Cum să NU mai țipi la

copii

Romelia Dragnea Psihoterapeut

1

Dragă părinte,

Am conceput acest ghid cu gândul la toți părinții care își doresc

o viață de familie armonioasă și care sunt preocupați activ

pentru a o obține. În practica mea mă întâlnesc cu mame și tați

pentru care rolul de părinte este o provocare. O provocare de a

evolua, de a fi mai conștienți și de a se vindeca pe sine. Odată

cu această vindecare interioară apar și schimbările exterioare:

mai multă răbdare și înțelegere față de sine, mai multă iubire de sine, mai multe

abilități și informații despre educarea cu respect a copiilor, și cea mai importantă

schimbare – mai multă încredere în sine.

Un părinte sigur pe sine transmite asta și copilului său, îi dă libertatea să fie el însuși

și în același timp îi pune limite sănătoase atunci când este cazul.

Vei găsi în acest ghid informații valoroase, exemple și exerciții practice care să te ajute

să devii părintele care îți dorești să fii.

Am adunat în aceste pagini din experiența mea de lucru atât cu copiii cât și cu părinții

și ți-am oferit acele tehnici și exerciții pe care le-am pus în practică atât eu cât și

părinții cu care am lucrat și care au avut rezultate foarte bune.

Însă vreau să îți spun că nici o tehnică, nici un curs nu se compară cu dezvoltarea ta

personală ca om. Aceasta este baza pentru orice vei dori să aplici deoarece îți va oferi

autenticitate, conștiență și siguranță de sine.

Cu drag,

Romelia

Psihoterapeut copii, părinți, adolescenți, adulți

www.romeliadragnea.ro

2

Cuprins:

1. De ce țipăm la copii? 3

2. Cum sunt afectați copiii de țipat 11

3. Nevoile de baza ale copiilor 12

4. Ce rol au emoțiile 18

5. Despre conceptul de UMBRĂ 20

6. Cum gestionăm emoțiile copiilor 23

7. Strategii pentru a opri țipatul 25

a. Vizualizarea emoțiilor 25

b. Diferența comportament – persoană 27

c. Cum cerem copiilor 28

d. Luptele de putere 29

e. Identificarea trigger-ului 31

f. Cum arătăm copiilor de ce țipăm 33

8. Prevenirea țipatului 35

3

1. DE CE ȚIPĂM LA COPII?

Vii acasă obosit/ă de la muncă și tot ce vrei este să te odihnești puțin. Te gândești că îi

adormi pe copii și că apoi te vei putea relaxa în liniște. Însă ei nu vor să adoarmă, ba

vor să se joace, ba vor să sară în pat, sau mai rău, încep să se certe sau să se bată. Le

explici o dată, îi rogi a doua oară, ba chiar le promiți ceva bun dacă se culcă însă ei nu

și nu. În acel moment începi să simți cum în interiorul tău se adună nervi și furie ca și

cum e pe cale să se dezlănțuie o furtună. Și iată că încep să se reverse țipetele pentru

că simți că nu mai poți. Pe tine cine te ascultă, de tine cine are grijă? Ei cer și cer și cer

și tu nu mai poți da. Tot ce vrei este un pic de liniște...

Însă după ce trece furtuna apar regretul și vinovăția că ai țipat la ei, că nu ești o mamă

sau un tată bun. Retrăiești episoadele din copilărie în care s-a țipat la tine și revezi

momentul în care ți-ai promis că tu nu o să le faci asta copiilor tăi. Și iată că exact asta

faci. Și te simți groaznic. Tu vrei să fii un altfel de părinte. În mintea ta există acel

părinte calm, liniștit și relaxat care colaborează perfect cu ai săi copii. Pentru care este

suficient să ceară ceva copiilor pentru a oține ce-și dorește de la ei. Este acel părinte

jucăuș și vesel, mereu disponibil pentru copii. Ce se întâmplă cu acel părinte? De ce nu

apare tot timpul?

Te recunoști în povestea de mai sus, nu-i așa? Nu este ușor să fii părintele acela ideal

care îți dorești să fii. O dată pentru că acel părinte nu există. Părinții perfecți nu există.

Și chiar dacă ar exista le-ar face un deserviciu copiilor lor. Le-ar oferi modelul unui

ideal imposibil de atins.

În al doilea rând, pentru a fi părintele de care ai fi avut tu nevoie în copilărie, acela

calm și jucăuș, este necesar să te uiți la nevoile copilului din tine. Să îl asculți, să îl

îmbrățișezi și să îi vindeci rănile. Atunci vei vedea cât de ușor va fi să colaborezi cu ai

tăi copii.

În practica mea de lucru cu părinții am identificat cinci motive pentru care un

părinte ajunge să țipe la propriul copil.

4

a. Motive personale - se referă la propriile răni din copilarie care au

apărut când părinții noștri au țipat la noi

Acesta este în majoritatea cazurilor

motivul principal pentru care

părinții ajung să țipe la proprii copii.

Psihicul nostru este construit în așa

fel încât să repete modelele cu care a

crescut. Dacă un om este expus la

țipete și violență în copilărie, atunci

șansele să repete acest model în

propria familie de mai târziu sunt

extrem de mari. Fiecare dintre noi intră în maturitate cu două posibilități: fie se

identifică cu modelul primit și se comportă întocmai, fie se contra-identifică și

încearcă să facă lucrurile exact invers.

Maria, o mamă cu care lucrez de câteva luni, mi-a povestit la un moment

dat o întâmplare din propria ei copilărie. Și-a amintit cum stricase un

obiect din casă și în consecință mama ei a țipat foarte tare la ea și chiar

i-a adresat și injurii. Pentru Maria acela a fost un episod extrem de

traumatic. S-a simțit nedreptățită, speriată și extrem de vulnerabilă. Își

aduce aminte cum în acel moment și-a promis sieși că nu va țipa

niciodată la copiii ei când îi va avea.

Cu siguranță și ție ți s-au întâmplat lucruri neplăcute în copilărie despre care ți-ai zis

că nu le vei repeta la vârsta adultă. Asta înseamnă că ai ținut minte suferința pe care ai

trăit-o și că ai empatizat cu tine, cel de atunci.

Însă, cu toată empatia față de Maria cea mica la care s-a țipat și care s-a simțit

vulnerabilă, Maria cea mare are momente când țipă la proprii copii. Este ca și cum

5

există o energie în ea însăși care o impinge să facă asta atunci când vede că ai ei copii

nu o ascultă. Este o emoție pe care simte că nu o poate controla, pentru că este foarte

puternică. Iar singurul lucru care o face să se simtă bine pe moment, este să o

elibereze și să lase să iasă toata acea tensiune interioară sub forma țipetelor. Abia

după aceea Maria se poate calma.

b. Motive relaționale (legate de partener, colegi de munca, părinți etc.)

De obicei un părinte ajunge să

țipe la copii atunci când în

interiorul lui apare o emoție

precum furia, enervarea,

iritarea sau teama. O

persoană care simte una sau

mai multe din aceste emoții

are șanse mult mai mari să

țipe la altcineva decât o

persoană care este calmă și

liniștită.

Acest lucru se întâmplă din cauza unor modificări din chimia creierului. Atunci când

apare o emoție precum furia sau frica, creierul intră în stare de alertă și are 3 variante

de acțiune: fugi, luptă sau îngheață. Creierul percepe situația ca amenințatoare și

eliberează adrenalină. În acel moment, partea cognitivă, adică cortexul prefrontral se

“închide” pentru a lăsa loc sistemului limbic, care este depozitul instinctelor (implicit

și al instinctelor de apărare), să acționeze.

Dacă tu, de exemplu, ai probleme nerezolvate în relația cu partenerul sau cu șeful sau

cu unii colegi de la locul de muncă, asta înseamnă că ești supus unei situații tensionate

față de care trăiești emoții precum teamă (de a-ți pierde locul de muncă, de a divorța

etc.) sau furie (poate te simți nedreptățit/ă sau nevalorificat/ă la locul de muncă sau

simți că partenerul nu se implică în viața de familie la fel de mult ca și tine etc.). Iar

6

aceste emoții declanșează mecanismul descris mai sus. Iar atunci când copilul tău face

un lucru nepotrivit din punctul tău de vedere, îți oferă exact trigger-ul (semnalul)

pentru a-ți descărca acele emoții. Și ajungi astfel să țipi la el. Țipatul în acest caz este o

reacție agresivă care îți permite ție să te descarci de propriile emoții.

