[cronica] lucian ionel

8/18/2019 [Cronica] Lucian Ionel

1/4

R E C E N Z I I

125

Lucian IONEL

Moartea, angoasa şi râsul

(Françoise Dastur, Moartea. Eseu despre finitudine ,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, 118 p.)

„A arăta că tocmai angoasa morţiistă la baza tuturor bucuriilor şi a tuturorfericirilor noastre” – astfel este exprimat,

în prefaţă, scopul lucrării Moartea. Eseudespre finitudine , prima traducere în limbaromână din opera lui Françoise Dastur.

Autoarea a oferit mediului academicfrancez lucrări importante, orientateasupra gândirii lui Husserl, Heidegger şiMerleau-Ponty. Deşi cartea de faţă a fost

iniţial destinată unei colecţii menite să ofere unui public larg reflecţii asupraunor probleme filosofice fundamentale,acest eseu nu doar trece în revistă temeesenţiale şi perspective consacrate înjurul morţii, ci îndrăzneşte să propună o

înţelegere inedită a raportului autentic cuaceastă „pură posibilitate a impo-sibilităţii”, aşa cum a numit Heideggermoartea. Elementul inedit, dar care poatenaşte totodată dispute, îl reprezintă, pede o parte, modul în care autoarea

înţelege raportul metafizicii cu moartea,iar pe de altă parte, soluţia inedită pe careo oferă în vederea unui raport autenticcu moartea, anume râsul.

Îndreptându-şi privirea spre întreagametafizică de la Platon la Hegel, Dasturcritică felul în care aceasta s-a raportat lamoarte. Nu doar religia a încercat să

înving ă moartea apelând la fuga din faţaadev ărului morţii, ci metafizica a căutatpermanent să o îmblânzească, să cauteun remediu împotriva ei. Pentru Dastur,

atât timp cât moartea e privită ca otrecere sau ca o plecare ( decessus ), atâttimp cât omul încearcă să depăşească,

prin „idealism”, finitudinea şi contin-genţa, raportul său cu moartea şi tot-odată cu propria existenţă e unulneautentic. În domeniul religiei, eshato-logia a reprezentat desă vârşirea acestei

încercări de a o depăşi, de a plasasfârşitul dincolo de ea şi de a concepe unsfârşit ce nu întrerupe existenţa, cideschide posibilitatea unei vieţi eternepentru cei drepţi, apokastastasis panton .

Aşadar, creştinismul reprezintă, după Dastur, polul contrar unei asumări auten-tice a morţii. Ce anume însă reproşează metafizicii?

Bănuind că moartea a fost mereuun obiect al spaimei pentru om, autoareadescoperă în filosofie numeroase situaţiiale relativizării morţii, adică ipostaze încare moartea fost considerată ca stăpână doar asupra trupului, în timp ce sufletulera capabil de a atinge experienţa eterni-tăţii. Argumentul folosit e acela că

eternitatea nu este decât o producere atemporalităţii însăşi, finitudinea omuluiproiectând tocmai infinitul. În limbajkantian, nemurirea e un postulat al uneiraţiuni finite. De asemenea, începând cuDescartes, filosofia modernă postulează un ego transcendental care depăşeştefinitudinea individuală. Totodată, apriori-ul kantian al acestui ego este livratdin exterioritate, ceea ce atrage postu-larea unei transcendenţe formale. Înacest reflex, pe care şi Kant l-a moştenit,

Heidegger a v ăzut reminiscenţele tradiţieifilosofice occidentale. „A se menţine de-a lungul disoluţiei, a depăşi moartea,


2/4


3/4

R E C E N Z I I

127

limită exterioară vieţii umane, nici unfenomen conştientizat odată cu decesulceluilalt, ci faptul-de-a-fi-muritor estedeterminaţia originară a Dasein -ului,această existenţă sub regatul finitudinii.Existenţa umană nu e privită, aşa cumSartre o face, ca o sumă de evenimente,

ci ca un întreg ( holon ) f ăcut posibil defenomenul morţii. În acest sens, omulpoate ajunge la împlinire şi poate, aşacum au spus-o atâţia gânditori, să devină ceea ce este. „Fiinţa nu este deci nimicaltceva decât darul pe care ni-l facemoartea în atot-puternicia sa” (p. 110).În ciuda aparenţei, această afirmaţie a luiDastur nu îşi propune să definească sausă lumineze sensul fiinţei, tema princi-palei lucrări a lui Heidegger. Afirmaţiaare funcţia de sublinia că, pentru Dasein ,

faptul-de-a-fi-muritor face posibilă deschiderea fiinţei „aici”. Iar această caracteristică de a fi muritor este, pentruDastur, una specifică finţei umane, ală-turi de limbaj, gândire şi râs.

