Crizele Financiare

Ivanus Carmen ElenaMarica Elena Cristiana

Cele mai cunoscute crize financiare din istoria mondială

• Marea Depresiune (1929-1940): originară din S.U.A., extinzându-se în plan mondial odată cu crah-ul bursier din 29 octombrie 1929 (Martea Neagra). Cauzele au fost cele de supraproducție, de distribuție inegală a bogăției, tarife ridicate și datoria de război. În 1993, rata șomajului a atins nivelul de 25%, iar salariile au fost diminuate cu aproximativ 60%. În 1932, Franklin D. Roosevelt a propus un nou plan focusat pe ajutor, redresare și reformă.

• Hiperinflația din Germania (1921-1924). Prin Tratatul de la Versailles, Germania a fost obligată la plata unor rate, a unor despăgubiri de război în valoare de aproximativ 132 mld. mărci-aur. Datorită epuizării rezervei de aur, prețurile bunurilor și serviciilor au crescut rapid, iar banca centrală a acționat spre tipărirea unor noi bancnote. În 1914 rata de schimb între marcă și dolar era de 4 la 1, iar în 1923 rata ajunsese la 1 miliard la 1. Finalmente, Germania s-a orientat spre o reformă monetară prin introducerea Rentenmark, ce a stabilizat economia.

• Criza financiară internațională (2008-prezent): originară din S.U.A., în epicentru aflându-se falimentul băncii Lehman Brothers. Cauzele sunt legate de politici monetare publice sărace, reglementare necorespunzătoare, promovarea politicii banilor ieftini, evaziuni și fraude fiscale s.a.

• Criza petrolului din 1973. În timpul războiului Yom Kippur (Iom Kipur), Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a refuzat să acorde petrol ţărilor ce au sprijinit Israelul, astfel a proclamat embargo asupra livrărilor de petrol. Preţul unui baril de petrol a crescut de patru ori, ce putea conduce la un posibil colaps al bugetului în economiile mai puţin stabile. Criza a durat până în 1974.

Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorate supraproducției, între anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928. Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbușirea bursei de acțiuni din ziua de marți (așa-numita Marțea neagră) 29 octombrie 1929. Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel și veniturile personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost practic oprită. Zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%.

 Mineritul și exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse. Marea depresiune economică în diferite țări ale globului s-a încheiat în momente diferite. În majoritatea țărilor au fost concepute programe de refacere și cele mai multe au trecut prin diferite transformări politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societățile bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite din criză și dictatori, precum Adolf Hitler au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state și au pregătit condițiile politico-militare pentru declanșarea în 1939 a celui de-al Doilea Război Mondial.

Marea criza economica

MOTIVELE MARII CRIZE ECONOMICE

Odată cu terminarea Primului Război Mondial relațiile economice naționale și internaționale s-au confruntat cu probleme ca:

dispariția unor resurse umane și de producție, emiterea banilor fără acoperire, haos în relațiile economice, Supraproducție, respectiv scăderea dramatică a cererii și speculații la bursă

Astfel că a apărut o criză economică mondială.

Ca urmare a crizei economice, a crescut inflația și șomajul, respectiv a apărut penuria produselor de larg consum. Motivele Marii Crize economice sunt disputate de economiști, existând mai multe teorii: teoria keynesiană, teoria monetaristă, teoria marxistă, teoria școlii austriece, teoria șocului creșterii producției (creșterea masivă a productivității datorită electrificării) etc.

Izbucnirea Marii crize economice. Marțea neagră

Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a avut loc datorită speculațiilor din anii 1920 și a nereglementării sistemului bancar și bursier. Sute de mii de americani investeau pe bursă în acțiuni dintre care multe nu valorau sumele pentru cât se tranzacționau. Mulți dintre jucătorii de pe bursă investeau bani împrumutați. Brokerii în mod regulat își împrumutau clienții mici investitori cu mai mult de două treimi din valoarea acțiunilor pe care le cumpărau clienții, astfel că peste 8,5 miliarde de dolari erau contabilizați ca împrumuturi, valoare care depășea cantitatea de bani care circula în SUA pe vremea aceea. Pentru faptul că valoarea nominală a acțiunilor creștea neîncetat, acest lucru a încurajat lumea să investească, sperând că valoarea acțiunilor cumpărate va crește, aducând astfel câștiguri. Astfel au apărut „bulele speculative”. După un vârf înregistrat la 3 septembrie 1929 de 381.17, la 24 octombrie 1929 indicele Dow Jones a scăzut (s-au spart bulele speculative). Bursa era caracterizată prin faptul că, datorită panicii, toată lumea dorea să-și vândă acțiunile și foarte puțini erau dispuși să cumpere acțiuni, astfel că valoarea marii majorități a acțiunilor a scăzut dramatic.

