La sfarsitul primului mileniu al erei noastre, Europa incearca sa se zmulga din

inertia in care a zacut secole de-a randul si sa se elibereze din claustrarea ce si-a

impus-o sau i-a fost impusa dupa prabusirea lumii romane.

Regi cu feude putine si cu autoritate pe masura posesiunilor lor-ca Hugo

Capet spre exemplu-incep acum acea munca migaloasa si anevoioasa, stropita

din plin cu sange, pentru a duce la capat ceea ce istoria va denumi mai tarziu

crearea statelor feudale centralizate.

Feudalii trebuie sa tina piept atat regelui, care se straduieste sa le subrezeasca

pozitiile, cat si orasele ce se razvratesc pentru a obtine mult ravnita charta de

comuna libera. Papa, in numele “pacii Domnului”, limiteaza principala

preocupare a nobililor: razboaiele. Obligata sa se supuna poruncilor bisericii

nobilimea incearca sa-si omoare timpul liber organizand partide de

vanatoare_atat de pagubitoare pentru loturile taranesti, petreceri cavaleresti sau

spectacole in cadrul carora trubadurii canta frumusetea femeilor si vitejia

cavalerilor.

Cam tot in aceasta vreme apare principiul intitulat “majoratul feudal”,

conform caruia domeniul ereditar ramane mostenire primului nascut: ceilalti

copii de nobili sunt nevoiti fie sa imbrace haina monahala, fie sa-si puna sabia in

slujba cuiva. Din motive lesne de inteles, suveranii Europei si Papa sprijina si

binecuvanteaza orice prilej care-i ademeneste pe neastamparatii cavaleri, in

cautare de averi si aventuri, dincolo de tarmurile continentului.

Catre sfarsitul primului mileniu papalitatea incepe sustinuta si prelungita ei

ofensiva pentru cucerirea suprematiei universale. Primele atacuri sunt indreptate

impotriva Imperiului German. Urmatoarele, cunoscute sub numele de cruciade,

au ca obiectiv eliberarea “locurilor sfinte” si, eventual, refacerea unitatii lumii

crestine. Semnalul cruciadelor a fost dat in anul 1095 la Conciliul de la

Clermont de catre Papa Urban al-II-lea, care spunea printre altele: “Pamantul pe

care-l locuiti este saracit. Din aceasta cauza el va provoca mari greutati. De

aceea va ucideti intre voi. Lasati la o parte dusmania care va slabeste fortele si

plecati spre locurile sfinte…Regatele Asiei asteapta sa le cuceriti.” In incheierea

alocutiunii sale, papa are grija sa adauge ca “aceasta este vrerea Domnului”.

In acasta epoca, procesul de aservire a taranimii cuprinsese intreaga Europa. Ca

urmare, situatia taranilor, cei mai multi dintre ei serbi, devenise de-a dreptul

insuportabila.

Chemarea adresata de Papa Europei pentru eliberarea locurilor sfinte trezeste

interes in mai toate statele Europei si in toate straturile societatii. La apel au

raspuns feudalii mari si mici, animati de dorinta de a se infrupta din fabuloasa

bogatie a Orientului, tarani ce viseaza un petec de pamant negrevat de nici o

obligatie feudala, suverani aventurieri ca Richard Inima de Leu, sau rosi de

vanitate si ambitie ca imparatul Frederic I Barbarosa, unele orase italiene ca

Genova, Pisa sau Venetia ce tintesc nu atat la eliberarea Ierusalimului, ci mai

ales la cucerirea unor teritorii situate in Asia sau Africa pentru a le transforma in

mari antrepozite comerciale. De fapt, cruciadele s-au dovedit a fi veritabile

expeditii militare de colonizare, iar efectele lor s-au concretizat atat in cucerirea

unor cai comerciale importante din Marea Mediterana, cat si in stabilirea unui

contact economic mai strans intre Orient si Occident.

