al rătăcirii, intoxicării sau asfixierii elevilor sau persoanelor neprotejate, care încearcă să se salveze sau să salveze copii în mod izolat.

În laboratoare şi ateliere, pericolul de propagare a ineendiului se măreşte, datorită exploziei flacoanelor şi recipientelor cu substanţe inflamabile, care se sparg cu uşurinţă la temperaturi ridicate sau în căzul manipulării lor greşite. În aceste încăperi sporeşte şi pericolul de intoxicare sau asfixiere a persoanelor neprotejate, întrucât prin arderea sau combinarea unor substanţe chimice aflate aici se degajă gaze toxice.

Deosebit de mare este pericolul intoxicării şi asfixierii persoanelor aflate în creşe, grădiniţe, cămine şi internate, pe timpul când acestea se odihnesc, din cauza abundenţei fumului şi gazelor toxice rezultate arderea vatei din saltele sau a lenjeriei aflate în dormitoare.

Prezenţa unui numeros efectiv de copii aflat în pericol, uneori de ordinul sutelor, cât şi vârsta redusă a unora, impun o acţiune rapidă şi foarte bine organizată, pentru evacuarea sau salvarea acestora, precum şi o protejare deosebită, fapt ce presupune folosirea unui numeros personal din organica obiectivului şi a unor forţe importante ale subunizăţii care a intervenit.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Prezenţa unui mare număr de copii aflaţi în pericol în încăperile incendiate ale instituţiilor de învăţământ impune executarea unei rapide şi amănunţite recunoaşteri, plecându-se de la constatarea că, în general copii nu se evacuează singuri, ci se ascund în cele mai nebănuite 1ocuri unde riscă să se asfixieze sau să fie arşi, dacă nu au fost descoperiţi şi salvaţi la timp. Recunoaşterea trebuie executată de mai multe grupe, cărora comandantul intervenţiei le ordonă itinerarele de recunoscut, problemele de urmărit, locul şi timpul de întâlnire şi ce propuneri aşteaptă de la comandanţii acestora.

55

În această situaţie, recunoaşterea trebuie începută de la încăperile cuprinse de incendiu sau ameninţate de către acesta şi unde se deţin informaţii că se găsesc copii.

Pe timpul acestei recunoaşteri, grupele de recunoaştere, în cooperare cu personalul didactic sau administrativ al obiectivului, care le vor conduce pe căile cele mai scurte şi sigure, vor stabili:

- numărul copiilor, al personalului didactic şi de deservire aflat în încăperile construcţiei incendiate;

- dacă întregul efectiv de copii şi cadre a fost evacuat, iar dacă nu, unde se găsesc aceştia, starea în care se află, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru ei, modalitatea evacuării sau salvării lor din încăperile incendiate sau ameninţate de incendiu, chiar pe timpul executării recunoaşterii;

- prezenţa şi gradul de inundare cu fum a încăperilor cu copii, a holurilor clădirii şi a casei scărilor, necesitatea şi posibilitatea evacuării acestuia, în vederea asigurării desfăşurării rapide şi eficace a operaţiunilor de evacuare sau salvare a copiilor;

- locul în care copiii au fost adăpostiţi sau unde vor fi adăpostiţi şi supravegheaţi de personalul didactic după scoaterea din zona incendiată. Aceasta în scopul împiedicării întoarcerii lor la încăperile din care au fost evacuaţi sau salvaţi, ştiindu-se că unii copii, din dorinţa de a-şi aduce jucăriile preferate sau îmbrăcămintea lăsată în acele încăperi, ignoră pericolul şi se întorc acolo, riscând, din cauza fumului şi a flăcărilor, să se rătăcească, să se accidenteze, să se intoxice sau să se asfixieze;

- locul incendiului, proprietăţile şi natura acestuia, direcţia de propagare pe orizontală şi verticală;

- existenţa instalaţiilor electrice de iluminat şi de forţă aflate sub tensiune, necesitatea deconectării lor;

- existenţa aparatelor şi instrumentarului de preţ în clase, laboratoare sau ateliere, în zona incendiată sau în apropierea acesteia, necesitatea şi modalităţile practice de evacuare şi de depozirtare a acestora sau de protecţie a celor ce nu pot fi deplasate, împotriva efectelor distrugă-toare ale fumului, focului etc.;

- prezenţa substanţelor chimice, care, în contact cu apa sau cu alte substanţe aflate în laboratoare sau ateliere, pot intra în reacţie, generând amestecuri explozive sau gaze toxice şi, deci, pericolul de a provoca noi victime;

- căile de acces cele mai sigure şi mai scurte, care vor fi folosite pentru realizarea dispozitivelor de luptă (scările de incendiu, scările şi autoscările din dotare), fără a se împiedica sau îngreuna acţiunea de salvare a copiilor.

b). Substanţe stingătoare

56

Pentru stingerea incendiului în încăperile instituţiilor de învăţământ, se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- apa, refulată cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, în toate încăperile cu mobilier şi lenjerie, în călcătorii şi depozite de ţesături, şi cu ţevi tip ,,B”, la podurile şi acoperişurile cu suprafeţe mari şi în depozitele de materiale combustibile;

- pulberea stingătoare de tip „Florex” sau spumele cu mare coeficient de înfoiere - în laboratoare, pulberea „Florex” şi spumele clasice - în depozitele cu produse inflamabile.

c). Stingerea

Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiului în clădile instituţiilor de învăţământ este complicată şi plină de răspundere morală pentru viaţa persoanelor rămase în încăperile afectate, mai ales când incendiul a izbucnit în perioada de timp în care copiii sunt la cursuri sau odihnă.

În această situaţie, misiunea principală a subunităţii de intervenţie o reprezintă asigurarea, în primul rînd şi cu orice preţ, a salvării tuturor persoanelor rămase blocate în încăperi din cauza focului sau fumului (copii, elevi, studenţi, personalul didactic, de deservire).

Când numărul persoanelor rămase în încăperi este mare, pentru evacuarea sau salvarea acestora se va folosi întregul efectiv din compunerea gărzii de intervenţie, se vor întrebuinţa toate mijloacele specializate: brâie, corzi, cordiţe, scări manuale şi autoscări, cabluri de salvare sau scripeţi, saci de salvare, ciorapi de salvare, perne pneumatice de salvare etc.

În cazul concentrării unui număr suficient de forţe şi mijloace, concomitent cu acţiunea de salvare a persoanelor se pot executa şi operaţiunile de localizare şi lichidare a incendiului şi evacuare a bunurilor materiale de preţ.

În vederea asigurării condiţiilor optime de evacuare şi salvare, comandantul intervenţiei va destina ţevi tip ,,C” cu ajutaje pulverizate pentru protecţia căilor de acces împotriva focului şi fumului.

În cazul inundării cu fum a acestor căi, pompierii vor folosi toate sistemele de ventilare (naturale, mecanice sau mijloacele specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru minat), pentru a înlesni operaţiunile de salvare. De asemenea, de la început, vor fi instalate la intrările şi ieşirile din coridoare şi pe alte căi de salvare, proieotoare sau lămpi cu acumulatori, care vor asigura iluminarea acestora şi vor constitui, totodată, puncte de reper pentru retragerea oamenilor pe timpul salvării.

După terminarea operaţiunii de evacuare a copiilor, comandantul intervenţiei va îndrepta întregul efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru limitarea propagării incendiului şi lichidarea acestuia.

57

Stingerea propriu-zisă se execută cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare. O mare atenţie trebuie acordată evacuării şi depozitării instrumentarului şi aparatajului de mare valoare tehnică, ştiinţifică şi materială din dotarea sălilor de clasă şi a laboratoarelor. Cât priveşte acţiunea de evacuare a flacoanelor, buteliilor sau recipienţilor cu substanţe chimice, la aceasta va fi folosit cu precădere personalul didactic. Transportul trebuie făcut cu mare grijă, pentru a se evita spargerea lor şi, drept consecinţă, intrarea în reacţie a substanţelor revărsate, urmată de regulă, de degajări de gaze toxice sau explozive, ori de pierderea unor substanţe extrem de preţioase.

În cazul incendiului în laboratoare, se va acţiona numai cu ţevi tip „C" cu ajutaj pulverizator. Refularea prafurilor stingătoare şi a spumelor cu coeficient mare de înfoiere trebuie făcută în aşa fel încât să nu se doboare flacoanele şi buteliile păstrate pe rafturi sau stelaje.

Şi în această situaţie, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o deosebită atenţie asigurării securităţii servanţilor, în special a personalului care acţionează pentru evacuarea sau salvarea copiilor în zonele inundate cu fum, echipându-i cu aparate izolante sau cu măşti contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon, organizând rulajul şi odihna lor, precum şi administrarea de lapte pentru dezintoxicare.

Dacă incendiul a izbucnit în podul clădirii sau la acoperiş, acesta va putea fi stins cu ţevi tip ,,B”, concomitent cu executarea de către servanţii toporaşi a dezvelirilor, tăierilor şi demolărilor, în scopul pătrunderii servanţilor şefi de ţeava, a evacuării fumului şi a creării de intervale pentru limitarea propagării incendiului. Pentru asigurarea păstrării capacităţii portante a elementelor de susţinere a acoperişului, servanţii vor acţiona, în primul rînd, cu jet compact şi de sus în jos, asupra porţiunilor incendiate ale elementelor respective, pentru desprinderea jeraticului de părţile nearse ale acestora.

După lichidarea completă a incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să execute o recunoaştere amănunţită a zonei unde s-a produs incendiul şi, prin scormonire, să descopere şi să lichideze micile focare ascunse, prevenind, astfel, reizbucnirea incendiului.

13. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRILE MUZEELOR, EXPOZIŢIILOR Şl BIBLIOTECILOR

Numeroase vestigii de cultură materială, realizări tehnice şi ştiinţifice, monumente istorice şi de artă, valoroase opere de arhitectură, literatură, pictură, sculptură, făurite de-a lungul secolelor, relevând cu toată elocvenţa forţa geniului, sensibilitatea şi capacitatea creatoare a poporului nostru, se găsesc adăpostite şi conservate în muzee şi biblioteci. Unele dintre aceste valori sunt expuse publicului, cu ocazia marilor manifestări expoziţionale.

1. Caracteristicile constructive ale muzeelor, expoziţiilor şi bibliotecilor

58

Muzeele, expoziţiile şi bibliotecile sunt construcţii special amenajate, care adăpostesc imense valori materiale, reprezentând arta, cultura şi realizările obţinute de patria noastră, trecutul ei de luptă, precum şi exponate şi creaţii privind munca, tradiţiile de cultură, artă, istorie, tehnică etc., ale altor popoare.

Muzeele şi bibliotecile sunt amplasate, de regulă, în construcţii de gradul III de rezistenţă la foc şi sunt special amenajate pentru accesul publicului sau deservirea acestuia, conţinând săli de expunere, de studiu, de împrumut sau documentare. În afara încăperilor destinate publicului, acestea mai dispun de depozitele în care se păstrează fondul de cărţi, periodicele (revistele, la biblioteci) şi de depozitele de seif, rezervate tablourilor cu regim special.

Cât priveşte expoziţiile, acestea se pot amenaja fie în construcţii special destinate acestui scop, fie în construcţii improvizate, având caracter permanent sau provizoriu. În special acestea din urmă ridică probleme deosebite privind pericolul de incendiu, întrucât în ele se fac des modificări la construcţii şi instalaţii, iar datorită tendinţei de marire a suprafeţei de expunere, căile de acces sunt întortocheate, în zigzag, etc.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în muzee, biblioteci şi expoziţii

Pericolul de incendiu în muzee, biblioteci şi expoziţii este generat de:

- existenţa unor mari cantităţi de materiale combustibile (lemn, hârtie, ţesături, vopseluri şi substanţe chimice inflamabile);

- amplasarea pe suprafeţe mici a unor însemnate cantităţi de bunuri materiale;

- existenţa instalaţiilor de iluminat şi forţă, cu multe racordări şi improvizaţii;

- existenţa căilor de acces întortocheate, care îngreunează intervenţia.

Incendiile izbucnite la muzee, biblioteci şi expoziţii se caracterizează prin:

- propagarea cu repeziciune, datorită existenţei elementelor de construcţie arhitectural-artistice combustibile (pilaştri, coloane, pereţi despărţitori, plafoane sub formă de cupolă etc.), a sistemelor de ventilaţie şi a panourilor pe care sunt fixate exponatele (de cele mai multe ori combustibile);

- prăbuşirea rafturilor, stelajelor sau panourilor combustibile pe care se găsesc exponatele sau cărţile, care vor bloca căile de evacuare şi vor contribui la creşterea intensităţii arderii;

- apariţia unor focare ascunse sub grămezile de materiale prăbuşite, care creează pericolul propagării incendiului şi al distrugerii altor bunuri depozitate pe rafturile sau stelajele vecine;

- distrugerea sau deteriorarea unor mari valori ştiinţifice sau artistice, ca urmare a efectului incendiului, fumului sau apei, când aceasta este folosită în cantităţi excesive;

59

- posibilitatea formării unui tiraj puternic în zona incendiată, îndeosebi la sălile înalte, prevăzute cu luminatoare;

- degajarea de mari cantităţi de fum şi gaze toxice, care inundă sălile, depozitele şi încăperile auxiliare (ateliere de tâmplărie şi de staurare, legătorii, laboratoare, cinemateci şi săli de proiecţie), producând panică şi dezordine în rândul vizitatorilor şi al personalului de deservire, având drept urmare răsturnarea rafturilor sau standurilor cu exponate şi accidentarea gravă a celor ce încearcă să se salveze cu orice preţ, nerespectând regulile şi traseele stabilite prin planurile de evacuare;

- pericolul de intoxicare cu fum şi gaze toxice a personalului de deservire, a vizitatorilor aflaţi în incintele supuse arderii, cât şi a servanţilor care vor acţiona în aceste zone.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- existenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căi şi mijloace de salvare;

- încăperile cu bunuri de preţ ce trebuie apărate contra incendiului şi de unde trebuie evacuate marile valori;

- dacă a început evacuarea, ordinea şi procedeele ce trebuie folosite pentru evacuare (această acţiune trebuie începută chiar pe timpul recunoaşterii, organizându-se depozitarea şi paza exponatelor);

- locul şi posibilităţile de propagare a incendiului;

- dacă au fost scoase de sub tensiune circuitele electrice de iluminat şi de forţă;

- dacă au fost puse în acţiune mijloacele speciale de stingere, iar în caz negativ, punerea lor în funcţiune de către personalul obiectivului ce intră în componenţa echipei de recunoaştere;

- prezenţa specialiştilor obiectivului, numărul acestora, posibilitatea folosirii lor pentru protecţia, transportul şi depozitarea bunurilor care trebuie salvate şi evacuate.

b). Substanţe stingătoare

60

Substanţele stingătoare cel mai frecvent folosite pentru stingerea incendiilor în muzee, biblioteci şi expoziţii sunt:

- bioxidul de carbon;

- prafurile stingătoare;

- apa refulată sub formă de ceaţă, în cantităţi foarte mici şi numai la incendiile de hârtie şi lemn.

c). Stingerea

Folosind personalul instruit al obiectivului, comandantul intervenţiei este obligat să organizeze şi să desfăşoare acţiunea de evacuare a vizitatorilor din săli şi din alte încăperi, luând toate măsurile pentru prevenirea panicii. Totodată, el trebuie:

- să ia măsuri pentru evacuarea fumului din încăperi, acţionând sistemele de ventilaţie din dotarea obiectivului, iar în lipsa acestora, prin folosirea ventilaţiei naturale sau prin întrebuinţarea mijloacelor specializate din dotarea subunităţii de pompieri;

- să stabilească ordinea şi modul de evacuare a bunurilor, pe baza indicaţiilor conducerii şi specialiştilor obiectivului;

- să asigure protejarea exponatelor împotriva incendiului şi a apei, prin acoperirea cu prelate, pături de azbest sau alte materiale;

- să ia măsuri de asigurarea capacităţii portante a rafturilor şi stelajelor, în scopul prevenirii prăbuşirii şi distrugerii exponatelor, a accidentării personalului aflat în zonele incendiate sau a blocării căilor de acces şi evacuare;

- să ia măsuri de protejarea încăperilor cu finisare arhitectonică valoroasă sau în care se află exponate cu dimensiuni mari, greu de evacuat din zona incendiată;

- să asigure securitatea personalului pe timpul acţiunii de stingere echipându-1 cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor cu cartuşe pentru oxid de carbon.

Imediat după lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de lichidarea consecinţelor acestuia, evacuând rapid apa, cu ajutorul ejectoarelor pentru ape mici, fumul şi produşii arderii incomplete, cu ajutorul eleotroexhaustoarelor şi electroventilatoarelor, să asigure demolarea şi scoaterea din zonă a stelajelor şi rafturilor sau elementelor de construcţie deteriorate, sprijinind, totodată, acţiunea de recuperare a bunurilor afectate de incendiu. Operaţiunea de restaurare şi conservare a acestora revine personalului obiectivului.

61

14. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRILE CU SPAŢII DESTINATE CAZĂRII, ODIHNEI, AGREMENTULUI Şl TRATAMENTULUI BALNEOCLIMATERIC

Din grupa „clădiri cu spaţii destinate cazării, odihnei, agrementului şi tratamentului balneoclimateric” fac parte hotelurile, motelurile, complexele hoteliere balneoclimaterice, cabanele turistice şi campingurile. Toate aceste construcţii, din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor, sunt socotite clădiri cu aglomerări de persoane, în care orice intervenţie a pompierilor ridică probleme deosebite privind atât salvarea oamenilor, cât şi stingerea incendiilor.

Din punct de vedere constructiv, aceste construcţii sunt de tip coridor, dispunând de un mare număr de încăperi destinate odihnei oamenilor şi de unul sau mai multe culoare de legătură cu casele scărilor. Fac excepţie campingurile, care, de regulă, sunt formate dintr-un număr va-riabil de căsuţe din lemn, care adăpostesc cel mult patru persoane.

În general, construcţiile hotelurilor, motelurilor şi complexelor hoteliere balneoclimaterice sunt de gradul I-II de rezistenţă la foc. Fac excepţie clădirile mai vechi, în care se mai găsesc amplasate hoteluri de gradul III-IV de rezistenţă la foc. Clădirile sunt dispuse pe verticală şi au mai multe caturi.

Destinaţia încăperilor este, de regulă, următoarea:

- cele din subsoluri sunt folosite ca spaţii tehnologice (săli de cazane, spălătorii, călcătorii, magazii, terminale ale canalelor de colectare a gunoaielor, instalaţii de ventilaţie etc.);

- majoritatea încăperilor de la parter şi caturile inferioare sunt folosite pentru deservirea marelui public (recepţii, foaiere, restaurante, baruri, bucătării, cofetării mici, magazine comerciale şi magazii de materiale, ateliere de coafură şi frizerie, săli de tratamente, biblioteci, săli de mese);

- restul încăperilor sunt amenajate pentru odihna oamenilor;

- încăperile ultimului cat au, de asemenea, întrebuinţări tehnologice şi adăpostesc casa liftului cu agregatele de tracţiune (motoare electrice, tamburi etc.) sau o parte din elementele sistemului de ventilaţie.

Construcţiile moderne ale hotelurilor şi complexelor hoteliere balneoclimaterice sunt prevăzute cu una-două case de scări protejate împotriva propagării fumului şi incendiului, precum şi cu unul sau mai multe lifturi rapide, care pot fi folosite de pompieri în cazul unor intervenţii pentru stingere.

62

În vederea intervenţiei rapide pentru stingerea unor eventuale incendii, aceste construcţii sunt dotate cu instalaţii de stingere cu hidranţi interiori, amplasaţi la fiecare nivel, de la care se pot realiza cel puţin două jeturi simultane.

Incendiile izbucnite în hoteluri, moteluri şi complexele hoteliere balneoclimaterice se manifestă cu aceleaşi caracteristici analizate la subcapitolul „Stingerea incendiilor în clădirile înalte”. De asemenea, intervenţia pentru stingere se subordonează principiilor analizate în respectivul subcapitol.

Comandanţii de intervenţii trebuie să aibă în vedere marea răspundere ce le revine, în cazul unor incendii la aceste clădiri, pentru reducerea sau lichidarea stării de panică care cuprinde, de regulă, pe majoritatea oamenilor treziţi din somn de fum şi flăcări, stare care îi determină să acţioneze necugetat, neţinând cont de indicaţiile pompierilor şi încercând să se salveze cu orice preţ. În asemenea situaţii, trebuie să se intervină cu toată fermitatea, folosindu-se staţia de radio-amplificare a hotelului sau gigafoanele, pentru a determina pe cei cuprinşi de panică să aştepte intervenţia pompierilor, destinată salvării lor. Pentru desfăşurarea rapidă a operaţiunilor de salvare, va fi folosită întreaga gamă a mijloacelor din dotare: autoscările, scările culisabile şi de fereastră din dotarea maşinilor de luptă, scările mecanice şi platformele ridicătoare de la întreprinderile de distribuţia energiei electrice etc., cu ajutorul cărora servanţii şi accesoriile de salvare vor fi ridicate la locurile unde se află oameni în pericol, care vor fi salvaţi folosindu-se cablurile cu scripeţi de salvare, perna de salvare, tubul extensibil de salvare şi celelalte mijloace specifice acestei activităţi.

Dispozitivele de intervenţie vor fi ridicate pe verticală cu ajutorul cordiţelor. Dacă apar flăcări la ferestre, comandantul intervenţiei va ordona să se acţioneze cu ţevi tip „B”, amplasate la catul imediat inferior, de-a lungul faţadei, pentru lichidarea acestora şi, apoi, cu scara de fereastră, să se atace etajul incendiat, pătrunzându-se în interior. În mod excepţional şi numai dacă lifturile cu comandă prioritară pot fi folosite, se va încerca pătrunderea prin clădire, scările interioare fiind lăsate, însă, în exclusivitate pentru evacuarea oamenilor.

Construite potrivit tradiţiilor locale şi stilului arhitectonic specific zonelor montane, cabanele turistice sunt, de regulă, clădiri de gradul III-IV de rezistenţă la foc, având elementele de construcţie din material lemnos, de cele mai multe ori neprotejat. Şi acestea au aceeaşi repartizare a încăperilor ca şi hotelurile. În mod deosebit, cabanele turistice pun probleme din punct de vedere al apei necesare stingerii incendiilor, datorită amplasării lor la înălţime, depante de sursele naturale de apă din zonă şi cu căi de acces în pantă, uneori inaccesibile maşinilor de luptă.

În anotimpurile ploioase şi iarna, deplasarea la aceste obiective este, de asemenea, deosebit de dificilă, existând pericolul, generat de îngustarea drumurilor, de numeroasele curbe şi straturile de gheaţă sau mâzgă formate, al derapării sau prăbuşirii maşinilor de luptă. În consecinţă, în situaţii de incendii la aceste cabane, comandantul intervenţiei va deplasa la obiectiv maşini uşoare şi camioane de intervenţie cu motopompe remorcabile şi transportabile, precum şi cantităţi mari de furtun, pentru a asigura alimentarea cu apă pentru stingere. Totodată, acesta va

63

trebui să exploateze toate posibilităţile locale de alimentare cu apă, executând, la nevoie, mici baraje pe pâraiele existente în vederea acumulării apei necesare stingerii.

Pentru stingere, se va acţiona numai cu ţevi tip „C”, cu ajutaje pulverizatoare, combinându-se lucrul şefilor de ţeavă cu cel al toporaşilor, executându-se desfaceri şi tăieri pe direcţia de propagare a incendiului, precum şi evacuarea mobilierului sau a altor materiale combustibile din zona periclitată.

Destul de numeroase şi amplasate la distanţe mari faţă de oraşe, dar pe principalele căi de acces rutier, campingurile sunt cele mai periculoase din punct de vedere al incendiului, fiind construite din leimn bine uscat, care se aprinde şi arde cu uşurinţă, punând în pericol viaţa persoanelor care se adăpostesc în ele şi ameninţând cu propagări rapidă a focului la pădurile în apropierea cărora sunt amenajate.

Pericolul de incendiu este amplificat la campinguri şi de folosirea de multe ori, a iluminatului cu felinare cu petrol sau a altor mijloa improvizate, cât şi de concentrarea pe spaţii mici a unui număr mare de căsuţe, de oameni şi de valori materiale aparţinând acestora, precum şi a numeroase mijloace de transport aflate în parcările special amenajate. Aceste caracteristici impun necesitatea cunoaşterii amănunţite locului de dispunere a campingului, a surselor de apă şi, în mod deosebit, o intervenţie foarte rapidă, cunoscându-se că o căsuţă incendiată este distrusă de flăcări în timp de 20-25 minute.

În acţiunea de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o mare atenţie căutării şi scoaterii din căsuţele incendiate a oamenilor şi bunurilor materiale aparţinând acestora, concomitent cu acţiunea de localizare şi lichidare a incendiului cu ţevi tip „B”.

În scopul limitării propagării incendiului la pădurea sau la plantaţiile din apropierea campingului, comandantul intervenţiei trebuie să realizeze o pânză de apă prin încrucişarea jeturilor compacte ale unor ţevi tip „B”, eşalonate pe două-trei aliniamente în adâncimea pădurii. Pentru a preveni izbucnirea unor incendii în pădure, ca urmare a transportului scânteilor şi jeraticului de către curenţii ascendenţi de aer, se vor organiza echipe de vânători de scântei, care vor executa serviciul de patrulare pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer.

15. STINGEREA INCENDIILOR ÎN CLĂDIRI CU DEPOZITE DE BUNURI DE LARG CONSUM

1. Caracteristicile constructive ale depozitelor cu bunuri de larg consum

Clădirile depozitelor în care se păstrează materiale combustibile sunt amplasate în construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc. Dacă materialele combustibile depozitate sunt considerate de mare valoare şi de importanţă deosebită, depozitele au rezistenţa la foc de gradul I, fiind compartimentate prin pereţi antifoc, ale căror suprafeţe maxime sunt stabilite în funcţie de valoarea şi importanţa materialelor depozitate, nedepăşind 2500 m2.

64

Depozitele principale sau cele de bază pentru materiale şi substanţe combustibile sunt amenajate în clădiri independente sau în încăperi separate, prin pereţi antifoc, de restul construcţiei.

Celelalte depozite de mărfuri, amplasate în construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc, sunt prevăzute, de regulă, cu subsol şi mai multe etaje. Uneori, acestea se găsesc amplasate în construcţii mai vechi, a căror proiectare şi execuţie nu au fost făcute în funcţie de comportarea la foc a materialelor.

În multe situaţii, depozitele de mărfuri au construite în apropierea lor şoproane sau baracamente cu materiale, precum şi materiale combustibile aşezate în stive, în aer liber.

De asemenea, construcţiile cu această destinaţie au un număr mare de goluri practicate în pereţi şi planşee, pentru ascensoare, benzi transportoare, elevatoare, pante elicoidale sau înclinate şi scări rulante.

Depozitarea materialelor solide, lichide şi gazoase, precum şi a deşeurilor şi ambalajelor, se face, de obicei, în raport de natura, forma, dimensiunea, modul de ambalare, dar şi de proprietăţile fizico-chimice ale acestora din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor (grupa sau clasa de combustibilitate ori inflamabilitate, tendinţa de autoaprindere, de autoinflamare şi de explozie, comportarea în contact sau în prezenţa altor substanţe).

Mărfurile, materialele şi ambalajele depozitate în interiorul spaţiilor special construite sau pe suprafeţele de teren aferent acestora, care au forme geometrice sau dimensiuni similare, precum şi cele ambalate în lăzi, saci şi baloturi, sunt organizate pe stive, grupe, secţii sau sectoare, cu spaţii de siguranţă şi de acces între ele.

Rafturile sau stelajele pe care se depozitează mărfurile şi materialele sunt, în general, incombustibile. Cele combustibile sunt ignifugate.

Date fiind complexitatea mărfurilor şi materialelor ce se păstrează în depozite, marea valoare ce o reprezintă acestea pentru economia naţională, proprietăţile fizico-chimice sau comportarea lor diferită pe timpul unui incendiu, depozitele sunt specializate pe categorii principale de mărfuri, cum sunt depozitele de:

- mărfuri textile (textile din in, cânepă, lână, mătase, fibre sintetice, bumbac etc.) şi încălţăminte (din piele şi din cauciuc sintetic);

- mărfuri metalo-chimice (chimicale, lacuri şi vopsele, nitrolacuri şi lacuri poliesterice, cosmetice, covoare şi tuburi p.v.c, detergenţi, fiole de benzină, materiale uscate, de tipul măturilor, periilor conductori, prize, corpuri de iluminat);

- articole de uz casnic;

65

- articole din celuloid (jucării, filme, clişee fotografice, diafilme, discuri, mijloace audio-vizuale etc.);

- produse electrotehnice şi electrice (aparate de radio, televizoare, magnetofoane, aparataj electrocasnic, de tipul frigiderelor, maşinilor de spălat, mixerelor etc.);

- produse alimentare (făină, zahăr, orez, paste făinoase, uleiuri, băuturi alcoolice, conserve, mezeluri etc.);

- ambalaje;

- lichide combustibile (carburanţi, lubrifianţi, solvenţi etc.);

- recipienţi transportabili cu gaze comprimate sau lichefiate (clor, oxigen, hidrogen, butan, propan etc.);

- material lemnos;

- hârtie;

- carbid şi var nestins;

- cărbuni;

- cauciuc natural sau sintetic şi articole din cauciuc;

- produse chimice : sulf, colofoniu, acizi (azotic, clorhidric, sulfuric etc.), produse emulsionabile, lichide cu compuşi cloruraţi (Detox, Dublitox, Heclotox, Alorinat), produse dezinsectizante pe bază de fosfură de aluminiu (Delicia-pulvis, Phostoxin etc.);

- materiale de construcţie (cherestea, plăci aglomerate şi fibroase din lemn, plăci SUPEREX, ASCO, cofraje, podini, bile, manele şi cochilii din plută, bitum, carton şi pânză asfaltată, polistiren expandat, poliuretan expandat, policlorură de vinil expandată, linoleum, polietilenă, tapete din mase plastice, solvenţi, pulberi de aluminiu etc).

Majoritatea depozitelor închise sunt prevăzute, în funcţie de gradul lor de periculozitate la incendiu, cu detectoare de fum şi avertizoare, precum şi cu instalaţii speciale de stingere cu apă (tip sprinkler, drencer sau apă pulverizată) sau de refulare a altor substanţe stingătoare (instalaţii de stingere cu bioxid de carbon ş.a.), care, dacă sunt exploatate şi întreţinute corespunzător, pot lichida sau micşora efectele oricărui incendiu izbucnit în încăperile acestor depozite.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădiri cu depozite de bunuri de larg consum

66

Propagarea incendiilor în încăperile depozitelor de bunuri de consum este favorizată de:

- concentrarea în spaţii relativ mici a unor mari cantităţi de materiale felurite, cele mai multe din acestea fiind combustibile;

- depozitarea în aceleaşi spaţii sau în spaţii apropiate, a unei mari varietăţi de sortimente de mărfuri cu caracteristici de ardere şi comportare la foc diferite (articole de celuloid şi cauciuc, alături de parfumuri, mobile şi bijuterii etc.);

- existenţa unei mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii, care contribuie la creşterea intensităţii arderii şi la propagarea incendiului cu repeziciune.

Incendiile izbucnite la depozite se caracterizează prin:

- distrugerea prin ardere sau degradare cu fum şi apă a unor mari valori materiale concentrate pe suprafeţe relativ mici;

- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii şi a suprafeţelor libere ale materialelor combustibile, proces favorizat şi de intervalele relativ mici dintre ambalaje;

- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate, însoţite de o abundentă degajare de fum, de vapori şi de gaze toxice, care se răspândesc cu rapiditate în toate încăperile;

- propagarea rapidă a incendiului prin intermediul substanţelor combustibile expuse, al stelajelor, rafturilor şi ambalajelor combustibile, precum şi datorită tirajului ce se formează prin numeroasele goluri practicate în pereţi şi planşee, prin sistemele de ventilaţie sau alte deschideri din construcţie;

- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de aer, al descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte, creându-se condiţii de propagare a incendiului la elementele de construcţie ale depozitului, la pod şi acoperiş;

- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având drept consecinţă blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;

- prăbuşirea stivelor de materiale, a rafturilor şi stelajelor combustibile, care contribuie la creşterea intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează acţiunea de stingere şi poate duce la accidentarea servanţilor, amplasaţi în intervalele dintre acestea;

- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii lor portante, precum şi a elementelor acoperişurilor, în situaţia când incendiul s-a propagat la ele.

3. Comportarea la foc a principalelor mărfuri

67

Textilele păstrate în baloturi se aprind numai la suprafaţă, focul pătrunzând cu greutate în masa de substanţă. Dacă sunt aşezate în strat subţire sau în poziţie verticală, baloturile vor arde mai repede, incendiul propagându-se cu uşurinţă de la un balot la altul.

Pe timpul arderii textilelor, se degajă fum în cantităţi mari, arderile sunt incomplete şi însoţite de mari cantităţi de oxid de carbon, iar temperaturile dezvoltate la incendiu ating 700-800°C.

Articolele de uz casnic şi tehnic se deteriorează din cauza incendiului, arzând toate elementele combustibile din componenţa lor. Arderea acestora este favorizată şi de existenţa ambalajelor în care sunt păstrate.

Produsele alimentare ard cu flăcări mici, dar degajă fum înecăcios şi temperaturi ridicate.

În cazul incendiilor de articole din cauciuc se creează focare foarte puternice, care se propagă cu repeziciune, prin intermediul ambalajelor şi stelajelor. Totodată, are loc o degajare abundentă de fum şi se dezvoltă temperaturi ridicate.

Şi pe timpul arderii produselor chimice se dezvoltă temperaturi ridicate, degajându-se gaze toxice. În plus, au loc explozii, datorită reacţiilor dintre diferitele substanţe chimice depozitate.

Când ard articole de sport din mase plastice şi alte materiale, incendiile sunt violente, ca urmare a prezenţei cauciucului, celuloidului şi vopselelor, se degajă temperaturi ridicate, fum şi gaze toxice în cantităţi mari.

Dintre rechizite, hârtia se aprinde în timp foarte scurt la suprafaţa de contact cu aerul, în schimb, focul pătrunde cu greutate în masa de substanţă depozitată în baloţi sau rulouri. Pe timpul arderii hârtiei se dezvoltă temperaturi mijlocii, însoţite de degajări de oxid şi bioxid de carbon.

4. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În raport de proporţiile incendiului, recunoaşterea se execută cu una sau mai multe echipe, având în componenţa fiecăreia câte un speciallist din cadrul obiectivului incendiat.

La recunoaşterea incendiului comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- prezenţa oamenilor în încăperi şi în ascensoare, metodele şi mijloacele pentru salvarea şi evacuarea lor;

- locul, proporţiile şi direcţiile principale de propagare ale incendiului;

68

- natura, cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor incendiate şi a celor care trebuie protejate; natura stelajelor şi mărimea spaţiilor dintre ele;

- posibilităţile de descompunere termică a mărfurilor cuprinse de incendiu, de degajare şi răspândire a fumului şi gazelor toxice;

- necesitatea şi posibilitatea practicării unor deschideri pentru pătrunderea în clădire, în scopul salvării oamenilor şi bunurilor materiale, cât şi a introducerii ţevilor de refulare pentru stingerea incendiului;

- necesitatea evacuării şi protejării materialelor neincendiate împotriva efectelor focului, fumului şi apei, căi şi locuri de evacuare, mijloacele mecanizate (benzi rulante, electrocare, autoridicătoare, cărucioare, autocamioane) şi forţa de muncă existentă în obiectiv în momentul incendiului;

- gradul de inundare cu fum a încăperilor depozitului şi posibilităţile de evacuare a acestuia;

- posibilităţile de evacuare a mărfurilor cu pericol de explozie;

- prezenţa instalaţiilor speciale de stins incendii, dacă sunt sau nu puse în funcţie şi efectul acţiunii acestora asupra incendiului;

- substanţele stingătoare ce vor fi folosite pentru lichidarea incendiului, în raport cu specificul materialelor supuse arderii;

- măsurile de securitate ce trebuie respectate de personalul care acţionează pentru evacuarea bunurilor materiale şi lichidarea incendiului.

b). Substanţe stingătoare

În raport cu materialele supuse arderii, se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- în depozitele de textile - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;

- în depozitele cu încălţăminte din piele - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;

- în depozitele cu încălţăminte din cauciuc sintetic - pulbere ,,Florex” şi spumă aeromecanică;

- în depozitele de produse metalo-chimice - pulbere „Florex”, spumă sau apă pulverizată;

- în depozitele de articole de uz casnic - pulbere „Florex”, apă pulverizată;

- în depozitele de materiale electrotehnice:

69

- la piese în ambalaj de hârtie, carton sau baloţi - apă pulverizată sau spumă chimică;

- la piese în uleiuri şi unsori - spumă chimică sau mecanică;

- la produse electrotehnice - bioxid de carbon, pulbere „Florex", spumă chimică sau mecanică, apă pulverizată;

- în depozitele de produse alimentare:

- la făină, zahăr, orez, paste făinoase - apă pulverizată;

- la ulei comestibil - spumă chimică sau mecanică;

- la băuturi alcoolice - apă pulverizată;

- în depozitele de ambalaje - apă refulată cu jet compact prin ţevi tip „B”;

- în depozitele de lichide combustibile - spumă chimică sau mecanică şi pulbere „Florex”;

- în depozitele cu recipienţi portabili, de gaze lichefiate sau comprimate - apă pulverizată sau substanţele stingătoare adecvate gazului lichefiat sau comprimat;

- în depozitele de hârtie - apă pulverizată;

- în depozitele de carbid şi var nestins - pulberi „Florex”;

- în depozitele de cărbuni - apă în cantităţi mari, până la inundare, refulată prin ţevi tip „B” sau furtunuri fără ţeavă;

- în depozitele de cauciuc şi articole din cauciuc:

- la cauciuc natural depozitat în stive - spumă chimică, mecanică sau apă în cantităţi mari refulată cu ţevi tip „B”;

- la cauciuc sintetic, când este depozitat pe rafturi - apă pulverizată, când este depozitat în vrac - apă în cantităţi mari;

- la articole din cauciuc - apă pulverizată;

- în depozitele de produse chimice:

- la sulf - pulbere „Florex”, nisip, apă pulverizată;

- la colofoniu - apă pulverizată, spumă chimică;

70

- la acid azotic - apă pulverizată;

- la acid clorhidric - se neutralizează cu substanţe alcaline (carbonat de sodiu sau var nestins);

- la acid sulfuric - nisip, pulbere „Florex”, interzicându-se folosirea apei;

- la detexan - spumă chimică, mecanică sau apă pulverizată;

- în depozitele cu materiale de construcţii:

- pentru materiale din lemn, produse din cauciuc, policlorură de vinil, polietilenă, linoleum, tapet din plastic, carton şi pânză asfaltată - apă sau spumă refulată cu ţevi tip „B”;

- pentru prenadez, alţi adezivi sau solvenţi şi lichide combustibile - spuma chimică sau mecanică, aburul şi gazele inerte;

- pentru bitum - nisip, pulbere „Florex”, apă în cantităţi mari;

- pentru produse din plută - apă pulverizată, pulbere „Florex”, spumă chimică sau mecanică;

- pentru pulberile de aluminiu - 3 kg nisip pentru fiecare kilogram de pulbere supusă arderii;

- pentru spumele din mase plastice (polistiren, poliuretan) - apă pulverizată.

c). Stingerea

Pentru localizarea şi lichidarea incendiului izbucnit în încăperile depozitelor cu bunuri de larg consum, comandantul intervenţiei este obligat:

- să organizeze urgent evacuarea şi salvarea oamenilor ce se găsesc în pericol, dirijând efortul principal al forţelor şi mijloacelor de luptă pe direcţiile de pătrundere în depozite;

- să intervină autoritar pentru micşorarea şi înlăturarea panicii, stabilind personalul care să evacueze şi să ilumineze căile de acces ce vor fi folosite pentru evacuare;

- să concentreze de la început forţele şi mijloacele necesare stingerii, conform planului unic de intervenţie, ţinând cont de existenţa cantităţilor mari de mărfuri aflate în depozit, de posibilităţile multiple de propagare rapidă a incendiului;

- să folosească pentru stingere substanţele stingătoare adecvate categoriei de materiale supuse arderii (pulberea „Florex”, gazele inerte, apa şi spuma, îndeosebi cea cu coeficient mare de înfoiere);

71

- pe timpul realizării dispozitivului de luptă şi al folosirii substanţelor stingătoare, pentru evitarea degradării bunurilor materiale, să ia măsuri de utilizare a apei în mod raţional, prin dirijarea jeturilor numai în focarele de ardere sau asupra elementelor de construcţie; să organizeze stingerea pe sectoare de intervenţie, repartizate în raport de suprafaţa incendiului şi de categoria de materiale care ard, astfel:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului;

- un sector de intervenţie cu misiunea de protecţie a golurilor, a mărfurilor ce nu pot fi evacuate şi a încăperilor ameninţate;

- un sector de evacuare;

- concomitent cu acţiunea de stingere, să execute operaţiunea de evacuare a materialelor şi de protejare a acestora împotriva efectelor focului, fumului sau apei, folosind în acest scop personalul obiectivului şi mijloacele mecanizate din dotarea acestuia (cărucioare, benzi rulante, autocare, autoridicătoare şi maşini de transport). Când o anumită categorie de mărfuri nu pot fi evacuate, comandantul intervenţiei va lua măsuri de protejarea lor, acoperindu-le cu prelate, folii de polietilenă sau alte materiale existente în obiectiv, pe care le va umecta.

O atenţie deosebită trebuie acordată evacuării mărfurilor de preţ (aparataj electro-casnic, ambalaje necuprinse de flăcări conţinând articole scumpe, maşini şi piese de schimb din import). Echipele de evacuare trebuie să scoată din rafturi şi să transporte cu grijă aceste materiale, să le depoziteze în locurile special desemnate, unde este organizată şi paza acestora.

Servanţii şefi de ţeavă vor acţiona, de regulă, cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare şi vor refula apa numai în zona focarelor, interzicându-se refularea apei sub forma jetului compact asupra mărfurilor expuse în rafturi (aparataje, sticlărie, cristaluri etc.) şi supuse temperaturilor ridicate, întrucât jetul compact le poate produce grave deteriorări.

Comandantul intervenţiei va lua măsura ventilării spaţiului incendiat, pentru reducerea temperaturii, evacuarea fumului şi gazelor de ardere, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin practicarea de deschideri în planşee şi acoperiş sau folosirea mijloacelor specializate (electroexhaustoare şi electroventilatoare), din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat. Golurile din construcţie trebuie protejate prin acoperirea cu panouri sau prin destinarea unor ţevi cu diametre mici şi ajutaje pulverizatoare.

În mod special, se va veghea la asigurarea securităţii servanţilor, cu atât mai mult cu cât acţiunea de stingere este de lungă durată, ordonându-se echiparea şefilor de ţeavă cu mijloacele de protecţie individuală, organizându-se rulajul în luptă şi odihna acestora.

De asemenea, servanţii trebuie să se amplaseze cât mai aproape de focar, pe acelaşi plan sau mai sus decât acesta, la capetele rafturilor, în apropierea elementelor de construcţie rezistente, evitându-se, astfel, accidentarea lor la prăbuşirea rafturilor, asigurându-li-se retragerea din zonă, în caz de pericol.

72

Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită sectoarelor în care se găsesc butelii şi recipienţi cu gaze lichefiate sau comprimate, ori cu lichide inflamabile, luând măsuri, mai întâi pentru răcirea, apoi pentru evacuarea acestora în afara zonei de ardere sau a celei periclitate de incendiu.

În cazul arderii baloturilor, a substanţelor fibroase, a ţesăturilor, se va executa stingerea incendiului la suprafaţa acestora, în încăperi, iar după evacuarea lor, afară, se va organiza un sector special pentru desfacerea şi lichidarea micilor focare din interiorul substanţelor respective, destinându-se, în acest scop, ţevi tip „C”, ou robinet şi ajutaje pulverizatoare.

16. STINGEREA INCENDIILOR ÎN MAGAZINELE COMERCIALE

1. Caracteristicile constructive ale magazinelor comerciale

Clădiri cu dimensiuni din ce în ce mai mari, cu multe etaje, cu activităţi diferite, cu personal şi public numeros şi unde se efectuează expunerea mărfurilor şi vânzarea cu amănuntul a unui număr mare de obiecte, materiale şi materii prime foarte diferite, în majoritatea lor deosebit de combustibile, inflamabile sau chiar explozive, magazinele comerciale prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere al intervenţiei pentru stingerea incendiilor.

În aceste clădiri este stocată, expusă şi manipulată o sarcină termică atât de considerabilă, încât se poate aprecia că marile magazine se situează printre obiectivele cu riscurile cele mai mari din punct de vedere al pericolului de incendiu.

Magazinele de dimensiuni mici şi medii (localuri izolate, cu 1-2 niveluri, având, de regulă, o arie totală de vânzare de 200-500 m2 sunt considerate clădiri cu pericol mediu de incendiu. Se are în vedere în acest sens, faptul că încărcarea cu materiale combustibile nu ating valori ridicate, probabilitatea producerii unui incendiu nu este mare, iar eventualele incendii nu ating proporţii deosebite şi nu pun în pericol grav viaţa oamenilor.

Faţă de magazinele mici sau medii (clasice), marile magazine prezintă un pericol mare de incendiu.

Desfăşurate pe unul sau mai multe nivele, având suprafaţa de vânzare de 1000-20000 m2, marile magazine concentrează într-o singură construcţie spaţii echivalente cu aria unui număr mare de magazine mici sau medii (clasice). De exemplu, magazinul „Unirea” - Bucureşt are o arie de vânzare de cca 18000 m2, iar „Bucur” de cca 42000 m2, ceea ce echivalează cu 60 şi, respectiv, 140 de magazine clasice.

Complexele comerciale acoperite ating dimensiuni şi mai mar: Literatura de specialitate se referă la construcţii de acest tip cu arii de la 70000 până la 100000 m2, grupând la un loc unul sau două mai magazine universale şi numeroase localuri comerciale mai mici.

73

O primă consecinţă a acestei concentrări este creşterea probabilităţii de producere a unui incendiu în asemenea imobile, la care se adaugă şi cea determinată de echiparea construcţiei cu instalaţii utilitare, pe care magazinele mici nu le au (ventilare-condiţionare, ascensoare, scări rulante, instalaţii electrice complexe etc.). De asemenea, tot ca urmare a concentrării, suprafaţa spaţiilor supuse simultan la efectul aceluiaşi incendiu este mai mare, ca şi numărul de persoane şi volumul de mărfuri.

Construcţiile marilor magazine au o structură rezistentă la foc. Elementele portante au o rezistenţă la foc de 1,5-2 ore, şarpantele aparente de 30 de min, iar faţadele sunt astfel alcătuite, încât nu permit propagarea pe verticală a incendiului. Finisajul interior, de regulă, este greu combustibil şi are o viteză de propagare a flăcării redusă.

Compartimentarea interioară a clădirilor este realizată prin elemente rezistente la foc circa 2-4 ore, asigurând o bună separare faţă de spaţiile cu alte destinaţii, la care magazinul este alipit sau înglobat, acesta fiind prevăzut cu pereţi antifoc şi planşee rezistente la incendiu cel puţin o oră şi jumătate.

Spaţiul afectat magazinului este împărţit în compartimente, a căror arie, pe nivel, nu depăşeşte 2500 m2, având, separat, anexe cu pericol de incendiu şi depozite de bază, despărţite prin pereţi şi planşee cu rezistenţă la foc de 4 şi, respectiv, 3 ore.