Dar după cum probabil ai observat, emoțiile pe care le simți au legatură cu altcineva,

nu cu al tău copil. Din păcate el ajunge să fie vasul descărcărilor tale de furie. Și acest

lucru generează un ciclu vicios, în care el primește furia ta, apoi devine la rândul lui

opoziționist și “dificil”, ceea ce ție îți face viața de părinte și mai grea.

Soluția în acest caz ar fi să separi problemele de la muncă sau din relația de cuplu, de

relația cu ai tăi copii. Probabil vei zice că este greu, mai ales atunci când te simți

neînțeles de către partener și ești trist sau nefericit, este greu să ascunzi aceste

sentimente sau stări de copii. Tocmai aici este problema, că încerci să le ascunzi.

Soluția este separarea, nu ascunderea lor. Și poți face asta vorbind cu ai tăi copii și

spunându-le care este sursa supărării tale. De exemplu le poți spune: dragul meu,

știu că vrei să îți mai citesc încă o dată povestea, însă nu am starea

necesară acum. Sunt trist/ă pentru că am niște probleme la serviciu și

mintea mea este preocupată acum să găsească soluții la ele. Când mă voi

simți mai disponibilă voi veni să îți citesc povestea. Însă acum am nevoie

de înțelegerea ta!

Pentru a purta un astfel de dialog cu ai tăi copii este necesar ca mai întâi să

conștientizezi de unde vine supărarea ta. Altfel, vei ajunge să țipi la copii pentru a te

descărca de tensiunea acumulată la serviciu și de care nu ești conștient/ă. Pentru a-ți

crește gradul de conștiență poți apela la un psihoterapeut care să te însoțească în acest

demers de clarificare.

Partea frumoasă va fi că, atunci când vei fi mult mai conștient/ă de tine, vei vedea

cum se transformă relația cu ai tăi copii, cum vor deveni și ei mai disponibili și mai

deschiși să te înțeleagă. Poate nu se va întâmpla asta de fiecare data, dar sigur se va

întâmpla de mult mai multe ori ca înainte.

7

c. Lipsa de abilități și informații

De multe ori mi-au spus părinții cu care lucrez că

nu știu ce să facă în cazul X sau Y. Acest lucru se

datorează faptului că mulți dintre ei nu au avut în

copilărie modele de rezolvare a diferitelor

probleme, altele decât rugăminți (în cel mai bun

caz) sau țipete și pedepse. Așa că nu și-au format

abilitățile necesare de rezolvare a diferitelor

conflicte și situații cu care copiii se întânesc

deseori. Și da, este nevoie ca părinții să își dezvolte anumite abilități de rezolvare a

diferitelor probleme pentru a nu mai ajunge să țipe. De exemplu este foarte util să știi

cum să vorbești copiilor despre emoțiile tale, există anumite tehnici pe care le poți

folosi și pe care le vei găsi în acest ghid. Apoi este important să știi să ceri ceva

copilului. Mulți părinți ajung să cedeze în acest punct pentru că cer de foarte multe ori

un lucru copilului pe care acesta refuză să îl facă. Însa de cele mai multe ori felul în

care este formulată cerința este defectuos. Luptele de putere iarăși sunt un subiect

fierbinte, născător de țipete și conflicte în familie. Vei afla puțin mai târziu cum să le

dezamorsezi și pe acestea.

Informațiile cele mai utile pentru un părinte sunt cele legate de etapele dezvoltării

psihologice ale unui copil, de nevoile acestuia și de modul în care fiecare pot fi

abordate în funcție de vârstă. Mulți părinți se întreabă ce este normal și ce nu la o

anumită vârstă. De exemplu, comportamentul agresiv la copiii mici, până în 3 ani, de

tip tras, împins, mușcat, țipat etc. este absolut normal, chiar necesar. Agresivitatea

este foarte reprimată în rândul adulților deoarece nu a fost lăsați să se exprime în

mica copilărie. Bineînțeles că punem limite acolo unde alții sau proprii copii pot fi

răniți, dar dăm voie agresivității să se manifeste într-un cadru sigur. Cel mai ușor mod

de a face asta este prin joc – jocul fizic, jocul cu personaje care pot fi agresive, bătăi cu

perne, jocul de-a lupta, mușcatul pernelor sau a jucăriilor de gumă etc. Agresivitatea

este sănătoasă atunci când e canalizată spre autoapărare de exemplu. În plus ea este

baza emoțională pe care se construiește asertivitatea de mai târziu. Dacă unui copil îi

8

este inhibat orice impuls agresiv, fie se va închide în el, va deveni retras și timid, fie va

deveni prea agresiv atunci când adulții nu vor mai fi în preajmă pentru a-l opri.

d. Motive fiziologice (stres, oboseală etc.)

Un corp obosit și supus stresului

nu poate face față cu calm și

rațiune avalanșelor emoționale ale

copiilor. De aceea este foarte

important să îi acorzi corpului tău

odihnă și relaxare. Când ai copii,

aceste două concepte se

relativizează mult, dar nu devin

imposibile. Soluția este să fii mai creativ/ă și să renunți la așteptările ca viața ta să mai

fie ca înainte de apariția copiilor. Poți să dormi o dată cu ei, sau cum prinzi 5 minute

poți să te relaxezi la duș sau să stai pur și simplu și să privești copacii în parc. Poți

apela la ajutoare (bunici, bone) pentru a-ți oferi o oră de răsfăț la un masaj

profesionist sau o ieșire cu prietenii în oraș. Poți lăsa copiii cu partenerul pentru a te

putea relaxa în voie. Soluții există însă trebuie să fii deschis și flexibil.

Am observat însă că multor mămici că le este greu să lase copiii cu altcineva, chiar și

cu partenerul, și se simt vinovate pentru că o fac și în consecință nu se simt mame

suficient de bune. Sau, chiar și atunci când copiii sunt plecați de acasă, ele folosesc

timpul liber pentru a face curățenie sau alte treburi care nu le împlinesc și nu le

relaxează.

Relaxarea este extrem de importantă, deoarece atunci când te epuizezi făcând foarte

multe lucruri pentru alții și foarte puține pentru tine, în inconștient se adună multă

ranchiună și furie îndreptată chiar spre cei cărora le faci cele mai multe servicii. Și

asta te determină să fii și mai irascibil/ă în relație cu ei.

9

O altă piedică împotriva relaxării este vinovăția și dorința de a fi mama perfectă. Ca și

cum mamele perfecte nu ar avea voie să se relaxeze. A fi mama înseamnă a fi în primul

rând om. Iar un om are nevoi și dorințe. Și dacă tu îți dai voie să fii om, îi vei încuraja

și pe copiii tăi să fie oameni la rândul lor și nu să vadă în mama lor un model de auto-

sacrificiu în favoarea altora.

e. Trigger-ul pentu țipat

În continuare te invit să afli care este declanșatorul,

trigger-ul dacă vrei, pentru țipat. Pot fi unele

momente ale zilei (de ex: seara când ești obosit/ă

după serviciu), unele situații (îmbrăcatul pentru

școală/ grădiniță), prezența unor persoane

(bunicii, alte rude, în public etc.). Găsește un

moment în care să derulezi în mintea ta situațiile în

care ai ajuns să țipi la copii și fii atent/ă la ce ai

simțit, la ce se întâmpla în jurul tău, la ce stare aveai

înainte de țipăt, la ce stare aveau copii tăi. Unde

erai? În ce moment al zilei? Starea ta fizică care era?

Fii ca un detectiv curios care observă fără să judece.

După ce ai identificat trigger-ul, notează-l! Și data

viitoare când vei mai ajunge să țipi fii puțin mai conștient/ă de starea ta.

