CRISTIAN BARBOSULEGALISMUL – SINCRETISM DIN INTERIOR

UN MARE PERICOL PENTRU BISERICĂAceasta lucrare s-a dezvoltat in urma unui eseu scris si prezentat în cadrul conferintei misiologice trianuale al Evangelical Missiological Society şi IFMA/EFMA din St. Louis, USA, 2004. Am ales acest subiect ca un imbold al pasiunii mele pentru Mantuirea castigata de Domnul Isus, considerand legalismul ca un atac direct la esenta Evangheliei Mantuirii. Consider ca cele 2 mari pericole/prapastii de o parte si de alta a caii mantuirii, sunt liberalismul si legalismul. Liberalismul taie/reduce din esenta Evangheliei Mantuirii elemente esentiale (ex. invierea, necesitatea pocaintei, neaga divinitatea lui Isus, etc.), legalismul adauga la esenta Evangheliei, alte elemente prin care conditioneaza mantuirea unui om (ex. circumcizie, reguli bisericesti, traditii, etc.). Eu, in baza indemnurilor serioase ale Scripturii, lupt pentru „curatia” Evangheliei (si implicit a mantuirii), atat impotriva liberalismului (prin predici, articole, cartea “Cele 10 Porunci,” etc.) cat si impotriva legalismului, care are acelasi efect periculos – dilueaza, schimba, altereaza Evanghelia/mantuirea lui Hristos. In acest context am ales sa scriu pe aceasta tema, considerand ca intr-adevar legalismul este o problema in cadrul unui numar destul de mare de biserici din comunitatea evanghelica din Europa de Est, eu insumi fiind expus si interactionand personal cu crezuri si practici legaliste intalnite intre credinciosi, anumite biserici si lucratori din Romania. Aceasta lucrare nefiind un studiu exhaustiv al legalismului este evident ca mai poate fi imbunatatita. Ea a fost evaluata inca de la inceput de pastori si lucratori din contextul baptist romanesc, iar in ultimul an si de catre frati din conducerea Uniunii Baptiste din Romania, eseul fiind editat in urma interactiunii cu ei.

Sincretismul a fost în general definit ca „înlocuirea sau diluarea adevărurilor esenţiale ale Evangheliei prin încorporarea unor elemente ne-creştine” (Moreau 2000, 924). Această definiţie descrie corect sincretismul din punctul de vedere al rezultatelor pe care acesta le produce, însă îi limitează mijloacele de acţiune la elementele ne-creştine-păgâne, ca fiind singurii agenţi care pervertesc şi diminuează adevărul Evangheliei. Este oare sincretismul generat exclusiv de către agenţi păgâni, sau se poate considera şi că unele tendinţe, practici sau credinţe creştine pot conduce pe om înspre sincretism, poluând astfel, sau înlocuind chiar, esenţa Evangheliei? Există oare un aşa-numit sincretism din interior (generat în interiorul credinţei creştine) şi nu numai unul generat din exterior (alte religii sau culturi)? Această lucrare se doreşte a fi o încercare de prezentare a legalismului ca element al creştinismului cu potenţial ridicat în atragerea credincioşilor înspre sincretism, afectând astfel chiar esenţa Evangheliei. Lucrarea ia în discuţie practici şi convingeri întâlnite în unele biserici evanghelice din România, pentru a fi folosite ca ilustraţii în scopul susţinerii tezei propuse.

O descriere a studiului

Legalismul1 este bine-cunoscutul „şarpe încălzit la sân” al Bisericii Creştine. Eu îl definesc2 ca o teorie etico-religioasă care impune o conformare excesivă faţă de un cod religios care ţine de exterior, în funcţie de care o persoană îşi poate obţine sau asigura/garanta mântuirea.3 Cu toate că în prezent este răspândit în

1Termenul „legalist” se consideră a fi fost utilizat pentru prima dată de către Edward Fisher într-un tratat intitulat “The Marrow of Modern Divinity” publicat în 1645, şi desemna o persoană care „aduce Legea în procesul Justificării/Neprihănirii” Bernard S. Jackson, “Legalism,” Journal for Jewish Studies 1 (1979): 1-22.

2 Eu nu l-aş defini ca în dezbaterile monisticele din cercurile scolastice ale Noului Testament în care se face apel la interpretările Legii Mozaice. (James D. G. Dunn, “Works of the Law and the Curse of the Law,”, New Testament Studies 31 (1985), Stanley N. Gundry, ed., Five Views on Law and Gospel (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing House, 1996), D. J. Moo, “'Law,' 'Works of the Law,' and Legalism in Paul,”, Westminster Theological Journal 45 (1983), T. R. Schreiner, “Works of the Law,” in Dictionary of Paul and His Letters, ed. Gerald Hawthorne (Downers Grove, IL: Intervarsity Press, 1993). Pe de altă parte nu aş defini legalismul aşa cum o face compatriotul meu Mircea Eliade, sau ca şi Vechea Şcoală Chineză a filozofiei politice (1987, 8:497-99), nici ca Joseph Fletcher în lucrarea sa “Situation Ethics.” ” (1966, 27). 3 Aceasta este o combinaţie a mai multor definiţii: Gordon H. Clark, “Legalism,” în Baker's Dictionary of Christian Ethics, ed. Carl F. H. Henry (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1973), 385, John Macquarrie, ed. , Dictionary of Christian Ethics (Philadelphia, PA: The Westminster Press, 1967), 195, Gerald B. Smith, “Legalism,” în A Dictionary of Religion and Ethics, ed. Shailer and Smith Mathews, Gerald B. (New York, NY: The Macmillan Company, 1921), 257. ; Merriam-Webster Collegiate Dictionary, 10th ed., (Springfield, MA: Merriam-Webster, 1993), 664. Legalismul este “teoria potrivit căreia un comportament moral constă în urmarea cu stricteţe a regulilor” aşa cum afirmă Judith Shklar, Legalism (Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1964), 1.

1

„Una dintre lecţiile pe care le învăţăm din istorie este aceea că nici o comunitate creştină nu este exceptată de pericolele legalismului, iar credincioşilor trebuie să li se reamintească în permanenţă care sunt rădăcinile acestuia, semnele şi consecinţele.”

Wayne Boulton (1982, 113)

biserici din întreaga lume, legalismul poate fi întâlnit cu preponderenţă în multe biserici evanghelice din Europa de Est.4 Prezentarea de faţă îşi îndreptă atenţia asupra convingerilor şi practicilor legaliste ce pot fi întâlnite în unele biserici baptiste aflate la graniţa de vest României, în zona numită Crişana5 „leagănul Baptismului în România” (Stănculescu 2002, 90). Lucrarea de faţă este un studiu procesual, efectuat cu intenţia de a pune bazele unei eventuale cercetări mai atente în viitor. Ea se bazează pe o cercetare calitativă exploratoare (qualitative research), incluzând interviuri, chestionare, observaţii obţinute prin participarea mea directă (participant observation) şi pe experienţa adunată în anii de lucrare pastorală în această parte a României. De asemenea, ea este motivată de o dragoste6 şi o preocupare profundă faţă de fraţii mei din România (Rom. 9:1-4) dintre care unii sunt fie înlănţuiţi de legalism, fie se luptă cu acesta în bisericile lor locale7. Inima mea suferă pentru România şi pentru bisericile lui Hristos şi slujitorii Lui care trăiesc în Europa Răsăriteană, aşadar, cu tot riscul, mi-am asumat iniţiativa de a expune acest pericol.

Forma în care s-a conceput lucrarea ia în discuţie trei componente majore ale legalismului: exemple, posibile rădăcini şi consecinţe. Este un studiu descriptiv, cu câteva adnotări scurte, prescriptive. Scopul lucrării este acela de a expune pericolul pe care-l reprezintă legalismul, şi de aceea voi folosi experienţa acumulată în urma interacţiunilor mele în România în chip de exemplificare de facto a problemei. Ca scop secundar al lucrării aş dori să numesc dorinţa mea de provoca pe oricine interesat sau implicat în orice lucrare în Europa de Est (în special în România), să se roage şi să ajute bisericile de acolo care promovează convingeri legaliste să înţeleagă consecinţele grave ale legalismului şi să păstreze esenţa Evangheliei. Îndeosebi, acest îndemn îl adresez fraţilor mei de credinţă români.

Cu siguranţă sfera de cercetare este vastă, aşadar voi alege să îmi concentrez atenţia în prezentarea mea asupra unui aspect specific al legalismului, pe care l-am intitulat sincretism justificat scriptural. Sincretismul justificat biblic este o formă a legalismului care este originată ÎN şi DE către biserică, şi este însoţit de un zel religios acerb bazat pe texte biblice luate ca dovadă şi folosite pentru a forma şi justifica un cod etico-religios legat de chestiuni ce ţin de exterior, în funcţie de care biserica validează sau judecă 8 mântuirea/pocăinţa unui individ. Şi intenţionat foloesc această expresie compusă mântuirea/pocăinţă fiindcă în contextul neo-protestant românesc, aceşti doi termeni sunt inter-schimbabili şi subînteleşi.

Acest anume tip de legalism are tendinţa de a schimba perspectiva de raportare a bisericii de la convertirea cristologică înspre o convertire culturală/eclesială; de la un Legământ cu Domnul şi Mântuitorul nostru în baza harului (mântuirea prin har), înspre un legământ impus prin lege faţă de un cod nescris eclesial/bisericesc; de la predicarea Evangheliei mântuitoare la predicarea unui set de reguli necesare în vederea mântuirii. Căutătorul, în speţă creştinul, ajunge să creadă că, teoretic, mântuirea sa este „prin har, prin credinţă”, dar, practic, că a fost obţinută în urma faptelor sale de supunere faţă de codul strict etic şi religios, centrat pe aspecte care ţin de exterior, cod pe care biserica îl învaţă, şi uneori chiar îl impune. De aici derivă pericolul, datorită implicaţiilor sale soteriologice extrem de serioase. Pe de altă parte, această formă de legalism induce în

4 Legalismul a devenit „eticheta” de care se folosesc unele cercuri teologice misionare, răspândite în întreaga lume, pentru a descrie una dintre slăbiciunile majore ale bisericii evanghelice din Europa de Est (Ukraina, România, Rusia, Moldova, etc.). Această stare de lucruri este oarecum ciudată în ceea ce priveşte biserica din ţările Europei Răsăritene, deoarece ea a devenit o fortăreaţă a credinţei într-o Europă puternic secularizată (Kuzmic 1983, 503). Totuşi, trebuie însă să fie deosebit de atenţi faţă de tendinţa existentă în multe biserici occidentale (cu precădere în cele care propagă o credinţă şi practică anti-nomianistă) abuzând astfel de înţelesul acestui termen, şi etichetând ca „legalist” pe orice credincios care ţine la mare cinste anumite standarde ale trăirii creştine.

5 În prezent, România se situează pe locul al treilea în privinţa numărului de credincioşi evanghelici din Europa (Johnstone 2001, 536). Crişana este situată în partea de vest a Transilvaniei, de-a lungul graniţei cu Ungaria, şi are cea mai mare aglomerare de credincioşi evanghelici (în special baptişti şi penticostali) din România. În urma Recensământului din anul 2002, în oraşul Arad (cu o populaţie de 172.000 de locuitori) există aprox. 17.000 de credincioşi evanghelici adulţi botezaţi (fără a lua în considerare tineretul şi copiii), din care 8.000 sunt baptişti.

6 Biserica din România a „născut” în timpul regimului comunist de mai multe sute de martiri. (http://www.orthodoxnews.netfirms.com/ Romanian, “Romanian Christian Churches Prepare List of Communist-Era Martyrs,” Orthodox News, February, 3rd 2004.

7 „În ciuda faptului că România se bucură de una dintre cele mai numeroase comunităţi de credincioşi evanghelici din Europa, anii de persecuţii, disperarea, legalismul şi diviziunile din interior au lăsat în general biserica slăbită şi oarecum fără viziune.” Dintr-un raport OM din 2002.

8 Mi se pare potrivit să pomenesc aici faptul că eu personal am întâlnit credincioşi şi biserici care adoptă coduri şi tradiţii de o înaltă statură morală aflate chiar la graniţa dintre, dacă nu cumva fundamentate pe practici şi credinţe legaliste, dar care nu condiţionează mântuirea omului de respectivele reguli. În acest caz, eu, personal, le respect convingerile.

2

eroare, deoarece Scriptura este folosită ca un mijloc justificat de a se impune. Eu numesc acest tip de legalism, sincretism din interior, sau sincretism justificat scriptural, deoarece afectează chiar esenţa Evangheliei.

TABEL 1.1

EXEMPLE ŞI „TEXTE FOLOSITE CA DOVEZI” ALE REGULILOR LEGALISTE PE BAZA CĂRORA SE JUDECĂ POCĂINŢA INDIVIDULUI

Purtarea acoperitoarei pentru cap – 1 Cor. 11 (pălării, eşarfe, cordeluţe, sau clasicul batic)

Interzicerea bijuteriilor – 1Pet. 3:3, 1Tim. 2:9

Abstinenţă totală faţă de tutun – 1 Cor. 6:12

Abstinenţă totală faţă de alcool – Rom. 14:21

Ascultarea sau interpretarea muzicii creştine contemporane (implicând tobe, ghitară electrică, etc.) Efes.5:19

TABEL 1.2

„TEXTE FOLOSITE CA DOVEZI” ALE REGULILOR LEGALISTE FOLOSITE FRECVENT PENTRU A JUDECA MĂSURA SFINŢENIEI CREDINCIOSULUI

Interzicerea părului lung la bărbaţi – 1 Cor. 11:14

Interzicerea pantalonilor la femei – Deut. 22:5

Interzicerea oricăror mişcări (în ritm) ale picioarelor, mâinilor sau a corpului în biserică atunci când se cântă muzică – dansul fiind interzis - Ecles. 5:1

Femeile nu au voie să participe la Masa Domnului atunci când sunt la menstruaţie – Lev. 15-19-33 Mama nu are voie să vină la biserică sau să ia Cina timp de şase sau opt săptămâni după ce a dat

naştere unui copil. -- Lev. 12:1-8

Sunt interzise zâmbetul sau glumele de la amvon – Biblia nu menţionează că Isus ar fi zâmbit vreodată; de asemenea în 2 Cor.7:9 pocăinţa este asociată cu o stare de întristare.

