SORIN CRISTESCU RELATII POLITICO-DIPLOMATICE SI MILITARE EUROPENE CUPRINS Cuvant-inainte ................................................................9 I. Europa la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. De la echilibrul de putere la formarea blocurilor politico-militare I.1. Antecedente ............................................................... 9 I.2. De la alianta celor trei imparati la Tripla Alianta .....................13 I.3. intemeierea Antantei .....................................................2 4 I.4. Evolutia relatiilor politico-diplomatice si militare europene in primul deceniu al secolului XX .......................................27 I.5. Razboaiele balcanice si pacea de la Bucuresti (1912-1913) .........31 II. Europa si primul razboi mondial II.1. in ajunul Marelui Razboi ...............................................34 II.2. Primatul generalilor asupra diplomatilor ..............................36 II.3. Actiuni politico-diplomatice si militare pana la sfarsitul anului 1916. Situatia Romaniei ................................................38 II.4. Evolutii militare si politico-diplomatice in anul 1917 si in prima jumatate a anului 1918. Iesirea Rusiei din razboi ....................46 II.5. Prabusirea Puterilor Centrale ..........................................53 III. Conferinta de pace de la Paris din 1919-1920. Solutii politice si militare pentru Europa postbelica III.1. Crearea Ligii Natiunilor ...............................................5 7 III.2. Consacrarea principiului nationalitatilor .............................62 III.3. Tratatele de pace si semnificatia lor ..................................6 6 IV. Configuratia politico-militara a Europei interbelice IV.1. intre sistemul de la Versailles si acordurile de la Locarno .........72 IV.2. Statu-quo versus revizionism .........................................83 IV.3. Constituirea Axei Roma-Berlin-Tokio ..............................94 IV.4. Crizele premergatoare izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial...96 IV.5. Pactul Ribbentrop-Molotov; implicatii politico-militare ...103 V. Epoca celui de-al doilea razboi mondial V.1. Un "razboi ciudat" si tentative de pace ...............................108 V.2. Ofensiva germana in Europa Occidentala in anul 1940 si implicatiile ei ..........................................................112 V.3. Extinderea razboiului in Balcani .......................................119 V.4. De la conflictul european la conflagratia mondiala ..................121 V.5. Formarea Coalitiei Natiunilor Unite ..................................123 VI. Reuniuni internationale la nivel inalt in timpul celui de-al doilea razboi mondial VI.1. Reuniuni si acorduri politico-diplomatice si militare anglo-americano-sovietice in anii 1941-1942 .......................128 VI.2. Diplomatie la nivel inalt pe ruta Casablanca-Quebec-MoscovaCairo-Teheran (ianuarie-decembrie 1943) ...........................132 VI.3. 1944 - anul marilor victorii impotriva Germaniei si al structurarii configuratiei Europei postbelice ......................................137 VI.4. intre "acordul de procentaj" si Conferinta de la Ialta. Sfarsitul razboiului .....................................................140 VII. Relatii politico-diplomatice si militare in Europa postbelica VII.1. Crearea Organizatiei Natiunilor Unite ..............................145 VII.2. Conferinta de la Potsdam .............................................153 VII.3. Elaborarea si incheierea tratatelor de pace ..........................155

VIII. Relatii politico-diplomatice si militare in epoca "razboiului rece" VIII.1. inceputul "razboiului rece" ..........................................16 3 VIII.2. Primele consecinte ale "razboiului rece" asupra relatiilor politico-diplomatice si militare europene ..............................167 VIII.3. Relatiile dintre S.U.A. si U.R.S.S. in contextul crizei regimurilor totalitare din Europa Centrala si de Est .....................182 Bibliografie ................................................................... .189 CUVANT-INAINTE Cursul universitar Relatii politico-diplomatice si militare europene se adreseaz a studentilor din cadrul Universitatii Spiru Haret, Facultatea de Relatii Intern ationale si Studii Europene, si, in egala masura, de la alte facultati care au i n planul de invatamant discipline de profil sau inrudite. Este un curs special care isi propune sa intregeasca studiile europene, prezenta nd intr-o viziune coerenta contextul istoric interna-tional, negocierile diploma tice, inclusiv culisele lor, realizarea marilor aliante politice si militare, do cumente fundamentale ale acestora si con-fruntarile militare, tratatele de pace, reuniunile diplomatice, indeosebi cele la nivel inalt, care au marcat istoria E uropei moderne si contem-porane. Pentru elaborarea cursului, autorul a cercetat istoriografia roma-neasca si stra ina, indeosebi lucrari ale istoricilor: Florin Constantiniu, Alesandru Dutu, And r Fontaine, Stefan Lache, Leonida Loghin, Viorica Moisuc, Gheorghe Onisoru, Pierr e Renouvin, Ioan Scurtu, Aurica Simion s.a. Cursul urmareste, in primul rand, sa starneasca interesul studentilor pentru cun oasterea aprofundata a unor momente importante din istoria relatiilor politico-d iplomatice, a realitatilor lumii moderne si contemporane. I. EUROPA LA SFARSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. DE LA ECHILIBRUL DE PUTERE LA FORMAREA BLOCURILOR POLITICO-MILITARE I.1. Antecedente De-a lungul epocilor istorice, conflictele militare si negocierile politico-dipl omatice au modelat permanent frontierele si, implicit, potentialul economic al s tatelor europene. Recurgerea la folosirea armelor era o solutie frecvent aplicat a in rezolvarea litigiilor, ironic numita "ultimul argument al regilor" pentru c a, in fond, monarhii erau instantele supreme care decideau asupra pacii sau razb oiului. Marile migratii de la sfarsitul antichitatii si inceputul Evului Mediu au dezagr egat Imperiul Roman intr-o multitudine de state si formatiuni statale, constitui te mai ales pe principiul autarhiei, adica al capacitatii de satisfacere a nevoi lor economice de aparare prin resurse proprii. La sfarsitul Evului Mediu, monarhiile centralizate au concretizat formula politi ca a echilibrului de putere, menit sa nu permita cresterea potentialului vreunei a dintre ele care sa duca la amenintarea celorlalte, atat ca solutie pentru stab ilitatea continentului european, cat si drept criteriu de formare a diverselor a liante politico-militare. in secolul al XVIII-lea, noua forta economica si sociala in ascensiune, burghezi a, si-a sustinut dreptul de a conduce marile regate inlaturand monopolul politic si suprematia nobilimii, in masura in care aceasta nu se ocupa de tranzactii si investitii financiare. Modelul politic propus de sustinatorii noii forte a fost cel englez, bazat pe o societate care sa se conduca dupa principiul separarii p uterilor in stat, respectand drepturile si libertatile cetatenesti fundamentale. Astfel s-a ajuns la izbucnirea revolutiei franceze de la 1789, urmata in 1792 de proclamarea Republicii, care punea in discutie nu doar frontiere strategice, ci si principii politice fundamentale, cum ar fi principiu l monarhic sau privilegiile nobilimii asupra conducerii societatii.

Initial, Franta republicana a invins armatele monarhiilor europene coalizate imp otriva ei si, apoi, a trecut la expansiune, raspandind ideile revolutiei in Euro pa. in 1804 Franta s-a proclamat imperiu, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Acesta a initiat o serie de razboaie menite sa instaureze hegemonia Frantei pe intreg continentul european. in cele din urma, dupa doua decenii de razboi aproape neintrerupt, armatele mona rhiilor europene - Rusia, Prusia si Austria - sustinute financiar de Anglia, au invins Franta intre anii 1812-1815. Pentru a impiedica pe viitor alte rasturnari politice si sociale de amploare, mo narhii europeni, invingatori asupra lui Napoleon Bonaparte, s-au reunit la Congr esul de pace de la Viena, din 1815, unde au fixat principiile unei paci pe care o voiau durabila. in scopul asigurarii stabilitatii continentului s-a trecut la aplicarea formulei mai vechi a "echilibrului de putere", adica limitarea potenti alului fiecarei mari puteri, astfel incat nici una dintre ele sa nu constituie u n pericol pentru celelalte. Din acest motiv, Congresul de la Viena nu a adus mod ificari esentiale frontierelor europene. Franta invinsa a revenit la granitele e i din 1790. in plus, pentru combaterea miscarilor revolutionare contestatare, la initiativa tarului Rusiei, Alexandru I, monarhii Prusiei si Austriei au intemei at, la 26 septembrie 1815, asa-numita Sfanta Alianta, tocmai cu scopul de a gara nta statu-quo-ul teritorial si politic. Monarhii Sfintei Aliante si-au propus sa se intruneasca periodic pentru a analiz a situatia europeana si a lua masurile necesare in vederea reprimarii oricaror m iscari revolutionare. in acest sens, urma sa fie solicitat si sprijinul celorlal ti monarhi europeni. in anii urmatori, Sfanta Alianta a inabusit actiunile revolutionare din Italia, tarile Romane, Spania s.a. Singura mare putere care a refuzat sa participe la as emenea actiuni represive a fost Anglia. Cu toate acestea stabilitatea Europei, dorita de monarhii si de diplomatii Congr esului de la Viena, de talia lui Metternich sau Talleyrand, nu a durat prea mult , deoarece fortele burgheziei in ascen-siune, care voiau materializarea idealuri lor revolutionare, in principal accederea la parghiile politice, erau de neoprit . La acestea s-au adaugat ideologiile nationale care considerau statul national un itar in frontiere etnice drept garantia progresului social si economic. Nationalismul a fost cea mai importanta creatie a revolutiei franceze. Natiunea franceza s-a definit prin "vouloir d etre ensemble" pe teritoriul Frante i, chiar daca in mai multe regiuni nu se vorbea limba franceza (Corsica, Alsacia , Lorena, Provence s.a.). in spatiul germanic, Napoleon a redus numarul de formatiuni statale de la 360 la 39, iar ridicarea impotriva dominatiei franceze, la 1813, a fost prima mare man ifestare a nationalismului german. Ideile nationale s-au dezvoltat rapid si in randul popoarelor aflate sub dominat ie straina. in Imperiul Habsburgic, ideile emanciparii nationale au cuprins rapi d pe italieni, pe romanii din Transilvania si Banat, pe unguri, pe cehi, pe croa ti; in imperiul rus pe polonezi, in imperiul otoman pe greci, pe sarbi, apoi pe romanii din Principatele Danubiene. Pretutindeni natiunile oprimate s-au afirmat viguros, in opozitie cu autoritatile imperiale asupritoare. Un moment deosebit in afirmarea idealului emanciparii nationale l-a constituit a nul revolutionar 1848. Valul miscarilor reformatoare burgheze, care cereau insta urarea regimului constitutional, separarea puterilor in stat, drepturi si libert ati cetatenesti, a cuprins toata Europa, de la Paris pana la Bucuresti si Iasi. Revendicarile nationale in Imperiul Habsburgic au fost afirmate cu aceeasi vigoa re ca si cele politice, iar in final, s-au dovedit a fi factori importanti in de sfasurarea evenimentelor. in Franta, revolutia de la 1848 a sfarsit prin a-l aduce la putere, ca presedint e de republica, pe Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul imparatului Napoleon I. i n 1851, Ludovic Napoleon s-a proclamat imparat, sub numele de Napoleon al III-le a, si a hotarat sa sprijine miscarea nationala europeana, convins fiind de ideea ca o Europa a natiunilor va accepta hegemonia Frantei pe care o refuzase cu pat ru decenii in urma unchiului sau. in acest sens, Franta a sprijinit miscarile de