Un exercițiu care s-a dovedit a fi foarte eficient este ca atunci când te

surprinzi țipând, să închizi ochii și să cauți emoția cea mai puternică pe

care o ai în acel moment în corpul tău. Poate simți ceva în zona pieptului

sau a abdomenului. Fii atent/ă la senzația corporală și apoi pune o

mână peste acea zonă și inspiră și expiră profund de 3 ori. Te las să

remarci chiar tu efectul și te invit apoi să mi-l împărătășești.

10

11

2. CUM SUNT AFECTAȚI COPIII DE ȚIPAT

Iată ce spun cercetările despre afectele țipetelor asupra copiilor.

O Țipatul de 25 ori/ an afectează stima de sine, predispune la depresie și la

comportament agresiv;

O Copiii la care se țipă vor ajunge la rândul lor să țipe la părinți sau la alți copii;

O Copiii la care se țipă reacționează la cereri doar când părintele țipă;

O Relația cu părintele se deterioarează;

O Copiii la care se țipă au niveluri crescute de anxietate și sunt predispuși la

fenomene de tip bullying, atât ca agresori cât și ca victimă.

12

3. NEVOILE DE BAZĂ ALE COPIILOR

Pentru a reduce frecvența țipetelor, este important să știi care sunt nevoile de bază ale

copiilor tăi pentru a le putea satisface. Cu cât un copil are rezervorul nevoilor

emoționale mai plin, cu atât va fi mai predispus la a colabora cu tine și la a fi mai

înțelegător. În cele ce urmează îți voi vorbi despre nevoile emoționale, interioare ale

copiilor. De cele fizice mă gândesc că oricum te ocupi cu succes.

De ce am ales să îți vorbesc despre nevoile emoționale?

Pentru că mulți părinți fie se plâng că nu-i înțeleg pe copii când au diverse

comportamente, fie că ei nu sunt ascultați de copii. Pentru ca un copil să te poată

asculta sau pentru ca el să se poată concentra pe învățare (orice fel de

învățare – abilități noi la locul de joacă, învățarea formală de la grădiniță sau școală,

noi rutine în familie etc.) trebuie ca nevoile lui emoționale să îi fie satisfăcute.

Altfel, centrul emoțional îl va copleși pe cel rațional (adică amigdala din creier taie în

caz de supraîncărcare, legătura cu cortexul prefrontal) și nu se va mai putea

concentra, nu va mai fi așa de înțelegător și chiar rezultatele lui școlare vor scădea.

Iată care sunt aceste nevoi emoționale:

a. Fiecare copil vrea să fie bun

Este una din dorințele cele mai adânci din interiorul

fiecărui copil. Ei vor cu tot sufletul lor să fie buni.

Comportamentele lor, care pe cei mari îi deranjează

sau îi înfurie, nu izvorăsc din rea intenție, niciodată.

Chiar dacă uneori așa pare sau poate chiar așa spun

și ei. Acest lucru este doar de suprafață. Acele

comportamente (poate agresive, opoziționiste, retrase, timide etc) ascund fie o

suferință, fie o teamă. Este modul lor de a ne arăta că ceva este în neregulă cu ei.

Acesta este limbajul natural al psihicului neprelucrat de rațional. Copiii sunt emoție

pură, pe când adulții au partea rațională mult mai dezvoltată și exersată și de aceea le

13

este mult mai greu să fie în contact cu partea emoțională. Din acest motiv, când un

copil are izbucniri emoționale, prima reacție a adulților este de a scăpa de ele, de a le

îndepărta. Este ca și cum copiii vorbesc o limbă pe care am știut-o și noi dar pe care

am uitat-o. Și de aceea în prezent este greu să ne-o amintim. Dar respingând copilul în

acele momente, el se închide și mai mult în neputința lui pentru că nici el nu știe ce să

facă cu acele emoții. Are nevoie de ajutorul unui adult pentru a și le gestiona.

Așa că data viitoare când mai vedeți un comportament care vă deranjează la copilul

vostru, aduceți-vă aminte că el de fapt, în sinea lui, vrea să fie bun, dar că o teamă sau

o suferință îl împiedică să facă asta.

b. Afecțiune și atenție

Acestea două sunt nevoile de bază ale

oricărei ființe umane. Afecțiunea

înseamnă conectare și apropiere. Îi dă

copilului sentimentul că este important, că

merită toate darurile vieții, că este valoros

doar pentru că există, și că viața lui are

sens. În plus, un copil care are rezervorul de

iubire plin, este mai deschis cu ceilalți, mai încrezător în propriile forțe și se simte mai

capabil sa realizeze ce își propune. Afecțiunea creează conectare, o punte de legătură

între două suflete care se simt în siguranță unul cu celălalt. Afecțiunea este hrana

esențială pentru oricine, copil sau adult. Important aici este să ne dăm seama de ce

are nevoie copilul nostru pentru a se simți iubit, poate fi vorba de atingeri, de timp

petrecut împreună, de stat de vorbă, de joacă liberă, de mici cadouri de suflet sau de

serviciile pe care i le facem și prin care îi arătăm cât de important este el în viața

noastră. Sau poate toate la un loc. Este util să identificăm limbajul preponderant de

iubire al copilului și să ne asigurăm ca periodic îi umplem rezervorul interior cu

afecțiunea care îl face pe el să se simtă iubit.

Pentru copiii puțin mai mari, care vorbesc cât de cât bine, este utilă următoarea

activitate: toată familia se așează la masă și discută despre ce anume are

14

nevoie fiecare pentru a se simți iubit. Astfel aveți șansa să aflați lucruri

noi atât despre copil cât și despre voi înșivă. Mulți adulți nu și-au pus

niciodată această întrebare.

Afecțiunea nu trebuie condiționată niciodată de nimic.

Ea este oferită copilului pentru simplul fapt că el există și pentru că este cine este.

Afecțiunea nu se retrage când un copil are o criză de furie, când plânge sau chiar când

spune că te urăște. Chiar în aceste momente are nevoie de și mai multă afecțiune.

Aceste manifestări, pe care mulți părinți le etichetează ca nedorite, sunt

de fapt manifestarea deconectării copilului de sursa de iubire. Această

deconectare face loc apariției sentimentului de nesiguranță, de teamă, neputință,

izolare, uneori de disperare. Și dacă i se retrage afecțiunea fix în aceste moemnte grele

pentru el, este ca și cum i s-ar spune: “dacă ți se face frică sau dacă te simți

neputincios sau disperat, te părăsesc! Nu vreau să am de-a face cu tine

când ai emoțiile astea!”

Îmi imaginez că nu acesta este mesajul pe care vrei să i-l transmiți copilului tău în

acele momente, însă dacă îl lași singur sau îi spui că nu-l mai iubești dacă face x sau y

lucru, atunci el se va simți părăsit emoțional.

Atenția îl face pe copil să fie văzut. De multe ori o privire, un zâmbet, o exclamație de

bucurie în momentul revederii sau atunci când se joacă, îl poate umple de bunăstare

pentru întreaga zi. Copiii mai simt că primesc atenție atunci când sunt ascultați fără ca

adultul să intervină sau să le critice deciziile despre care povestesc. Simpla ascultare

cu interes și curiozitate este pentru copil un mod de reconectare față de părinte și față

de el însuși.

15

c. Independența (explorare, competență, control)

De când este bebeluș copilul vrea să descopere

lumea în care trăiește. Vrea să experimenteze, să

simtă, să guste și să miroasă. Pentru copii,

explorarea este baza cunoașterii și a încrederii în

sine. Un copil care merge în direcția în care este

împins din interiorul lui, este un copil fericit și

mulțumit de sine. Copiii au nevoie de multă

libertate de explorare, au nevoie să încerce cât mai

multe lucruri și cel mai important - au nevoie să

greșeașcă pentru a descoperi cum își pot îmbunătăți acțiunile. Cu cât

explorează mai mult, greșeșc, încearcă, rezolvă, repară, cu atât devin mai încrezători

în forțele lor și mai competenți. Sentimentul de a fi competent este baza unei bune

stime de sine. Un copil competent, care este lăsat să facă din ce în ce mai multe lucruri

pentru el însuși, care este încurajat să încerce din nou după ce a greșit ceva, fără a fi

certat sau pedepsit, este un copil care simte forța interioară crescând în el. Acest copil

este plin de energie și dorință de explorare și descoperire, este un copil independent

care se va descurca singur în cât mai multe situații. Este un copil care va deveni

capabil să își gestioneze emoțiile, care se va putea încuraja singur la vârste mai mari și

care nu va renunța la cel mai mic obstacol.