Conse

cinte

Producția industrială s-a redus

în SUA, pe perioada crizei, cu 46%,

în Marea Britanie cu 24%, în

Germania cu 41%, în Franța cu

32%. Potrivit datelor oficiale, în

1933, în 32 de state dezvoltate,

numărul șomerilor a atins 30 de

milioane de oameni, din care 14

milioane numai în SUA.

Cateva exemple din acei ani lugubri ne pot da o idee despre asta. In oraselul Muncie din statul Indiana – ajuns celebru prin faptul ca a fost ales ca „oras mijlociu” reprezentativ – la sfarsitul anului 1930 la fiecare patru muncitori industriali, unul isi pierduse slujba. La Chicago, majoritatea muncitoarelor castigau mai putin de 25 de centi pe ora, iar o patrime din ele, mai putin de 10 centi. La New York, numai pe Bowery Street doua mii de someri faceau zilnic coada la primirea ajutoarelor. La scara intregii tari, constructia de locuinte scazuse cu 95%. Noua milione de conturi la casele de economii sunt pierdute. Optzeci si cinci de mii de firme dau faliment. Volumul salariilor pe tara se redusese la 40%; al dividendelor, cu 56%; al castigurilor pentru angajari pe termen scurt, cu 60%. Aspectul cel mai deprimant al Marii Crize a fost ca parea a fi fara sfarsit, fara intoarcere, fara speranta. In 1930 natiunea mai fredona inca barbateste „Curand va fi iarasi bine”, dar venitul national a scazut abrupt de la 87 miliarde de dolari la 75 miliarde. In 1931tara canta „Am castigat cinci dolari”, iar venitul a coborat in picaj la 59 de miliarde. In 1932, cantecul la moda era mai sumbru: „Fratioare, ai vreun sfant?” – venitul national coborase la jalnica suma de 42 de miliarde. In 1933 natiunea era efectiv vlaguita. Venitul tarii coborase la 39 miliarde de dolari. Peste jumatate din proprietatea existenta cu doar patru ani inainte se spulberase: nivelul de trai mediu revenise acolo unde se afla cu 20 de ani in urma. Pe strazi, in case, in orasele construite in timpul administratiei Hoover erau 14 milioane de someri. Parea ca elanul mandru al sperantei fusese zdrobit in America pentru totdeauna. Cel mai greu de suportat era somajul. Milionele de oameni ramasi fara un loc de munca erau asemeni unei embolii in sistemul circulator al natiunii: si in timp ce existenta lor incontestabila dovedea mai convingator decat orice text ca ceva era in neregura cu functionarea sistemului, economistii isi frangeau mainile, isi storceau creierii si invocau duhul lui Adam Smith, dar nu izbuteau sa stabileasca nici diagnostivul, nici tratamentul de aplicat. Somajul – acest gen de somaj – pur si simplu nu figura pe lista posibilelor boli ale sistemului: era absurd, nerezonabil si deci imposibil. Dar era real.

VIATA DE DUPA CRIZA

Criza economica mondiala din 2008

Criza economică mondială din 2008–2012 a început în luna decembrie 2007, moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat. Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie și, conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar”.

Cauzele crizei • Majoritatea crizelor au la baza un balon speculativ pe o categorie de active, de exemplu imobiliar sau actiuni. Uneori

este vorba de o inovatie tehnologica care duce la formarea lui, insa in 2008 a fost vorba mai ales de inovatie financiara. De ce apar noi baloane speculative, cand se stie ce au provocat ele in trecut? Este vorba de fraza magica: “de data asta e diferit”.