unificare nationala ale romanilor, italienilor si germanilor. Astfel Franta a s prijinit Anglia, impiedicand Imperiul Rus sa distruga definitiv Imperiul Otoman ("omul bolnav al Europei" dupa parerea tarului rus Nicolae I) in razboiul Crimee i (1853-1856). La Congresul de pace de la Paris, din 1856, s-a propus unificarea Moldovei si a tarii Romanesti, pentru a se crea un stat tampon, sub garantia pu terilor europene, care sa bareze expansionismul rusesc spre Stramtori. Napoleon al III-lea a sprijinit dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1 859, ca domn al Principatelor Unite. Austria s-a opus acestei solutii politice, dar in iunie acelasi an a fost invinsa de Franta si Regatul Sardiniei si Piemontului in batal iile de la Magenta si Solferino, care au permis unificarea Italiei. Ulterior Aus tria a trebuit sa recunoasca si dubla alegere a lui Cuza la Iasi si Bucuresti. in 1862, in Prusia a devenit prim-ministru (cancelar) Otto von Bismarck, adept a l unificarii Germaniei "prin fier si sange". Aceasta unificare, intr-un stat a c arui forta economica se intemeia pe puterea burgheziei, a avut drept consecinta faptul ca puterea politica urma sa fie apanajul nobilimii, al marilor proprietar i de pamant, categoria sociala care furniza cadrele ofiteresti si diplomatice al e Prusiei. Cu acordul tacit al Frantei si al Rusiei, Prusia a invins, in 1866, A ustria la Sadova, excluzand-o de la viitoarea intemeiere a Germaniei. Si Italia s-a implicat in razboiul impotriva Austriei, alaturi de Prusia. Spre deosebire d e aliata ei, Italia a fost invinsa, dar cu toate acestea rezultatul final al inf rangerii Austriei i-a permis sa mai faca un pas spre unificare, alipind Venetia. Profitand de infrangerea Austriei, miscarea nationalista maghiara, intemeiata pe forta nobilimii (mosierimii) maghiare, care la fel ca in Prusia furniza cadre o fiteresti si diplomatice imperiului, a vrut sa proclame statul national maghiar. Bismarck a impiedicat dezmembrarea Imperiului Habsburgic, propunand un compromi s (Ausgleich) politic prin care imparatul de la Viena urma sa fie rege la Budape sta, iar Imperiul sa se numeasca austro-ungar. Aceasta solutie politica, ulterio r denumita dualism, a devenit realitate in 1867. Sprijinirea miscarilor nationale nu a adus vreun folos Frantei si lui Napoleon a l III-lea. Mai mult, unificarea Germaniei s-a desavarsit in urma razboiului dint re Prusia si Franta (1870-1871) incheiat cu victoria celei dintai si proclamarea lui Wilhelm I, la 18 ianuarie 1871, in Sala Oglinzilor de la Versailles, ca imp arat german. Tot in 1871, ca urmare a razboiului franco-prusac, regele Italiei, Victor Emanue l I, a putut sa ocupe Roma si sa proclame unificarea deplina a Italiei. Statul p apal s-a restrans la cartierul Vatican din Roma. Anii de dupa 1848 au adus si conturarea unui alt gen de curent politic - panslav ismul - prin care se urmarea unificarea tuturor natiunilor slave sub sceptrul ta rului de la Sankt Petersburg, inclusiv a slavilor care traiau in Imperiul Otoman . in felul acesta, au aparut pe harta Europei statele nationale formate prin unifi care, iar nationalismul va ramane in secolul urmator un factor determinant al ev olutiei istorice. in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si in primii ani ai secolului al XX -lea, marile puteri din Europa, precum si din afara ei (S.U.A., Japonia) au ince rcat sa-si extinda influenta in afara cadrului lor geografic intr-o forma de exp ansiune numita imperialism, care avea sa duca la prima conflagratie mondiala ce a marcat decisiv istoria contemporana. I.2. De la alianta celor trei imparati la Tripla Alianta Noul stat german aparut pe harta Europei dispunea de un potential economic sufic ient de mare, astfel incat principiul echilibrului de putere al statelor europen e a fost compromis. Toate puterile europene s-au simtit amenintate de Germania " cancelarului de fier" - Bismarck - considerand ca acesta avea sa-si continue pol itica de cuceriri in Europa. Dar Bismarck a inteles ca, in noile conditii, orice alta confruntare se va transforma intr-o conflagratie europeana, chiar mondiala , pe care Germania nu avea cum sa o castige din cauza pozitiei ei geostrategice dezavantajoase. Astfel, cancelarul german si-a fixat drept tel esential al polit icii sale externe sa impiedice cu orice pret izbucnirea unui razboi care sa peri cliteze destinul Germaniei. Avand in vedere slabiciunea Imperiului Otoman si inc

apacitatea acestuia de a mai controla eficient Peninsula Balcanica, dar si inter esele divergente ruso-austro-ungare din zona, Bismarck a considerat ca acesta er a spatiul cel mai sensibil al Europei care putea sa genereze conflicte majore, i ar solutia adoptata de el pentru descurajarea oricaror potentiale conflicte era aceea de a incheia aliante politico-militare. in felul acesta, Bismarck s-a angajat in promovarea unei diplomatii ce viza cons ervarea unei ordini internationale, considerata favorabila Imperiului German, ur marind - in aceasta perspectiva - trei obiective fundamentale: a) mentinerea unei solidaritati intre suveranii "legitimi", preocupati de a impi edica progresul ideilor "revolutionare" si emanciparea minoritatilor nationale; b) pastrarea unui echilibru intre marile puteri, la nevoie speculand antagonisme le dintre ele, controland schimbarile ce afectau statu-quo-ul teritorial europea n si veghind ca din aceste schimbari nici unul dintre marii actori ai scenei int ernationale sa nu detina avantaje decisive asupra celorlalti; c) izolarea diplomatica a Frantei, invinsa la 1871, care urmarea revansa si recu perarea Alsaciei si Lorenei; in acest scop, Bismarck a dus o politica de alianta cu orice potential sustinator al revansismului francez: cu Austro-Ungaria, cu R usia si chiar cu Anglia, bazandu-se pe inrudirile dintre monarhi. Bismarck nu a aplicat simultan toate aceste principii, ci in functie de situatii le concrete cu care s-a confruntat. in primii ani dupa intemeierea imperiului german, Bismarck a vrut sa reinvie Sfa nta Alianta, sustinand asa-numita "alianta a celor trei imparati" ai Rusiei, Aus tro-Ungariei si Germaniei. Astfel, in vara lui 1872 imparatul Franz-Josef si-a a nuntat intentia de a vizita Berlinul. Cum tarul Alexandru al II-lea voia sa fie de fata la discutiile rivalului sau austriac cu imparatul german Wilhelm I, si-a exprimat dorinta de a participa si el la aceasta intrevedere. Asa s-a ajuns, in septembrie 1872, la vizita celor doi imparati la Berlin. Monarhul rus si cel au striac erau interesati, fiecare in parte, sa castige Germania pentru interesele lor in Balcani, dar neincrederea reciproca dintre Viena si St. Petersburg ar fi blocat orice intelegere a celor trei suverani. Bismarck a fost cel care a contri buit la o conciliere ruso-austro-ungara, punand in prim plan interesul comun al celor trei imperii de a mentine regimul monarhic prin combaterea curentelor repu blicane si socialiste. O continuare a contra-dictiei austro-ruse ar fi constrans Germania sa opteze pentru alianta cu una dintre aceste puteri - exact ceea ce d orea Bismarck sa evite - pentru ca in caz contrar ar fi aparut imediat o contraa lianta. in felul acesta, discu-tiile de la Berlin au urmarit doar concilierea si nu au dus la vreun acord. La acord s-a ajuns in urma insistentelor Rusiei pentru incheierea unei aliante r uso-germane, mai intai sub forma unei conventii militare prin care puterile semn atare se obligau sa se sustina reciproc in cazul unui atac din partea unei terte puteri. Bismarck a acceptat cererea rusilor doar pe jumatate, in sensul ca resp ectiva conventie militara a fost semnata doar de catre cei doi suverani si de se fii de state majore (6 mai 1873) - caz unic in dreptul international. in plus, t ot el a impus ca intrarea in vigoare a conventiei sa depinda de aderarea Austro-Ungariei. Ministrul de externe al duble i monarhii, Gyula Andrassy, nu era dispus spre un asemenea pas, care echivala cu optiunea Vienei pentru Rusia, impotriva Angliei, caci, in Orient, Austro-Ungari a avea interese comune cu britanicii impotriva rusilor. Asa ca imparatul Franz J osef a incheiat cu tarul Alexandru al II-lea un acord politic destul de vag (6 i unie 1873) prin care cei doi semnatari se obligau sa se consulte in problemele d e interes comun, iar in cazul atacului din partea unei terte puteri isi promitea u sa nu caute alte aliante, ci sa incerce mai intai sa se inteleaga reciproc. Pe ntru acest din urma caz, exista posibilitatea unei conventii militare. Wilhelm I a aderat la acest acord dintre Franz-Josef si Alexandru al II-lea la 22 octombr ie 1873 si astfel s-a ajuns la alianta celor trei imparati. Prin aceasta alianta Bismarck urmarea un dublu scop: sa izoleze diplomatic Frant a si sa aplaneze contradictiile austro-ruse, pentru ca Germania sa nu fie silita sa opteze pentru una dintre cele doua puteri. Dar evenimentele anilor urmatori vor demonstra ca aceste contradictii erau atat de puternice incat alianta celor trei imparati exista doar pe hartie.