Pentru a intelege mai bine ce anume i-a manat pe cruciati dincolo de granitele

Europei se cuvine sa mentionam in mod deosebit si spiritul religios, atat de

puternic inradacinat in mentalitatea epocii.

Aceasta stare de profound misticism era permanent intretinuta de papalitate.

Cunoscand toate acestea ne explicam de ce predicarea primei cruciade a starnit

un mare rasunet si de ce la ea au participat feudali si tarani intr-un numar

impresionant.

Dupa lansarea apelului Papei Urban al-II-lea, mase largi de crestini au

inceput sa-si prinda de haine semnul crucii. Acest elan s-a extins repede si

asupra reprezentantilor nobilimii.

Ingrosarea randurilor cruciatilor s-a datorat si faptului ca Papa, in dorinta de a

avea cat mai multi luptatori, a declarat ca iarta pacatele acelora care se vor inrola

in armata crestina. Deveniti dintr-o data “fara de pacate”, o multime de elemente

dubioase au solicitat sa plece in cruciada.

Succesul apelului papal a avut si alta cauza. In acea perioada, Europa

capabila si dispusa sa organizeze asemenea expeditii, iar feudalii francezi sau

germani, stapaniti de dorinta de a jefui spre a se imbogati nu asteptau decat

ocazia potrivita. Si ocazia a fost furnizata generos de Papa Urban al-II-lea.

Pe de alta parte, anticipand evenimentele, trebuie sa mentionam ca nobilii

razboinici nu urmareau doar sa jefuiasca si sa se imbogateasaca, ci voiau sa-si

intemeieze state de sine statatoare.

Asadar, vreme de doua veacuri, cruciatii se vor bate in numele crucii, dar si

in interesul lor.

CRUCIADA a-IV-a

Evenimentele din preziua cruciadei a patra se rezuma la cucerirea Jaffei de

catre Malik al-Adil( septembrie 1197) si la alegerea lui Amaury de Lusignan,

regele Ciprului, si ca rege al Ierusalimului, fapt care a intarit temporar fortele

cruciate si a dus la recucerirea Beyrutului(octombrie 1197). Pentru a rezista mai

bine atacurilor care se pregateau, fortele eyubide se regrupara din nou sub Malik

al-Adil. In acelasi timp insa, baronii luptau pentru a obtine o independenta cat

mai larga fata de puterea monarhica.

In acest timp, la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-

lea, in apusul Europei se gaseau numerosi feudali si mai ales cavaleri, care erau

lipsiti de mijloacele materiale necesare pentru a-si duce existenta lor de huzur si

desfranare. Bande de cavaleri-talhari erau gata sa jefuiasca pe proprii lor

concetateni, orasele erau caravanele negustorilor. Ideea unei noi cruciade parea

sa-i atraga. Despre cruciada vorbea Papa Inocentiu al III-lea, chiar de la

inceputul pontificatului sau. El porni o actiune staruitoare pentru cucerirea

Ierusalimului: acesta era unul dintre punctele programatice ale politicii sale,

avand drept scop unirea religioasa intre Apus si Rasarit, sub conducerea curiei

papale. Propaganda pentru cruciada intarea influienta papilor si ridica

importanta bisericii pe plan ideologic. Politica de unire religoasa a bisericii

catolice cu cea ortodoxa, greaca, in stransa impletire cu idea de cruciada si de

dominatie pontificala, va dainui de-a lungul intregului secol al XIII-lea si chiar

si mai tarziu.

Inca in 1199, Inocentiu alII-lea insarcinase pe patriarhul din Ierusalim sa

intocmeasca un memoriu asupra situatiei din rasarit. Campania pentru cruciada

continuase, astfel ca in anul 1201 au inceput sa se adune din nou grupe de

cruciati.