Predicatorii trebuie să poarte sacou şi cravată atunci când sunt la amvon. Exod 39

Exemplele prezentate în tabelele 1.1 şi 1.2 constituie doar o parte din cele frecvent întâlnite; le-am pomenit pentru a aduce exemple în favoarea ideei pe care o discutăm, menţionând faptul că şi eu condamn beţia şi fumatul dar nu pot judeca mântuirea cuiva în baza acestor criterii (altfel ar trebui să-l condamn şi pe Spurgeon, C.S. Lewis, care au fumat). Exemplele pomenite pot fi întâlnite în multe biserici, dar nu în toate. Până acum câţiva ani, asemenea practici erau extrem de extinse; astăzi, în România, din ce în ce mai multe biserici baptiste şi evanghelice doresc să iasă de sub povara legalismului. Multe dintre practicile menţionate sunt moşteniri ale diferitelor tipare culturale, de aceea, la momentul acesta se impune o discuţie asupra contextualizării.

CONTEXT: Origini şi Practici

3

Eu sunt un adept convins al contextualizării.9 Cred cu tărie faptul că Isus şi apostolii au proclamat şi practicat contextualizarea, înţelegând necesitatea integrării adevărului biblic în cultura locală a individului. Ei şi-au adaptat întotdeauna trăirea, purtarea şi prezentarea mesajului biblic contextului cultural al celor cărora le slujeau, fără însă a altera esenţa Mesajului Creştin .10

Vizita lui Pavel la Ierusalim este unul dintre cele mai potrivite exemple în acest sens. Pavel — apostolul libertăţii, cel care propovăduia harul, cel care a avut curaj să vorbească împotriva Legii, a rânduielilor locului, şi a iudeilor (Fapte 21:28), cel care a fost gata să sufere persecuţii fiind aproape omorât de către adepţii iudaismului pentru că nu accepta să îşi compromită convingerile şi mesajul — el, Pavel, se „contextualizează” când ajunge la Ierusalim (Fapte 21). De ce? Pentru că biserica din Ierusalim era „foarte evreiască” în stilul ei de viaţă şi în eclesiologie,11 ţinând la mare cinste Torah, legile referitoare la mâncăruri, şi chiar circumcizia/tăierea împrejur.12 La sfatul lui Iacov (liderul bisericii), Pavel se alătură altor patru evrei care practicau ritualurile de sfinţire în Templu, timp de şapte zile (unii susţin chiar că ar fi îmbrăţişat legământul de Nazareu), şi plăteşte plata care se cerea pentru jertfe, conformându-se astfel practicilor obişnuite ale evreului de rând din vremea sa.13

Pavel exemplifică procesul contextualizării la modul cel mai clar. Cultura şi normele sale au o semnificaţie extrem de mare în ceea ce priveşte ducerea mesajului creştin la lume şi a normelor de viaţă. Iată de ce este vital să înţelegem faptul că tiparul legalist şi tendinţele sale îşi au, probabil originile şi cauzele în structura geografică şi istorică a credinţei evanghelice din România. Multe dintre acestea sunt influenţate de către şi moşteniri dinspre:

Biserica Ortodoxă Română

O mare majoritate a credincioşilor evanghelici s-au convertit din mediul ortodox, iar ortodoxia, din punct de vedere soteriologic, susţine mântuirea prin fapte, exercitând astfel presiune asupra credinciosului prin aşteptări mari şi variate (însărcinări bisericeşti, un şir de virtuţi absolut necesare, comportament şi ţinute specifice). Unele biserici evanghelice au convertit, în mare, principiul ortodox al necesităţii faptelor, transformându-l în etică protestantă (high Protestant ethics), care însă, funcţionează, mai mult sau mai puţin identic cu celălalt. Astfel, îl mulţumeşti pe Dumnezeu şi moşteneşti împărăţia nu ascultând de canoanele ortodoxe, ci conformându-te codului eclesial impus de biserica baptistă pe care o frecventezi. Fiind o cultură care s-a dezvoltată în sânul ortodoxismului de mai bine de 2.000 de ani, cultura română are esenţa sa înrădăcinată în discursul moral definit de pretenţii/condiţii de neprihănire manifestate prin comportamentul

9 Procesul de adaptare a Evangheliei la situaţiile (cultura) locală conferă relevanţă mesajului şi creează impact asupra vieţilor celor din cultura respectivă. In alte cuvinte, perspectivele globale ale acelor popoare creează un şablon favorabil comunicării. Întrebările şi nevoile acelei comunităţi sunt un ghid în stabilirea accentelor mesajului. Ar trebui, totuşi, menţionat faptul că forma în care se va prezenta mesajul se poate schimba de la caz la caz (prin acomodare, ajustare) însă contextul revelaţiei biblice rămâne neschimbat. Dean Gilliland, “Contextualization,” în Evangelical Dictionary of World Missions, ed. Scott Moreau (Grand Rapids, MI: Baker Books, 2000)., 225-27; Grant Osborne, The Hermeneutical Spiral (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1991).

10H.I. Marshall, “Culture in the New Testament,” în Down to Earth: Studies in Christianity and Culture, ed. John R.W. and Robert Coote Stott (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1980), Robert J. Priest, “Missionary Elenctics: Conscience and Culture,” , Missiology: An International Review 22, no. 3 (1994), Robert J. Priest, “Cultural Factors in Victorious Living,” in Free and Fulfilled: Victorious Living in the Twenty-First Century, ed. Robertson McQuilkin (Nashville, TN: Thomas Nelson Publishers, 1997). Bruce Nicholls, Contextualization: A Theology of Gospel and Culture, (Downer’s Grove: IVP, 1979); Charles Kraft, Christianity and Culture, (Maryknoll, NY: Orbis, 1979); David Hesselgrave Contextualization (Grand Rapids: Baker Book House, 1979).

11 Literatura care face referire la faptul că ar fi existat o formă de creştinism Ierusalimo-Iudaic (Petrin) şi o alta a Neamurilor (Paulin) este exhaustivă şi argumente în ambele direcţii există din abundenţă. Aş recomanda câteva cărţi pe această temă: James D.G. Dunn, The Parting of the Ways: Between Christianity and Judaism and Their Significance for the Character of Christianity (London: SCM Press, 1991), Vincent Martin, A House Divided: The Parting of the Ways between Synagogue and Church, Studies in Judaism and Christianity (New York: Paulist Press, 1995)., SCHNABEL Terence V. Smith, Petrine Controversies in Early Christianity, Wissenschaftliche Untersuchungen Zum Neuen Testament 2. Reihe, ed. Martin Hengel (Tubingen: J.C.B. Mohr, 1985), Nicholas Taylor, Paul, Antioch and Jerusalem, Journal for the Study of the New Testament Supplement Series 66 (Shefield, UK: JSOT Press, 1992).

12 Este important de observat faptul că, totuşi, ei nu au făcut compromisuri în ceea ce priveşte doctrina despre mântuire, aici „stâlpii” (Iacov, Ioan şi Petru) sunt perfect de acord cu Pavel în acele privinţe (Gal.2:2,9; Fapte 15), cu excepţia iudaizatorilor de care aceştia s-au disociat (Fapte 15:24).

13In Fapte 16:3 Pavel îl taie împrejur pe Timotei în Filipi, de dragul lucrării sale printre evrei.

4

exterior. Acest lucru este uşor de detectat în sub-cultura evanghelică. De asemenea se remarcă o influenţă a ortodoxiei în tradiţiile bisericii, în „rânduielile bisericii” neo-protestante. Biserica ortodoxă este renumită pentru înaltul respect faţă de ritualuri şi un conservatorism ne-alterat al tradiţiilor sale (liturghia lor de bază este încă aceeaşi care se practica în secolul al IV-lea de către Chrisostom (Ioan, Gură de Aur). În foarte multe cazuri, atunci când este întrebat de ce ţin câte o tradiţie anume, unii credincioşi baptişti îţi vor răspunde citând, în mod distorsionat, un pasaj din 1 Cor. 14:33: „Dumnezeu este un Dumnezeu al rânduielilor.” Asemenea „rânduieli” (reguli şi tradiţii) sunt de fapt „vacile sfinte” (după cum s-a exprimat un pastor român) ale unora dintre baptiştii din România. În baza acestor practici unii credincioşi şi chiar unele biserici sunt fie acceptaţi, fie respinşi de către o parte din comunităţile evanghelice.

Norme culturale româneşti

Societatea românească este una tradiţionalistă, în care obiceiurile moştenite „datinile strămoşeşti,” joacă un rol extrem de important. În primul rând atenţia este concentrată asupra valorilor trecutului, asupra a ceea ce „a fost odată”, şi ca o consecinţă firească se naşte o atitudine de suspiciune şi de rezistenţă la orice apare nou. Tot ceea ce vine din Occident sau apare într-o formă nouă ori un conţinut diferit ajunge să fie etichetat ca “lumesc” ori “liberal”.14 În plus, românii s-au dovedit de-a lungul istoriei a fi extrem de religioşi 15 şi din cale afară de atenţi la comportamentul exterior, în acelaşi timp neglijând ceea ce ţine de cele dinlăuntru/de suflet, atât în privinţa bisericii cât şi în cele ce ţin de viaţa socială. Într-o colecţie istorică a impresiilor scrise ale unor emisari străini aflaţi în România între anii 1500-1700 se vorbeşte despre faptul că românii erau percepuţi de către străini ca un neam extrem de superstiţios şi foarte religios, care ţineau cu stricteţe o mulţime de reguli şi tradiţii, deşi, în acelaşi timp, închideau ochii faţă de o sumedenie de păcate (Franco Sivori – 1588; Marco Bandini – 1648; Paul de Alep – 1653; Erasmus Schneider von Weismantel – 1713; Giovani Frontalo – 1764), citaţi în Daniel Barbu, Firea Romanilor , pp. 15-34.

Balcanismul

Poziţia geografică a României, care ne plasează inevitabil în grupul ţărilor balcanice, (cu toate că suntem latini), este un factor de mare influenţă. Cu toate acestea, balcanizarea nu a avut niciodată conotaţii pozitive. Spre exemplu, misoginismul balcanic a influenţat fără îndoială şi biserica (ex: femeile au prea puţină putere de decizie în ceea ce priveşte treburile gospodăreşti sau în societate, şi de aceea nu li se prea îngăduie să se exprime nici în biserică). Atitudinea balcanică este de asemenea caracterizată de tendinţa de a fi pus pe harţă, de a face acuzaţii, de a stârni certuri în privinţa unor lucruri şi situaţii minore (exemple de situaţii tipice ar fi adunările generale anuale ale multor biserici baptiste). Balcanismul este o cultură care se bazează pe ruşine şi ruşinare, intimidare, situaţii care se pot observa cu claritate în modul în care deseori conducerea bisericii îşi impune regulile ei şi îşi administrează cazurile deviante, (care ţin de disciplinare în cadrul bisericii). Vulnerabilitatea este percepută ca slăbiciune. De exemplu, eu am fost admonestat direct de către membri ai bisericii, bine-intenţionaţi, pentru că în predicile mele foloseam ilustraţii ale zbaterilor mele personale, şi mi se spunea că pastorul nu are voie să arate nici un fel de slăbiciune.

Fondatorii credinţei baptiste

Credinţa şi practica baptistă este rezultatul a trei mişcări conservatoare: (1) Baptiştii germani16

(pietişti); (2) baptiştii români, emigranţi din Ungaria, şi (3) anabaptiştii, bine cunoscuţi pentru codul lor etic extrem de riguros (Stănculescu 2002, 144). O mare parte a învăţăturii date în biserici a fost transmisă din generaţie în generaţie, şi în felul acesta au fost perpetuate valorile fondatorilor credinţei. După cum scrie şi Alexander, „Mulţi dintre pastorii mai în vârstă îi instruiau pe alţii mai tineri, ajutându-i să înveţe prin experienţă şi trimiţându-i în lucrarea cu bisericile de la sate, unde nu erau pastori. Liderii se creşteau astfel în mod natural pe drumul credinţei, dezvoltându-se în mod ne-tradiţional, fără a avea parte de resurse semnificative.

14 Există un punct de vedere în general perpetuat între anumiţi lideri baptişti, cum că bisericile evanghelic din Vest, „au degradat” sau „ au poluat” credinţa adevărată şi practica ei, şi că au îmbrăţişat liberalismul şi libertinismul.

15 Strabo şi Herodot menţionează în scrierile lor „ zelul religios” al Geţilor, strămoşii poporului român, (citat în Simion Mehedinti, Crestinismul Romanesc, (Bucuresti: Editura Anastasia, 1995).

16 Prima biserică baptistă din România a fost înfiinţată în Bucureşti de către tâmplarul german Karl Scharschmidt în 1856. Alexa Popovici, Istoria Baptistilor Din Romania 1856-1919, vol. 1 (Chicago, IL: Editura Bisericii Baptiste Romane, 1980), 14.

5

“Cuvântul în sine, decontextualizat, urmează să aibă acelaşi statut ca o secvenţă a unei statuări legale pentru un avocat. În alte cuvinte, această modalitate de reportare la Scripturi, în care Biblia şi contextele sale sunt tratate ca un cod de ‘cutare şi cutare’ propuneri/statuări elaborate, pe care omul trebuie să le creadă pentru că sunt Cuvântul lui Dumnezeu, este legalism.”

J.P. Koehler, (1969: 140).

“Cuvântul îndoctrinare poartă cu sine adesea o descriere revelatoare... Ţinute cu mare grijă sub controlul guvernului, instituţiile de învăţământ superior au avut tendinţa clară de omogenitate, de a funcţiona în acelaşi fel, şi de a produce aceleaşi rezultate. Creaţia comunismului, sub aspect ideatic şi filozofic, însemna crearea „omului nou”, o generaţie de oameni cu aceleaşi caracteristici, scopuri şi dorinţe.”