Prima proba de incercare a venit chiar din partea lui Bismarck, care in 1875 a v rut sa intimideze Franta al carei parlament votase, in martie 1875, o lege de sp orire a numarului ofiterilor. La 8 aprilie 1875, un articol de ziar, inspirat de Bismarck, se intreba asupra iminentei unui razboi de revansa al Frantei impotri va Germaniei. Presa germana a initiat o ampla dezbatere pe aceasta tema, dar la scurta vreme B ismarck a dat asigurari linistitoare intr-un ziar german important. insa, in ace lasi timp, feldmaresalul Moltke, seful Marelui Stat Major German, intr-o discuti e particulara cu reprezentantul Belgiei, a mentionat eventualitatea unui razboi preventiv al Germaniei impotriva Frantei. (21 aprilie 1875). Discutia a fost rap ortata la Paris, iar dezmintirea pe care Bismarck a transmis-o Frantei, la 25 ap rilie, nu a mai fost crezuta. Ministrul de externe francez, Decazes, a informat St. Petersburgul si a cerut sprijin pentru Franta. A urmat un articol in ziarul britanic "Times", la 6 mai 1875, in care se solicita puterilor europene sa impie dice razboiul preventiv al Germaniei. Noul prim ministru britanic, Disraeli, car e se exprimase inca din februarie 1871 ca unificarea Germaniei este un eveniment mai important decat Revolutia Franceza si care a compromis echilibrul de putere din Europa, a solicitat guvernelor din Viena, St. Petersburg si Roma un demers comun la Berlin pentru mentinerea pacii. Viena si Roma au refuzat acest lucru, dar St. Petersburg-ul la acceptat, tocmai in momentul in care tarul si cancelarul rus Gorceacov se afla u in vizita oficiala in capitala Germaniei (mai 1875). Bismarck i-a convins pe i lustrii vizitatori de intentiile sale pasnice, dar Gorceacov a transmis declarat iile cancelarului german intr-o instiintare catre toate reprezentantele diplomat ice ale Rusiei, din care rezulta ca pacea ar fi fost salvata ca urmare a interve ntiei ruse! ("lovitura de teatru a lui Gorceacov"). Criza razboiului iminent s-a incheiat, insa pentru Germania a fost o grava infrangere diplomatica. S-a vazut clar ca doua mari puteri antagonice - Rusia si Anglia - isi pot depasi rapid co ntradictiile, aliindu-se impotriva Germaniei pentru mentinerea unei Frante puter nice. Exact ce se va intampla in 1914. Bismarck s-a convins ca trebuie sa action eze prudent in politica externa pentru a nu produce coalitii antigermane. "Cosma rul coalitiilor" a reprezentat de atunci principala lui temere in relatiile cu c elelalte puteri. Criza din aprilie-mai 1875 a vadit fragilitatea aliantei celor trei imparati, ia r evenimentele din Balcani din vara aceluiasi an au compromis-o definitiv. in iu lie a izbucnit rascoala din Bosnia si Hertegovina impotriva otomanilor, urmata d e o rascoala asemanatoare in Bulgaria, reprimata cu cruzime de turci. Presa occi dentala a prezentat pe larg aceasta represiune, creand un puternic curent de opi nie antiotoman. La 1, respectiv 2 iulie 1876, Serbia si Muntenegru, formal dependente de Imperiu l Otoman, i-au declarat razboi. Pentru Rusia a devenit clar ca interventia ei es te o chestiune de timp si ca i-ar oferi toate sansele de a sterge prevederile de zavantajoase pentru ea ale Congresului de la Paris din 1856. Problema Rusiei era evitarea formarii unei coalitii europene ca in 1853. Asa ca s-a erijat mai inta i in mandatar al Europei si a cerut convocarea unei conferinte internationale de catre Germania. Bismarck a refuzat, dar a asigurat Rusia de neutralitatea binev oitoare a Berlinului. La scurta vreme, Rusia a incheiat un acord secret cu Austr o-Ungaria la Reichstadt (8 iulie 1876). Ambele puteri se angajau sa sprijine exi stenta statala a Serbiei si Muntenegrului in cazul in care acestea ar fi fost in vinse. in cazul unei victorii - iar semnatarii porneau de la aceasta premisa - R usia urma sa primeasca cele trei judete din sudul Basarabiei si gurile Dunarii, iar Austro-Ungaria va ocupa Bosnia si Hertegovina. in septembrie 1876 sarbii au fost invinsi si au cerut armistitiu. Pentru Rusia, agitata de curentul panslavist, implicarea a devenit iminenta, dar s-a ridicat p roblema unui conflict cu Austro-Ungaria in acest caz. Care va fi atitudinea Germ aniei? intrebarea a fost adresata de tarul Alexandru al II-lea atasatului milita r german, generalul Werder, si nu vreunui diplomat, pentru ca in cazul unei indi scretii germane dezmintirea sa poata fi facuta mai usor. Raspunsul lui Bismarck a venit pe o cale indirecta, dar a fost clar: daca se pericliteaza integritatea dublei monarhii, Germania va interveni in favoarea ei (1 decembrie 1876). Bismar

ck nu uita sa sublinieze neutralitatea Germaniei in noua criza balcanica. Fata de aceasta atitudine, Rusia a trebuit sa reinnoiasca intelegerea cu AustroUngaria la Budapesta (15 ianuarie 1877). Era mentionata atribuirea Dobrogei catr e Romania, iar Rusia se angaja sa nu creeze un mare stat slav in Balcani, centru de coagulare al slavilor din zona. Cum Imperiul Otoman a refuzat mediatia puterilor europene in rezolvarea probleme lor sale interne, Rusia i-a declarat razboi la 14/26 aprilie 1877. Evolutia osti litatilor si interventia Romaniei sunt cunoscute. Vom spune doar ca rusii i-au i nvins pe turci si le-au impus pacea de la San Stefano din 3 martie 1878. Era rec unoscuta independenta Serbiei, Muntenegrului si a Romaniei, care trebuia sa cede ze cele 3 judete din sudul Basarabiei si sa primeasca in schimb Dobrogea. Dar Ru sia a incalcat prevederile intelegerii cu Austro-Ungaria, intemeind o Bulgarie M are cu iesire la Marea Egee. Riposta Europei s-a produs inca din februarie 1878 cand flota engleza a aparut in Stramtoarea Bosfor. in aceste conditii, Bismarck si-a oferit serviciile de "samsar cinstit" pentru m edierea crizei care ameninta sa degenereze intr-o conflagratie europeana si a ce rut convocarea unui Congres international la Berlin (19 februarie 1878). Cancela rul german schitase inca din 15 iunie 1877 principiile de politica externa germa na: sa aplaneze antagonismul ruso-englez oferindu-le celor dintai dominatia in M area Neagra, iar englezilor dominatia in Egipt, care sa le aduca astfel, in acel asi timp, dusmania Frantei. Castigurile Rusiei urmau sa alimenteze rivalitatea e i cu Austro-Ungaria. Germania nu era interesata de vreun castig teritorial, ci d e mentinerea pacii si a unei anumite rivalitati intre marile puteri, astfel inca t toate, in afara de Franta, sa aiba nevoie de sprijinul Germaniei si sa nu intr e in vreo alianta impotriva ei. Congresul de la Berlin s-a desfasurat intre 13 iunie - 13 iulie 1878 sub presedi ntia lui Bismarck. Hotararile lui - mai ales limitarea Bulgariei la doua zone de o parte si alta a Balcanilor, fara iesire la Marea Egee - au confirmat parerea consilierului financiar al lui Bismarck, Gerson Bleichroder: "Nu exista samsar c instit!" Mai ales Rusia a fost profund nemultumita de ceea ce obtinuse si curent ul panslavist a acuzat Germania de ingratitudine, amintindu-i de faptul ca fara neutralitatea Rusiei nu si-ar fi putut realiza unitatea, la 1871. in acest sens s-a exprimat si Alexandru al II-lea catre Wilhelm I intr-o scrisoare personala v ehementa (15 august 1879). Bismarck a inteles rolul decisiv jucat de opinia publ ica in consolidarea unei aliante politico-militare. Fata de ostilitatea fatisa a Rusiei, solutia lui Bismarck a fost incheierea unei aliante a Germaniei cu Aust ro-Ungaria, la 7 octombrie 1879. A fost actul de nastere al Puterilor Centrale, o alianta defensiva secreta prin care semnatarele se obligau sa se sprijine reci proc in caz ca una din ele ar fi fost atacata de Rusia. in cazul unui atac din p artea unei alte puteri, puterea neatacata se obliga la o neutralitate binevoitoa re fata de cealalta. Dar daca Rusia ar fi sprijinit aceasta putere, atunci ceala lta semnatara era obligata sa intre in razboi de partea puterii atacate. Bismarc k considera ca era putin probabil ca Franta sa atace singura Germania. Posibil s i periculos era doar un atac al Frantei cu sprijinul Rusiei si aceasta obliga Au stro-Ungaria la interventie de partea Germaniei. Alianta cu Austro-Ungaria nu a reprezentat o optiune definitiva a Germaniei impo triva Rusiei, pentru ca Bismarck se temea de o alianta ruso-franceza. Dar evolut ia evenimentelor a facut ca aceasta alianta sa fie cea mai stabila dintre toate aliantele intemeiate de Bismarck. De mentionat ca a doua zi dupa incheierea aces tei aliante, ministrului de externe austro-ungar, Gyula Andrassy, i s-a cerut de misia de catre imparatul Franz Iosef. Faptul ca, la Congresul de la Berlin, Bismarck nu a pretins vreun castig teritor ial pentru tara lui, a convins Anglia ca Germania se considera intr-adevar "satu rata". Bismarck a intrebat, la 16 septembrie 1879, care va fi atitudinea Angliei in cazul unui conflict ruso-german, sperand intr-o alianta cu britanicii, dar D israeli a promis ca intr-o asemenea eventualitate Anglia ar determina Franta si Italia la neutralitate, ceea ce pentru cancelarul german era insuficient (26 sep tembrie 1879). La cateva ore dupa aflarea acestui raspuns, Bismarck a primit oferta Rusiei de r einnoire a aliantei celor trei imparati, semn ca tarul autocrat nu voia vreo ali