• Preturile activelor se umfla foarte mult datorita supraindatorarii actorilor implicati in jocul speculativ.  Este vorba de perioade in care creditul este ieftin si facil de obtinut, asa ca se cumpara cu usurinta activele dorite => preturile lor cresc => oamenii prind curaj si cumpara in continuare, inclusiv active mai riscante din categoria respectiva (de exemplu, actiuni la firme mici, nou listate, cu profituri reduse si promisiuni mari).

• La un moment dat, apare un eveniment care “sparge” balonul (cum a fost falimentul Lehman Brothers in 2008), insa nu el este adevarata cauza, ci faptul ca oferta pentru activele umflate artificial depaseste cererea (intrucat preturile au devenit mult prea mari sau banca centrala creste dobanzile si creditul e mai scump etc). Preturile incep sa scada, apar apelurile de incadrare in marja pentru cei imprumutati, ei isi vand la preturi derizorii activele ca sa depuna garantiile cerute. In acest fel, supraindatorarea face ca prabusirea sa fie mult mai abrupta decat in mod normal.

• Politica Federal Reserve (FED) in timpul lui Alan Greenspan (1987 – 2006) era de a nu impiedica formarea baloanelor speculative, ci de a le lasa sa se umfle, sa se sparga si se intervenea ulterior. Deci el nu considera ca trebuie sa previna crizele, ci doar sa repare problemele produse de ele. In timpul sau, a fost puternic redusa reglementarea sistemului bancar, s-au acordat subventii pentru obtinerea de locuinte. Si s-a mentinut dobanda de referinta prea scazuta  - din acest motiv, cand a venit criza, nu prea mai aveau de unde sa scada ca sa stimuleze economia. In plus, s-a instalat hazardul moral, adica inclinatia cuiva de a-si asuma riscuri, chiar excesive, intrucat stie ca cineva il va salva sau isi va asuma pierderile in locul lui.

• In anii dinaintea crizei a proliferat sistemul bancar “din umbra” sau “paralel”- institutii care arata ca niste banci, se poarta ca niste banci, dau si iau cu imprumut, investesc ca niste banci, dar nu sunt reglementate ca niste banci. Cateva exemple: banci de investitii, societati de servicii de investitii financiare, imprumutatori ipotecari nebancari, vehicule de investitii structurate, fonduri mutuale de piata monetara, fonduri de investitii cu acoperirea riscului. Acestea au riscat masiv, prin supraindatorare si prin acumularea de active “toxice” in bilanturile lor. Intrucat nu erau reglementate, statul nu era obligat sa le salveze, insa nu a avut incotro, pentru ca ar fi tras dupa ele in abis si pe cei  nevinovati.

• Inovatiile financiare atinsesera niveluri fara precedent inaintea crizei. O mare problema a fost securitizarea, care transforma niste active nelichide ca ipotecile in active lichide, tranzactionabile pe piata libera, care s-au raspandit in toata lumea (50% dintre ele au fost vandute in afara SUA). Cei care le cumparau nu stiau exact ce contin, ele fiind niste constructii complicate si opace. De asemenea,  institutiile care au vandut Credit Default Swaps (CDS) – un fel de asigurari pe riscul de credit – au detinut adevarate bombe, care au si explodat cand a venit momentul ca ei sa plateasca. Trebuie mentionat si ca multe derivate sunt tranzactionate extrabursier, deci sunt nereglementate, asa ca nimeni nu controleaza daca partile implicate au garantii suficiente ca sa isi poata onora obligatiile.

• Nimeni nu avea interesul sa verifice calitatea creditelor acordate si a produselor derivate care s-au creat: bancile comerciale scapau repede de ipotecile de calitate slaba prin securitizare, toti angajatii din sistemul bancar (normal sau “paralel”) erau platiti in functie de rezultatele pe termen scurt, in consecinta isi asumau riscuri excesive; agentiile de rating nu vroiau sa isi supere clientii, asa ca le acordau calificative favorabile; in plus, toti stiau ca va aparea un imprumutator de ultima instanta ca sa repare stricaciunile (hazardul moral).