Lucrarea Moartea. Eseu despre finitudine conţine şi anumite puncte de ruptură faţă de filosofia lui Martin Heidegger.Când Dastur scrie că „fuga dinainteamorţii este chiar necesară menţinerii sale

în existenţă” (p. 76), autoarea postulează imposibilitatea de a trăi autentic în mod

consecvent, de a rămâne în angoasă,credinţă pe care o repetă pe parcursulcărţii, identificând aceeaşi atitudine la

Aristotel, dar şi în mitul peşterii al luiPlaton, unde cel eliberat e obligat de

însăşi condiţia sa umană să se reîntoarcă în peşteră, aflată sub dominaţia lui doxa .În ciuda dificultăţii pe care o întrevede,Heidegger elaborează posibilitatea uneiexistenţe autentice, care să se manifesteconsecvent în viaţa concretă a omului,sub forma unei stări de hotărâre pre-

merg ătoare morţii1.

1 Martin Heidegger, Fiin ţă ş i timp, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2003, p. 411.

Ce anume o determină pe Dastur să susţină că prin râs omul întreţine, „înmod paradoxal”, raportul cel maiautentic cu moartea? Ceea ce apropierâsul de angoasă este caracterul săuincontrolabil, faptul că presupune o„eliberare de apăsările şi de înrobirile

cotidianeităţii” şi rolul său de a ne amintide inocenţa devenirii. Dastur citează dinBataille, care vedea în râs „punctul deruptură, de deplină abandonare, antici-parea morţii”. Ceea ce s-ar putea imputaacestei simetrii între râs şi angoasă,dincolo de caracterul de emoţie sau defenomen psihic al uneia (respectivemoţiei), şi existenţialul la care trimiteangoasa, anume starea-de-deschidere, nuexistă o interdependenţă care să poate fijustificată, sau vreo cauzalitate, recipro-

citate evidentă, cu toate că Dasturpriveşte angoasa ca fiind veselă. Ce s-arputea imputa acestei asocieri întreangoasă şi râs? În primul rând, există odistincţie între caracterul de fenomenpsihic al râsului şi acela de existenţial alangoasei. Pentru Heidegger, angoasa nueste o emoţie psihică, ci un mod alDasein -ului de a se deschide lumii. Prinurmare, în cartea lui Dastur nu g ăsim ojustificare a conexiunii între emoţiarâsului şi situarea afectiv ă a angoasei. Iar

dacă râsul ar putea fi considerat odispoziţie afectiv ă, şi nu doar un actemotiv ce urmează celei a angoasei, cums-ar putea argumenta o astfel de

înlănţuire? În întreaga istorie a filosofieiputem întâlni un element eliberator alconştientizării finitudinii, în sensul unei„detaşări”, al unei deschideri spre ludic,

însă acest fapt nu a însemnat apelulla „râs”. La Heidegger, fenomenulangoasei presupune un fel de disconfortdeplin, în vreme ce râsul nu prezintă

această caracteristică.Pentru Dastur, nu există un rost al

existenţei, iar a g ăsi un rost al acesteia nu


4/4

R E C E N Z I I

128

poate însemna decât a te iluziona. Exis-tenţa este gratuită, şi tocmai această gratuitate a ei provoacă râsul. Dez-

v ăluirea morţii deschide tocmai „gratui-tatea existenţei”. Aşa cum ultima frază acărţii o spune, jocul cosmic ilustrează iresponsabilitatea şi amoralitatea, iar

oriunde se încearcă vreo ispăşire, oriundedomnia finitudinii nu e recunoscută,moartea este uitată. Prin urmare, a nuuita moartea înseamnă a recunoaştedomnia finitudinii, ca lipsă a rostului, caamoralitate şi iresponsabilitate. Oare ceputem înţelege din aceasta decât perpe-tuarea unui glas postmodern? Obţinereaunui soi de mântuire ca urmare aabsenţei oricărui judecător. Nietzsche asperat că omul – supraomul – îşi vadeveni sieşi propriul judecător şi va avea

totuşi de ispăşit o lege proprie, un reperinterior. „Nu este, aşadar, vorba în niciun fel de a «râde de moarte», ci dincontră de a g ăsi în şi prin râs un justraport cu ceea ce ne înspăimântă în

moarte” (p. 10). Dar oare nu tocmaiacest râs îmblânzeşte moartea? Oare nutocmai el face ca aletheia să fie uitată, casensul fiinţei să nu mai fie căutat?

Aceasta este o ruptură decisiv ă întreDastur şi Heidegger. Iar cei care fie aufost speriaţi de gândul propriului lor

fapt-de-a-muri, fie au fost uimiţi de acestmiracol al existenţei, cei care au încercatsă înţeleag ă acest fenomen al morţii, câtşi, odată cu el, acest fapt-de-a-fi, cei carefie au îmbrăţişat absurdul, fie au visat laOlimp, aceia, asemeni unui Parmenide,Platon, Nietzsche, Kierkegaard, Camus,Heidegger, au păstrat o oarecare solem-nitate în faţa acestor mari gânduri. Faptulcă Heraclit a constatat cândva că „Aion[durata vieţii fiecăruia] este un copil carese joacă, mutând mereu pietrele de joc”

naşte mai degrabă tristeţea absurdului şitragedia neputinţei decât puterea de arâde.

[cronica] lucian ionel

Documents