Predica pentru cruciada a fost facuta metodic in intreg apusul Europei. La

inceput nu raspunsesera decat cavalerii, mai ales cei italieni si fravcezi. Mai

tarziu s-au adunat si un numar destul de mic de pelerini, din randul maselor

exploatate. Nu era o cruciada populara, a maselor, desi de aceasta data se

alaturasera cruciadei si oameni pe care saracia ii impingea sa-si caute un rost pe

aceasta cale absurda si barbara. Cruciada a patra a fost, in primul rand, o miscare

a baronilor si cavalerilor. Printre figurile de frunte se remarca Balduin, conte de

Flandra, Ludovic de Blois, Geoffroi de Villehardouin, care avea sa fie cronicarul

cruciadei, si altii.

Cruciada a patra, asa cum s-a desfasurat ea, scoate mai bine in relief

adevaratele scopuri urmarite de cruciati. Astfel, la inceput, baronii intentionau sa

atace Egiptul, detinator al Ierusalimului si, mai ales, cheie a unitatii politice

realizata de eyibizi. Cruciatii s-au adresat atunci Venetiei, cerandu-i sa le puna la

dispozitie vasele necesare. Ei nu aveau nici bani si nici flota cu care sa ajunga la

marile porturi ale Nilului, Alexandria sau Damietta. Baronii spuneau limpede:

“Noi nu vrem sa plecam in tara Siriei pentru ca nu putem face nimic acolo,

suntem insa hotarati sa ne ducem la Cairo sau la Alexandria.”

Pentru a realiza aceasta dorinta a lor, ei s-au adresat Venetiei. Venetienii

aveau insa relatii bune cu Egiptul, care le inlesnea comertul in Imperiul eyubid.

Pe atunci, doge al Venetiei era Enrico Damdalo, care isi facea socoteala ca ar

putea “sa faca dintr-o nerozie purtand haina cuicii o operatie comerciala”.

Enrico Dandalo a fost cel mai de seama doge al Venetiei. Pe atunci avea 90 de

ani, era aproape orb, dar era dotat cu o mare abilitate diplomatica, cu multa

energie si hotarare. El a consimtit sa-i transporte pe cruciati cu vasele si le ceru

pentru acesta o suma enorma:85000 de marci de argint. Cruciatii pornira indata,

dar cand se adunara la Venetia constatara ca nici vorba nu putea sa fie sa adune

acea suma. Dandolo, care in realitate dorea sa-i indeparteze de Egipt, cu care

Venetia intretinea relatii comerciale, le ceru sa cucereasca pentru venetieni, in

contul transportului, orasul Zara de pe coasta dalmatina, important centru

commercial aflat pe malul opus al Adriaticei. Orasul apartinea regelui Ungariei.

Cu toate interventiile papii, cu toata opozitia cruciatilor de rand,care nu erau de

acord cu acest atac, fara sens pentru ei, orasul a fost cucerit si dat venetienilor in

noiembrie 1202.Cruciada pornea astfel pe un nou fagas: ea continua pe cu totul

alte meleaguri dacat cele stabilite la inceput.

Dandolo propuse apoi cruciatilor sa porneasca intr-o expeditie spre

Constantinopol, indreptandu-i definitiv de la planurile lor initiale.In 1195,

basileul Isac al II-lea Anghel al Bizantului fusese detronat. Fiul sau Alexie cauta

ajutoare in Apus pentru reinscaunarea tatalui sau. Alexie se adresa si cruciatilor,

fagaduindu-le o recompense uriasa. Sfatuiti si de Dandolo, impinsi si de lacomia

lor de nesaturat, nobilii cruciati se indreptara spre Bizant. Interesele comerciale

ale Venetiei corespundeau in buna masura cu interesele de cotropire ale

cruciatilor. Asa se face ca in iunie-iulie 1203, cruciatii se indreptau pe vase

venetiene, spre Constantinopol. Aici ei izbutira sa-l repuna pe tron pe Isac al Ii-

lea Anghel. Feudalii cruciati priveau cu lacomie turlele aurite, bogatiile acestui