Adrian Ban, 2001, 3.

Seminariile teologice pregăteau abia o mână de oameni în fiecare an.” (1994, 1). În special în perioada regimului comunist resursele şi pregătirea teologică erau aproape inexistente (Bohn, 1997, 4) iar credinţa baptistă era transmisă generaţiilor următoare prin intermediul tradiţiilor bisericii. În ciuda faptului că situaţia s-a schimbat în ceea ce priveşte pregătirea academică, şi mult mai mulţi lucrători creştini beneficiază astăzi de o pregătire teologică obţinută în urma frecventării unor cursuri de seminar, accentul pe tradiţiile bisericii „aşa cum le-a moştenit de la părinţii noştri” este deosebit de puternic printre lucrătorii creştini.

Comunismul

Patruzeci şi cinci de ani de comunism au influenţat proeminent biserica. Totalitarismul, o moştenire deosebit de puternică a comunismului bazată pe reguli şi reglementări a ajuns să formateze conducători şi instituţii (şi cu siguranţă şi bisericile), afectând felul în care aceştia gândeau şi acţionau şi impunându-şi convingerile într-un mod cât se poate de dictatorial. Aceste reguli erau învăţate (prin îndoctrinare) şi urmate prin conformare (uniformitate mai degrabă decât diversitate), formându-se astfel tipare rigide şi criterii precise pentru a-i diferenţia pe cei aflaţi într-o relaţie corespunzătoare cu biserica, de ceilalţi rebeli, liberali sau eretici/greşiţi. În plus, totalitarismul îi afecta pe membri bisericilor care trăiesc şi gândesc după modelul de autoritate aflat deasupra capetelor lor, de care ei erau dependenţi şi, prin urmare, se temeau să-l chestioneze sau să-l judece. Rămăşiţe clare ale comunismului pot fi întâlnite şi între cei ce se ţin de biserici, şi există în forme variate: alegerea lor voită de a suferi mai bine decât să chestioneze motivele autorităţii bisericeşti, şi perspectiva lor generală, influenţată de duplicitate17 astfel încât ceea ce este public (aparenţele, exteriorul) este ceea ce contează, în defavoarea a ceea ce ţine de privat (adevărata transformare).

Absenţa educaţiei teologice

În ultimii ani educaţia teologică în România s-a dezvoltat substanţial. Cu toate acestea, există încă mulţi lucrători în bisericile baptiste care au foarte puţină, sau chiar nu au nici un fel de educaţie teologică. Absenţa aptitudinilor şi a discernământului lor hermeneutic precum şi o înţelegere deficitară a autorităţii din punct de vedere scriptural au condus pe mulţi credincioşi la ideea de a considera Scriptura ca finalitate/scop şi

nu ca mijloc folosit de Dumnezeu pentru a transforma viaţa. În vreme ce aceştia dovedesc un mare respect faţă de Scriptură,18 mulţi se raportează la ea cu o reverenţă aproape de superstiţie. În unele biserici credincioşii nu sunt încurajaţi să studieze pasaje din Scriptură ci mai degrabă să le memoreze şi să le folosească drept texte de convenienţă. Există lucrători creştini care nu vor accepta ideea că materialele ajutătoare hermeneutice pot fi utile, chiar necesare în interpretarea Scripturilor. Ei consideră mai

degrabă că textul trebuie luat ad literam, şi anume „exact aşa cum scrie”; citându-l pe adeptul unei asemenea păreri, „Biblia ar trebui doar citită, şi nu interpretată”, opinie ce se irijează în sine într-o interpretare (Fish, 1980). Am participat la o discuţie în care mai mulţi pastori au afirmat că sunt deplasat atunci când le-am cerut să facă distincţie între adevăruri culturale şi adevăruri supra-culturale întâlnite în cartea Faptele Apostolilor. Biblia,

17 A existat o distincţie clară între sfera publică şi cea privată a vieţii /identităţii individului care a trăit sub regimul comunist în România, distincţie care, fiind o consecinţă directă a totalitarismului, a cauzat separarea celor două sfere şi sinelui. Oamenii erau manipulaţi de sistem, dar ei la rândul lor manipulau sistemul, creând un întreg edificiu bazat pe rapoarte şi statistici false, şi pe o dezinformare deliberată, toate numai pentru a supravieţui. Această stare de duplicitate emana din existenţa cotidiană a cetăţeanului de care trebuia să facă faţă nevoii imperioase de a negocia constant cu structurile regimului totalitar. Gail Kligman, The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania (Berkeley: University of California Press, 1988), p.15; de asemenea Denise Roman, Fragmented Identities: Popular Culture, Sex and Everyday Life in Postcommunist Romania (Lanham: Lexington Books, 2003).

18 În multe cercuri este considerat un păcat major să aşezi Biblia pe podea sau să o tratezi ca pe un simplu obiect.

6

din punctul lor de vedere, nu conţine elemente culturale. Tot ce este scris în ea se aplică şi astăzi şi a nega acest fapt înseamnă să negi infailibilitatea şi inspiraţia ei.

În cele mai multe contexte înlănţuite de legalism, aşadar, Biblia este întrebuinţată ca scop în sine. Va fi aplicată ca element justiţiar, pentru a condamna şi a ucide, mai degrabă decât pentru a aduce viaţă. În majoritatea cazurilor de legalism Scriptura va fi folosită ca justificare pentru condamnare. Oameni plini de zel caută cu sârg versete potrivite pentru a-şi susţine părerile, sau pentru a-şi justifica convingerile. Litera legii domneşte, în timp ce spiritul ei, care dă viaţă şi trece dincolo de litera ei, este suprimat. 19 Există un număr mare de asemenea pasaje care sunt scoase din înţelesul de origine al contextului şi sunt citate şi folosite ca arme de apărare de către mulţi dintre legalişti atunci când sunt chestionaţi sau provocaţi în privinţa convingerilor lor. Tabelul 1.4 conţine câteva exemple în acest sens.

TABEL 1.4PASAJE BIBLICE CITATE ÎN CHIP DE „ARME DE APĂRARE” DE CĂTRE LEGALIŞTI

1 Cor. 14:33 „Dumnezeul al rânduielilor.” Expresia este folosită pentru a apăra aceste „rânduieli” (reguli) ale bisericii.

Col. 2:6 „Aşadar, după cum aţi primit pe Hristos Domnul, aşa să şi umblaţi în El.” Acest pasaj este folosit adesea pentru a justifica refuzul cuiva de a schimba obiceiurile, felul în care se poartă, sau regulile, fiindcă aşa le-au primit moştenite din părinţi.

Efes. 4:5 „Este un Domn, o credinţă, un botez.” Exact ca în fraza binecunoscută a lui Ludovic al XIV-lea („un rege, o credinţă, o lege”), mulţi iau versetul acesta pentru a se opune învăţăturii noi pe care o aud legată de anumite subiecte, mai ales dintre acelea considerate taboo, deoarece le consideră parte din ceea ce ei numesc „învăţături despre o nouă credinţă.”

1 Cor. 9:21 “Nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos.” Mulţi folosesc acest verset pentru a demonstra că râvna/zelul faţă de legea lui Hristos este biblică. Cu toate acestea, ei definesc legea lui Hristos în termeni proprii.

1 Cor. 7:20 „Fiecare să rămână în chemarea în care era când a fost chemat.” Versetul este folosit pentru a justifica refuzul de a schimba tradiţiile învechite, obiceiuri personale sau stilul de închinare. Fiecare este chemat „să rămână” în starea/în tradiţia în care era când s-a convertit.

1 Cor. 8-10; Rom. 14 „Nu fi o pricină de poticnire pentru fratele tău mai slab.” Acesta este unul dintre cele mai des citate pasaje în apărarea oricărei încercări de adresare a unui subiect mai sensibil, atunci când se încearcă abordarea lui biblică sau dialogul pe baze biblice, teologice sau culturale în legătură cu vreo convingere sau practică anume.

1 Cor. 11:2 „Vă laud că în toate privinţele...ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.” Acest verset se foloseşte pentru a susţine tradiţiile şi pentru a respinge pe oricine care ar îndrăzni să chestioneze sau să schimbe asemenea tradiţii.

19 După cum a remarcat şi John Stott, în vremea lui Isus s-a întâmplat un caz similar: „cearta care s-a stârnit între Isus şi iudei (Ioan 5:39-40) nu era legată de felul în care ei percepeau Scriptura, ci de felul în care o foloseau... plângerea lui Isus nu făcea referire la ceea ce „voi cercetaţi” ci la ceea ce „gândiţi”. El nu le reproşează faptul că cercetează Scripturile, ci că ei făceau din cercetarea aceasta scop în sine. Ei au ajuns să înţeleagă greşit funcţiunile intenţionate de Dumnezeu pentru Scriptură, şi anume ideea de a îndrepta atenţia dincolo de litera ei, înspre Hristos. ” (Stott, Christ, 95-97).

7

O reacţie faţă de influenţele mişcării „free grace/cheap grace” (antinomianistă)

Un alt motiv de răspândire a acestei forme de legalism ar fi reacţia multor biserici împotriva unor credinţe şi practici eclesiale/bisericeşti aduse în România de către misionari din Vest. 20 Într-un context încărcat de tradiţie şi care era centrat pe pocăinţă ca parte integrantă din mântuire (ontological salvation), versiunea reducţionistă, simplistă şi anti-nomianistâ a Evangheliei prezentată de către unii dintre aceşti credincioşi şi învăţători a indus o reacţie negativă puternică (şi pe bună dreptate!) însoţită de o stereotipie a bisericii occidentale, care a ajuns astfel să fie percepută ca liberală şi lumească. Absenţa conştientizării contextuale şi lipsa discernământului şi a separării adevărurilor biblice supra-culturale de cele culturale occidentale, au fost factori negativi care s-au sondat cu reacţii împotrivitoare în cercuri evanghelice din România. 21 Personal, mă declar opozant al acestor convingeri, dar sunt un susţinător al misionarilor care predică o Evanghelie completă, având în centrul ei pe Hristos ca Domn şi Mântuitor!

Aşadar biserica a fost influenţată dinlăuntru şi din afară de către cultură, aşa cum s-a întâmplat oriunde în lume de-a lungul istoriei omenirii. Rădăcinile culturale sunt „sisteme de valori care operează în interpretare ca nişte axiome ascunse” (Loader 2001,141), influenţând felul în care gândesc oamenii, felul în care acţionează, şi felul în care se comportă chiar şi în perimetrul bisericii (vezi Tabelul 1.5 care conţine exemple culturale încorporate de biserică). Ca urmare, eu am convingerea că orice străin care doreşte să se implice în lucrarea cu evanghelia în cultura românească ar trebui să fie conştient de problemele specifice pe care le aduce cu sine sub-cultura evanghelică românească, probleme care se pot întâlni încă în unele biserici. Pentru a fi eficient, un asemenea întreprinzător ar trebui să îşi contextualizeze metodele. Dacă mi se permite, aş dori să adaug că, în cazul României, este necesară o dublă contextualizare – adaptarea nu numai la cultura laică, ci şi la sub-cultura bisericii neo-protestante.22 Acest dublu aspect este extrem de important. Cultura laică românească este esenţialmente diferită de sub-cultura evanghelică din România. [În cultura laică] nu există reguli sau restricţii în ceea ce priveşte purtarea de bijuterii, make-up, învelitoare a capului, îmbrăcăminte, dans, etc., aşa cum există la evanghelici. Unele biserici baptiste şi-au construit propria sub-cultură bazată pe paradigma lui Niebuhr „Hristos împotriva culturii,” demarcând spaţiul cu precizie şi construind ziduri care să ţină la distanţă multe obiceiuri laice româneşti. Iată de ce, repet, misionarul străin va trebui să fie conştient de aspectul cultural ambivalent, nu făcând compromisuri, ci supunându-se el însuşi unei duble contextualizări, dacă doreşte să fie eficient în respectivele biserici. Va trebui să respecte convingerile biblice ale culturii naţionale (Rom. 14) şi, în multe cazuri, să le accepte adaptându-se lor. Recunosc că acest demers nu este deloc uşor, însă eu îl văd ca pe un mandat biblic (1 Cor. 8-10; Rom. 14).23

20 Spre exemplu, susţinătorii şi propagatorii influenţaţi de mişcarea “Free grace” au venit în România chiar în perioada regimului comunist. Alţii, cum ar fi calviniştii extremişti sau unii din mişcarea “seeker sensitive,” au adus cu ei elemente caracteristice teologiei lor specifice, însă nefiind bine ajustate, nu au fost prea bine primite de către credincioşii evanghelici din România. În urma revoluţiei împotriva comunismului din 1989 a avut loc o „invazie” de asemenea misionari sau grupuri venite pe termen scurt.

21 Pentru a-mi echilibra argumentaţia trebuie să menţionez că un studiu similar ar putea fi efectuat pentru a arăta cealaltă extremă a contextualizării (licenţiozitatea, libertinismul, aplecarea spre carnal, toleranţa excesivă, relativismul) care caracterizează multe biserici din emisfera occidentală a lumii noastre, spaţiu geografic în care tendinţele anti-nomianiste diluează atât de mult mesajul salvator încât acesta devine „o altă” Evanghelie.

22 În unele biserici care manifestă tendinţe legaliste regulile bisericeşti sunt „standardul”. Contextualizarea „adevărată” nici măcar nu poate fi luată în discuţie fiind complet interzisă uneori prin hotărâri bisericeşti scrise sau verbale, dar care sunt asemănătoare în conţinut şi autoritate cu Omnium sollicitudinum al Papei Benedict al XIV-lea, prin care în 1744 acesta a interzis orice fel de concesii ale misionarilor săi catolici faţă de cultura locală a Chinei. 23 Generaţia mai tânără (până în 40 de ani) are tendinţa de a dezvolta o perspectivă diferită faţă de sub-cultura bisericii. Mulţi nu-i acordă atenţie, alţii o resping făţiş. Aceasta este o schimbare pozitivă a paradigmei legate de tradiţie şi legalism în Europa Răsăriteană.