anta cu Franta democrata, iar contradictiile coloniale anglo-ruse in Orient erau ireductibile. Asa ca alianta a fost reinnoita la 18 iunie 1881, desi ministrul de externe austro-ungar, Haymerle, nu o dorea, dar Bismarck l-a convins ca astfe l se diminueaza riscul unui atac rus. Cei trei imparati se obligau la o neutrali tate binevoitoare in cazul in care unul dintre ei ar fi fost atacat de o alta pu tere. Aceasta obligatie nu era limitata insa doar la un razboi defensiv, astfel ca Germania si Austro-Ungaria aveau libertatea de miscare in cazul unui razboi c u Franta, respectiv cu Italia iredentista, iar Rusia - in cazul unui conflict cu Anglia. Pentru cazul unui razboi impotriva Imperiului Otoman se prevedea o inte legere prealabila asupra obiectivelor razboiului. Durata conventiei era limitata la trei ani. in aceasta perioada, 1880-1881, s-a ajuns la o tensiune in relatiile franco-ital iene legate de dominatia Frantei asupra Tunisului. Italia, nemultumita, a cautat sustinerea Puterilor Centrale si astfel s-a ajuns la aderarea Italiei la aceast a alianta, la 20 mai 1882. Astfel s-a constituit asa-numita Tripla Alianta. in r ealitate, aceasta aderare a Italiei nu reprezenta o extindere a Puterilor Centra le, ci era un tratat separat. Tratatul intra in vigoare in cazul unui atac nepro vocat din partea Frantei asupra Germaniei sau Italiei, dar avand in vedere lungi mea coastelor italiene nu se prevedea vreo actiune de ajutor in cazul unui atac britanic. Scopul acestui tratat era de fapt sa asigure Austro-Ungaria impotriva pretentiilor iredentiste ale Italiei. Aceasta din urma s-a simtit suficient de s igura pentru ca ulterior sa inceapa o expansiune in zona Marii Rosii. Romania, care se simtea amenintata de Rusia si cauta in acest scop sa se integre ze in Europa, si-a exprimat disponibilitatea de a se alatura aliantei nou format e, denumite de Bismarck Liga Pacii. in fond, Austro-Ungaria nu urmarea anexarea Romaniei. Initial Bismarck nu a acceptat cererea de aderare a Romaniei pentru ca ar fi periclitat bunele raporturi cu Rusia, dar a lasat sa se inteleaga ca daca Romania s-ar alia cu Austro-Ungaria, Germania ar accede imediat la aceasta alia nta. Acest lucru s-a intamplat dupa o serie de tratative purtate de regele Carol I, prim-ministrul Ion C. Bratianu, ministrul de externe D.A. Sturdza si repreze ntantul roman la Viena, P.P. Carp, la 30 octombrie 1883. Tot Bismarck a insistat ca tratatul sa ramana secret, pentru a nu nemultumi Rusia. Acest aspect convenea Romaniei, unde nici un guvern nu putea recunoaste e xistenta unei aliante cu puterea care ii asuprea brutal pe fratii romani de pest e Carpati. Aderarea Romaniei la singura alianta politico-militara a momentului i-a garantat iesirea din izolarea diplomatica impusa de Rusia si a contribuit decisiv la men tinerea si consolidarea suveranitatii nationale. De mentionat ca si Serbia princ ipelui Milan Obrenovici aderase la Puterile Centrale inca din iunie 1881. Tripla Alianta nu era singura solutie politica prin care Bismarck urmarea asigur area stabilitatii Europei. Cancelarul german a propus si a obtinut o reinnoire a aliantei celor trei imparati printr-o intalnire la cel mai inalt nivel, la 15-1 7 septembrie 1884, la Skierniewice (castel de vanatoare al tarului Alexandru al III-lea, langa Varsovia). Ocuparea Tunisului de catre Franta a declansat un val de expansiune coloniala in Africa si Asia din partea marilor puteri europene, pentru care imperialismul de venise o chestiune de orgoliu national. Bismarck a fost rezervat fata de acest f enomen: a sprijinit insa expansiunea marilor puteri europene, considerand ca in felul acesta va intretine rivalitatile dintre ele si va impiedica in modul cel m ai eficient formarea vreunei coalitii antigermane. Calculele cancelarului au fost puse sub semnul intrebarii de izbucnirea unei noi crize balcanice in octombrie 1885, asa-numita criza bulgareasca, determinata de declansarea unei miscari revolutionare in Rumelia (Bulgaria de Sud) care a dus la unirea acestei provincii cu Bulgaria principelui Alexandru Battenberg. Deranj at de crearea unei Bulgarii unite, regele Milan al Serbiei si-a atacat vecinul i n noiembrie 1885, dar a suferit o infrangere umilitoare. Pacea s-a incheiat la B ucuresti, la 6 februarie 1886, consfintind granita anterioara dintre Serbia si B ulgaria. Rusia a fost insa nemultumita de actiunea de emancipare de sub tutela r usa a principelui Alexandru si a organizat un complot pentru rasturnarea lui, in august 1886. Cu toate ca se bucura de simpatia poporului bulgar, principele Ale

xandru a renuntat la tronul de la Sofia pentru a nu fi cauza unei mari conflagra tii europene. in lupta de interese dintre Viena si St. Petersburg pentru dominar ea Bulgariei a castigat cea dintai, prin faptul ca in iulie 1887 Sobrania (Aduna rea legislativa de la Sofia) l-a proclamat principe al tarii pe Ferdinand de Sax a-CoburgKohary, fost ofiter in armata austro-ungara. in aceste conditii, reinnoirea alia ntei celor trei imparati a fost definitiv compromisa. Tot in 1886 a aparut pericolul unui razboi de revansa al Frantei, agitata de cuv antarile belicoase ale generalului Henri Boulanger, care insa nu a confirmat spe rantele adeptilor sai. Solutia de politica externa a lui Bismarck a fost sprijinirea propunerii ministr ului de externe italian, Robilant, de incheiere a unei asa-numite intelegeri med iteraneene intre Italia si Anglia (12 februarie 1887), la care a aderat si Austr o-Ungaria la 24 martie 1887. intelegerea era secreta, nu a fost prezentata parla mentului britanic, doar guvernul german a fost informat despre existenta ei. Sco pul era mentinerea statu-quo-ului in zona "autant que possible". Urmatoarea combinatie politica a lui Bismarck a urmarit extinderea acestei alian te, respectiv inlocuirea aliantei celor trei imparati printr-un tratat secret al Germaniei cu Rusia, numit "tratatul de reasigurare". Acesta s-a incheiat la 18 iunie 1887, pentru o durata de trei ani. Textul tratatului relua continutul alia ntei celor trei imparati, limitata acum la Germania si Rusia. Daca Germania era tinta unui atac neprovocat din partea Frantei, Rusia se obliga la o neutralitate binevoitoare. Tratatul continea si un protocol aditional "strict secret", pe ca re il cunosteau doar semnatarii, prin care Germania se angaja sa sprijine Rusia in instaurarea unui nou regim in Bulgaria si, mai mult, promitea Rusiei o neutra litate binevoitoare in caz ca St. Petersburg-ul ar fi pornit operatiunea de cuce rire a Stramtorilor. Pentru Bismarck tratatul de reasigurare nu insemna o incalc are a Triplei Aliante. Cancelarul a tinut sa explice Vienei ca o ofensiva ruseas ca asupra Stramtorilor Marii Negre este o "fundatura" politica ce are avantajul de a atrage riposta Angliei alaturi de Austro-Ungaria. Tratatul de reasigurare era un act de cabinet, care nu tinea seama de realitatil e politice ale momentului: in Rusia se desfasura o virulenta campanie de presa p anslavista antigermana, condusa de publicistul Mihail Katkov (1818-1887) si intr etinuta de un razboi vamal intre cele doua tari. Mosierii germani se opuneau imp orturilor de cereale rusesti, care ar fi dus la o scadere drastica a preturilor agricole si implicit a profiturilor lor. Bismarck insusi era constient de aceasta situatie. El a cautat sa aplaneze diver gentele cu Rusia, discutand personal cu tarul Alexandru al III-lea cu ocazia viz itei acestuia la Berlin in noiembrie 1887. Iar cand Marele Stat Major German a c erut un razboi preventiv impotriva Rusiei, Bismarck a aratat generalilor Moltke si Waldersee tratatul de reasigurare, ceran du-le sa renunte la aceste intentii. Bismarck a intrat in tratative de alianta cu Anglia, propunand ca britanicii sa cedeze Germaniei fortareata Helgoland, de la varsarea Elbei in Marea Nordului, i n schimbul unor teritorii din Africa. Tranzactia a fost acceptata in iulie 1890, dar la acea ora Bismarck nu mai era cancelar. Contradictiile cu noul imparat Wi lhelm al II-lea, pe probleme interne mai ales, l-au silit sa-si dea demisia, la 20 martie 1890, chiar in zilele in care Rusia a cerut reinnoirea tratatului de r easigurare. Noua conducere a politicii externe germane a refuzat acest lucru, co nsiderand ca tratatul cu Rusia obliga prea mult Germania si nu-i ofera nici un a jutor, ba mai mult, pericliteaza Tripla Alianta, in special relatiile cu AustroUngaria. Rusii au insistat, oferindu-se sa renunte chiar la protocolul aditional "strict secret", dar atitudinea germana a ramas neclintita. Prin indepartarea lui Bismarck nu a mai existat o conducere unitara a politicii externe germane, fiind acum implicati direct imparatul Wilhelm al II-lea, cancel arul, ministrul de externe si chiar atasatii militari germani din capitalele mar ilor puteri. in Germania, prin Constitutie, puterea militara nu era subordonata puterii politice si imparatul era cel menit sa realizeze echilibrul dintre cele doua puteri, dar Wilhelm al II-lea nu a fost la inaltimea unei asemenea misiuni, fapt ce a avut consecinte catastrofale asupra evolutiei politice europene.