Ghenele verticale şi puţurile de ascensor, în special atunci când leagă între ele spaţii în care se află materiale combustibile, au o rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar capacele şi uşile de vizitare, de minimum 30 min.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în magazinele comerciale

În magazinele comerciale pot izbucni incendii în:

- compartimentele de vânzare;

- restaurante, bucătării, cantine;

- magazii şi camere de expediţie;

- birouri;

- încăperi tehnice şi la instalaţii;

- în depozitele de mărfuri anexă ale raioanelor de vânzare. Propagarea incendiilor în magazinele comerciale este favorizată de:

74

- expunerea pe mari suprafeţe de vânzare (de la câteva sute la zeci de mii de metri pătraţi) a mărfurilor;

- numărul mare de mărfuri - în majoritatea lor combustibile sau inflamabile - amplasate pe rafturi, stative sau dispuse în stive, pe podea;

- tapisajele combustibile de pe pereţi, tavanele suspendate, scările rulante, canalele de ventilaţie şi casele scărilor, care permit acumularea rapidă a fumului şi propagarea incendiului;

- numărul mare de persoane, în special în orele de vârf sau în perioadele de vânzare (cercetările efectuate în mai multe ţări au stabilit că în timpul unui vârf comercial - orele 12,00 pe m2 de suprafaţă, în sălile de vânzare situate la parter, revin două persoane);

- numărul mare de cumpărători aflaţi simultan în acelaşi local, fapt ce face ca magazinele comerciale să se încadreze în categoria obiectivelor cu aglomerări de persoane, în care problemele asiguri evacuării şi evitării panicii sunt deosebit de dificile;

- amenajările interioare, prin instalarea de panouri decorative şi alte dispozitive publicitare, care sporesc pericolul izbucnirii incendii şi măresc riscurile propagării rapide a acestuia;

- instalaţia de încălzire, cu rezerva ei de combustibil, transformatoarele, cabinele şi tablourile de distribuţie electrică de joasă şi înaltă tensiune, sălile maşinilor (alternatoare, motoare Diesel, compresoare), diferitele ateliere (tâmplării, vopsitorii, de decoraţii, electrice etc), la ratoarele şi depozitele magazinului, în care se păstrează întreaga gamă de produse aflate în vânzare, de la articolele de menaj, în care predomină materialul plastic, la gazele lichefiate şi produsele cosmetice şi întreţinere, care folosesc butelii cu aerosoli de toate calibrele, având drept element propulsor hidrocarburi lichefiate;

- existenţa unor mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii şi a volumelor mari ale încăperilor, care contribuie la creşterea intensităţii arderii şi propagarea incendiilor cu repeziciune pe orizontală şi verticală.

Incendiile izbucnite la marile magazine prezintă un pericol deosebit pentru viaţa oamenilor, în special din cauza intoxicării cu fum şi a sufocării. De aceea, protejarea persoanelor ameninţate trebuie cepută încă de la semnalizarea, incendiului de către detectoare şi atunci când flăcările încep să se propage spre tavan şi să se răspândească cu putere.

Prima reacţie a oamenilor cuprinşi de panică, într-un magazin, este aceea de a ajunge în fugă la scară, în speranţa că pe această cale vor reuşi să părăsească clădirea. Dacă scara este închisă sau plină cu fum, atmosfera de panică se amplifică. În acest caz, chiar dacă mai există şi alte căi sigure de evacuare, oamenii nu mai sunt în stare să le utilizeze. În această situaţie, un rol decisiv în instaurarea liniştii şi înlăturarea panicii îl au personalul specializat al obiectivului şi pompierii militari, care, prin apeluri repetate şi operaţiuni de dirijarea persoanelor spre căile de evacuare, grăbesc ieşirea acestora în afara zonei incendiate.

75

Studiile întreprinse în ultimii ani au arătat că:

- densităţile de la care panica prezintă pericol pentru evacuarea persoanelor sunt de ordinul a 0,28 m2/om;

- fenomenul panicii se poate produce şi fără existenţa unei situaţi de pericol. La densităţi de 0,26 m2/om, când oamenii, aflaţi unul lângă altul, se ating între ei şi nu mai pot evita contactul, se creează o stare de stress, care poate genera panică, fără nici o altă cauză exterioară;

- atâta timp cât publicul continuă să se deplaseze spre un loc pe care-1 consideră sigur, posibilitatea de apariţie a panicii este redusă. Dacă, însă, deplasarea încetineşte sau se opreşte, pericolul apariţiei acesteia este iminent.

Propagarea rapidă a fumului şi acumularea lui în clădire, constituie un pericol deosebit de grav pentru viaţa oamenilor aflaţi în magazinele comerciale incendiate.

Umplerea cu fum a magazinelor îngreunează, totodată, pătrunderea pompierilor în obiectiv, desfăşurarea de către aceştia a operaţiunilor de descoperire, evacuare şi salvare a persoanelor aflate în pericol.

Pentru prevenirea unor asemenea situaţii, magazinele comerciale sunt prevăzute cu un sistem de goluri pentru evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi în exteriorul clădirii. Suma acestor goluri este de aproximativ 1/100 din aria nivelului respectiv.

În concluzie, incendiile izbucnite în magazinele comerciale se caracterizează prin:

- prezenţa unui numeros public în încăperile magazinului, pe diferite nivele şi în ascensoare, a cărui viaţă este în pericol, din cauza intoxicării sau sufocării cu fum;

- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii, precum şi a suprafeţelor libere ale materialelor combustibile, lucru favorizat şi de intervalele relativ mici dintre stelaje;

- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate, însoţite de o degajare abundentă de fum şi vapori de gaze toxice fierbinţi, care se răspândesc în toate părţile;

- distrugerea prin ardere sau degradarea cu fum şi apă a unor valori materiale concentrate în rafturile magazinelor sau pe suprafeţele de expunere;

- propagarea incendiului cu rapiditate şi cu manifestări diferite, în funcţie de sortimentele de mărfuri şi de modul de depozitare a acestora, prin intermediul rafturilor, stelajelor şi ambalajelor combustibile, prin sistemele de ventilaţie şi deschiderile din construcţie, fapt ce pune în pericol viaţa cumpărătorilor şi a personalului de deservire;

- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de aer şi al descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte, care pot ajunge până la

76

tavan, creându-se condiţii de propagare a incendiului la elementele de construcţie ale magazinului, la pod şi acoperiş (în magazinele amplasate în construcţii mai vechi);

- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având drept consecinţă blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;

- apariţia pericolului de explozie, ca rezultat al reacţiilor dintre apă şi diferite substanţe chimice sau din combinarea acestora, însoţite de degajări de oxid de carbon şi alte gaze toxice;

- prăbuşirea stivelor de materiale sau a rafturilor şi stelajelor, fapt ce contribuie la creşterea intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează acţiunea de stingere şi poate duce la accidentarea servanţilor amplasaţi în intervalele dintre acestea;

- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii portante, precum şi a elementelor acoperişurilor, în cazul când acestea există şi incendiul s-a propagat la ele;

- pătrunderea cu greutate la focarele de ardere şi introducerea dificilă a ţevilor, datorită numărului redus de goluri, care, de regulă, sunt folosite pentru salvarea oamenilor şi evacuarea bunurilor materiale, iar pe timpul nopţii, din cauza sistemelor de siguranţă masive (gratii metalice, porţi rezistente şi încuiate);

- propagarea incendiului de la un etaj la altul, prin intermediul golurilor şi instalaţiilor scărilor rulante;

- apariţia fumului şi flăcărilor cu alte culori decât la incendiile clasice (albe, albastre, verzi, violete, vernil etc), din cauza materialelor sintetice prezente printre mărfuri.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se execută de una sau mai multe grupe, în funcţie de dezvoltarea obiectivului şi proporţiile incendiului, pe căile de acces neocupate de cumpărătorii care se evacuează, pe scările fixe de incendiu şi chiar pe scările şi autoscările de incendiu din dotarea companiei de pompieri, sub conducerea personalului specializat din magazin.

Dacă intervenţia pentru stingere se execută pe timp de noapte, situaţie când, de regulă, intrările în magazin şi în spaţiile de vânzare sunt blocate, prin uşi şi grilaje metalice încuiate, a căror desfacere presupune timp mult şi efort mare, pătrunderea la parterul magazinului se va face prin spargerea unui geam în interior. Deschiderea astfel realizată trebuie păzită de către servanţi, pentru a împiedica pătrunderea unor răufăcători şi înstrăinarea valorilor materiale expuse.

77

Pentru pătrunderea la etajele magazinului, comandantul intervenţiei va folosi scările fixe de incendiu, scările şi autoscările din dotarea subunităţii.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa oamenilor rămaşi în încăperile magazinului, 1a diferite etaje sau în ascensoare, starea în care se află, necesitatea acordării primului ajutor medical, metodele şi mijloacele ce pot fi folosite pentru salvarea lor rapidă, dacă a fost acţionat iluminatul de siguranţă. Acţiunea de acordare a primului ajutor medical şi de dirijare a cumpărătorilor spre căile de acces sigure, în vederea evacuării, începe chiar pe timpul executării recunoaşterii. În acest scop, se destină servanţi pentru iluminatul intrărilor în căile de acces stabilite pentru dirijarea oamenilor de salvat şi, mai ales, pentru intervenţia energică, în vederea liniştirii celor intraţi în panică şi restabilirea ordinii normale de evacuare;

- gradul de inundare cu fum a caselor scărilor ce vor fi folosite pentru salvarea oamenilor, necesitatea şi posibilitatea ventilării lor sau a evacuării fumului cu ajutorul mijloacelor specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, ori a executării unor deschideri în placa de beton a acoperişului;

- natura, cantitatea şi modul de depozitare ale mărfurilor supuse arderii;

- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile principale de propagare a acestuia;

- cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor care trebuie evacuate sau numai protejate împotriva efectelor fumului, focului sau apei;

- prezenţa substanţelor îmbuteliate, susceptibile de a exploda şi provoca victime în rândul cumpărătorilor, personalului de deservire şi al servanţilor care acţionează la incendiu, precum şi măsurile ce trebuie luate pentru protecţia acestora;

- existenţa personalului şi mijloacelor tehnice din dotarea magazinului, posibilităţile de folosire a acestora în acţiunea de evacuare a valorilor materiale (benzi transportoare, elevatoare, electrocare, cărucioare, conteinere, coşuri etc.);

- existenţa instalaţiilor speciale de stingere (sprinkler sau drencer), dacă au fost puse în funcţiune şi efectul acestora pentru limitarea propagării incendiului;

- existenţa uşilor antifoc pentru acoperirea golurilor scărilor rulante şi, în lipsa acestor uşi, necesitatea acoperirii lor cu panouri protejate cu ţevi tip „C”, care vor avea misiunea de a împiedica propagarea incendiului şi de a preveni prăbuşirea şi accidentarea servanţilor;

- prezenţa instalaţiilor electrice de iluminat, forţă şi ventilaţie sub tensiune şi necesitatea deconectării lor;

78

- existenţa tablourilor generale sau a cabinelor telefonice şi electrice în subsoluri, dacă acestea au fost scoase de sub tensiune, în vederea prevenirii electrocutărilor, ce măsuri trebuie luate pentru protecţia lor împotriva apei ce se va acumula în subsoluri pe timpul ducerii acţiu-nilor de stingere;

- măsuri de asigurare a servanţilor care vor acţiona în încăperile incendiate ale magazinului.

b). Substanţe stingătoare

În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de varietatea produselor depozitate, de proprietăţile fizico-chimice şi de comportarea diferită la foc a acestora. Substanţele cel mai des utilizate în acţiunea de stingere sunt: apa pulverizată, spumele uşoare, cu coeficient mare de înfoiere şi pulberea stingătoare de tip „Florex”.

c). Stingerea

Când incendiul a izbucnit pe timp de zi şi în magazin se găsesc cumpărători şi personalul de deservire, sarcina cea mai importantă şi plină de răspundere a comandantului intervenţiei este să organizeze şi să conducă personal acţiunea de salvare şi evacuare a persoanelor rămase blocate şi neevacuate, concomitent cu realizarea dispozitivelor premergătoare de luptă.

Deşi analizată şi în alte capitole, problema salvării persoanelor aflate în pericol trebuie pusă din nou în atenţia comandantului intervenţiei, dată fiind marea responsabilitate ce o are acesta în asemenea situaţii.

Stabilind încă de pe timpul recunoaşterii numărul oamenilor rămaşi în încăperile magazinului, starea acestora, gradul de pericol ce-l prezintă fumul şi flăcările pentru ei, precum şi starea lor morală, comandantul intervenţiei este obligat:

- să instaleze lămpi cu acumulator sau proiectoare, la ieşirile din casele scărilor sau ale altor spaţii destinate evacuării, la nivelul fiecărui etaj;

- să numească, special, la fiecare nivel, servanţi, care să adune şi să îndrume cumpărătorii şi personalul magazinului spre ieşiri, să tempereze spiritele, chemând la ordine pe cei cuprinşi de panică;

- să organizeze echipe de trei-patru oameni din subunitatea specializată de salvatori, pentru fiecare nivel, cu misiunea de a căuta descoperi victimele, de a le acorda, pe loc sau în spaţii mai puţin poluate sau periclitate de incendiu, primul ajutor medical şi de a le transporta până la punctele sanitare, în care sunt concentrate autosalvări cu personal medico-sanitar specializat, chemat încă de la plecarea subunităţii la locul incendiului;

- în cazul când numărul victimelor este mai mare, să ceară sprijin, încă de pe timpul executării recunoaşterii, grupele sanitare ale forţelor civile de apărare locală din obiectivele apropiate

79

magazinului incendiat, pe care să le folosească în acţiunile de salvare şi de acordare a primului ajutor medical;

- să instaleze şi să folosească mijloacele speciale din dotare pentru evacuarea fumului şi a gazelor toxice fierbinţi, în primul rând din casele scărilor folosite pentru evacuare, începând cu caturile superioare, unde sunt concentrate cele mai mari cantităţi din aceste substanţe;

- tot pentru evacuarea fumului, folosindu-se utilajele specializate pentru demolări, din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului gazelor şi pentru iluminat (perforatorul, picamerul, aparatul de sudură), să ordone executarea unor deschideri în placa de beton a acoperişului, care vor grăbi efectuarea schimbului de gaze în spaţiile de evacuare;

- să destine, dacă incendiul ameninţă căile de evacuare, ţevi „C”, cu ajutaje pulverizatoare, cu misiunea de a precipita fumul, de a micşora temperatura ridicată a mediului ambiant şi a împiedica cu orice preţ incendierea acestor căi.

În situaţia, mai gravă, când, independent de justeţea şi corectitudinea măsurilor luate, căile de evacuare devin nefolosibile, comandantul intervenţiei trebuie să concentreze efortul întregului efectiv chemat la locul incendiului pentru salvarea persoanelor, folosind toată gama de mijloace şi procedee de salvare a celor rămaşi neevacuaţi sau blocaţi, cum sunt:

- scările fixe de incendiu;

- autoscările cu ascensor rapid;

- scările de incendiu din dotarea subunităţii de pompieri;

- mijloacele specializate din dotare: coş de salvare, tub extensibil de salvare, pernă pneumatică de salvare, cablu de salvare cu scripeţi.

Ordinea salvării trebuie să fie următoarea: răniţii, copiii, femeile şi bătrânii. Bărbaţii adulţi vor fi evacuaţi ultimii, până atunci cerându-li-se concursul în acţiunea de ajutorare şi de transport a celor ce urmează să fie evacuaţi.

Succesul operaţiunilor de salvare este asigurat de organizarea şi menţinerea legăturilor radio cu şefii echipelor de la fiecare etaj, fapt ce va permite comandantului intervenţiei să cunoască în orice moment situaţia şi să dirijeze efortul forţelor în zonele sau direcţiile cele mai periclitate.

Este necesar ca această acţiune să se subordoneze unui singur om - comandantul intervenţiei, care trebuie să manifeste maximum de intransigenţă şi să nu permită amestecul nici unei persoane în conducerea operaţiunilor.

Pe măsura sosirii la locul incendiului a cadrelor din tura liberă, acestea vor fi numite în funcţii de şefi de sectoare, pe etaje, cu misiunea de a conduce efectiv acţiunea echipelor

80

specializate de salvatori, pentru evacuarea oamenilor şi, ulterior, de a conduce acţiunea şefilor de ţeava, pentru localizarea şi lichidarea incendiului şi evacuarea marilor valori materiale aflate în pericol.

Aşa cum s-a amintit şi în alte capitole, problema stabilirii şi menţinerii ordinii în exteriorul clădirii incendiate este deosebit de importantă.

De asemenea, comandantul intervenţiei va organiza punctul de întâmpinare a forţelor chemate în sprijin, parcarea acestora şi dirijarea lor ulterioară, prin intermediul şefului punctului de întâmpinare a forţelor, care trebuie să fie un ofiţer sau subofiţer de pompieri, dotat cu staţie de radio.

Foarte importantă este şi cooperarea cu organele de ordine ale miliţiei şi, în cazuri deosebite, cu subunităţile aparţinând Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării Naţionale, cărora trebuie să li se încredinţeze următoarele misiuni:

- dezafectarea căilor de acces, pentru deplasarea autosanitarelor şi maşinilor de incendiu;

- organizarea punctului medical de acordare a primului ajutor persoanelor salvate, a platformei de parcare a maşinilor şi a ordinii de deplasare a acestora în sens unic;

- îndepărtarea curioşilor, care împiedică acţiunea de salvare, realizarea dispozitivelor premergătoare şi de luptă.

Concomitent cu executarea acţiunii de salvare a oamenilor, comandantul intervenţiei, pe baza datelor obţinute prin recunoaştere, este obligat să realizeze dispozitive de luptă, în primul rând pe direcţia hotărâtoare de acţiune, pentru asigurarea salvării şi evacuării oamenilor şi limitarea incendiului în zona căilor de salvare şi a încăperilor cu mari valori.

O sarcină deosebită, din acest punct de vedere, este ca dispozitivele de luptă să nu încetinească sau să împiedice ritmul operaţiunilor de evacuare, lucru ce se poate realiza prin:

- realizarea dispozitivelor de luptă pe căile de acces secundare;

- folosirea scărilor din dotare şi a ferestrelor pentru introducerea dispozitivelor pe verticală, de-a lungul pereţilor, cu luarea unor măsuri severe de asigurarea acestora împotriva producerii de accidente.

În cazul intervenţiei pe timp de noapte sau în zilele când în marile magazine de mărfuri nu se află personal de deservire şi cumpărători, drept căi de acces pentru ajungerea, în timp scurt, la etajele incendiate, în vederea executării recunoaşterii şi a realizării dispozitivelor premergătoare şi de luptă, se vor folosi scările rulante, a căror oprire trebuie făcută numai după ce au fost transportate la caturile superioare:

- accesoriile necesare stingerii;

81

- agregatele pentru evacuarea fumului şi pentru iluminat;

- motopompele uşoare;

- electrogeneratoarele sau hidrogeneratoarele pentru obţinerea spumei cu mare capacitate de înfoiere;

- bidoanele de spumogen şi accesoriile pentru protecţia individuală a servanţilor.

Stingerea se organizează pe sectoare de intervenţie, de regulă, pe orizontală şi pe nivele. La clădirile înalte, aceste sectoare se pot organiza şi pe verticală, în cazul când se dispune de mijloace de acces prin exterior (căi de toate tipurile), la fiecare faţadă a construcţiei.

Sectoarele de intervenţie trebuie organizate astfel:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizarea şi lichidarea incendiului în încăperile incendiate, evacuarea fumului şi a valorilor materiale de preţ ameninţate direct de incendiu sau de efectele fumului şi apei;

- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi 1imitare a propagării incendiului la caturile superioare, cu dispozitiv etajat, inclusiv la acoperiş, pentru împiedicarea topirii şi scurgerii pe sol a bitumului din stratul de protecţie a plăcii de beton;

- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi limitare a propagării incendiului la etajele inferioare, prin intermediul golurilor scărilor rulante sau al altor instalaţii de legătură între etaje, cum sunt: casele lifturilor de transport, de mărfuri ş.a. Acestui sector i se va încredinţa şi misiunea de evacuarea apei ce se acumulează pe timpul ducerii acţiunilor de stingere la caturile inferioare şi, în special, la subsoluri, în scopul protejării cabinelor instalaţiilor electrice de iluminat, forţă, ventilaţie, cât şi a mărfurilor depozitate în aceste subsoluri;

- un sector de intervenţie pentru protecţia clădirilor vecine alipite magazinului incendiat sau situate în apropierea acestuia, folosindu-se, de regulă, formaţiile civile de pompieri şi mijloacele de stingere din dotarea lor.

În cazul când uşile de la intrările principale în magazin şi în încăperile pentru vânzare ori golurile scărilor rulante şi intrările la caturile superioare sunt închise cu uşi grele sau gratii încuiate, până când se vor practica deschideri în acestea, de către grupa specializată de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, comandantul intervenţiei va hotărî în care zone se vor executa deschideri în vitrine, pentru introducerea dispozitivelor de luptă, organizând, totodată, paza acestora cu servanţi, până la sosirea organelor de miliţie.

Pentru intervenţia la caturile superioare, comandantul va hotărî în dreptul căror ferestre se vor amplasa scările de incendiu şi prin care se vor introduce dispozitivele de evacuarea fumului, de iluminat şi pentru stingerea incendiului.

82

În cazul când flăcările se propagă pe faţadele clădirii spre caturile superioare, prin ferestre, până la realizarea dispozitivelor de luptă, comandantul intervenţiei va destina 1-2 autotunuri, care, prin perdele realizate cu ajutorul ţevilor de apă, vor lichida flăcările la exterior şi chiar vor refula, prin ferestre, apă direct în magazin, în zonele cu arderile cele mai intense.

În sectorul principal de lichidare a focarului, comandantul intervenţiei trebuie să acorde, de la început, o atenţie deosebită protecţiei elementelor portante ale construcţiei, destinând în mod special ţevi, care vor refula apa de sus în jos, pe întreaga suprafaţă a acestora.

Pentru limitarea propagării incendiului prin golurile scărilor rulante sau ale altor instalaţii, spre caturile superioare, se vor destina ţevi cu misiunea de răcire a uşilor sau trapelor acestor deschideri sau de protejare a golurilor, folosindu-se acţiunea jeturilor pulverizate.

În cazul golurilor neprotejate, în limita posibilităţilor, se vor confecţiona panouri de închidere, care vor fi umectate permanent. Pentru prevenirea accidentelor, golurile respective vor fi marcate, vizibil, cu steguleţe, proiectoare sau lămpi cu acumulatori, numindu-se câte un servant cu misiunea de pază a acestora.

În încăperile incendiate, servanţii vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, amplasându-se la capătul rafturilor şi nu în intervalul dintre ele, în scopul evitării accidentelor rezultate prin prăbuşirea acestora, în cazul pierderii capacităţii lor portante.

După stingerea incendiului la suprafaţa mărfurilor îmbalotate, acestea vor fi scoase în afara încăperilor incendiate, cu ajutorul coşurilor, conteinerelor, cărucioarelor, electrocarelor, benzilor rulante etc, pe platforme sau pe locuri amenajate în apropierea clădirii, unde, după desfacerea baloturilor, se vor stinge eventualele focare pătrunse în masa mărfurilor respective, cu ajutorul unor ţevi tip „C”, destinate special în acest scop.

Concomitent cu acţiunea de stingere, se execută şi evacuarea mărfurilor neincendiate, dar periclitate de incendiu, folosindu-se pentru aceasta efectivele gărzilor patriotice sau ale altor forţe din compunerea unităţilor şi formaţiunilor Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării Naţionale, sub îndrumarea personalului din conducerea obiectivului, care va stabili şi dirija modul de transport şi de depozitare a mărfurilor, pentru a se evita degradarea lor.

Un rol deosebit în paza acestor bunuri îl au organele de miliţie şi membrii gărzilor patriotice, cu care pompierii cooperează pe parcursul intervenţiei.

În cazul incendiilor izbucnite în raioanele de încălţăminte, confecţii şi ţesături sau de alte substanţe care ard mocnit, se recomandă folosirea spumei uşoare cu coeficient mare de înfoiere, refulată de electro-generatoarele sau hidrogeneratoarele din dotare.

Pentru protecţia mărfurilor aşezate pe rafturi şi ameninţate de incendiu, până la evacuarea lor, acestea vor fi acoperite cu prelate, pentru a le proteja contra efectului apei folosite la stingere şi a fumului.

83

Întrucât pe timpul dezvoltării incendiului se degajă mari cantităţi de gaze toxice, care pot afecta starea sănătăţii personalului care acţionează la incendiu, dar şi crea pericolul explodării unor bidoane cu vopsele, a unor butelii, flacoane cu sprayuri sau poate avea loc prăbuşirea elementelor de construcţie, comandantul intervenţiei va lua măsuri speciale de protecţie a militarilor prin:

- echiparea servanţilor şefi de ţeavă cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante;

- realizarea rezervei de aparate izolante, dar mai ales de butelii de oxigen şi cartuşe filtrante şi absorbante;

- amplasarea servanţilor înapoia stâlpilor, a pereţilor sau a altor elemente de construcţie, care să-i ferească de efectul exploziilor;

- rulajul servanţilor şefi de ţeavă care acţionează în zonele periculoase şi organizarea odihnei acestora, scop în care va fi creată o rezervă de forţe şi mijloace;

- interzicerea amplasării, concentrării sau deplasării inutile a unui număr mare de servanţi în zonele centrale ale încăperilor sau în cele cu pericol de explozie.

Pentru a se preveni propagarea incendiilor prin căldura radiată prin transportul de scântei şi jeratic aprins spre construcţiile vecine şi combustibile, se vor realiza perdele de apă sau ziduri de apă, în intervalele dintre clădiri, folosindu-se, în acest scop, ţevile de pe autotunurile de stins incendii sau ţevile tip „B” din dotare.

De asemenea, pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer, se vor instala echipe de vânători de scântei, în punctele cele mai periculoase şi se vor destina maşini sau echipe de patrulare în zona cu construcţii combustibile.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va lăsa în obiectiv forţe şi mijloace, cu misiunea de supraveghere şi prevenire a reizbucnirii incendiilor în zonele cu rafturi şi mărfuri prăbuşite, cât şi de lichidare rapidă a focarelor nou apărute.

17. STINGEREA INCENDIILOR IN DEPOZITELE DE MĂRFURI CU STELAJE ÎNALTE

Depozitele cu stelaje înalte sunt construcţii de mare înălţime, vaste şi moderne, care conţin mărfuri de mare valoare tehnică, economică, etc.

Incendierea unor astfel de depozite poate avea consecinţe deosebit de grave atât din cauza pierderilor imediate, cât şi a consecinţelor întârzierii aprovizionării şi producţiei obiectivelor pe care acestea le deservesc.

84

1. Caracteristicile constructive ale depozitelor cu stelaje înalte

Prin depozit de mărfuri cu stelaje înalte se înţelege un depozit cu un singur etaj, a cărui înălţime (azi atinge cca 40 m) depăşeşte cea a halelor de depozitare obişnuite (în ţara noastră cele cu înălţimea de peste 4 m).

Depozitele de mărfuri cu stelaje înalte sunt clasificate astfel:

- după modul de depozitare a mărfurilor: depozite cu stive compacte (stive bloc, în care paletele se aşază unele peste altele) şi depozite cu stelaje, care pot fi simple, duble sau multiple (stelajele duble sau simple, separate prin culoare cu lăţimea de un metru, se consideră stelaje multiple);

- după modul de manipulare a mărfurilor: depozite cu electro (moto) stivuitoare (cu culoare cu lăţimi de 2,20-2,40 m, în care se lucrează fie prin deservirea, laterală a stivei, fie prin pătrunderea în interiorul acesteia), depozite cu pod rulant sau depozite cu translatoare (specifice depozitelor cu stelaje simple şi duble);

- după alcătuirea stelajelor: stelaje cu poliţe pline sau din dulapi cu spaţii de 1-2 cm; stelaje fără poliţe formate numai din cadre de susţinere, la care diferitele unităţi de depozitare (palete, conteinere) se aşază pe grinzi montate de-a lungul stelajelor, înlocuind poliţele; stelaje din diafragme sau prefabricate din beton armat, la care celulele de depozitare sunt separate între ele prin pereţi.

Stelajele din depozite, în principiu, sunt confecţionate din oţel, au dimensiuni variate şi sunt aranjate în diferite sisteme, fără a avea o protecţie specială a elementelor de construcţie.

Stelajele adaptate la aşezarea şi golirea automată a mărfurilor, cu ajutorul unei instalaţii automate de încărcare, sunt prevăzute cu şine pentru transportarea paletelor sau conteinerelor.

Dacă înălţimea de stivuire a mărfurilor în aceste depozite depăşeşte 4,5 m sau în interiorul lor au fost montate numai sprinklere de tavan, atunci stâlpii portanţi ai clădirii, existenţi între stelaje, sau elementele verticale care alcătuiesc construcţia portantă a clădirii vor fi protejate prin realizarea unei căptuşeli cu rezistenţă la foc de o oră sau prin montarea sprinklerelor pe pereţii laterali, la înălţimea de 4,5 m, care să dirijeze jetul de apă pe stâlpi.

În cazul înălţimii de stivuire de 4,5-6 m, protecţia împotriva incendiului se face prin asigurarea unei suprafeţe minime de pulverizare de 180 m2, cu ajutorul sprinklerelor de tavan, temperatura de funcţionare fiind de 74°C sau de 141°C, iar intensitatea de stropire de 14-26 l/sec/m 2, în funcţie de lăţimea culoarelor şi de clasa de pericol a mărfurilor depozitate.

Depozitele cu stelaje înalte sunt caracterizate printr-un număr mare de instalaţii şi prin căi de trecere înguste între stelaje, care blochează accesul în interior, îngreuând pătrunderea pompierilor.

85

Introducerea şi scoaterea din depozit a mărfurilor paletizate sau conteinerizate se face exclusiv cu ajutorul unor benzi rulante, de diferite tipuri de construcţie, ale căror goluri sunt greu de închis. La fel de dificilă se prezintă şi obturarea certă a străpungerilor pentru cabluri, ţinându-se cont de cantităţile mari de cabluri de energie şi de comandă care sunt introduse în depozitele cu stelaje înalte.

Pentru evacuarea eficientă a fumului şi gazelor fierbinţi produse de un eventual incendiu, depozitele cu stelaje înalte au prevăzute, în acoperişuri, trape pentru evacuarea fumului, a căror suprafaţă eficace de evacuare reprezintă aproximativ 3% din suprafaţa de bază a depozitului.

După natura mărfurilor şi ambalajelor şi după comportarea lor la foc, materialele din aceste depozite se clasifică după cum urmează:

- clasa I - cuprinde mărfurile care, în majoritatea lor, ard greu şi sunt păstrate pe palete de lemn, în cutii de carton ondulat sau alte ambalaje obişnuite (mobilă metalică cu mici piese din material sintetic, utilaj electric în ambalaj metalic, vase de bucătărie, baterii uscate, cutii goale de tablă, maşini de spălat, maşini de uscat, butelii de sticlă goale sau cu conţinut neinflamabil, oglinzi, produse alimentare şi băuturi cu conţinut de 20% alcool, în ambalaje incombustibile, ciment în saci, plăci de ghips etc.);

- clasa a II-a - cuprinde mărfurile menţionate mai sus, păstrate în lăzi de lemn, ajurate sau pline, precum şi în cutii de carton cu mai multe straturi, pe palete din lemn;

- clasa a IlI-a - cuprinde lemn, hârtie, ţesături naturale, păstrate pe palete din lemn. Produsele respective pot conţine o cantitate neînsemnată de material sintetic. Din această clasă fac parte: cărţile, revistele, materialele de scris, conteinerele de hârtie sau de plastic, pentru articole alimentare, încălţămintea de piele, genţile, mănuşile, produsele din lemn, tâmplăria de construcţii, mobila simplă şi mobila tapiţată din materiale naturale, fibrele naturale, ţesăturile, îmbrăcămintea, produsele din tutun în ambalaj de carton, produse alimentare greu combustibile etc.;

- clasa a IV-a - cuprinde mărfurile menţionate în clasele I, II şi III, care cuprind părţi din materiale plastice, în ambalaje de carton sau sintetice, pe palete din lemn (maşini şi instalaţii mici cu piese din material plastic - maşini de scris, aparate de filmat, aparate de fotografiat, telefoane - utilaj menajer, ţesături şi îmbrăcăminte din materiale plastice, cu excepţia fibrelor de vâscoză), mobilă cu tapiţerie din materiale sintetice, plăci de p.v.c etc.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în depozitele de mărfuri cu stelaje înalte

Incendiul izbucnit la un depozit cu stelaje înalte poate fi provocat de:

- avarii la instalaţiile electrice de iluminat şi de forţă, la maşini şi la instalaţiile de încălzire sau de climatizare;

- reacţii exoterme dintre diferite mărfuri;

86

- autoaprinderea unor substanţe;

- fumatul, folosirea focului deschis şi nesupravegheat;

- sudură etc.

Pericolul de incendiu în depozitele cu stelaje înalte este incomparabil mai mare decât în construcţiile cu depozite tradiţionale.

Propagarea incendiului în asemenea depozite este favorizată de:

- depozitarea afânată a mărfurilor pe stelaje, oxigenul şi aerul necesar arderii putând pătrunde la materialul combustibil cu mai mare uşurinţă decât în cazul unei depozitări în bloc;

- distanţa mică dintre diferite palete (stelaje), care înlesneşte propagarea incendiului în plan orizontal şi vertical;

- spaţiile intermediare dintre mărfuri, care formează adevă coşuri prin care focul se poate propaga în plan vertical, cu o viteză de 10-40 m/min.;

- coridoarele înguste, care înlesnesc propagarea incendiului la stelajele vecine, la fel ca şi căderea materialului aprins de la înălţime, scânteile zburătoare şi căldura radiată;

- în afara materialelor depozitate şi expuse pericolului, de distrugere, datorită efectului focului, fumului şi apei, însăşi construcţia depozitului este periclitată de incendiu, întrucât apar deformări ale cadrelor şi aparatelor de manipulare şi chiar pericolul prăbuşirii întregului eşafodaj al stelajelor, din cauza pierderii capacităţii lor porte urmată de deteriorarea mărfurilor şi creşterea intensităţii arderii.

În caz de incendiu la depozitele cu stelaje înalte, există un mare pericol de inundare cu fum, ca rezultat al arderii substanţelor combustibile, care are ca efect:

- intoxicarea sau asfixierea personalului de deservire a depozitului sau a servanţilor neprotejaţi cu mijloacele de protecţie individuală;

- periclitarea mărfurilor care nu au fost expuse direct acţiunii focului (alimentele, textilele etc.);

- îngreunarea desfăşurării acţiunii de stingere şi de evacuare a bunurilor ameninţate;

- apariţia fenomenului de coroziune a suprafeţelor metalice neprotejate, datorită vaporilor şi gazelor rezultate din descompunerea termică a p.v.c-ului şi, în general, a substanţelor halogenate.

- în afara sarcinii termice a depozitului, rezultată din combustibilitatea materialelor folosite la construcţie şi a celor din compunerea instalaţiilor tehnice, un rol decisiv în dezvoltarea arderii în

87

depozitele cu stelaje înalte îl au combustibilitatea încărcăturii (a mărfurilor depozitate), inclusiv a ambalajelor, şi viteza de ardere a acestora.

Ca spaţiu de ardere, depozitul cu stelaje înalte este caracterizat prin dimensiuni reduse în plan orizontal, în comparaţie cu planul vertical, din care cauză, în afara concentraţiei de oxigen, a schimbului de aer şi de produse de ardere - fenomene specifice circulaţiei gazelor într-un spaţiu redus (efectul de coş), apar şi alte aspecte ale procesului de ardere, cum sunt: influenţa temperaturii şi schimbul foarte rapid de energie termică cu alte sisteme învecinate, care provoacă creşterea spontană a vitezei de ardere în fiecare focar de incendiu.

De aceea, un incendiu la un depozit cu stelaje înalte se propagă foarte rapid atât pe verticală cât şi pe orizontală şi ia proporţii care nu mai pot fi controlate.

Procesul de evoluţie a incendiului în depozitele cu stelaje înalte are particularităţi esenţiale, care îl deosebesc de incendiile izbucnite în depozitele clasice.

Depozitarea la înălţimi mari a materialelor, uneori pe suporţi de lemn, precum şi faptul că acestea sunt păstrate în ambalaje combustibile şi în unsoare de conservare, determină formarea, în timpul incendiului, a unor fluxuri puternice de convecţie ale produselor de ardere fierbinţi, care facilitează viteza de propagare a incendiului pe verticală.

Procesul de ardere a lăzilor de lemn, a cutiilor de carton şi a altor materiale pe bază de celuloză, la care viteza de propagare, chiar în perioada iniţială, este de 8-10 m/min., se desăvârşeşte astfel:

- vaporii combustibili ce se eliberează (hidrocarburi, chetoni, alchizi, rezultaţi din procesul de dezagregare a materiei) ard însoţiţi de flăcări;

- suprafeţele supuse arderii se carbonizează, apoi încep să ardă cu jeratic, fapt ce furnizează energie termică considerabil superioară flăcărilor;

- viteza arderii şi energia termică ce se degajă cresc proporţional cu cantitatea de aer proaspăt care vine în contact cu suprafaţa carbonizată;

- în cazul depozitelor cu stelaje înalte, chiar dacă uşile sunt închise, abundenţa de aer este atât de mare încât vehemenţa arderii în faza preliminară este foarte puţin influenţată de aerisire;

- după izbucnirea incendiului, flăcările se ridică cu mare viteză pe scheletul de susţinere a rafturilor, la suprafaţa ambalajului combustibil al mărfurilor depozitate, astfel că, la numai 1,5-2 min. de la izbucnirea incendiului, în partea inferioară a stelajului se formează un focar de ardere cu înălţimea egală cu acesta, care cuprinde toate ambalajele şi mărfurile păstrate pe poliţele stelajului sau pe palete;

- efectul accelerării vitezei de propagare a arderii se explică prin încălzirea prealabilă a suprafeţei combustibile depozitate, de către gazele fierbinţi care se ridică înspre partea superioară a construcţiei;

88

- viteza mare de propagare a incendiului influenţează direct şi creşterea vitezei căldurii degajate de aceeaşi cantitate de substanţe combustibile supuse arderii, astfel: la înălţimea stelajului de 2-5 m, viteza de propagare a incendiului creşte de 9 ori, determinând, în acelaşi timp, creşterea cantităţii de căldură de la 12000 kcal/min. la 110000 kcal/min.;

- gazele fierbinţi acumulate în partea superioară a depozitului se propagă lateral, incendiind, la nivelul ultimului raft, toate materialele combustibile existente. Incendiul se propagă pe orizontală şi prin intermediul culoarelor înguste dintre stelaje (0,7-1 m), precum şi prin căderea pe aceste culoare a elementelor arzânde ale ambalajelor şi mărfurilor, blocând în acelaşi timp căile de acces, fapt ce va îngreuna substanţial acţiunea de protejare cu prelate a stelajelor vecine, evacuarea mărfurilor periclitate de incendiu şi intervenţia pentru stingere în zonele cu focare de ardere;

- datorită temperaturilor ridicate - în jur de 870-900°C - scheletul de susţinere îşi pierde capacitatea portantă, are loc flambarea sau prăbuşirea acestuia, odată cu mărfurile depozitate, fapt ce va amplifica intensitatea arderii şi va îngreuna şi mai mult intervenţia pentru stingere.

Când incendiul atinge anumite proporţii, propagarea lui este favorizată şi de următoarele condiţii de depozitare:

- în cazul depozitării în vrac, pe poliţe sau palete, oxigenul are acces mai uşor la materiale decât în cazul stivuirii compacte, arderea fiind mai intensă şi propagarea incendiului mai rapidă;

- distanţa mică dintre palete şi între mărfurile combustibile facilitează propagarea incendiului pe orizontală;

- spaţiile dintre palete se transformă în coşuri tipice de propagarea incendiului pe verticală, efect deosebit de mare în cazul rafturilor cu materiale cu combustie lentă, care favorizează funcţionai coşurilor timp îndelungat. După încălzirea acestora, viteza de propagare a incendiului este de 10-40 m/min., iar viteza de ardere a lemnului obişnuit, exprimată în kcal/m2 sau în kg/min, creşte proporţional cu înălţimea raftului.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În cooperare cu personalul tehnic şi de deservire a depozitului cu stelaje înalte, pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- existenţa persoanelor rămase în depozit şi aflate în pericol, numărul şi starea lor, căile şi metodele de salvare a acestora;

- natura, cantitatea şi clasa de pericol ale mărfurilor depozitate;

- tipul stelajelor şi materialul din care acestea sunt confecţionate;

89

- modul de depozitare a mărfurilor în sectorul incendiat (pe poliţe sau în conteinere) şi materialele din care sunt confecţionate abma lajele, paletele şi conteinerele;

- efectul incendiului asupra stelajelor, starea acestora şi eficacitatea instalaţiei speciale de stingere tip sprinkler pentru protecţia elementelor de construcţie ale depozitului şi ale stelajelor;

- efectul substanţelor stingătoare ce vor fi folosite pentru stingere asupra mărfurilor depozitate şi pericolul activării unor reacţii exoterme sau al facilitării formării amestecurilor explozive;

- gradul de inundare cu fum, starea trapelor, dacă acestea au fost acţionate sau nu, necesitatea practicării de deschideri în acoperiş sau a folosirii mijloacelor specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;

- numărul şi starea agregatelor de transport şi de ridicare a mărfurilor (moto sau electrostivuitoare, translatoare, cărucioare, benzi transportoare etc.) şi posibilitatea folosirii lor pentru evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele periclitate de incendiu;

- numărul culoarelor longitudinale şi transversale din depozit şi gradul de blocare a acestora cu agregatele de transport şi ridicare în stare de nefuncţionare, din cauza deconectării şi scoaterii de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat; necesitatea şi posibilitatea evacuării lor din zonă, pentru a crea condiţii favorabile de acces servanţilor şi agregatelor necesare evacuării mărfurilor şi stingerii incendiului;

- personalul muncitor şi agregatele în funcţiune ce pot fi folosite pentru evacuarea mărfurilor, precum şi existenţa unor zone libere, în care să fie depozitate paletele sau conteinerele neincendiate;

- platforma pe care vor fi depozitate paletele şi conteinerele incendiate, în vederea salvării mărfurilor afectate şi a stingerii micilor focare pătrunse în masa acestora.

b). Substanţe stingătoare

În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei va ţine cont de natura şi clasa de pericol a mărfurilor depozitate în tronsonul incendiat şi ale celor aflate în pericol.

Pentru stingere, se recomandă folosirea apei refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje pulverizatoare sau spuma cu coeficient mare de înfoiere.

Pulberea stingătoare tip „Florex” se va folosi, în special, în cazul incendiului la lichide combustibile păstrate în ambalaje.

90

c). Stingerea

A stăpâni un incendiu într-un depozit cu stelaje înalte este o problemă foarte dificilă, din cauza propagării accelerate a incendiului pe verticală, în spaţiile puternic ventilate ale depozitelor paletizate.

Datorită spaţiului îngust al intervalelor dintre stelaje, accesul liber la acestea, în caz de incendiu, este mult îngreunat, la aceasta contribuind şi pericolul pierderii capacităţii portante a stelajelor metalice, urmată de prăbuşirea mărfurilor, blocarea culoarelor şi creşterea intensităţii arderii. De aceea, succesul în acţiunea de stingere a incendiilor la depozitele cu stelaje înalte va depinde de:

- păstrarea în perfectă stare de funcţionare a detectoarelor de toate tipurile, instalate în cât mai multe planuri, unul deasupra celuilalt, pentru a detecta cu certitudine fumul şi căldura, încă din prima fază a incendiului, precum şi asigurarea funcţionării perfecte a instalaţiei sprinkler;

- asigurarea continuităţii acţiunii capetelor sprinkler până la lichidarea completă a incendiului, chiar dacă acest lucru se va produce după trecerea timpului de o oră şi jumătate şi după epuizarea rezervei de apă a acestora, în care scop vor fi destinate, special, maşini de 1uptă cu capacitate mare, care să pompeze apa în instalaţii sau să mări debitul capetelor sprinkler intrate în funcţiune;

- întocmirea, cunoaşterea şi aplicarea unui plan unic de intervenţie viabil, în care forţele şi mijloacele să fie folosite în raport de posibilităţile reale de acces la locul incendiului şi de eventualele implicaţii generate de dimensiunile reduse ale culoarelor, de blocarea acestora cu maşinile şi instalaţiile de transport al paletelor şi conteinerelor sau cu mărfurile prăbuşite. Totodată, planul trebuie să prevadă concentrarea rapidă şi intrarea în acţiune a forţelor în timp util, ştiindu-se că timpul de 5-8 min, calculat pentru concentrarea la locul incendiului, depăşeşte cu mult durata admisă pentru evoluţia liberă a incendiului.

Stingerea se organizează pe două sectoare de intervenţie:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în depozit şi evacuarea valorilor materiale depozitate;

- un sector de intervenţie pentru desfacerea conteinerelor sau paletelor evacuate şi stingerea eventualelor focare pătrunse în int rul acestora.

Dispozitivul pentru stingere se va realiza pe culoarele secundare, lăsându-se culoarele principale libere, pentru introducerea electro sau motostivuitoarelor ce vor evacua paletele şi conteinerele cu mărfuri ameninţate de incendiu.

Servanţii trebuie echipaţi cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante, ştiindu-se că depozitele de mărfuri cu stelaje înalte nu suînt prevăzute cu instalaţii de ventilaţie, ci numai cu trape de evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, care trebuie acţionate după realizarea dispozitivului de intervenţie. Ei vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, la capetele

91

stivelor şi nu în interiorul culoarelor, pentru a evita accidentarea lor, în cazul pierderii capacităţii portante a stelajelor şi prăbuşirea acestora.

Pentru acţiunea la înălţime, vor fi folosite scările baston sau culisabile, instalate în interior, pe stelajele neafectate de incendiu, bine ancorate. Servanţii se vor asigura cu cirligele de siguranţă de treptele scărilor, de unde, cu ajutajele pulverizatoare, vor acţiona de sus în protejând în primul rând elementele portante ale construcţiei şi stelajele şi apoi paletele sau conteinerele cu mărfuri incendiate.

Pentru pătrunderea în depozitul incendiat folosind agregatele speciale de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (picamer, perforator, aparat de sudură etc), comandantul intervenţiei va ordona practicarea unor deschideri în pereţii depozitului sau desfacerea panourilor ce acoperă intrările în tunelurile special amenajate în pereţii construcţiilor, prin care va introduce dispozitivele de luptă.

Întrucât culoarele foarte înguste împiedică accesul servanţilor în depozit şi evacuarea materialelor, comandantului intervenţiei îi revine importanta sarcină de a lichida incendiul în tronsonul în care a izbucnit. De aceea, întreaga acţiune trebuie subordonată acestui deziderat, majoritatea forţelor şi mijloacelor trebuind dirijate pentru lichidarea incendiului în limitele găsite.

În cooperare cu organele de miliţie şi subunităţile de gărzi patriotice, comandantul intervenţiei va organiza evacuarea şi depozitarea corespunzătoare a mărfurilor periclitate de incendiu, pentru a le feri de efectul focului, fumului şi apei, precum şi paza acestora.

Pătrunzând în focar, servanţii vor lichida incendiul la exteriorul paletelor sau conteinerelor, după care, folosind mijloacele mecanizate din dotarea depozitului, le vor scoate de pe rafturi şi le vor transporta pe platforma de depozitare, unde se va acţiona pentru stingerea focului pătruns în interiorul mărfurilor.

În cazul inundării masive cu fum, pentru evacuarea rapidă a acestuia şi dirijarea incendiului pe o anumită direcţie, se vor executa deschideri în planşeul acoperişului, în zona incendiată, care vor fi folosite şi pentru acţiunea directă asupra incendiului, cu jeturi pulverizate de sus în jos.