8

TABEL 1.5

CONVINGERI ŞI PRACTII LEGALISTE, BAZATE PE ASPECTE CULTURALE (I)

Aşezarea membrilor în biserică – bărbaţii pe o parte, femeile pe cealaltă.

Muzica în biserică – există instrumente bisericeşti şi instrumente lumeşti: instrumentele bisericeşti (instrumentele de suflat/cele de aramă, mandoline, viori, orga şi pianul) iar instrumentele lumeşti (ghitara – clasică, electrică, bas – tobele, tamburinele, acordeonul). Oricât de interesant ar părea, există şi excepţii: spre exemplu, toba mare de bas este acceptată, dar orice alt element de percuţie nu, pentru că în general se consideră că au origini voodoo sau satanice.

Ritmul în biserică: ritmul sacru, acceptat (marşul, valsul, stilul gospel, country, muzica populară germană, romanţa, canţoneta); ritmul lumesc (în special cele sincopate).

Stilul de interpretare vocală: fără ridicări ale mâinilor în timpul cântării (considerat carismatic!), fără mişcări (dans!), fără expresivitate, sau cât mai puţină (nu se doreşte spectacol sau performanţă!).

Stilul de îmbrăcăminte: cel care vorbeşte de la amvon trebuie să poarte costum şi cravată indiferent de temperatura de afară sau de contextul social. În unele biserici bărbaţii nu au voie să poate cravată, cu toate că li se cere să poarte cămaşă cu mânecă lungă, încheiată până la ultimul nasture.

Tot referitor la stilul de îmbrăcăminte: femeile trebuie să poarte ciorapi lungi de nailon şi nu au voie să îmbrace bluze/rochii fără mânecă. Vă prezint un fragment din raportul unui misionar străin (din occident): „În România femeile sunt mustrate pentru că poartă ciorapi de nailon, dar am auzit de la un frate din Australia că acolo sunt mustrate pentru că nu îi poartă.”

Din experienţa mea în privinţa contextualizării

Când ne-am început lucrarea în România, eu şi soţia mea am încercat să ne integrăm în cultura aceasta în două straturi. Am încercat să respectăm o mulţime de „reglementări legate de cultura bisericească” deoarece păstoream o biserică baptistă românească. Nu am încercat să luptăm împotriva unor practici legaliste fără mare însemnătate (cum ar fi practicile culturale sau biblice care nu alterează esenţa mântuirii). Spre exemplu, deşi noi aveam convingeri diferite, soţia mea purta ceva pe cap, purta fuste, nu purta cercei, cu toate că nici unul dintre acele aspecte nu ridicau o problemă în biserica unde crescuse ea în Franţa. Am considerat că decizia de a face toate acele lucruri era un mandat biblic în ce ne privea, în lumina textelor din 1 Cor.9:20 şi Rom. 14. De asemenea am respectat şi ţinut cu grijă multe obiceiuri ale bisericii, deoarece am văzut în ele adevărate valori şi conotaţii pozitive (sacralitatea botezului şi a Mesei Domnului). Cu toate acestea, nu am acceptat să facem compromisuri atunci când a fost vorba de, ceea ce am numit eu în lucrarea de faţă, legalism sincretistic, ci i-am îndemnat pe credincioşi să nu-şi ridice convingerile proprii la nivelul absoluturilor, atenţionându-i în legătură cu pericolul sincretismului. Pentru asta a trebuit să plătim un preţ.

Pe de altă parte, întotdeauna m-am opus cu vehementă prezentărilor antinomianiste ale evangheliei, şi consider că adevăratul creştin trăieşte sub legea lui Hristos – învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Cred de asemenea că omul este mântuit pe baza pocăinţei şi a credinţei lui, atunci când îl face pe Hristos nu doar Mântuitorul ci şi Domnul vieţii lui. Cred ceea ce a afirmat Luther, şi anume că sunt făcuţi neprihăniţi numai prin credinţă, însă credinţa care aduce neprihănirea nu rămâne fără roadă, altfel spus, credinţa mântuitoare trebuie să fie vizibilă prin intermediul faptelor şi a roadelor mântuirii/pocăinţei tale (Fapte 27:20), care vor dovedi dacă a avut loc o schimbare în ceea ce priveşte etica ta, moralitatea, esenţa comportamentului tău. Cu toate acestea, accentul unei astfel de transformări este pe omul din lăuntru (1 Petru 3:3-4), dorinţa lui Dumnezeu este de a-ţi schimba caracterul şi inima, şi nu de a-ţi dobândi mântuirea urmând o serie de reguli ce ţin de exterior. Aş dori să subliniez că sunt împotriva fumatului şi a beţiilor, pe care le consider păcate, însă nu îndrăznesc să judec statutul de mântuit al unui om în baza faptului că fumează sau că ocazional consumă alcool, aşa cum o fac unii legalişti. Decenţa, simplitatea, modestia sunt teme importante în Scriptură, însă nu pot judeca dacă o femeie este în starea de mântuire, sau dacă s-a pocăit condiţionat de purtarea de către aceasta a unui batic, care să fie semn

9

de modestie, decenţă, sau pentru mulţi, semn al supunerii. Nu sunt împotriva legii, atunci când ea este folosită aşa cum a fost intenţia lui Isus sau a lui Pavel. Admit că atât Isus cât şi Pavel au instituit numeroase „reguli, rânduieli”, un cod etic pe baza căruia se trăieşte credinţa creştină (predica de pe munte este un exemplu clar în acest sens), însă regulile acestea nu mântuie – ele trebuie să devină o realitatea a vieţii tale, o consecinţă a revărsării Duhului turnat din plin în viaţa ta, şi nu ca o scară a virtuţilor pe care trebuie să o urci, sau să o respecţi cu stricteţe, pentru a fi sigur că eşti mântuit.

Am constatat atunci când a trebuit să-mi fac lucrarea într-un context legalist, că trebuie să fiu puternic ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu. Deasemenea deşi am încercat să îmi contextualizez teologia, m-am străduit să evit anume dezbateri teologice ale occidentalilor,24 fiind sensibil la nevoi spirituale concrete şi la înţelegerea/raportarea oamenilor din acest colţ de lume asupra unor chestiuni concrete. Cred cu tărie faptul că contextualizarea este esenţială în lucrarea evangheliei, şi, ca o consecinţă firească, m-am străduit să o menţin până în momentul în care am atins punctul în care am observat că contextualizarea se transforma în sincretism.

Acesta este argumentul major al prezentării mele. Una este contextualizarea metodelor tale faţă de normele culturale, dar este un lucru complet diferit să compromiţi adevărurile supra-culturale ale Scripturii, şi mai ales acelea legate de problema mântuirii. În alte cuvinte, când normele, tradiţiile, învăţăturile bisericii sau chiar versete din Biblie sunt folosite pentru a prezenta o modalitate de mântuire DIFERITĂ de acceptarea singurei şi inegalabilei jertfe salvatoare a Domnului nostru Isus Hristos prin credinţă şi pocăinţă, atunci legalismul acesta îndulcit se contopeşte cu, sau devine sincretism. În asemenea cazuri Biblia devine un obstacol în calea mântuirii în loc să fie folosită pentru a-l ajuta pe om să ajungă la mântuire. (vezi Schema 1.1)

TABEL 1.6

AVERTIZĂRILE LUI PAVEL ÎN LEGĂTURĂ CU PERICOLUL LEGALISMULUI

În retorica sa introductivă, exordiumul scrisorii sale către galateni, Pavel scrie: Gal.1:6 „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o altă Evanghelie.” Evanghelie care nici nu există! (Gal. 1:6). Observaţi tonul şi termenii pe care îi foloseşte Pavel. După cum a punctat şi Ben Witherington, tonul lui Pavel nu este nicidecum unul al simplelor „clişee verbale cotidiene” (1998, 81). Fraza „treceţi aşa repede, (Engl. „you are … deserting”/aţi dezertat) era folosit pentru dezertările din armată, care se pedepseau cu moartea în vremea aceea, şi mai era folosită în literatura inter-Testamentală cu referire la cei care ajungeau în apostazie, (Macc. 7:24, Sir. 6:9; Josephus Ant. 20.38, Matera 1992,45) sau (în forma sa substantivală) cu referire la o persoană care părăsea o şcoală sau o tabără filozofică pentru a se alătura alteia. (Diogene Laertius 7.1.37; 4.166). Forma verbală folosită în greacă este reflexivă, indicând actul ca fiind voluntar (ei înşişi dezertau, de bună voie) şi procesual, şi în felul acesta se accentua puternic responsabilitatea personală (Matera 1992, 45). Ei fuseseră influenţaţi de învăţătura iudaizatorilor. Aceştia erau creştini care importaseră practici evreieşti (cel ale tăierii împrejur Gal. 2:12), credincioşi care susţineau că anumite practici ale Legii Evreieşti ar trebui urmate, afirmând că au însemnătate în privinţa mântuirii (termenul „iudaizator” este o transliteraţie preluată prin intermediul limbii latine, din verbul grecesc ioudaizein, care înseamnă „a trăi ca iudeu, în supunere faţă de legile iudeilor” (W. S. Campbell, 1993). Iudaizatorii îi influenţau pe credincioşii din Galatia să părăsească nu un simplu om, un învăţător sau o biserică, ci pe „Cel care i-a chemat – Dumnezeu!” (Longenecker 1990, 15). Ei nu numai că îi întorceau spatele lui Dumnezeu, ci, în mod foarte relevant pentru subiectul nostru, se întorceau dinspre „har” înspre ceea ce apostolul va descrie în continuare ca fiind faptele legii („Voi, care voiţi să fiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” Gal. 5:4). Aici se află punctul de greutate al acestui pasaj, paralela directă cu subiectul nostru. Iudaizatorii nu îl respingeau pe Hristos sau harul său, ci încercau să-l îmbunătăţească adăugând unele cerinţe (aşa cum procedează în prezent legaliştii zilelor noastre în Europa de Est), şi în cazul lor aceasta însemna ceremonii şi standarde preluate din Vechiul Testament. Şi acesta este un detaliu extrem de important pe care trebuie să îl observăm. În Fapte 15:1, ni se oferă un exemplu explicit al acestei probleme. Persoane din aceeaşi categorie, iudaizatorii, cărora Pavel li se adresează aici, învăţau pe cei din biserica din Antiohia că „dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiurile lăsate de Moise (Lege), nu puteţi fi mântuiţi!” Aceştia îşi bazau învăţătura lor distorsionată pe pasaje din Scriptură, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei mulţi dintre legaliştii care au trăit în sânul bisericii. În 1651, Richard Baxter scria: „A face din mântuire rezultatul unor slujbe obligatorii, înseamnă că te declari legalist, şi acţionezi în baza unui legământ bazat pe fapte.” (1962, 8). La fel se întâmplă şi în cazul legaliştilor din România, în zilele 24 De exemplu, calvinismul, dezbaterile escatologice, dispensaţionalismul vs. teologia legământului, „free grace” vs. domnia lui Hristos, etc.

10

noastre. Faptul acesta, totuşi, nu l-a impresionat pe Pavel, care, din contră, consideră că au o problemă majoră. De ce? Pentru că atunci când Harului lui Dumnezeu i se adaugă orice altceva, chiar şi Legea Sa, harul încetează să mai fie har (cf. Rom. 11:6). După cum afirmă şi F.F. Bruce: „Mesajul pe care creştinii din Galatia sunt dispuşi să îl accepte în schimbul a ceea ce primiseră de la Pavel este atât de diferit de mesajul lui Pavel încât se constituie în – o altă versiune adăugită a aceleiaşi evanghelii, adică o evanghelie diferită (contextul sugerează „o diferenţă calitativă” Longenecker 1990, 15), şi, prin urmare, varianta aceasta nu mai era Evanghelia, deoarece nu poate exista „o altă Evanghelie” decât aceea a proclamării neprihănirii/justificării prin credinţă, nu prin faptele legii, sau orice alt fel de fapte.”(Bruce 1982, 82).

Aceasta era problema lui Pavel, şi problema care o confrunt în această lucrarea. Nu este vorba de o evanghelie contextualizată, ci de „o altă evanghelie” – acesta este sincretism! Ca şi în biserica din Galatia, este un sincretism din interior – unii dintre iudaizatori erau descrişi ca oameni care „veneau de la Iacov” (Gal.2:12), şi care îşi susţineau convingerile bazându-le pe pasaje biblice din Vechiul Testament! Situaţia este asemănătoare şi în biserica din România; sincretismul din interior este generat de zelul unor membri ai bisericilor, şi este susţinut în multe cazuri chiar de conducerea bisericilor. Adesea e argumentat cu versete din Scriptură anume alese, care derivă nu doar din Vechiul Testament (Legea Mozaică), ci şi din Noul Testament. Iată de ce eu numesc acest tip de legalism „legalism cu pretenţii de justificare scripturală”, şi asta deoarece el însumează întreg spectrul biblic. Ca urmare, eu consider că această formă de legalism este cea mai periculoasă, deoarece împinge lucrurile în sincretism.