• Globalizarea a avut contributia ei la faptul ca lucrurile au mers prea departe in SUA: exista un  surplus de bani in Japonia, Germania, China, tari emergente, insa cetatenii din aceste tari nu s-au multumit doar cu titlurile de stat americane, asa ca au cumparat si multe produse securitizate, deoarece aveau randamente mai bune. SUA a ajuns sa duca o existenta mult peste posibilitati pentru o perioada mult prea indelungata intrucat este o superputere (cea mai mare). Daca ar fi o economie emergenta, investitorii s-ar fi retras de mult.

• In ultima parte a lui 2006, sistemul bancar “paralel” a devenit tinta unui val de retrageri, petrecut treptat:  bancile mai mari care ii finantau nu au mai reinnoit liniile de credit cand au vazut ca multe ipoteci erau neperformante.  Au urmat cateva falimente si majoritatea comentatorilor din domeniu au sustinut ca problema se rezuma la un sector restrains din domeniul financiar. Asa se intampla in majoritatea crizelor: la inceput se considera ca problema este “una izolata”, nu debutul unei pandemii.

• In timp, si bancile traditionale, si cele paralele au inceput sa dea tot mai greu imprumuturi, sa verifice tot mai atent garantiile care se ofereau. A aparut o aversiune brusca la risc si o dorinta de a demonta piramida de supraindatorare – ceea ce reprezinta punctul de cotitura crucial al unei crize financiare.

• Nimeni nu stia care banci sufereau de lipsa de lichiditate (care nu isi puteau usor transforma activele in bani) si care erau de fapt insolvabile (datorii mai mari decat activele). Dar atunci cand sistemul bancar paralizeaza, se poate trece usor de la lipsa de lichiditate la lipsa de solvabilitate. Bancile centrale nu ar fi vrut sa salveze pe toata lumea, insa era greu sa faci diferenta intre bancile lipsite de lichiditate  si cele insolvente. Bancile pot trece cu usurinta de la o stare la alta in functie de schimbarea in valoare a activelor detinute. Starea de sanatate financiara a unei banci e un lucru fragil, mai ales ca in timpul unei crize au de suferit si activele ordinare (credite fara probleme etc).

• Din cauza ca nu se mai stia cine e “sanatos” si cine nu s-a instalat o stare de neincredere generala, asa ca ca bancile nu se mai imprumutau intre ele si nici nu mai creditau alte companii. In aceste conditii, bancile centrale s-au vazut nevoite sa devina imprumutatori de prima, ultima si unica instanta. De cand a venit criza, bancile s-au plasat intr-o zona de siguranta foarte periculoasa pentru economie:  ei imprumuta de la FED (sau banca centrala corespunzatoare) cu dobanda aproape zero si apoi plaseaza in obligatiuni de stat pe 10 sau 30 ani cu 3 – 4 %, ceea ce este suficient ca sa supravietuiasca.

• S-a considerat initial ca SUA este de vina pentru criza, dar realitatea este ca multe alte tari si-au dezvoltat propriile baloane speculative in imobiliar, multe banci europene au acordat imprumuturi cu grad mare de risc in tari emergente precum Letonia, Ungaria, Ucraina si au creat aceleasi produse securitizate.  SUA a avut probleme mai mari si influenta mai mare, insa celelalte economii ar fi fost in mai mica masura afectate daca nu erau deja intr-o stare fragila.