in aceste conditii, elementul esential al politicii externe germane a ramas Trip la Alianta. Reinnoirea ei la 20 februarie 1887 a fost urmata de o reinnoire publ ica la 6 mai 1891 (cu un an inainte de termen) si a determinat contrareactia de care Bismarck se temuse cel mai mult, adica alianta franco-rusa. Acest moment deosebit din istoria relatiilor politico-militare a fost determinat , in primul rand, de motive economice. Rusia, tara in plin avant economic, avea nevoie de investitii masive de capital. in vreme ce Germania i-a declarat un ade varat razboi vamal, bancherii francezi, la indemnul guvernului, au acordat Rusie i numeroase transe de imprumuturi incepand din 1887. Pana in 1896, fusesera zece asemenea imprumuturi in valoare de 1,25 miliarde ruble aur. La 1 ianuarie 1908, datoria externa a Rusiei se ridica la 9,3 miliarde ruble aur, dintre care 4,8 r eveneau Frantei. Asemenea argumente au aplanat neincrederea Rusiei autocrate fat a de apropierea de o putere republicana si democrata. La 23 iulie 1891, o escadra a marinei militare franceze a fost primita cu entuziasm la Kronstadt. La 27 august, un schimb de note diplomatice a dus la conturarea aliantei, iar la 1 7 august 1892 s-a incheiat conventia militara franco-rusa intre sefii marilor st ate majore. Ambele puteri se obligau sa se sprijine reciproc daca una dintre ele ar fi fost atacata de oricare dintre semnatarele Triplei Aliante. Declansarea in Franta a scandalului Panama l-a facut pe tarul Alexandru al III-l ea sa ezite in ratificarea aliantei. Dar pana la urma acest lucru s-a intamplat la 27 decembrie 1893. Aceasta orientare s-a mentinut si sub conducerea noului ta r, Nicolae al II-lea, care - cu ocazia vizitei sale oficiale la Paris, din 1895 - a vorbit despre "fratia de arme ruso-fran-ceza". in fata acestei impartiri a Europei in tabere adverse, reactia Germaniei a fost aceea a unei politici incoerente, in sensul ca nu a incercat sa contrabalanseze politica de alianta a Rusiei cu Franta printr-o eventuala apropiere de Anglia, u nde la inceputul anilor 1890 nu exista un curent de opinie antigerman. in 1895, situatia internationala a determinat clasa politica britanica sa consid ere ca Anglia trebuie sa iasa din politica ei de "splendida izolare", adica de d ezinteres fata de evolutia de pe continentul european. Aceasta transformare a fo st insotita de o modificare radicala a conceptiei britanice, adica de a se impli ca in mentinerea cu orice pret a integritatii Imperiului Otoman, motivata fiind si de masacrarea armenilor din Constantinopol, din acel an. in vara lui 1895, pr emierul Salisbury a propus lui Wilhelm al II-lea un plan de impartire a Imperiul ui Otoman, in sensul unei precizari a sferelor de influenta ale puterilor europe ne pentru cazul iminentei prabusiri a imperiului. Wilhelm al II-lea a inteles ca Anglia urmareste declansarea unei crize balcanice, asa ca oferta britanica a fo st refuzata. La propunerile germane din toamna lui 1895, de a adera la Tripla Al ianta, Anglia a raspuns prin tacere. Apoi a urmat o criza a relatiilor germano-britanice determinata de reactia impar atului Wilhelm al II-lea fata de esecul unei expeditii britanice de invadare a A fricii de Sud (Transvaal) la sfarsitul anului 1895. La 3 ianuarie 1896, imparatu l german a trimis o telegrama presedintelui bur Krger, felicitandu-l pentru felul admirabil in care a aparat independenta si suveranitatea republicii bure "fara sa apeleze la ajutorul puterilor prietene". "Telegrama Krger" era evident indrept ata impotriva Angliei (desi guvernul britanic a dezmintit implicarea sa in tentativa de invazi e), iar opinia publica engleza a fost indignata de demersul german si, din acel moment, campaniile de presa antigermane s-au tinut lant. Cererea formala a Austr o-Ungariei si Italiei de reinnoire a intelegerii Mediteraneene din 1887 a fost r espinsa de Salisbury in februarie 1896. in aceasta perioada Imperiul Rus s-a angajat intr-o politica de expansiune colon iala in Extremul Orient. Germania a cautat o apropiere de Rusia (bazandu-se pe r elatiile de prietenie intre Wilhelm al II-lea si Nicolae al II-lea) si pe moment a reusit acest lucru, concretizat prin obtinerea portului Kiau-ciau (februarie 1897). telul Germaniei era crearea unei aliante politice europene cu obiective c oloniale care sa reuneasca Germania, Rusia si Franta. Cererea formala a Germanie i catre Paris nu numai ca nu a primit nici un raspuns, dar a si fost imediat tra nsmisa la Londra. Un alt moment deosebit al tensionarii relatiilor politico-militare europene l-a

reprezentat hotararea Germaniei de a spori considerabil dimensiunile flotei sale militare. Conducerea marinei a fost incredintata unui amiral cu functie de secr etar de stat, Alfred von Tirpitz (18 iunie 1897), iar primul sau proiect de lege a fost votat la 23 martie 1898. in luna urmatoare a inceput si o campanie propa gandistica in acest sens, prin intemeierea unei asa-numite Asociatii a Flotei Ge rmane, menite sa asigure subventii din partea cetatenilor Reichului pentru spori rea numarului de nave de lupta. I.3. intemeierea Antantei Expansiunea Rusiei in Extremul Orient si perspectiva unei confruntari cu Franta, in Africa, au determinat Anglia sa propuna Germaniei o alianta (mai 1898). Noul ministru de externe german, von Blow, a cerut insa ca o asemenea alianta sa fie ratificata de parlamentul britanic, altfel ar fi lipsita de valoare. in asemenea conditii, discutiile au esuat. imparatul Wilhelm al II-lea a comunicat tarului Nicolae al II-lea propunerea engleza, intrebandu-l "ce-mi poti oferi si ce vrei sa faci daca eu o refuz" (30 mai 1898). in raspunsul sau, Nicolae al II-lea nu a oferit nimic, ci doar a comunicat ca si el a primit o oferta asemanatoare cu tr ei luni in urma. Germanii au tras concluzia linistitoare ca antagonismele ruso-engleze erau de netrecut, la fel ca si cele anglo-franceze . insa, in septembrie 1898, incidentul de la Faschoda (intalnirea trupelor francez e cu cele engleze) s-a solutionat pasnic prin retragerea francezilor. Indignarea opiniei publice din Franta in fata acestei cedari a dus la caderea guvernului, dar s-a conturat clar faptul ca, prins intre antipatia Angliei si Germaniei, guv ernul francez a ales Anglia. O alianta cu marea putere insulara devenise doar o problema de timp. La 18 martie 1901, guvernul Salisbury a facut o noua propunere de alianta German iei, dar conditia pusa de Berlin de aderare a Angliei la Tripla Alianta, precum si divergentele de pareri dintre Londra si Berlin asupra soartei Imperiului Otom an (unde mari banci germane organizasera inca din 1899 constructia unei cai fera te Constantinopol-Bagdad), au dus la esecul final al tratativelor la 19 decembri e 1901. in aceste conditii, la 30 ianuarie 1902 Anglia a incheiat o alianta cu J aponia, prin care semnatarele isi promiteau neutralitate in cazul in care una di ntre ele ar fi dus un razboi cu o terta putere. Aceasta intelegere dadea mana li bera Japoniei in actiunile ei impotriva Rusiei. Reinnoirea Triplei Aliante, la 28 iunie 1902, a fost doar un succes partial pent ru Germania, deoarece Franta a initiat tratative de apropiere cu Italia, care du pa infrangerea din Abissinia (Adua, 1 martie 1896) era acum din nou interesata d e expansiune in Nordul Africii. Aici Italia se lovea de Imperiul Otoman, proteja tul Germaniei. Astfel, la 1 noiembrie 1902, printr-un schimb de note diplomatice , Italia a incheiat un tratat secret cu Franta prin care semnatarele isi preciza u zonele de influenta in Africa de Nord (Marocul pentru Franta, Tripolisul pentr u Italia) si isi promiteau neutralitate in cazul unui atac din partea unei terte puteri. Cu acest tratat a inceput desprinderea Italiei de Tripla Alianta, efect si al tensionarii relatiilor germano-engleze. in 1903, Puterile Centrale au obtinut un succes diplomatic prin acordul de menti nere a statu-quo-ului in Balcani dintre Austro-Ungaria si Rusia (Mrzsteg, 2 octom brie 1903). Rusia isi asigura astfel spatele in vederea marii confruntari din Ex tremul Orient cu Japonia. Cu toate acestea, atacul japonez de la Port Arthur, la 9 februarie 1904, fara de claratie de razboi i-a luat prin surprindere pe rusi, punandu-i intr-o vadita st are de inferioritate. Cu toata angajarea uriasa de trupe, evolutia razboiului sa conturat tot mai nefavorabila pentru Rusia. in aceste conditii, Franta a accelerat tratativele cu Anglia, desi opinia public a franceza fusese potrivnica englezilor angajati in razboiul cu burii (1899-1902 ). La 8 aprilie 1904 s-a semnat la Paris, cu ocazia vizitei regelui Eduard al VII-l ea, asa-numita "Antanta cordiala". Chiar daca nu continea prevederi militare, ac easta intelegere a permis rezolvarea litigiilor coloniale anglo-franceze in Afri ca si nu periclita relatiile cu Rusia, caci ambele puteri voiau sa ramana neutre fata de confruntarea din Extremul Orient.