Crearea condiţiilor optime de lucru pentru servanţi (reducerea cantităţii de fum şi căldură) trebuie să constituie grija permanentă a comandantului intervenţiei. în acest scop, el va folosi electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, va asigura cu regularitate rulajul, odihna, ajutorul medical şi hrănirea servanţilor care lucrează în condiţii foarte grele.

Indiferent de condiţiile în care se acţionează, concomitent cu activitatea de stingere, comandantul intervenţiei va organiza şi evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele vecine ameninţate de incendiu, folosind auto sau electrostivuitoarele şi translatoarele din dotarea obiectivului. Organizarea circuitului de evacuare cu aceste agregate trebuie încredinţată dispecerului sau mecanicului şef al obiectivului, care este specializat în conducerea acestor activităţi.

92

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să continue acţiunea de scoatere din zona cuprinsă de incendiu a paletelor sau conteinerelor afectate şi, pe platforme special amenajate, să execute desfacerea mărfurilor şi lichidarea focarelor mici, pătrunse în masa materialelor.

Dacă la subsoluri sau la nivelul parterului s-au acumulat mari cantităţi de apă, vor fi folosite ejectoarele pentru ape mici în operaţiunea de îndepărtare a acesteia.

Pentru prevenirea izbucnirii unor noi incendii, pe timpul activităţii de repunere în funcţiune a instalaţiilor afectate, proces în care vor fi folosite şi aparatele de sudură, comandantul intervenţiei va desemna efectivele şi tehnica de luptă a formaţiei civile de pompieri din obiectiv să supravegheze lucrările. Numai cu caracter de excepţie, el va lăsa, în acest scop, şi forţe din dotarea subunităţii.

18. STINGEREA INCENDIILOR LA GARAJE Şl LA AUTOVEHICULE

Dezvoltarea extraordinar de rapidă a construcţiilor de autovehicule de călători şi mărfuri, în patria noastră, a atras după sine şi construirea a numeroase obiective destinate parcării, întreţinerii şi reparării acestora, de tipul garajelor.

Garajele sunt spaţii ale construcţiilor, destinate adăpostirii autovehiculelor, întreţinerii şi reparării acestora. Ele sunt amenajate cu sisteme de încălzire, ventilaţie, alimentare cu apă şi energie electrică.

În afara spaţiilor de garare, încăperile destinate garajelor mai dispun de secţii pentru deservirea şi întreţinerea tehnică, cât şi pentru repararea autovehiculelor (cu ateliere de sudură, forje, tâmplărie, vopsitorie, electricitate, staţii de încărcare a acumulatorilor etc).

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în garaje şi la autovehicule

Cauzele posibile care pot duce la izbucnirea unor incendii în garaje sunt foarte numeroase şi variate, fiind specifice acestei categorii de obiective.

Pericolele de incendiu sunt, în cea mai mare măsură legate de prezenţa şi mânuirea combustibilului lichid din rezervoarele automobilelor şi din cuvele de degresare, lichide care prin evaporare formează, împreună cu aerul, amestecuri explozive în limitele:

- inferioară 41 g/m3 ;

- superioară 317 g/m3

şi care, în prezenţa scânteilor de orice natură sau a altor surse de foc deschis, pot să se aprindă sau să explodeze.

93

La autovehicule, cele mai frecvente cauze ale izbucnirii incendiilor sunt:

- accidentele de circulaţie, urmate de scurgerea benzinei şi aprinderea acesteia de la scânteile demarorului sau de la alte surse;

- defecţiunile tehnice cum sunt deteriorările izolaţiilor instalaţiei electrice şi producerea scurtcircuitelor;

- nerespectarea regulilor generale de prevenire şi stingere a incendiilor pe timpul exploatării autovehiculelor;

- defecţiuni ale sistemului de alimentare cu combustibil.

În garaje pot izbucni incendii:

a). la autovehiculele garate (de la instalaţia electrică a acestora sau de la carburanţi - benzina şi motorina din rezervoare, lichidele combustibile din cuvele de spălare şi degresare);

b). la garajul propriu-zis (incendierea combustibililor şi uleiuri revărsate pe sol, acumulate în şanţurile de canalizare şi în gropile de întreţinere sau a celor din cuvele de spălare şi degresare, autoaprinderea cârpelor îmbibate cu ulei, precum şi incendierea autovehicule garate, cu posibilităţi de propagare la elementele combustibile ale acoperişului şi la secţiile vecine;

c). la elementele de construcţie ale garajelor, cu posibilităţi de propagare a incendiilor la autovehicule, ca urmare a căderii jeraticului sau prăbuşirii acoperişurilor peste acestea;

d). în atelierele de întreţinere şi reparaţii ale autovehiculelor a aferente garajului, datorită folosirii focului deschis în prezenţa substanţelor combustibile, în secţiile de spălare şi degresare sau în atelierele de sudură, forje, electricitate, tâmplărie, vopsitorie etc.;

e). în depozitele de piese de schimb, de carburanţi şi lubrifianţi.

La autovehicule, pericolul de incendiu este determinat de combustibilul cu care acestea funcţionează, tapiţeria şi îmbrăcămintea interioară, cablurile electrice, vopseaua, cauciucurile şi celelalte materiale combustibile ce se găsesc pe autovehicule sau se transportă de către ele.

De asemenea, pericolul de incendiu la acestea mai este determinat de cantităţile suplimentare de benzină transportată în bidoane şi canistre, de prezenţa remorcilor de transport al buteliilor de aragaz încărcate cu propan, care pot exploda datorită neetanşeităţilor.

În garaje, pericolul de incendiu este generat, în primul rând, de existenţa unui număr mare de autovehicule, garate pe suprafeţe mici, a carburanţilor din rezervoare, a vaporilor de benzină.

În sectorul de întreţinere pericolul de incendiu este generat şi de prezenţa cârpelor îmbibate în ulei şi a carburanţilor şi lubrifianţilor revărsaţi.

94

La propagarea incendiului la garaje mai contribuie şi lipsa compartimentărilor, precum şi existenţa acoperişurilor combustibile.

În caz de incendiu la autovehiculele aflate în garaje, de cele mai multe ori se produce explozia rezervoarelor cu benzină, fapt ce contribuie la revărsarea lichidelor pe pardoselile garajelor şi propagarea incendiului la autovehiculele vecine, la încăperile auxiliare, în gropile de întreţinere şi gurile de canalizare.

Prin arderea benzinei, uleiului, cauciucurilor etc., se dezvoltă temperaturi ridicate. Totodată, volumul mare al garajului, înălţimea acestuia, existenţa multor deschideri favorizează crearea curenţilor de convecţie în spaţiul incendiat, care vor accelera schimbul de gaze şi vor favoriza propagarea incendiului la elementele combustibile ale acoperişului, producând deformarea elementelor metalice de susţinere ale acestuia şi prăbuşirea lor.

Existenţa în ateliere a buteliilor de oxigen şi butoaielor de carbid necesare sudurilor, prezintă un mare pericol, în caz de explozie, atât pentru viaţa servanţilor cât şi pentru construcţiile incendiate, pe care le distrug, amplificând şi mai mult intensitatea arderii.

Degajarea unor temperaturi ridicate şi a fumului în cantităţi mari, împiedică desfăşurarea rapidă a recunoaşterii, realizarea dispozitivului de luptă şi începerea operaţiunii de evacuare a autovehiculelor neincendiate.

La propagarea incendiului şi îngreunarea acţiunilor de evacuare mai contribuie şi existenţa autovehiculelor demontate pentru reparaţii, unele cu motoarele scoase, altele fără roţi.

În garaje, pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, apare frecvent pericolul de intoxicare şi explozie.

Riscul de intoxicare în atelierele de reparare a autovehiculelor este datorat, în primul rând, gazelor de eşapament. De asemenea, mulţi dintre detergenţii folosiţi pentru curăţirea motoarelor şi şasiurilor sunt extrem de nocivi: tricloretilena, percloretilena şi mai ales tetraclorura de carbon.

Riscul exploziei, în atelierele de reparaţii şi în garaje, derivă din posibilitatea formării unor amestecuri de gaze şi vapori de benzină.

Consecinţe dezastruoase pot avea exploziile de amestecuri aer-vapori de benzină, formate în recipienţi. Aceştia, sub enorma presiune a exploziei, pot să se deformeze sau să se rupă. Amestecuri de aer şi vapori explozivi de benzină se formează ori de câte ori într-un metru cub de aer sunt prezente de la 60 g la 250 g benzină sub formă de vapori.

Comportarea vaporilor de benzină în aer

Benzina auto este un amestec de hidrocarburi cu puncte diferite de aprindere (-30 la + 200°C).

Vaporii de benzină sunt de trei-paitru ori mai grei decât aerul, la temperatura de .....

95

19. STINGEREA INCENDIILOR ÎN GARAJELE SUBTERANE

Odată cu creşterea numărului de locuri de parcare subterane, se diversifică şi problematica protecţiei contra incendiilor a acestui tip de construcţii.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în garajele subterane

Deşi, aparent, cantitatea de combustibil (benzine, motorine) existentă în garajele subterane este importantă, sarcina termică a acestora abia atinge 17 kg/m2, deoarece accesele şi distanţele dintre maşini însumează un spaţiu foarte mare. Chiar şi în situaţiile când caroseriile autovehiculelor sînt din materiale plastice, sarcina termică a garajelor subterane nu va depăşi 30 kg/m2. Aceasta în vreme ce la magaziile de mărfuri, de pildă, sarcina termică este de peste 100 kg/m2. Totuşi, sarcina termică a garajelor subterane prezintă un pericol de incendiu considerabil.

Întrucât carburanţii şi lubrifianţii sunt păstraţi în rezervoare, există pericolul izbucnirii de incendii la carburatoarele motoarelor sau al aprinderii benzinei revărsate.

Pe timpul incendiului, în garajele subterane se dezvoltă temperaturi de peste 800°C. Piesele şi materialele combustibile ale autovehiculelor degajă, prin ardere, fum în cantităţi mari, oare, împreună cu gazele fierbinţi, inundă întregul spaţiu al garajului, reducând vizibilitatea şi îngreunînd operaţiunea de evaouare a autovehiculelor.

Numărul redus de căi de acces, folosite, de regulă, pentru evacuare, împiedică accesul rapid al pompierilor la locul incendiului. De asemenea, accesul pompierilor în garajele subterane este îngreunat de acumularea unor mari cantităţi de fum şi gaze fierbinţi.

Realizarea dispozitivelor premergătoare de luptă, în acest caz, va fi efectuată în sensul circuitului din garaj, principala măsură pe care trebuie să o ia comandantul intervenţiei constând în organizarea evacuării rapide a autovehiculelor din imediata apropiere a locului incendiului şi, ulterior, trecerea la lichidarea incendiului la autovehiculul sau autovehiculele incendiate.

Mai mult ca în garajele clasice, în garajele subterane, comandantul intervenţiei este obligat să ordone măsuri severe pentru asigurarea securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendii, concretizate în:

- limitarea la maximum a numărului de persoane ce acţionează în garaje;

- echiparea servanţilor cu costume de protecţie antioalorică şi aparate izolante;

- lucrul pe echipe, pentru întrajutorare şi evitarea rătăcirilor şi accidentărilor;

- iluminatul intrărilor şi locurilor de intervenţie;

96

- evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, folosindu-se sistemele de ventilaţie ale obiectivului şi accesoriile specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;

- rulajul servanţilor oare acţionează în condiţii grele şi organizarea odihnei, hrănirii, schimbării echipamentului şi acordării primului ajutor medical acestora, în încăperi lipsite de gaze nocive.

În organizarea şi desfăşurarea acţiunii de stingere a incendiilor în asemenea obiective, se vor respecta principiile analizate la subcapitolul „Stingerea incendiilor în garaje” şi, în raport de situaţia concretă din garajul subteran, se vor folosi metodele şi procedeele analizate acolo.

20. STINGEREA INCENDIILOR LA MIJLOACELE AUTO CARE TRANSPORTĂ SUBSTANŢE PERICULOASE PE CĂILE RUTIERE

Rezultat al politicii partidului şi statului nostru de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor ţării, pe teritoriul patriei noastre au apărut numeroase obiective industriale petroliere, chimice şi petrochimice, care impun transferul masiv al materiilor prime (petrolul), al produselor de bază pentru industriile chimice (clor, sulf etc.), al monomerilor şi al reactivilor necesari multiplelor sinteze organice. De asemenea, dispunerea pe întregul teritoriu al ţării a unor puncte de realimentare cu carburanţi, unele situate în interiorul oraşelor, altele la distanţe mari de calea ferată, precum şi necesitatea transportului rapid şi în cantităţi mici a unor substanţe extrem de valoroase, au impus organizarea transportului (rutier cu ajutorul camioanelor cisternă, al semiremorcilor cisternă sau al altor autocamioane clasice sau specializate.

1. Substanţe periculoase transportate pe căile rutiere

Cu mijloacele auto se transportă pe căile rutiere substanţe periculoase, cum sunt:

- hidrocarburi lichide;

- gaze lichefiate din cele trei categorii: hidrocarburi gazoase, gaze chimice, fluide criogenice (substanţe solide topite, diverse produse şi substanţe chimice);

- substanţe radioactive.

Mijloacele care transportă hidrocarburi lichide, prin tonajul lor, sunt cele mai numeroase. Riscurile acestor transporturi sînt bine cunoscute şi merg de la incendiu până la explozii.

Atât hidrocarburile lichefiate (butanul, propanul, propilena etc), cât şi gazele chimice (clorul, amoniacul etc), prezintă cele mai mari pericole de explozie şi incendiu, pentru că se lichefiază la temperaturi şi presiuni obişnuite.

97

Scăparea gazelor chimice ridică probleme deosebite din punct de vedere al intervenţiei, întrucât clorul atacă căile respiratorii şi provoacă asfixierea organismului. Pe de altă parte, aceste gaze devin corozive în contact cu umiditatea din aer, masa toxică ce ia naştere în aceste condiţii putând fi deplasată, în funcţie de direcţia vânturilor dominante, la mari distanţe.

Fluidele criogenice sunt gazele transportate în stare lichidă, la temperaturi foarte joase, de tipul produselor de distilare a aerului lichid (oxigen, azot, argon etc.). Pericolul acestora este mai puţin important decât al gazelor chimice, numai oxigenul fiind capabil să activeze arderile.

Substanţele solide topite se transportă în stare lichidă, întrucât ele trebuie să fie reutilizate sub această formă. Din respectiva categorie fac parte: fonta transportată în stare lichidă, provenită de la furnalele înalte ale oţelăriilor; gudroanele; sulful necesar sintezei acidului sulfuric, care are caracteristica de a fi combustibil, dar mai ales aceea de a forma gazul sulfuros, care este foarte toxic.

Cu excepţia gudroanelor, oare se transportă pe căile de circulaţie rutieră, celelalte substanţe topite se transportă pe calea ferată.

Iată caracteristicile câtorva produse care se transportă: monomerii organici, la fel ca şi alcoolii, prezintă pericole de incendii şi explozii şi, uneori, sunt toxici; produsele acide şi bazice sunt corozive; derivaţii halogenaţi şi derivaţii fenolului sunt toxici în majoritatea cazurilor.

Substanţele chimice explozive sunt foarte periculoase, întrucât arderea lor se face fie prin simpla creştere a temperaturii, fie prin şocuri şi prin reacţie chimică spontană (numeroşi derivaţi şi nitraţi aromatici).

În sfârşit, produsele radioactive cele mai periculoase sunt produsele lichide şi pulverulente. Circulaţia lor este din ce în ce mai frecventă, deoarece toate marile industrii şi laboratoare de cercetare utilizează astfel de substanţe.

Produsele periculoase transportate pe căile rutiere prezintă următoarele pericole principale: pericolul de incendiu, de explozie, de arsuri. de toxicitate, de coroziune şi de radioactivitate.

Camioanele cisternă sunt vehicule specializate, la care cisterna şi echipamentul său de pompare şi de distribuţie sunt instalate permanent pe şasiu şi sunt destinate transportului lichidelor şi gazelor. Capacitatea acestui echipament variază între 3500 şi ...........

98

21. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOURILE DE TRAMVAIE Şl TROLEIBUZE

Depourile de tramvaie şi troleibuze sunt construcţii înalte, special amenajate şi dotate cu instalaţii şi aparatură pentru gararea, întreţinerea şi repararea tramvaielor şi troleibuzelor.

1. Caracteristicile constructive ale depourilor

Construcţiile depourilor de tramvaie şi troleibuze sunt clădiri de gradul II-III de rezistenţă la foc, având următoarele caracteristici:

- sunt construcţii înalte, de regulă fără pod, tip hală, cu suprafaţă mare, având acoperişul cu deschideri mari, montate pe ferme metalice, sprijinite pe pereţii portanţi ai halelor. Astereala este din lemn, iar învelitoarea, în majoritatea cazurilor, este combustibilă;

- au în dotarea lor aparatură şi instalaţii electrice de forţă, cu numeroase trasee de cabluri pentru furnizarea energiei electrice necesare acţionării motoarelor tramvaielor şi troleibuzelor, care, în caz de incendiu, creează un mare pericol de electrocutare;

- în afara spaţiilor de garare, depourile de tramvaie şi troleibuze sunt prevăzute cu ateliere anexe, unele cu mare pericol de incendiu, cum sunt: atelierele de distribuţie electrică, de vopsitorie, tâmplărie, reparaţii motoare, precum şi cu depozite;

- au un însemnat număr de linii de cale, necesare deplasării tramvaielor din hale spre traseele de deservire a populaţiei.

2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze

În depourile de tramvaie şi troleibuze pot izbucni incendii 1a motoarele tramvaielor şi troleibuzelor, la elementele combustibile ale acoperişului sau în atelierele de reparaţii.

Incendiul poate cuprinde unul sau mai multe tramvaie sau troleibuze, ameninţând să se extindă, prin intermediul gropilor de întreţinere şi verificare, în care sunt acumulate unele cantităţi de materiale combustibile (carburanţi, lubrifianţi, cârpe îmbibate cu ulei), la celelalte vehicule apropiate.

Incendiile izbucnite la elementele combustibile ale acoperişurilor sau în încăperile destinate atelierelor se pot propaga rapid la tramvaiele sau troleibuzele garate în interior. Specific acestui gen de incendii este pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere ale acoperişului, urmată de prăbuşirea acestuia în hala depoului, însoţită de deteriorarea tramvaielor şi troleibuzelor garate şi creşterea intensităţii arderii, fapt ce va îngreuna mult atât acţiunea de evacuare, cât şi pe cea de stingere

Pe timpul arderilor se degajă mari cantităţi de fum şi gaze toxice predominând oxidul şi bioxidul de carbon, gaze cu acţiune deosebit de nocivă asupra organismului omenesc.

99

Prezenţa unui mare număr de tramvaie şi troleibuze în hala depoului, pe platformele şi pe liniile de garare va împiedica desfăşurarea rapidă a acţiunilor de evacuare şi stingere, mai ales când reţelele de conductori electrici au fost deconectate şi scoase de sub tensiune sau deteriorate de incendiu. Din aceeaşi cauză, maşinile de luptă nu vor putea pătrunde în depou, iar dispozitivele de luptă se vor realiza cu mare greutate.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

La recunoaşterea incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze, comandantul intervenţiei, însoţit ide personalul tehnic al depoului, va stabili:

- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile de propagare a acestuia;

- prezenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căile şi mijloacele de salvare a acestora;

- numărul tramvaielor sau troleibuzelor incendiate şi a celor vecine aflate în pericol;

- gradul de aglomerare a căilor de acces cu tramvaie sau troleibuze şi modalitatea folosirii acestor căi pentru evacuarea materialului rulant din zonele periclitate de incendiu;

- natura elementelor componente ale acoperişului, starea acestora (carbonizate, flambate), precum şi pericolul ce-1 prezintă ele pentru mijloacele de transport neevacuate, pentru servanţi şi personalul tehnic ce acţionează în depou;

- prezenţa mijloacelor mecanizate (locomotive Diesel, autocamioane grele) şi a personalului tehnic care să contribuie la evacuarea tramvaielor şi troleibuzelor din depou;

- ordinea evacuării tramvaielor şi troleibuzelor şi liniile pe care vor fi garate acestea, pentru a nu împiedica realizarea dispozitivelor de luptă şi continuarea operaţiunii de evacuare;

- căile de acces secundare şi ocolite, dar libere, care permit accesul rapid şi în apropierea locului incendiului al maşinilor de luptă şi realizarea dispozitivelor conform planului unic de intervenţie;

- pericolul de electrocutare şi de intoxicare a servanţilor pe timpul lucrului în hala depoului incendiat şi măsurile ce se impun pentru înlăturarea acestui pericol.

b). Substanţe stingătoare

Pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din depourile de tramvaie şi troleibuze, se folosesc următoarele substanţe stingătoare:

- bioxidul de carbon;

100

- pulberea stingătoare tip „Florex”;

- apa pulverizată;

- spumele.

c). Stingerea

Stingerea incendiilor izbucnite în depourile de tramvaie şi troleibuze pune probleme deosebite comandantului intervenţiei, întrucât, de cele mai multe ori, liniile de cale din depou, de pe platformele şi din curtea acestuia, cât şi străzile din apropiere sunt blocate, împiedicând des-făşurarea intervenţiei pe căile principale ale depoului. De aceea, itinerariul de deplasare la incendiile izbucnite în asemenea obiective trebuie stabilit din timp, prin recunoaşteri şi aplicaţii, alegându-se căile secundare de acces, care vor permite: executarea rapidă a recunoaşterii, amplasarea maşinilor de luptă la sursele apropiate locului incendiat şi realizarea dispozitivului de intervenţie.

În timpul localizării şi lichidării incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să înceapă acţiunea de stingere numai după ce a luat măsuri de întreruperea curentului electric în depou şi a verificat personal deconectarea şi scoaterea de sub tensiune a tuturor instalaţiilor electrice.

Pentru stingerea incendiului, comandantul va organiza două sectoare de intervenţie:

- un sector de intervenţie cu misiunea de evacuare din depou a tramvaielor şi troleibuzelor neincendiate, dar garate în apropierea incendiului şi de localizarea şi lichidarea incendiului la vehiculele incendiate;

- un sector de intervenţie cu misiunea de limitarea propagării incendiului la acoperiş şi menţinerea capacităţii portante a elementelor de construcţie ale acestuia.

Pentru stingere se va acţiona cu apă pulverizată, prin ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, asigurându-se, concomitent, şi răcirea tramvaielor sau troleibuzelor vecine, până la evacuarea lor din zona incendiată.

În situaţia că ard mai multe tramvaie sau troleibuze, comandantul intervenţiei trebuie să destine câte o ţeava tip „C” pentru fiecare vehicul incendiat.

Operaţiunea de evacuare, care se execută concomitent cu desfăşurarea acţiunilor de localizare şi lichidare a incendiului, trebuie făcută cu ajutorul locomotivelor Diesel sau al autocamioanelor grele, special destinate acestui scop, sub protecţia jeturilor de apă.

Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită limitării propagării incendiului la rampele de verificare şi întreţinere, în care se găsesc depozitate unele cantităţi de carburanţi, lubrifianţi şi cârpe îmbibate, destinând în acest scop ţevi generatoare de spumă cu coeficient mai de înfoiere.

101

Localizarea şi lichidarea incendiului la acoperişul depoului se va executa în modul prezentat la capitolul „Stingerea incendiilor la clădiri destinându-se ţevi tip „B”, care vor acţiona din interiorul depoului, pe scări culisabile fixate pe pereţii sau elementele portante ale acoperişului. Servanţii vor fi atenţionaţi, în mod cu totul deosebit, să nu refuleze apa pe conductorii electrici şi nici să nu se sprijine cu mâinile de aceştia, în scopul prevenirii accidentării lor prin electrocutare.

22. STINGEREA INCENDIILOR LA GARNITURILE DE TREN

Din grupa mijloacelor de transport feroviar fac parte: locomotivele (cu aburi, Diesel electrice, Diesel hidraulice şi electrice), vagoanele de călători şi vagoanele de mărfuri clasice, cât şi vagoanele cisternă care deservesc staţiile de cale ferată.

1. Pericole de incendiu la locomotive

Locomotivele sunt mijloace de tracţiune feroviare dotate cu motoare de mare putere, capabile să tracteze un mare număr de vagoane de călători şi de mărfuri. Ele se deosebesc din punct de vedere constructiv prin motoarele şi anexele acestora (cu aburi, cu ardere internă şi electrice, sau numai electrice), precum şi prin tipul de combustibili folosiţi, care prezintă un grad mai redus sau mai ridicat de pericol de incendiu.

Locomotivele clasice cu abur prezintă un pericol mai redus de incendiu întrucât folosesc drept combustibil cărbunii. Aceştia pot provoca şi ei incendii, pe timpul trecerii locomotivei prin apropierea pădurilor de conifere sau foioase, a lanurilor de cereale sau a obiectivelor în care se produc sau se prelucrează substanţe combustibile (depozite de lichide combustibile, rafinării, combinate petrochimice, depozite sau fabrici de cherestea şi de mobilă, depozite de in, de cânepă, de furaje etc.), din cauza scânteilor aruncate prin coşul de fum al locomotivei, când dispozitivul de parascântei lipseşte sau este deteriorat, dar mai ales din cauza cenuşii cu jeratic de la grătarul focarului cazanului de abur, dacă acesta este curăţat pe timpul deplasării locomotivei şi nu în locurile special amenajate în staţiile de cale ferată.

În ceea ce priveşte pericolul prezentat de acţiunea scânteilor, acesta se datoreşte faptului că, în urma curenţilor de aer produşi de mersul rapid al locomotivei sau din cauza vântului, zborul acestor particule de carbon în suspensie, aflate în stare aprinsă şi încălzite la temperaturi ridicate, este mai lung, având o durată de câteva secunde, fapt ce le permite să provoace aprinderea substanţelor combustibile la distanţe destul de mari faţă de calea ferată. Pericolul de incendiu generat de scânteile locomotivei depinde şi de cărbunele folosit drept combustibil (pericolul este mai mare când focarul cazanului este alimentat cu cărbune fărâmiţat).

Incendiile sunt mai frecvent posibile pe locomotivele cu aburi care folosesc combustibili lichizi (păcura), fie din cauza deteriorării injectoarelor sau conductelor de alimentare, fie datorită unor defecţiuni la rezervorul de combustibil.

102

Rod al modernizării rapide a mijloacelor de tracţiune feroviară, locomotivele Diesel hidraulice şi Diesel electrice reprezintă azi ponderea de maşini de tracţiune a parcului feroviar din ţara noastră.

Pericolul de incendiu pe aceste tipuri de locomotivă este mărit atât datorită marilor cantităţi de combustibil lichid (motorină) folosit pentru acţionarea motoarelor ou ardere internă, cât şi datorită motoarelor electrice sub tensiune.

Punctele cele mai periculoase la incendiu pe aceste locomotive sunt:

a). La locomotivele Diesel hidraulice:

- zona atacurilor de osie de pe toate roţile, unde uleiul scurs de la agregatele hidraulice, din cauza neetanşeităţilor se poate aprinde datorită supraîncălzirii saboţilor de fâînă, care produc jerbe de scântei;

- toba de eşaparea gazelor arse de la motoare, care, fiind deteriorată, permite accesul gazelor pe suprafeţele acoperite cu ulei rezultat din scurgerile normale de la îmbinările şi flanşele conductelor, generând aprinderea acestuia;

- trecerea gazelor încinse din toba de eşapare în tava de scurgere a apei şi evacuarea acestora pe rezervorul principal de combustibil sau la părţile inferioare ale transmisiei şi reductorului;

- schimbătorul de căldură (în care se execută răcirea uleiului folosit în acţionările hidraulice), la care, prin spargerea tuburilor de legătură „Argus” dintre transmisia hidraulică şi schimbătorul de căldură, uleiul se scurge pe părţile supraîncălzite ale motorului şi se poate aprinde;

- dyniastarterul (dispozitivul de pornirea motorului Diesel şi de încărcarea bateriei), care, prin scurtcircuitare, poate provoca incendiu.

b). La locomotivele Diesel electrice:

Pericolul cel mai frecvent de incendiu îl constituie scurgerea motorinei din conductele de alimentare pe părţile supraîncălzite ale motorului şi autoaprinderea vaporilor acesteia.

De asemenea, prezintă pericol de incendiu uleiul folosit pentru ungerea pieselor motorului care se rotesc şi pentru acţionarea agregatelor hidraulice, care poate ţâşni, prin fisurile produse în tuburile de legătură „Argus”, peste părţile supraîncălzite ale motorului, autoaprinzându-se.

Mai pot produce incendii scânteile electrice produse de contactele slabe ale instalaţiilor electrice, atunci când în jur există vapori de substanţe combustibile.

103

În ceea ce priveşte instalaţiile electrice propriu-zise de pe aceste locomotive (blocul de aparate, generatorul de curent şi motoarele electrice de tracţiune), acestea pot provoca şi ele incendii, care se pot propaga apoi la combustibilii scurşi (motorină sau ulei) sau la rezervoarele de combustibil.

c). Locomotivele electrice:

Sunt cele mai importante din categoria mijloacelor de tracţiune feroviare. Aceste utilaje au caracteristici tehnice deosebite, folosesc energia electrică pentru acţionarea motoarelor de tracţiune, dezvoltă puteri de 4500 şi 7100 de cai putere şi sunt compuse din:

- 2 posturi de conducere;

- 4-6 blocuri de redresare;

- 4-8 blocuri de aparate (cu contactorri de linie şi contactorii de frânare, transformatorul principal - cu ulei, seiful de aplatizare cu bobine pentru fiecare motor de tracţiune, motoarele de tracţiune, blocul de protecţie şi semnalizare, care are rolul de a semnaliza la panouri circuitul pe care se produce o defecţiune, deconectând automat locomotiva de la reţeaua electrică şi pantograful, care asigură legătura mobilă dintre locomotiva electrică şi conductorii aerieni de transport ai energiei electrice).

Pe acest tip de locomotivă pot izbucni incendii:

- la blocurile de redresare, ca urmare a unor scurtcircuite;

- la blocurile de aparate, ca urmare a deteriorării camerelor ceramice de stingere, însoţită de împroşcarea cu metal topit, care poate cuprinde izolaţia conductorilor;

- la transformatorii ou ulei, ca urmare a conturnării izolatorilor de trecere sau străpungerii înfăşurărilor acestora;

- la motoarele electrice de tracţiune, ca urmare a aprinderii cablurilor de becuri sau înfăşurărilor rotorului sau statorului.

De asemenea, pe locomotivele electrice mai pot izbucni incendii din cauza supraîncărcării conductorilor suprasolicitaţi, a flamelor produse în faza de conturnare, ca urmare a depunerilor particulelor de fum şi a altor impurităţi, a descărcărilor electrice din atmosferă, din cauza scânteilor funcţionale produse la deschiderea circuitelor electrice, precum şi datorită scurtcircuitelor ce se produc oa urmare a deprecierii proprietăţilor izolante ale învelişurilor de protecţie ale conductorilor electrice.

În vagoanele pentru transportul călătorilor, pot izbucni incendii la panourile instalaţiilor electrice de iluminat şi de încălzit, în compartimentele cu sobe de la vagoanele de dormit sau de la vagoanele restaurant. La aceste vagoane, mai pot izbucni incendii datorită aprinderii uleiului

104

folosit la ungerea osiilor, care poate provoca incendierea podelelor vagonului sau a altor materiale combustibile aflate în apropierea locului unde a izbucnit incendiul.

La vagoanele ce transportă mărfuri generale, incendiile pot izbucni datorită autoaprinderii mărfurilor şi a intrării în reacţie a acestora, sub acţiunea scânteilor de locomotivă sau uleiului aprins folosit la ungerea osiilor.

La vagoanele cisternă, poate avea loc incendierea produsului scurs pe la vane, datorită încălzirii la roşu a roţilor cu frâna blocată sau a aprinderii uleiului folosit la ungerea osiilor.

Pericole însemnate de incendiu există şi la căile ferate electrificate, din cauza reţelei de conductori aflate sub înaltă tensiune (27000 V). Instalaţiile electrice de pe linii pot da naştere unor incendii atât prin producerea unor scurtcircuite, cât şi prin ruperea conductorilor, situaţie în care survine şi pericolul de electrocutare a persoanelor.

Incendiile la garniturile de tren cu vagoane de călători, de mărfuri şi cu vagoane cisternă încărcate cu produse petroliere siau alte substanţe combustibile, izbucnesc, în cele mai multe cazuri, din cauza accidentelor tehnice sau de circulaţie. Aceste incendii, dacă nu sunt localizate la timp, capătă caracter de proporţii şi pot provoca victime.

Când incendiile izbucnesc pe timpul deplasării, situaţie deosebit de dificilă, propagarea acestora se face cu repeziciune, de la un vagon la altul şi de la o cisternă la alta, datorită tirajului format, crâîndu-se pericolul exploziilor, accidentelor şi incendierii întregii garnituri.

Când incendiile au izbucnit în timpul staţionării garniturilor în gări, triaje sau pe calea ferată curentă, în cazul accidentelor (ciocniri, deraieri, avarii), incendiile pot fi precedate de explozii, oare deteriorează locomotivele şi vagoanele, împrăştie lichidele combustibile şi inflamabile la distanţe şi pe suprafeţe mari.

Datorită temperaturilor ridicate ce se dezvoltă pe timpul arderii produselor petroliere sau chimice (1000-1200°C), rezistenţa cisternelor scade concomitent cu creşterea presiunii în interiorul acestora, situaţie în care, dacă sunt fisuri, apare şi pericolul exploziei.

Totodată, în urma accidentului unei garnituri de tren are loc scurgerea lichidelor combustibile din rezervoarele locomotivei şi din cisternele avariate, putând apare şi pericolul intrării în reacţie a substanţelor chimice revărsate în timpul coliziunii.

Pe timpul acestor incendii, se degajă fum şi gaze toxice în cantităţi mari, se dezvoltă temperaturi ridicate în focarele de ardere, iar pericolul propagării lor la restul garniturii şi construcţiilor vecine este deosebit de mare, degajându-se fum şi gaze toxice în cantităţi mari.

În cazul incendiilor la vagoanele de transport de mărfuri generale, creşterea intensităţii arderii se datorează şi deteriorării ambalajelor, spargerii recipienţilor sau buteliilor, lucru care va permite, şi în acest caz, intrarea în reacţie a diferitelor substanţe, o reacţie de multe ori violentă şi

105

exotermă, facilitând propagarea incendiului la vagoanele vecine sau da garniturile de tren garate în apropierea celei incendiate.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

La recunoaşterea incendiilor izbucnite la garniturile de tren, comandantul intervenţiei va stabili:

- prezenţa personalului accidentat care trebuie salvat de urgenţă şi căruia trebuie să i se acorde primul ajutor (medical, metodele folosite pentru scoaterea acestora din vagoanele avariate;

- numărul vagoanelor incendiate şi deraiate;

- numărul vagoanelor incendiate, dar nederaiate şi posibilitatea scoaterii lor din zonă, în vederea stingerii incendiului în locuri izolate;

- numărul şi locul în garnitură ale vagoanelor neincendiate, dar periclitate de incendiu sau de eventualele explozii ce pot avea loc;

- în raport de marcarea vagoanelor şi de conţinutul documentelor şefului de tren, care dintre aceste vagoane au încărcătura cea mai periculoasă (substanţe explozive, toxice, lichide inflamabile), pentru a lua măsuri de răcirea şi protecţia lor în vederea micşorării sau înlăturării pericolului de explozie sau incendiu;

- care sunt vagoanele cu mărfurile cele mai de preţ, locul unde se găsesc în garnitură şi posibilitatea scoaterii lor urgente din zona incendiată;

- pericolul de explozie a cisternelor încărcate cu lichide şi gaze combustibile expuse efectului termic sau care au suferit şocuri mecanice puternice în urma accidentului;

- căile de acces ce vor fi folosite pentru realizarea dispozitivelor de luptă, astfel încât să nu se împiedice circulaţia pe liniile curente de cale ferată;

- pericolul de electrocutare în cazul incendiilor izbucnite la locomotivele Diesel electrice şi electrice, precum şi la garniturile de cale ferată cu tracţiune electrică şi dacă s-au luat măsuri de întreruperea curentului de înaltă tensiune de pe liniile de alimentare;

- numărul de locomotive şi de vagoane cisternă cu apă aflate în gările apropiate locului incendiului, pentru a fi folosite în alimentarea cu apă a maşinilor de luptă şi prezenţa în zonă a garniturilor de intervenţie cu macarale de mare capacitate, pentru a fi folosite în acţiunea de scoatere din zonă a vagoanelor deraiate, dar neincendiate şi punerea ulterioară a liniei de cale ferată în circulaţie curentă (aceste informaţii, comandantul intervenţiei le va obţine prin radio).

106

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la locomotivele cu aburi şi „Diesel” se folosesc substanţele pulverulente de tip „Florex”, spuma aeromecanică şi apa pulverizată.

Pentru stingerea incendiilor izbucnite ia locomotivele electrice se utilizează bioxidul de carbon, pulberile stingătoare „Florex” şi, în mod excepţional, apa pulverizată.

Pentru stingerea incendiilor la vagoanele ce transportă mărfuri generale şi la vagoanele cisternă cu produse petroliere şi chimice lichide, substanţele stingătoare se vor alege şi folosi în raport de natura substanţelor ce ard, aşa cum s-a analizat în capitolele anterioare.

c). Stingerea

Incendiile izbucnite la garniturile de tren, prin proporţiile ce le pot lua şi prin complexitatea situaţiilor ce le creează, impun comandantului intervenţiei obligativitatea luării unor măsuri încă de la plecarea din subunitate, astfel:

- concentrarea la faţa locului a forţelor şi mijloacelor necesare pentru salvarea oamenilor şi stingerea incendiilor;

- alarmarea cadrelor şi aducerea lor la incendiu;

- prealarmarea formaţiilor civile de pompieri din localităţile apropiate, pentru asigurarea intervenţiei lor în oraşul de reşedinţă şi în raionul de responsabilitate;

- concentrarea autosalvărilor şi a personalului tehnico-sanitar specializat pentru acordarea primului ajutor medical persoanelor accidentate;

- aducerea la locul incendiului a autostropitorilor întreprinderilor de gospodărire orăşenească, a autocisternelor de la întreprinderile de industrializarea laptelui şi a eimentrucurilor de la şantierele de construcţii.

Când incendiile au izbucnit pe locomotivele cu aburi care folosesc combustibili lichizi (păcură), comandantul intervenţiei va stabili dacă s-a închis robinetul de alimentare a ejectoarelor cu păcură şi s-a început operaţiunea de purjare.

În toate cazurile când arde păcura, pentru stingere se acţionează iniţial cu pulbere „Florex”, iar ulterior cu spumă chimică sau mecanică. Numai în cazul răsturnării şi avarierii locomotivei, urmate de scurgerea din rezervor a păcurei şi aprinderea ei, se admite utilizarea apei pentru stingere, refulată cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, dacă stratul de păcură este superficial. Când scurgerile sunt mai mari, mai întâi se asigură realizarea unor diguri de retenţie din pământ sau nisip şi apoi se acţionează pentru stingerea cu jet de apă compact, refulat în zig zag, din aproape spre departe.

107

Servanţii vor fi echipaţi cu costumele de protecţie anticalorică şi se vor amplasa în locuri în care să fie feriţi de efectul exploziei cazanului cu aburi sau al fisurării sale, întrucît aburul supraîncălzit produce opărirea.

La incendiile izbucnite pe locomotivele Diesel hidraulice şi Diesel electrice, când incendiul a izbucnit sub locomotivă, ca urmare a aprinderii rezidurilor de ulei sau de motorină din părţile inferioare ale locomotivei, datorită corpurilor incandescente provenite de la saboţii de frână, comandantul intervenţiei, înainte de începerea acţiunii de stingere, trebuie să verifice:

- dacă s-a oprit motorul Diesel;

- dacă s-a deconectat întrerupătorul principal al bateriei;

- dacă s-au deconectat siguranţele automate ale curentului de comandă, cele de excitaţie a dynastarterului (la locomotivele Diesel hidraulice) şi ale pompelor de apă pentru încălzire şi recirculare;

- dacă s-a executat închiderea robinetului de izolare a motorinei sau dacă au fost obturate conductele de alimentare în zona tuburilor „Argus” prin turtirea sau îndoirea acestora.

Pentru stingere, se va acţiona iniţial cu pulbere „Florex”, apoi cu spumă chimică sau mecanică. În cazul răsturnării locomotivei şi scurgerii combustibilului din rezervoare, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de oprirea acestei scurgeri prin ermetizarea capacelor rezervoarelor sau prin astuparea cu dopuri de lemn, a spărturilor, concomitent cu interzicerea focului deschis până la încheierea operaţiunilor de stingere şi redare în trafic normal a căii ferate pe care s-a produs avaria.

Dacă motorina revărsată s-a incendiat, după realizarea digului de retenţie, se acţionează pentru stingerea incendiului cu spumă chimică sau mecanică. O atenţie deosebită trebuie acordată protecţiei, prin răcire cu ţevi generatoare de spumă, a rezervoarelor cu motorină, pentru a se preîntâmpina pericolul exploziei acestora, urmată de revărsarea lichidului combustibil şi creşterea intensităţii arderii. Servanţii şefi de ţeavă vor fi echipaţi cu costume de protecţie anticalorică şi se vor amplasa în locuri ferite de efectul unei eventuale explozii a rezervoarelor.

Când incendiul s-a produs în cabina locomotivei, comandantul intervenţiei este obligat să verifice:

- dacă s-a oprit motorul Diesel;

- dacă s-a deconectat întrerupătorul principal al bateriei;

- dacă s-a deconectat curentul de comandă şi siguranţa automată de la excitaţia dynastarterului.

108

Pentru stingerea incendiului se va acţiona numai cu stingătoarele cu bioxid de carbon de pe locomotivă şi din dotarea subunităţii sau cu pulbere tip „Florex”.

Servanţii şefi de ţeavă care acţionează în interiorul cabinei pentru stingerea incendiului izbucnit la una din instalaţiile electrice ale locomotivei, vor fi echipaţi cu cizme şi mănuşi din cauciuc, costume de protecţie anticalorice, măşti contra fumului cu cartuş polivalent sau cu aparate izolante. Ei vor lucra în echipe de câte doi, pentru întrajutorare.

La incendiile izbucnite pe locomotivele electrice, înainte de a permite începerea acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să verifice:

- dacă s-a deconectat disjunctorul;

- dacă s-a coborât pantograful;

- dacă s-a deconectat circuitul de comandă şi cel al bateriei.

Pentru stingere, se vor folosi aceleaşi metode şi se vor respecta aceleaşi măsuri de securitate indicate la stingerea incendiilor la instalaţiile electrice de pe locomotiva Diesel electrică.

Ţinându-se cont de marele pericol de incendiu ce-1 prezintă vagoanele de marfă care transportă substanţe capabile să producă explozii şi vagoanele cisternă cu lichide inflamabile, încă de la sosirea sa, comandantul intervenţiei este obligat să ia măsuri de decuplarea acestor vagoane şi scoaterea lor din zona periclitată, garându-le departe de incendiu şi pe linii secundare. Când cisternele sunt deraiate şi avariate, comandantul intervenţiei va lua toate măsurile posibile pentru prevenirea curgerii şi împrăştierii lichidelor respective, prin astuparea găurilor cu dopuri de lemn, dopuri de ciment rapid, prin realizarea unor cuiburi de pământ sau nisip pe direcţiile de scurgere şi chiar prin amenajarea unor gropi de acumulare, prevenind astfel eventualele incendii produse de aceste lichide la restul de vagoane ori la obiectivele învecinate.

Acţiunea de stingere trebuie începută cu răcirea cisternelor sau vagoanelor din imediata apropiere a focarelor, până la realizarea evacuării lor, asigurându-se prin aceasta limitarea propagării incendiului şi prevenirea exploziilor.

Când lichidele sunt revărsate, acţiunea de stingere începe cu realizarea digurilor de retenţie din pământ sau nisip şi lichidarea acestor focare. Numai după aceea se va trece la lichidarea incendiilor la cisternele deraiate sau aflate pe linii şi incendiate, refulându-se mari cantităţi de spumă, cu ajutorul autotunurilor de stins incendii şi al ţevilor generatoare de spumă.

Când incendiile se manifestă sub forma torţelor la capacele gurilor de vizitare (a domurilor), sau sub forma unor vâne, în cazul fisurilor, crăpăturilor sau spărturilor, stingerea se va executa cu ajutorul jeturilor de apă refulată de ţevile tip „B” sau de tunurile de apă, asigurându-se în acest fel îndeplinirea simultană a două misiuni: lichidarea torţelor şi răcirea cisternelor.

109

Când decuplarea vagoanelor incendiate sau a celor neavariate nu se poate realiza, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri pentru lichidarea incendiului, în funcţie de modul cum acesta se manifestă, acţionând cu întreaga gamă de substanţe stingătoare din dotarea maşi-nilor de luptă şi luând măsuri de răcirea vagoanelor vecine locului incendiat şi a construcţiilor situate în apropierea locului avariei, destinând în acest scop ţevi tip „B”.

Servanţii vor fi amplasaţi înapoia terasamentelor de cale ferată şi vor acţiona din poziţia culcat, ferindu-se, astfel, de eventualele accidente ce pot avea loc ca urmare a exploziilor repetate. Pe timpul lucrului, ei vor fi echipaţi cu costume anticalorice şi vor folosi aparatele izolante.

Deosebit de complicată este stingerea incendiilor izbucnite la garniturile de tren care transportă mărfuri generale. Şi la aceste incendii, comandantul intervenţiei este obligat să scoată din zona incendiată vagoanele aflate în pericol.

Dacă garnitura de vagoane incendiate se află în staţii în care sunt garate şi alte garnituri de tren, comandantul intervenţiei este obligat să asigure protecţia acestor garnituri până la îndepărtarea lor din zona incendiată, realizând ziduri de apă cu autotunurile de stins incendii sau pânze de apă prin încrucişarea ţevilor tip „B”. Când situaţia permite, este recomandabil ca şi vagoanele incendiate să fie scoase şi îndepărtate din zona obiectivelor ce pot fi incendiate în urma exploziei acestora sau a transmiterii incendiului prin scântei, jeratic sau căldură radiată.

În raport de datele obţinute de la şeful de tren sau după marcajul vagoanelor, comandantul intervenţiei va hotărî tipul substanţelor stingătoare ce le va folosi.

Pe măsură ce se asigură stingerea, mărfurile vor fi evacuate din vagoane pe terenurile din apropierea locului incendiilor, unde se va executa desfacerea baloturilor şi lichidarea focarelor pătrunse în masa de material sau depozitarea mărfurilor neafectate de incendiu.

Când avarierea garniturilor de tren a avut loc în apropierea podurilor de cale ferată, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protecţia acestora împotriva căldurii radiate, destinând ţevi tip ,,B” cu misiunea de răcire a elementelor metalice. Este indicat ca alimentarea cu apă a acestor ţevi să se facă cu motopompe amplasate la sursele naturale peste care sunt construite podurile de cale ferată aflate în pericol

În situaţia revărsării şi scurgerii produselor în sursele naturale de apă, comandantul intervenţiei este obligat ca, împreună cu organele de cale ferată şi întreprinderile aflate în aval de locul accidentului, să amenajeze şi să instaleze pe apă „baraje flotante”, pentru reţinerea produselor respective şi prevenirea izbucnirii de noi incendii în zonele prin care trece apa. Barajele flotante se confecţionează din scânduri legate cap la cap şi ancorate cu cabluri de stâlpi, pe ambele maluri ale apei. Cele mai bune rezultate le-au dat barajele flotante formate din grinzi sau traverse, pe care s-au fixat table de oţel cu o înălţime deasupra apei de 20-30 cm. La aceste baraje, grinzile din lemn au rolul de a asigura plutirea, iar tabla are rolul de a reţine hidrocarburile care se scurg şi de a apăra grinzile împotriva focului cînd produsul revărsat este incendiat.