Asemanari dintre criza actuala si cea din 1929

Nu e de mirare ca lucrarea scrisa la inceputul anilor ‘50 de John Kenneth Galbraith („The Great Crash : 1929”), devenita referinta in domeniu a cunoscut in ultimul timp un reviriment al interesului cititorilor. Acestia incearca sa descifreze, dincolo de similitudinile dintre evenimentele si actiunile aflate la 85 de ani dinstanta, la ce ne putem astepta in privinta rezolvarii crizei si a perioadei in care se va petrece revenirea. Ca si in 2007-2008, criza din 1929 a izbucnit dupa o perioada de avant economic si adevarata frenezie speculativa. Dezvoltatori imobiliari priceputi incepusera sa vanda Florida ca pe o noua riviera americana, un potential de crestere formidabil. Aparitia primilor clienti a fost suficienta pentru ca preturile proprietatilor sa inceapa sa creasca, astfel tot mai multi americani au devenit interesati de cumpararea de terenuri in Florida, nu pentru ca doreau sa se stabileasca acolo ci pentru ca mizau pe cresterea in continuare a preturilor si revanzarea cu profit a proprietatilor. Astfel, febra imbogatirii rapide si fara mare efort s-a raspandit, era suficient sa depui un avans de 10-20% din valoarea proprietatii pentru ca, in cateva luni, sa-ti recuperezi investitia multiplicata. Ca orice tip de schema piramidala, afacerile de acest fel merg bine atata vreme cat numarul de clienti interesati este in crestere. In 1926, dezvoltatorii deja trebuiau sa se straduiasca mai mult pentru a gasi noi clienti – semn ca masinaria de imbogatire rapida risca sa se gripeze. Doua furtuni tropicale care au produs pagube majore au contribuit la dezumflarea balonului speculativ, producand pierderi importante nu doar celor care au fost cei din urma in lantul speculativ, ci si bancilor care le lansasera in finantarea unor asemenea operatiuni.

Cercul vicios al crizei financiare

Pierderea increderii

Moneda in picaj, rate ale

dobanzii in crestere,

economie in declin

Probleme financiare

pentru firme, cetateni, banci

Criza economica din Asia Criza asiatica a fost marcata prin cea mai ampla cadere a pietelor financiare asiatice de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Detonatorul l-a constituit retragerea investitorilor straini din tarile Asiei de Sud-Est. Motivul - devalorizarea principalelor valute regionale si o puternica desincronizare a operatiunilor financiare.

Avalansa financiara care a ingropat mare parte din Asia, a fost declansata odata cu devalorizarea monedei thailandeze din anul 1997, cand guvernul a liberalizat cursul, care era tinut de dolar. Intr-o luna a pierdut 25% din valoarea sa fata de dolar. Celelalte monede asiatice au inceput sa se devalorizeze, declansand spirala crahtului. Criza s-a raspandit rapid in zona afectand Coreea de Sud, Indonezia, Malaezia si Filipine, si restul tarilor asiatice inclusiv Japonia.

Aceste tari au fost ajutate de Fondul Monetar International prin intermediul unui imprumut in valoare de 40 miliarde dolari.

Criza financiara asiatica a provovat bulversarea brusca si a altor piete din regiune. Schimbarea intervenita in mediul de afaceri a determinat investitorii sa-si reduca drastic angajamentele luate pe aceste piete, ceea ce a antrenat o contractie a aportului net de capital privat in tarile amintite mai inainte, dar si in alte state situate la o oarecare distanta de epicentrul crizei. Pentru a-si corecta dezechilibrele macroeconomice, tarile atinse direct de criza au fost nevoite sa impuna o disciplina bugetara si monetara severa.

Criza asiatica demonstreaza cu succes ca globalizarea scapata din frau si miscarea libera a capitalului, in absenta unor reglementari adecvate la nivel international pot avea efect destabilizator in cadrul economiilor nationale.

Crizele Americii Latine

Timp de generatii, tarile din America Latina au fost supuse aproape exclusiv la crize valutare, falimente bancare in lant, accese de hiperinflatie si toate celelalte rele monetare cunoscute omului modern. Guvernanti slabi, alesi prin vointa populara, au alternat la putere cu dictatori militari, si unii si altii incercand sa cumpere sustinerea votantilor cu programe populiste pe care nu si le puteau permite. In stradania de a finanta aceste programe, guvernele recurgeau fie la imprumuturi din partea unor bancheri straini imprudenti, avand ca rezultat final criza balantei de plati si incapacitatea de plata a tarii, fie tiparnita de bani, avand ca rezultat final hiperinflatia. In septembrie 1994, raportul anual despre competitivitatea la nivel mondial, realizat de cei care organizeaza faimoasele conferinte Davos, avea la loc de cinste un mesaj special din partea eroului zilei: presedintele mexican Carlos Salinas. Trei luni mai tarziu, Mexicul plonjeaza in cea mai grava criza financiara de pe atunci. Asa-numita „criza mexicana” a provocat una din cele mai dure recesiuni care a lovit o singura tara din anii 1930 incoace. Repercusiunile acelei crize s-au raspandit in toata America Latina aducand sistemul bancar al Argentinei primejdios de aproape de pragul prabusirii. In retrospectiva privind lucrurile, criza mexicana ar fi trebuit sa fie considerata un semn rau prevestitor, un avertisment ca parerea buna a pietelor poate fi considerata un capriciu efermer ca situatia favorabila de care te bucuri azi nu te apara in fata crizei de incredere a zilei de maine.