Spre surprinderea multor observatori politici europeni, marea Rusie a pierdut ra zboiul cu Japonia si a trebuit sa accepte medierea S.U.A., respectiv a presedint elui Theodore Roosevelt. Sub aceste auspicii s-a incheiat pacea de la Portsmouth (New Hampshire), din 5 septembrie 1905. infranta in razboi si amenintata de o revolutie in interior, Rusia si-a reluat p olitica in Balcani. in ceea ce priveste Orientul Mijlociu, atat Rusia, cat si An glia s-au simtit amenintate de concurenta germana reprezentata de construirea ca ii ferate Constantinopol-Bagdad. Ultimul impuls spre o intelegere anglo-rusa a fost determinat de un aspect milit ar. Anume, in februarie 1906 Anglia a inceput constructia unui tip special de ma ri nave de lupta ("Dreadnought") fara echivalent in alte tari, prin care spera s a-si asigure superioritatea navala, cu atat mai mult cu cat, dupa alianta din 19 04, Franta renuntase la extinderea flotei, iar marina rusa incetase practic sa m ai existe. Singura mare putere care a acceptat provocarea engleza a fost Germani a, care in mai 1906 a investit masiv in constructia noului tip de nave. Avantaju l englez urma sa fie minim, desi pentru germani ar fi trebuit sa fie evident fap tul ca navele lor nu aveau raza de actiune necesara pentru a actiona in Oceanul Atlantic si a opri aprovizionarea Angliei din colonii. ingrijorarea britanica fata de inarmarea navala germana a contribuit decisiv la incheierea aliantei anglo-ruse, la 31 august 1907, dupa modelul celei dintre Ang lia si Franta, adica fara prevederi militare. Prin aceasta alianta puterile semn atare isi reglementau divergentele: rusii recunosteau interesele britanice in Af ganistan, iar englezii renuntau la imixtiunea lor in Tibet. Persia a fost impart ita intr-o zona de influenta rusa (in nord), comuna (in centru) si respectiv eng leza (in sud). in felul acesta, prin depasirea unor rivalitati politice si coloniale ce pareau insurmontabile, a aparut Tripla intelegere - Antanta -, alianta politico-militar a opusa Puterilor Centrale. Europa era astfel divizata in doua blocuri rivale, i ar aceasta bipolarizare a continentului, prelungita de rivalitati imperialiste n ascute din expansiunea economica de la sfarsitul secolului al XIX-lea, va duce l a mari tensiuni internationale. I.4. Evolutia relatiilor politico-diplomatice si militare europene in primul deceniu al secolului XX Acordul franco-englez din 1904 si cel anglo-rus din 1907 au fost percepute in Ge rmania ca o "incercuire"; de fapt era vorba mai curand de o excludere a Germanie i, care, in felul acesta, devenise dependenta de alianta cu Austro-Ungaria, adic a lucrul de care Bismarck se temuse cel mai mult. Pentru Germania se contura ame nintator perspectiva unui razboi pe doua fronturi. in fata acestei situatii, liderii militari ai Germaniei au elaborat o strategie de castigare a unei asemenea confruntari fara a tine seama de aspecte importante ale situatiei geopolitice. Astfel, la inceputul anului 1905, feldmaresalul Schl ieffen a cerut un razboi preventiv impotriva Frantei, care nu mai putea primi aj utorul Rusiei angajata in Extremul Orient. Planul de campanie prevedea un atac s urpriza asupra Frantei, executat prin Belgia neutra, pentru a ocoli fortificatii le de la frontiera franco-germana. incalcarea neutralitatii belgiene, garantata la 20 ianuarie 1831 la Londra de Anglia, Franta si Prusia, provoca automat ripos ta britanica, dar acest lucru nu era luat in calcul. Dupa o anihilare rapida a F rantei, trupele germane urmau sa se deplaseze la frontiera cu Rusia, ale carei t rupe puteau fi mobilizate doar cu greu din cauza slabiciunii cailor ferate, si s a obtina, la fel de repede, o victorie hotaratoare. Aceasta conceptie, in fond o improvizatie, a ramas neschimbata in anii urmatori si avea sa influenteze decisiv politica Germaniei. in toata Europa, de altfel, se accepta ideea ca razboiul este ceva inevitabil, " o continuare a politicii, dar cu alte mijloace". in plus, o propaganda zgomotoas a a pregatit cu tenacitate opinia publica pentru eventualitatea unui conflict ge neral european. Pe plan politic, diplomatia Puterilor Centrale a urmarit declansarea unor crize internationale menite sa "sparga" Antanta, adica sa demonstreze caracterul iluzoriu al acestei aliante in contextul unui razboi mondial ce parea iminent.

Astfel, cancelarul german Blow i-a cerut imparatului Wilhelm al II-lea, aflat in excursie in Mediterana, sa-l viziteze pe sultanul Marocului, la Tanger, (31 mart ie 1905), pentru a sugera faptul ca Germania considera Marocul drept un stat suv eran si independent. Aceasta a insemnat declansarea unor tensiuni diplomatice cu Franta, care a propus o intelegere amiabila cu Germania (mai 1905). Cum obiecti vul lui Blow era sa demonstreze Frantei inutilitatea aliantei cu Anglia, oferta f ranceza a fost respinsa si s-a cerut convocarea unei conferinte interna-tionale pentru reglementarea "crizei marocane". Guvernul de la Paris, care a inteles tac tica Berlinului, a acceptat aceasta solutie in iunie 1905. Tot in acea vara, in iulie, Wilhelm al II-lea si-a asumat raspunderea personala a incheierii unei aliante cu Rusia, invinsa de japonezi, printr-o intalnire cu t arul Nicolae al II-lea, la Bjorko, la bordul iahtului imparatului rus. Prin aceasta alianta, cele doua imperii urmau sa-si acorde ajutor in caz ca unul dintre ele ar fi fost atacat de o terta putere in Europa. in plus, Rusia se ang aja ca dupa semnarea tratatului sa ceara Frantei sa adere la el. tarul a semnat imediat aceasta alianta (25 iulie 1905), dar efectul politic a fost nul, deoarec e atat ministrii rusi, cat si cei germani s-au opus aplicarii tratatului. Prim-m inistrul rus, Witte, a explicat tarului ca Franta nu va accepta niciodata o alia nta cu Germania, iar cancelarul Blow i-a demonstrat imparatului Wilhelm ca mentiu nea "in Europa" face ca tratatul sa fie inutil, caci nu poate fi folosit intr-o confruntare cu Anglia. in octombrie-noiembrie 1905 raspunsul oficial al Rusiei a precizat ca tratatul nu poate fi ratificat decat daca se prevede explicit ca nu este indreptat impotriva Frantei, iar Berlinul a renuntat atunci la acest proie ct. in ianuarie 1906, la conferinta internationala de la Algeciras, menita sa reglem enteze "criza marocana", Germania s-a vazut izolata de restul statelor; a sustin ut-o doar Austro-Ungaria. in final, propunerea franceza de control international asupra institutiilor de stat marocane a intrunit adeziunea majoritatii particip antilor, iar Germania si Austro-Ungaria au consimtit si ele (7 aprilie 1906). in frangerea politico-diplomatica a Puterilor Centrale era evidenta. Dupa incheierea aliantei cu Rusia in 1907, Anglia a reluat negocierile cu German ia pentru a opri cursa inarmarilor navale. Interventia personala a imparatului Wilhelm al II-lea si a amiralului Tirpitz a dus l a esecul negocierilor lor (iunie 1908). in acel timp insa, Europa era confruntata cu o noua criza determinata de izbucni rea revolutiei din Imperiul Otoman (iulie 1908). "Junii turci" au impus sultanul ui Abdul Hamid al II-lea reintroducerea Constitutiei din 1876 si acceptarea unui mare vizir (prim-ministru) dintre liderii lor. Aceasta schimbare politica a fos t perceputa de Austro-Ungaria ca o amenintare asupra dreptului de ocupare a Bosn iei si Hertegovinei. Pe baza unei intelegeri prealabile intre ministrul de exter ne austro-ungar, Aloys Aehrenthal, si cel rus, Izvolski, Austro-Ungaria a anexat cele doua provincii la 5 octombrie 1908. in aceeasi zi Bulgaria si-a proclamat independenta, cu consimtamantul tacit al dublei monarhii. Rusia a acceptat initi al aceasta incalcare a tratatului de la Berlin din 1878, dar si-a schimbat atitu dinea cand aliata ei, Serbia, a protestat energic si a cerut o riposta militara impotriva Austro-Ungariei. Rusia nu se refacuse de pe urma infrangerii din 1905, dar era in joc prestigiul ei in Balcani si dorea o iesire onorabila. Anglia si Franta i-au declarat insa ca nu vor face razboi pentru Bosnia. Lucrurile s-au co mplicat cand la Viena, vreme de cateva saptamani, feldmaresalul Conrad von Hotze ndorf a capatat influenta politica si a cerut un razboi preventiv impotriva Serb iei. in aceasta situatie critica, atitudinea Berlinului a fost decisiva. Desi nu fusese informat de intentiile Vienei pana in ziua anexarii, Blow s-a hotarat sasi sprijine aliata pentru a slabi Antanta. La 22 martie 1909, Blow a transmis Sankt Petersburg-ului ca el va cere Austro-Ung ariei sa solicite formal asentimentul puterilor semnatare ale tratatului din 187 8 pentru anexarea Bosniei. Rusia trebuie totusi sa se pronunte cea dintai. Altmi nteri Germania va permite escaladarea tensiunii dintre Serbia si Austro-Ungaria, adica razboiul. Rusia a acceptat aceasta cerere, iar Serbia, intelegand ca nu mai poate conta pe sprijinul rusesc, a recunoscut anexarea si, la somatia Vienei, a dat o declarat