Aş dori să vă îndrept atenţia din nou asupra primului capitol din Epistola către Galateni. Rezultatele legalismului în biserica din Galatia, în primul secol, seamănă izbitor cu cele ale legalismului din biserica din România a secolului XXI: „sunt unii care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos.” (v. 7b). Credincioşii din Galatia erau tulburaţi şi confuzi – „agitaţie şi confuzie mentală şi spirituală” cf. BAGD, 990), şi la fel se simt mulţi dintre credincioşii din România astăzi. În Galatia, legaliştii erau cei care îi „tulburau şi provocau confuzie” celorlalţi, deoarece ei prezentau o evanghelie distorsionată/pervertită. Textul prezintă astfel problema: ei sunt cei care încearcă să pervertească evanghelia lui Hristos (Engl. “trying to pervert the gospel of Christ.”). Termenul „ a perverti” sau „a distorsiona” în greacă este un cuvânt care este introdus de meta (), indicând o schimbare/modificare dintr-un lucru sau o stare în altul/alta, sau a transforma ceva în exact opusul său, astfel pervertindu-i esenţa. (BAGD, 640)- vezi asemănarea cu definiţia sincretismului dată de Moreau (2000, 924). Cititorul simte furia lui Pavel în declaraţia sa ironică ce urmează: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (v. 8). Fraza condiţională întâlnită aici funcţionează ca o figură de stil caracteristică retoricii, folosită pentru a scoate în evidenţă mesajul unic al Evangheliei, şi pentru a-i avertiza la modul cel mai serios. Traducerea „să fie anatema”, din unele versiuni ale Bibliei, înseamnă condamnat pe vecie (NIV), sau acuzat (NASB), este prezentarea a LXX-a a termenului din ebraică herem (a interzice fără drept de apel). (TDNT 1:354. BAGD, 63. Lev. 27:28-29; Deut. 7:26; Iosua 6:17-18). Într-un război sfânt, termenul herem implica distrugerea tuturor persoanelor sau a lucrurilor care cădeau sub incidenţa sa. În cazul lui Pavel, se referă la obiectul asupra căruia se aruncă un blestem, obiect care este transmis sub puterea „mâniei drepte a lui Dumnezeu.” (Rom. 9:3; 1 Cor. 12:3; 16:22; Gal.1:8,9). El repetă avertizarea a doua oară, pentru a accentua importanţei ei: „Cum am mai spus o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (v. 9)

Legalismul atrage după sine consecinţe grave. Am enumerat câteva dintre ele în Appendix. În continuare voi dezvolta două dintre consecinţele specifice care au o relevanţă directă în ceea ce priveşte studiul nostru asupra legalismului sincretic:25

Exemplul lui Pavel prezentat mai sus este elocvent pentru argumentaţia noastră. Acelaşi apostol Pavel, care a renunţat la toate pentru a se face iudeu pentru iudei şi grec pentru greci („m-am făcut tuturor totul ”-- 1 Cor. 9) pentru ca să-i câştige (adevărata contextualizare), când a trebui să se confrunte cu problema bisericii din Galatia, unde legalismul (în cazul lor – nomismul mozaic) devenise mai mult decât o simplă normă culturală (o cerinţă obligatorie mântuirii), îşi asumă o poziţie fermă împotriva legalismului! Cu toate că era devotat cu trup şi suflet predicării neprihănirii, pocăinţei, faptelor bune, transformării, el totuşi se opune cu vehemenţă oricăror învăţături sau practici care alunecă în legalism. O citire atentă a pasajului din Galateni 1:6-9 (vezi şi Tabelul 1.6) ne permite să observăm preocuparea extrem de serioasă a lui Pavel faţă de credincioşii din Galatia. Aceasta este şi îngrijorarea mea faţă de credincioşii evanghelici din Europa de Est, în special cei din România. În râvna lor de a căuta sfinţenia şi de a păstra doctrina mântuirii, mulţi credincioşi, chiar şi unii propovăduitori ai

25 Am descoperit o mulţime de similitudini de caz în interacţiunile mele cu pastori din Rusia, Ukraina, Moldova, America Centrală şi de Sud.

11

evangheliei, au tendinţa de a neglija avertizarea Scripturii şi discernerea necesară (Rom. 10:2) atunci când se raportează la aceste concepte teologice.

Consecinţe ale Legalismului Sincretist

Ca rezultat firesc al respectivei neglijări, rezultă multiple consecinţe care nu aduc glorie şi onoare Numelui lui Hristos, şi nici edificare spirituală trupului lui Hristos. În cele ce urmează, mă voi ocupa de două consecinţe specifice, care au o relevanţă directă faţă de studiul nostru asupra legalismului sincretistic.

Respingerea lui Dumnezeu şi a credinţei/bisericii evanghelice de către necredincioşi şi căutători interesaţi

„Şi pocăiţii sunt ostili celor care le prezintă evanghelia. De fapt, ei pot fi chiar mai refractari ca şi ortodocşii, din pricina legalismului”(Prochau 2001), a spus un străin care a lucrat cu evanghelia în România. În unele cazuri, este adevărat. Eu, însumi, cunosc mulţi necredincioşi care nu vor să aibă nimic de-a face cu bisericile evanghelice deoarece ei le percep ca ghetto-uri spirituale care impun celor care le aparţin un jug împovărător. Mentalitatea de ghetto-ul este prezentată ca „separare biblică” şi justificat cu pasaje scripturale cum ar fi 2 Cor.6:17 şi 1 Ioan 2:15. Mark Baker are dreptate când afirmă, bazat pe experienţa sa în America de Sud, că aceste biserici legaliste sunt „comunităţi exclusiviste.” Abordarea lor legalistă îi separă pe membri bisericii de cei din afară, iar pe aceia îi sperie să vină înăuntru (Baker 1999, 30). Apelativul care s-a dat creştinilor evanghelici, „pocăiţi”, îşi pierde din semnificaţie („cei care s-au întors de la căile lor, s-au dedicat lui Dumnezeu”) iar astăzi este încărcat mai degrabă cu conotaţii negative asociate cu legalismul. Deşi sunt de acord că „prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4), sunt alarmat de reacţia negativă a societăţii faţă de

biserica evanghelică, şi asta nu din pricina lui Hristos, ci a regulilor ei legaliste.26 Cea mai frecvent întâlnită observaţie ale prietenilor sau familiilor celor care se convertesc, este una şocantă: „Te-ai prostit?! Te-ai pocăit?!” N-ar trebui să ne şocheze însă, dacă citim afirmaţiile lui Pavel care vorbeşte despre a fi „nebun” pentru Hristos. Şi totuşi este şocant când asemenea cuvinte sunt folosite pentru a descrie înţelesul convertirii, pe care cei necredincioşi o înţeleg ca o decizie voită de a te alătura unui grup ce ţine de o sectă caracterizată de reguli şi reglementări, şi nu de Hristos! Pavel i-a condamnat pe evreii legalişti ai timpului său, afirmând:

„din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” (Rom. 2:24). Asemenea practici nu-i aduc glorie lui Dumnezeu, şi nici oameni în Împărăţia sa. Din contră, creează repulsie faţă de creştină, şi îi îndepărtează de El. La fel ca şi cei din partida fariseilor, unele dintre aceste biserici stabilesc linii de demarcaţie acolo unde nu e cazul, afişând o imagine greşită despre Dumnezeu şi biserica sa. În loc să se implice în transformarea culturii, aşa cum au făcut Pavel şi Domnul Isus, ei opun rezistenţă culturii, şi la rândul ei, cultura îi respinge, le opune rezistenţă. Din păcate, în cursul acestui proces mulţi se pierd, din pricina etichetărilor şi a regulilor. O astfel de mentalitate este foarte asemănătoare aceleia a Iudaismului celui de al Doilea Templu, potrivit căreia acceptarea în comunitatea celor credincioşi se făcea pe baza a numeroase criterii, condiţii, ritualuri şi reguli legate de stilul de viaţă (McKnight 1991, 79), mentalitate care a fost aspru criticată de Domnul Isus.

Respingerea lui Dumnezeu şi a credinţei/bisericii evanghelice de către credincioşi 27

O femeie, la vreo 20 de ani, a decis să taie orice legătură cu biserica şi a ajuns să evite orice fel de contacte cu aceasta şi membri ei, timp de mai bine de 10 ani. Acest fapt a fost rezultatul unei întrevederi cu un membru legalist care a mustrat-o într-o duminică, făcând aluzie la 1 Tim. 2, pentru că şi-a permis să poarte blugi

26 Într-un studiu efectuat în 2000, din 30 de necredincioşi chestionaţi, 21 asociază termenul cu reguli, 11 cu ipocrizie religioasă, 9 cu stricteţe, 6 cu îngustime a minţii/obtuzitate, 13 cu o sectă sau un cult, 1 cu poliţienism comportamental, şi 1 cu persoane obsedate de reguli. În numeroase cazuri, unele etichetări se suprapun.

27 Stefan Ulstein exemplifică numeroase cazuri (interviuri) de oameni care obişnuiau să meargă la biserică dar care au părăsit credinţa ca urmare a presiunii legaliste exercitate de către bisericile lor. Stefan Ulstein, Growing up Fundamentalist: Journeys in Legalism & Grace (Downers Grove, IL: Intervarsity Press, 1995).

12

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.”

(Mat. 23:13).

la biserică. Femeia a sfârşit căutând satisfacţie în toate lucrurile care îi fuseseră interzise mai înainte, şi a devenit dependentă de alcool, de ţigară, de petreceri şi altele de felul acesta. Credea că va găsi în lucrurile acelea împlinirea pe care biserica i-o refuza.

„După ce m-am alăturat bisericii (după botez) tot a doua duminică auzeam predici reprobatoare cu tema ‘să nu bei’, ‘despre învelitoarea capului’, ‘fără bijuterii sau haine elegante’, ‘fără fumat sau muzică pe care o ascultă cei din lume.’ Dansul nici nu intra în discuţie. Poate că de aceea îmi place aşa de mult să dansez acum, iar un pahar cu bere şi o ţigară bună mă fac fericită!”

O femeie de 30 de ani.

Confuzie şi înşelăciune cu privire la convertire. În ciuda faptului că multe biserici predică de la amvon doctrina harului în procesul mântuirii, în practică se bazează pe o doctrină a faptelor prin care se obţine neprihănirea. Cele mai multe biserici baptiste impun catehismul/catehizarea înainte de botez celor care fie fac o alegere clară pentru Hristos, fie sunt în procesul de a se decide în direcţia aceasta. Este un obicei sănătos, care îşi găseşte rădăcinile încă în secolul al II-lea al bisericii creştine. Catehizarea poate dura de la câteva săptămâni la câteva luni, şi este o perioadă de iniţiere într-ale Bibliei pentru persoana recent convertită. Totuşi, în multe cazuri este mai degrabă un proces de selecţie al celor care „sunt pregătiţi” să „se pocăiască cu adevărat” şi astfel să fie salvaţi din mijlocul celor care „nu sunt încă pregătiţi”. În bisericile legaliste lecţiile de bază pe care candidaţii trebuie să le parcurgă în perioada catehizării asociază reguli bisericeşti soteriologiei. Căutătorul sincer, sau proaspătul convertit este învăţat ce înseamnă „pocăinţa” (Fapte 17:31), care implică renunţarea progresivă la un stil de viaţă lumesc (1 Ioan 2:15), şi care în schimb se materializează prin ascultare şi supunere la regulile bisericii.28 Rom.12:1-2 este un pasaj clasic folosit pentru a impune această schimbare de la „chipul veacului acestuia”, nu atât de mult prin „înnoirea minţii voastre” cât mai ales prin „înnoirea ţinutei” (şi anume renunţarea la bijuterii, make-up, anume haine, muzica ne-religioasă, separarea de prieteni necredincioşi, restricţionări faţă de participarea la spectacole de teatru sau a merge la cinematograf, la evenimente culturale, etc.). Omul va trebui să se convertească nu doar înspre Domnia lui Hristos, ci şi pentru a accepta codul bisericesc de reguli. Aşa cum spune Ellul „Suntem posedaţi parcă de o dorinţă obsesivă de a ne justifica/îndreptăţi, de a declara că suntem neprihăniţi, de a fi fără prihană în ochii noştri, să părem a fi neprihăniţi în ochii altora...de parcă am vrea să spunem că faptul că Dumnezeu ne iubeşte nu este o asigurare suficientă. Am prefera ca El să ne dea 50 de sarcini de îndeplinit, pentru ca atunci când ne-am scăpat de corvoadă să ne putem găsi pacea şi liniştea. Nu dorim o relaţie în desfăşurare cu Dumnezeu. Preferăm o regulă” (1986, 159-61).

Confuzie şi înşelăciune cu privire la mântuire. În asemenea biserici identitatea şi siguranţa (mântuirii) credinciosului nu sunt în Hristos ci în faptele sale de pocăinţă, care nu au nimic de-a face cu schimbarea inimii/a minţii ci mai degrabă cu alinierea la lista de reguli legate de exterior. Cei mai mulţi credincioşi ştiu că ei au fost răscumpăraţi prin har, însă cred cu toată puterea că „rămânerea în starea de mântuiţi” depinde de supunerea lor faţă de regulile bisericeşti care pot fi „susţinute” cu texte biblice.29 Un credincios activ în biserică, tânăr de 14 ani, a fost mustrat aspru de către o aşa-numită persoană „foarte

spirituală” în legătură cu freza lui, şi a fost avertizat cum că asemenea purtare îl va trimite direct în iad. Tânărul a fost foarte tulburat. În cadrul unui studiu făcut într-o biserică, unui grup de 50 de credincioşi adulţi li s-a pus întrebarea ce cred ei că înseamnă să fii cu adevărat pocăit (salvat), şi care cred ei că ar fi semnele care să demonstreze, „să îi încerce” dacă sunt în credinţă sau nu (2 Cor. 13:5). Mai mult de jumătate dintre ei s-au referit la o listă de „semne ale pocăinţei” şi „roade ale pocăinţei” care aveau de-a face cu codul de norme bisericeşti pe care le-am menţionat deja (îmbrăcăminte şi ţinută, învelitoarea capului, tradiţii, etc.) şi nu la roadele Duhului pomenite în Galateni 5.

Concluzie

28 Există o mare asemănare cu Iudaismul Celui de-al Doilea Templu, şi regulile lor legate de mântuire.

29Perspectivă similară cu cea din iudaism, din punctul de vedere al lui E. P. Sanders, E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism (Philadelphia, PA: Fortress, 1977), 419-28.

13

„Problema, în ceea ce priveşte legea, nu era să intri în aria ei de acţiune, ci să rămâi acolo. Evreii nu învăţau că ascultarea de lege era modalitatea de câştigare a mântuirii; împlinirea legii păstra pe om sub protecţia legământului.”