Argentina – o rupe cu trecutul

„Bogat ca un argentinian”. Era un epitet obisnuit in Europa de dinaintea Primului Razboi Mondial, intr-o vreme cand Argentina era considerata de publicul larg, ca si de investitori, o tara a tuturor posibilitatilor. Insa, anii dintre cele doua razboaie mondiale au fost dificili pentru Argentina, la fel ca pentru toate tarile exportatoare de resurse. Preturile la produsele agricole erau mici in anii 1920 si s-au prabusit de tot in anii 1930. Situatia se vedea inrautatita de datoriile acumulate in anii mai fericiti. De fapt, Argentina se afla in situatia unui fermier care s-a imprumutat cu nemiluita atunci cand lucrurile mergeau bine, iar acum se trezeste strans cu usa intre doua rele: preturi care scad mereu si rate fixe de rambursare a datoriei. Si totusi Argentinei nu i-a mers atat de prost pe cat ar fi fost de asteptat, in timpul Marii Crize. In deceniul 1980, lucrurile au mers din ce in ce mai rau. Dupa dezastrul Razboiului Malvinelor din 1982 (conflict ce a opus Argentina si Marea Britanie pentru controlul asupra Insulelor Falkland, din Malvine), guvernul militar al argentinei se retrasese si puterea fusese preluata de guvernul civil al lui Raul Alfonsin, cu promisiune de revalidare economica. Dar criza datoriei a lovit si Argentina la fel de tare ca pe restul regiunii, iar tentativa lui Alfonsin de a stabiliza preturile prin introducerea unei noi monede, australul, a esuat lamentabil. In 1989, tara suferea de hiperinflatie veritabila, preturile crescand cu o rata anuala de 3000%.

UN SEMN DE INTREBARE Paradoxal, daca neajunsurile teoretice ale economiei cererii sunt un motiv pentru care noi nu am fost pregatiti sa sesizam intoarcerea problemelor specifice declunului, un al doilea motiv sunt tocmai succesele sale practice. Pe perioada tuturor accestor decenii in care economistii s-au contrazis reciproc, unii spunand ca politica monetara putand fi folosita pentru scoaterea unei economii din recesiune, iar altii ca nu, bancile centrale le-au luat-o de nenumarate ori inainte si exact asta au si facut – cu atata eficienta incat, de fapt, ideea unei depresiuni economice prelungite, din cauza cererii insuficiente, a devenit neverosimila.

Cuvantarea lui Robert Lucas, a afirmat explicit ideea ca ciclul economic nu mai constituia un subiect important, si ca economisti ar trebui sa-si indrepte atentia spre progresul tehnologic si spre cresterea pe termen lung. Aceste chestiuni sunt importante si minunate, iar pe termen foarte lung ele sunt cele care conteaza cu adevarat – dar, asa cum a subliniat Keynes, pe termen foarte scurt suntem cu totii morti.

Intre timp, pe termen scurt, lumea se impleticeste dintr-o criza in alta, toate avand ca sambure crucial problema generarii unei cereri suficiente. Japonia incepand din aniii 1990, Mexicul in 1995, Thailanda, Malaysia, Indonezia si Coreea in 1997, Argentina in 2002 si cam toata lumea in 2008 – o tara dupa cealalta, la rand, au trecut printr-o recesiune care, cel putin temporar, anuleaza ani intregi de progrese economice, si constata ca solutiile traditionale de politica publica nu par sa aiba niciun efect.

Din nou, a devenit cruciala intrebarea cum se poate crea suficienta cerere pentru a se folosi capacitatea economiei.