Pentru mulți părinți este uneori mai comod să facă ei anumite sarcini în locul copiilor

pentru că astfel câștigă timp sau eficiență, însă în situația asta copilul pierde din

încredere și entuziasm, din competență și independență. Așa că data viitoare când îți

vezi copilul încercând să facă ceva ce tu știi că ai putea face mai repede sau mai bine ca

el, întreabă-te ce este mai important pentru tine:

- un copil încrezător, independent și sigur pe el sau o sarcină îndeplinită?

Sentimentul competenței creează apoi senzația de control de care avem nevoie cu

toții, adulți și copii, deopotrivă. Iar pentru un copil acest lucru este și mai important

pentru că, prin natura lucrurilor, lor le sunt controlate multe aspecte din viață: ce și

16

când mănâncă, cu ce se îmbracă, la ce școală sau grădiniță merg, când merg la medic,

ce activități întreprind etc.

Așa că un copil are nevoie să simtă că și el își controlează viața și că și el

poate să ia decizii pentru sine.

De altfel, așa se pregătește să ia decizii viitorul adult. Ori de câte ori ai ocazia, dă-i voie

să decidă singur cu ce se îmbracă, ce mănâncă (oferă-i variante sănătoase din care

poate alege), cu cine se joacă sau se împrietenește și mai ales, ce și cum se joacă. Jocul

este domeniul copilului, în care el recapătă controlul vieții lui în totalitate. Nu

interveni în jocul lui, nu-i spune să nu își strice jucăriile, sunt ale lui și poate decide

singur ce să facă cu ele. Iar dacă le strică, tot el va gestiona acest lucru și se va

confrunta cu consecințele naturale ale acestei situații.

d. Confirmare și recunoaștere

O altă nevoie de bază a copiilor este

confirmarea și recunoașterea. Aceste două

nevoi sunt îndeplinite mai degrabă de către tați.

Cum afecțiunea și atenția sunt apanajul mamelor

(nu numai), recunoașterea și confirmarea

trebuie oferite preponderent de tați. Copiii au

nevoie să li se recunoască acțiunile, să fie văzuți

și validați. Pentru ei este important să le fie

recunoscut efortul pe care îl depun în anumite

sarcini, mai degrabă decât rezultatele.

Confirmarea este ca o validare a ceea ce copilul este, a însăși existenței lui, fără a

fi nevoie să “producă” ceva anume. Copiii se simt confirmați atunci când părinții se

joacă cu ei, când tații transformă joaca în harjoneală. Și pentru că ei sunt mai curajoși

fizic decât mamele, le dau încredere copiilor în capacitățile corpului lor. Tații pot

produce în același timp, în timpul jocului fizic, atât emoții de teamă, de entuziasm cât

17

și de siguranță și forță. Și astfel îi ajută pe copii să integreze aceste senzații opuse și să

le crească curajul din interior.

e. Joaca

Deși e pusă ultima, aș putea spune că joaca

este nevoia esențială a tuturor copiilor

(și chiar și a adulților). Dar nu orice fel de

joacă, ci joaca liberă, neghidată de adult.

Adică joaca aceea ghidată strict de interiorul

copilului și de impulsurile lui interne. Joaca

este o radiografie a sufletului copiilor, ea ne

spune de ce are nevoie copilul, de ce îi este teamă și tot ea oferă și calea de vindecare.

Joaca este calea regală de accesare a resurselor interioare.

În joc orice este posibil, imaginația nu are limite. De aceea copiii au nevoie să fie lăsați

să se joace liber, iar adulții să intervină doar în caz de pericol sau răniri grave.

În joacă, cei mici pot experimenta pozițiile de putere și autoritate (joaca de-a mama și

de-a tata, de-a doctorul, de-a profesorul), își pot explora liber creativitatea și pot

vedea unde îi poartă aceasta. Joaca este izvorul marilor invenții, toți marii inventatori

sau oamenii cei mai creativi de pe planetă se joacă. În joacă, creierul și corpul sunt

relaxați, intuiția și imaginația se mișcă liber și la potențial maxim.

Când vine copilul de la școală abătut sau trist de ceva ce i s-a întâmplat, luați-l la joacă

și veți vedea cum își recapătă încrederea în sine.

Joaca este sacră și ar trebui tratată cu cel mai mare respect de către părinți. Vă invit

și pe voi să vă jucați și să observați pe propria piele efectele.

18

4. CE ROL AU EMOȚIILE

Pentru a reduce și chiar pentru a elimina țipatul la

copii este foarte util să știi cum poți face față

emoțiilor și mai ales ce rol au acestea. Țipatul apare

întotdeauna pe fond emotional. Dacă te simți

frustrat/ă, nervos/nervoasă , furios/furioasă etc., și

nu îți poți gestiona aceste emoții, atunci este foarte

probabil să ajungi să țipi la cei din jur. Deci, pe scurt, ceea ce ai de făcut pentru a nu

mai țipa, este să găsești altă cale de a-ți gestiona emoțiile. Însă acest lucru este mult

mai greu de făcut decât de spus.

Emoțiile nu sunt altceva decât niște semnale.

Imaginați-vă că mergeți cu mașina și la un moment dat se aprinde becul care indică că

rezervorul este aproape gol. Acum știți ce aveți de făcut și anume să opriți la un

moment dat și să alimentați.

Dar dacă să zicem că nu vă place acel beculeț și nu vreți să îl vedeți și ați face orice să

se stingă. Cum ar fi dacă acel beculeț v-ar enerva sau înfuria pentru că s-a aprins și tot

ce vă doriți este să dipară? În câteva zeci de km ce credeți că s-ar întâmpla? Probabil

s-ar opri mașina din cauza lipsei de carburant.

Acesta este și rolul emoțiilor, acela de a semnala ceva o nevoie, o dorință, o stare de

fapt interioară sau fizică. După ce le recunoaștem și le acceptăm, încercăm să vedem

ce anume ne semnalează pentru a ști apoi ce avem de făcut. Emoțiile ne arată dacă

suntem pe drumul cel bun, dacă ce ni se întâmplă este aliniat cu ființa noastră. Dacă

situația este aliniată cu ceea ce suntem, atunci vom experimenta emoții precum

bucuria, fericirea, entuziasmul, pacea etc. Dacă situația nu este aliniată cu cine

suntem, vom experimenta emoții precum furia, tristețea, rușinea, vinovăția, iritarea.

Emoțiile se exprimă prin comportamente.

19

Unele comportamente sunt liniștite sau reținute, iar altele sunt expansive și

gălăgioase. În esență emoțiile nu sunt bune sau rele însă există emoții care “ne

înalță” (precum bucuria, pacea, iubirea) și emoții care “ne trag în jos” (furia, tristețea,

vinovăția, rușinea).

Ce avem noi de făcut ca părinți este să îi ajutăm și să îi însoțim pe copii să își

gestioneze emoțiile după ce în prealabil ni le-am gestionat pe ale noastre . Un adult

care își gestionează emoțiile este un adult care este conștient de ele și de mesajul lor,

care poate alege (în funcție de situație) să le manifeste mai mult sau mai puțin evident

și a cărui comportament nu este controlat de acestea. Un adult care își gestionează

emoțiile nu le proiectează asupra celorlalți (adică, deși se simte furios, nu poate să

accepte acest lucru la sine și îi vede pe colegii de la muncă agresivi și furioși față de el)

și știe că doar el este responsabil de ce simte. Nu este de părere că ceilalți îl fac

să se simtă într-un anumit fel, ci felul în care se raportează el la situație îl face

să simtă o anumită emoție.