Sanders 1977, 419

Legalismul este o gangrenă care paralizează încet numeroase biserici evanghelice aflate pretutindeni în lume şi uneori le face să alunece în sincretism, înlocuind sau diluând adevărurile esenţiale ale Evangheliilor. Această lucrare şi-a îndreptat atenţia în principal asupra unor practici şi convingeri legaliste prezente în unele biserici baptiste din Crişana, zona României despre care am vorbit aici, fiind o ilustrare critică a acestei tendinţe periculoase. Cu toate că din ce în ce mai multe biserici din România observă problema legalismului, în unele cazuri, atitudinea umilă şi sinceră a bisericii suferinde din Europa de Est a fost înlocuită de una de mândrie spirituală şi superioritate fundamentalistă. În respectivele cercuri legalismul a devenit surogat pentru sfinţenie şi transformare interioară, iar în unele biserici, o condiţie a mântuirii adevărate. Harul este etichetat ca „liberalism,” libertatea în Hristos ca „trăire lumească”, exegeza în profunzime a Scripturii ca „filozofie vanitoasă”, iar relevanţa ca „occidentalizare” sau „americanizare”. Este aşa de trist să ştii că unele din aceste biserici şi liderii lor au avut de luptat pentru Evanghelie în perioada persecuţiei comuniste, iar acum îi distorsionează mesajul, în multe cazuri, inconştient, fiind înşelaţi să creadă că ceea ce fac este un lucru bun. Lucrarea de faţă a scos la lumină unele din posibilele origini ale convingerilor şi practicilor legaliste. Cu toate că am respins anti-nomianismul dar am acceptat şi încurajat contextualizarea, practicile şi convingerile legaliste adesea ajung să traverseze graniţele contextualizării şi supunerii faţă de poruncile lui Hristos, şi astfel se ajunge la sincretism, iar câştigarea sau rămânerea în starea de mântuit este condiţionată de ascultarea în supunere a legilor şi tradiţiilor bisericeşti. Ca urmare, legalismul îi determină pe mulţi, în special necredincioşi, să îşi creeze o imagine falsă despre Dumnezeu, despre credinţa şi biserica evanghelică, şi, în ultimă instanţă, să le respingă pe amândouă. Legalismul diluează esenţa şi scopul Scripturii, fie prin aşezarea ei sub autoritatea tradiţiilor bisericeşti, fie prin transformarea ei în scop, în loc de mijloc, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu. Rezultă două mari pericole: (1) harul este redus la o chestiune simplă, teologică (soteriologică), şi se aduc în prim plan faptele neprihănirii ca mijloace prin care omul poate să primească sau să-şi păstreze mântuirea; şi (2) Biblia este folosită pentru a se justifica/îndreptăţi convingeri şi practici liberale. În opinia mea acest fel de învăţătură nu este diferit în principiu de cel împotriva căruia lupta Pavel în Galatia, unde Scriptura era folosită pentru a se proclama o „altă evanghelie”. Acesta este sincretism. „Sincretism din interior” sau „sincretism cu pretenţii de justificare biblică”, o avertizare serioasă pentru orice biserică, indiferent de cultura de care aparţine. Această formă de sincretism se bazează pe folosirea greşită din punct de vedere cultural a unor texte biblice şi rezultă de regulă dintr-o râvnă religioasă exacerbată pentru puritate/curăţie şi sfinţire. Şi totuşi îşi ratează ţinta şi îi amăgeşte pe mulţi, punând în pericol existenţa bisericii creştine şi esenţa adevărului Evangheliei30, şi distrugând astfel temeliile credinţei creştine. Şi, după cum se întreba, retoric, Psalmistul, „când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?” (Ps.11:3), ce ar trebui să facem noi, pastori, învăţători, misionari, atunci când ne izbim de legalism, mai ales în Europa de Est? Iată câteva sugestii care ar putea să ajute.

În primul rând, să fim conştienţi de faţeta aceasta „încreştinată” al sincretismului – sincretismul din interior. Nu ne putem permite să ne concentrăm atenţia în mod exclusiv asupra „aripii de stânga” a sincretismului (convieţuirea liberală cu cultura), ci trebuie să admitem şi existenţa unei „aripi de dreapta” a sincretismului, una mult mai subtilă, mai cameleonică, dar la fel de distructivă. Ea a existat de secole, ascunsă printre rândurile de bănci în biserică, şi uneori chiar la amvoane, folosindu-se de râvna religioasă, legi biblice şi un înveliş al curăţiei şi separării de lume, pentru a-şi acoperi intenţiile diabolice: înlocuirea, neglijarea, sau diluarea adevărurilor esenţiale ale Evangheliei, în termeni biblici , adică schimbarea dintr-o stare în alta/transformarea lucrului în chiar opusul lui, astfel pervertindu-i menirea (Gal.1:7).

În al doilea rând, v-aş încuraja să continuaţi cercetarea acestui subiect pentru a găsi soluţii la problemă. Esenţa studiului meu este una calitativă/descriptivă (qualitative research). Totuşi, este mare nevoie de un studiu cantitativ (quantitative research) şi unul prescriptiv care să caute soluţii pentru această problemă majoră (vezi unele intrebari pertinente din Tabelul 1.7). I-aş încuraja pe liderii creştini din Europa de Est sau pe studenţii care ajung să citească acest capitol să cerceteze mai în amănunt şi să abordeze problema cu multă înţelepciune şi dragoste, sfat pe care l-aş da, prin extensie, şi multor altor creştini care au de luptat în bătălii legaliste.

În al treilea rând, rugaţi-vă pentru credincioşii sinceri şi pentru liderii bisericilor din România şi Europa de Est care conştientizează pericolul acestei tendinţe şi se străduiesc să îi ţină piept. Unii au de suferit din pricina poziţiei lor. Mulţi se tem şi să ia o poziţie. Eu îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că a îngăduit „convertirea”

30 Dacă cineva ar dori să studieze viaţa bisericii din Ierusalim/Creştinismul iudaic din primele doua secole, va observa dispariţia graduală a acestui aspect al Creştinismului. Singurele grupări evreieşti care au supravieţuit în istoria bisericii au fost mai degrabă reduse ca număr, izolate, şi efemere în timp, iar unele au fost considerate sectare sau eretice de către părinţii bisericii primare (Ebioniţii, Elkesaitii, Cerinthianii; vezi, de asemenea Ignatius, Phil.6, Mag.8ff; în AD 190, Victor, episcop al Romei, şi Polycrates, episcop al Efesului, precum şi Irenaeus nu recunosc aceste grupări ca parte a creştinătăţii. cf. Eusebius Ecc. Hist.5.23).

14

„Sincretismul din interior” sau „sincretismul cu pretenţii de justificare biblică” este cea mai periculoasă formă de sincretism cu care se poate confrunta.

mea de la legalism şi pentru harul Său care m-a susţinut în situaţii extrem de dificile când am încercat să provoc pe unii legalişti la dialog. Pastori care gândesc ca şi mine şi lideri religioşi care se străduiesc să ia poziţie împotriva legalismului au nevoie de rugăciunile dumneavoastră şi de încurajare. Rugaţi-vă de asemenea şi pentru ceilalţi pastori, lideri şi învăţători, care sunt încă orbiţi de legalism. Cei mai mulţi dintre ei sunt credincioşi sinceri, cu râvnă pentru Scriptură, însă le lipseşte înţelepciunea necesară şi înţelegerea hermeneutică. Ei îl iubesc pe Domnul însă nu sunt capabili să vadă pericolul legalismului pe care îl promovează sau îl apără. Rugaţi-vă pentru ei şi înconjuraţi-i cu blândeţe în spiritul învăţăturii lui Hristos.

În al patrulea rând, nu vă fie teamă să vorbiţi despre problemele acestea şi să le cereţi şi altora să se roage şi să ajute biserica din Europa de Est să facă faţă acestei mari provocări. Mai ales acum, cînd, cel puţin bisericile baptiste trec în ultimii ani printr-o perioadă de criză, generată cred eu, şi de influenţele legaliste perpetuate şi deseori încurajate chiar si de lideri din cadrul denominaţiunii. Dacă vi se oferă şansa să predaţi la şcolile teologice din România, ajutaţi-i pe pastori să înveţe cum să discearnă între ceea ce contează cu adevărat şi ceea ce doar pare să fie important. Încercaţi să vă adresaţi acestor probleme nu reacţionând la efecte, ci mai degrabă răspunzând cu înţelepciune şi discernământ, împletind hermeneutica biblică cu sensibilitate faţă de problemele culturale (perspectiva etică şi cea emică). Cele mai multe biserici şi lucrători creştini prinşi în lanţurile legalismului au tendinţa de a reacţiona la aceste probleme. Dacă vi se oferă şansa de a da învăţătură acolo, ajutaţi-i pe credincioşi, dar mai ales pe pastori, să facă distincţie între absoluturi şi convingeri personale, adevăruri culturale şi supra-culturale din Scriptură. Ajutaţi-i să realizeze pericolul de a folosi Scriptura ca scop sau ca modalitate de a-şi justifica practicile. Ei au un respect deosebit faţă de Scriptură, şi respectul acesta este o platformă pozitivă care poate fi utilizată atunci când se abordează problema legalismului. Faceţi-i să înţeleagă că le respectaţi opiniile şi convingerile, chiar şi regulile lor bisericeşti. Totuşi, învăţaţi-i să nu ridice aceste convingeri la nivel de absoluturi, judecând mântuirea altora în funcţie de ele. Este extrem de important ca credincioşii să înţeleagă pericolele care derivă din legalismul sincretic, atunci când practicile lor trec de graniţele contextualizării şi sfârşesc în sincretism. Nu trebuie să se teamă de libertatea pe care o aduce harul, ci să se bucure de mântuirea lor. Trebuie să crească în credinţă din dragoste, şi nu din frică, bazându-se pe harul atotsuficient al lui Dumnezeu, şi nu pe fapte ale neprihănirii, oricare ar fi ele.

Aceasta a fost marea grijă a lui Pavel faţă de biserica din Galatia şi aşa a luptat el împotriva legalismului sincretic al zilelor sale, reprezentat atunci de iudaizatori. Avertizarea sa ca aceia „să fie anatema” ar trebui să ne determine să luăm poziţie şi să tragem semnale de alarmă împotriva marilor şi subtilelor pericole aduse de această formă de legalism care a ţintit lapervertirea bisericii creştine de-a lungul secolelor, atacându-i chiar temelia – doctrina care afirmă mântuirea doar prin Hristos, la care nu se adaugă nimic altceva.

„Şi când se surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?”

15

...învăţaţi-i să discearnă ceea ce are însemnătate de ceea ce pare să aibă însemnătate.

TABEL 1.7 Care ar fi tacticile potrivite de abordare a legalismului? Ar trebui să dezbatem subiectul, sau să-l

evităm? Este provocarea legaliştilor la dialog o posibilă soluţie? Ce demonstrează istoria şi practica bisericii în această privinţă? Este separarea de legalişti singura

soluţie, dacă o privim prin prisma separării dintre evanghelici şi fundamentalism care a început în America în jurul anilor 1940?

Poate o biserică legalistă să fie reformată din interior? Cum poate legalismul fi asociat cu problemele de identitate, cum ar fi emoţiile/sentimentele şi conştiinţa?

Care sunt motivaţiile şi presupoziţiile care generează legalismul? Poate puterea, controlul, sau dorinţa de a defini o identitate comunitară? Bibliolatria? Sau „zelul/râvna fără pricepere”?

De ce se întâlneşte legalismul cu preponderenţă în societăţile ierarhice sau autoritare (persecutate)? Care ar fi şi alte implicaţii misiologice pentru cei ce vor să lucreze în medii legaliste? Poţi avea rezultate pozitive în urma dezbaterilor cu legaliştii? Poate legalismul fi identificat ca proces de conversie/convertire socială? Este aceasta o convertire

validă? Poate legalismul găsi baze de comparaţie în controversele care s-au ivit în cazurile Ierusalim vs.

Antiohia sau Petrini/Iacobin vs. Paulini? Este corect să apreciem că biserica din Ierusalim contextualiza mesajul pe care îl prezenta iudeilor, şi astfel, legalismul ei în acest caz era acceptabil, prin urmare, bisericile care promovează legalismul astăzi îşi pot găsi justificări în acest model biblic?

STUDIU DE CAZ: PROBA „DE FOC” A UNUI POCĂIT ADEVĂRAT

O tânără a ajuns să îl cunoască pe Dumnezeu. Şi-a predat viaţa lui Hristos şi a dorit să fie botezată. Botezul este un eveniment cu o semnificaţie profundă în România. Comuniştii percepeau mărturia curajoasă de proclamarea a domniei lui Hristos în viaţa omului ca semn indubitabil al convertirii acestuia. Momentul în care o persoană era acceptată ca membru al Trupului lui Hristos era de asemenea momentul în care acel om ajungea pe listele lor de persecuţie. Aşadar, botezul poartă o semnificaţie majoră pentru credincioşii din România. Femeia pe care am amintit-o participase la catehizare, iar în ziua botezului, era printre cei îmbrăcaţi în alb, gata să intre în biserică pentru a fi botezaţi, când unul dintre liderii bisericii respective a observat ca purta un lănţişor. Furios, a tras-o deoparte din rând şi a mustrat-o cu asprime: „Asta-i pocăinţă?!”, i-a spus arătând cu degetul înspre lănţişorul ei. Imaginaţi-vă confuzia şi şocul femeii. Într-un caz similar, soţul necredincios al unei „victime” aflate în aceeaşi situaţie, martor la scenă, a apucat-o de braţ şi luat-o acasă pe loc, jurând, în timp ce se îndepărta, că nici unul din ei nu vor mai pune vreodată piciorul într-o biserică „de pocăiţi” (evanghelică). În multe cazuri, când credincioşii sunt întrebaţi de ce se poartă aşa, ei îşi justifică comportamentul spunând: „Biblia în 1 Pet. 3 interzice femeilor credincioase să poarte bijuterii. Ea nu poate fi „pocăită cu adevărat” dacă poartă lănţişor!”