ie de loialitate fata de Austro-Ungaria. Umilirea slavilor era deplina. Succesul Puterilor Centrale nu a dus la destramarea Antantei, dimpotriva, Rusia a cautat si mai mult sprijinul puterilor occidentale. Miscarea nationalista sarb a a primit un nou impuls. Cat despre Germania, ea a devenit si mai legata de pol itica austro-ungara, caci, in momentul de apogeu al crizei, feldmaresalul von Mo ltke, cu consimtamantul imparatului si al cancelarului, a transmis Vienei ca Berlinul va sprijini dubla monarhie in cazul in care pedepsirea Serbiei va determina interventia Rusiei, ge st ce prefigura atitudinea similara din 1914. in timpul crizei bosniace in Germania s-a produs un incident cu consecinte deose bite asupra relatiilor dintre Londra si Berlin, anume la 28 octombrie 1908, ziar ul britanic "Daily Telegraph" a publicat un interviu acordat de imparatul Wilhel m al II-lea, cu dezvaluiri asupra relatiilor dintre cele doua state. Interviul a starnit un val de indignare atat in Anglia cat si in Germania. La Berlin, declaratiile imparatului au fost luate in dezbaterea Reichstag-ului ( parlamentul german) si a existat chiar posibilitatea unei modificari a Constitut iei prin care marile decizii de politica externa ar fi incetat sa mai fie apanaj ul hotararilor secrete ale monarhilor si prim-ministrilor, ca in majoritatea mar ilor puteri europene, ci sa fie supuse dezbaterii parlamentului. Dar nu s-a putu t ajunge la nici o decizie in acest sens. in aprilie 1911, cand Franta a hotarat sa ocupe orasele Fez si Rabat, diplomatia germana a declansat "a doua criza marocana". La 1 iulie 1911, in semn de protes t fata de demersul Frantei, Germania a trimis canoniera "Panther" in rada portul ui Agadir, pentru a da greutate pretentiilor ei de compensatii teritoriale in Af rica. in aceasta noua criza diplomatica, pozitia Angliei a fost decisiva. Chiar atunci, in iulie, sefii statelor majore britanic si francez au elaborat un plan de actiune militara comuna impotriva Germaniei. Anglia si-a trecut flota pe pici or de razboi si a luat oficial atitudine in favoarea Frantei prin discursul lui Lloyd George din 22 iulie 1911, ceea ce i-a facut pe germani sa se multumeasca c u compensatii teritoriale neinsemnate, iar tratatul privitor la Maroc si Congo a pus capat crizei (4 noiembrie 1911). Tot in toamna lui 1911 o noua complicatie orientala a pus in evidenta faptul ca Italia nu mai putea fi considerata ca membra a Triplei Aliante. La 29 septembrie 1911, Italia a transmis Imperiului Otoman un ultimatum prin care ii cerea cedar ea Tripolitaniei si apoi a debarcat imediat trupe in porturile de acolo. Constan tinopolul nu a gasit sprijin la nici una din puterile europene, dar rezistenta t rupelor otomane a dat peste cap planurile militare italiene. Doar conturarea une i aliante balcanice impotriva Imperiului Otoman, in martie-mai 1912 (reunind Bul garia, Serbia si Grecia), a grabit incheierea pacii la Ouchy la 28 octombrie 191 2 prin care Italia primea Tripolitania si insulele Dodecanezului din Marea Egee. in ianuarie 1912, in Germania s-a propus o noua lege de sporire a numarului de n ave de lupta. Acest demers a determinat din partea Angliei o ultima incercare de acord cu Germania privind limitarea flotei militare, asa-numita misiune Haldane , dupa numele ministrului de razboi britanic din anii 1905-1912, cel care a reor ganizat armata engleza dupa model german. Misiunea Haldane (8-11 februarie 1912) a esuat in fata cererii germane ca in schimbul incetinirii ritmului de construc tie al marilor nave, Anglia sa ofere un tratat de neutralitate. Londra a oferit doar o declaratie prin care se angaja sa nu participe la nici o combinatie polit ica in care sa se urmareasca o agresiune antigermana, ceea ce guvernul de la Ber lin a considerat cu totul insuficient. Proiectul de lege privind sporirea flotei a fost prezentat Reichstagului in aprilie si votat la 21 mai 1912, punand capat negocierilor cu Londra. I.5. Razboaiele balcanice si pacea de la Bucuresti (1912-1913) inca inainte de incheierea pacii de la Ouchy dintre Italia si Imperiul Otoman, L iga Balcanica i-a atacat pe turci (17 octombrie 1912), declan-sand primul razboi balcanic. in scurt timp, aliatii balcanici au cucerit aproape intreg teritoriul european al Imperiului Otoman, dar au esuat in fata cuceririi fortificatiilor d e la Ceatalgea, care aparau Constantinopolul, si au acceptat cererea otomanilor de incheiere a unui armistitiu la 3 decembrie 1912. Otomanii au cerut medierea p

uterilor europene si sub aceste auspicii a inceput conferinta ambasadorilor de l a Londra (17 decembrie 1912). Pericolul izbucnirii unui razboi devenise iminent, deoarece atat noul ministru d e externe austro-ungar, Berchtold, cat si seful de stat major Conrad von Hoetzen dorf erau hotarati sa impiedice prin forta armelor o marire teritoriala a Serbie i, dar de data aceasta Rusia si-a anuntat disponibilitatea de a sprijini pe sora mai mica din Balcani. in aceste conditii, razboiul a fost impiedicat de actiune a hotarata a Berlinului, care a cerut Vienei sa se abtina de la orice interventi e armata (5 noiembrie 1912). Solutia Austro-Ungariei a fost aceea de a crea stat ul albanez pentru a impiedica accesul Serbiei la Marea Adriatica. Acest demers a l Vienei a fost sprijinit de Italia, interesata si ea de a indeparta Serbia de Adriatica. A stfel a fost posibila reinnoirea Triplei Aliante (5 decembrie 1912). Sprijinul Rusiei in favoarea revendicarilor sarbe nu a fost prea energic, deoare ce ministrul de externe Sazonov a fost instiintat de omologul sau britanic, Grey , ca Anglia nu se va implica intr-un razboi izbucnit din cauza acestei probleme. Cu toate acestea, la 22-23 noiembrie 1912, un schimb de note intre Grey si amba sadorul francez Cambon a desavarsit intelegerea sefilor de state majore din cele doua tari, din iulie 1911, in vederea unei actiuni militare comune impotriva Ge rmaniei. Schimbul de note tinea locul unei aliante oficiale cu Franta, care altm interi ar fi avut nevoie de ratificarea parlamentului britanic. Si in Germania, ideea razboiului a fost luata in consideratie la consiliul de ra zboi al imparatului Wilhelm al II-lea, din 8 decembrie 1912. Parerea unanima a g eneralilor a fost exprimata de feldmaresalul Moltke: "Consider ca razboiul este inevitabil si cu cat mai repede cu atat mai bine!" Amiralul Tirpitz a fost cel c are a cerut o amanare a declansarii ostilitatilor in vederea largirii canalului dintre Marea Baltica si Marea Nordului pentru a-l face accesibil marilor nave de lupta si pentru a termina constructia bazei militare de submarine din insula He lgoland. Timpul necesar a fost estimat la un an si jumatate, adica pana in iunie 1914. tarile balcanice, invingatoare asupra Imperiului Otoman, nu s-au inteles asupra impartirii prazii si, in felul acesta, in iunie 1913 s-a ajuns la izbucnirea unu i al doilea razboi balcanic. Bulgaria, sprijinita de diplomatia austro-ungara, c e voia diminuarea puterii Serbiei, si-a atacat fostii aliati. Interventia Romani ei impotriva Bulgariei a pecetluit rapid soarta razboiului si a aratat liderilor politici romani si regelui Carol I ca, in pofida reinnoirii aliantei cu Puteril e Centrale, opinia publica romaneasca este profund ostila Austro-Ungariei, iar t ratatul secret este practic inaplicabil. Actionand impotriva Bulgariei, opinia p ublica romaneasca considera ca face primul pas spre alipirea Transilvaniei. Pacea care a pus capat razboiului s-a semnat la Bucuresti, la 10 august 1913, su b presedintia prim-ministrului roman Titu Maiorescu. Era expresia prestigiului d e care se bucura Romania in sud-estul Europei. Bulgaria ceda sudul Dobrogei (Cad rilaterul) Romaniei, dar pastra accesul la Marea Egee. Grecia primea Creta si su dul Macedoniei. Serbia isi dubla aproape suprafata prin alipirea restului Macedo niei, iar Albaniei ii era recunoscuta independenta. Micile tari demonstrau astfel ca isi pot reglementa pr oblemele fara interventia marilor puteri. Cu mici modificari, granitele din 1913 au ramas valabile pana in zilele noastre. Razboaiele balcanice au ramas conflicte localizate datorita interventiei energic e a Germaniei si Angliei, dar acest lucru nu a consolidat cu nimic stabilitatea continentului. Anul 1913 a fost un an al inarmarilor record in toate tarile, iar in Rusia a inceput un amplu program de construire de cai ferate care sa permita mobilizarea rapida la frontiera a uriasei sale armate. Germania a hotarat sa in tareasca legaturile sale cu Imperiul Otoman incheind cu el o conventie militara si trimitand o misiune militara sub conducerea generalului Liman von Sanders (28 octombrie 1913) cu misiunea de a reorganiza armata otomana. Protestele Rusiei a u fost inutile. II. EUROPA SI PRIMUL RAZBOI MONDIAL II.1. In ajunul Marelui Razboi