20

5. DESPRE CONCEPTUL DE UMBRĂ

Furie naturală Furie nenaturală, prost direcționată Conștient

Inconștient

Furie reprimată

Ce se întâmplă atunci când un copil plânge, refuză să facă ceva sau se înfurie și

părinții lui țipă la el?

După cum v-am spus mai sus, fiecare comportament al copilului are în spatele lui o

emoție atașată de o nevoie sau o dorință. În momentul în care copilul are un

comportament care nu este agreat de adult și se țipă la el, în interiorul lui primește de

fapt mesajul că emoția lui nu este importantă, nu este acceptată sau că nevoia lui n-ar

trebui să existe. În momentul acela, în psihicul copilului se întâmplă fenomenul

reprimării. Adică acele emoții care nu sunt acceptate de adult se reprimă, adică sunt

îngropate în inconștient. Psihicul unui copil recurge la acest mecanism deoarece,

inconștient, toți copiii vor să fie acceptați de familiile lor și plăcuți și apreciați de

acestea. Este vorba despre o nevoie de bază a oricărei ființe umane și acest tip de

nevoie a asigurat supraviețuirea speciei umane timp de sute de mii de ani.

Apartenența la grup (familie) este o nevoie ancestrală, transgenerațională. Și atunci

când ceva din ce exprimă copilul nu este acceptat de familie, psihicul (dorind să

protejeze copilul de la a fi exclus, chiar și emoțional, din familie) sacrifică nevoia sau

dorința autentică a copilului pentru a satisface nevoia de apartenență.

21

Insă toate aceste emoții reprimate, care ajung în inconștient, nu dispar. Ele se adună

pe măsură ce apar și cresc în intensitate și forță și, pentru ca psihicul să rămână

sănătos, trebuie să se elibereze de aceste emoții care clocotesc ca într-o oală sub

presiune. Iar când oala se umple prea mult, izbucnește și dă pe afară. Și astfel copiii

ajung să verse din aceste emoții într-un mod mult mai amplificat și exagerat și în

contexte inadecvate.

De exemplu, un copil a cărui mamă țipă la el că nu este ordonat, sau că

nu scrie suficient de frumos etc., ajunge să își exprime emoțiile de furie

(pe care le simte când țipă mama lui la el dar care nu-i dă voie să-și

exteriorizeze furia față de ea) față de educatoare, învățătoare sau față

de alți copii care-l critică și față de care se poate simți mai puternic. Însă

acest lucru generează un cerc vicios, căci dacă un copil țipă în mod

exagerat și neadecvat la invățătoare să zicem, aceasta nu se simte

confortabil, îl poate marginaliza sau pedepsi, lucru care sporește și mai

mult furia copilului.

Iată cum neacceptarea emoțiilor duce la exacerbarea unor comportamente nedorite.

22

În plus, avem și noi tendința să reacționăm agresiv sau să ne supărăm, înfuriem,

irităm față de anumite emoții sau comportamente pe care la rândul nostru le-am

reprimat în copilărie. Adică, dacă mă înfurie plânsul copilului meu, înseamnă că și

plânsul meu îi înfuria pe părinții mei, așa că a trebuit să mi-l reprim. Și fiind un

conținut de-al meu neacceptat, când mă întâlnesc cu el la mine sau la alții (inclusiv la

copiii mei), îl resping deoarece îmi este teamă de el pentru că nu știu altfel cum să

reacționez decât prin agresivitate.

Așa că te invit, dragă părinte, să îți faci o listă cu emoțiile și comportamentele care te

enervează la copilul tău. După ce ai terminat-o, îi poți pune titlul “Ce am reprimat

eu la mine” . Iar pentru a te vindeca, oferă iubire și acceptare conținuturilor tale

reprimate.

Iubește-ți și acceptă-ți copilul când plânge și astfel te vei vindeca și pe

tine.

23

6. CUM GESTIONĂM EMOȚIILE COPIILOR

În primul rând este foarte important să rețineți că orice emoție are voie să existe,

fără excepție. Emoțiile nu se limitează. Dacă se întâmplă acest lucru, adică dacă se

încearcă oprirea lor, ele nu dispar ci se reprimă și reies la suprafață cu o forță mult

mai mare și în momente total nepotrivite.

Pentru a-i ajuta pe copii să își gestioneze emoțiile putem întreprinde următorii pași:

1. Observăm care este emoția și o numim, fără să o judecăm;

2. Validăm emoția și o acceptăm cu empatie;

3. Corectăm comportamentul cu blândețe și explicații;

4. Îi arătăm copilului efectele comportamentului lui și apoi îl invităm

să găsească singur alternative.

Exemplu: Maria, mama unui băiețel de 4 ani se afla într-o zi împreună

cu acesta la locul de joacă. Ea stătea pe bancă și îl urmărea pe Andrei,

fiul ei, cum se juca cu alți copii. El avea în mână un camion pe care îl

primise de ziua lui și care îi era foarte drag. La un moment dat vine un

alt copil și îi zice că vrea camionul. Andrei îl refuză și își strânge mai

tare camionul în mâini. Apoi băiatul celălalt se apropie de el și i-l smulge

din mână. Atunci Andrei se ridică și îl lovește pe celălalt copil. În acest

24

moment Maria, care deja se ridicase de pe bancă ajunge lângă Andrei și

îi spune: Andrei am observat că celălalt copil ți-a smuls jucăria și că apoi

tu l-ai lovit!

1. Cred că te-a înfuriat gestul lui;

2. Știu că ți-a fost greu și că te-ai frustrat;

3. Însă nu te pot lăsa să îl lovești, îl poți răni. Nici ție nu ți-ar plăcea să fii

lovit;

4. Ce ai putea să faci, altceva decât a-l lovi, pentru a-ți recupera (apăra)

jucăria?

Andrei, simțindu-se înțeles și acceptat de către mama lui, s-a dus

împreună cu ea și i-a spus celuilalt copil că nu este de acord să împartă

cu el camionul și că nu i-a plăcut că i l-a smuls. L-a rugat apoi să i-l

returneze și i-a mai spus că îi pare rău că l-a lovit, dar era supărat că îi

smulsese camionul.

25

7. STRATEGII PENTRU A OPRI ȚIPATUL

a. Vizualizarea emoțiilor

Pe copii îi ajută foarte mult suportul

vizual. Ei sunt în etapa din viață în care au

nevoie de suport concret pentru a învăța.

Așa că ne putem folosi de acest lucru și să

le vorbim despre emoții arătându-le pe

acestea.

De exemplu: dacă s-a întâmplat să

țipați la copil și să doriți apoi să

reparați relația cu el, puteți face

următorul exercițiu. Luați două păpuși sau personaje, unul să vă reprezinte pe voi și

unul pe copil. Puneți între cele două personaje o sfoară care să reprezinte relația

voastră. Spuneți-i copilului că aceea este relația voastră și că vreți să îi explicați ce s-a

întâmplat cu voi atunci când ați țipat.

Puteți să îi spuneți că atunci când el a refuzat să facă lucrul x, voi v-ați simțit frustrați

(și aici luați o figurină sau obiect care să reprezinte frustrarea și o așezați lângă

personajul care vă reprezintă) pentru că voi vă doreați ca el să facă x lucru (și aici luați

un alt obiect care să reprezinte dorința voastră).

Și atunci când simțiți frustrare vă înfuriați (luați un obiect pentru furie) și asta vă

împinge să țipați (luați un obiect pentru țipăt).

Obiectul care reprezintă țipătul vă invit acum să îl trimiteți de-a lungul relației până

la personajul care-l reprezintă pe copil. Apoi să îl întrebați:

- cum s-a simțit el când a ajuns țipătul la el?

- i-a plăcut sau nu țipătul?

26

- întrebați-l ce vrea să facă el cu acest țipăt?