110

Şi barajele flotante din grinzi şi tablă se fixează, cu ajutorul unor cabluri, de stâlpii plantaţi pe ambele maluri ale apei.

Pentru a fi eficace, barajele flotante se montează pe 2-3 rânduri, la distanţa de câteva sute de metri unul de altul, în acest fel asigurându-se reţinerea tuturor produselor ce se scurg, înainte ca ele să ajungă în zona obiectivelor sau a localităţilor.

Pentru a se preveni aprinderea produsului reţinut în perimetrele îndiguite, este indicat să se amplaseze motopompe sau maşini de luptă în aval de aceste baraje, care vor refula un strat de spumă chimică sau, aeromecanică în zona barajului. După aceea, ţevile vor rămâne în supra-veghere, până când în zonă se vor aduce substanţe chimice coagulante, care vor ajuta la culegerea produsului de pe suprafaţa apei.

Barajele cu zonele de retenţie a produsului revărsat trebuie amplasate în porţiuni de teren nelocuite şi cât mai departe de obiectivele industriale sau de localităţi.

În scopul prevenirii incendiilor sau exploziilor pe direcţia de scurgere a produselor, comandantul intervenţiei va lua măsuri de alertare a populaţiei şi a obiectivelor, de evacuare a clădirilor situate în imediata apropiere a apei curgătoare şi interzicerea oricărei surse de foc deschis în zona respectivă.

Deosebit de periculoase sunt situaţiile când produsul revărsat se scurge în canalele subterane de colectare a apelor pluviale în acest caz, în intervalul dintre două guri de vizitare va avea loc o intensă vaporizare sau gazeificare, perna de vapori astfel formată, ajunsă în dreptul unei guri de vizitare, se va combina cu aerul păitruns din mediul ambiant şi va forma amestecuri explozive care se vor amorsa de la orice sursă de foc deschis. Explozia produsă în astfel de situaţii este atât de violentă, încât unda de şoc poate arunca la distanţa de 100-200 m capacele.

În acest caz, pentru prevenirea producerii acestui fenomen, comandantul intervenţiei trebuie să destine la fiecare gură de vizitare situată în aval de locul accidentului, câte o ţeavă generatoare de spumă, pentru a umple cu spumă canalele respective. La locul de ieşire a produsului din canal, va fi amplasat un baraj flotant, iar zona de retenţie a acestuia va fi, de asemenea, acoperită cu spumă.

O altă metodă de recuperare a lichidului revărsat constă în amenajarea unor gropi sau bartale, în apropierea barajelor flotante, produsul acumulat fiind dirijat spre acestea prin şanţuri. Şi aceste gropi sau batale trebuie acoperite cu un strat de spumă, până la sosirea autospecialelor întreprinderilor petroliere, care vor recupera acest produs.

Problema stingerii incendiilor în instalaţiile electrice ale substaţiilor de tracţiune va fi analizată în capitolul stingerea incendiilor în obiectivele unui metrou.

111

23. STINGEREA INCENDIILOR LA DEPOURILE DE LOCOMOTIVE

1. Caracteristicile constructive ale depourilor de locomotive

Depourile de locomotive sunt, de regulă, spaţii înalte, cu acoperişuri fără pod, cu suprafaţă mare, având învelitoarea fixată pe fermi metalice. Aceste depouri cuprind spaţii pentru mişcarea locomotivelor, precum şi diferite ateliere şi magazii de materiale necesare pentru întreţinerea şi repararea locomotivelor.

Caracteristic spaţiilor pentru mişcarea locomotivelor este faptul că fiecare linie de locomotivă dispune de un canal pentru lucru, în care se acumulează cantităţi însemnate de carburanţi şi lubrifianţi, ce se pot aprinde de la orice sursă de foc deschisă.

În general, construcţiile depourilor de locomotive sunt de gradul II-III de rezistenţă la foc, având multe deschideri şi linii de cale pentru mişcarea locomotivelor. Pentru deplasarea, întreţinerea şi repararea locomotivelor electrice, depourile acestora sunt dotate cu aparate, instalaţii şi reţele de forţă şi de iluminat, care acoperă cea mai mare parte din suprafaţa părţii superioare a pereţilor construcţiei, în special sub forma conductorilor neizolaţi pentru curentul de înaltă tensiune, deosebit de periculoase în caz de incendiu. Anexele depoului, cum sunt: atelierele de vopsitorie, de distribuţie electrică, depozitele de materiale şi piese de schimb etc., prezintă şi ele pericol de incendiu.

2. Particularităţile incendiilor izbucnite la depourile de locomotive

Incendiile izbucnite în depourile de locomotive, la gropile de lucru sau la locomotivele te care se execută întreţineri şi reparaţii, se propagă cu repeziciune, atât la maşinile vecine cât şi la elementele acoperişului datorită:

- existenţei unei mari caratităţi de material combustibil (astereală ferme, grinzi cu un grad redus de umiditate);

- formării tirajului, din cauza deschiderilor mari şi numeroase din construcţii;

- bucăţilor de jeratic căzute pe rampele de curăţare a locomotivelor sau în zonele de reparaţii, unde se găsesc mari cantităţi de lichide combustibile revărsate;

- pericolului de prăbuşire a elementelor de construcţie ale acoperişului, generat de temperaturile mari degajate pe timpul incendiului care favorizează pierderea capacităţii portante a acestora, flambarea şi prăbuşirea lor în interiorul depoului, fapt ce va duce la creşterea inten-sităţii arderii şi la propagarea incendiului la locomotivele ce nu au putut fi evacuate.

Pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor la locomotivele electrice, sunt posibile electrocutări ale servanţilor, de către conductorii electrici neizolaţi căzuţi din cauza temperaturilor ridicate, a prăbuşirii elementelor de susţinere ale acoperişului, ori a proiectării jeturilor de apă pe reţeaua electrică nescoasă de sub tensiune.

112

Totodată apare şi pericolul intoxicării servanţilor, datorită acumulării în depou a unor mari cantităţi de fum şi gaze toxice, în care oxidul şi bioxidul de carbon ocupă locul preponderent.

3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Executînd recunoaşterea, împreună cu personalul tehnic din obiectiv, comandantul intervenţiei va trebui să stabilească:

- locul şi proporţiile incendiului (în depou, la locomotive, la gropile de lucru sau la acoperiş), direcţia de propagare a acestuia;

- numărul oamenilor aflaţi în pericol, căile şi metodele de evacuare a acestora;

- pericolul de eleotrocutare, în cazul depourilor de locomotive electrice, şi de intoxicarea oamenilor pe timpul acţiunii de stingere;

- natura elementelor portante ale acoperişului, gradul de carbonizare sau de deformare (din cauza temperaturii ridicate) şi pericolul de prăbuşire a acestora;

- numărul locomotivelor aflate în depou, situaţia acestora (în garare, revizie, întreţinere sau în reparaţie), posibilitatea evacuării lor din zona periclitată de incendiu sau de protecţie a celor care nu pot fi evacuate;

- prezenţa locomotivelor de serviciu şi a personalului de deservire (mecanici de locomotive, acari etc), pentru asigurarea rapidă a evacuării locomotivelor şi a garării lor pe linii secundare de cale;

- numărul de locomotive demontate şi imposibil de evacuat, locul acestora faţă de locul incendiului, necesitatea şi posibilitatea de protejare a acestora prin acoperirea cu prelate şi udarea cu apă;

- dacă instalaţiile electrice de iluminat şi forţă au fost scoase de sub tensiune şi deconectate;

- numărul locomotivelor cu aburi sub presiune aflate în depou şi al vagoanelor cisternă cu apă care pot fi folosite pentru asigurarea alimentării maşinilor de luptă;

- prezenţa şi locul pompelor de alimentare cu apă a locomotivelor, în ideea folosirii acestora la alimentarea cu apă a maşinilor subunităţii;

- numărul liniilor de cale ferată existente între depoul de locomotive şi sursele de apă şi posibilitatea amenajării unor rampe de trecere a maşinilor de luptă peste acestea.

113

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la acoperişurile fără pod ale depourilor de locomotive se va folosi apa refulată sub forma jetului compact.

Pentru stingerea incendiilor la rampele de reparare a locomotivelor şi la gropile de lucru în care se găsesc acumulate mari cantităţi de combustibil, se va acţiona, combinat, cu pulbere stingătoare tip „Florex” şi cu spumă.

Protecţia elementelor metalice ale acoperişului şi a locomotivelor imposibil de evacuat se va face cu jeturi de apă refulată de ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare.

c). Stingerea

Acţiunea de stingere, deşi îngreunată de existenţa acoperişurilor înalte fără pod, care împiedică amplasarea servanţilor în apropierea locului incendiat, la acelaşi nivel sau mai sus decât acesta, cât şi de prezenţa unui mare număr de locomotive în depou, impune o intervenţie foarte rapidă.

Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B”, cu servanţi amplasaţi pe autoscări sau scări culisabile, în interiorul depoului, folosindu-se forţa de şoc a jetului pentru desprinderea părţilor arse de cele nearse şi pentru răcirea elementelor portante neafectate de incendiu, dar solicitate de către acesta.

Pentru îndeplinirea acestei misiuni cel mai mare randament îl dau autotunurile de intervenţie, introduse direct în hală, întrucât acestea pot acoperi o mare suprafaţă din acoperiş, putând realiza chiar şi spaţii de siguranţă, datorită forţei de şoc a jetului.

Concomitent cu desfăşurarea acţiunii de stingere, se execută evacuarea locomotivelor din depou, cele sub presiune de către mecanici, celelalte cu ajutorul locomotivelor de manevră, sub protecţia apei pulverizate, asigurându-se securitatea personalului şi a dispozitivelor de luptă.

Locomotivele evacuate vor fi garate pe linii secundare, pentru a nu bloca liniile curente de tranzit, asigurându-se circulaţia normală a trenurilor. De asemenea, se vor păstra libere liniile de cale ferată din apropierea depoului, pentru asigurarea manevrării locomotivelor cu aburi, a vagoanelor cisternă cu apă sau a „trenului pompier”, care vor alimenta cu apă maşinile de luptă.

Pentru prevenirea accidentării servanţilor, comandantul intervenţiei va lua următoarele măsuri:

- amplasarea acestora se va face la distanţă de liniile de cale ferată;

- servanţii care lucrează la înălţime vor fi asiguraţi cu cârlige de siguranţă sau cordiţe de salvare de treptele scărilor sau de elementele portante ale construcţiei;

- şefii de ţeavă şi toporaşii care lucrează de pe sol vor fi amplasaţi lângă zidurile sau stâlpii portanţi, fiind astfel feriţi de accidente în cazul prăbuşirii acoperişului;

114

- toţi servanţii care acţionează în interior vor fi echipaţi cu aparate izolante şi cu măşti contra fumului cu cartuş pentru oxid de carbon, iar cei care lucrează în condiţii grele vor fi rulaţi pentru odihnă şi se va asigura acordarea primului ajutor medical;

- liniile de furtun vor fi întinse pe sub liniile de cale ferată, creându-se locaşuri printre traverse sau folosindu-se podeţele, burlanele sau şanţurile de scurgerea apelor pluviale.

În situaţia când forţele şi mijloacele aduse la locul incendiului sunt insuficiente, comandantul intervenţiei va asigura, în primul rând, localizarea incendiului, prin executarea de tăieri şi demolări la partea din acoperiş aflată pe direcţia de propagare a incendiului, acordând toată atenţia asigurării servanţilor desemnaţi să execute această operaţiune la mare înălţime.

În scopul prevenirii incendiilor la lichidele combustibile îmbibate în solul rampelor de întreţinere sau în gropile de lucru, se vor destina ţevi tip „C”, cu misiunea de lichidare a micilor focare create de jeraticul sau părţile din astereala aprinsă căzute în aceste locuri.

Când incendiile au izbucnit în gropile de lucru sau pe platformele de întreţinere, comandantul intervenţiei va organiza stingerea pe două sectoare de intervenţie, astfel:

- un sector de intervenţie cu misiunea de lichidare a incendiului pe platformele de întreţinere şi în gropile de reparaţii (folosind pulberea stingătoare „Florex” şi spuma aeromecanică), de protecţia locomotivelor ce nu pot fi evacuate (folosind ţevi tip „C” cu ajuiaje pulverizatoare) şi de evacuarea locomotivelor pe roţi, acţionate de instalaţiile de propulsie proprii sau cu ajutorul locomotivei de manevră;

- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului la acoperiş şi de protecţie a elementelor de construcţie ale acestuia, în scopul păstrării capacităţii lor portante, destinînd ţevi tip „B” care vor acţiona din interior, amplasate pe scările culisabile sau pe elementele de construcţie ale acoperişului.

24. STINGEREA INCENDIILOR ÎN TUNELURILE DE CALE FERATĂ

Practica a demonstrat că sunt posibile deraieri şi accidente de cale ferată în tunele.

În cazul acesta, incendiul izbucnit la cisternele cu lichide combustibile sau la mărfurile generale transportate are următoarele caracteristici:

- se manifestă violent în zona de avarie;

- produsele lichide se scurg prin domuri, guri de vizitare, vane de umplere şi golire sau prin spărturile şi fisurile create în urma deraierii, sub formă de torţă sau vână;

115

- lichidele combustibile aprinse se scurg prin şanţurile de colectarea apelor, contribuind la propagarea incendiului la cisternele sau vagoanele ce transportă mărfuri generale;

- au loc degajări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice fierbinţi, temperaturile ating 1500-2000°C, se produce aprinderea traverselor şi solului îmbibat cu lichide combustibile, precum şi contorsionarea şinelor de cale ferată, fenomene ce vor împiedica desfăşurarea acţiunii de decuplare şi scoatere din zonă a vagoanelor şi cisternelor nedeteriorate;

- fumul şi flăcările se preling de-a lungul pereţilor tunelului şi datorită tirajului care se formează, ies prin cele două guri ale acestora ca printr-un coş, ameninţând cu incendierea substanţele combustibile din zonă, mai ales pădurile, şi complicând si mai mult intervenţia pompierilor;

- pericolul de explozie a cisternelor neavariate, dar afectate de incendiu, este iminent, iar producerea acesteia va intensifica şi mai mult arderile în tunel;

- lipsa unor canale verticale de aerare va determina propagarea incendiului pe orizontală.

Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

Deplasarea forţelor şi mijloacelor la locul incendiului este deosebit de dificilă, cu atât mai mult cu cât intervenţia trebuie făcută prin ambele intrări în tunel.

Când spre una din aceste intrări nu sunt căi de acces, de la cea mai apropiată gară se vor îmbarca în vagoane platformă maşinile de luptă şi rezerva de substanţă stingătoare, formându-se o garnitură de intervenţie, cu maşinile amplasate în ordinea: autospeciala de lucru cu praf şi azot, autotunul de stins incendii, alte tipuri de maşini.

La această garnitură trebuie cuplate vagoanele cisternă pline cu apă din gara respectivă, locomotivele cu aburi care au în tendere o rezervă de apă de 20-30 m3, precum şi „trenul pompier” aparţinând regionalei de cale ferată din zonă.

Forţele se vor deplasa pe cele două direcţii, fie din aceeaşi subunitate, fie din subunităţi şi formaţii civile de pompieri apropiate intrărilor în tunel. Odată cu aceste coloane, se vor deplasa şi autosalvările cu personal medical specializat din spitalele apropiate intrărilor în tunel, pentru acordarea primului ajutor.

a). Recunoaşterea

Echipele care execută recunoaşterea trebuie să fie echipate cu costume de protecţie anticalorică, aparate izolante sau măşti contra fumului cu cartuş polivalent şi lămpi cu acumulatori. Deplasarea acestor echipe se va face în coloană, în apropierea pereţilor laterali ai tunelului,

116

menţinându-se o permanentă legătură radio cu exteriorul, pentru a informa cu privire la situaţia din tunel.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- numărul vagoanelor şi cisternelor neincendiate, dar ameninţate de incendiu, starea lor şi a liniilor de cale ferată, posibilitatea decuplării şi scoaterii acestora din tunel cu locomotiva de manevră sau cu locomotiva ce a transportat garnitura de intervenţie la incendiu;

- locul şi proporţiile incendiului, numărul aproximativ de vagoane incendiate şi starea lor (dacă sunt pe linie sau sînt avariate), modul de manifestare a arderii şi direcţiile de propagare a incendiului;

- natura substanţelor care ard şi pericolul ce-1 prezintă pentru oameni şi pentru vagoanele vecine, ce substanţe stingătoare pot fi folosite în acţiunea de stingere;

- locul de garare a vagoanelor scoase şi posibilitatea de continuare a acţiunii de stingere a acestora;

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru podurile din apropierea tunelului, pentru obiectivele sau gospodăriile cetăţeneşti din zonă, prezenţa pădurilor, distanţa până la acestea şi gradul de afectare a lor, în cazul propagării incendiului la ele;

- direcţia de scurgere a lichidelor revărsate şi pericolul de deversare a lor în sursele de apă naturale, necesitatea blocării canalelor de scurgere sau a realizării unor batale de colectare, stingere şi recuperare a acestora, precum şi necesitatea instalării pe sursa naturală de apă a unor baraje flotante pentru oprirea scurgerii lichidului în aval de locul avariei.

b). Substanţe stingătoare

În raport de substanţele supuse arderii, de natura şi comportarea lor la foc, substanţele stingătoare cele mai utilizate în acest gen de incendii sunt:

- pulberi stingătoare, combinate cu spumă chimică, pentru stingerea incendiilor de produse chimice şi petroliere transportate în cisterne;

- apa refulată sub forma jetului pulverizat, pentru stingerea incendiilor la mărfurile generale transportate;

- apa refulată sub forma jetului compact, pentru răcirea pereţilor şi boltei tunelului, cât şi a pereţilor vagoanelor de transport de mărfuri generale.

117

c). Stingerea

Acţiunea de stingere începe cu decuplarea şi scoaterea din tunel, pe la ambele capete ale acestuia, a vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune care trebuie făcută sub protecţia a două-trei ţevi cu apă de tip „B”, cu misiunea de răcire a acestora sau de lichidarea focarelor existente la exteriorul lor. Acţiunea de răcire continuă şi în zona de evacuare şi garare a acestor vagoane şi cisterne, destinându-se special ţevi în vederea realizării acestui scop. După asigurarea garării, vagoanele de transport de mărfuri generale se desfac şi se verifică dacă incendiul a pătruns sau nu în masa de mărfuri. Când se descoperă mici focare, mărfurile se descarcă din vagoane şi se aşază pe platforme, unde se execută lichidarea acestora. Mărfurile neincendiate se păstrează în vagoane sau, în situaţia când pereţii acestora au fost afectaţi de incendiu, depozitează separat, după descărcarea lor, pe platforme destinate acestui scop. Vagoanele cisternă se răcesc până când temperatura pereţilor acestora va reveni la temperatura mediului ambiant, limitându-se, în acest fel, pericolul exploziei pernelor de vapori acumulate în zona domurilor, datorită căldurii radiate.

Conducerea acţiunilor în acest punct va fi încredinţată unui şef de sector (ofiţer, subofiţer), care va stabili natura mărfurilor incendiate şi gradul de pericol ce-1 prezintă acestea pentru oameni şi vecinătăţi (pericolul intrării în reacţie a substanţelor transportate cu apa refulată sau, la contactul dintre substanţele chimice, pericolul degajării vaporilor şi gazelor toxice, pericolul de explozii etc).

Acţiunea de stingere se organizează din direcţia celor două intrări. În cadrul acţiunii de stingere, la fiecare intrare se va organiza:

- un sector de evacuare a vagoanelor şi cisternelor neincendiate şi de stingere a flăcărilor de la ieşirea din tunel;

- un sector de stingere a incendiului în tunel, la locul accidentului.

Succesul în acţiunea de stingere a incendiului izbucnit în tunelul de cale ferată depinde de rapiditatea cu care se concentrează forţe şi mijloace suficiente la ambele intrări ale tunelului.

Când distanţa de la gura tunelului până la locul accidentului este mare, se recomandă ca după evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune executată în prezenţa unor ţevi cu misiune de răcire, să se introducă direct în tunel la locul incendiului, platformele cu maşini de luptă aşezate în ordinea arătată. Pe parcurs se va realiza dispozitivul de alimentare cu apă a acestora din exteriorul tunelului, de-a lungul şinelor de cale ferată, până la maşinile care acţionează la incendiu, în perioada când se realizează dispozitivele de alimentare, maşinile de luptă de pe platforme se vor alimenta cu apă din vagoanele cisternă şi din tenderele locomotivelor cu aburi care au fost ataşate garniturii de intervenţie.

Pentru limitarea efectului căldurii radiate, de la intrarea în tunel şi până la amplasarea garniturii în apropierea focarului, se recomandă să se acţioneze cu ciuperca pulverizatoare de pe primul tun.

118

La ajungerea în zona incendiată, se va acţiona, la început cu pulberea stingătoare de tip „Florex”, în scopul micşorării intensităţii arderii, iar ulterior, cu spuma aeromecanică, pentru lichidarea incendiilor la cisternele cu produse chimice şi petroliere, sau cu apă pulverizată, pentru stingerea incendiilor la vagoanele de transport de mărfuri generale.

Se atrage în mod deosebit atenţia asupra necesităţii luării tuturor măsurilor de prevenirea accidentelor rezultate din prăbuşirea boitei tunelului în zona incendiată sau a exploziei vagoanelor cisternă şi a altor recipienţi cu lichide combustibile. Servanţii vor acţiona de la distanţă mai mare de incendiu, fiind amplasaţi lângă pereţii laterali ai tunelului, înaintarea făcându-se numai la ordinul comandantului de intervenţie, care, pe baza constatărilor proprii, va aprecia necesitatea apropierii acestora de foc şi a reamplasării lor în vederea lichidării incendiului.

Pentru asigurarea unor condiţii optime de lucru, este nevoie să se asigure o bună iluminare a sectoarelor de stingere, folosindu-se proiectoarele de pe maşinile amplasate pe platformele garniturii de intervenţie sau instalându-se proiectoare alimentate cu curent de către autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.

În scopul limitării scurgerilor de produse pe şanţurile de colectare a apelor pluviale, se vor amenaja diguri de pământ sau de nisip, înalte de cel puţin 50 cm, iar zonele îndiguite vor fi acoperite cu spumă, până la evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate. După aceasta, se vor realiza gropi sau bataluri în afara tunelului, în care produsele revărsate vor fi colectate în vederea recuperării lor.

Ţinându-se cont de condiţiile foarte grele în care se acţionează, comandantul intervenţiei trebuie să ia, de la început, măsuri de organizare a rulajului şi odihnei servanţilor şefi de ţeava în exteriorul tunelului.

Pentru prevenirea accidentelor, în tunel va acţiona numai personalul strict necesar lucrului la incendiu (şefii de ţeava şi 1-2 toporaşi), pentru fiecare sector în parte.

25. STINGEREA INCENDIILOR PE NAVELE DE TRANSPORT DE MĂRFURI GENERALE

Navele maritime şi fluviale sînt corpuri scobite de dimensiuni apreciabile, capabile să plutească şi să transporte călători şi mărfuri. O navă de mărfuri de 8.000 B.R.T. (tone registru brut) are 100 m lungime, iar calele acesteia au 20 m lăţime, 20 m lungime şi 15 m înălţime, fiecare cală putând înmagazina mărfurile transportate de 2-3 garnituri cu trenuri de marfă.

Registrul Naval Român prevede că o navă pentru transport de mărfuri generale are următoarele încăperi:

- postul de comandă;

119

- încăperile de locuit (pentru echipaj, pentru pasageri, cabinete medicale, încăperi sociale, încăperi sanitare şi de igienă);

- încăperi de serviciu (bucătării, brutării şi coridoarele acestora, oficii de preparare în general);

- încăperi pentru mărfuri;

- încăperi pentru maşini (compartimente de maşini, compartimente de căldări, încăperi pentru echipament electric şi compartimente de maşini auxiliare);

- spaţii pentru combustibil şi lubrifianţi;

- compartimente de pompare;

- încăperi de producţie;

- încăperi de categorie specială.

Pe nave sunt instalate cele mai diferite aparate şi instalaţii de stingere a incendiilor, se deţin însemnate cantităţi de substanţe stingătoare, numărul şi cantitatea acestora depinzând de felul navei (navă de pasageri, cargou, nave de transport mărfuri generale, navă petrolieră etc.).

O navă este construită din tablă de oţel (coca, puntea, pereţii despărţitori etc.), care în (timpul incendiului se încălzeşte foarte mult, contribuind la propagarea rapidă a acestuia, prin conducţie, dintr-un compartiment în altul.

Coca navei este întretăiată de punţi şi pereţi despărţitori, care delimitează diferitele compartimente, mai mari sau mai mici (sălile de maşini, calele de mărfuri etc.) şi în interiorul cărora sunt montate instalaţiile de ventilaţie, cu rol de aerisire a mărfurilor depozitate în cale şi a restului de încăperi.

Postul de comandă al navei se amplasează pe puntea de comandă, într-o încăpere închisă. Aici sunt concentrate toate mijloacele de comandă ale navei, precum şi mijloacele de comunicare şi semnalizare. Alăturat postului de comandă se găseşte camera hărţilor.

Magaziile pentru mărfuri uscate sunt prevăzute cu un paiol (pod), cu grosimea de 40-60 mm şi, în funcţie de lungimea navei, aşezat, la navele cu fund simplu, peste varange. La navele cu fund dublu, acest paiol este gros de cel puţin 65 mm, iar în zona gurilor de magazie grosimea sa devine dublă, dacă încărcarea şi descărcarea magaziei se face cu macarale cu greifer sau cu alte dispozitive mecanizate.

În vederea transportării mărfurilor conteinerizate, magaziile sunt prevăzute cu glisiere verticale şi grinzi orizontale, pe care se aşază conteinerele.

120

Compartimentele pentru locuinţe, bucătăriile şi magaziile de alimente, de echipament şi de materiale sunt amplasate în castelul navei, situat, de regulă, în partea centrală a acesteia.

Sălile de maşini sunt amplasate într-un compartiment separat, de asemenea în castelul navei, el constituind punctul vital al acesteia.

De când există nave maritime, există şi catastrofe navale. Cauzele acestor catastrofe nu au fost numai furtunile, ci, adeseori, şi focul. Majoritatea incendiilor izbucnite pe nave îşi au originea în încărcătura transportată şi, mai rar, în elementele combustibile din structură, care sînt foarte reduse ca număr şi cantitate.

Incendiile pe navele de transport de mărfuri generale se produc, de regulă, în sălile de maşini, în magaziile de mărfuri şi, mai rar, în compartimentele de locuit ale navei.

În sala maşinilor incendiile izbucnesc din următoarele cauze: scurtcircuit, încălzire defectă, conducte neetanşe pentru combustibil, radiatoare cu gaze lichefiate, cârpe îmbibate cu ulei şi păstrate în apropierea surselor de încălzire, curăţarea cu benzină a pieselor de maşini.

În magaziile de mărfuri, pot produce incendii: substanţele şi obiectele explozive (nitroceluloză, explozivi, muniţii etc.), substanţele care în contaot cu apa degajă gaze inflamabile (carbura de calciu, care generează acetilena), materialele autoinflamabile (fosforul), substanţele solide uşor inflamabile (sulful, celuloidul), substanţele cu acţiune inflamabilă şi explozivă (îngrăşămintele chimice), lagărele supraîncălzite ale benzillor transportoare.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale

Incendiile izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale sunt complexe prin caracterul şi dezvoltarea lor şi aduc pagube apreciabile. Din cauza incendiilor izbucnite pe navele de transport de mărfuri generale, pe plan mondial se distrug sau sunt scoase din uz un timp îndelungat numeroase nave.

La propagarea rapidă a incendiilor pe nave contribuie:

- planificarea complexă a încăperilor;

- instalaţiile de ventilaţie foarte ramificate;

- cantitatea mare de materiale combustibile (40-50 kg/m2 punte);

- stocurile de combustibil lichid şi de ulei aflate la bordul navelor (4-5000 1, iar la navele mari cantităţi de combustibil de ordinul zecilor sau sutelor de mii de litri);

- amplasarea unei părţi din recipienţii cu carburanţi pe punţile de sus şi pe platforme.

121

Din statistici, rezultă că din 50 de incendii, numai câteva (două-trei) se produc pe navele aflate în larg. Majoritatea izbucnesc în timpul staţionării acestora în dane.

Viteza liniară medie de propagare a incendiului la suprastructura navei este rapidă. În interior, aceasta este de 1,2-2,7 m/min, pe când la exterior, ea atinge valori de 1,9-6 m/min.

În magaziile (calele) de mărfuri, când acestea sunt închise, dezvoltarea incendiilor este mai lentă, din cauza reducerii procentului de oxigen pe timpul arderii, aceasta fiind, în schimb, însoţită de degajări de mari cantităţi de fum şi gaze fierbinţi şi toxice, care inundă compar mentele neetanşe în 3-5 min după izbucnirea incendiului, îngreunând descoperirea focarelor, mai ales când incendiul a izbucnit in interiorul magaziei.

Iniţial, arderea în magazii este mai intensă, datorită prezenţei unei anumite cantităţi de oxigen în acestea. Pe măsura scăderii procentului de oxigen, procesul de ardere devine mai lent, apărând însă produşii arderilor incomplete şi creşterea temperaturilor până la 900°C.

Incendiul se poate propaga atât la magaziile vecine, prin intermediul pereţilor despărţitori metalici supraîncălziţi, cît şi la încăperile de locuit şi de serviciu, prin sistemele de ventilaţie, deschiderile neetanşe prin puţuri, case de scări etc.

In caz de incendiu, întrerupându-se ventilarea în compartimentele afectate, fumul şi gazele fierbinţi neevacuate pot provoca efectul de propagare a incendiului la vecinătăţi, prin încălzirea tablelor de oţel din care sunt confecţionaţi pereţii.

Incendiile la suprastructura navei, cele din încăperile pentru maşini şi incendiile încărcăturilor trebuie tratate cu o atenţie deosebită, tactica folosită pentru stingerea lor fiind guvernată de reguli speciale.

Sunt numeroase cazurile când comandantul navei nu poate să dea suficiente informaţii referitoare la proprietăţile fizico-chimice ale mărfurilor transportate şi asupra comportării lor la foc.

Prezenţa printre mărfurile transportate a unor substanţe radioactive adaugă un pericol suplimentar, datorită fenomenului de radioactivitate ce se poate produce, în urma unui accident sau a izbucnirii incendiului.

Imposibilitatea executării unor recunoaşteri amănunţite în compartimentul sau încăperile incendiate, face ca măsurile luate pentru localizarea şi lichidarea incendiului să fie, uneori, insuficiente şi să prezinte riscuri.

În sălile de maşini şi casele pompelor, pericolul de incendiu este generat de existenţa lichidelor combustibile, de formarea amestecurilor explozive având în compunere vaporii produselor inflamabile şi aerul, precum şi de posibilitatea deteriorării conductelor şi garniturilor, din care cauză carburanţii şi lubrifianţii căzuţi pe părţile fierbinţi ale motoarelor se aprind, generând incendii şi explozii. Pe timpul acestor incendii se dezvoltă temperaturi de peste 950°C.

122

În încăperile de locuit şi de serviciu ale navei de transport de mărfuri generale, incendiile izbucnite au aspectul celor din încăperile destinate locuinţelor de la parterul şi etajul construcţiilor, locuri unde se dezvoltă temperaturi de 850-900°C.

În aceste încăperi, datorită prezenţei maselor plastice din compunerea mobilierului şi a altor materiale combustibile din dotarea lor, incendiile se propagă cu repeziciune, pătrund în izolaţiile termice ale pereţilor şi prin arderea lor emană fum şi gaze foarte toxice, cu acţiune iritantă şi sufocantă. Fumul şi gazele toxice fierbinţi inundă foarte rapid coridoarele şi toate încăperile castelului navei, prin intermediul hublourilor, al uşilor neetanşe, al panourilor şi puţurilor, reducând vizibilitatea şi împiedicând evacuarea personalului navei sau intervenţia acestuia pentru localizarea şi lichidarea incendiului.

Pe timpul unui incendiu, apa utilizată pentru stingere nu poate fi evacuată totdeauna de pe fundul navei, din care cauză se formează o carenă lichidă în compartimentele incendiate, care dă navei o anumită înclinare, ameninţându-i stabilitatea şi afectând serios acţiunea de stingere.

De aceea, una din grijile comandantului intervenţiei pe timpul desfăşurării acţiunilor de stingere este evacuarea apei acumulate, pentru redresarea navei, introducând, în acest scop, dacă e posibil, motopompe transportabile cât mai aproape de carena lichidă sau folosind ejectoarele din dotarea maşinilor de luptă şi pompele electrice submersibile din dotarea navelor de stins incendii sau cele de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se execută împreună cu comandantul navei sau alt ofiţer care cunoaşte foarte bine nava, precum şi cu comandantul rolului de stins incendii (pichetul de incendiu de pe navă), care, de regulă, este ofiţerul de siguranţă.

În ceea ce priveşte stabilirea precisă a locului şi proporţiilor incendiului, pe navă întâlnim două situaţii:

a). echipele de recunoaştere pot determina precis locul incendiului şi proporţiile acestuia, întrucât accesul în zona incendiată a fost posibil;

b). recunoaşterea nu a putut stabili decât cu aproximaţie situaţia incendiului, din cauza fumului şi a căldurii prea intense, precum şi datorită faptului că locul unde se află incendiul este inaccesibil (de exemplu, incendiul într-o cală încărcată cu mărfuri).

Înainte de începerea recunoaşterii, comandantul intervenţiei est obligat să ceară de la comandantul navei planul de apărare contra incendiilor al navei, plănul de stivuire şi catalogul principalelor substanţe periculoase aflate la bord.

Indiferent de situaţie, comandantul intervenţiei este obligat să stabilească:

123

- numărul persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, starea lor, căi şi metode de salvare a acestora;

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru personalul navei şi pentru servanţii ce vor acţiona la stingerea acestuia;

- locul incendiului (încăperea, magazia sau puntea), proporţiile acestuia şi direcţiile de propagare;

- cantitatea şi natura mărfurilor afectate de incendiu şi celor aflate în pericol, modul de depozitare a acestora şi acţiunea focului, fumului şi apei asupra lor, pericolele de explozie sau intoxicare ce decurg din această situaţie;

- starea punţilor şi a pereţilor despărţitori, în urma influenţei căldurii radiate;

- dacă s-a executat închiderea pereţilor despărţitori de apă şi de foc;

- dacă au fost puse în funcţiune instalaţiile speciale şi aparatele de stingere de pe navă în sectorul incendiat şi care este efectul acestora asupra limitării propagării incendiului;

- dacă au fost închise intrările şi ieşirile la diferite punţi, oberlichturile şi clapele de la coşuri, hublourile şi sabordurile, uşile etanşe şi uşile de incendiu;

- dacă au fost oprite instalaţiile de ventilaţie şi au fost etanşate, de către membrii echipajului, canalele de ventilaţie din cale;

- dacă s-a început operaţiunea de mutare a mărfurilor din magaziile aflate pe direcţia de propagare a incendiului;

- existenţa detectoarelor, dozimetrelor şi explozimetrelor, pentru a fi folosite în scopul determinării amestecurilor explozive, a mediilor toxice sau radioactive şi a gradului de infectare a zonei afectate de incendiu;

- dacă au fost instalate pe culoare perdelele de azbest pentru limitarea propagării incendiului;

- dacă s-a întrerupt curentul electric în compartimentul incendiat;

- căile de acces spre locul incendiului (scările de la prova şi pupa, gurile de vizitare, puţurile, tubulatura sistemului de ventilaţie şi alte deschideri), care pot fi folosite pentru pătrunderea servanţilor la focar sau pentru refularea substanţelor stingătoare;

- gradul de inundare a încăperilor cu fum şi gaze fierbinţi, necesitatea şi posibilitatea evacuării acestora, numărul de electroexhaustoare şi electroventilatoare existente la formaţiile civile de

124

pompieri din port şi pe navele speciale de stins incendii, precum şi modul cum vor fi acestea folosite;

- numărul navelor acostate în apropierea navei incendiate şi necesitatea remorcării şi scoaterii lor din zona periclitată.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor izbucnite la bordul navelor de transport de mărfuri generale se folosesc următoarele substanţe stingătoare :

- bioxidul de carbon, ale cărui avantaje ca agent stingător sunt cunoscute. Acesta se foloseşte mai ales la incendiile din sălile de maşini, sala pompelor şi la tablourile electrice. Nu este eficace în acţiunea de stingere a incendiilor uscate (bumbac, ţesături, iută, saci etc.);

- spuma cu coeficient mare de înfoiere se foloseşte pentru stingerea incendiilor în compartimentele castelului navei (încăperi de locuit, de serviciu şi de producţie);

- spuma mecanică grea se foloseşte la stingerea incendiilor izbucnite la tancurile (rezervoarele) cu carburanţi;

- apa pulverizată se foloseşte pentru stingerea incendiilor din calele (magaziile) de mărfuri şi pentru răcirea pereţilor punţilor navei.

c). Stingerea

Întrucât pe timpul ducerii acţiunilor de localizare şi lichidare a incendiului este prezent un numeros personal cu funcţii de conducere, reprezentanţi ai organelor de partid şi de stat, comandantul unităţii pompieri, comandantul portului, comandantul navigaţiei, comandantul navelor speciale de salvare şi stingere a incendiilor, cărora regulamentele de funcţionare specifice, le atribuie importante răspunderi în asemenea împrejurări, conducerea acţiunilor de salvare a oamenilor, de evacuare a mărfurilor neincendiate şi stingerea incendiilor va fi făcută de un comandament unic, în care vor intra obligatoriu persoanele mai sus amintite, cât şi alţi specialişti, hotărârile luându-se în comun, iar măsurile specifice ordonându-se de către fiecare şef personalului subordonat.

Modul de acţiune, substanţele stingătoare şi tehnica lucrului se aleg în raport de compartimentul sau încăperea unde se află locul incendiului, de substanţa sau materialele care ard, precum şi de tipul de navă. Un incendiu la cabine sau la sala de maşini nu se stinge în acelaşi mod cu incendiul izbucnit într-o sală de mărfuri sau într-un depozit de muniţii sau explozivi.

Când incendiul a izbucnit la magaziile de mărfuri, stingerea se organizează pe două sectoare de intervenţie, astfel:

- un sector de intervenţie în partea dinspre pupa navei;

125

- un sector de intervenţie în partea dinspre prova navei, ambele cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în magazia incendiată, precum şi de protecţie contra incendiului a mărfurilor din magaziile vecine, de evacuare a acestora din calele ameninţate şi de răcire a pereţilor despărţitori.

Când incendiul a izbucnit la castelul navei, stingerea se organizează tot pe două sectoare de intervenţie:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la încăperile de locuit şi de serviciu şi la sala maşinilor;

- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre magaziile de mărfuri şi de protecţie a acestora împotriva efectelor căldurii radiate.

În scopul dirijării incendiului spre exteriorul navei, acţiune ce va favoriza limitarea propagării lui, comandantul intervenţiei trebuie să ceară căpitanului navei să schimbe orientarea acesteia, fie prin lăsarea la pupa a unei noi ancore, fie folosind un remorcher.

Dacă incendiul ameninţă navele vecine sau instalaţiile portuare, comandantul intervenţiei trebuie să ceară comandantului portului să ordone fie deplasarea navei în larg, unde se va desfăşura acţiunea de stingere, fie scoaterea de la chei a avelor ameninţate.

Când recunoaşterea a putut stabili cu precizie locul incendiului, proporţiile şi direcţiile lui de propagare, comandantul intervenţiei va interveni cu ţevi de apă tip „C” cu jet pulverizat sau cu gaze inerte, pulbere stingătoare „Florex” sau ţevi generatoare de spumă.

La incendiile din cale şi din sălile maşinilor, direcţiile de atac vor fi de sus în jos, fapt condiţionat de lipsa altor intrări în cale decât panourile acestora, situate la partea lor superioară, servanţii subunităţii având de luptat, în special, cu fumul şi cu temperaturile ridicate.

Pentru acţiunea directă într-o cală, comandantul intervenţiei trebuie să destine cel puţin patru ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi patru ţevi generatoare de spumă de 5000 1/min.

Accesul în compartimentul incendiat este întotdeauna foarte dificil, în prezenţa fumului dens, a gazelor toxice fierbinţi şi a flăcărilor. Pericolul este agravat şi de bioxidul de carbon folosit, în faza iniţială de intervenţie, de către echipajul navei.

Pentru a se asigura accesul servanţilor la locul focarului, comandantul intervenţiei va cere comandantului navei să acţioneze sistemul de ventilaţie din coridoarele ce duc spre compartimentele incendiate, precum şi pe cel din aceste încăperi. Personalul specializat, care va executa această misiune, va fi echipat cu aparate izolante sau cu măşti contra fumului şi va acţiona în echipe de câte doi, pentru întrajutorare.

Când compartimentul incendiat este prevăzut cu două deschideri, comandantul intervenţiei, după ce şi-a amplasat servanţii cu ţevi în dreptul acestora, va ordona deschiderea

126

alternativă a uşilor, obţinând astfel evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi şi descoperirea rapidă a focarului, asupra căruia se va acţiona imediat de către servanţii respectivi.

Rezultate foarte bune, în acest sens, se obţin prin folosirea mijloacelor specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, care trebuie aduse pe navă, în apropierea locului incendiat, chiar pe timpul realizării dispozitivelor premergătoare de luptă.

Electroexhaustoarele trebuie amplasate în partea superioară a compartimentului incendiat, unde s-au acumulat cele mai mari cantităţi de fum, gaze toxice şi gaze fierbinţi, executându-se, în acest scop, deschideri în plafonul compartimentului inundat cu fum. Se vor instala, însă, electroexhaustoare şi în partea inferioară a încăperii, acolo unde a izbucnit incendiul, în scopul descoperirii şi lichidării rapide a acestuia.

Pentru stingere, este absolut necesar ca şefii de ţeava să ajungă în timpul cel mai scurt la locul incendiului, folosind scările de la prova sau pupa navei, cât şi punţile situate deasupra calei incendiate, în scopul limitării propagării incendiului, realizându-se un dispozitiv de stingere etajat.

Ţevile vor fi introduse prin lucarnele calelor, până la fundul acestora, servanţii fiind asiguraţi cu cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante.

O atenţie deosebită trebuie acordată protecţiei calelor vecine, prin controlul temperaturii pereţilor despărţitori de cala incendiată şi destinarea unor ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, cu misiunea de răcire.

Mărfurile vor fi acoperite cu prelate şi umectate continuu, iar dacă acestea sunt depozitate până în apropierea peretelui calei incendiate, se vor lua măsuri de îndepărtarea lor din această zonă.

Pantru asigurarea intervenţiei cu spumă, în vederea micşorării cantităţilor de fum, se vor realiza dispozitive de rezervă cu ţevi generatoare, amplasate în apropierea panourilor calelor.

Servanţii vor acţiona la aceste incendii la fel ca la intervenţia pentru stingerea incendiilor din depozitele de mărfuri, folosind jetul pulverizat pentru stingerea incendiilor de la suprafaţa mărfurilor sau baloturilor.

Concomitent cu stingerea incendiilor se execută scoaterea din magazii a sacilor, baloturilor, paletelor sau conteinerelor şi depozitarea acestora pe punţi sau pe chei, unde se organizează desfacerea lor, în vederea lichidării focarelor din masa produselor. Această activitate se desfăşoară într-un sector special organizat şi dotat cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi robinet.

În cazul când nu se poate ajunge direct în calele incendiate, se vor executa, cu ajutorul aparatelor de sudură, deschideri cu diametrul de 100-150 mm în pereţii despărţitori, prin care se va refula

127

apă pulverizată. Pentru protecţia calelor vecine pline cu mărfuri şi ameninţate de incendiu, comandantul intervenţiei, de acord cu comandantul navei, va trece la ermetizarea acestora şi umplerea lor cu bioxid de carbon.

Foarte dificilă este situaţia când în cala cu mărfuri incendiate nu se poate pătrunde decât prin singura deschidere existentă în aceasta şi acoperită cu un panou. În acest caz, comandantul intervenţiei va încerca să atace incendiul pe la partea de sus a panoului, cu ajutorul ţevilor de apă cu ajutaje pulverizatoare.

Pentru pătrunderea şefilor de ţeavă în cală, în vederea acţiunii directe asupra incendiului, se va proceda astfel:

- se vor instala electroexhaustoarele de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat în spatele panoului, asigurându-se o evacuare masivă a fumului şi gazelor fierbinţi;

- în faţa panoului, se vor plasa electroventilatoarele, care vor introduce aer proaspăt în cală;

- servanţii şefi de ţeavă, asiguraţi cu costume de protecţie anticalorica şi aparate izolante, bine ancoraţi cu cordiţele de salvare, vor pătrunde în cală pe direcţia refulării aerului proaspăt. Acţionând cu jet pulverizat, aceştia vor răci atmosfera plină de gaze fierbinţi şi de substanţe combustibile deshidratate, ca efect al acţiunii căldurii radiate şi, precipitând fumul, vor descoperi adevăratul focar, asupra căruia vor acţiona imediat, asigurând, totodată, începerea operaţiunii de îndepărtare din zonă a mărfurilor periclitate de incendiu.

Incendiul propagat la exterior va fi atacat cu jeturi compacte de apă refulate de ţevi tip „B”, servanţii amplasându-se pe poziţii de lucru cât mai aproape de zonele prin care acesta se manifestă, având curenţii de aer în faţă.

Pentru prevenirea accidentelor (înec, prăbuşirea de la mare înălţime), servanţii care acţionează pe punţile exterioare vor fi echipaţi cu centuri de salvare şi asiguraţi cu costume de protecţie anticalorica şi corzi de salvare ancorate de balustradele navei.

Când accesul în compartimentul incendiat a devenit imposibil datorită intensităţii incendiului, comandantul intervenţiei va trece la acţiunea de limitare a propagării incendiului, protejând compartimentele şi încăperile vecine prin acţiunea ţevilor tip „B”, iar pentru stingere în cala sau compartimentul afectat, cu acordul comandantului navei, va proceda la inundarea acesteia.

Inundarea trebuie să se facă repede şi fără nici o ezitare, când încăperea conţine materiale explozive sau care degaje gaze explozive (muniţii, explozivi, nitraţi etc.), deschizându-se larg panourile calelor incendiate.

În situaţia incendiului inaccesibil, fie datorită imposibilităţii apropierii de focar, fie pentru că acesta nu a putut fi descoperit (în cazurile când incendiul a izbucnit la partea de jos a calei şi

128

aceasta este încărcată în întregime), sarcina stingerii incendiului sau numai a micşorării in-tensităţii arderii şi a menţinerii lui în stare de dezvoltare lentă, până când se vor pune în funcţiune mjloace de stingere mai eficiente, va fi încredinţată instalaţiilor fixe de stingere de la bordul navei (instalaţiile de stingere cu apă pulverizată, instalaţiile tip sprinkler, instalaţiile fixe de stingere cu C02, cu spumă mecanică sau chimică, instalaţiile de stingere cu aburi etc).

În cazuri excepţionale, când nu este posibilă o altă soluţie, după consultarea comandantului navei şi a comandantului portului, se trece la inundarea compartimentului, concomitent cu luarea măsurilor de securitate, pentru a se evita pierderea stabilităţii navei, răsturnarea sau scufundarea acesteia.

În toate cazurile de incendiu, dar mai ales în cazul incendiilor ce nu pot fi stinse datorită evoluţiei lor rapide şi a degajării de mari cantităţi de căldură şi gaze toxice fierbinţi, comandantul intervenţiei trebuie să folosească metoda combinată de stingere, constând din lucrul instalaţiilor fixe de stingere cu apă şi lucrul servanţilor pompieri cu accesoriile din dotarea maşinilor de luptă.