oras pe care inaintasii lor doreau inca din vremea primei cruciade sa-l

cucereasca pentru a-l prada. Ei asteptau cu nerabdare sumele fagaduite de

Alexie. Dar basileul incerca zadarnic sa le adune. Populatia Constantinopolului

nu numai ca a refuzat sa plateasca impozitele cerute pentru completarea sumei,

dar s-a si rasculat impotriva imparatului. Cruciatii parca atata asteptau. La 12-13

aprilie 1204 ei luara orasul cu asalt. Villehardouin scria atunci ca “o prada atat

de bogata n-a mai fost luata niciodata.” Orasul a fost distrus cu salbaticie,

cartierele au fost incendiate. Opere de arta antica si bizantina au fost nimicite.

Statuile de bronz au fost topite si transformate in monede. Un martor ocular

noteaza in “Letopisetul de la Novgorod” grozavia distrugerilor si salbaticia

cruciatilor in goana lor turbata dupa aur si argint. Dar prada intra tot in mana

marilor feudali , de aceea nu e de mirare ca impotriva lor s-au ridicat si pelerinii

si cavalerii saraci, cerandu-si si ei partea. De altfel, acest fenomen s-a repetat in

decursul tuturor cruciadelor.

Cruciatii au renuntat definitiv la planul lor initial de a porni impotriva

Egiptului si, cotropind teritoriile fostului Imperiu Bizantin, intemeiara un stat al

lor in regiunile balcanice, stat care s-a numit Imperiul Latin de Rasarit.

Aceasta cruciada a starnit un ecou puternic in Siria. Sultanul Malik al-Adil,

auzind de cruciada, trimise o solie la dogele Dandolo. Venetienii primeau noi

privilegii comerciale si un al doilea cartier in Alexandria, ca urmare a ajtorului

dat prin indepartarea expeditiei de la atacul planuit asupra Egiptului.

Contemporanii si istoricii de mai tarziu au numit cucerirea

Constantinopolului un adevarat act de brigandaj. Prin cruciada a patra se dadea o

lovitura foarte grea Bizantului, caci restaurarea de la 1261 nu va crea decat un

imperiu destul de slab, care sta gata sa se prabuseasca si care s-a mentinut cu

greutate pana la 1453.

Imperiul Latin de Rasarit care a fost creat era si el cu totul lipsit de vitalitate.

Forma politica pe care a luat-o i-a vadit limpede slabiciunea: el s-a impartit intr-

o serie de statulete feudale, dintre care mai insemnate erau imperiul propriu-zis,

cu capitala la Constantinopol, un mic statulet in Tracia, condus de un imparat,

Balduin de Flandra, ales dintre conducatorii cruciati si care nu avea nici o

autoritate; regatul Salonicului, cu dinastia Montferrat, nu era decat un mic

principat in Macedonia maritima; mai erau si ducatul Atenei si Principatul

Ahaiei, in Pelopones; s-au mai construit, cu acest prilej, senioriile venetiene in

Arhipelag si numeroase feude impartite baronilor cruciati; pe langa toate acestea

trebuie amintite si cele doua state destul de puternice pe care grecii au reusit sa

le constituie la Niceea si Epir. Fara a aduce vreun ajutor cruciatilor din Siria,

cruciatii din “Romania” s-au vazut siliti sa se ocupe de propria lor aparare si sa

ceara neincetat ajutorul Occidentului.

Toate ajutoarele care porneau din Apus se porneau acum in Imperiul Latin de

Rasarit, in detrimental coloniilor cruciate din Siria. Toate trupele care se opreau

aici insemnau mai putini aparatori pentru Antiochia, Tyr, Acra, Tripoli.

Cruciada a patra va atrage, tocmai prin defectele ei, esecul final al

cruciadelor.