Îi puteți spune că, pentru că acest țipăt vă aparține, fie îl poate accepta (dacă i-a plăcut

deși șansele ca el să zică asta sunt aproape nule), fie, dacă este un lucru toxic

pentru el, care nu-i face bine și care nu-i trebuie, îl poate înapoia celui care l-a

produs (adică vouă, părinților).

Dacă vi-l returnează (și ar fi sănătos să o facă) îl luați înapoi și devine

responsabilitatea voastră să îl gestionați, deoarece vă aparține.

Apoi puteți să îl întrebați și pe copil cum s-a simțit când ați țipat la el (și

rugați-l să aleagă obiecte care să reprezinte acele emoții).

Și foarte important, la final să întrebați-l dacă dorește să vă roage ceva în situația dată.

Poate vrea să vă roage să nu mai țipați, sau sa nu-i mai trimiteți astfel de mesaje toxice

etc. Și apoi îi puteți răspunde la această rugăminte a lui în funcție de ce simțiți. Însă

fiți atenți să nu-l condiționați, adică să îi ziceți că nu mai țipați la el dacă și el va face

ce vreți voi.

Îi puteți spune la sfârșit și ce aveți voi nevoie când îi cereți ceva și astfel puteți emite și

voi o rugăminte față de el, pe care el va alege dacă o va accepta sau nu.

Așteptări, nevoi, dorințe, Așteptări, nevoi, dorințe,

emoții, sentimente emoții, sentimente

RELAȚIA Fiecare este responsabil de

propria jumătate

27

b. Diferența comportament – persoană

Această noțiune te va ajuta să reduci țipetele

deoarece îi va învăța pe copii că își pot controla

anumite comportamente. Astfel nu te vei mai simți

tu singurul responsabil pentru ei și își vor prelua

partea lor de auto-control.

O modalitate prin care îi putem ajuta pe copii să își

înțeleagă comportamentele și faptul că și le pot

controla este să le arătăm că persoana este diferită de comportamentul ei.

Tendința noastră este să confundăm comportamentul cu persoana, așa că, dacă cineva

are uneori un comportament non-empatic, îl considerăm o persoană lipsită de

empatie în totalitate. Însă putem recunoaște și în viața noastră că sunt momente când

ne comportăm într-un fel sau altul dar că aceste comportamente nu definesc cine

suntem noi cu adevărat. Dacă suntem în situație de pericol ne putem comporta

agresiv, dar asta nu înseamnă că suntem persoane pe de-a-ntregul agresive.

Așa se întâmplă și în cazul copiilor și putem să îi ajutăm și pe ei să facă diferența între

ei ca persoane și comportamentul lor, prin următoarea tehnică:

Putem lua un personaj, o mască sau o foaie colorată care să reprezinte

comportamentul. Și îi putem spune copilului așa: atunci când tu te comporți

în felul x, eu nu te mai văd pe tine (și îi punem obiectul sau masca în față

astfel încât să nu îl mai vedem pe el) băiețelul minunat, empatic, vesel și

creativ pe care-l știu. Eu văd doar acest comportament (și arătăm spre

mască) care vrea să atragă atenția sau care îi lovește pe ceilalți (depinde

de ce face copilul) care mă împiedică să te văd pe tine, dragul meu. Asta

dorești să îmi arăți? Și îi dați timp copilului să răspundă. Apoi puteți

adăuga, în cazul în care el nu știe ce să spună: mă întreb ce vrei tu să

obții prin acest comportament, cum te ajută el? sau ce nevoie se ascunde

în spatele lui?

28

Acest exercițiu se face într-un moment când sunteți calmi, cu o voce blândă și cu o

atitudine interioară din partea voastră de curiozitate autentică. E important ca cel

mic să simtă că vă doriți cu adevărat să aflați ce vrea să exprime și să îl ajutați să își

aleagă alt comportament pentru a-și satisface nevoia.

Dacă de exemplu copilul folosește un comportament agresiv pentru a atrage atenția, îl

puteți ruga să aleagă un alt comportament pentru a-și satisface această nevoie, unul

prin care să nu facă rău altora. De exemplu ar putea să vă spună: hai să te joci cu

mine! sau poate să vă aducă o jucărie preferată care să vă dea de înțeles ce nevoie are.

Este în regulă orice propune copilul și este agreat de ambele părți.

Când dorim corectarea comportamentului, nu vorbim despre persoană (ești

obraznic, ești neînțelegător, ești gălăgios etc.), ci despre comportament și despre

ce simțim noi față de el (țipatul acesta pe care îl faci mă deranjează, te rog să

folosești o voce mai domoală).

c. Cum cerem copiilor

De cele mai multe ori ne așteptăm ca atunci când cerem ceva copiilor, ei să facă

imediat ce îi rugăm. Când nu fac ce li se cere, atunci șansele să țipăm cresc. Acest

lucru se întâmplă deoarece cererea de cele mai multe ori e formulată incorect.

Am observat că părinții cer sau emit mesaje către copii, de la distanță, în timp ce fac

altceva, atunci când copilul este implicat într-o activitate interesantă pentru el sau

într-un moment nepotrivit pentru el. Succesul unei cerințe depinde în proporție de

80% din cazuri în felul în care este formulată.

1) Mergem lângă copil

2) Ne coborâm la nivelul lui astfel încât să ne

putem privi ochi în ochi (și ne asigurăm că

ne vede, aude)

3) Vorbim pe un ton calm și cald și cu o

atitudine prietenoasă

29

4) Zâmbim

5) Stabilim un mic contact fizic (o mână pe umăr sau pe braț)

6) Mai întâi îi validăm activitatea (știu că te joci acum și că asta îți face

mare plăcere)

7) Formulăm cererea și motivația din spatele ei (însă în 5 minute

prânzul va fi gata și te rog să vii la masă să mâncăm)

8) Îi cerem acordul sau îl implicăm în decizie (vrei să te oprești acum

din joc sau peste 5 minute?)

Bineînțeles că vor fi și momente în care această tehnică nu va funcționa (poate copilul

este prea obosit, poate ne simte pe noi foarte tensionați și iritați, poate chiar face ceva

foarte important pentru el, sau poate are nevoie să i se pună o limită pentru a plânge

și pentru a descărca anumite emoții adunate). Însă dacă veți formula în felul acesta

cererea, atât voi cât și el vă veți simți respectați.

Copiii nu sunt datori să ne îndeplinească nouă toate cerințele (exceptând momentele

de pericol). Relația părinte – copil este o relație între două persoane bazată pe

înțelegere reciprocă și colaborare. Nimeni nu este obligat să facă ce vrea celălalt, ci

fiecare alege să dea curs rugăminților ce îi sunt adresate.

d. Luptele de putere

Acestea apar atunci când părinții cer ceva

copiilor ce aceștia din urmă refuză să facă.

Se ajunge astfel la un conflict în care fiecare

vrea să se facă ca el și nici o parte nu este

dispusă să cedeze. În acele momente, între

părinți și copii are loc o deconectare

pentru că nici una dintre părți nu vrea să se

pună în locul celeilalte. Și astfel se creează o

distanță emoțională din ce în ce mai mare.

30

Cea mai simplă metodă de dezamorsare a luptelor de putere este JOCUL. Părintele

poate iniția în mod haios un joc legat tocmai de situația care generează conflictul, cu

scopul de a-l face pe copil să râdă. În acel moment copilul se reconectează cu

părintele, se relaxează și se simte din nou în siguranță (din punct de vedere

emotional). Și pentru părinte jocul este relaxant, îl transformă din părintele autoritar

și rigid în părintele jucăuș și haios, care se împiedică sau se sperie de propria umbra.

Râsetele care vor apărea în consecință vă vor apropia cu siguranță. Apoi veți găsi

împreună căi de rezolvare a problemei inițiale.