În situaţia incendiului la calele de mărfuri, atunci când lipsesc instalaţiile fixe de stingere cu apă pulverizată, comandantul intervenţiei va ataca direct focarul, cu ajutorul ţevilor din dotarea subunităţii. Ţevile vor fi introduse prin panourile calelor, prin canalele de ventilaţie sau prin orificii practicate în pereţii laterali ai calei sau în punte, cu ajutorul suflaiurilor.

Este posibil ca acest mod de lucru să nu dea totdeauna rezultatele dorite, din cauza numeroaselor obstacole între focar şi punctele prin care se refulează apa.

Concomitent cu acţiunea de stingere a incendiului în cală, compartimentul sau încăperea afectată, comandantul intervenţiei va lua măsuri de răcire, la exterior, a pereţilor compartimentului incendiat şi a punţilor, ţinându-se cont de faptul că întreaga structură a navei este metalică şi, deci, pericolul transmiterii incendiilor prin conducţie este foarte mare.

Pe tot timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei trebuie să nu uite nici o clipă că pierderea unei nave reprezintă o pagubă însemnată pentru economia naţională.

Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei va avea în vedere valoarea deosebit de mare a navei, precum şi a mărfurilor transportate, luând măsuri care să conducă la stingerea cât mai rapidă incendiului şi cu pagube cât mai mici, folosind substanţele stingătoare cele mai eficiente.

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile de locuit şi de serviciu, vor fi respectate aceleaşi reguli ca la stingerea incendiilor din clădiri.

Intervenţia la această categorie de incendii are, însă, şi reguli specifice lucrului pe nave, şi anume:

129

- intervenţia pentru stingere începe cu acţiunea de salvare şi evacuare a persoanelor rămase în încăperi. În cazul că pătrunderea în aceste încăperi nu e posibilă, se vor executa deschideri în bordul navei, în zona hublourillor, prin care se vor scoate oamenii;

- pentru limitarea inundării cu fum, se va refula spuma uşoară cu coeficient mare de înfoiere, în acest scop aducându-se pe puntea navei motogeneratorul şi substanţele stingătoare necesare;

- in încăperi, se va acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator, o atenţie deosebită acordându-se desfacerii placajelor pereţilor şi lichidării incendiului pătruns în izolaţia termică (plută, polistiren expandat, poliuretan), după ce s-a determinat, prin palparea pereţilor, dacă aceştia sunt calzi sau nu;

- ţinându-se cont de faptul că pereţii încăperilor sunt metalici şi deci pot contribui la propagarea incendiului în încăperile vecine prin conducţie, comandantul intervenţiei este obligat să prevină acest proce destinând ţevi tip „C” cu misiune de supraveghere şi răcire a pereţilor;

- servanţii vor lucra echipaţi cu aparate izolante şi în echipe, asiguraţi cu cordiţe. Pentru evitarea rătăcirilor, la intrările în coridoare, în casa scărilor, în puţuri etc., se vor instala proiectoare sau lămpi cu acumulatori.

În cazul incendiilor izbucnite în sălile de maşini, cel mai important lucru este închiderea ermetică a deschiderilor şi punerea în funcţiune a instalaţiilor fixe de stingere cu bioxid de carbon, concomitent cu protejarea încăperilor vecine.

Pentru stingerea incendiilor de carburanţi, se vor folosi spumele chimice sau mecanice combinate cu pulberea stingătoare „Florex”, bioxidul de carbon, aburul sau apa pulverizată, iar la motoarele electrice se va acţiona numai cu bioxid de carbon.

Înainte de începerea acţiunii de stingere, comandantul intervenţie va lua măsuri de verificarea închiderii robinetelor de alimentare cu combustibil a motoarelor şi dacă instalaţiile electrice de iluminat, de forţă şi de ventilaţie au fost deconectate şi scoase de sub tensiune, dacă s-a realizat etanşarea sălii prin închiderea tuturor uşilor, luminatoarelor şi hublourilor.

După lichidarea incendiului, se vor lua măsuri de ventilarea încăperilor, pentru înlăturarea pericolului de explozie a amestecurilor explozive ce s-au format, şi de evacuarea apei acumulate pe timpul intervenţiei.

130

26. STINGEREA INCENDIILOR LA BORDUL NAVELOR PETROLIERE

Potrivit prevederilor Registrului Naval Român, petrolierele au în compunerea lor aceleaşi încăperi ca şi navele pentru transportul mărfurilor generale. Cu excepţia tancurilor de marfă pentru lichidele combustibile, majoritatea încăperilor sunt dispuse în castelul navei, situat la pupă, şi sunt separate de aceste tancuri prin coferdamuri.

Una din importantele dificultăţi, pe care le întâmpină pompierii pe timpul ducerii acţiunilor de stingere a incendiilor izbucnite la cisternele marilor petroliere, o reprezintă dimensiunile foarte mari ale acestora. De exemplu: un petrolier cu capacitatea de 116000 tone are o lungime de 265 m, o lăţime de 45 m şi o adâncime de 21 m. Aceste dimensiuni sunt şi mai mari în cazul petrolierelor de mare tonaj, iar tendinţa de sporire a dimensiunilor acestui tip de nave este încă foarte actuală.

Valorile limită admise pentru volumul cisternelor (tancurilor) unui petrolier sunt următoarele:

- pentru cisterna centrală - 50000 m3;

- pentru cisternele laterale - 30000 m3.

În cazul navelor cu coca dublă, ale căror funduri duble micşorează riscul de poluare prin revărsarea încărcăturii în caz de eşuare se admit, pentru cisternele centrale, volume mai mari de 50000 m3.

De cele mai multe ori, accesul în cisterne (tancuri) se face numai printr-un singur panou prevăzut cu scară.

Compartimentul maşinilor este echipat cu detectoare de incendiu cuplate la o centrală de semnalizare şi alarmare instalată pe pasarelă.

Numărul şi amplasarea detectoarelor sunt determinate de mărimi şi forma compartimentului şi de sistemul de ventilaţie, astfel ca acestea să permită o detecţie, în timpul cel mai scurt de la izbucnirea unui incendiu, în orice punct al compartimentului.

Pentru stingerea incendiilor, pe navele petroliere sunt montate următoarele tipuri de instalaţii fixe:

- pentru sălile de maşini - instalaţii de stingere cu spumă uşoară şi gaze inerte;

- pentru compartimentele pompelor - instalaţii de stingere cu apă pulverizată, cu spumă sau cu gaze inerte;

- pentru cisterne - instalaţii de stingere cu gaze inerte sau cu spumă.

131

Puntea petrolierului este prevăzută cu un număr suficient de ţevi şi tunuri pentru acoperirea completă cu spumă a acesteia, precum şi cu hidranţi care să poată realiza presiuni suficiente pentru acţionarea ţevilor generatoare de spumă sau a ţevilor cu apă.

Pompa de incendiu se instalează, de regulă, în sala maşinilor şi este în măsură să alimenteze cu apă cel puţin trei ţevi generatoare de spumă, la presiunea de 12-14 atm.

Dintre lichidele combustibile transportate, ţiţeiul nerectificat prezintă relativ mai puţine pericole de incendiu, având o temperatură de aprindere mai ridicată, dar faptul că se transportă în cantităţi mari cu navele petroliere prezintă, totuşi, un risc considerabil.

Mai periculoase din punct de vedere al aprinderii şi comportării la foc sunt hidrocarburile cu temperaturi scăzute de aprindere (-10 la + ..............

27. STINGEREA INCENDIILOR ÎN MAGAZIILE Şl PE PLATFOMELE DE DEPOZITARE A MĂRFURILOR DIN PORTURI

Imensele cantităţi de mărfuri care se încarcă sau se descarcă la danele unui port, în majoritatea lor combustibile, se depozitează, pe sortimente sau pe nave, în magazii, pe platforme, în aer liber sau sub şoproane. Din punct de vedere constructiv, acestea au dimensiuni presionante, fără a fi compartimentate potrivit prevederilor normativelor în vigoare, chiar dacă sunt construite din cărămidă şi nu au poduri, având mai mult aspectul unor hale înalte.

Specific acestor construcţii şi platforme este şi faptul că sunt dispuse în apropierea danelor de încărcare şi descărcare (deci aproape de apa mării, uşurând problema alimentării maşinilor de luptă), sunt străbătute sau au amenajate în apropiere linii de cale ferată, pe care, de regulă, se găsesc garate garnituri de tren cu numeroase vagoane, ce pot împiedica sau îngreuna amplasarea maşinilor de luptă cât mai aproape de locul incendiului, realizarea dispozitivelor de intervenţie şi evacuarea bunurilor salvate.

În schimb, magaziile şi platformele din porturi sunt deservite de un numeros parc de maşini şi de agregate de ridicare şi transport (autoridicătoare, macarale, camioane, benzi transportoare etc.), care pot contribui la evacuarea rapidă a mărfurilor din magazii, de sub şoproane sau de pe platformele cu mărfuri depozitate în aer liber, în caz de incendiu.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în magaziile şi pe platformele porturilor

Dispunând de un numeros număr de magazii, depozite de mărfuri generale şi periculoase, silozuri, antrepozite, depozite frigorifice, platforme cu mărfuri stivuite în aer liber, şoproane şi dane, obiectivele portuare sunt deosebit de periculoase din punct de vedere al stingerii in-cendiilor, având următoarele caracteristici specifice:

132

- pericolul de incendiu pe platformele portuare şi în magazii şi şoproane este, în comparaţie cu cel existent în marile depozite de mărfuri, mult mai mare, datorită prezenţei la danele de încărcare-descărcare a unor mari cantităţi de mărfuri diferite şi a navelor, incendiul izbucnit aici putându-se transmite la instalaţiile portuare, mijloacele de transport, magaziile şi platformele cu mărfuri din tranzit;

- tendinţa de reducere a staţionării navelor în port a impus folosirea în operaţiunile de încărcare şi descărcare a unui modern şi numeros parc de maşini şi utilaje, acţionate electric sau cu combustibil;

- depozitarea şi păstrarea îndelungată a mărfurilor în magaziile portului, în şoproanele sau pe platformele descoperite ale acestuia şi a partidelor de încărcături pentru recepţie sau export, măresc pericolul de incendiu sau de explozie în aceste locuri, datorită prezenţei substanţelor ce se autoaprind sau a celor cu grad de combustibilitate mărit (prin porturile noastre trec peste 1500 de substanţe de acest gen);

- depozitarea pe spaţii mici a unor însemnate cantităţi de mărfuri, ceea ce determină ca încărcătura combustibilă a acestora să corespundă unei sarcini termice de 500-900 kg/lemn/m2

(de 5-10 ori încărcătura combustibilă din atelierele uzinelor chimice). Din această cauză, orice început de incendiu în magaziile, şoproanele, docurile şi pe platformele de mărfuri în aer liber poate să se transforme repede într-un incendiu de mari proporţii, cu implicaţii deosebite pentru economia naţională;

- suprafeţele mari acoperite de mărfuri, natura lor şi a ambalajelor folosite, multiplele deschideri existente, materialele combustibile din compunerea elementelor de construcţie, lipsa compartimentărilor, înălţimea, reprezintă tot atâţia factori care favorizează dezvoltarea rapidă a incendiului;

- flăcările se propagă pe fronturi largi, cu înălţime de peste 20 m, afectând capacitatea portantă a elementelor de construcţie până la prăbuşirea lor (în 20-25 de minute de la izbucnirea incendiului);

- formarea tirajului determină ca părţi aprinse din elementele de construcţie, din ambalajele mărfurilor, să fie ridicate de curenţii de convecţie la mare înălţime şi purtate de vânt, putând genera incendii în alte zone cu mărfuri combustibile, la instalaţii şi pe nave.

Varietatea mare de mărfuri depozitate în porturi şi numărul mare de obiective cu caracteristici deosebite existente aici impun necesitatea întocmirii unui plan unic de intervenţie judicios analizat, prin care să se prevadă folosirea rapidă şi în totalitate a forţelor şi mijloacelor rezultate din calcul şi aflate pe platformele portului sau în apropierea acestuia.

Operaţiunile de intervenţie, metodele şi procedeele folosite la stingere sunt aceleaşi cu cele studiate în capitolele „Stingerea incendiilor la marile depozite de mărfuri, la depozite frigorifice, silozuri de cereale, garaje, depouri de locomotive, garnituri de tren etc.”.

133

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În afara problemelor specifice fiecărei categorii de incendiu analizate în alte capitole ale manualului, pe timpul executării recunoaşterii unor incendii izbucnite în magaziile de mărfuri, în şoproanele şi pe platformele portului, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească plus următoarele:

- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru mărfurile din magaziile, şoproanele sau de pe platformele în aer liber vecine, necesitatea şi posibilitatea îndepărtării acestora din zona afectată de incendiu sau numai a protejării lor prin acoperirea cu prelate, umectate de ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, sau prin folosirea perdelelor şi zidurilor de apă;

- numărul garniturilor de tren şi al vagoanelor de marfă staţionate în apropierea obiectivului incendiat, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru acestea şi necesitatea scoaterii lor din zonă, în scopul creării de condiţii favorabile desfăşurării operaţiunilor de stingerere;

- prezenţa în apropierea magaziilor sau platformelor incendiate, a navelor de transport de mărfuri generale sau periculoase, căile pe care incendiul s-ar putea propaga spre acestea, necesitatea apărării lor contra incendiilor prin perdele şi ziduri de apă sau a remorcării şi scoaterii lor din zonă;

- prezenţa în rada portului (acvatoriului) a şalupelor şi remocherelor de salvare dotate cu accesorii de stingerea incendiilor, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii, care vor participa la acţiune dinspre mare, fie cu tunurile de apă de pe bord, fie cu liniile de furtun din dotare, în scopul atacului circular al focarului.

b). Stingerea

În afara celor analizate la capitolul „Stingerea incendiilor în marile depozite de mărfuri”, în acţiunea de stingere a incendiilor izbucnite în magazii şi şoproane sau pe platformele de mărfuri în aer liber din porturi, apare în plus problema folosirii în luptă a şalupelor şi remorcherelor de salvare, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii, care, dispunând de accesorii de stingere a incendiilor, în special de tunuri de apă, pot contribui direct fie la stingere, fie la alimentarea cu apă a maşinilor de luptă, în cazul când căile de acces spre mare sunt blocate cu macarale, elevatoare, punţi, benzi rulante, camioane şi vagoane.

O altă problemă specifică este cea a necesităţii realizării unei strânse cooperări între toate forţele concentrate la locul incendiului şi a unei conduceri ferme de către comandamentul unic al intervenţiei.

Fiind vorba de imense valori materiale, comandantul intervenţiei, prin grupa operativă, va organiza evacuarea, depozitarea şi paza mărfurilor salvate, în aşa fel ca nici cea mai mică parte din acestea să nu se înstrăineze, să se piardă sau să se distrugă.

134

Rămâne în continuare o mare obligaţie pentru toţi comandanţii, problema luării măsurilor de prevenirea accidentelor, în special a înecului. Şoferii şi servanţii care lucrează în sectorul de alimentare, vor fi echipaţi în mod obligatoriu cu veste de salvare. Se va interzice, totodată, accesul şi staţionarea pe chei a servanţilor oare nu au atribuţiuni exprese.

28. STINGEREA INCENDIILOR ÎN ŞANTIERELE DE CONSTRUCŢII Şl REPARAŢII NAVALE

Pericolul de incendiu este deosebit de mare, atunci când o navă se află în reparaţie şi pe aceasta se execută lucrări de tăiere, sudură, vopsire etc., nava fiind împăienjenită de cabluri electrice şi schele, iar echipamentele sale parţial sau integral scoase din funcţiune.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în şantierele de construcţii şi reparaţii navale

Diversitatea specialiştilor şi a operaţiunilor care se execută pe o navă în construcţie sau în reparaţie, depozitarea de însemnate cantităţi de materiale combustibile din cele mai diferite, alături de nerespectarea în totalitatea lor a normelor de prevenirea şi stingerea incendiilor ge-nerează însemnate pericole de incendiu pe teritoriul şantierelor de construcţii şi reparaţii navale.

Pe timpul în care se află într-un şantier, navele se pot găsi în situaţia de a fi amarate sau a nu fi amarate.

Situaţia când nava este neamarată presupune că aceasta se află în construcţie sau în reparaţie capitală (reparaţie de mari proporţii, executată într-un timp îndelungat). În acest caz, sarcina asigurării prevenirii şi stingerii incendiilor pe navă revine organelor specializate ale şantierului.

Când este în situaţia de „amarat”, nava se află în şantierul naval pentru reparaţii, împreună cu comandantul şi echipajul său, care vor răspunde de prevenirea şi stingerea incendiilor, în cooperare cu personalul specializat al şantierului.

Vulnerabilitatea unei nave aflată în construcţie sau reparaţie provine din faptul că:

- compartimentarea de incendiu nu mai funcţionează, întrucât uşile antifoc sunt blocate cu conductori electrici sau furtunuri de aer necesare operaţiunilor de nituire ori de sudură electrică sau autogenă;

- materialele combustibile din structura navei sau cele care urmează a le înlocui pe acestea sunt depozitate în toate punctele de lucru;

- se execută foarte multe tăieri şi suduri, în numeroase puncte ale navei, chiar în cele periculoase la incendii, cum sunt cabinele de locuit, comanda navei, sălile de maşini şi pompe, calele şi copartimentele, bunkărele şi rezervoarele.

135

Numeroase din incendiile izbucnite pe navele aflate în reparaţie sunt provocate datorită folosirii incorecte a aparatelor de sudură şi de nituit, a întrebuinţării defectuoase a unor instalaţii electrice sau a focului deschis şi nesupravegheat, în special în anotimpurile cu temperaturi scăzute.

Un mare pericol de propagare a incendiului odată izbucnit există pe bordurile pacheboturilor, din cauza cantităţilor mari de materiale combustibile ce se găsesc pe acestea, a existenţei numeroaselor cabine şi compartimente mici, a coridoarelor lungi şi strâmte, a caselor scărilor şi puţurilor pentru ascensoare etc. Acestea, în caz de incendiu, îndeplinesc rolul unor coşuri de fum sau canale de ventilaţie, contribuind la propagarea rapidă a incendiului pe verticală şi inundarea cu fum şi gaze fierbinţi a întregii nave şi transformând un început de incendiu într-un incendiu de mari proporţii.

Pericol foarte mare de incendiu există şi pe bordul petrolierelor şi al navelor care transportă gaze lichefiate aflate în reparaţie.

Din grupa materialelor combustibile care contribuie la propagarae incendiilor pe navele aflate în construcţie sau în reparaţie, fac parte:

- lemnul, talaşul, mobilierul, cleiul, lacurile şi vopselele;

- pulberile combustibile aflate pe marginile şi pe tălpile grinzilor, pe bordaje, în conductele de ventilaţie sau în planşeele duble, care, turbionate, pot forma amestecuri explozive, aanorsabile de la orice sursă de foc deschisă;

- îngrămădirile de odgoane, împletituri de cânepă sau de alte materiale folosite în operaţiunile de încărcare sau descărcare a navelor;

- deşeurile de hidrocarburi lichide sau gazoase rămase în compartimentul de propulsie (sala maşinilor);

- noroiul şi sedimentele depuse în tancurile petroliere, precum şi vaporii şi gazele inflamabile rămase în acestea, ca urmare a spălării şi degazării lor necorespunzătoare, înainte ca nava să fie trimisă în şantierul de reparaţie. În mod corect, degazarea cisternelor se face prin spălarea cu ajutorul injectoarelor cu aburi, operaţie terminată cu o ventilare puternică cu aer proaspăt, urmată de controlul existenţei gazelor inflamabile, cu ajutorul detectoarelor de gaze.

Aceeaşi operaţiune trebuie făcută canalelor de ventilaţie, conductelor de stingere a instalaţiilor fixe de pe navă, pompelor şi conductelor acestora, colectoarelor şi traversărilor circuitului de fund şi ale punţii, şi scărilor de coborâre.

136

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Împreună cu specialiştii de pe şantierul de construcţii sau de reparaţii, comandantul intervenţiei este obligat să stabilească:

- compartimentul, cala sau încăperea în care s-a produs incendiul;

- persoanele aflate în pericol în compartimentul incendiat sau în cele ameninţate, numărul şi starea lor, căi şi metode de salvare a acestora în timpul cel mai scurt - operaţiune ce trebuie începută chiar pe timpul recunoaşterii;

- natura şi cantitatea materialelor combustibile aflate în compartimentul incendiat şi în încăperile vecine, necesitatea apărării lor împotriva efectelor focului şi posibilitatea evacuării acestora din zonele periclitate;

- prezenţa uşilor etanşe şi antifoc, dacă acestea au fost trecute în poziţia „închis”;

- prezenţa caselor scărilor şi a golurilor pentru puţuri şi ascensoare, dacă acestea au fost ermetizate sau nu, cum contribuie ele la propagarea fumului şi focului pe verticală şi posibilitatea închiderii lor în caz de nevoie;

- gradul de inundare cu fum a compartimentului incendiat şi a celor vecine;

- existenţa ventilatoarelor electrice sau hidraulice cu Q = 3-5 000 m3/oră, dacă acestea au fost puse în funcţiune, necesitatea dublării acţiunii lor cu cea a accesoriilor de pe A.Sp.F.G.I.;

- dacă pe coridoare au fost instalate perdelele de azbest pentru limitarea propagării incendiului la vecinătăţi şi evitarea inundării cu fum;

- numărul schelelor (din lemn sau metal), starea lor, pericolul ce-l prezintă incendiul pentru acestea şi necesitatea protejării lor cu jeturi de apă;

- existenţa instalaţiilor şi agregatelor electrice de sudură şi iluminat, a tablourilor volante de branşament sau a altor aparate electrice, precum şi a aparatelor de nituit nedeconectate sau nesooase de sub tensiune;

- prezenţa vaporilor şi gazelor inflamabile în încăperile incendiate şi în cele vecine, pericolul ce-1 prezintă acestea pentru formarea concentraţiilor explozive (concentraţia amestecurilor expilozive se va determina folosindu-se detectoarele de gaze şi explozimetrele din dotarea şantierului);

137

- dacă instalaţia fixă de stingere a fost menţinută în stare de lucru (prin păstrarea ei sub presiune cu ajutorul pompelor de bord sau prin branşarea unei ţevi la conductele de incendiu ale cheiului) şi pusă în funcţie, care este efectul ei asupra incendiului.

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor clasice, se va acţiona cu apă refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje pulverizatoare.

Pentru stingerea incendiilor la instalaţiile electrice, se acţionează cu CQ2.

Pentru stingerea incendiilor în compartimentele navelor petroliere, se va acţiona cu spumă mecanică.

c). Stingerea

Se organizează pe sectoare de intervenţie, astfel :

- un sector de intervenţie la prova, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la compartimentele şi magaziile navei, prin acţiunea de răcire a pereţilor despărţitori cu jeturi de apă refu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, şi de lichidare a incendiului partea dinspre pupa a compartimentului incendiat;

- un sector de intervenţie la pupa, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la compartimentele castelului navei (sala de maşini, sala pompelor, cabinele de odihnă şi de serviciu) şi la cele învecinate cu incendiul, folosindu-se ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare in interior şi creându-se pânze sau ziduri de apă, realizate cu ţevi tip „B” şi tunuri de stins incendii, în exterior. O altă misiune a acestui sector constă în lichidarea incendiului în compartimentul incendiat, acţionând în raport de cantitatea de substanţe combustibile şi de natura acestora cu ţevi tip „B”.

În situaţia când accesul în compartimentul incendiat este imposibil din cauza fumului şi a gazelor fierbinţi, pe baza planului de apărare al navei, a consultării comandantului navei şi a specialiştilor de pe şantier, se vor stabili alte căi decât cele obişnuite pentru introducerea substanţelor stingătoare direct la focar.

Pentru reducerea cantităţii de fum şi de gaze toxice, se va acţiona pentru îndepărtarea acestora, cu ajutorul electroexhaustoarelor din dotarea A.Sp.F.G.I. şi prin introducerea în coridoare şi compartimente a spumei cu coeficient mare de înfoiere.

În mod deosebit, comandantul intervenţiei va lua toate măsurile de asigurarea securităţii servanţilor, dintre care cele mai importante sunt:

- echiparea cu aparate izolante;

138

- asigurarea cu cordiţe de salvare de balustrade;

- lucrul în echipe de cel puţin doi servanţi;

- interzicerea deplasărilor pe alte itinerare decât cele stabilite împreună cu comandantul navei şi specialiştii veniţi la faţa locului, în scopul prevenirii prăbuşirilor în golurile deschise ale navei;

- marcarea cu proiectoare şi lămpi cu acumulatori a intrărilor în casele scărilor sau în alte goluri folosite pentru pătrunderea 1a locul incendiului;

- rularea servanţilor la lucru şi asigurarea odihnei, hranei şi primului ajutor medical celor oare acţionează în condiţii grele.

29. STINGEREA INCENDIILOR PE AEROPORTURI Şl LA AVIOANE

În ultimele decenii transportul aerian din patria noastră s-a dezvoltat vertiginos, prelâînd o parte destul de însemnată din sarcinile transportului de călători şi de mărfuri.

Odată cu avioanele s-au dezvoltat şi modernizat aerodromurile, precum şi instalaţiile şi obiectivele anexă ale acestora.

Alături de pistele de decolare şi aterizare a avioanelor, pe aeroporturi se află o serie de alte obiective, cum sunt: platformele de parcare a aeronavelor, turnul de control, hangarele pentru reparaţii şi pentru controlul tehnic al avioanelor, rezervoarele cu combustibil, garajele şi atelierele de reparaţii ale autovehiculelor ce deservesc aeroportul şi platformele de parcare a acestora.

Pericolele de incendiu la aerodromuri sunt variate, avându-se în vedere caracterul complex al obiectivelor şi utilajelor existente pe aeroport, fapt ce face ca intervenţia pentru stingerea incendiilor la aceste obiective să devină deosebit de dificilă.

1. Caracteristicile aeroporturilor.

Potrivit prevederilor Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile, nivelul de protecţie a unui aeroport se determină prin raportul dintre lungimea avioanelor care utilizează aeroportul respectiv şi frecvenţa mişcărilor aeriene ce se execută pe acesta (decolări, aterizări).

Categoria aeroportului se determină, din punct de vedere al serviciilor de salvare şi stingere, în funcţie de calculul numărului mişcărilor avioanelor în timp de 3 luni. Astfel, în cazul când numărul mişcărilor avioanelor cu lungimea cea mai mare este de 700 sau mai mult, categoria aeroportului se adoptă conform tabelului nr.23.

139

Tabelul nr. 23Categoria aeroportului Lungimea totală a avionului (m)

1 0-9

2 9-12

3 12-18

4 18-24

5 24-28

6 28-39

7 39-49

8 49-61

9 61-76

O.I.A.C. recomandă, totodată, ca pentru stingerea incendiilor izbucnite la avioane să se folosească următoarele substanţe stingătoare:

- substanţe stingătoare principale: apă uşoară, spumele de proteine, spumele fluoroproteinice;

- substanţe stingătoare complementare: bioxidul de carbon, pulberi stingătoare (monex, florex etc), halonii.

De asemenea, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile recomandă cantităţile substanţelor stingătoare principale şi oomplementare, cu care să fie dotate maşinile de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri şi a subunităţilor de pompieri militari care asigură int venţia pe aeroport, tot în raport de categoria acestuia, aşa cum se arată în tabelul nr. 24.

Tabelul nr. 24

Categoria aeroportului

Spume de proteine Substanţe complementare

Apă pentru

producerea

spumei

Debit apă/agent

l/min)

Pulberi

(kg)

Haloni

(kg)

CO2

(kg)

140

1

2

3

4

5

6

7

8

9

350

1 000

1 800

3 600

8 100

11 800

18 200

27 300

36 400

350

800

1300

2 600

4 500

6 000

7 900

10 800

13 500

45

90

135

135

180

225

225

450

450

45

90

135

135

180

225

225

450

450

90

180

270

270

360

450

450

900

900

Cantităţile indicate în tabelele nr. 24 şi 25 sunt determinate în raport de cantitatea de substanţă stingătoare necesară pentru a obţine stingerea, într-un minut, în interiorul „zonei critice practice” (când trebuie să se reducă intensitatea iniţială a incendiului cu 90%) şi de cantităţile de substanţe stingătoare necesare pentru continuarea lucrului la incendiu

Tabelul nr. 25

Categoria aeroportuluiAFFF (Light-watter)

Cantitatea de apă Debit apă agent/mim

1

2

3

4

5

6

7

8

9

230

670

1 200

2 400

5 400

7 900

12 100

18 200

24 300

230

550

900

1800

3 000

4 000

5 300

7 200

9 000

141

Zona critică este porţiunea de teren pe care s-a prăbuşit un avion şi în limitele căreia trebuie să se asigure integritatea fuselajului aeronavei şi menţinerea unor condiţii acceptabile de viaţă călătorilor şi echipajului până la salvarea acestora.

Zona critică este, pe de o parte, o noţiune teoretică şi reprezintă suprafaţa în interiorul căreia trebuie să se locallizeze incendiul, fiind socotită ca un dreptunghi cu lungimea egală cu cea totală a navei şi cu lăţimea variabilă în funcţie de lăţimea fuselajului.

Pe de altă parte, zona critică este şi o zonă practică reprezentând suprafaţa reală cuprinsă de incendiu după producerea accidentului.

Potrivit experienţelor efectuate, s-a stabilit că pentru un avion cu lungimea fuselajului egală sau mai mare de 20 m, la un vânt de 16-19 km/h care bate perpendicular pe fuselaj, lăţimea zonei critice teoretice este de 24 m pe partea în care bate vântul şi de 6 m pe partea opusă. Pentru avioanele mai mici, se consideră că o lăţime de 6 m a zonei critice pe fiecare parte a fuselajului este acceptabilă. Această zonă critică practică are suprafaţa egală cu două treimi din cea a zonei critice teoretice:

Ap = 0,667 AT

Cantitatea de apă folosită pentru producerea spumei necesare stingerii totale se calculează astfel:

Q = Q1 + Q2

în care

Q - cantitatea totală de apă;

Q1 - cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică;

Q2 - cantitatea de apă necesară, când incendiul a fost localizat în zona critică şi se continuă localizarea şi stingere completă a acestuia.

Cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică (Q1) este:

Q1 = Ap x H x T

în care:

Ap - suprafaţa zonei critice practice;

H - proporţia de aplicare;

T - timpul de aplicare.

142

Cantitatea de apă (Q2) nu poate fi calculată exact, deoarece ea depinde de un mare număr de factori variabili, din care mai principali sunt: greutatea totală maximă a aeronavei şi cantitatea maximă de carburanţi a aeronavei.

Aceşti factori sunt stabiliţi de o diagramă utilizată la calcularea cantităţii de apă necesară pentru fiecare categorie de aeroport în parte. Cantitatea de apă Q2 exprimată în procente faţă de Q1

variază între 0%, pentru aeroporturile de categoria 1, şi 170%, pentru aeroporturile de categoria 9.

Diagrama amintită prevede următoarele valaori aproximativ cantităţii de apă, în funcţie de categoria aeroportului (tabelul nnr.26).

Tabelul nr. 26Categoria aeroportului Q2 = % Q1

1

2

3

4

5

6

7

8

9

3

27

30

58

75

100

129

152

170

Debitele spumei de proteine sau ale agentului AFFF nu pot fi inferioare celor care sunt indicate în tabelele de mai sus.

În cazul folosirii agenţilor complementari, debitul este stabilit în aşa fel încât să asigure eficacitatea optimă a agentului utilizat.

Cantităţile diverselor substanţe stingătoare cu care sunt dotate autovehiculele de salvare-incendiu sînt stabilite în funcţie de categoria aeroportului şi de anumite indicaţii specifice acestuia. Rezarva de substanţe stingătoare de spumare şi a celor complementare este egală cu 200% din cantitatea substanţelor cu care sunt dotate autovehiculele de salvare-incendiu şi se depozitează pe aeroport, pentru refacerea plinurilor autovehiculelor.

143

Timpul de intervenţie necesar începerii operaţiunilor de salvare-incendiu trebuie să fie de maximum 3 min., iar când starea căilor de acces şi vizibilitatea în toate zonele aeroportului sunt optime, acest timp trebuie să fie de maximum 2 min. Timpul de intervenţie este timpul care se scurge între prima alarmă a serinciilor de salvare-incendiu şi prima intervenţie efectivă la locul de salvare şi de luptă contra incendiului.

Numărul minim şi tipurile vehiculelor de salvare-incendiu prevăzute pe un aeroport sunt arătate în tabelul nr. 27.

Tabelul nr. 27

Categoria aeroportuluiVehicule de

intervenţie rapide

Vehicule grele

1 1 0

2 1 0

3 1 0

4 1 1

5 1 1

6 1 2

7 1 2

8 1 2

9 1 2 sau 3

Aeroporturile în a căror zonă se află terenuri mlăştinoase sau întinderi de apă, unde vehiculele clasice cu roţi cu care sunt dotate aeroporturile nu pot interveni, vor fi asigurate, în plus, cu echipamentul şi materialul specializat aparţinând serviciilor de salvare apropiate. Aceste vehicule speciale vor efectua salvarea ocupanţilor avioanelor accidentate în zonele respective.

Materialul de salvare poate fi transportat şi cu ambarcaţiuni sau alte vehicule, cum ar fi: elicoptere, vehicule amfibii etc.

2. Caracteristicile constructive ale avioanelor

Pe aeroporturile româneşti aterizează şi decolează numeroase tipuri de avioane de transport călători şi de mărfuri. Din punct de vedere al stingerii incendiilor, principalele puncte periculoase la incendiu pe un avion sunt: rezervoarele de combustibil şi de ulei, bateriile de acumulatori, rezervoarele cu lichid hidraulic si buteliile de oxigen.

144

Rezervoarele de combustibil sunt montate în general în aripi. În unele tipuri de avion acestea se prelungesc şi în fuselaj. Rezervoarele comunică între ele, fiind prevăzute cu robinete de intercomunicaţie. Uneori, pentru mărirea razei lor de acţiune, avioanelor li se adaugă rezervoare suplimentare de carburanţi, care se montează, de regulă, în afara bordului navei, sub aripi.

Rezervoarele de ulei sunt montate în axul motoarelor, înapoia sau în faţa pereţilor antifoc ai acestora.

Bateriile, de acumulatori sunt amplasate, de regulă, în partea din faţă a aeronavei, fiind uşor de descoperit datorită marcajului exterior pe care îl au; la unele avioane acestea pot fi plasate la puţul roţii dinainte. Bateriile de acumulatori sunt înzestrate cu racorduri de deconectare rapidă.

Rezervoarele cu lichid hidraulic sunt plasate fie în partea dinainte a fuselajului, fie în zona aripilor.

Locul buteliilor de oxigen variază în raport cu tipurile avionului.

Ieşiri normale de evacuare a pasagerilor şi echipajului dintr-un avion

Pentru salvarea sau evacuarea pasagerilor si echipaiului se folosesc uşile şi ferestrele aeronavelor.

Principalele ieşiri de evacuare sunt:

- uşa de acces a echipajului, amenajată normal în partea dreaptă-faţă a cabinei echipajului;

- ieşirea de securitate din dreapta (câteodată, accesul în avion se poate face şi prin uşa de serviciu a lavabourilor sau prin cea a compartimentului bagajelor şi mărfurilor);

- uşa principală de acces în cabinele pentru călători, care este situată, la majoritatea avioanelor, în spate, pe partea stângă a corpului navei.

Majoritaitea uşilor se deschid spre exterior şi sunt articulate la partea dinainte. De asemenea, majoritatea mînerelor se învârt în sensul acelor unui ceasornic.

Uneori, şi ferestrele avionului sunt proiectate pentru a servi ca ieşiri de salvare. Aceste ieşiri sunt marcate şi sunt prevăzute cu zăvoare, care permit deschiderea ferestrelor atît din interior cât şi din exterior.

Amplasarea ieşirilor de salvare nu este aceeaşi pe toate tipurile de avioane. Ele pot fi, totuşi, uşor identificate, datorită marcărilor care împrejmuiesc deschiderile respective pe fuselaj şi pe dispozitivele de acţionare a acestora.

145

Uşile principale ale unor tipuri moderne de avioane sunt prevăzute şi cu tobogane de evacuare, care fie că trebuie acţionate la sol de către servanţi, fie sunt autogonflabile, trebuind numai să se sară pe ele.

Alte tipuri de avioane sunt prevăzute cu scări mobile de salvare. După deschiderea zăvoarelor şi împingerea uşii în sus, servanţii pot trage în afară scara mobilă, urmând ca pasagerii să coboare pe aceasta.

Numărul mare de pasageri aflaţi într-un avion prăbuşit, pericolele iminente de intoxicare sau carbonizare a acestora din cauza incendiului, impun necesitatea executării de către pompieri a unor tăieri în pereţii fuselajului, pentru realizarea a cât mai multor deschideri de salvare.

Deşi deschiderea unei breşe în pereţii fuselajului avioanelor de transport moderne este cât se poate de dificilă, din cauza metalului utilizat, a osaturii întărite a fuselajului şi a izolaţiei, constructorii au prevăzut, pe fiecare tip de avion, mai multe zone marcate cu roşu sau galben, care, în caz de nevoie, vor fi decupate cu ajutorul fierăstraielor abrazive, realizându-se ieşiri suplimentare de salvare.

Când ieşirile de salvare sunt întrebuinţate pentru aerisire, deschiderea lor se va face pe partea din care bate vântul.

30. STINGEREA INCENDIILOR LA AVIOANELE AFLATE ÎN ZBOR

Deşi în aer incendiile izbucnesc foarte rar, ele nu trebuie excluse ţinându-se cont de numărul mare de vieţi omeneşti aflate în pericol şi de valoarea pagubelor materiale ce se pot produce într-o catastrofă aeriană.

Cauzele mai frecvente ale izbucnirii incendiului la bordul unui avion aflat în zbor sunt:

- apariţia unor cantităţi de lichide inflamabile, ca urmare a scurgerii acestora prin avarierea instalaţiilor de combustibil, a sistemelor de ungere şi hidraulic etc., care fie se aprind, în prezenţa unor surse de foc deschise, fie pot forma amestecuri explozive (vapori, benzină), care se amorsează sub acţiunea unor factori exteriori, cum sunt trăsnetul sau descărcările electrostatice;

- supraîncălzirea mecanică a motoarelor şi a aparatului de rulare, din care cauză se pot aprinde substanţele combustibile aflate în apropiere;

- supraîncălzirea conductorilor electrici şi aprinderea lor în canalele de cabluri;

- aprinderea sau autoaprinderea mărfurilor transportate;

- neglijenţe în folosirea focului deschis de către pasageri şi echipaj.

146

Pentru prevenirea şi stingerea incendiilor pe timpul zborului, avioanele sunt dotate (unele) cu pereţi despărţitori, rezistenţi la foc, care separă motoarele de restul avionului, cu căptuşeli pentru pereţi, tavane şi podele.

De asemenea, avioanele sunt prevăzute ou un sistem de avertizare şi stingere a incendiilor la motoarele de propulsie şi la motorul auxiliar, pentru celelalte compartimente fiind prevăzute stingătoare.

Ca substanţe stingătoare, instalaţia specială de stingere foloseşte hidrocarburile halogenate (care conţin fluor), câte 4-5 kg. Pentru propulsia acestei substanţe stingătoare din rezervoare se foloseşte azotul.

Pentru prevenirea aprinderii substanţelor inflamabile datorită acumulărilor de electricitate statică, avioanele au la capetele aripilor nişte bare cu perii de sârmă, prin intermediul cărora încărcătura statică este cedată aerului.

Pericolul de incendiu la avioanele aflate în zbor se datorează prezenţei pe aceste nave a unei mari cantităţi de materiale combustibile, dar mai ales de carburanţi (benzine, cherosen, petrol) în cantităţi de până la 30000 litri (la unele avioane mari de transport rezervoarele pot înmagazina până la 90000 litri de combustibil).

Iată prezentate în tabelul nr. 28 câteva caracteristici de bază ale acestor carburanţi:

Tabelul nr. 28Carburantul Gazolină, benzină Kerosen Amestec benzină kerosen

Punct de inflamare - 60 - 40 - 51

Limita inferioară de explozie 1,4% 1,4% 1,16%

Limita superioară de explozie 7,6% 5,3% 7,63%

Temperatura de aprindere -45°- - 1° +35°- +73° -23°- +30°

Temperatura de autoinflamare 43 - 163 163- 232 57 - 527

Viteza de propagare a flăcării pe min.

213 - 244m 30,5 m 213 - 244 m

Din cauza unor cantităţi atât de mari de combustibil, orice început de incendiu reprezintă un mare pericol pentru securitatea navei în zbor, a pasagerilor şi mărfurilor ce le transportă.

Misiunea stingerii incendiilor izbucnite pe timpul zborului avioanelor revine echipajului, toate avioanele fiind dotate cu instalaţii speciale de stingere cu CQ2, Light-water, franco sau altele.

147

Pe timpul unui accident sau incident de aviaţie eforturile membrilor echipajului trebuie să se îndrepte spre asigurarea securităţii tuturor ocupanţilor navei.

Când se produce un incident în zbor, pe care comandantul navei trebuie să-1 declare „o urgenţă”, el va indica turnului de control natura incidentului (incendierea motoarelor, pericol la butelii, incendiu în cabină) şi maniera în care a hotărât să-i facă faţă.

Piloţii cunosc un anumit număr de reglementări şi proceduri de intervenţie în asemenea situaţii. Mai mult, toţi membrii echipajului sunt instruiţi cum să procedeze, în caz de incident pe aeronavă, pentru evacuarea de urgenţă a ocupanţilor navei şi îndepărtarea lor din zona periculoasă. Aceştia vor executa, de asemenea, instrucţiunile privitoare la utilizarea toboganelor de evacuare şi a corzilor de salvare. Totoodată echipamentul de salvare de pe aeroport trebuie să conţină pasarele de debarcare lejere, care să poată fi folosite în situaţia în care echipamentul navei nu funcţionează.

Când toboganele sunt amenajate şi se află în serviciu, ele vor fi mânuite de către servanţii echipelor de salvare imediat după sosirea lor la locul accidentului. După acţionarea toboganelor, servanţii echipelor de salvare le vor menţine în poziţie verticală, pentru a-i ajuta pe călători să se ridice şi să se îndepărteze de aeronavă.

Pasagerii care folosesc pentru salvare corzile fixate pe aripile avionului vor fi lăsaţi să alunece lin pe bordul de fugă sau de-a lungul boleţilor. Servanţii îi vor ajuta să evite rănirea în contactul cu jambele aparatului.

31. APLICAREA UNUI COVOR DE SPUMA, CA MĂSURĂ DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA INCENDIULUI, ÎN CAZUL ATERIZĂRILOR FORŢATE

În unele cazuri de urgenţă (mai ales la aterizările cu trenurile de aterizare blocate sau la aterizările defectuoase), care se pot produce pe aeroport, este necesar să se aplice pe pista de aterizare un covor de spumă capabil să reducă amploarea distrugerilor şi posibilitatea izbucnirii unui incendiu după impactul cu solul.

Aplicarea acestui covor de spumă pe pistă, ca măsură de prevenire, prezintă următoarele avantaje deosebite: reducerea stricăciunilor suferite de avion, micşorarea forţei de acceleraţie şi a pericolului de incendiu provocat prin frecarea avionului de sol.

Măsura de acoperire a pistei cu spumă va fi luată de comandantul intervenţiei, după consultarea cu comandantul aeroportului şi cu alţi factori de răspundere, ţinând cont de toţi factorii care pledează pentru sau împotriva acestei hotărâri, cum ar fi:

- construcţia avionului (elemente ca: rezistenţa fuselajului la loviri şi căderi, aripi înalte sau joase, stricăciunile provocate de fragmentele de elice rupte etc.);

- abilitatea pilotului în executarea aterizării în condiţii critice;

148

- natura, lungimea şi starea suprafeţei pistei;

- greutatea navei la aterizare;

- condiţiile de temperatură şi vizibilitate;

- care este natura cazului de urgenţă pe timpul zborului avionului;

- dacă avionul nu poate să scoată trenul de aterizare principal sau are un tren scos dar nu-1 poate reintroduce în lăcaşul special amenajat din fuselajul avionului;

- câte pneuri sau roţi au fost avariate sau pierdute.

Totodată, comandantul intervenţiei va mai ţine cont şi de:

- timpul disponibil pentru producerea şi aplicarea covorului de spumă (operaţia poate fi desfăşurată aproximativ într-o oră sau mai mult, această durată fiind evaluată în raport cu natura „urgenţei”);

- numărul şi posibilităţile tehnico-tactice ale accesoriilor de producere a spumei (maşini speciale de realizat covor de spumă, tunuri şi ţevi generatoare de spumă);

- timpul necesar pentru refularea de către pompieri a covorului de spumă şi dacă acesta este suficient pentru a permite echipajului să arunce carburantul din rezervoare în aer, când apreciază că este oportună această operaţiune, în scopul reducerii riscului în momentul aterizării forţate;

- ce efect va avea aplicarea covorului de spumă asupra căilor de acces ale aeroportului şi care vor fi repercusiunile folosirii operaţiunilor de curăţare a spumei asupra securităţii traficului de pe aeroport (aterizări, decolări, rulaj etc.);

- posibilitatea ca temperatura mediului ambiant să facă contraindicată aplicarea covorului de spumă, din cauza pericolului de îngheţare a apei conţinute de aceasta, care va crea un grav pericol dacă avionul va încerca să frâneze.

Luând în considerare elementele analizate mai sus, rezultă clar că iniţiativa aplicării covorului de spumă pe pistă, într-un caz de urgenţă, trebuie să aparţină responsabililor cu exploatarea zborului. Cererea trebuie să emane de la comandantul aeronavei sau de la condu-cerea aeroportului, presupunându-se că aceştia cunosc cel mai bine necesitatea folosirii covorului de spumă, iar hotărârea o vor lua comandantul aeroportului sau locţiitorul său, în cooperare cu comandantul intervenţiei.

Pe aeroporturile care nu sunt înzestrate cu material adecvat (maşini şi agregate specializate de producerea şi aplicarea covorului de spumă) nu trebuie să se încerce folosirea metodei.

149

Tehnica aplicării covorului de spuma pe pista de aterizare

Dacă s-a hotărât aplicarea covorului de spumă pe o pistă, pentru a oferi cele mai bune condiţii de securitate în cazul unei aterizări de urgenţă, comandantul aeroportului sau locţiitorul său şi comandantul intervenţiei vor asigura ca:

- legătura radio să fie menţinută permanent între comandantul intervenţiei şi pilotul avionului, pe de o parte, şi între comandantul aeroportului şi comandantul intervenţiei, pe de altă parte, pentru ca fiecare să cunoască stadiul operaţiunii şi protecţia oferită de către aceasta;

- maşinile primei intervenţii să nu fie întrebuinţate în desfăşurarea acţiunii de aplicare a covorului de spumă, în afară de cazul când numărul acestor autovehicule păstrate în rezervă este suficient şi pentru această operaţiune.

Pentru aplicarea covorului de spumă, se vor folosi, în primul rând, autospecialele destinate acestui scop şi camioanele cisternă auxiliare. Acestea vor fi echipate cu agregate de producerea spumei şi distribuirea uniformă a acesteia (prin ţevi generatoare de spumă amplasate lateral sau fixate special pe grinzi metalice) sau cu oricare alt echipament specializat în producerea spumei, care să deverseze produsul în partea dinapoi a maşinii.

În desfăşurarea operaţiunii se va ţine cont de timpul necesar aplicării spumei şi reîncărcării maşinilor cu apă şi spumogen, luându-se, în acest sens, măsura aducerii la locul intervenţiei a unor cantităţi suplimentare de apă şi spumogen.

Organizarea alimentării cu aceste substanţe se va face pe timpul întocmirii planului de apărare, în aşa fel ca în momentul intervenţiei toţi factorii angrenaţi să participe la executarea activităţilor prevăzute în timpul şi în modul aprobat.