In schimb s-a intarit idea de acaparare de teritorii, de feude. Achizitii

teritoriale au facut baronii, cavalerii si negustorii venetieni; acestia din urma au

acaparat intinderi vaste atunci cand au incheiat “un nou accord intre ei si

imbecilii care au fost inselati fara mila si care impreuna cu principii lor

neciopliti nu au fost decat o unealta in mainile acestor negustori”. Venetienii au

obtinut dreptul asupra a trei optimi din fostul Imperiu Bizantin. Au capatat o

parte din Constantinipol, insulele Ionice, Ciclade, Sporade, sud-vestul

Peloponesului, Galipoli, cateva tinuturi din Albania si, mai tarziu, au pus

stapanire si pe insula Creta. Acesta a fost rezultatul afacerii incheiate la 1202,

Venetienii se dovedeau buni negustori. In schimb, feudalii cruciati, in lacomia

lor vesnic nesatula, nu-si vedeau interesele decat de azi pe maine.

Cruciatii din regatul Acrei, putini la numar, stateau mereu gata de lupta,

incordati, pregatiti sa reziste, deoarece erau permanent amenintati sa fie aruncati

in mare. Dar numarul lor scadea intruna. Cei mai multi treceau in noul

“Imperiu”. Existenta unui “Imperiu” in Bizant ii atragea pe cruciatii care se

gaseau in necontenite si grele lupte cu trupele turcesti, kurde si arabe, ba chiar si

cu crestinii din Siria, revoltati de exploatarea feudalilor cruciati. Chiar in regatul

lui Lusignan din Cipru venisera numerosi cruciati plecati in Siria.

Lipsit de ajutorul asteptat din partea cruciadei a patra, Amaury, regele

Ierusalimului si al Ciprului, se vazu obligat sa duca o politica de pace cu

Islamul. El nu indraznea sa ajunga la o ruptura cu musulmanii. Amaury ii tinea

in frau pe pelerinii nerabdatori, iar Malik al-Adil isi astupa urechile la

indemnurile razboinice ale emirilor, pentru a nu atrage alte forte apusene

impotriva sa.

In principatul Antiochiei si comitatul Tripoli nimeni nu se gandea la un asalt

impotriva musulmanilor. Toti erau ocupati ce micile lor lupte feudale interne,

purtate pentru interese marunte.

Cucerirea Constantinopolului si crearea Imperiului Latin, a dat,de la inceput,

oarecare sperante lui Amaury. El isi daduse seama apoi ca nutrea nadejdi

zadarnice. Noul imperiu se afla el insusi intr-o situatie destul de precara si avea

nevoie de ajutoare.

In aprilie 1205, Amaury muri. Regatul de la Acra pierdea un abil conducator.

Dupa moartea lui, cele doua regate se separara din nou: in regatul Ciprului s-a

incoronat Hugues I, iar regenta regatului Acrei a fost incredintata lui Jean

d’Ibelin. El a fost regent intre 1205 si 1210, in timpul minoratului nepoatei sale

Maria, fiica reginei Isabela. In vremea regentei lui continua politica de pace cu

Malik al-Adil. Pacea nu a fost intrerupta decat temporar de incercarile contelui

de Tripoli si ale ospitalierilor de a cuceri Homs(1206-1207 si 1208-1209).

Sultanul s-a aratat atunci cu fortele sale inaintea Acrei. Trimisii lui Jean d’Ibelin

ii explicara ca regentul nu avea nici un amestec cu incercarile de a intrerupe

pacea si linistea. Iar sultanul Malik al-Adil care dorea si el pacea, dupa ce a

facut o demonstratie a fortelor sale, s-a intors la Homs care fusese depresurat de

musulmanii din Alep.

Esecul final al cruciadei a fost urmarea triumfului particularismului European

in detrimental fortelor universaliste , in primul rand al papalitatii. Evolutia lenta

a societatii europene spre formula statului national, manifestata tot mai evident

incepand din secolul al XIV-lea, cu cortegiul de conflicte nationale care a insotit

istoria continentului pana la autoanihilarea sa, a subminat actiunea comuna a

“crestinatatii” – lumea apuseana catolica – in spatiile civilizatiilor

mediteraneene rivale sau antagonice, Bizantul si Islamul.