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUŢIE

1. Care sunt paşii pe care biserica ar trebui să-i facă pentru readuce familia aceasta la credinţă?2. Cum ar trebui abordat acel lider „plin de râvnă” pentru a-i schimba perspectiva distorsionată asupra

mântuirii?3. Ce se poate face pentru a ne asigura că un asemenea incident nu se va mai repeta?

STUDIU DE CAZ: BISERICA DIN IERUSALIM, UN EXEMPLU BIBLIC CU REFERIRE LA LEGALISM

Există opinii diferite printre teologii şi cercetătorii Noului Testament (vezi perspectiva iacobină/petrină vs. cea paulină), iar unii ar afirma că biserica din Ierusalim precum şi cei ce se declarau susţinătorii ei (iudaizatorii) nu erau legalişti în convingerile şi practicile lor, ci mai degrabă trăiau o teologie contextualizată în limitele contextului lor iudaic.

1. Sunteţi de acord? Susţineţi-vă poziţia cu argumente biblice.2. Ce poziţie adoptă Pavel în legătură cu chestiunea în discuţie, potrivit pasajului din Galateni 1-2 şi

Fapte 21?3. Se observă o diferenţă între poziţia teologică a bisericii din Ierusalim şi convingerile iudaizatorilor?4. Unde se poate trage linia de demarcaţie care face diferenţa între contextualizare şi sincretism în biserica

din Ierusalim (inclusiv în cazul iudaizatorilor)? Care este principiul care ar trebui să guverneze atunci când avem de stabilit asemenea diferenţe?

5. Ce lumină ne aduce conciliul din Ierusalim pe această temă, unde în Fapte 15, Petru şi Iacov şi-au exprimat poziţiile lor faţă de tendinţele legaliste ale unor credincioşi proveniţi din Iudea?

16

O COMPARAŢIE ÎNTRE SINCRETISMUL DIN EXTERIOR ŞI CEL DIN INTERIOR

Etapa 1: CONTEXTUALIZARE

17

BISERICA A

PRO-CULTURĂ

BISERICAB

ANTI-CULTURĂ

BISERICA integrată/încorporată

în CULTURĂ

CULTURA integrată/încorporată

în BISERICĂ

SINCRETISM LEGALISM

Biserica A are o atitudine pro-culturală. Contextualizarea e directă (contextualizare la vedere), tendinţele majore ale culturii îşi regăsesc expresia în biserică (filozofie, perspective globale, alte religii, obiceiuri, credinţe populare, etc). Produsul final este o biserică C4-C6, cu puternice elemente culturale în eclesilogia ei, care se exprimă prin terminologia integraţionistă („biserica integrată/încorporată în cultură”).

Procesul sincretic începe la asocierea dintre biserică şi cultură, şi în general implică trei etape majore.Graficele de mai jos reprezintă acest proces şi îl detaliază diferenţiind între sincretismul clasic şi cel legalist.

Biserica B are o atitudine anti-culturală. Contextualizarea e indirectă (contextualizare ascunsă), biserica se opune multor aspecte culturale însă îmbrăţişează tipare culturale, tradiţii şi perspective globale, mai ales în ceea ce priveşte eclesiologia ei. Produsul final este o biserică C4-C6, cu puternice elemente culturale închistate în biserică (sub-cultură/tradiţionalism), care se exprimă prin terminologia bisericească („cultura integrată/încorporată în biserică”).

Subcultura Bisericească BA

18

cultura > biserica

CULTURA > biserica

cultura > biserica

biserica > sub-cultura

biserica < sub-cultura

biserica<SUB-CULTURA

Perpectiva

obic

eiur

i

Creştinism

alte religii

Texte biblice ca “suport”

tradi

tiona

lism

traditionalism

Texte biblice ca “suport”

Etapa 3: SINCRETISM

Tranziţiile bisericii A, C4-C6 în fazele evolutive ale sincretismului. Cultura domină progresiv biserica şi o trece de pe o poziţie puternic contextualizată, pe una puternic sincretică. Elementul cultural trece dincolo de eclesiologie în soteriologie. (traversează liniile de demarcaţie ale lui Parshall de evitare a sincretismului – Perspectives, 2002, 657)

Tranziţiile bisericii B, C4-C6 în fazele evolutive ale sincretismului. Rolurile dominante se schimbă, sub-cultura începe să domine biserica şi o trece de pe o poziţie puternic contextualizată, pe una mai puţin sincretică. Elementul cultural trece dincolo de eclesiologie în soteriologie. (traversează liniile de demarcaţie ale lui Parshall de evitare a sincretismului – Perspectives, 2002, 657)

Biserica A experimentează „sincretism din afară.” Este un amestec de creştinism şi alte elemente culturale. Mâmtuirea se obţine prin îmbrăţişarea unei soteriologii sincretice aparată/susţinută cu o terminologie şi concepte filozofice şi culturale.

Biserica B experimentează „sincretism din interior.” Este un amestec de creştinism biblic şi elemente „tradiţionale” (culturale). Mântuirea este condiţionată de acceptarea pachetului legalist (credinţă + cod bisericesc). Este aparată/susţinută de concepte tradiţionaliste şi texte biblice forţate în tipare drept suport.

A

A

B

B

Etapa 2: ETAPA TRANZIŢIONALĂ

CONTEXTUALIZARE SINCRETISM

APENDIX

Alte consecinţe ale practicilor şi convingerilor legaliste:

1) Discriminarea care produce durere/suferinţă şi apatie unor membri ai bisericilor.

Ruben Alves are dreptate când face observaţia următoare: „Creştinul trebuie să facă faţă realităţii dure care îl asigură că el/ea va fi acceptat de comunitate numai dacă el/ea nu încalcă limitele permisibilului.” 31

a) Suferinţă.

Într-o biserică, patru cupluri au fost rugate de pastorul bisericii să citească câteva pasaje din Scriptură la un eveniment special care avea loc în biserica aceea. După terminarea serviciului mai mulţi membri ai bisericii respective au criticat pe două dintre soţii pentru că au îndrăznit să citească din Scriptură cu capul descoperit (1 Cor. 11). Unii chiar l-au criticat pe pastor că a îndrăznit să le ceară aşa ceva. Cele două femei au fost foarte rănite, iar una dintre ele şi astăzi refuză să se implice în orice tip de activitate publică ce ţine de biserică.

O doamnă mai în vârstă, pe la 80 de ani, de curând botezată, a decis să se alăture unui grup de rugăciune al surorilor. Prima întâlnire a avut loc într-o seară extrem de rece din ianuarie, la cineva acasă. Sora noastră a venit cu mult entuziasm, dar a fost întâmpinată cu mustrări pentru că purta pantaloni, în loc să poarte fustă (Deut. 22:5). A venit la mine plângând, tulburată şi temându-se că nu putea să se implice în nici o activitate la biserică pe perioada de iarnă, deoarece ea avea probleme de sănătate şi trebuia să poarte pantaloni.

b) Apatia.

În unele biserici, chiar dacă eşti modest şi decent îmbrăcat, dacă nu respecţi codul bisericesc ce ţine de ţinută (interpretări subiective ale 1Cor. 11, 1 Pet. 3, Deut. 22:5), nu ai voie să participi activ la serviciile divine, cântând în cor, în orchestră, sau recitând o poezie, citind din Scriptură, spunându-ţi mărturia personală, sau dând învăţătură.

Tristeţea este că unii lucrători creştini aleg, aşa cum spune Kirk Kenneth „să folosească învăţătura Bibliei ... ca un cod penal/pentru a aplica pedepse.”32 În felul acesta ei încearcă să păstreze forme rigide ale legalismului, fie amintindu-le membrilor lor, în mod constant, despre regulile bisericii, fie predicând despre ele cât se poate de des.

2) Confuzie în legătură cu sfinţirea/sanctificarea.33

a) Sfinţire = „Tu să nu…”

Majoritatea bisericilor baptiste care dezvoltă tendinţe legaliste sunt comunităţi de tipul „Tu să nu…”34. Acestea cultivă un sistem care se prezintă pe sine ca moral, cu pretenţii solide de neprihănire în privinţa comportamentului exterior, dar şi o atitudine critică faţă de indivizi sau biserici care nu se ţin de aceleaşi reguli/convingeri. Membri bisericilor sunt militanţi şi reacţionari în râvna lor „de a păstra puritatea doctrinară şi cea a bisericii”, invocând, de obicei, 2 Tim. 4:3. Prin aceasta seamănă confuzie în inimile multor credincioşi

31 Alves, Protestantism, 147.

32 Kenneth Kirk, The Vision of God (New York, NY: Harper & Row, 1966).

33 Stănculescu descrie dorinţa de puritate a credincioşilor evanghelici români ca fiind „canalizată înspre respectarea unui cod moral extrem de strict, care respinge alcoolul şi tutunul, sau purtarea de bijuterii, respectarea cu stricteţe a Zilei Domnului şi practicarea unei discipline bisericeşti severe.” (Romanian, 369)

34 John Stott are mare dreptate când afirmă: „Ceea ce înţelegem noi prin ‘nu atinge, nu gusta, nu lua’ (Col. 2) a devenit, în multe cazuri, ‘nu fuma, nu bea, nu dansa.” John R.W. Stott, Christ the Controversialist (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1970), 86.

19

convertiţi de curând şi se înşeală pe ei înşişi, deoarece se angajează în bătălii greşite, cu motivaţie corectă. Uneori ei seamănă izbitor cu fariseii.35

Când a fost întrebat dacă el crede că ar putea exista diferite interpretări ale capitolului 1 Cor. 11, un lucrător dintr-o biserică mare din România a răspuns că nu. Întrebat dacă consideră că a nu purta batic este păcat, a răspuns că da. Întrebat dacă crede că ceilalţi credincioşi, din toate colţurile lumii, care nu se ţin de aceste „rânduieli” păcătuiesc, a răspuns că da. Un grup de familii a participat la un seminar referitor la viaţa de cuplu, şi în dorinţa lor sinceră de a urmări sfinţenia i-au cerut în mod specific profesorului să îşi prezinte părerea referitoare la batic/acoperitoarea de cap. Acesta le-a expus mai multe interpretări valide ale pasajului din 1 Cor. 11, şi apoi le-a dat voie să-şi formeze părerea proprie faţă de subiect. Când au revenit în biserică, pastorul bisericii unde erau membri a aflat despre „erezia” care le-a fost prezentată şi a început să facă vizite la domiciliile acelor familii, punându-le întrebări şi admonestându-i în legătură cu părerile lor referitoare la acest subiect şi altele discutate la respectivul seminar. Una dintre familiile astfel tratate afirma că abordarea semăna leit cu un interogatoriu comunist al unui dizident care gândeşte pentru sine.

b) Sfinţire = „Voi trebuie să...”

Există biserici în care nivelul spiritualităţii este măsurat în funcţie de ceea ce poartă femeile pe cap. Cele mai sfinte sunt cele ce poartă batic, şi îşi acoperă întreg capul, apoi urmează cele care poartă o eşarfă (de 10-20 cm lăţime), apoi cele cu pălărie (în unele biserici pălăriile sunt interzise), apoi cele cu cordeluţă (bandana). 1 Cor. 11 este textul la care se face referire în cazul acestor practici. Totuşi, în cele mai multe cazuri, textul nu este analizat din punct de vedere exegetic sau teologic, ci doar predicat „aşa cum este scris”.

Cu toate că unii lideri religioşi se folosesc de legalism pentru a-şi consolida poziţiile de autoritate şi pentru a controla sfere de influenţă, alţii sunt cât se poate de sinceri în motivaţiile lor. Ei doresc să păstreze curăţia bisericii. Cu toate acestea, mijloacele şi metodele folosite de ei sunt greşite. Atunci când îşi concentrează atenţia asupra semnelor exterioare care demonstrează o viaţă schimbată, ei neglijează însăşi viaţa care produce aceste semne. După cum spune şi Kirk: „Roada Duhului nu constă în faptele în sine, ci calităţile inimii care produce acele fapte” (436). Atunci când liderul bisericii confundă aceste două elemente ale adevărului, vechiul proverb ajunge să fie adevărat şi în acest caz: “A little dew in the pulpit produces a big fog in the pew.” (Rom. Puţină abur la amvon va produce un nor gros de ceaţă în rândul ascultătorilor.) Sau, pentru a păstra un ton mai sobru, „Atunci când un pastor sau un învăţător aruncă sămânţa legalismului în vânt, el şi urmaşii lui nu pot să se aştepte la altceva decât o tornadă/un vârtej de confuzie etică în misiunea lor de consiliere.”36

3) Înţelegerea greşită a valorilor şi priorităţilor spirituale.

a) Accentuarea exagerată a celor ce ţin de exterior în detrimentul transformării din interior.37

„Sunt mult mai interesaţi de ceea ce îmbrac decât de ceea ce sunt ca om.” – O tânără recent convertită.

În unele biserici unde prevalează legalismul, termenul „fundamentalism” este o noţiune cu care membri se mândresc. De cele mai multe ori, membri acestor biserici sunt cunoscuţi pentru regulile lor dar nu şi pentru virtuţile lor. După cum scrie şi David Malone: „Pentru fundamentalişti tot ceea ce înseamnă virtute este periclitat de tendinţele legaliste, şi anume de încercarea de a câştiga aprobarea lui Dumnezeu prin faptele bune, aşa cum observăm şi în exemplul fariseilor din vremea Domnului Isus. Legalismul pune mare accent pe

35 Comunităţile de farisei erau construite pe reglementări/porunci de tipul „Tu să...” şi „Tu să nu....” În urma unor calcule, s-a ajuns la concluzia că Legea conţinea 248 de porunci permisive (de tipul „Tu să...” ) şi 365 de prohibiţii („Să nu....” ), adăugând la cele deja existente câteva producţii proprii pe care le-au numit „legi preventive”. Numai pentru Sabat ei aveau mai mult de 1.500 porunci suplimentare!

36 Wayne Oates, “Legalism and the Use of the Bible,”, Pastoral Psychology (1973): 38.

37 „Pentru că iudeu ne este cel care se vede în afară; nici cel ce se face prin tăierea împrejur, care este un semn exterior al trupului său: ci iudeu este cel care trăieşte/simte iudaismul în inima sa” (Rom. 2:28-29). O lucrare monumentală care studiază felul în care s-a raportat Isus la asemenea probleme pe care le întâlnim în Evanghelii este cea a lui William Loader. Jesus and the Fundamentalism of His Day. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2001).