Experienţa a arătat că la o aterizare forţată cu trenul de aterizaj retras în locaşul său din fuselaj, avionul se aşază pe sol mult mai departe - circa 150-600 m de pragul de aterizare normal.

Ţinându-se cont de această particularitate, spuma trebuie aşezată astfel:

- în cazul aterizării unui avion cu avarii la bord, spuma trebuie refulată de la un punct situat, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu jumătatea distanţei utile pentru aterizare;

- în cazul aterizării forţate, cu trenul de aterizaj blocat în locaşul său, spuma trebuie să fie refulată, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu o treime din distanţa disponibilă pentru aterizare;

- lungimea şi lăţimea covorului de spumă necesar vor depinde de natura incidentului, de tipul de avion, cantitatea de spumogen şi apă de care se dispune şi de răgazul existent între anunţarea incidentului şi producerea aterizării forţate.

150

În tabelul nr.29 sunt prezentate date referitoare la cantităţile de apă şi de spumogen necesare realizării unui covor de spumă, stabilite de către Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile pentru situaţia aterizărilor forţate.

Tabelul nr.29

Denumirea

La aterizări

de avioane

cu avarii

la bord

La aterizări fortaţe cu trenul de aterizare blocat

Bimotor

cu elice

Bi şi

trimotor

cu reacţie

Cvadrimotoare

Cu elice Cu reacţie

Lăţimea covorului

8 m 12 m 12 m 23 m 23 m

Lungimea 450 m 600 m 750 m 750 m 900 m

Suprafaţa pistei

acoperite cu spumă

3600 m 7200 m 9300 m 17400 m 20900 m

Canitatea de apă

14400 l 30300 l 37800 l 71000 l 82200 l

Spumă 3% 432 l 908 l 1135 l 2130 l 2365 l

Spumă 6% 865 l 1816 l 2270 l 4260 l 4730 l

NOTĂ:

1. Aceste cifre au la bază ideea aplicării spumei cu ţevi cu debit de cel puţin 4 l/m 2 de suprafaţă a pistei. Grosimea stratului de spumă a covorului va fi de 5 cm, pentru un coeficient de înfoiere de 12, şi 3,8 cm, pentru coeficientul de înfoiere de 8.

2. Lăţimea indicată în tabel permite realizarea unui covor de spumă ceva mai mare decât ecartamentul motoarelor majorităţii avioanelor qvadrimotoare cu elice şi cu reacţie ce aterizează pe aeroporturile româneşti.

151

3. Dacă generatoarele de spumă utilizate sunt reglate pentru o concentraţie mai mare de 3-6%, doza de substanţă va fi mărită.

4. Din cauza diferenţelor constructive ale duzelor care calibrează spuma şi a erorilor de dozaj al spumogenului, este necesar să se sporească cantităţile de spumogen stabilite teoretic în tabel, adăugându-se un plus de 5-10% spumogen.

Alţi factori de care trebuie să se ţină seama pe timpul realizării covorului de spumă:

- când condiţiile de vizibilitate sunt reduse şi pilotul nu poate distinge începutul covorului de spumă pe pistă, este necesar ca acesta să fie marcat sau semnalizat prin repere foarte vizibile (faruri de ceaţă, proiectoare etc.);

- toate persoanele a căror prezenţă nu este absolut necesară (personal muncitor, ziarişti, fotografi) trebuie ţinute departe de locul intervenţiei, până când toţi călătorii şi echipajul au fost evacuaţi şi au fost luate toate celelalte măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor;

- este de dorit să se lase un timp de 10-15 min. stratului de spumă, înainte de a se efectua aterizarea pentru a da posibilitate apei din compoziţia spumei să se aşeze pe suprafaţa pistei, sub covor. După o durată de două ore, două ore şi jumătate, spuma va intra în procesul de descompunere, în special pe timp de vară, când evaporarea apei şi uscarea spumei se produc mult mai repede;

- pentru a fi eficace, este necesar ca covorul de spumă să nu fie întrerupt. Neasigurarea continuităţii acestui covor poate duce la formarea scânteilor şi aprinderea vaporilor de hidrocarburi prezenţi în zonă;

- spuma trebuie să aibă grosimea de cel puţin 5 cm, pentru a se putea aşterne uniform şi a-şi păstra calitatea de a ţine apa la suprafaţa pistei, evitându-se scurgerea exagerată a acesteia din cauza înclinării longitudinale sau transversale a pistei;

- după ce s-a realizat covorul de spumă, pista trebuie folosită de pompieri, aceştia amplasându-se într-un punct de unde vor putea să intervină, fără riscul de a răsturna maşinile de luptă. Când avionul a aterizat, maşinile de luptă îl vor urma, de-a lungul pistei, în vederea desfăşurării rapide a operaţiunilor de salvare şi stingere.

În tabelul nr. 30 se prezintă dimensiunile covorului de spumă pentru principalele tipuri de avioane care aterizează pe aeroporturile româneşti.

32. PARTICULARITĂŢILE INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN DIFERITE PUNCTE ALE UNEI AERONAVE Şl MODUL DE ACŢIUNE A POMPIERILOR

152

Pompierii pot interveni pentru stingerea următoarelor categorii de incendii izbucnite în punctele vulnerabile ale unei aeronave:

a). Incendii de categoria „A”

În această categorie se clasează incendiile de mărfuri, de interioare şi de alţi combustibili analogi. Incendiile izbucnite la aceste materiale se sting cu jet de apă pulverizat, acţiune desfăşurată concomitent cu lucrul din exterior, pentru răcirea fuselajului, folosindu-se ca substanţă stingătoare tot apa, refulată cu ţevi tip „C” sau „B” cu ajutaje pulverizatoare.

b). Incendii la roţi cu sisteme de frânare, la care s-a produs supraîncălzirea

Supraîncălzirea roţilor şi a pneurilor avioanelor prezintă pericol de incendiu şi de explozie.

Acţionând pentru stingerea unui incendiu la roţi, servanţii trebuie să se apropie de acestea cu extremă prudenţă, prin faţă sau prin spate, dar niciodată la aceeaşi înălţime cu axa osiei. Întrucât căldura rezulţi din supraîncălzirea frânelor se transmite roţilor, este necesar ca pentru stingere să se refuleze apa pulverizată în zona acestora. Dacă se impune continuarea acţiunii de răcire şi după stingerea incendiilor, apa va fi refulată în această situaţie chiar pe frâne.

Răcirea prea rapidă a unei roţi riscă să producă explozia pneului, fapt pentru care servanţii nu vor folosi jetul compact de apă sau de anhidridă carbonică, decât în ultimă instanţă.

De îndată ce pneurile au fost dezumflate, se poate utiliza, în deplină siguranţă, orice fel de substanţă stingătoare, nemaiexistând pericol de explozie.

c). Incendii la motoare cu piston

Când incendiile motoarelor sunt limitate pe axul acestora, dar nu pot fi stăpânite cu dispozitivul de stingere din dotarea navei, acestea se vor stinge cu ajutorul pulberilor stingătoare („Florex”, „Monex”) sau cu anhidridă carbonică - ambele tipuri de substanţe fiind mai eficace decât apa sau spuma.

Refularea spumei sau pulverizarea apei se vor realiza din exterior, cu scopul de a se evita încălzirea structurilor adiacente ale aerona

Se va evita, însă, atingerea elicei, chiar dacă aceasta nu se învârteşte, pentru prevenirea unor eventuale accidente.

d). Incendii la motoarele turbopropulsoare şi turboreactoare

La toate tipurile de aeronave, imediat după semnalizarea incendiului în interiorul sau la exteriorul motorului, prin acţiunea detectorului de flacără sau la comanda echipajului, automat sau manual, se execută întreruperea alimentării cu carburanţi şi a aprinderii, iar instalaţiile speciale de stingere de pe motoarele navei intră în funcţiune.

153

La asemenea incendii, pompierii trebuie să se amplaseze lateral faţă de ţevile de eşapament, fiind obligaţi să protejeze cu apă pulverizată materialele combustibile din apropiere, împotriva flăcărilor ce ies aceste ţevi.

Incendiile care se produc în afara camerelor de combustie ale motoarelor turbopropulsoare, dar care sunt închise în corpul motorului, pot fi stăpânite cu uşurinţă cu ajutorul instalaţiilor speciale de stingere de pe motoarele aeronavei.

Dacă incendiul persistă şi după ce a încetat acţiunea acestor instalaţii de stingere iar motorul turbopropulsor sau turboreactor continuă să ardă, se vor folosi pentru grăbirea stingerii anhidrida carbonică sau pulberile stingătoare de tip „Florex” sau „Monex”.

În ceea ce priveşte întrebuinţarea spumei, este recomandabil să nu se refuleze spumă în prizele de aer sau în ţevile de eşapament ale motoarelor turbopropulsoare, în afară de cazul că nu este posibil să se stingă incendiul cu alte substanţe stingătoare sau când incendiul ameninţă să se propage. Servanţii nu trebuie să se apropie de prizele de aer ale motorului turbopropulsor aflat în funcţiune, la o distanţa mai mică de 7 5 m în faţa acestora - pentru a evita absorbirea unor obiecte uşoare de către acestea, şi de 45 m în spatele prizelor - pentru a evita rănirea lor de către jetul de gaze al motoarelor.

e). Lupta împotriva incendiilor izbucnite la motoarele montate în partea din spate a avionului

Din punct de vedere al stingerii incendiilor, motoarele instalate în partea dinapoi a fuselajului avioanelor sau care sunt încorporate în derivă ridică probleme particulare.

Uneori, motoarele avioanelor pot fi montate la înălţimi care ating 10, 5 m. Pentru a avea acces la ele, pompierii trebuie să dispună de scări sau de platformele ridicătoare de pe vehiculele de incendiu şi de ţevi prelungitoare pentru refularea substanţelor stingătoare asupra incendiului. Întrucât motoarele aeronavelor moderne au volume importante, este necesar ca debitul ţevilor folosite pentru stingere să fie foarte ridicat.

În aceste condiţii, trebuie, însă, să se ţină seama că la presiune mare este foarte greu ca ţevile prelungitoare lungi să fie ţinute în poziţia de lucru, din cauza reacţiei jetului la ieşirea substanţelor stingătoare prin ajutaje.

Servanţii şi dispozitivele de luptă se vor amplasa cât mai departe de motoarele incendiate, în scopul evitării accidentării lor de către carburanţii care se scurg din rezervoarele motoarelor şi ard, de către metalul topit sau de către incendiul de pe sol.

Obiectivul principal al acţiunii pompierilor va fi lichidarea rapidă a incendiului şi reducerea la minim a pagubelor produse de acesta. Unele substanţe stingătoare, cum sunt hidrocarburile halogenate (halonii) şi, într-o mai mică măsură, anhidrida carbonică (C02), permit lichidarea flăcărilor în părţile protejate ale motorului, fără ca să afecteze diferitele elemente şi circuite auxiliare.

154

Aceste substanţe stingătoare sunt eficiente şi în acţiunea de lichidare a incendiilor de carburanţi sau de echipament electric.

În caz de ruperea ţevilor pentru transportul carburanţilor, al lichidelor necesare circuitului hidraulic (care sunt inflamabile), al alcoolului şi lubrifianţilor, se va proceda la obturarea, îndoirea sau turtirea acestora, reducându-se, astfel, pierderile de lichide inflamabile şi, deci, pericolul de propagare a incendiului.

Dacă focarul nu poate fi deplasat, iar flăcările devin ameninţătoare, rezervoarele de carburanţi expuse, dar nu afectate de incendiu, vor fi răcite cu substanţe stingătoare, pentru a se evita încălzirea şi explozia lor.

Când un incendiu la motor se dezvoltă în puncte ce pun în pericol elementele apropiate ale structurii avionului, se vor folosi orice fel de substanţe stingătoare care au eficacitate, întrucât necesitatea împiedicării propagării incendiului trebuie să precumpănească dorinţei de a evita pro-ducerea unor deteriorări suplimentare motoarelor.

f). Stingerea incendiilor de titan

Unele motoare au piese din titan, material care, dacă ia foc, nu poate fi stins cu ajutorul substanţelor stingătoare clasice de care dispun pompierii.

Dacă incendiul a izbucnit la astfel de piese, în interiorul corpului motor, incendiul poate fi lăsat să continue, fără ca avionul să fie grav ameninţat, cu condiţia să nu se producă amestecuri de vapori inflamabili şi aer, care, în contact cu flăcările sau suprafeţele încălzite ale motorului incendiat, pot lua foc sau chiar exploda. Totodată, este necesar, în această situaţie, să se dispună de spumă sau de apă, pentru a se asigura protejarea integrităţii blocului motor şi a structurilor apropiate ale avionului, aflate în pericol de incendiu.

g). Stingerea incendiului la piesele din magneziu

Prezenţa aliajelor pe bază de magneziu în structura avioanelor pune o problemă deosebită în faţa acţiunii de stingere a incendiului, întrucât acest metal arde uşor şi este greu de stins.

În general, piesele realizate din aliaj de magneziu se aprind numai după ce au fost expuse un timp îndelungat flăcărilor. Există totuşi o excepţie şi anume aceea a pieselor subţiri de magneziu, folosite în avion sub formă de folii turnate sau de elemente ale instalaţiilor motrice, care se aprind mai uşor în cazul incendiilor la motoare. De asemenea, se aprind cu uşurinţă piesele din magneziu aflate în compunea trenului de ateriazaj pe timpul unui accident survenit la aterizare sau decolare, ca urmare a incendiilor la frâne. Pentru stingerea pieselor din magneziu incendiate, se vor folosi substanţe stingătoare speciale (de pildă trimenthoxy-boraxid), iar când cantitatea de piese din magneziu care arde este mare, refularea apei ne permite să obţinem efectul de stingere cel mai bun.

155

33. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA AVIOANELE MARI

1. Caracteristicile incendiilor

Incendiile la avioanele mari pot izbucni în următoarele împrejurări:

- când avioanele se află pe sol, în timpul reviziilor, al alimentării cu carburanţi (din cauza neluării măsurilor de protecţie împotriva electricităţii statice), la instalaţiile electrice (ca urmare a unor scurtcircuite) la motoarele cu reacţie (ca urmare a aprinderii vaporilor de carburanţi emanaţi de reactoare încă aproape 20 min. după încetarea acţionărilor), în compartimentele pentru călători şi de mărfuri (ca efect al autoaprinderii materialelor transportabile sau al intrării în reacţie a unora dintre ele), la instalaţiile de oxigen ale navei (când în zona acestora şi, în special, la buteliile de oxigen se lucrează cu uleiuri sau unsori);

- pe timpul decolării sau al aterizării nereuşite, urmată de prăbuşirea avionului, din cauza unor defecţiuni tehnice (tren de aterizare rămas închis sau numai parţial scos în afară, ruperea părţii din faţă a trenului de aterizare la depăşirea prin rulare a capătului pistei).

Prăbuşirile la aterizare pot fi cu şoc puternic sau cu şoc uşor.

La prăbuşirea cu şoc puternic, aparatul se distruge, numărul victimelor este mare, iar incendiul cuprinde întreaga aeronavă. În această situaţie, sarcina principală a pompierilor va consta în stingerea incendiului, în scoaterea de sub dărâmături şi transportul victimelor.

La prăbuşirea cu şoc uşor, fuselajul rămâne relativ întreg, existând posibilitatea ca în cazul unei intervenţii rapide a pompierilor, să se asigure salvarea oamenilor în spaţiul de timp necesar supravieţuirii.

Ca urmare a prăbuşirii sau a altui accident aviatic, în momentul impactului cu solul, fuselajul avioanelor poate fi cuprins de incendiul provocat de vărsarea combustibilului.

În astfel de cazuri, timpul de supravieţuire a pasagerilor şi personalului navigant este scurt, pentru salvarea lor fiind necesar să se ia măsuri rapide de limitare a propagării incendiului în compartimentele cu călători. Pentru a mări posibilitatea de salvare, este necesar ca timpul de intrare în acţiune a mijloacelor de stingere de pe bordul aeronavei să fie de cel mult 60 sec. sau chiar mai mic.

Comandantul aeronavei şi comandantul intervenţiei trebuie să acţioneze pentru întreruperea contactului direct al flăcării cu avionul sau pentru deplasarea acesteia înapoi, pentru a întârzia străpungerea pereţilor fuselajului prin încălzire şi pătrunderea fumului, a gazelor fierbinţi şi flăcărilor în încăperile aeronavei.

Una din caracteristicile accidentelor de avion soldate cu prăbuşirea la sol este timpul redus rămas pentru executarea operaţiunilor de salvare şi pentru lupta împotriva incendiului.

156

Datorită slabei rezistenţe la foc a fuselajului şi lipsei compartimentărilor rezistente la incendiu, acesta atinge intensitatea maximă în unul-două minute, iar timpul rămas la dispoziţia pasagerilor şi echipajului pentru salvare nu este mai mare de două-cinci minute.

Din experienţa practică rezultă că accidentarea unui avion de cursă lungă are loc cu revărsarea carburanţilor pe o suprafaţă de aproximativ 2000 m2. Miile de litri de kerosen sau de benzină uşoară întreţin un incendiu complex de combustibili solizi, materiale uşoare, cauciuc etc.. Avioanele ultramoderne de călători şi mărfuri, de pildă, au la bord cantităţi de combustibili de peste 100000 litri, care, în caz de avarie, se revarsă pe suprafeţe de pistă astfel:

- 50 m3 acoperă o suprafaţă de 2497 m2;

- 100 m3 acoperă o suprafaţă de 5024 m2;

- 150 m3 acoperă o suprafaţă de 7508 m2;

- 200 m3 acoperă o suprafaţă de 10024 m2;

- 250 m3 acoperă o suprafaţă de 12463 m2.

Acoperirea acestor suprafeţe presupune mari cantităţi de substanţe stingătoare (pulbere florex, spumogen şi apă) şi un însemnat număr de forţe şi mijloace, care trebuie calculate din vreme şi prevăzute în planul unic de intervenţie al aeroportului.

Un incendiu care izbucneşte în interiorul unui avion poate distruge părţile superioare ale fuselajului, întreaga zonă a acestuia fiind inundată cu fum şi gaze fierbinţi. În acest caz, intrarea aerului proaspăt prin găurile fuselajului reprezintă un pericol deosebit de mare pentru creşterea intensităţii arderii.

Deoarece, uneori, este posibil să se pătrundă în compartimentele avionului prin uşile destinate ieşirilor, acestea fiind dispuse, la avioanele moderne, la 4,7-5 m faţă de sol, iar folosirea auto tunurilor pentru introducerea spumei în interiorul aeronavei nu este eficace, este nevoie să se acţioneze cu ţevile generatoare de spumă direct în compartimente, pentru limitarea propagării incendiului în restul avionului. Pentru introducerea în aeronavă a acestor ţevi, se vor sparge geamurile hublourilor.

Incendiul izbucnit la un avion prăbuşit degajă mari cantităţi de căldură, fum, gaze fierbinţi şi nocive, cu efecte dintre cele mai grave asupra organismului omenesc.

a). Efectul căldurii

Pe timpul incendiului, fuselajul este supus acţiunii flăcărilor În special la avioanele subsonice, construite din aliaj de aluminiu, are loc topirea anumitor puncte din fuselaj, chiar după două minute de la izbucnirea incendiului.

157

În interiorul fuselajului, temperaturile şi fumul pot deveni periculoase într-un interval de trei minute.

Corpul uman rezistă destul de bine la căldură. Timpul în care omul este capabil să trăiască în condiţiile expunerii la căldură are următoarele valori:

- 5 min la 250°C;

- 10 min la 160°C;

- 20 min ia 120°C;

- 30 min la 90°C;

- 50 min la 70°C .

b). Efectul lipsei de oxigen

Atât în cazul incendiilor izbucnite la sol, cât şi al celor survenite ca urmare a prăbuşirii avionului, nu se pune problema lipsei de oxigen ca factor de pericol pentru supravieţuire. Aceasta întrucât procentul minim de oxigen necesar întreţinerii vieţii este de 6%. Experienţa a demonstrat, însă, că emoţia şi tensiunea provocate de avarierea avionului şi de incendiul izbucnit măresc nevoia de oxigen a corpului, astfel că simptomeile de intoxicare pot apare, uneori, şi la procentele mai mari decât acest 6%.

c). Efectul fumului şi gazelor toxice

Fumul şi gazele nocive fierbinţi constituie un serios factor de panică. Acestea reprezintă şi un impediment în acţiunea de evacuare, mai ales pe timpul nopţii, provocând, totodată, iritarea ochilor şi căilor respiratorii, acţionând în mod fatal asupra hemoglobinei, blocând accesul oxigenului în sânge şi facilitând formarea carbo-oxihemoglobinei.

Fumul provine din descompunerea, datorită căldurii, a materialelor plastice, a uleiurilor servomecanismelor, de la arderea scaunelor şi covoarelor. De asemenea, cu ocazia anumitor accidente, (turbinele motoarelor continuă să se rotească, gazele de combustie ale focarelor ex-terioare sunt introduse în interior prin circuitul de aerisire, inundând cabina cu oxid şi bioxid de carbon.

În privinţa gazelor toxice rezultate din arderea maselor plastice, trebuie să se ţină seama de următoarele:

- la cele care conţin carbon, oxigen şi hidrogen, numai oxidul de carbon prezintă pericol deosebit de intoxicare;

158

- da cele care conţin azot, acidul din compoziţia acestor materiale prezintă mare pericol, chiar mai mare decît oxidul de carbon;

- masele plastice care conţin halogeni (clor, fluor, brom) prin ardere, în urma pirolizei, degajă halogenuri de hidrogen, care sunt considerate mai toxice decât oxidul de carbon. Din aiceastă cauză, toxicitatea fumului va creşte în locurile unde sunt supuse arderii materialele plastice halogenate. Astfel, prin arderea substanţelor din p.v.c. se degajă cantităţi foarte mari de acid cianhidric.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

În momentul când se anunţă că un avion se afllă în stare „critică” (are defecţiuni tehnice care-1 obligă să execute o aterizare forţată), comandantul intervenţiei este obligat, prin intermediul turnului de control sau prin convorbiri radio directe cu comandantul aeronavei (dacă are în dotare staţie de radio pe aceeaşi lungime de undă cu cea a turnului de control), să stabilească:

- care este tipul aeronavei aflată în pericol şi lungimea pistei pe care va ateriza;

- carburantul folosit pentru propulsia motoarelor şi substanţele stingătoare ce pot fi folosite pentru stingerea acestuia;

- numărul persoanelor aflate la bord şi starea acestora;

- numărul şi starea mijloacelor de salvare de la bordul navei şi dacă pasagerii au fost atenţionaţi asupra păstrării calmului, în vederea prevenirii sau reducerii stării de panică, a folosiirii mijloacelor de salvare din dotarea avionului şi a părăsirii rapide şi în ordine a aeronavei imediat după aterizare.

La avioanele prăbuşite ca urmare a decolării sau aterizării nereuşite, după ajungerea la locul catastrofei, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

- situaţia pasagerilor şi a personalului navigant, existenţa mijloacelor de salvare de la bordul avionului, posibilităţile concrete de salvare a acestora;

- locul incendiului, direcţia de propagare, pericolul de explozie şi măsurile ce trebuie luate pentru evitarea acesteia;

- modul de manifestare a incendiilor pe fuselaj, în special în zona ieşirilor de evacuare şi salvare;

159

- starea rezervoarelor de carburanţi, avariile produse la acestea sau la conductele de alimentare şi necesitatea obturării lor, suprafaţa pe care s-au scurs carburanţii şi dacă aceştia s-au incendiat ori nu;

- natura mărfurilor şi bagajelor aflate în avion şi pericolul pe care îl prezintă acestea pentru propagarea incendiului la întregul fuselaj;

- tipul motoarelor avionului, locul lor de dispunere, dacă au fost cuprinse de incendiu şi modul de manifestare a acestuia;

- dacă au fost concentrate la locul catastrofei toate forţele şi mijloacele de pe aeroport prevăzute a interveni conform variantelor din planul unic de intervenţie.

b). Substanţe stingătoare

Pe aeroporturi, cele mai utilizate substanţe stingătoare sunt: pulberile, spumele, apa uşoară şi halonii.

Esenţa acţiunii de stingere cu pulberea stingătoare tip „Florex” constă în refularea a cel puţin 300 g pulbere la 1 m3 de spaţiu închis, cea mai eficientă stingere obţinându-se prin refularea pulberii cu ajutorul pistoalelor din dotarea autospecialelor cu pulberi (debit 400 kg/min.), dar suprafaţa incendiată să nu depăşească 400 m2.

Pe o suprafaţă deschisă, când bate vântul sau plouă, o bună parte din praf (aproximativ o jumătate din cantitate) se pierde. Se impune în acest caz, să se refuleze o cantitate de 750 g de pulbere pentru fiecare metru cub din spaţiul incendiat.

În cazul incendiilor cu suprafeţe mai mari de 400 m2, debitul de pulbere trebuie să fie de cel puţin 1000 kg/min.

Intervenind, de exemplu, pentru stingerea unui incendiu datorat unei catastrofe la o aeronavă cu 70000 litri combustibil în rezervor, suprafaţa pe care o ocupă acest avion este de circa 1800 m 2. Folosindu-se pentru stingere pulberea „Florex”, este necesară o cantitate de cel puţin 4050 kg pulbere, acoperindu-se suprafaţa respectivă cu un nor de 3 metri înălţime.

Avantajul folosirii pulberii constă în faptul că aceasta înlesneşte acţiunea servanţilor care acţionează cu spumă, ferindu-i de efectul căldurii radiate de incendiu, prin perdeaua protectoare ce o creează.

Spuma fizică este un excelent produs de stingere, deoarece are efect de stingere asupra carburanţilor lichizi şi solizi, izolându-i de mediul înconjurător, împiedicând evaporarea vaporilor combustibili din substanţele supuse arderii, precum şi accesul aerului atmosferic proaspăt în zonele de ardere. Acţiunea ei este lentă, dar sigură. Pentru stingerea incendiului cu spumă fizică este necesar să se realizeze un strat de spumă cu grosimea de 0,50 cm.

160

Calculul necesarului de spumă se face avându-se în vedere intensitatea de refulare a spumelor (în 1/min/m2), după cum se prezintă tabelul nr. 31.

Tabelul nr. 31

Carburantul

Spumă chimicăSpumă fizică

(aeromecanică)

din praf marca P.G.P.

din praf spumant saponi ficat P.G.P.

—S

Benzină 0,75 1,25

Kerosen, motorină şi alte produse petro-liere cu un punct de inflamabilitate între 28°C şi 45°C

0,50 1,50

Alcool etilic 91,3% 2,84 1,60

Alcool etilic 65,6% 1,50 1,50

Eter dietilic 0,80 0,80

Refularea spumei se face imediat după stingerea flăcărilor cu pulbere stingătoare „Florex”, acţiunea acesteia având drept sarcină răcirea părţilor fierbinţi ale avionului incendiat şi evitarea reaprinderii lichidelor revărsate sau a celorlalte substanţe supuse arderii.

Întrucât spuma refulată pe corpul avionului incendiat se distruge destul de repede, este necesar ca operaţiunea de acoperire cu spumă a acestuia să se continue până la evacuarea sau salvarea tuturor pasagerilor şi echipajului şi lichidarea totală a incendiului.

Apa uşoară. în ultima vreme, pentru stingerea incendiilor carburanţilor de avioane se foloseşte apa uşoară, obţinută dintr-un amestec de spumă cu apă, în procent de 3%, care, prin refulare la suprafaţa carburantului revărsat, formează o peliculă cu efecte similare spumei fizice.

Halonii. Se folosesc pentru stingerea incendiilor speciale, aşa cum s-a analizat în subcapitolul „Stingerea incendiilor la diferite părţi ale avionului".

c). Stingerea

Stingerea incendiilor la avioanele mici.

Stingerea avioanelor mici, cum sunt avioanele de sport, avioanele utilitare (sanitare, pentru împrăştierea antidăunătorilor şi îngrăşămintelor chimice, de voiaj etc.), avioanele de vânătoare etc., se execută astfel:

161

- prima măsură ce trebuie luată de comandantul intervenţiei, dacă e posibil, constă în schimbarea poziţiei avionului, în aşa fel ca vântul să dirijeze flăcările spre exteriorul avionului, scoţând în afara efectului caloric al acestora carlinga avionului şi ieşirile de evacuare practicate, apoi motoarele avionului cu rezervoarele de combustibil.

Iniţial, pentru stingere, se acţionează cu pulbere „Florex” în direcţia vântului, îndreptându-se jeturile către uşile de coborâre, carlingă etc.

Acţionându-se cu două pistoale de praf, acestea vor fi amplasate de ambele părţi ale fuselajului, în faţă sau în spate, jetul de pulbere fiind dirijat astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit fuselajul să fie înlăturate în cele mai scurt timp posibil. Cu alte două pistoale de pulbere, se va interveni din aceeaşi direcţie, împotriva frontului de flăcări de pe aripi şi motoare, urmărindu-se împingerea acestora în afara fuselajului. Prin acest mod de lucru, zona fără flăcări va fi mărită pe măsura înaintării servanţilor, creându-se front de lucru celor care mânuiesc ţevile generatoare de spumă.

Imediat ce flăcările din vecinătatea nemijlocită a fuselajului au fost stinse (cu ajutorul pulberii „Florex” refulată de pistoalele de pulbere), începe acţiunea de acoperire cu spumă, de către ţevile generatoare de spumă fizică stabilite în planul unic de intervenţie, calculate pentru fiecare tip de avion în parte. Cu ajutorul a două ţevi generatoare de spumă, se menţine liberă calea de evacuare până la salvarea echipajului şi a pasagerilor, iar cu alte două asemenea ţevi se execută răcirea fuselajului, începând cu zona rezervorului de carburanţi.

Când intervenţia se face în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau din spate, fuselajul oferă sprijin şefilor de ţeavă pentru executarea intervenţiei de stingere cu ajutorul ţevilor generatoare.

Acoperirea cu spumă a avionului prăbuşit trebuie făcută destul de repede, deoarece timpul de supravieţuire în fuselajul închis al avionului este de numai două-trei minute.

După evacuarea persoanelor, se trece la lichidarea incendiului de carburanţi.

În continuarea intervenţiei, servanţii care mânuiesc ţevile generatoare de spumă, amplasate la fel ca pistoalele pentru refularea pulberii, de ambele părţi ale fuselajului, vor acţiona, în primul rând, asupra zonelor potenţiale de aprindere (motorul, farurile crăpate, radiatoarele de ulei, roţile mecanismului de rulare cu frâne supraîncălzite, anvelope arzând etc.), în scopul prevenirii reaprinderilor.

Pentru stingerea metalelor arzând (aluminiu, magneziu etc.), se vor folosi substanţele stingătoare speciale din dotarea aeroportului.

Stingerea incendiilor la avioanele mari.

Intervenţia pentru evacuarea şi salvarea pasagerilor şi echipajului şi pentru stingerea incendiului la avioanele mari ridică probleme deosebite, determinate de numărul mare de oameni

162

aflaţi în pericol în aeronavă sau sub sfărâmăturile acesteia, marile cantităţi de carburanţi aflate în rezervoarele planurilor şi sub fuselaj, uneori scurse pe pistă pe timpul impactului cu solul, gata în orice moment să se aprindă sau deja incendiate.

Sarcina cea mai importantă a pompierilor o reprezintă, în primă instanţă, stingerea flăcărilor de pe fuselaj şi executarea evacuării şi a salvării oamenilor aflaţi în pericol pe aeronavă sau sub sfărâmăturile acesteia.

Stingerea flăcărilor se realizează la fel ca la intervenţia pentru stingerea avioanelor mici, intervenindu-se cu două-patru pistoale de refulare a pulberii „Florex”, acţiune urmată imediat de lucrul a două-patru ţevi generatoare de spumă (numărul ţevilor se stabileşte la calculul „zone critice” specifice fiecărui tip de avion, în funcţie de dimensiunile acestuia), cu misiunea de răcire a fuselajului şi împiedicarea reaprinderii acestuia. Concomitent, se destină cel puţin două ţevi generatoare pentru răcirea surselor potenţiale de aprindere şi, eventual, pentru acoperirea carburantului revărsat.

Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, de regulă, în raport de direcţia vântului (când putem schimba poziţia avionului) şi de modul cum s-a împrăştiat pe teren carburantul care s-a scurs din rezervoare.

Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, fără a se ţine seama de direcţia vântului, pe ambele părţi ale fuselajului şi pe drumul cel mai scurt. Jeturile de pulbere se refulează astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit fuselajul să fie repede înlăturate.

Calea de salvare va fi aleasă pe acea parte a avionului, care asigură drumul cel mai scurt până la ieşirile de salvare. Dacă este necesar, această cale poate fi stabilită chiar şi contra direcţiei de mişcare a curenţilor de aer.

Cel mai bine este ca intervenţia să se facă în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau din spate, fuselajul constituind un sprijin pentru şefii de ţeavă.

După stingerea flăcărilor de pe fuselaj, în dreptul ieşirilor de salvare, pe toată durata fazei de salvare şi de evacuare a călătorilor şi echipajului, maşinile de luptă îşi vor înceta lucrul, dar vor rămâne la locul catastrofei, în măsură să intervină în caz de nevoie. Fac excepţie maşinile de luptă care alimentează ţevile generatoare de spumă, aflate în funcţiune pentru răcirea în continuare a fuselajului, motoarelor şi rezervoarelor, precum şi cele care acoperă cu spumă stratul de carburanţi revărsaţi în zona critică.

Toţi servanţii maşinilor concură la desfăşurarea operaţiunilor de salvare a oamenilor din compartimentele de călători şi a echipajului. Şoferii autospecialelor pentru lucrul cu pulberi şi cu spumă vor executa realimentarea acestora cu substanţele necesare continuării luptei, folosind rezerva adusă la incendiu sau cea din depozitele aeroportului.

Momentul deschiderii uşilor de salvare şi al începerii operaţiunii de evacuare vor fi hotărâte de comandantul intervenţiei, după consultarea prealabilă a comandantului navei şi a

163

comandantului aeroportului şi, bineînţeles, după realizarea lichidării incendiului în zona critică şi constatarea că această zonă este acoperită cu spumă şi se află în afara pericolului de reapariţie a flăcărilor.

Echipele specializate de salvatori execută următoarele operaţiuni:

- instalează scările de evacuare, benzile rulante, pernele pneumatice de salvare, autoscările mecanice sau platformele hidraulice şi scările de incendiu de pe maşinile de luptă, în dreptul ieşirilor de evacuare şi al zonelor marcate pentru desfacerea, în vederea realizării acestor ieşiri, când uşile normale de evacuare sunt blocate şi nu pot fi deschise;

- execută deschiderea uşilor de evacuare sau practică deschideri în corpul fuselajului, folosind mijloacele tehnice din dotare (fierăstraie abrazive, topoare, răngi etc.);

- execută evacuarea persoanelor valide şi le transportă imediat la autobuzele special destinate. Pentru grăbirea ritmului de evacuare, se vor folosi, în primul rând, toboganele şi pernele de salvare.

Răniţii transportabili vor fi conduşi urgent la autosalvările concentrate la locul incendiului, conform prevederilor planului unic de intervenţie, unde li se va acorda primul ajutor medical şi apoi vor fi transportaţi la spitalele de urgenţă.

Răniţilor cu afecţiuni mai grave (hemoragii, fracturi), li se va acorda un ajutor medical sumar direct la locul catrastrofei, după care vor fi scoşi din zonă, folosindu-se tărgile de salvare sau alte mijloace improvizate.

Comandantul intervenţiei, prin activitatea de recunoaştere permanentă, trebuie să stabilească locul persoanelor rănite şi blocate sub elementele de construcţie ale avionului şi să ia urgent măsuri de acordare a primului ajutor medical pe loc şi de salvare a acestora. Pentru îndepărtarea sfărâmăturilor sub care se află oameni, vor fi folosite mijloacele speciale existente pe aeroport (macarale, cricuri etc.).

Concomitent cu operaţiunea de salvare se execută scoaterea şi depozitarea bagajelor şi mărfurilor transportate.

Comandantul intervenţiei trebuie să imprime operaţiunii de salvare un ritm atât de alert, încât acestea să se termine într-un interval de 3-5 min. de la începerea primei intervenţii.

Stabilind că are loc scurgerea carburanţilor pe pistă sau în zona catastrofei, fapt ce are ca urmare directă mărirea suprafeţei incendiate, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de limitare a acestor scurgeri, realizând diguri de pămînt sau nisip sau, dacă condiţiile de teren permit, chiar săpând mici şanţuri de canalizare a lichidului spre gropi sau porţiuni de teren fără obiecte şi materiale în jur, de unde acesta să fie recuperat sau stins cu uşurinţă.

164

După terminarea operaţiunii de salvare şi de evacuare a pasagerilor şi echipajului, întreg efortul forţelor prezente la locul catastrofei se va îndrepta spre lichidarea incendiului de carburant revărsat.

Stingerea incendiilor de carburanţi revărsaţi începe, de asemenea, cu lucrul pistoalelor de refulare a pulberii „Florex”, combinat cu cel al ţevilor generatoare de spumă.

Trebuie avut în vedere ca pistoalele de refulare a pulberii să acţioneze de la o oarecare depărtare de lichidul incendiat, ştiindu-se că jetul compact de pulbere este complet ineficace în stingere şi că numai norul de pulbere, înalt de 3 m, are efect asupra flăcărilor. Jetul de spumă tre -buie refulat în aşa fel, încît el să nu împrăştie carburantul scurs din rezervoare.

Ventilarea avionului după accident.

După accident, când incendiul a fost localizat sau stins, interiorul avionului poate fi plin cu fum sau cu gaze toxice, rezultate din descompunerea materialelor de lipit, de izolaţie, de tapiţerie sau de amenajare.

O situaţie asemănătoare poate să se producă şi în cazul când carburantul aprins s-a revărsat în jurul aeronavei, având ca efect inundarea acesteia cu fum şi gaze nocive fierbinţi.

În acest cazuri, este foarte important să se acţioneze pentru a se crea condiţii de supravieţuire a persoanelor aflate la bord, când acestea nu pot fi evacuate imediat, condiţii care să favorizeze, în acelaşi timp, şi desfăşurarea operaţiunilor de salvare de către echipele de pompieri.

Ventilarea compartimentelor aeronavei constituie singurul mijloc potrivit pentru a crea în interiorul acesteia, un mediu în care supravieţuitorii catastrofei să reziste.

Operaţiunea se va face fie eliminând fumul şi gazele nocive, fie făcând să pătrundă în interior aer curat, care va îndepărta acest fum sau gazele şi va purifica progresiv atmosfera. Pentru a aplica una sau alta din aceste metode, în unele cazuri, se va recurge la ventilaţia naturală, deschizându-se uşile şi ferestrele avionului în partea de sus şi de jos a acestuia, creându-se astfel un curent de aer. Pot fi folosite, în acest scop, şi geamurile culisabile, precum şi uşa cabinei piloţilor. Cele mai bune rezultate se obţin, însă, utilizându-se mijloacele de ventilaţie mecanică din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat. în cazul că uşile de evacuare sunt blocate, pentru introducerea tuburilor de refulare a aerului curat şi absorbţia fumului şi a gazelor nocive, se vor practica deschideri speciale în fuselaj.

34. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA HANGARE

165

Hangarele pentru avioane sunt construcţii de gradul I-III de rezistenţă la foc, folosite atât pentru gararea unor avioane, cât mai ales, pentru repararea şi revizia motoarelor, având amplasate, în acelaşi complex de clădiri, atelierele mecanice de electricitate, vopsitorie, vulcanizare etc.

Specific hangarelor sunt acoperişurile înalte, fără pod, cu elemente de construcţie nesprijinite pe stâlpi interiori. Hangarele sunt prevăzute cu instalaţii de ventilaţie, de încălzire (cu apă caldă, cu abur de joasă presiune sau cu aer cald), de iluminat şi de forţă.

În aceste construcţii pot izbucni incendii:

- în hangar, când ard unul sau mai multe avioane, existând pericolul propagării incendiului la elementele combustibile ale acoperişului;

- la elementele combustibile ale acoperişului, cu pericol de producere a unui incendiu şi la avioanele aflate în hangar.

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în hangare

În general, incendiile izbucnite în hangare au caracteristici şi manifestări asemănătoare cu cele izbucnite la garaje, însă cu proporţii şi consecinţe mult mai grave.

Incendiile izbucnite la hangare se propagă cu repeziciune datorită:

- marilor cantităţi de lichide combustibile aflate în rezervoarele avioanelor;

- materialului combustibil din compunerea elementelor de construcţie ale acoperişului;

- tirajului ce se formează prin deschiderea uşilor de evacuare a avioanelor.

În aceste incendii există pericolul prăbuşirii acoperişului, generat de pierderea capacităţii portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia, precum şi pericolul formării amestecurilor explozive şi al amorsării acestora în prezenţa oricărei surse de foc deschise, dacă nu s-au luat măsuri de ventilarea întregului spaţiu afectat.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:

Când în hangare ard avioane:

- numărul de avioane incendiate, locul de izbucnire, proporţiile şi modul de manifestare ale incendiului;

166

- numărul avioanelor neincendiate, dar aflate în pericol şi necesitatea protejării lor până la evacuare;

- poziţia avioanelor incendiate faţă de vecinătăţi, căile, mijloacele şi ordinea de evacuare rapidă a acestora, pericolul propagării incendiului de la avion la elementele de construcţie;

- locul unde se va executa stingerea avionului incendiat.

Când ard elementele de construcţie ale hangarului:

- tipul construcţiei hangarului, starea elementelor de construcţie ale acestuia, existenţa pericolului de prăbuşire şi zona unde este posibil să se producă, avioane sau utilaje de preţ ce pot fi afectate de prăbuşire şi măsurile ce se impun pentru scoaterea rapidă a acestora din zona periclitată;

- suprafaţa incendiată, direcţiile de propagare a incendiului şi necesitatea executării unor tăieri în scopul limitării acestei propagări, pericolul incendierii avioanelor sau altor materiale, ca urmare a căderii jeraticului sau a unor părţi aprinse din astereală;

- numărul avioanelor din hangar aflate în pericol de incendiere sau de distrugere, ca urmare a prăbuşirii acoperişului, măsurile ce trebuie luate pentru menţinerea capacităţii portante a elementelor de susţinere a acestuia şi pentru protejarea avioanelor până la scoaterea lor din zona periclitată, căile şi mijloacele ce vor fi folosire în această operaţiune.

b). Stingerea

În situaţia producerii incendiului pe teritoriul unui hangar, comandantul intervenţiei este obligat să organizeze acţiunea de stingere pe două sectoare de intervenţie, şi anume:

- un sector de intervenţie, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la avioanele incendiate şi de protejarea avioanelor vecine aflate în pericol, până la organizarea evacuării acestora în afara hangarului incendiat. Se vor folosi, de regulă, ţevi cu apă, cu excepţia cazului că ard carburanţi, când se va acţiona cu spumă chimică;

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare (lichidare) a incendiului izbucnit la acoperiş şi de păstrare a capacităţii portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia, destinându-se ţevi tip „B”, care vor acţiona din interiorul hangarului, de pe scări culisabile fixate pe pereţii hangarului, cât mai aproape de elementele pe care urmează să le protejeze sau să le stingă.

În cazul unui incendiu generalizat, în hangar şi la acoperişul acestuia, se organizează un singur sector de stingere, cu dispozitivul de intervenţie amplasat pe perimetrul hangarului şi dotat cu numărul de ţevi tip „B” şi de tunuri stabilit prin planurile unice de intervenţie. Şi în acest caz, comandantul de intervenţie este obligat să concentreze întregul efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru evacuarea din hangar a cât mai multor avioane, luând, totodată, măsuri de

167

păstrarea capacităţii portante a elementelor metalice, până la scoaterea pe piste a aeronavelor, activitate după care va trece la îndeplinirea misiunii de lichidare totală a incendiului.

Pentru evacuare, se vor folosi mijloacele de tracţiune din dotarea aeroportului, sarcina executării acestei operaţiuni încredinţându-se personalului tehnic specializat de pe aeroport.

În cazul revărsării carburanţilor în hangar, comandantul intervenţiei, concomitent cu operaţiunea de evacuare, sub protecţia jeturilor de apă pulverizată, a avioanelor periclitate de incendiu, va realiza diguri de nisip pentru limitarea scurgerii carburanţilor şi acumularea acestora într-o zonă unde se va executa stingerea incendiului cu jeturi de apă compacte, când stratul de carburanţi are grosimea mai mică de 5 cm sau cu spumă fizică, când stratul este mai gros. Ulterior se va acţiona şi asupra orificiului sau spărturii prin care carburantul se scurge, încercându-se obturarea acestora prin astuparea cu dopuri de lemn sau îndoirea conductelor deteriorate.

Pentru evitarea exploziei rezervoarelor cu carburanţi încălzite, ca efect al căldurii radiate de flăcări, comandantul intervenţiei trebuie să destine ţevi cu apă pentru răcirea acestora.

O atenţie deosebită se va acorda securităţii servanţilor, în special a celor care acţionează de pe scări culisabile, scări fixe de incendiu sau autoscări, la înălţime, aceştia fiind obligaţi să se asigure cu cârligele de siguranţă sau cordiţele de salvare de treptele scărilor sau de elemente sigure ale construcţiilor.

Servanţii care acţionează în interiorul hangarului se vor amplasa cât mai aproape de pereţii portanţi ai hangarului şi vor acţiona echipaţi cu costumele de protecţie anticalorice şi aparatele izolante.

35. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE LA AVIOANELE MILITARE

1. Caracteristicile avioanelor militare

Avioanele de luptă, în comparaţie cu avioanele de călători şi mărfuri, sunt caracterizate de următoarele elemente:

- pericolul pentru personal este concentrat într-un singur loc, de dimensiuni mici - postul de pilotaj -, situat la partea din faţa aparatului, lucru ce favorizează intervenţia rapidă a pompierilor pentru salvarea pilotului sau a echipajului avionului;

- singura cale de acces la postul de pilotaj o reprezintă capota din plexiglas a aparatului, care are o grosime considerabilă (un perete construit din două straturi din plexiglas, separate printr-un strat de aer) şi care presupune forţă fizică şi mijloace (răngi, topoare) pentru a reuşi să se pătrundă în carlingă şi să se salveze pilotul;

168

- mărirea dimensiunilor avioanelor a dus la creşterea înălţimii postului de pilotaj, caracteristică ce impune folosirea scărilor pentru a se putea executa salvarea echipajului;

- salvarea echipajului avionului este îngreunată de spaţiul liber redus din cockpit, când acesta este aşezat în postul de pilotaj (marginea cockpitului se găseşte la înălţimea umerilor sau a gâtului ocupanţilor). De asemenea, salvarea este îngreunată şi de faptul că echipajul este înconjurat de echipament şi dispozitive de comandă, dar, mai ales, că este legat de aparat printr-o varietate de hamuri şi legături;

- pentru salvarea rapidă a echipajului, tipurile moderne de avioane sunt prevăzute cu scaune ejectabile, care se catapultează împreună cu parbrizul, atunci când situaţii deosebite ivite în timpul zborului, cum sunt incendiile, coliziunile etc., obligă pe piloţi să se salveze, aceste scaune având dispozitive de securitate menite să împiedice catapultarea nedorită a scaunului ejectabil la sol, dispozitive care se deconectează înaintea fiecărei decolări. Servanţii care acţionează pentru salvarea piloţilor ce nu s-au putut catapulta, trebuie să blocheze aceste scaune, pentru a evita o eventuală catapultare pe timpul desfăşurării operaţiunii de salvare, urmată de accidentarea salvatorilor sau a piloţilor;

- armamentul aflat în dotarea avioanelor militare cuprinde mitraliere, tunuri, bombe sau rachete.

Mitralierele pot fi fixe sau mobile, acestea din urmă fiind montate în turele.