Exemplu: Iustin mai are 5 minute pentru a se îmbrăca, altfel va întârzia

la grădiniță. Însă cu o seară înainte a fost certat de tatăl său și încă se

mai simte furios din cauza asta (doar că Iustin nu-și dă seama de acest

lucru, are doar o senzație de iritare interioară). Așa că atunci când tatăl

său îl roagă să se îmbrace mai repede, Iustin își încrucișează mâinile și îi

răspunde sec: Nu vreau! Tatăl lui se enervează și începe să îl amenințe

cu diferite pedepse (ba că îi ia jocul preferat dacă nu se îmbracă acum,

ba că nu mai iese cu el afară diseară). Nici o variantă nu îl înduplecă pe

Iustin. Așa că tatăl lui, săturat fiind și el de atâta ceartă și iritare, spune:

- Iustine, ai dreptate, de ce atâta grabă? Știi ce? Astăzi facem

grădinița acasă. Și nu orice fel de grădiniță. Astăzi vei merge la

grădiniță doar în slipi. Nu știi de Grădinița Slipii Veseli? Nu? Îți

arăt eu cum e.

Și începe și tatăl lui Iustin să se dezbrace, și ba nu nimerește mâneca, ba

cade pe jos când trebuie să își scoată pantalonii. Iustin deja nu mai

putea de râs. Ba chiar se dezbrăcase și el de pijamale și era în slipi.

- Și știi care e salutul la grădinița Slipii Veseli, Iustin? Pai uite ne

apropiem așa unul de altul și stăm spate în spate și țopăim într-un

picior.

Nu vă mai spun câte râsete i-a provocat lui Iustin acest salut special. Și

el și tatăl lui aveau gurile până la urechi. După ce s-au salutat, Iustin i-a

31

spus tatălui lui că nu vrea să întârzie la grădiniță și că acum se va

îmbrăca. Și tatăl lui l-a ajutat de data aceasta la îmbrăcat pentru a

prelungi momentul de conectare cu cel mic.

Tatăl lui Iustin a știut să dezamorseze lupta de putere transformând refuzul de a se

îmbrăca al copilului într-un joc amuzant. Ba chiar a creat și un moment de apropiere

fizică tocmai pentru a se conecta și mai bine la el. În felul acesta Iustin și-a descărcat

emoția de furie cu care rămăsese din seara trecută și s-a reapropiat de tatăl lui. Astfel

i-a fost mult mai ușor să facă ce i s-a cerut. Și pentru tatăl lui Iustin momentul de joc a

fost foarte relaxant și distractiv. În final fiecare au plecat din casă fericiți.

e. Identificarea trigger-ului

În primul rând ar fi foarte util să declarați în

fața copiilor că doriți să schimbați modul de

interacțiune cu ei și să nu mai țipați. Faceți din asta

un proiect de familie în care fiecare va contribui

și va ajuta cum va putea. În acest mod veți obține

colaborarea copiilor, care, evident își doresc să nu

se mai țipe la ei.

Vă invit să folosiți următoarea unealtă care să vă

ajute în primul rând să deveniți conștienți de

momentele în care țipați, de efectele țipatului pentru voi și pentru copil și de

alternativele mai blânde pe care le-ați putea folosi pentru a rezolva problema, altfel

decât prin țipăt.

Printați tabelul de mai jos și puneți-l într-un loc vizibil din casă (de exemplu pe

frigider). Și după ce se întâmplă să țipați, după ce vă recăpătați calmul, completați-l.

Continuați sa scrieți în el timp de minim o săptămână. Nu stați în timpul acestei

săptămâni să analizați ce ați scris în el, doar notați, ca un reporter care înregistrează

ce vede, fără judecată. La sfârșitul săptămânii, într-un moment în care sunteți

32

relaxat/ă, recitiți-l și vedeți dacă găsiți cumva un tipar. Asta vă va ajuta să vă

identificați trigger-ul.

Scrieți pentru fiecare rând soluțiile alternative pe care acum, la calm, le vedeți. Iar

data viitoare încercați să le implementați. Dacă sunt unele rânduri la care nu găsiți

nici o souție, faceți o ședință de familie împreună cu copiii și întrebați-i și pe ei ce idei

au. Cereți-le ajutorul! Se vor bucura să se simtă responsabilizați și capabili să vă ajute.

Astfel îi ajutați să își dezvolte abilitatea de rezolvare a problemelor, empatia,

înțelegerea, abilitățile de negociere și se vor simți mai în control asupra propriei vieți,

deci și încrederea în sine și asertivitatea lor vor crește. Toată lumea va avea de câștigat

în acest mod.

1. Identificam corect trigger-ul

2. Ce am simțit, ce îmi doream să obțin de fapt

3. Efectele țipatului (au ajutat, au rezolvat situația?)

4. Soluții alternative

Timp

La cine

am țipat

De ce am

țipat

Rezultatul (ce s-

a rezolvat și cum

s-a simțit toată

lumea)

Cum aș fi putut

acționa diferit

8.20

Andrei

Nu era

îmbrăcat

pentru

grădiniță

El a început să

plângă și eu am fost

stresată și m-am

simțit vinovată că

am țipat

Puteam să îl ajut cu

blândețe să se

îmbrace

… … … … …

… … … … …

33

f. Cum arătăm copiilor de ce țipăm

Vă propun o modalitate foarte eficientă de a le explica copiilor

din ce motiv ajungeți să țipați la ei. Aceasta este o explicație

care are rolul de a le oferi copiilor adevărul și vă oferă ocazia

să preluați responsabilitatea țipatului și să deveniți mai

conștienți de el.

Puteți folosi această tehnică pentru a repara efectele

țipatului, daca acesta s-a produs deja, dar și pentru a-l

preveni deoarece le va oferi copiilor ocazia să vă semnaleze

când începeți să țipați, pentru a vă putea opri.

Într-un moment în care sunteți cu toții calmi, liniștiți și odihniți, puteți să vă așezați la

masă și să luați o foaie de hârtie și creioane colorate. Desenați-vă propria siluetă și

spuneți-le copiilor că acela sunteți voi și că, în anumite situații (aici le numiți care

sunt, de exemplu: când trebuie să ajungeți la gradiniță și ei nu sunt gata sau când

veniți obosiți de la serviciu etc. dar fiți atenți să nu îi criticați indirect pe copii, doar să

le expuneți situația cât mai neutru), se întâmplă să apară în interiorul vostru o

emoție (eu am ales să o exprim printr-un omuleț cu părul în flăcări, voi puteți desena

ce imagine vă vine atunci pe moment) care poate fi de enervare, de furie sau de iritare

etc.

Aceasta apare în mijlocul corpului. Apoi ea urcă din ce în ce mai sus și se face din ce în

ce mai mare și iese din voi sub forma țipatului.

Le mai puteți spune că nu ei sunt responsabili de apariția emoției voastre, ci

că ea apare pentru că lucrurile nu se întâmplă așa cum voi vă doriți. Și asta vă face să

vă simțiți frustrați. Sau poate aveți o anumită nevoie în acel moment (de somn,

relaxare etc.) pentru care nu găsiți chiar atunci satisfacere.

Cereți la final ce ați avea voi nevoie în acel moment de la copii, ce v-ar ajuta pe voi să

vă mențineți calmul. Poate aveți nevoie de liniște, de o pauză, de ascultare, de

34

înțelegere sau de o îmbrățișare. Cereți-le copiilor ajutorul, spuneți-le cum vă pot

susține în acele momente.

În acest fel copiii înțeleg care este mecanismul din spatele țipatului, mai înțeleg că nu

ei sunt de vină pentru asta și chiar pot fi mult mai înțelegători cu voi data viitoare.

În plus copiii vă pot aminti atunci când sunteți pe cale să vă enervați și să

țipați de acest desen și de monstrulețul cu păr de foc care este pe cale să apară. Și

astfel pot ajuta la detensionarea situației pentru că vă ajută să fiți mai conștienți de voi

înșivă și de ce nu, pot stârni și câteva râsete.

35

8. PREVENIREA ȚIPATULUI

Cea mai bună metodă de a nu mai ajunge la țipete este ca atât părinții cât și copiii

să aibă rezervorul de iubire plin. Atunci când ne simțim relaxați, ascultați și

valorizați, când simțim împlinire în viața noastră, avem mult mai multă răbdare și

disponiblitate emoțională atât față de noi înșine cât și față de cei din jur. Așa că vă

invit să vă gândiți în primul rând la voi și la ce vă puteți oferi vouă în puținul

timp pe care îl aveți.