20

acţiune, aşa cum fac şi virtuţile, însă primul se concentrează cu prea mare uşurinţă asupra unei liste de activităţi şi convingeri potrivite dar şi din acelea nepotrivite, care sunt spicuite dintre virtuţi.” 38 Edward Dobson remarcă tocmai acest pericol în lucrarea Fundamentalist Journal (rom. Jurnalul Fundamentalistului): „Adesea ne investim timpul şi resursele discutând despre lungimea părului cuiva, genul de muzică de care este interesat, sau stilul în care se îmbracă, şi trecem cu vederea adevăratele probleme ale creştinismului, cum ar fi dragostea faţă de Dumnezeu, care „întâmplător” este cea mai mare poruncă aflată pe paginile Scripturilor.”39

La Şcoala Duminicală, în timpul unei lecţii la clasa de adulţi (40-60 de ani) într-o biserică mare, s-a pus următoarea întrebare în ultima duminică din an: „Care este lecţia cea mai importantă pe care aţi învăţat-o în acest an?” Cei mai mulţi nu au răspuns la întrebare, însă au prins ocazia să vorbească împotriva liberalismului şi atitudinilor lumeşti care atacaseră biserica lor în anul acela, şi pe care le-au exemplificat prin femei care începuseră să poarte bijuterii, altele, pantaloni, iar altele care nu mai purtau baticuri atunci când veneau la închinare în biserică. Asta demonstra ce credeau ei a fi „lucrul cel mai important” în viaţa lor de creştin.

Mulţi legalişti subliniază pe drept importanţa corectitudinii evangheliei, însă accentul se mută de la credinţă la corectitudine. Şi astfel corectitudinea, prin urmare credinţa, este măsurată după etalonul tradiţionalismului (tradiţia este credinţa vie a celor morţi, iar tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii. - Jaroslav Pelikan). Demersul acesta nu este diferit de codul fariseic de permisiuni şi interdicţii pe care îl găsim în Mishna şi Talmud. Hristos i-a mustrat aspru pe farisei pentru aceeaşi problemă: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” Cam asta fac şi legaliştii. Ei ignoră cele mai importante probleme în favoarea celor mai puţin importante. (Mat. .23:23-24). John Stott, legând pasajul acesta de situaţia noastră contemporană, spune că bisericile legaliste care există astăzi „sunt ‘menta, mărarul şi chimionul’ zilelor noastre, mirodeniile care se cultivă în spate, în grădina de legume a comunităţilor evanghelice.”40

Stott continuă: „Am văzut că perspectiva fariseică asupra moralităţii era una superficială pentru că ţintea la aspectele exterioare. De aceea orice încercare de externalizare fie a religiei fie a moralităţii în zilele noastre, sau de reducere a lor la câteva reguli lipsite de substanţă, este o formă de fariseism modern. În nici un caz comunităţile evanghelice nu sunt eliberate de această tendinţă. Şi totuşi, marca esenţială a adevăratei religii evanghelice este sublinierea adevărului că păcatul şi moralitatea sunt aspecte ce ţin de interior, mai degrabă decât de exterior, că ceea ce ne întinează în ochii lui Dumnezeu este ceea ce iese din inima noastră, şi că naşterea din nou este indispensabilă unei vieţi înnoite, şi, ca urmare, ceea ce îl mulţumeşte pe Dumnezeu este religia inimii şi moralitatea inimii.”41

b) Absolutizarea formei şi relativizarea funcţiei.

„O ultimă formă de persecuţie vine chiar din interiorul bisericii evanghelice. Este promovată de pastori, lideri religioşi, şi tipologii tradiţionale care confundă forma cu funcţia. Forma în care ea există de obicei este impunerea unui cod de ţinută creştinilor, cântarea unor anume imnuri, participarea la anume servicii religioase săptămânal. Este o formă înşelătoare de legalism, care nu e altceva decât persecuţie. Astfel de lideri şi tipuri de „biserici” îi constrâng pe tinerii care vor să-l găsească pe Hristos să respingă Evanghelia - greşind, cu siguranţă – deoarece ea este prea bine identificată cu formele arhaice ale trecutului (care nu mai sunt aplicabile în prezent) şi cu cei ce le promovează. Asemenea pastori şi lideri religioşi nu îi eliberează pe oameni, ci îi controlează, împreună cu bugetele lor, şi clădirile. Am observat asta în fiecare ţară, dar în special în Ungaria, România, Rusia şi Ukraina.”42

38 David Malone, “Virtue,” in Encyclopedia of Fundamentalism, ed. Brenda E. Brasher (New York, NY: Routledge, 2001), 503.

39 Edward Dobson, “Seven Characteristics of Legalism,”, Fundamentalist Journal (1987): 12.

40 Stott, Christ, 156.

41 Ibid., 159.

42 Kirstin Vander Giessen-Reits, “Blessed Are Those Who Are Persecuted,”, Catapult 3, no. 3 (2004).

21

Autoritarianismul, caracteristică a multor pastori legalişti, impune uniformitatea şi conformitatea. David Miller afirmă: „Fiecare legalist este un conformist.”43 Forma şi conformarea sunt mult mai importante decât funcţia acelei forme. În unele dintre aceste biserici femeile divorţate sunt încă obligate să poarte batic/acoperitoare a capului, care este semnul supunerii, cu toate că ele nu mai sunt sub autoritatea soţilor lor de care pot fi divorţate de ani de zile! Faptul că am adus în discuţie această chestiune i-a supărat tare pe mai mulţi lideri religioşi, şi am fost acuzat că tulbur pacea bisericii lor.

c) Ascultare motivată de frică, mai degrabă decât de dragoste.

Membri bisericilor legaliste nu sunt capabili să îşi exprime frământările sau convingerile cinstit şi pe faţă, de frica a ceea ce ar gândi alţii despre ei, sau de frica de a-şi pierde poziţia în biserică. În consecinţă, mulţi cad în ipocrizie (duplicitate) şi stagnează în umblarea lor în credinţă. Din pricina acestei frici, „Comunitatea este şi ea duplicitară şi nu se adresează problemelor care ar putea să creeze tulburare sau transformare, ci numai celor care trimit spre conformitate şi siguranţă.”44 „Creştinul permite ameninţărilor legii să servească ca motivaţie pentru ascultare… iar frica este cea care stă la baza activităţii sale.”45 În contrast, „activitatea creştină care izvorăşte din credinţă, dragoste şi speranţă este naturală, imediată, lipsită de prejudecăţi, curată şi adevărată, deoarece ea izvorăşte din adevărata sursă a vieţii (Duhul Sfânt). Activismul legalist se dovedeşte a fi mecanic, extern, împovărat cu motivaţii greşite şi interese private, oportunist, prefăcut şi nesincer.”46

Am primit mai multe emailuri de la credincioşi proaspăt convertiţi care se luptau cu ispite mari care ţin de homosexualitate. Cei mai mulţi se descriu pe ei înşişi ca fii de prezbiteri sau de diaconi, din diferite biserici. Toţi aceştia erau foarte frământaţi de două mari probleme: (1) nu erau siguri că homosexualitatea este într-adevăr păcat (unii „misionari” americani i-au învăţat asta!); (2) se temeau să vorbească cu cineva sau să-ţi mărturisească frământările fiindcă erau siguri că vor fi excomunicaţi din familia bisericii lor! Aşa că au decis să-şi ascundă păcatul mai degrabă decât să vorbească despre el.

În multe biserici există membri care fac parte din „poliţia de moralitate”. Ei se aseamănă cu cei din exemplele pe care le dă David Miller în studiile sale despre legalism făcute în Statele Unite ale Americii. Asemenea oameni „ sunt împrăştiaţi prin comunităţile creştine şi încurajaţi, pe la spate, să fie cu ochii pe absolvenţi, membri ai bisericii, şi alţii chiar pastori sau vorbitori, şi apoi să-i raporteze la ‘conducere”’. 47 Cei care sunt prinşi, suferă consecinţe, care, în general, includ restricţii în privinţa implicării în biserică, pedepse, interdicţii, disciplină bisericească, şi excomunicare. Oamenii trăiesc cu frică faţă de un sistem manipulat prin intimidare.

4) Regresie în umblarea credinciosului cu Dumnezeu.

Legaliştii şi comunităţile de care ei aparţin sunt caracterizaţi de lipsă de delicateţe, acceptare condiţionată, frică, ipocrizie, şi o neprihănire proprie încadrată în tipare personale. După ce şi-a dat demisia, un pastor al unei astfel de biserici a mărturisit că procesul a intrat în regresie când cei de acolo au început să pună accent pe regulile legaliste. După cum observă şi J.P. Koehler în studiul său de caz asupra bisericii luterane, când legalismul îţi face intrarea „ regresia este în plină dezvoltare în viaţa bisericii.”48

Din istoria bisericii evanghelice se pot învăţa multe dacă ne uităm la exemplele înaintaşilor noştri, şi anume la Quakeri şi Anabaptişti.49 John Audland, un Prieten, a spus: „Forţa şi constrângerea pot să-i facă pe unii să se

43 David R. Miller, Breaking Free: Rescuing Families from the Clutches of Legalism (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1992), 156.

44 Tilden Edwards, Spiritual Friend (New York, NY: Paulist Press, 1980), 15, Koehler, “Legalism in an Evangelical Church,”.

45 Koehler, “Legalism in an Evangelical Church,”.

46 Ibid, 135.

47 Miller, Breaking, 11.

48 Koehler, “Legalism,” 131.

49 Acest stil de viaţă „lumesc” nu a fost acceptat în Societatea de Prieteni ai quakerilor. Cele ce urmează sunt exemple de asemenea stil de viaţă „lumesc”, citate la o întâlnire a femeilor care s-a ţinut la York în 1718: „Dorim o schimbare a lucrurilor în această privinţă...după cum urmează: a robelor/hainelor Prietenilor (n.tr. ei îşi spuneau Friends, în traducere

22

conformeze faţă de cele ce se văd, lucru pe care ei nu l-ar face dacă nu s-ar opera aşa, însă demersul acesta este lipsit de substanţă, inimile lor nu se fac mai bune, din contră, ajung mult mai rele şi mai pline de ipocrizie ca mai înainte.”50

5) Regula tradiţiei în interpretarea Bibliei.

În multe cercuri evanghelice tradiţia bisericească este cea care decide care interpretare biblică este cea corectă. Regulile tradiţionale însele sunt derivate în principal din premize biblice (texte biblice folosite ca dovezi, fără exegeză) şi apoi sunt aplicate mecanic. Pasajele problematice sunt considerate taboo.

Din mărturia unui lucrător creştin ordinat: „Îi învăţam pe oameni evanghelia la biserica ce se aduna în casa unui pocăit. Cei ce erau de faţă au insistat să îmi spun părerea despre purtarea baticului la femei. O vreme am evitat să îmi spun părerea, dar în cele din urmă, le-am prezentat un studiu care susţinea cum că este o problemă personală/care ţine de convingeri personale. Le-am cerut să îmi dea perspectiva biblică asupra problemei, dar ei au refuzat. În schimb, mi s-a transmis că nu mai aveam voie să iau Cina sau să iau cuvântul în biserică.51

Această situaţie îmi aminteşte de ceea ce a spus Jean-Jacques Rousseau: „Romanii se mulţumiseră cu practicarea virtuţii; toate s-au năruit când au început să o studieze.”

Într-o altă biserică, un grup de credincioşi au început să studieze pasaje taboo din Scripturi. În decursul studiului ei au ajuns să renunţe la perspectivele lor legaliste asupra unor subiecte. Pastorul bisericii lor i-a mustrat aspru şi a impus o regulă în biserica aceea împotriva acestui fel de practici. Când a fost întrebat pe ce se baza când afirma că el are dreptate, răspunsul pastorului a venit scurt şi ferm: „Pentru că aşa spun eu.”

Subiecte teologice aşa cum sunt harul şi libertatea în Hristos sunt evitate sau tratate cu grijă, iar de cele mai multe ori restricţionate doar la înţelesurile lor soteriologice.

OPERE CITATE

Prieteni) care sunt indecente, o parte prea lungă, peste alta prea scurtă, cu tăietură la mâneci; şi astfel Prietenii ar trebui să ajungă la o stabilitate, şi să fie mulţumiţi cu forma şi tiparul înspre care ne conduce Adevărul, fără a se schimba după cum se schimbă lumea; de asemenea şorturile negre şi colorate de mătase şi muselină, precum şi gluga/căciula sau baticul nu trebuie să fie prea lungi sau prea late.” Un alt exemplu se referă la pietrele funerare din cimitire: ar trebui oare ca Prietenii să şi le facă? Să fie plate, sau ridicate în sus? Ce să se scrie pe ele, sau ar trebui să se scrie ceva: doar numele, sau şi date personale? „Ceea ce se întâmpla în perioada aceasta în istoria Prietenilor era o schimbare a direcţiei dinspre aşteptările pline de curaj de a cuceri lumea pentru Hristos, înspre frica de a fi infiltrat de lume şi de spiritul ei – o schimbare de intenţie de la ofensivă spre defensivă.” L.A. Kirk, “Legalism or Permisiveness: An Inescapable Dillema,”, The Christian Century 97 (1980): 434-38.Anabaptiştii au început în secolul al XVI-lea cu acelaşi tipar al unui stil de viaţă distinctiv, cu râvnă pentru evanghelie, deschidere/prietenie, unitate în devoţiune, persecuţii şi succese. Totuşi, pe la începutul istoriei lor, s-a iscat între ei o mare frică de contaminare cu lumea, atitudine care poate fi regăsită până azi la amişi şi menoniţii huterieni. (ibid., 435)

50 Ibid., 436.

51 Laurent J. La Brie, “The Cost of Legalism,” Vox Domini Church Bulletin, July 15 2001

23