La mitralierele încărcate, cartuşele se pot amorsa singure pe timpul incendiului, datorită încălzirii excesive a magaziei, a ţevii sau a benzii. De asemenea, mitralierele încărcate se pot autodeclanşa şi din cauza scurtcircuitelor electrice.

Constatând, la recunoaştere, că magaziile de muniţii din aripi sau fuselaj sunt pline, comandantul intervenţiei este obligat să ceară echipelor de armurieri de pe aeroportul militar să execute descărcarea, transportul şi depozitarea muniţiilor, pompierii fiind aceia care vor asigura protecţia necesară executării acestei operaţiuni.

În ceea ce priveşte forţele şi mijloacele cu care acţionează pentru stingerea incendiilor, comandantul intervenţiei va introduce în luptă maşinile şi echipele de salvatori, pe aliniamente paralele cu linia de foc a mitralierelor, pentru a evita accidentarea militarilor din cauza declan-şării involuntare a acestora.

Bombele, fixate în locaşe speciale din fuselaj sau pe aripi şi expuse căldurii generate de incendiu, pot exploda în perioada de timp cuprinsă între 2' 15" şi 15'. Pentru a evita aceasta, comandantul intervenţiei va stabili concret, la fiecare avion, pe timpul executării recunoaşterii, unde se găsesc fixate bombele şi va ordona imediat începerea acţiunii de răcire a lor, destinând ţevi tip „B”. Până la eliminarea pericolului de explozie a bombelor, el va păstra în zona incendiului un număr foarte mic de oameni (doi-trei şefi de ţeavă), care, din poziţii acoperite (şanţuri, gropi, denivelări, canale etc.), vor refula spumă fizică sau apă asupra locului de dispunere a bombelor, împiedicând propagarea flăcărilor şi asigurând desprinderea acestora de avion de către armurieri.

169

Rachetele. Arme moderne şi de mare eficacitate, prezente pe majoritatea tipurilor de avioane militare, rachetele sunt foarte periculoase, întrucât se găsesc montate deja pe dispozitivele de lansare (lans rachete), care, sub influenţa căldurii excesive, se pot declanşa.

În acest caz, factorul timp este hotărâtor, ştiindu-se că în 5 min. de la expunerea directă a rachetei propergolul se autoaprinde dacă temperatura depăşeşte valoarea de 300°C.

Dacă explodează încărcătura rachetei, unda de şoc va produce mari distrugeri structurii avionului, precum şi amorsarea altor încărcături explozive de pe aeronavă.

Pentru răcirea rachetelor afectate de incendiu, comandantul de intervenţie va ordona folosirea bioxidului de carbon, pulberii „Florex” şi spumei fizică.

Materialele pirotehnice sunt folosite de avioanele militare pentru semnalizare, luminarea câmpului de luptă, descoperirea mai uşoară a ţintelor, fotografiere etc.

Aceste materiale cuprind pulberi inflamabile cu combustie rapidă, care propagă foarte rapid un incendiu, când sunt aprinse în cabina pilotului sau în fuselaj.

În caz de intervenţie la un avion militar, comandantul intervenţiei va cere armurierilor de pe aeroport să scoată din lăcaşele lor conteinerele sau încărcătoarele cu aceste materiale, pompierii asigurându-le protecţia pe timpul desfăşurării acţiunii de recuperare. Materialele pirotehnice vor fi depuse într-un loc ferit de efectele incendiului, iar introducerea lor în depozite se va face numai după răcirea conteinerelor şi verificarea de către specialişti a acestora.

2. Salvarea piloţilor şi stingerea incendiului

Ţinându-se cont de faptul că singurul mijloc de acces spre echipaj rămâne capota de plexiglas, iar aceasta, datorită grosimii ei, rezistă la foc circa 30" până la 1 minut, comandantul intervenţiei trebuie să acţioneze pentru stingerea flăcărilor ce se manifestă la suprafaţa fuselajului, în special în zona compartimentului unde se găsesc piloţii, situată atât de aproape de rezervoarele cu combustibili, imediat după sosirea forţelor pe aeroport.

În cazul intervenţiei la incendiile izbucnite la avioanele militare, salvarea echipajului nu mai poate fi socotită şi executată ca o operaţiune separată, ca în cazul intervenţiei pentru stingerea incendiilor la avioanele de transport călători, ci este absolut necesar să se atace imediat după sosirea pompierilor, o simplă acţiune de întârziere a propagării incendiilor fiind suficientă. în acest scop, vor fi refulate masiv substanţe stingătoare (pulbere „Florex” şi spumă fizică), pentru limitarea propagării incendiului în zona în care se află echipajul, pentru protecţia echipelor de salvare şi izolarea pereţilor fuzelajului de contactul cu flăcările, timp de cel puţin 5 min. (timp în care trebuie să se execute operaţiunea de salvare), după care se continuă lucrul până la lichidarea completă a incendiului.

Pe timpul acţiunii de stingere la avioanele militare, trebuie să se ţină seama de faptul că benzina şi ceilalţi carburanţi care se scurg şi ard nu reprezintă întreaga cantitate de combustibil

170

aflată în rezervoare, în acestea rămânând încă o însemnată parte supusă pericolului de incendiu. Pentru a preveni aprinderea şi a acestor carburanţi comandantul intervenţiei va lua măsuri de acoperire cu spumă a întregului corp al avionului, a suprafeţei de pistă sau de teren pe care s-a scurs carburantul. În caz contrar topirea conductelor sau deformarea progresivă a structurii avionului vor contribui la scurgerea de noi cantităţi de carburant preîncălzit, favorizând dezvoltarea intensă a incendiului.

Intervenţia la incendiile izbucnite la avioanele militare impune şi necesitatea acţiunii de lichidare a incendiului în interiorul corpului avionului, în scopul limitării sau excluderii pericolului exploziei recipienţilor cu gaze lichefiate aflate sub presiune. O asemenea explozie va produce, în afara efectului distructiv - deosebit de grav, şi o dezvoltare a arderii, care poate anihila toate eforturile depuse pentru salvarea echipajului şi stingerea incendiului. Intrucît practica intervenţiei pentru lichidarea incendiului izbucnit la un avion militar a demonstrat că totdeauna operaţiunea de salvare se poate realiza în timpul de 5 min. de la prăbuşirea acestuia, este necesar să se facă tot ce este posibil pentru a împiedica propagarea flăcărilor spre postul de pilotaj, prelungindu-se astfel şansa ca operaţiunea de salvare să fie eficace.

În afara acestor câteva particularităţi specifice avioanelor militare, operaţiunile intervenţiei pentru salvarea piloţilor şi stingerea incendiilor se execută după metodele ce au fost prezentate în subcapitolul „Stingerea incendiilor la avioanele mari".

36. STINGEREA INCENDIILOR ÎN OBIECTIVELE UNUI METROU

Metroul este un complex de construcţii şi instalaţii amplasate în cea mai mare parte în subteran şi realizate în scopul asigurării funcţionării normale şi în limitele parametrilor proiectaţi a trenurilor electrice de mare viteză destinate transportului marelui public.

1. Caracteristicile constructive ale obiectivelor unui metrou

În principiu, un metrou se compune din:

- unul sau anai multe tuneluri de formă cilindrică sau paralelipipedică, în care sunt instalate linii de cale simple sau duble precum şi şina a treia sau şina de contact de 750 V, care are rolul de a alimenta cu energie motoarele trenului electric;

- un număr variabil de staţii de metrou, în care se găsesc:

- scările de acces ce permit intrarea şi ieşirea din staţie a călătorilor;

- vestibulul şi peronul de deservire a publicului;

- încăperi social-administrative şi grupuri sanitare;

171

- spaţii tehnice auxiliare, în care se găsesc montate instalaţiile vitale ale metroului (încăperi de exploatare, încăperi pentru instalaţiile şi echipamentele electrice de iluminat, de forţă şi tracţiune, dispeceratul energetic local, centrale de ventilaţie şi climatizare, staţii de pompare, încăperea bateriei de acumulatoare, a grupului electrogen şi a rezervorului de combustibil, subsoluri tehnice şi ateliere de întreţinere a aparatajului electric şi electrotehnic, instalaţii speciale de stingerea incendiilor etc.);

- un dispecerat central dotat cu cameră de comandă, echipamente electrice, încăperi pentru tehnica electronică de calcul şi a terminalelor, încăperi pentru mecanografie şi depozit de programe;

- unul sau mai multe depouri subterane, destinate parcării şi întreţinerii curente a materialului rulant din subteran;

- vagoanele trenului electric de metrou;

- ateliere centrale de reparare a materialului rulant aparţinând întreprinderii de exploatare.

Rezistenţa la foc a structurilor metroului este de gradul I-II, neadmiţându-se sub nici o formă reducerea limitelor de rezistenţă la foc a construcţiilor de gradul II, chiar dacă sarcina termică este mai mică de 420 M J/m2 (100 Megacalorii/m2).

Elementele şi materialele de construcţie din care se realizează structura de rezistenţă a metroului, instalaţiile şi finisajele folosite pentru pardoseli, pereţi şi tavane sunt de regulă incombustibile şi, numai în unele cazuri, greu combustibile.

Fac excepţie de la această regulă covoarele de masă plastică folosite pentru izolarea pardoselilor şi lambriurilor în încăperile cu echipament electric, benzile izolante şi antiderapante de la peroane, uşile de lemn din interiorul grupurilor sanitare, covoarele de cauciuc destinate protecţiei personalului care lucrează cu utilajele şi echipamentele electrice, conform normelor de protecţia muncii.

În partea subterană a metroului nu sunt admise încăperi de categoria A şi B de pericol de incendiu, cu excepţia rezervorului de combustibil al grupului electrogen.

2. Instalaţiile electrice specifice unei staţii de metrou

a). Instalaţia de alimentare cu energie electrică din sistemul energetic general, formată dintr-o staţie subterană de 10 KV şi din surse autonome, cum sunt:

- bateriile de acumulatoare de 220V şi 24V pentru alimentarea iluminatului de siguranţă, a instalaţiilor de comandă, automatizare şi telemecanică;

- un grup electrogen cu motor Diesel de 750 KVA.

172

b). Instalaţia electrică a substaţiilor de tracţiune, care cuprinde:

Instalaţia de distribuţie de 10 KV, dotată cu o bară de consum alimentată prin doi fideri şi o bară de transfer.

Grupuri de redresare constituite fiecare din:

- transformatoare de 1200 KVA 10/0,05 KV;

- redresori de 2500 A 865 V c.c. (c.c. = curent continuu).

Instalaţia de distribuţie de 825 V c.c. pentru tracţiune, compusă din:

- instalaţia barei pozitive, la care se conectează redresoarele şi cablurile de alimentare a şinei a treia;

- instalaţia barei negative, la care se conectează cablurile de întoarcere de la calea de rulare.

Instalaţii de cabluri de tracţiune, formate din cabluri monofilare pozate pe pereţii tunelului, având sarcina de a asigura cantitativ şi calitativ energia necesară vagonului.

Legarea acestora de şina a treia se face prin intermediul unor secţioneri.

Instalaţiile de servicii proprii (auxiliare) ale substaţiei de tracţiune, constituite din:

- transformatori de 250 KVA 10/0,4 KV;

- dulapuri de distribuţie de 0,4 KV c.a. (c.a. = curent alternativ), de 220 V c.c. şi 24 V c.c.;

- bateriile de acumulatori de 220 V c.c. şi 24 V c.c.;

- redresoarele pentru încărcarea bateriilor de acumulatori.

Aceste instalaţii auxiliare asigură alimentarea circuitelor de comandă, de protecţie şi de automatizare ale instalaţiilor de iluminat şi forţă din substaţiile de tracţiune.

Panoul de comandă centralizată, care asigură controlul şi condecerea întregii substaţii de la dispeceratul central energetic.

Toate aceste instalaţii sunt prevăzute cu:

- aparatură de protecţie complexă, care preîntâmpină funcţionarea în regim anormal (scurtcircuit, suprasarcină, supratensiuni sau avarierea echipamentelor);

173

- aparatură de automatizare pentru ancloşarea automată a rezervei şi reancloşarea automată rapidă a alimentării pe partea de înaltă tensiune, pe partea de curent continuu sau de 0,4 KV;

- instalaţii de protecţia muncii, care deconectează automat instalaţiile ce prezintă pericol de electrocutare;

- instalaţii de semnalizare a incendiilor şi de deconectare la izbucnirea acestora.

c). Instalaţiile de joasă tensiune pentru iluminat şi forţă în staţie, care se compun din:

Instalaţiile de iluminat, care asigură:

- iluminatul de siguranţă (se alimentează din bateriile de 220 V c.c.);

- iluminatul normal.

Instalaţiile de forţă, care asigură alimentarea cu energie electrică a ventilatoarelor, pompelor, hidrofoarelor, puţurilor de mare adâncime, escalatoarelor (scărilor rulante), turchineţilor, porţilor de închidere a staţiilor.

Pentru alimentarea cu curent de joasă tensiune, necesar alimentării uneltelor de intervenţie şi de lucrări curente, cât şi pentru iluminatul suplimentar, tunelurile sunt prevăzute cu cutii de distribuţie, amplasate la distanţa de 40-50 m una de alta, pe ambele sensuri de circulaţie.

Fiecare cutie de distribuţie (nişte cutii dreptunghiulare, vopsite cu culoarea gri şi amplasate la înălţimea de 1,60 m faţă de sol) are montate pe pereţii exteriori o priză trifazică şi una nionofazică cu transformator de separaţie de 600 W şi un întrerupător de punere sub tensiune.

Postul de transformare, cu transformatoare uscate pentru alimentarea tabloului general de distribuţie al staţiei.

Instalaţii de semnalizare şi comandă.

Bateria de acumulatori de 220 V c.c.

Grupul electrogen cu motor Diesel şi generator de 750 KVA, care asigură cu energie staţia, atunci cînd alimentarea este întreruptă.

d). Conducerea instalaţiilor electrice. Sistemul informaţional de conducere a instalaţiilor energetice este organizat pe mai multe nivele: local, de la punctul de comandă centralizată din substaţie şi de la panourile sinoptice de telemecanică ale dispeceratului central, cuplate cu staţia de telesemnalizare şi telecomandă şi liniile de transmisie.

174

e). Protecţia împotriva tensiunii de pas reprezintă principala măsură de protecţie împotriva electrocutării şi constă în legarea carcaselor echipamentelor la centurile de împământare astfel:

- echipamentele de 10 KV (celule, transformatoare, separatoare), precum şi ecranele şi armăturile cablurilor de 10 KV sunt conectate la priza de pământ exterioară;

- barele de nul ale tablourilor de 0,4 KV, nulul înfăşurărilor de 0,4 KV şi carcasele echipamentelor de 0,4 KV sunt legate de armătura structurii de beton armat a construcţiei;

- calea de rulare constituie o a treia centură de protecţie împotriva electrocutării, de care se leagă carcasele echipamentelor de 825 V, prin intermediul unei instalaţii de suprareglare.

Priza de pământ exterioară, aferentă instalaţiei de 10 KV, şi centura de protecţie a tunelurilor de metrou sunt prevăzute cu un separator care se închide pe timpul cât se lucrează în posturile de transformare, pentru a nu se crea diferenţe de tensiune între cele două instalaţii de punere la pământ.

Apariţia unor tensiuni periculoase pe carcasele celulelor de 825 V c.c. sau ale redresoarelor se semnalizează acustic şi optic, iar în cazul depăşirii valorilor limită instalaţia defectă este deconectată automat.

Linia de contact (şina a treia) este protejată cu o carcasă din masă plastică.

f). Instalaţia de exploatare propriu-zisă a metroului cuprinde:

- instalaţia de centralizare electrodinamică a staţiei, cu bloc de linie automată, instalaţii de telemecanică pentru transmiterea permanentă de date dispeceratului central şi pentru controlul continuu de viteză;

- instalaţii de sonorizare, oeasoficare, televiziune în circuit închis, radiocomunicaţii locale şi cu trenul electric.

Aceste instalaţii funcţionează la tensiuni cuprinse între 24 şi 220 V curent continuu şi alternativ, reprezentând un pericol de incendiu prin masa izoilantă a cablurilor care sunt pozate pe fluxuri, în unele cazuri împreună cu cabluri comune.

Lucrând cu curenţi foarte slabi, aceste instalaţii, aflate în stare de funcţionare, nu constituie prin ele însele o sursă de incendiu.

3. Măsuri tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor

În vederea prevenirii incendiilor, a limitării propagării acestora, precum şi a stingerii lor, sunt luate următoarele măsuri tehnice:

175

- utilizarea transformatorilor uscaţi, a cablurilor cu izolaţie şi manta p.v.c. cu întârziere la propagarea flăcării;

- întrebuinţarea releelor şi echipamentelor cu clasă majorată 1a curentul continuu (3 KV) şi instalarea izolată a cablurilor de curent continuu şi de 10 KV (două trepte de izolare);

- separarea în încăperi sau zone distincte a diferitelor categorii de cabluri, instalaţii, echipamente, precum şi utilizarea de treceri rezistente la foc prin pereţii despărţitori;

- instalarea unei protecţii de suprasarcină, care deconectează echipamentele la apariţia unor suprasarcini de lungă durată;

- supravegherea directă a temperaturilor, pe timpul funcţionării instalaţiilor, prin sonde sau microrelee termice instalate pe echipamente, prin aparatură de semnalizare a începuturilor de incendiu, dotată cu detectoare de temperatură şi de fum în încăperile de echipamente, în podurile de cabluri etc.;

- întreruperea automată a încărcării bateriilor de acumulatoare la oprirea ventilaţiei în încăperile respective;

- asigurarea dublei alimentări cu energie electrică a receptoarelor care participă la stingerea incendiilor (pompe de apă, ventilatoare etc.);

- montarea unor instalaţii speciale de stingere cu apă pulverizată în tunelurile de cabluri de sub peroane şi la subsolul de cabluri ai substaţiei de tracţiune, precum şi ventilarea acestora.

În acele spaţii, limitate ca volum, în care nu au putut fi montate instalaţii speciale de stingere cu apă pulverizată, sunt prevăzute instalaţii cu bioxid de carbon pentru stingerea incendiilor izbucnite la cabluri.

4. Instalaţii de semnalizare a incendiului

Fiind considerate spaţii aglomerate, staţiile de metrou sunt prevăzute cu instalaţii centralizate de semnalizarea incendiilor, dotate cu detectoare termice de tip velocimetrie şi detectoare de fum sau gaze de ardere.

Dispeceratul central şi depourile subterane dispun de instalaţii de semnalizarea incendiilor proprii.

Centralele de semnalizare sunt instalate în camera dispeceratului energetic local.

Semnalul de incendiu se transmite prin instalaţiile de telemecanică la dispeceratul central şi la formaţia civilă de pompieri.

176

Spaţiile prevăzute cu detectoare automate sunt dotate şi cu butoane de semnalizare manuală a incendiului da dispeceratul energetic local (butoanele sunt amplasate lângă uşi, la înălţimea de 1,40 m de la pardoseală). În încăperile cu mari valori materiale, peroane şi culoare lungi, butoanele de semnalizare sunt amplasate la distanţa de 50-100 m unul de celălalt.

5. Instalaţii speciale de stingere

Pentru stingerea incendiilor izbucnite în obiectivele metroului s-au prevăzut următoarele instalaţii:

a). Hidranţi de incendiu interiori, care sunt amplasaţi:

- în staţii, pe pardoseala peroanelor sau pe pereţi, astfel încât toate punctele staţiei să fie acoperite cu două jeturi simultane;

- în tunelurile sau galeriile de circulaţie, la distanţa de maxim 45 m unul de celălalt, în dreptul lămpilor de siguranţă.

Hidranţii sunt dotaţi cu 20 m furtun tip „C”, având ţeava cu ajutaj pulverizator.

Robineţii acestor hidranţi sunt montaţi pe pereţi, la înălţimea de 1,4 m de la pardoseală.

Rezerva de apă pentru alimentarea acestor hidranţi o constituie puţurile de mare adâncime forate la capetele staţiilor şi interconectate de-a lungul magistralelor.

Căminele de branşament sunt prevăzute cu racorduri fixe uscate, care permit alimentarea reţelei interioare de apă a metroului pentru stins incendii cu ajutorul pompelor mobile (motopompelor, maşinilor de luptă).

Reţeaua de apă pentru incendiu este realizată inelar şi prevăzută cu robineţi de izolare a tronsonului defect (sunt montaţi şi sigilaţi în poziţia „deschis”, închiderea lor făcându-se numai în caz de avarie).

b). Instalaţii fixe de apă pulverizată. Sunt montate în încăperile cu gospodării importante de cabluri şi sunt racordate la reţeaua de apă pentru incendii din staţie. Au o intensitate medie de stropire a suprafeţelor protejate de minim 0,2 l/sec/m2.

Înclinarea duzelor de pulverizare este astfel aleasă, încât o singură duză stropeşte pe verticală tot şirul de rafturi sau rastele suprapuse. Distanţa între o duză şi axul celui mai apropiat cablu nu depăşeşte 1,5 m.

c). Instalaţii de stingere cu gaze inerte. Unele încăperi speciale, cu gospodării importante de cabluri, sunt prevăzute cu instalaţii fixe de stingere cu gaze inerte (bioxid de carbon sau haloni).

177

Asemenea instalaţii sunt montate în încăperi de tip etanş, în care spaţiul disponibil rămas între fluxurile de cabluri nu permite instalarea conductelor cu duze pentru pulverizarea apei, sau în locuri în care instalaţiile de stingere cu apă pulverizată pot aduce grave prejudicii construcţiilor şi instalaţiilor (încăperile calculatorului electronic, încă perile arhivei de programe a dispeceratului).

d). Instalaţii de ventilare. Instalaţiile de ventilaţie sunt montate: în staţii, între staţii, în depouri, în galeriile de calbluri sau subsoluri, când acestea nu au asigurată o ventilaţie naturală capabilă să menţină temperatura în limitele prescripţiilor tehnice. Ele au rolul să asigure a evacuarea fumului provenit dintr-un eventual incendiu, în vederea evacuării publicului călător aflat în pericol din cauza blocării vagoanelor sau a unui accident şi să împrospăteze aerul viciat.

Camerele bateriilor de acumulatori sunt prevăzute cu ventilaţie naturală, organizată printr-un tub de evacuare spre exterior. Tavanul acestor camere au o formă înclinată, pentru a nu permite formarea pungilor de hidrogen atunci când ventilaţia mecanică nu funcţionează (cantitatea admisă de hidrogen este de cel mult 2% ceea ce reprezintă 50% din limita inferioară de explozie a acestuia).

În afara ventilaţiei naturale organizate, camerele de acumulatori sunt prevăzute şi cu instalaţii mecanice de evacuare, independente de restul instalaţiilor de ventilaţie din staţie şi aflate în legătură directă atmosfera.

Canalele de ventilaţie pentru toate instalaţiile metroului sunt confecţionate din materiale incombustibile, iar la trecerile prin pereţii de compartimentare, sunt prevăzute cu clapete antifoc.

6. Căile de evacuare în caz de incendiu

Fiecare staţie de metrou este prevăzută cu cel puţin două căi evacuare, prin care publicul poate ajunge în exterior la nivelul terenului.

Tunelurile de circulaţie, precum şi scările spre exterior ale centralelor de ventilaţie se consideră căi de salvare numai în cazurile deosebite, când căile normale de evacuare nu pot fi utilizate.

Lungimea maximă admisă a căilor de evacuare în construcţiile subterane ale metroului este de cel mult 160 m până la baza scării ce duce spre exterior, fapt ce favorizează executarea unei evacuări rapide a publicului din staţie.

Dispeceratul central dispune de două căi de evacuare, din care una direct spre exterior, iar cealaltă spre căile de evacuare ale staţiei adiacente.

7. Puncte periculoase şi pericolul de incendiu în aceste puncte

Zonele cu cel mai mare pericol de incendiu în obiectivele unui metrou sunt:

178

a). substaţiile de tracţiune cu încăperile pentru transformatoaare, dulapurile de redresare, barele negative şi pozitive, încăperile pentru instalaţiile auxiliare şi de ventilaţie, canalele şi tunelele cu rastele sau poduri şi puţuri verticale de cabluri, încăperile pentru acumulatoare;

b). staţiile de metrou cu încăperile instalaţiilor de distribuţie, subsolurile de cabluri amplasate sub peroanele staţiilor de călători, grupurile electrogene cu rezervoarele de carburanţi, încăperile instalaţiilor de ventilaţie, dispeceratul local şi dispeceratul energetic local

c). dispeceratul general, cu încăperile calculatorului şi ale anexelor sale, cu rastele, canale şi puţuri de cabluri;

d). tunelurile metroului, unde pot izbucni incendii la fluxurile de cabluri pozate pe pereţii acestora sau la vagoanele trenului electric deraiat în tunel;

e). vagoanele trenului electric, la care pot izbucni incendii la rezistenţele de pornire (datorită scurtcircuitelor cu temperaturi de peste 1000°C), la întrerupătoarele de putere uscate, la fluxul de cabluri (datorită defectelor de izolaţie), la motoarele de tracţiune;

f). depourile subterane ale metroului, cu posibilitatea izbucnirii unor incendii la vagoanele trenurilor electrice aflate pe rampele de revizie şi depanare, în spaţiile cu utilajele aferente (transformatoare, redresoare, tablouri de distribuţie etc.) şi în atelierele specifice unui depou (strungărie, electricitate, sudură).

Pericolul de incendiu în instalaţiile obiectivelor metroului este determinat de prezenţa, în majoritatea instalaţiilor, a curentului electric de înaltă şi joasă tensiune (10KV, 825V şi 0,4KV), care, în condiţiile exploatării anormale sau ale apariţiei suprasarcinilor de. lungă durată, generează scurtcircuite capabile să aprindă marile cantităţi de izolaţie combustibilă a cablurilor şi a altor conductori electrici.

De asemenea, pericolul de incendiu în aceste obiective mai este determinat de existenţa rezervoarelor de carburanţi ale grupurilor electrogene din staţii şi depouri (5-10 tone), cât şi a uleiului aflat în cuvele întrerupătoarelor cu ulei din instalaţiile electrice (7-10 1 ulei în fiecare cuvă).

Cel mai mare pericol de incendiu în instalaţiile metroului îl prezintă canalele, puţurile şi tunelurile de cabluri, în care sunt pozate, pe pereţi sau rastele, în poziţie orizontală sau verticală,. numeroase fluxuri de cabluri cu secţiuni diferite şi cu lungimi de mii de km, care alimentează din circuitul naţional instalaţiile substaţiilor de tracţiune şi instalaţiile auxiliare specifice staţiilor de metrou, tunelurilor acestuia şi dispeceratele.

8. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

Intervenţiile pentru stingerea incendiilor la obiectivele metroului sunt foarte dificile.

179

Factori deosebiţi îngreunează intervenţia rapidă a pompierilor pentru salvarea oamenilor şi stingerea incendiilor, pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor catastrofe şi calamităţi produse în obiectivele aparţinînd metroului. Dintre aceşti factori notăm:

- existenţa în subteran a tuturor încăperilor cu instalaţii de deservire a metroului, dispuse departe de vestibulele şi peroanele staţiilor de metrou şi la diferite nivele;

- insuficienţa căilor de acces şi de salvare (câte două la fiecare staţie, care în faza iniţială se folosesc aproape în exclusivitate pentru evacuarea călătorilor) şi, din această cauză, îngreunarea deplasării grupelor de recunoaştere şi a realizării dispozitivelor premergătoare şi de luptă;

- capacitatea redusă a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă ale metroului (conductă inelară cu diametrul de 80 mm);

- amplasarea la distanţe mari a surselor naturale sau artificiale de la suprafaţă necesare alimentării cu apă a maşinilor de luptă din dotarea subunităţilor de pompieri, fapt ce impune realizarea unor dispozitive lungi, uneori organizate în releu şi duce la întârzierea intrării în luptă. În plus, aceste surse naturale şi artificiale sunt amplasate pe marile artere de circulaţie ale capitalei, aproape tot timpul supraaglomerate, element ce împedică sau îngreunează accesul maşinilor de luptă spre locul incendiului, dar mai ales realizarea dispozitivelor de luptă, presupunând în acest scop interzicerea circulaţiei, în special în zona ieşirilor de salvare şi pe itinerariile de realizare a dispozitivelor de luptă, ori dirijarea acesteia pe căi colaterale, conform planului de cooperare cu organele de circulaţie ale Miliţiei Capitalei;

- degajarea, încă din primele minute ale izbucnirii incendiului, a unor imense cantităţi de fum toxic, în care predomină bioxidul de carbon şi acidul clorhidric şi care inundă cu repeziciune peroanele, încăperile staţiilor de călători şi substaţiilor electrice de tracţiune şi chiar tunelurile metroului. Această situaţie va genera apariţia panicii în rândul călătorilor aflaţi în staţii şi a celor aflaţi în trenurile electrice la trecerea prin zonele cu fum.

Pentru stingerea incendiilor în spaţiile subterane ale metroului se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- apa pulverizată, care reprezintă substanţa stingătoare principală. Se refulează de către instalaţiile speciale de stingerea incendiilor din canalele de cabluri sau de către ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator, alimentate de la hidranţii interiori amplasaţi pe o conductă cu diametrul de 3 ţoli.

În cazul căderii alimentării din reţeaua oraşului, această conductă va fi alimentată cu apă de către pompele proprii ale staţiei, din puţurile de mare adâncime săpate la fiecare staţie.

În continuare, se va analiza modul de intervenţie pentru stingerea incendiilor în cele mai vulnerabile obiective ale metroului.

180

37. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN SUBSTAŢIILE ELECTRICE DE TRACŢIUNE

Dispuse toate în subteran, obiectivele metroului sunt deservite de un număr însemnat de instalaţii alimentate cu energie electrică (pentru tracţiune, de forţă, de iluminat normal şi de avarie, pentru ventilaţie, pentru alimentare cu apă etc.).

Obiectivul specializat în asigurarea primirii şi distribuirii energiei electrice necesare diverşilor consumatori este „substaţia electrică de tracţiune".

Amplasată într-o construcţie de gradul I-II de rezistenţă la foc, separat sau încorporată în edificiul unei staţii de călători, substaţia electrică de tracţiune este compartimentată în încăperi destinate adăpostim diferitelor instalaţii componente.

Cu excepţia subsolului de cabluri, format dintr-un canal principal cu cabluri de 10KV pozate pe rafturi cu înălţimea de 0,80 m şi având ramificaţii în canale secundare pentru fiecare încăpere, în instalaţiile substaţiei electrice pericolul de incendiu este mai redus, datorită canti tăţii mici de substanţe combustibile (izolaţia de p.v.c. a conductorilor electrici), precum şi elementelor de automatizare, care, în situaţia funcţionării anormale a instalaţiilor sau a apariţiei suprasarcinilor, le deconectează, înlăturând sau reducând sursa de iniţiere a arderii şi semnalizând avaria la tabloul central de comandă. Pe baza acestui semnal, personalul de la locul de muncă este în măsură să lichideze începuturile de incendiu, folosind mijloacele de stingere iniţiale (stingătoare ou bioxid de carbon şi praf sau numai cu bioxid de carbon).

Prezenţa instalaţiilor de ventilaţie în funcţiune, în momentul izbucnirii incendiului, poate contribui la propagarea acestuia, dar, în acelaşi timp, are rolul de îndepărtare din zonă a fumului rezultat din arderea p.v.c, în a cărui compoziţie predomină gazele toxice de tipul oxidului de carbon şi, mai ales, al acidului clorhidric, ambele cu efecte nocive asupra organismului.

La începerea acţiunii de stingere, personalul de la locul de muncă este obligat să deconecteze instalaţia incendiată şi să oprească funcţionarea sistemului de ventilaţie, pentru a se putea acţiona cu praf şi bioxid de carbon, în caz contrar substanţa stingătoare putând fi absorbită de această instalaţie şi refulată în afara staţiei.

Intervenind pentru stingerea unui incendiu izbucnit în instalaţiile unei substaţii electrice de tracţiune, când acesta nu a putut fi lichidat cu mijloace iniţiale de stingere, comandantul intervenţiei este obligat să aducă la locul incendiului autospecialele de stins incendii cu pulbere „Florex” şi azot, autospecialele pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat şi autopompele cisternă pentru lucrul cu apă - toate în numărul rezultat din calculul forţelor şi mijloacelor, executat la întocmirea planurilor unice de intervenţie.

Dispozitive premergătoare de luptă trebuie să realizeze, în primul rând şi în timpul cel mai scurt, autospecialele pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, cu linii pentru cel puţin două

181

proiectoare şi două electroexhaustoare la fiecare intrare, precum şi autospecialele pentru lucru cu pulberi şi azot, cu cel puţin un pistol de refulare a substanţelor. Ambele tipuri de maşini se vor amplasa în imediata apropiere a intrărilor de salvare ale fiecărei staţii.

Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Se execută de către echipa de recunoaştere, echipată cu cizme şi mănuşi de cauciuc şi aparate izolante.

Din compunerea acestei echipe va face parte, în mod obliatoriu, şeful staţiei sau maistrul de schimb, pentru a conduce personalul echipei de recunoaştere, pe drumul cel mai scurt şi mai sigur, la focar şi pentru a acţiona instalaţiile sau agregatele nedeconectate, dar aflate în pericol.

Deplasarea echipei se face în coloană, interzicându-se pătrunderea în încăperi fără avizul şefului staţiei sau maistrului de schimb. De asemenea, se interzice atingerea instalaţiilor şi agregatelor sau acţionarea butoanelor sau heblurilor de pornire sau oprire a diferitelor agregate, această sarcină revenind personalului tehnic al substaţiei, după consultarea şi numai la cererea expresă a comandantului intervenţiei.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:

- dacă sunt persoane rămase în încăperile substaţiei electrice de tracţiune, starea lor, necesitatea acordării primului ajutor medical sau a evacuării lor;

- locul incendiului, proporţiile acestuia, măsurile de stingere luate de către personalul de la locul de muncă şi efectul substanţelor stingătoare (folosite asupra evoluţiei incendiului;

- cantitatea de fum acumulată în instalaţii şi necesitatea acţionării sistemului de ventilaţie al staţiei sau necesitatea folosirii mijloacelor specializate din dotarea subunităţii (electroventilatoare, electroexhaustoare);

- dacă incendiul a pătruns în subsolul de cabluri, lungimea fluxului incendiat, efectul de limitarea propagării incendiului realizat de dopurile ignifuge şi dacă au fost puse în funcţiune instalaţiile speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă îmbunătăţită, efectul lor asupra incendiului, necesitatea asigurării continuităţii lucrului acestor instalaţii prin realimentarea (cele cu C02) sau alimentarea cu apă de la racordul uscat instalat în căminul branşamentului. Această activitate se execută prin ridicarea dalelor mobile de beton din podeaua fiecărei încăperi sau de pe coridor, putându-se stabili, în condiţii de vizibilitate optimă, situaţia reală pentru fiecare ramificaţie în parte;

- starea zidului despărţitor dintre subsolul de cabluri al substaţiei şi canalele de cabluri ce leagă substaţia electrică de tracţiune de staţia de călători (canalele cu cabluri de 10KV, 825V şi

182

0,4KV), necesitatea amplasării de ţevi cu apă pulverizată pentru interzicerea propagării incendiului la instalaţiile staţiei de călători.

b). Stingerea

Instalaţiile aferente staţiei afectate de incendiu se sting cu pulbere „Florex” refulată de pistoalele din dotarea autospecialei pentru pulberi şi azot. Se interzice utilizarea apei pentru stingerea instalaţiilor electrice ale substaţiei.

Pentru prevenirea accidentelor, comandantul intervenţiei trebuie să ilumineze sectoarele de lucru, introducând proiectoare în încăperile instalaţiilor electrice ale substaţiei. Servanţii şefi de ţeavă vor acţiona din apropierea pereţilor, mai departe de instalaţii, fiind echipaţi în mod obligatoriu cu cizme şi mănuşi de cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie antiealorieă.

Ţinându-se cont de prezenţa gazelor nocive (bioxid de carbon şi vapori de acid elorhidric) şi temperaturii ridicate, comandantul intervenţiei va rula servanţii ce acţionează în condiţii grele din 30 în 30 min. Militarii aflaţi la odihnă trebuie cazaţi în încăperi încălzite, unde vor primi ajutor medical, hrană şi echipament uscat.

După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va cere şefului staţiei (maistrului de schimb) să pună în funcţiune instalaţia de ventilaţie a substaţiei, în scopul evacuării fumului acumulat şi a pulberii stingătoare „Florex” depuse pe instalaţii şi agregate, creându-se astfel condiţii optime pentru executarea recunoaşterii finale şi a lichidării micilor focare rămase nestinse, precum şi pentru executarea cercetării incendiului şi stabilirea cauzelor acestuia, pentru deşfăşurarea activităţilor de repunere în funcţiune a instalaţiilor substaţiei electrice de tracţiune.

Intervenţia pentru stingerea unui incendiu la instalaţiile unei substaţii electrice de tracţiune încorporată în construcţia staţiei de călători devine mult mai complicată, ştiindu-se că acestea sunt amplasate la nivelurile inferioare ale obiectivului, la distanţă mare de peroanele de călători, de intrările în staţie, de sursele de apă naturale şi artificiale de la suprafaţa solului.

În acest caz, intervenţia pentru stingerea incendiului la aceste instalaţii se face numai cu stingătoarele cu bioxid de carbon şi pulbere „Florex” din dotarea substaţiei de tracţiune şi a staţiei de călători, pompierii realizând obligatoriu dispozitivele de protecţie sau de stingere cu apă pulverizată prevăzute pentru subsolurile de cabluri, canalele şi puţurile verticale, conform planului unic de intervenţie.

38. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE ÎN DEPOURILE SUBTERANE PENTRU TRENURILE ELECTRICE ALE METROULUI

183

Depourile subterane pentru trenurile electrice ale metroului sunt construcţii de gradul I de rezistenţă la foc, având organizarea interioară similară cu depourile de tramvaie.

Aceste depouri dispun de:

- un sector tehnic, cuprinzând ateliere de reparaţii pentru agregatele trenului electric;

- un sector de instalaţii pentru substaţia electrică de tracţiune şi de instalaţii electrice auxiliare (centrala de ventilaţie, posturile de trafo, transformatoare, grupuri electrogene, secţioneri, ateliere de acumulatoare şi relee etc.);

- un sector de garare, cu un număr variabil de linii de cale suspendate pe piloni din beton armat la 1,5 m înălţime, pe care se adună toate trenurile electrice pentru întreţinere şi reparaţii pe timp de noapte. Acestui sector îi aparţine şi secţia de spălare (o încăpere separată, cu două linii de cale, pe care se execută întreţinerea simultană a două trenuri electrice).

În depourile subterane pericolul de incendiu este generat de prezenţa instalaţiilor electrice ale substaţiei de tracţiune şi de prezenţa agregatelor vagoanelor trenului electric.

Incendiile izbucnite în instalaţiile electrice ale unei substaţii de tracţiune au fost analizate în prima parte a acestui capitol, stabilindu-se modul concret de acţiune în caz de incendiu. În continuare vor fi analizate caracteristicile constructive şi modul de acţiune pentru stingerea unui incendiu izbucnit la agregatele unui vagon sau ale unei rame (complex format din două vagoane).

Vagoanele trenului electric, în afară de carcasa formată din cabinele pentru mecanicul trenului electric şi cabina pentru călători, au montate pe boghiuri un complex de instalaţii, care asigură tracţiunea şi condiţiile tehnice normale de funcţionare a agregatelor (motoare electrice, acumulatori, rezistenţe, canale de cabluri interioare etc).

În caz de incendiu la instalaţiile vagonului electric, de regulă, arde învelişul protector al cablurilor electrice din mase plastice, degajându-se mari cantităţi de fum toxic care poate afecta căile respiratorii ale oamenilor.

Intervenţia pentru stingerea unui incendiu este îngreunată de:

- distanţele mari de la sursele de apă cu debit constant, amplasate în afara depoului, care impun folosirea sistemelor de alimentare cu apă în releu sau directă, dar cu dispozitive foarte lungi, lucru ce necesită un timp mai îndelungat de intrare în luptă;

- prezenţa unui număr mare de vagoane, grupate pe trenuri electrice, garate pe toate liniile depoului, care împiedică realizarea rapidă a dispozitivelor de stingere, dar, mai ales, care ridică probleme deosebite pentru degajarea locului unde a izbucnit incendiul;

184

- existenţa instalaţiilor electrice de tracţiune (şina a III-a), aflate sub tensiune şi, deci, prezentând pericol de electrocutare a oamenilor.

Stingerea incendiului într-un depou subteran se execută la fel ca în depourile de tramvaie şi troleibuze, cu următoarele particularităţi:

- acţionându-se într-un depou subteran, după scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă, iluminatul de siguranţă al depoului este insuficient, fapt ce impune deplasarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat la locul incendiului, amplasarea acesteia direct în depou şi instalarea a cel puţin patru proiectoare pe direcţiile pe care se realizează dispozitivele de intervenţie şi la locul incendiului;

- înainte de realizarea dispozitivelor de intervenţie şi de începerea lucrului pentru stingerea incendiului comandantul intervenţiei este obligat să verifice dacă specialiştii depoului au executat scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat şi numai după aceea să aprobe începerea lucrului;

- pentru prevenirea electrocutărilor, şefii de ţeavă vor fi echipaţi cu cizme şi mănuşi de cauciuc;

- înainte de începerea acţiunii de stingere, este bine ca, fodosindu-se locomotivele de manevră din depou, să se aducă garnitura cu vagonul incendiat cât mai aproape de platforma unde sunt amplasate maşinile de luptă ale pompierilor, sub protecţia instalaţiei sprinkler în acţiune, iar după decuplarea vagoanelor neincendiate şi scoaterea lor în tunelul metroului, să se înceapă acţiunea de stingere.

39. STINGEREA INCENDIILOR IZBUCNITE IN CANALELE DE CABLURI ALE INSTALAŢIILOR ELECTRICE DIN METROU

Prezente pe teritoriul tuturor obiectivelor metroului, cablurile electrice de diferite dimensiuni, cu multiple întrebuinţări şi însumând zeci de fluxuri şi mii de kilometri lungime, sunt periculoase la incendiu, datorită izolaţiei lor formată din hârtie, iută, asfalt sau mase plastice.

Cauzele care provoacă aprinderea izolaţiei cablurilor sunt:

- ruperea mantalei protectoare de plumb, care are drept consecinţă străpungerea izolaţiei între vinele cablului, urmată de aprinderea acesteia;

- suprasarcina de lungă durată, cu energie de intensitate superioară secţiunii cablului, lucru ce duce la pierderea calităţilor izolaţiei şi la străpungerea cablului, urmată de formarea arcului electric şi de aprinderea acestei izolaţii. În acest caz, aprinderea poate avea loc în mai multe locuri simultan;

185

- curenţii turbionari, care se induc în mantaua de plumb a cablului, încălzesc metalul şi îl topesc, în aceste locuri aprinzându-se învelişul combustibil al izolaţiei.

Cablurile se pozează în canale, tunele şi puţuri, în fluxuri sau pe pereţii construcţiilor.

Gospodăria de cabluri este acea parte a compartimentelor instalaţiilor electrice ale staţiei de metrou, în care sunt concentrate majoritatea cablurilor ce deservesc agregatele acesteia. În cadrul gospodăriei de cabluri sunt folosite trei categorii principale de cabluri:

- cabluri de forţă de înaltă tensiune;

- cabluri de forţă şi iluminat de joasă tensiune;

- cabluri de joasă tensiune pentru instalaţiile auxiliare (de comandă, control-automatizare, telemecanică, telecomunicaţii).

În caz de incendiu la aceste cabluri, dată fiind pozarea lor în subsoluri şi canale cu gabarite reduse (0,80-1,00 m), pe trasee întortocheate, uneori cu denivelări şi cu multe ramificaţii din canalele principale, intervenţia ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte accesul pompierilor pentru stabilirea locului unde a izbucnit incendiul, direcţia de propagare şi proporţiile atinse, ventilarea pentru evacuarea fumului şi a gazelor nocive fierbinţi, cât şi lucrul pentru lichidarea incendiului.

1. Caracteristicile incendiilor din canalele de cabluri

Dezvoltarea incendiilor izbucnite în canalele de cabluri este favorizată de:

- prezenţa marilor cantităţi de policlorură de vinil şi a altor substanţe combustibile (gudroane, hârtie, iută etc.) din compunerea izolaţiilor cablurilor şi a învelişurilor de protecţie;

- temperatura specifică ridicată ce se degajă la trecerea curentului electric prin cabluri (80-150°C), care contribuie la uscarea excesivă a izolaţiei şi la deteriorarea acesteia, facilitînd, astfel, crearea condiţiilor optime pentru producerea scurtcircuitelor, urmate de cele mai multe ori de incendii;

- funcţionarea ventilaţiei sub limitele parametrilor proiectaţi, din care cauză în canalele de cabluri se acumulează continuu cantităţi mari de căldură, de fum şi de gaze toxice fierbinţi neevacuate;

- tirajul ce se formează în tunelurile de cabluri lungi şi necompartimentate regulamentar, fapt ce va determina intensificarea arderii în zonele în care a izbucnit incendiul şi propagarea rapidă a fumului, gazelor toxice fierbinţi (cu un bogat conţinut de oxid de carbon şi acid clorhidrie) şi a flăcărilor pe direcţia de ridicare a curenţilor de aer permanenţi, mai ales dacă în aceste canale nu au fost montate instalaţii speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă pulverizată.

186

Iniţial, incendiile izbucnite în canalele de cabluri, mai ales în condiţiile funcţionării anormale a instalaţiilor de ventilaţie, ale lipsei sau neintrării la timp în funcţiune a instalaţiilor speciale de stingere cu bioxid de carbon sau cu apă pulverizată, se dezvoltă relativ încet, fără flacără, cu depăşiri mici de temperaturi, dar cu emanări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice fierbinţi, care inundă cu repeziciune tunelurile, instalaţiile pe care le deservesc, încăperile staţiei, peroanele pentru călători (creând premize pentru apariţia panicii).

Ulterior, pe măsura creşterii intensităţii arderii şi a vitezei de propagare a incendiului, are loc un puternic schimb de gaze, favorizat de existenţa puţurilor verticale sau a unor goluri deschise (uşi, chepenguri, guri de ventilare etc.).

În timpul arderii izolaţiei cablurilor, se dezvoltă temperaturi cuprinse între 700-1000°C şi apare pericolul formării amestecurilor explozive între oxidul de carbon şi aer, cu limita inferioară de explozie de 12,5% (145 g/m3), iar limita superioară de explozie de 74% (870 g/m3), prin a căror amorsare se pot produce accidente grave.

În cazul arderii cablurilor pozate vertical în puţuri şi canale, se produce şi fenomenul de picurare (topirea izolaţiei din mase plastice a cablurilor şi scurgerea acesteia sub formă de picături în stare arzândă). Căzând pe sol sau pe cablurile pozate pe rastelele (rafturile) inferioare, acestea (picăturile arzânde) vor aprinde materialele combustibile din canale sau tuneluri, precum şi izolaţiile combustibile ale cablurilor neincendiate. De asemenea, căzând pe părţile neprotejate ale corpului persoanelor ce acţionează la incendiu în zonele cu cabluri, acestea vor provoca arsuri.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

a). Recunoaşterea

Recunoaşterea se execută, de regulă, pe două direcţii, folosindu-se scările ce duc la capetele vestibulelor sau peroanelor staţiilor de călători, unde se găsesc şi trapele (chepengurile) de acces în subsolurile şi canalele de cabluri. Comandantul va stabili, la intrarea în staţia de metrou, misiunea grupelor de recunoaştere, itinerariile de deplasare, locul de întâlnire şi măsurile de securitate ce trebuie respectate pe tot timpul ducerii luptei.