Mi s-a întâmplat de câteva ori, atunci când am

recomandat părinților să aibă grijă în primul

rând de ei înșiși, să mi se spună că nu pot face

așa ceva că nu vor să fie egoiști. Acesta nu este

egoism, și din păcate, observ că în cultura

noastră, a-ți oferi ție ceva este văzut drept

egoism. Însă aceasta este de fapt iubirea de

sine. Noi suntem singurii responsabili să ne dăruim iubire. Dacă noi nu facem asta,

vom cere inconștient iubire de la partener sau de la copii, iar acest lucru îi va drena de

energie pe ceilalți.

Însă atunci când noi ne oferim iubire și prețuire, suntem mult mai dispuși să o oferim

și celorlalți. Iar aceștia învață la rândul lor că este în regulă să se iubească pe ei înșiși.

Așa că te invit să îți faci o listă cu 10 lucruri care

îți fac plăcere și care îți reîncarcă bateriile: fie că

este vorba de o plimbare în natură, de o ieșire cu

prietenii, de o baie fierbinte, de un masaj, citit

etc., dă-ți voie și rezervă-ți timp pentru asta

(chiar și un timp scurt e mai bun decât nici un

timp). Și te rog să consideri această dăruire de

36

sine o investiție în bunăstarea ta și a familiei tale. Vei vedea apoi efectele și te

vei bucura de ele.

Ceva ce poți face cu ușurință acasă și care ajută mult corpul și mintea să se relaxeze

sunt exercițiile de respirație și meditațiile de relaxare. Vei găsi la final câteva

resurse în acest sens. În plus ar fi foarte util să îi înveți și pe copii astfel de exerciții

pentru că îi vor ajuta foarte mult pe viitor la gestionarea emoțiilor, a momentelor mai

tensionate sau pur și simplu la relaxare.

După ce ai avut grijă de tine îți va fi mult mai ușor să ai grijă și de relația cu ai tăi

copii. Binînțeles că nevoile lor, mai ales cele de bază sunt pe primul loc, însă este

important să îți faci timp și pentru tine.

După ce ți-ai oferit ție iubire, iată ce poți face pentru a umple și rezervorul de iubire al

copilului tău, astfel încât să aveți o relație bună, bazată pe colaborare. Cu cât există

mai multă colaborare între voi, cu atât mai rare vor fi momentele în care ajungi să țipi,

sau poate chiar vor dispărea cu totul.

a. Timp de calitate

Petrece timp de calitate cu ai tăi copii, adică: joacă-te cu ei, ascultă-i fără să îi

întrerupi sau să le dai sfaturi și în nici un caz să îi critici. Îi poți ghida dacă

dorești prin întrebări deschise precum – tu ce crezi despre asta? Ție cum ți s-a

părut? Tu cum te-ai simțiț? Dar colegul tău cum crezi că s-a simțit? Ce ai fi

putut face diferit? Etc.

b. Joaca liberă, direcționată de ei

Dă-le timp pentru a se juca liber fără ca tu să intervii în joaca lor, indiferent

cum ți se pare aceasta. Poți interveni doar în caz de pericol. Însă dacă vezi că se

joacă cu personaje într-un mod mai violent, sau că spun lucruri în joacă cu care

tu nu ești de accord, abține-te din a interveni. Joaca, după cum ți-am spus mai

sus, este sacră și are un rol extraordinar de echilibrare psihică.

37

c. Manifestarea iubirii – cuvinte, aprecieri, atingeri

Manifestă-ți iubirea față de ei ori de câte ori prinzi ocazia, chiar și în cele mai

neașteptate momente. Zâmbește-le când le prinzi privirea. Mângâie-i când trec

pe lângă tine, luați-vă în brațe, șoptește-le cuvinte de iubire. Orice relație are

nevoie de întreținere permanentă. Dacă luni ți-ai arătat iubirea față de ei, nu te

aștepta să stea rezervorul plin până vineri, în fiecare zi trebuie să faci ceva.

d. Ascultarea activă

Acest timp de ascultare presupune ca atunci când celălalt vorbește tu să îl

asculți cu mare atenție, cu scopul de a-l înțelege cât mai bine și de a te pune în

locul lui. În nici un caz nu trebuie să asculți astfel încât să îți formulezi în minte

propriul tău răspuns. De multe ori poți să nu dai nici un răspuns, sau să nu ai

nici o intervenție, alta în afară de contact vizual, și câteva cuvinte care să îl

invite să își continue istorisirea precum: aha, și? așa, și tu ce ai simțit? și apoi?

și tu ce crezi?

Scopul ascultării active este să îi dai spațiu celuilalt să se povestească pe

el însuși și să își oglindească trăirile în relație cu un altul. Aceasta este

esența cunoașterii de sine.

e. Empatizarea

Acesta este un instrument foarte puternic, deoarece ne permite să ne punem în

locul celuilalt și să simțim ce simte și el. Până la 3-4 ani copiii nu au capacitatea

de a fi empatici, nu înțeleg că atunci când ne mușcă sau ne lovesc, ne doare, nu

înțeleg de ce prietenul lor plânge când îi smulg jucăria din mână. În primii ani

din viață copiii, în mod natural, sunt egocentrici și au nevoie de această etapă

pentru a deveni apoi altruiști. Nu putem forța un copil să fie empatic la 2 ani.

Însă putem să fim noi empatici față de el, să îi spunem de fiecare dată când își

dorește ceva că îl înțelegem, chiar dacă nu îi îndeplinim dorința.

38

Este mult mai valoros pentru un copil să se simtă ascultat, să știe că

emoțiile lui contează, că dorințele lui sunt auzite, chiar dacă nu primește

de fiecare dată ce vrea.

După cum ți-am promis mai sus, iată două exerciții, unul de respirație și unul de

relaxare pe care le poți face și singur/ă după ce le exersezi de câteva ori. Îți recomand

să le faci seara înainte de culcare sau oricând știi că ai câteva minute libere. Relaxarea

regulată a corpului și a minții te va umple de energie și îți va da un sentiment de

împlinire de sine.

Exercițiul de respirație:

Așează-te într-o poziție cât mai confortabilă, fie pe scaun sau întins. Capul stă

sprijinit de spătar, braţele întinse pe lângă corp şi picioarele uşor depărtate. Respiră

lent, profund, într-un ritm regulat. Inspiră profund pe nas, ține puțin aerul apoi

expiră tot pe nas, cât mai lent. Continuă acest exerciţiu fără pauze, de cel puțin 3 ori

sau până când te simți calm și relaxat. Concentrează-te în timpul exercițiului pe

aerul care intră și iese din nas.

Exercițiul de relaxare profundă:

https://www.youtube.com/watch?v=dNWoNABq9c8

39

Cuvânt de final

Citind acest ghid poate ți se va părea pe alocuri dificil să îl pui în practică. Într-adevăr,

schimbările pe care ți le propun cer o investiție mai mare de energie din partea ta.

Însă și rezultatele vor fi pe măsură. În plus, doar la început, când vei începe să

implementezi din tehnicile propuse, ți se va părea mai greu, însă pe măsură ce vei

exersa, vei vedea că acest nou mod de a fi va deveni modul tău obișnuit de viață.

Orice schimbare și îmbunătățire cere efort. Nu te poți aștepta ca al tău copil să depună

efort pentru a îndeplini diferite sarcini dacă nu îi oferi tu în primul rând un model în

acest sens.

Pentru a-ți fi mai ușor, te invit să începi să aplici câte o metodă pe rând. După ce te

simți stăpân/ă pe una, treci la următoarea. În timp vei vedea și rezultatele care te vor

încuraja să continui.

Dacă întâmpini însă dificultăți, poți oricând să îmi scrii la

romeliadragnea@yahoo.com și îți voi răspunde cu drag.

Îți urez mult succes și armonie în familie!

Romelia

Psihoterapeut copii, părinți, adolescenți, adulți

www.romeliadragnea.ro