Fiecare comandant de grupă de recunoaştere va verifica dacă efectivul din subordine s-a echipat cu cizme şi mănuşi de cauciuc, aparate izolante, cordiţe de salvare, lămpi cu acumulatori şi lămpi pentru controlul tensiunii (care se iau de la maistrul de schimb al substaţiei electrice de tracţiune).

În compunerea fiecărei grupe de recunoaştere intră doi servanţi de pe autospeciala de evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, care vor transporta două-trei bobine de cablu necesare instalării de proiectoare pentru iluminatul zonei incendiate pe timpul executării recunoaşterii şi al ducerii luptei (pe care le vor alimenta cu energie electrică de la prima casetă de distribuţie întâlnită după intrarea în staţie).

187

Când fumul a inundat peronul şi vestibulul staţiei şi nu au fost evacuate toate persoanele aflate în trenul electric sau în încăperile staţiei, comandantul intervenţiei va acţiona în primul rând pentru iluminatul scărilor de legătură între vestibul şi suprafaţă, cu câte cel puţin un proiector, luat fie de la o maşină de luptă (în situaţia când nu are în dotare autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat), fie de la aceasta din urmă, mai puţin cele două proiectoare păstrate pentru grupele de recunoaştere. Totodată, folosind gigafonul, acesta va interveni autoritar pentru micşorarea fenomenului de panică, şi instaurarea ordinii necesare desfăşurării acţiunii de evacuare a persoanelor din staţie.

Tot pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va organiza două echipe, formate din câte doi servanţi, dotate cu trusa sanitară, care vor executa cercetarea spaţiilor staţiei (grupuri sanitare, garderobe, spaţii tehnice), în vederea descoperirii şi evacuării persoanelor rătăcite sau ascunse, vor acorda primul ajutor medical şi vor transporta persoanele rănite până la suprafaţă.

Pentru executarea misiunii, grupa de recunoaştere trebuie să fie însoţită, în mod obligatoriu, de reprezentantul staţiei, care cunoaşte foarte bine intrările cablurilor în staţie, traseul canalelor şi puţurilor de cabluri, gurile de acces în acestea (trape, chepenguri etc), dispunerea subsolurilor si a pereţilor despărţitori dintre canalele de 10KV, 0,8 KV, 0,4 KV etc.

Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei (comandantul grupei de recunoaştere) va stabili:

- prezenţa butoanelor de scoatere de sub tensiune a şinei a treia, cerând acţionarea lor pe loc de către personalul tehnic aflat în compunerea grupei de recunoaştere, în scopul prevenirii accidentării prin electrocutare a personalului pe timpul executării recunoaşterii, al realizării dispozitivelor de luptă şi al lucrului cu apă (butoanele se găsesc fixate la capetele peronului şi la mijlocul acestuia);

- dacă sunt afişate apariţiile tensiunilor periculoase pe carcasele celulelor şi redresoarelor şi dacă s-au luat măsuri de deconectarea instalaţiilor de curent continuu;

- existenţa, în canalul de cabluri unde s-a semnalat izbucnirea incendiului, a curentului remanent sau a vreunui cablu nescos de sub tensiune, folosind în acest scop aparatele de măsură din dotarea staţiei şi lămpile de control;

- dacă instalaţiile de ventilaţie au fost trecute pe poziţia „evacuare fum”, dacă au fost acţionate capacele gurilor de aspiraţie din staţie, în scopul evitării inundării sale cu fum, precum şi efectul acţiunii acestor instalaţii în zona de ardere (evacuarea totală a fumului sau crearea unei atmosfere respirabile, care să permită accesul grupei de recunoaştere şi lucrul servanţilor în canale, condiţii de vizibilitate optimă etc.);

- prezenţa instalaţiilor speciale de stingere cu apă pulverizată sau cu bioxid de carbon, dacă au fost puse în funcţiune şi efectul pe care-1 au asupra evoluţiei incendiului, necesitatea asigurării funcţionării în continuare a instalaţiei speciale de stins incendii cu apă pulverizată;

188

- locul incendiului, proporţiile (numărul canalelor, podurilor sau puţurilor incendiate) şi modul de manifestare a acestuia (ardere mocnită cu degajări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice, ardere cu flacară etc.);

- categoria, natura şi felul cablurilor şi ale izolaţiei acestora;

- locul ramificaţiilor de cabluri şi pericolul propagării incendiului în instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune şi în spaţiile tehnice ale instalaţiilor electrice de tracţiune;

- pericolul prezentat de incendiul izbucnit în tunelul de cabluri pentru instalaţiile energetice, gradul de inundare cu fum a acestora şi necesitatea protecţiei lor prin acţionarea stingătoarelor cu pulberi şi bioxid de carbon sau numai a celor cu bioxid de carbon sau prin destinarea expresă a unor ţevi cu apă cu misiune de răcire;

- locul golurilor de acces în canalele cu cabluri incendiate şi traseele cele mai scurte de realizare a dispozitivelor de stingere;

- locul instalării proiectoarelor pentru iluminatul sectoarelor de stingere, în vederea asigurării unor condiţii optime de lucru servanţilor;

- necesitatea introducerii în luptă a electroexhaustoarelor şi a evacuării fumului şi gazelor în staţie, de unde va fi preluat de ventilaţia generală a acesteia şi evacuat în afară;

- posibilitatea reală de menţinere a legăturii radio în subteran cu grupele de recunoaştere şi cu personalul gărzii de intervenţie, precum şi a legăturii cu staţiile de radio de pe maşinile de luptă şi cu dispeceratul central. În cazul că legătura radio nu mai este posibilă, comandantul intervenţiei va lua măsura realizării legăturii cu sectoarele de stingere prin fir şi prin telefoanele publice şi de serviciu instalate, în punctele vitale ale staţiei (dispeceratul local, dispeceratul energetic, peron, vestibul etc.).

b). Substanţe stingătoare

Pentru stingerea incendiilor în canalele de cabluri, se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:

- bioxidul de carbon, debitat de instalaţii speciale de stingere, în canale cu înălţimea mică (sub 80 cm), acolo unde nu pot pătrunde servanţii. Folosirea acestor instalaţii depinde de buna compartimentare şi etanşare a canalului şi, mai ales, de oprirea funcţionării instalaţiei de ventilaţie. Ele sunt acţionate de către personalul de la locul de muncă;

- apa, refulată de instalaţiile speciale de stingere cu apă pulverizată instalate în canale cu fluxuri vitale. Aceasta va prelua o mare cantitate de căldură, va răci învelişul cablurilor neincendiate, va stinge izolaţia aprinsă, contribuind, totodată, şi la precipitarea fumului. Când lipsesc asemenea instalaţii, se vor introduce în canale ţevi tip „C” sau „B” cu ajutaje pulverizatoare;

189

- bioxidul de carbon şi pulberea „Florex” refulate cu ajutorul stingătoarelor P 125, P 250 care se află instalate la capetele staţiilor, vor stinge flăcările de la suprafaţa izolaţiei cablurilor. Neavând şi efect de răcire, acţiunea acestor substanţe trebuie completată, în timpul cel mai scurt, de intervenţia cu apă;

- spuma cu coeficient mare de înfoiere, care se foloseşte în canalele de cabluri compartimentate.

c). Stingerea

Intervenţia pentru stingerea incendiilor sau pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor catastrofe în obiectivele metrolui este complicată şi de lungă durată, fiind influenţată negativ de următorii factori:

- circulaţia intensă de pe marile artere ale Capitalei, care împiedică amplasarea maşinilor de luptă la sursele de apă dispuse pe acestea şi, mai ales, realizarea dispozitivelor. În scopul evitării acestor situaţii, este necesar ca încă în momentul primirii anunţului de incendiu, să se ceară deplasarea în zona staţiei afectate a unor echipaje de miliţie, care să dirijeze circulaţia pe alte căi;

- prezenţa unui numeros public în vagoanele trenului electric, pe peroane şi în vestibule (în perioadele de vârf ale circulaţiei în staţii se pot găsi 1000-2000 de oameni, iar în vagoanele trenului electric circa 1000-1200 de persoane), public care trebuie evacuat rapid, în condiţii de securitate deplină, evitându-se producerea stării de panică. Din această cauză şi în scopul facilitării acţiunii de evacuare a publicului, pompierii nu vor putea să realizeze, în faza iniţială a intervenţiei, dispozitivele de luptă planificate prin planurile de intervenţie;

- formarea în zona staţiei a unei mase de curioşi, care alături de persoanele evacuate din staţie, vor îngreuna operaţiunile de realizare a dispozitivelor şi de concentrare în imediata apropiere a intrărilor în staţie a autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru ilu-minat, a autosalvărilor, a altor accesorii necesare lucrului în subteran (proiectoare, aparate izolante, corzi şi cordiţe, costume de protecţie anticalorică etc.), precum şi a unor agregate din dotarea întreprinderilor din zonă, necesare pentru degajarea tunelurilor sau a staţiilor de elementele deteriorate în cazul catastrofelor. Şi în acest caz, intervenţia organelor de ordine ale miliţiei pentru îndepărtarea curioşilor şi eliberarea platformei de realizare a dispozitivelor de luptă, de la maşini până la intrarea în staţie, este deosebit de necesară.

Comandantul intervenţiei va ordona ca şefii de ţeavă să fia echipaţi cu cizme şi mănuşi de cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie anticalorice, să fie asiguraţi cu corzi şi cordiţe şi să 1ucreze în echipe de cel puţin doi oameni.

190

Stingerea se organizează astfel:

Când incendiul a izbucnit la încăperile substaţiei electrice de tracţiune, situate la nivelul vestibulului:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la dulapurile substaţiei (acţionînd cu jeturi de apă pulverizată) şi la subsolul de cabluri al acestor încăperi (acţionând cu jet de apă compact). Tot acest sector va destina câte o ţeava la capetele subsolului, pentru limitarea propagării incendiului la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune şi la spaţiile tehnice cu instalaţiile auxiliare ale staţiei situate la nivelul peronului;

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la nivelul trecerilor din subsolul de cabluri incendiat, situat în vestibul, la canalul de cabluri ce alimentează cu energie restul instalaţiei, aparţinând substaţiei aflate la nivelul peronului şi la canalele de cabluri de sub peron.

Când incendiul a izbucnit la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune, situate în încăperile de la nivelul peronului:

- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în canalul de cabluri de sub instalaţii sau de sub peron, prin trapele (chepengurile) de acces de la capătul canalului.

Iniţial, comandantul intervenţiei va cere încetarea funcţionării sistemului de ventilaţie pentru cel mult un minut, timp în care va acţiona de la capetele tunelului (canalului) cu două stingătoare P 125 sau P 250 cu pulbere „Florex” şi bioxid de carbon. Concomitent, la nivelul intrării în canal vor fi aduse ţevi tip „B” pentru lucrul cu apă, aparate izolante, costume de protecţie anticalorică, rezerve de furtun, corzi, cordiţe, bobine cu cablu, proiectoare, staţii radio etc, servanţii echipându-se pentru începerea luptei.

După trecerea timpului de un minut, se repune sub tensiune instalaţia de ventilaţie, în scopul evacuării fumului şi gazelor nocive fierbinţi acumulate în canalul (tunelul) incendiat, iar în cazul existenţei instalaţiilor speciale de stins incendii cu bioxid de carbon, şi pentru evacuarea acestui gaz inert, care poate afecta organismul oamenilor.

Echipele de servanţi, având luminat cu proiectoare locul de intervenţie iniţial, acţionează la intrarea în tunel cu jet de apă pulverizat. Pe măsura reducerii procentului de fum şi a temperaturii, se trece la acţiunea cu jet compact, pentru a se stropi cu apă zone cât mai lungi de învelişuri combustibile. Lichidarea focarelor din apropierea şefilor de ţeavă se face cu ajutorul apei pulverizate, îndepărtându-se învelişurile arse, pentru ca apa să pătrundă în pachetele de cabluri.

Foarte importantă, în această perioadă, pentru comandantul intervenţiei este limitarea propagării incendiului la instalaţiile substaţiei electrice sau ale sectorului tehnic auxiliar, în care scop el va destina ţevi tip „C” la trecerea fluxurilor de cabluri prin pereţi către subsolurile instalaţiilor

191

neafectate de incendiu. Tot atât de importantă, chiar hotărâtoare, pentru ducerea luptei, este rezolvarea evacuării fumului şi a gazelor fierbinţi din canalele de lucru, fără de care introducerea servanţilor în canale şi subsoluri, în condiţii de securitate, este imposibilă. Ţinând cont de acestea, comandantul intervenţiei va concentra în sectorul respectiv, încă de la începutul acţiunii, electroexhaustoarele din dotarea autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, conform planului de intervenţie (cel puţin două maşini la fiecare staţie) şi, în raport de situaţia concretă, va sprijini cu acestea efortul instalaţiilor de ventilaţie din staţie.

Condiţiile deosebit de grele în care se lucrează (pericolul electrocutării, temperatura ridicată din subsoluri, canale sau tunele, poziţii incomode, pericolul permanent de intoxicare cu produşii arderii, predominanţi fiind oxidul de carbon şi acidul clorhidric), impun comandantului intervenţiei o permanentă grijă pentru securitatea servanţilor, el fiind obligat să supravegheze în permanenţă activitatea acestora pe timpul ducerii luptei şi să-i determine să folosească integral accesoriile de protecţie şi iluminat. Servanţii vor fi rulaţi la lucru, asigurându-li-se ajutor medical, odihnă, servirea hranei, înlocuirea cartuşelor filtrante şi absorbante consumate sau blocate cu particule de carbon.

La intervenţiile de acest gen, este necesară organizarea serviciului spatelui, care răspunde de instalarea punctelor sanitare, de asigurarea rezervei de cartuşe filtrante şi absorbante, de furtune şi de alte materiale necesare ducerii luptei.

Lungimea, sinuozitatea şi gabaritul redus ale canalelor şi tunelelor de cabluri creează dificultăţi activităţii de supraveghere şi îndrumare a lucrului servanţilor sau echipelor, impunând obligativitatea organizării unei bune legături radio. În mod obligatoriu, echipele ce acţionează în subteran vor fi dotate cu câte o staţie portabilă de radio telefon.

Grupa operativă va avea legătură telefonică cel puţin cu vestibulul şi cu cele două capete ale tunelului în care a izbucnit incendiul.

Pentru îndeplinirea unor intervenţii de natură tehnică, comandantul acţiunii va solicita în mod obligatoriu sprijinul inginerilor sau maiştrilor de schimb.

Acţiunea de stingere trebuie condusă cu fermitate. Fiecare hotăâîre trebuie să reprezinte rodul consultării cu specialiştii obiectivului. Acţionându-se simultan la mai multe nivele ale construcţiei staţiei, este nevoie ca şefii de sectoare, în primul rând, să conducă acţiunea ser-vanţilor în punctele cheie, rezolvând situaţiile pe loc, dar în concordanţă cu concepţia generală a comandantului intervenţiei, concentrând efortul întregului efectiv pentru lichidarea rapidă a incendiului şi limitarea la maximum a pagubelor.

40. INTERVENŢIA POMPIERILOR PENTRU STINGEREA INCENDIILOR ÎN TUNELURILE METROULUI

1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în tunelurile metroului

192

Intervenţia la incendiile ce ar putea izbucni la vagoanele trenului electric ale metroului Capitalei nu ridică probleme deosebite. Aceasta datorită faptului că prin construcţie, vagoanele conţin un număr redus de materiale combustibile, sarcina termică a acestora fiind acceptabilă. Totodată, compartimentările existente între agregatele vagonului nu permit propagarea şi dezvoltarea rapidă a incendiului. Deosebit de important este şi faptul că distanţa între staţii este relativ mică (1,5-2 km), iar construirea liniei de cale sub formă de cocoaşe face ca în cazul avariei sau incendiului produs la agregatele unui vagon al trenului electric, cu excepţia situaţiilor de catastrofă feroviară, acesta să poată ajunge în circa unul-două minute fie în staţia de plecare, fie în staţia următoare, datorită înclinării pantei traseului liniei de cale, când s-a produs scoaterea de sub tensiune a şinei a treia.

Intervenţia pentru stingerea unui incendiu izbucnit la un tren avariat sau rămas blocat între staţii se complică mult, însă, datorită următorilor factori:

- distanţa de la staţiile de plecare şi sosire până la locul de producere a avariei măreşte timpul de ajungere a pompierilor la locul incendiului şi împiedică realizarea în scurt timp a dispozitivelor de stingere. La mărirea timpului de intervenţie în subteran mai contribuie şi faptul că trotuarul montat paralel cu pereţii metroului are o lăţime de numai 60 cm şi este presărat cu elemente de structură ale căii de rulare, cu hidranţi interiori din 40 în 40 de m şi cutii de distribuţie a energiei electrice de 220V şi 380V, iar terasamentul căii de rulare este de tip clasic (şine metalice montate pe traverse din beton aşezate pe obişnuitul pat de pietriş), din care cauză deplasarea echipelor de pompieri salvatori şi a servanţilor este mult îngreunată;

- fumul rezultat din arderea izolaţiei cablurilor electrice ale motoarelor şi agregatelor vagonului electric şi, uneori, din arderea izolaţiei cablurilor pentru transportul energiei interstaţii şi pentru alimentarea şinei a treia, va afecta, prin conţinutul său mărit de oxid de carbon şi acid clorhidric, căile respiratorii ale celor care intervin fără a fi echipaţi cu mijloace de protecţie. De asemenea, în cazul nefuncţionării sau scoaterii de sub tensiune a instalaţiilor de ventilaţie montate între staţii, fumul va inunda cu repeziciune întregul tunel, reducînd simţitor vizibilitatea, chiar în condiţiile iluminatului de siguranţă;

- pericolul de electrocutare rezultat din existenţa şinei a treia, care este alimentată cu energie electrică de 820V (dacă aceasta nu a fost scoasă de sub tensiune), cât şi a numărului mare de cabluri cu multiple funcţionalităţi, dacă incendiul de la vagoanele trenului electric s-a propagat şi la acestea şi nu s-au luat măsuri de scoatere a lor de sub tensiune;

- numărul şi cantitatea mare de accesorii şi agregate necesare ducerii luptei, a căror transportare cere timp şi efort;

- imposibilitatea întrebuinţării electroexhaustoarelor sau a electroventilatoarelor de pe autospeciale, datorită lipsei golurilor practicate în planşeul tunelului metroului, cât şi imensele cantităţi de fum ce se acumulează în tunel şi care depăşesc cu mult capacitatea de absorbţie şi refulare a acestor accesorii, fiind necesar să se studieze din timp posibilităţile realizării, chiar pe timpul intervenţiei, a unui aeraj tip minier.

193

Intervenţia pentru stingerea incendiilor izbucnite în tunelurile metroului şi pentru salvarea victimelor în urma catastrofelor feroviare se realizează simultan din două direcţii, prin staţiile limitrofe tronsonului unde s-a produs incendiul sau avaria. Aceasta presupune că operaţiunile de intervenţie vor fi executate independent de cel puţin două subunităţi de pompieri (cele mai apropiate de locul respectiv), dar în aceeaşi ordine, comandanţii intervenţiilor fiind obligaţi să menţină o strânsă legătură radio pentru realizarea cooperării în subteran (care este facilitată de montarea expresă pe tavanul tunelului a unei benzi de cupru, cu rol de antenă). Totodată, ei vor avea legătură şi cu unitatea de pompieri de la exterior, destinînd, în acest scop, câte un radio-telefon în fiecare staţie de metrou. Ulterior, prin staţiile vecine locului incendiului sau catastrofei, se vor întinde cabluri telefonice, instalându-se posturi telefonice de legătură cu maşinile de comandă şi cu eşalonul superior.

2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

La primirea anunţului de incendiu, dispecerul de serviciu al unităţii este obligat:

Să alarmeze şi să trimită la locul incendiului: formaţiile civile de pompieri din obiectivele vecine locului accidentului, companiile de pompieri cele mai apropiate de staţiile care încadrează locul incendiului, compania de pompieri salvatori, cu câte un pluton la fiecare staţie, serviciul medical al unităţii.

Să ceară dispeceratului general al metroului:

- să întrerupă circulaţia trenurilor electrice din tunelul incendiat, oprindu-le în staţiile vecine sau dirijându-le spre depouri;

- să ceară, prin mijloacele de radioficare sau alte sisteme din staţiile vecine tunelului incendiat, ca toţi călătorii să părăsească aceste staţii, creându-se, astfel, condiţii optime pentru pătrunderea rapidă a pompierilor în subteran, în vederea executării recunoaşterii şi ducerii luptei;

- să verifice dacă dispeceratele locale şi tehnice au luat măsuri de scoatere de sub tensiune a şinei a treia, indicându-le acestora să trimită specialişti cu aparate de măsură, pentru a determina cu precizie dacă mai există curent electric pe această şină.

Să alarmeze Inspectoratul miliţiei municipiului Bucureşti, cerând acestuia, conform planului de cooperare, să realizeze cordoane de ordine în jurul staţiilor prin care se intervine la incendiu, să evacueze că călătorii şi să îndepărteze curioşii care împiedică deplasarea maşinilor, realizarea dispozitivelor de luptă sau îndeplinirea altor măsuri;

Să ceară Spitalului de urgenţă să trimită la nivelul celor două staţii autosalvări cu personal medical specializat.

a). Recunoaşterea

194

Înainte de începerea recunoaşterii, comandantul intervenţiei va verifica prezenţa personalului de ordine al staţiei şi dacă acesta a executat evacuarea persoanelor. Când în staţie mai sunt încă oameni, folosind gigafonul, el va cere părăsirea imediată şi în ordine a acesteia şi lăsarea liberă a scărilor pentru intervenţia pompierilor.

În efectivul grupei de recunoaştere, în afară de comandantul intervenţiei, de comandanţii de grupă şi de sanitarul companiei, vor mai intra: şefii de ţeavă ce vor acţiona cu ţevile de apă (cu câte o ţeavă tip „C” şi linii de furtun tip „C”), doi servanţi de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat cu două proiectoare şi două bobine de cablu-proiector, grupa de pompieri salvatori ai companiei.

Întregul personal al acestei grupe va fi echipat cu mijloacele de protecţie individuală (măşti contra fumului cu cartuş polivalent, aparate izolante, mănuşi şi cizme din cauciuc) şi dotat cu staţii de radio portabile, accesorii de iluminat, truse sanitare, tărgi etc.

Fiind însoţit de un maistru sau de un inginer de la substaţia electrică de tracţiune, la intrarea în tunel, comandantul intervenţiei va cere acestuia să acţioneze încă odată butonul de scoatere de sub tensiune a şinei a treia (aceste butoane se găsesc fixate pe pereţii laterali ai tunelurilor, în apropierea lămpilor iluminatului de siguranţă).

Deplasarea grupei de recunoaştere se va face în coloană câte unul, pe trotuarul existent, de-a lungul căilor de rulare, pe lângă ambii pereţi ai tunelului sau pe traversele căii de rulare, fără a se atinge şina a treia sau cablurile pozate pe pereţi.

în acest timp, servanţii de pe maşinile de luptă vor aduce la nivelul peronului linii de furtun tip „B” şi „C”, ţevi, cutia cu scule pentru intervenţia în tunel, topoare, corzi, bobine de cablu proiector, electroexhaustoarele şi electroventilatoarele, tărgi şi truse de salvare etc., apoi vor coborî pe căile de rulare platformele pe roţi de vagoneţi existente la ambele capete ale staţiei, încărcând pe ele materialele aduse.

Echipa de transmisiuni va întinde şi ea cablurile telefonice şi le va fixa de pereţii tunelului, transportând aparatele telefonice şi bobinele cu platforma pe roţi. Restul servanţilor au obligaţia de a realiza, până la nivelul peronului, cu cel puţin două linii de furtun tip „B”, dispozitive preliminare. Cu ajutorul uneia din aceste linii, se va alimenta cu apă reţeaua interioară a metroului, prin hidranţii uscaţi de la cămine, completându-se, astfel, necesarul de apă la locul incendiului, iar cea de-a doua va fi prelungită de-a lungul liniei de cale, realizându-se un dispo-zitiv de stingere până la locul incendiului, unde, prin distribuitor, se vor instala trei linii de furtun tip „C”.

Imediat ce a ajuns la locul incendiului sau avariei, comandantul intervenţiei va ordona instalarea proiectoarelor şi racordarea lor la cele mai apropiate cutii de distribuţie, cu misiunea de iluminare a zonelor de evacuare (zona uşilor vagoanelor trenului electric). Şefilor de ţeavă le va ordona să realizeze linii de furtun cu misiunea de răcire a carcasei vagonului incendiat şi de limitare a propagării incendiului la vagoanele neincendiate (aceste linii vor fi racordate la hidranţii interiori, amplasaţi de o parte şi de alta a pereţilor tunelului, în dreptul lămpilor

195

iluminatului de siguranţă, de la reţeaua de alimentare a acestora putându-se realiza patru ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator).

La locul avariei, comandantul intervenţiei va stabili şi raporta prin staţia de radio situaţia reală, astfel:

- numărul de vagoane avariate şi incendiate;

- prezenţa oamenilor sub dărîmături sau aflaţi în pericol din cauza incendiului, starea acestora şi necesitatea începerii acţiunii de salvare;

- prezenţa persoanelor în vagoanele trenului electric neafectate de avarie sau incendiu şi necesitatea scoaterii lor din vagoane. (Tehnica scoaterii din vagoane a persoanelor este următoarea: se deschid uşile - dacă acestea sunt blocate se forţează cu răngi - se scot scările metalice din dreptul uşilor şi se fixează pe camele acestora, după care oamenii vor coborî în ordine unul câte unul);

- starea restului de vagoane ale trenului electric şi posibilitatea decuplării şi scoaterii lor din zona periclitată prin împingere de către servanţii gărzii de intervenţie care au realizat dispozitivul premergător de luptă până în apropierea locului incendiului;

- dacă instalaţia de ventilaţie amplasată între staţii funcţionează şi efectul acesteia în zona incendiului (evacuarea fumului, condiţii de vizibilitate şi supravieţuire). Când capacitatea acestei instalaţii de ventilaţie nu satisface nevoile de evacuarea fumului, chiar pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei va cere, prin radio, dispeceratelor locale ale celor două staţii de metrou vecine să acţioneze sistemele proprii de ventilaţie - una pentru refularea aerului, alta pentru absorbţia fumului împins de aerul proaspăt.

Un alt procedeu de dublarea efectului de ventilaţie constă în refularea din ambele staţii a aerului proaspăt spre zona unde s-a produs avaria, lăsând instalaţia de ventilaţie din interstaţii să absoarbă fumul şi gazele nocive şi fierbinţi. În cazul nefuncţionării acestor instalaţii, se va trece la montarea sistemului de aeraj tip minier, aducându-se urgent la locul avariei tuburile de aeraj şi agregatele de absorbţie şi refulare. Aceste tuburi se vor racorda de-a lungul pereţilor, pe trotuar sau între liniile de cale. Întrucât această operaţiune este greoaie şi realizabilă în timp destul de mare, procedeul se recomandă a fi folosit pentru intervenţiile de lungă durată, problemă ce nu se pune în discuţie în cazul incendiilor la instalaţiile electrice ale vagoanelor trenului electric.

b). Stingerea

Sarcina cea mai importantă a comandantului intervenţiei este înlăturarea panicii din rândul călătorilor rămaşi blocaţi în vagoanele trenului electric, în vederea desfăşurării normale a acţiunii de evacuare.

Folosind gigafonul, el va înştiinţa oamenii că pompierii sunt prezenţi la locul incendiului, cerându-le să fie disciplinaţi, să nu încerce să părăsească vagoanele prin ferestre, să se adune în

196

ordinea: copii, femei, bătrâni, bărbaţi, la ieşirile din vagoane şi să aştepte instalarea scărilor de salvare.

Comandantul intervenţiei va destina doi servanţi din grupa de salvatori a companiei la fiecare vagon, care vor deschide uşile de pe partea opusă incendiului, vor instala scara de coborâre aflată sub banchetele din dreptul uşii, vor ajuta călătorii să coboare unul câte unul şi îi vor dirija spre staţia de evacuare, intervenind cu autoritate pentru evitarea busculadei şi panicii.

Acţiunea de evacuare va fi condusă personal de către comandantul intervenţiei.

În situaţia când cantitatea de fum rezultată din arderea substanţelor combustibile nu este absorbită în întregime de instalaţiile de ventilaţie, comandantul intervenţiei va cere călătorilor să-şi ude batistele şi să-şi acopere căile respiratorii, pentru reducerea pericolului de asfixiere a acestora.

Concomitent cu acţiunea de evacuare, se desfăşoară şi acţiunea de răcire a vagoanelor incendiate şi de stingere a incendiului, acţionându-se cu apă pulverizată. Este necesar, însă, ca mai întâi servanţii să desfacă capacele gurilor de vizitare de la fiecare agregat şi apoi să se acţioneze pentru stingere.

La sosirea grupei de recunoaştere de la compania care a pătuns în tunel prin cea de-a doua staţie, comandanţii intervenţiei se informează reciproc asupra situaţiei şi îşi coordonează acţiunile. Comanda revine celui mai mare în grad, având însă prioritate comandantul a cărui companie are în raionul de intervenţie tronsonul de tunel incendiat, aceasta până la sosirea grupei operative şi constituirea comandamentului de intervenţie.

După evacuarea călătorilor, acordarea primului ajutor medical răniţilor şi scoaterea lor din zonă, efortul întregului efectiv se va îndrepta spre lichidarea totală a incendiului, introducându-se în luptă dispozitivele realizate de către servanţii maşinilor de luptă, dispozitive de la care se pot realiza încă două-trei ţevi tip „C” prin distribuitor.

Dacă vagonul (vagoanele) incendiate nu este deraiat, este indicat ca după evacuarea călătorilor acesta să fie tractat în cea mai apropiată staţie, unde se va executa stingerea incendiului.

41. INTERVENEA POMPIERILOR PENTRU LICHIDAREA URMĂRILOR UNEI CATASTROFE FEROVIARE PRODUSĂ ÎNTR-UN TUNEL AL METROULUI

Deşi rare, catastrofele feroviare în tunelurile metrourilor sunt posibile, iar în momentul în care s-au produs ridică probleme deosebite în ceea ce priveşte organizarea şi ducerea acţiunilor de lichidare a urmărilor acestora. O asemenea catastrofă este caracterizată prin deraierea şi distrugerea vagoanelor trenului electric, accidentarea călătorilor prinşi sub sfărâmături, blocarea tunelului în zona respectivă, blocarea uşilor de acces de la vagoanele trenului electric, deteriorarea fluxurilor de cabluri pozate pe pereţii tunelului şi scoaterea de sub tensiune a

197

instalaţiilor electrice de iluminat, forţă, ventilaţie, alimentare cu apă etc., concomitent, uneori, şi cu izbucnirea unui incendiu.

Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere

La primirea anunţului de chemare în sprijin, dispeceratul de serviciu al unităţii va acţiona ca în cazul stingerii incendiilor în tunelurile metroului.

La sosirea gărzii de intervenţie în apropierea staţiei de metrou vecină tronsonului în care s-a produs catastrofa, comandantul intervenţiei va ordona:

- realizarea dispozitivului premergător de luptă;

- componenţa grupei ce-1 însoţeşte la recunoaştere (comandanţii de plutoane şi de grupe, patru şefi de ţeavă cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator şi câte două linii de furtune tip „C”, doi servanţi de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, dotaţi cu câte un proiector, o bobină şi cablu-proiector de 50 m şi trepied, sanitarul şi grupa de salvatori din dotarea companiei, care va avea tărgi şi alte mijloace de salvare din dotare, radistul companiei. Toţi aceştia vor fi echipaţi cu măşti contra fumului cu cartuş polivalent, aparate izolante, mănuşi şi cizme de cauciuc);

- ca materiale suplimentare se iau: scări baston, căngi, aparatul de reanimare, măşti contra fumului, truse de tăiat metale, lămpi cu acumulatori, lanterne cu baterii etc. Când compania nu are în dotare autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, comandantul intervenţiei va ordona servanţilor „6” de pe două maşini de luptă să transporte proiectoarele, bobinele cablu-proiector şi trepiedele din dotarea acestor maşini;

- modul de organizare a sectorului tehnic, numind ca şef al acestuia pe şeful de garaj, plutonierul de companie sau pe unul din cei mai destoinici subofiţeri-şoferi prezenţi cu maşina la locul catastrofei, care execută următoarele:

- numeşte un gradat de pază la intrarea în tunel (până la venirea organelor de ordine ale miliţiei), cu misiunea de a nu permite nimănui intrarea în tunel decât cu aprobarea comandantului intervenţiei sau a comandanţilor săi ierarhici. Acesta va fi dotat cu staţie de radio portabilă, iar ulterior, cu telefon de campanie;

- organizează la nivelul peronului, până la sosirea medicului, un punct de primire a persoanelor evacuate, de numărarea, trierea şi acordarea primului ajutor medical. (În acest punct va acţiona personalul medical al unităţii şi cel sosit în sprijin la spitalele cele mai apropiate sau de la spitalul de urgenţă);

- numeşte, până la sosirea organelor de miliţie, militari de pază la intrările în staţiile de metrou, cu misiunea de a interzice intrarea în staţie a oricărei persoane fără aprobarea sa şi instalează un proiector spre gura tunelului, alimentat de la cea mai apropiată cutie de distribuţie;

198

- ordonă adunarea la nivelul peronului, într-un punct de aprovizionare, a lăzilor cu scule pentru intervenţia la metrou, aparatului de sudură autogenă, lăzilor cu rezerva de mijloace de protecţie individuală (măşti contra fumului, aparate izolante, cartuşe filtrante, absorbante şi polivalente, butelii de oxigen), furtunelor tip „B” şi „C”, corzilor, cordiţelor, electroexhaustoarerelor, electroventilatoarelor, proiectoarelor şi aparatelor de tăiat metal manuale sau electrice din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;

- organizează legătura telefonică între maşina de comandă şi locul catastrofei, trimiţând în subteran grupa de transmisiuni care să întindă cablurile telefonice necesare.

La sosirea grupei operative, comanda tuturor activităţilor punctului tehnic va fi preluată de un ofiţer foarte destoinic din compunerea acestuia care va fi ajutat de doi-trei ofiţeri sau subofiţeri.

Când mai sunt persoane rămase în staţie, comandantul punctului tehnic ia măsuri de scoaterea lor la suprafaţă, destinând una-două patrule pentru căutarea şi îndrumarea călătorilor spre ieşirile din staţie.

Înainte de pătrunderea în tunel, comandantul intervenţiei este obligat ca prin personalul tehnic ce-1 însoţeşte la recunoaştere (şeful staţiei, un inginer, un maistru din tura de serviciu), să verifice dacă s-a executat scoaterea de sub tensiune a şinei a treia, acţionând încă odată din butoanele de deconectare şi măsurând cu aparatele din dotare prezenţa curentului electric în instalaţii.

Deplasarea se va executa pe linia de cale, în coloană, interzicându-se participanţilor să se sprijine sau să atingă cablurile pozate pe pereţi.

Ajuns la locul catastrofei, comandantul intervenţiei va ordona:

- instalarea a două proiectoare, cât mai aproape de locul avariei şi racordarea lor la prizele de pe cutiile de distribuţie amplasate pe pereţii tunelului;

- echiparea de către şefii de ţeavă a cel puţin două linii de furtun tip „C” cu ajutaj pulverizator, cât mai aproape de peretele opus avariei, care vor fi racordate la hidranţii instalaţi pe sol, în dreptul lămpilor de siguranţă, şi pregătite să acţioneze pentru umectarea mediului, precipitarea fumului, localizarea şi lichidarea eventualelor incendii produse la vagoanele trenului electric.

a). Recunoaşterea

Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei stabileşte:

- numărul de vagoane deteriorate din garnitura trenului electric, prezenţa călătorilor sub sfărâmături şi starea acestora;

199

- numărul persoanelor rămase blocate în vagoanele neavariate, metode, procedee şi mijloace care trebuie folosite pentru scoaterea lor cât mai grabnică din zonă. Acţiunea de evacuare a persoanelor valide şi a celor uşor rănite, dar neblocate sub sfărâmături, trebuie începută imediat ce s-a ajuns la vagonul respectiv. Persoanelor uşor rănite, în special celor cu hemoragii, li se va acorda primul ajutor medical, după care vor fi trimise în staţia cea mai apropiată, unde şeful punctului medical va hotărî situaţia lor. Persoanelor cu răni mai grave (fracturi, hemoragii abundente, plăgi deschise), li se va acorda primul ajutor medical, vor fi aşezate pe tărgi şi, cu ajutorul platformelor de transport materiale, vor fi evacuate rapid spre punctul de triere;

- numărul persoanelor rămase blocate sub sfărâmături (răniţi şi decedaţi), pentru a căror scoatere este necesară folosirea mijloacelor tehnice din dotare, de tăiat şi ridicat.

b). Intervenţia pentru deblocarea persoanelor şi evacuarea lor

Pentru deblocarea persoanelor rămase sub dărâmături, comandantul intervenţiei trebuie să concentreze la locul catastrofei lăzile cu scule pentru intervenţia la catastrofele din metrou, precum şi macaralele din dotare, aparatele de sudură etc. De asemenea, se va aduce la locul catastrofei vagonul de intervenţie p.s.i. al metroului, garat la unul din depourile acestuia şi macaralele de 1, 10 şi 20 de tone, ce vor fi folosite pentru îndepărtarea sfărâmăturilor şi scoaterea lor în afara tunelului.

În raport de gravitatea avariilor vagoanelor şi de numărul de persoane blocate, comandantul intervenţiei este obligat ca, prin dispeceratul unităţii, să aducă la locul catastrofei echipele de muncitori şi utilajele speciale de tăiat stabilite prin planurile de cooperare dintre conducerea metroului şi marile uzine situate în apropierea staţiilor de metrou. în acest scop, în planul de apărare al metroului se vor nominaliza sculele ce pot fi aduse de întreprinderile vecine metroului, numărul muncitorilor şi tehnicienilor care să le mânuiască, numărul de muncitori necesari rulajului la lucru (în condiţii grele, un muncitor nu poate lucra mai mult de o oră fără întrerupere), care se vor ocupa în acelaşi timp şi de aprovizionarea cu piese de schimb.

Planul de apărare trebuie să stabilească şi forţele care vor concura la acţiune, în afara pompierilor: personal medico-sanitar (şi instrumentar medical pentru organizarea, în caz de nevoie, a unui microspital de campanie în vestibulul staţiei, în vederea executării operaţiilor de mare urgenţă), grupe sanitare din obiective, gărzi patriotice şi subunităţi ale Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale etc.

c). Organizarea activităţii de dezafectare a vagoanelor avariate

Organizarea şi planificarea muncii are rol determinant în executarea rapidă a operaţiunilor de salvare. Răspunderea acestei activităţi îi revine comandamentului de organizare şi conducere a acţiunilor de salvare, în a cărui compunere vor intra: comandantul sau şeful de stat major al unităţii, medicul unităţii, un reprezentant al Direcţiei sanitare a Capitalei, directorul sau inginerul şef al întreprinderii de exploatarea metroului, ingineri mecanici etc.

200

Pe baza datelor obţinute la recunoaştere, în planul de acţiune se vor stabili:

1. Numărul de vagoane la care se poate lucra simultan, de către mai multe echipe, fără a se stânjeni una pe alta;

2. Componenţa şi dotarea fiecărei echipe. O echipă de lucru este alcătuită din:

- un lăcătuş mecanic;

- un ajutor de lăcătuş mecanic;

- un servant pompier (dotat cu ţeava de tip „C” şi staţie de radio portabilă), cu misiunea de umectare a spaţiului în care se lucrează şi răcirea părţilor metalice asupra cărora se acţionează cu apăratele de sudură, cât şi de menţinerea legăturii cu punctul de comandă;

- un servant din grupa de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, dotat cu un proiector şi o bobină de cablu-proiector de 50 m, cu misiunea de iluminarea sectorului de lucru (când lipseşte proiectorul, acest servant va avea una-două lămpi cu acumulatori);

- unul-doi medici cu misiunea de a acorda primul ajutor medical pe loc persoanelor rămase blocate sub sfărâmături, de a participa la salvarea persoanelor rămase în viaţă;

3. Sculele necesare pentru lucru şi locul unde acestea se vor păstra;

4. Schimburile de rezervă ale fiecărei echipe (unul-două schimburi) care vor rămâne în aşteptare, în apropierea locului catastrofei sau în una din cele mai apropiate staţii;

5. Echipa de alimentare cu scule şi piese de schimb (pentru fiecare vagon);

6. Numărul de servanţi şi brancardieri (din rândul grupelor sanitare ale apărării civile sau al membrilor gărzilor patriotice), care vor deservi fiecare vagon sau vor sprijini activitatea de scoatere din zonă a persoanelor salvate;

7. Modul de asigurare permanentă a legăturii între punctul de comandă şi locul intervenţiei;

8. Rezerva de scule şi accesorii de protecţie;

9. Comandantul schimbului de lucru, la fiecare sector ce se organizează de către compania de pompieri din direcţia staţiei vecine locului catastrofei (ofiţer sau subofiţer).

d). Modul de acţiune a echipelor de lucru

Echipele acţionează iniţial pentru executarea unor deschideri în pereţii sau plafonul vagoanelor trenului electric, când uşile acestora au rămas blocate, în scopul pătrunderii în interior şi începerii

201

evacuării persoanelor valide sau accidentate. Totodată, prin aceste deschideri intră în vagon şi personalul medico-sanitar, care are misiunea de a stabili starea fiecărui călător rămas blocat sub sfărâmături, acordând primul ajutor medical, îndeosebi în cazul hemoragiilor grave şi al fracturilor şi stabilind ordinea scoaterii răniţilor de sub sfărâmături. Acţiunea echipelor continuă cu degajarea sfărâmăturilor, în vederea scoaterii răniţilor, folosindu-se mijloacele tehnice acţionate cu aer comprimat sau, cu caracter de excepţie, acţionate electric, pentru a nu se mări excesiv temperatura în zonele de lucru şi micşora şansele de supravieţuire a răniţilor. Pe timpul acestei activităţi, comandantul intervenţiei va asigura permanent exhaustarea şi ventilarea mediului în spaţiile de lucru. De asemenea comandantul intervenţiei, pe baza datelor obţinute la recunoaştere, trebuie să stabilească itinerariile de deplasare pentru degajarea sfărâmăturilor şi pentru transportarea victimelor, evitând suprapunerea acestora. O grijă deosebită se va avea pentru executarea rulajului la lucru. Echipele nu vor acţiona mai mult de una-două ore, pentru a li se permite recuperarea forţelor. La expirarea timpului de lucru al unui schimb, dispecerul va anunţa prin radio încetarea activităţii şi retragerea, urmând ca un alt schimb să-i ia locul.

Echipelor care ies din tunel, li se acordă ajutor medical, primesc porţiile de sare, apă, lapte, hrană, asigurându-li-se, apoi, condiţii de odihnă şi refacere.

Iluminatul locurilor de muncă este hotărâtor pentru asigurarea desfăşurării unui ritm susţinut al lucrărilor de degajare. Pentru aceasta, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura aducerii la intrările celor două staţii vecine locului catastrofei a câte una-două autospeciale pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, precum şi a realizării unei rezerve de bobine cu cablu proiector, cu ajutorul cărora va asigura alimentarea proiectoarelor. În acelaşi timp, acesta trebuie să aibă în vedere faptul că, pe timpul lucrului, becurile proiectoarelor, ca şi unele utilaje folosite, degajă temperaturi destul de ridicate, care măresc gradul de dificultate a operaţiunilor de salvare. În consecinţă, comandantul intervenţiei va asigura exhaustarea permanentă a căldurii şi a gazelor nocive acumulate în zonele de lucru.

e). Asigurarea medicală a persoanelor care participă la acţiunile de deblocare a tunelului

Membrii echipelor vor fi echipaţi obligatoriu cu: combinezoane (costume de protecţie), mănuşi de cauciuc lungi, cizme de cauciuc, măşti contra gazelor cu cartuş polivalent şi căşti de protecţie. Rulajul echipelor se execută după una-două ore, uneori numai după 20 min, în raport de situaţia concretă în care se lucrează (mediu infectat, temperaturi ridicate). Numărul orelor de odihnă a membrilor echipelor va fi dublu faţă de orele de lucru şi, obligatoriu, în afara zonelor afectate, de regulă în staţie, în locuri special amenajate.

La ieşirea din schimbul de lucru, membrii echipelor predau materialele cu care au lucrat, în vederea dezinfectării lor, fac duş pe loc şi apoi se echipează cu echipament de protecţie curat, adus din depozit.

În vederea executării prelucrării sanitare a membrilor echipelor şi a dezinfectării echipamentului şi sculelor, pe unul din peroanele staţiei celei mai apropiate, în cooperare cu subunităţile chimice din garnizoană, se va instala un cort cu duşuri şi un altul cu echipament dezinfectat. Membrii echipelor care au suferit arsuri sau răni trebuie urgent vaccinaţi, pentru prevenirea infecţiilor. Pe

202

timpul odihnei, li se serveşte acestora o hrană substanţială şi li se administrează tonice şi medicamente.

f). Rezerva de scule şi butelii de oxigen

Se realizează în punctul de aprovizionare cu materiale, pe peronul staţiei celei mai apropiate de locul accidentului sau chiar în vecinătatea zonei de acţiune.

Comandantul punctului de aprovizionare este obligat să menţină o strânsă legătură cu punctele de lucru, asigurându-le materiale necesare, desfăşurării normale a activităţii.

De asemenea, acesta va ţine o strânsă legătură cu şeful sectorului tehnic, prin care va asigura trimiterea la recondiţionare a sculelor folosite şi aprovizionarea cu materiale noi.

Până la schimbarea lor, buteliile de oxigen goale trebuie marcate vizibil şi depozitate separat. Materialele rezultate din tăieri ridică, de asemenea, probleme comandantului intervenţiei, întrucât ele trebuie scoase din zonă. Este necesară, în acest scop, aducerea în tunel, pe liniile de cale ferată ale metroului, de macarale şi vagoane platformă, cu ajutorul cărora să se evacueze rapid aceste materiale. Elementele grele, care nu pot fi scoase din zonă imediat, vor fi sprijinite cu stâlpi metalici, evitându-se, astfel, prăbuşirea lor peste echipele de muncitori şi salvatori sau peste persoanele încă nedeblocate de sub sfărâmături.

După terminarea operaţiunilor de salvare şi de degajare a sfărâmăturilor, încheiate printr-o recunoaştere foarte amănunţită a locului, comandantul intervenţiei va ordona retragerea treptată a forţelor, urmând ca scoaterea din zonă a elementelor metalice ale vagoanelor tăiate şi redarea în circulaţie a tronsonului de cale ferată pe care s-a produs catastrofa să fie făcute de organele tehnice specializate ale întreprinderii de exploatarea şi întreţinerea metroului.

Ultimele elemente de dispozitiv, aparţinând pompierilor, care se retrag, vor fi cele de iluminat.

g) Aerajul tunelului în cazul căderii instalaţiilor electrice ale metroului

În situaţiile deosebite, când instalaţiile electrice din tunelul metroului au fost afectate de catastrofă, o măsură de extremă urgenţă o reprezintă asigurarea alimentării cu aer proaspăt a zonei în care s-a produs catastrofa, în scopul asigurării condiţiilor de supravieţuire a persoanelor.

În acest caz, trebuie să se organizeze aerajul tip rninier, aducându-se şi montându-se în tunel, de la locul catastrofei, până la cea mai apropiată staţie, două coloane de tuburi de aeraj (una pentru refularea aerului curat din atmosferă şi alta pentru evacuarea aerului viciat şi a vaporilor şi gazelor calde ce se acumulează în partea superioară a tunelului, ca urmare a funcţionării agregatelor şi proiectoarelor).

În staţie se vor monta electroventilatoare şi electroexhaustoare puternice, capabile să asigure necesarul de aer proaspăt şi împrospătarea celui viciat.

203

204