Vara lui 1914 a inceput sub auspicii pasnice. La 15 iunie 1914 s-a incheiat un a cord anglo-german privitor la construirea caii ferate Constantinopol-Bagdad, cee a ce parea sa detensioneze relatiile dintre cele doua tari. in acele zile, impar atul Wilhelm al II-lea l-a vizitat pe arhiducele Franz Ferdinand, mostenitorul t ronului Austro-Ungariei, la castelul sau de la Konopischt. Arhiducele considera ca un razboi cu Rusia va insemna sfarsitul dublei monarhii. Wilhelm al II-lea ia spus ca Rusia nu este pregatita de razboi din cauza problemelor interne si ca nu se va putea opune unei eventuale actiuni de pedepsire a Serbiei, din partea A ustro-Ungariei. La 28 iunie 1914 a venit vestea ca Franz Ferdinand si sotia sa au fost asasinati la Sarajevo de catre membrii unei organizatii nationaliste bosniace sprijinite de Serbia. Dubla monarhie a vazut in acest incident ocazia unui razboi de pedeps ire a Serbiei, acuzata ca i-a ajutat pe asasini. Mai intai, Viena a consultat Be rlinul in privinta atitudinii Germaniei in cazul in care Austro-Ungaria va intre prinde o actiune impotriva Serbiei. Raspunsul imparatului Wilhelm al II-lea a fo st afirmativ, fara echivoc, un adevarat "cec in alb", asumandu-si riscul unei ri poste din partea Rusiei (5 iulie 1914). Wilhelm al II-lea si-a exprimat totusi c onvingerea ca tarul Rusiei nu poate interveni in apararea unor regicizi. Dar la 15 iulie 1914 au sosit in vizita oficiala in Rusia, la Sankt Petersburg, presedintele Frantei, Raymond Poincar, si prim-ministrul Viviani. Ambii lideri lau asigurat pe tarul Nicolae al II-lea si pe ministrul de externe Sazonov ca Fra nta isi va indeplini toate obligatiile ce decurg din alianta cu Rusia. in ziua de 23 iulie, exact cand cei doi lideri francezi paraseau portul Krondsta dt indreptandu-se spre Franta, Austro-Ungaria a remis Serbiei o nota ultimativa cu termen de 48 de ore. Desi Serbia a acceptat majoritatea cerin telor, mai putin cele care lezau evident suveranitatea ei nationala, Viena a con siderat raspunsul nesatisfacator. Dimpotriva, Wilhelm al II-lea l-a considerat p e deplin satisfacator, un succes moral al Puterilor Centrale, si deci nu mai exi sta nici un motiv de razboi. Au aparut tendinte de mediere din partea Frantei si mai ales a Angliei care a propus o conferinta a ambasadorilor marilor puteri pe ntru reglementarea crizei (27 iulie). in acelasi timp insa a fost transmis ordin ul de mobilizare a flotei engleze, iar ministrul de externe Grey si-a exprimat d orinta de a demisiona, daca, in caz de conflict, guvernul sau nu se va implica i n razboi impotriva Germaniei. Austro-Ungaria a pus capat oricaror incercari de negocieri, declarand razboi Ser biei, la 28 iulie 1914. Dezlantuirea "Marelui Razboi" devenise inevitabila, caci o neimplicare a Rusiei, Frantei si Angliei fata de pedepsirea Serbiei ar fi ins emnat ca Antanta era o alianta care nu exista decat pe hartie. La 29 iulie 1914, in Rusia s-a declarat mobilizarea, iar drumul spre razboi era deschis. Se poate pune intrebarea de ce criza europeana din vara anului 1914 nu a fost so lutionata prin mijloace politico-diplomatice? Raspunsul s-ar putea formula astfe l: guvernul austro-ungar a cautat sa profite de atentatul de la Sarajevo pentru a inabusi prin forta armelor miscarea nationalista sarba. Guvernul Rusiei a refu zat sa abandoneze Serbia, pentru ca Austro-Ungaria ar fi dobandit o pozitie prep onderenta in sud-estul Europei, unde de peste un secol cele doua imperii se infr untau pentru sferele de influenta. Germania si Franta considerau ca mentinerea a liantelor lor cu Austro-Ungaria, respectiv Rusia, era vitala. Marea Britanie con stientiza ca interesele sale generale ii impuneau sa bareze calea hegemoniei ger mane asupra continentului. Evolutia evenimentelor a fost determinata in mod decisiv de preocupari de securi tate, de putere sau prestigiu. Nu se poate sustine ca vreunul din guvernele mari lor puteri europene a premeditat razboiul. Dar Austro-Ungaria si Germania au sta bilit un plan-forta de actiune, care, intr-o Europa agitata, comporta riscul une i conflagratii generale; ele sunt cele care au refuzat orice reglementare diplom atica a crizei. Ele sunt cele care, atunci cand Rusia si-a afirmat opozitia, au preferat razboiul in locul abandonarii planului lor. II.2. Primatul generalilor asupra diplomatilor Atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei la 28 iulie 1914 a declansat o reactie in lant, aruncand aproape toate statele Europei in razboi. La fel de adevarat este

insa faptul ca liderii militari (mai ales cei din Germania) au avut un rol decis iv in precipitarea evenimentelor. La 29 iulie, in Rusia s-a ordonat initial mobilizarea partiala si, in ziua urmat oare, 30 iulie, mobilizarea generala. in Germania, in seara zilei de 30 iulie, i nainte de a afla de intentiile rusilor, generalii Moltke si Falkenhayn i-au ceru t cancelarului Bethmann - Hollweg sa proclame starea de pericol iminent de razbo i. Cancelarul german a incercat sa limiteze conflictul cerand Vienei ca masurile antisarbe sa se limiteze doar la ocuparea Belgradului. imparatul Wilhelm al II-lea i-a cerut tarului Rusiei, printr-o telegrama, sa nu mobilizeze armata contra Austro-Ungariei, aratandu-i ca altfel "umerii tai vor a vea de suportat raspunderea razboiului sau a pacii". Aceasta telegrama a sosit l a St. Petersburg chiar in momentul in care Nicolae al II-lea se pregatea sa semn eze decretul de mobilizare si nu a oprit desfasurarea evenimentelor. Abia a doua zi, tarul a telegrafiat la Berlin ca "nu poate suspenda preparativele militare, dar cat timp tratativele cu Austria nu vor fi rupte, trupele sale se vor abtine de a porni ofensiva. Eu va dau cuvantul meu de onoare". Mobilizarea rusilor reprezenta pentru Marele Comandament German declansarea plan ului Schlieffen, singurul pe care il avea conducerea militara, iar realizarea lu i depindea de viteza mobilizarii trupelor germane si de rapiditatea loviturii as upra Frantei. Asa ca seful Marelui Stat Major German, generalul von Moltke, s-a simtit indreptatit sa actioneze fara instiintarea cancelarului Reichului si a tr imis omologului sau austriac, Conrad von Hoetzendorff, doua telegrame, la 30 si 31 iulie, aratandu-i ca "orice intarziere agraveaza situatia, caci Rusia o ia in ainte. Respingeti incercarile de pace ale Marii Britanii! Acceptarea unui razboi european este ultima sansa a Austro-Ungariei... Mobilizati imediat contra Rusie i. Germania va mobiliza". intr-adevar, in seara zilei de 31 iulie Berlinul a trimis un ultimatum de 12 ore la St. Petersburg, dar a comunicat ambasadorului german ordinul ca dupa expirar ea timpului, indiferent de cum va suna raspunsul Rusiei, la ora 17, in ziua de 1 august, sa i se transmita declaratia de razboi a Germaniei. Declaratia de razboi a Germaniei catre Rusia arata lumii intregi ca, la fel ca A ustro-Ungaria, si Germania este agresoare si oferea un pretext aliatilor nesigur i ai Reich-ului - Italia si Romania - sa nu-si respecte angajamentele. Dar gener alii l-au convins pe cancelar ca mobilizarea ruseasca este suficienta ca sa se d emonstreze agresiunea Rusiei si deci nu mai trebuie pierdut timpul. La 1 august, in Germania s-a declarat mobilizarea, la ora 16, iar la ora 19 s-a anuntat star ea de razboi cu Rusia. imparatul Wilhelm al II-lea a fost foarte surprins sa auda, imediat dupa aceste demersuri, ca trupele sale nu vor porni spre rasarit, spre granita cu Rusia, ci spre vest, spre granita cu Franta. in Franta s-a declarat mobilizarea la 1 august, dar nu s-a trimis nici o declara tie de razboi. Germania nu a mai asteptat asa ceva, ci si-a asumat rolul de agre sor. La 2 august a transmis Belgiei un ultimatum, cerandu-i liberul acces al tru pelor germane pe teritoriul ei. in fata refuzului belgian, Germania a hotarat in vadarea acestei tari, la 4 august, precedata de declaratia de razboi catre Frant a din 3 august, ora 18.45. Ca motiv al acestei declaratii de razboi, Germania a invocat pretinse incalcari ale frontierei si spatiului aerian german de catre tr upele franceze. Invazia germana in Belgia a determinat Anglia sa transmita un ultimatum Berlinul ui in dimineata zilei de 4 august, ultimatum care expira la ora 23. Germania a r efuzat sa se conformeze si a acceptat declaratia de razboi britanica. Cancelarul german a exclamat ca Anglia declara razboi Germaniei "pentru un petec de hartie " - aluzie la tratatul de neutralitate al Belgiei din 1831 - replica ce a compro mis, de la inceput, credibilitatea politicienilor germani in fata opiniei public e mondiale. Avand in vedere mobilizarea lenta a trupelor ei, Rusia nu a avut nevoie sa se gr abeasca cu declaratia de razboi catre Austro-Ungaria. Aceasta din urma a facut a cest demers la 6 august, motivandu-l prin atitudinea Rusiei fata de conflictul a ustro-sarb si deschiderea ostilitatilor de catre armatele ruse impotriva Germani

ei. Franta si Anglia au trimis si ele declaratii de razboi Austro-Ungariei la 11 , respectiv 12 august 1914. La 15 august, Japonia a declarat razboi Germaniei. Dupa cum era de asteptat, Italia s-a declarat neutra. Acelasi lucru l-a facut si Romania in urma hotararii Consiliului de Coroana de la Sinaia, din 21 iulie/3 a ugust 1914. Toata aceasta avalansa a declaratiilor de razboi a fost sustinuta de opinia publ ica din toate capitalele si marile orase ale statelor beligerante. inaltul Comandament German era convins ca razboiul va fi scurt. Aruncand trei sf erturi din fortele sale impotriva Frantei, spera ca va obtine victoria in 5-6 sa ptamani, la fel ca in 1870. Dupa victoria in vest, ar fi fost suficiente cateva mari batalii pe frontul rasaritean care ar fi decis soarta razboiului inainte de venirea iernii. Dar, dupa o spectaculoasa inaintare prin Belgia si nordul Frant ei, ofensiva armatelor germane s-a oprit in fata defensivei franceze de pe raul Marna (5-12 septembrie 1914), care a impiedicat cucerirea Parisului. Un rol important l-a jucat faptul ca interventia militara a Rusiei impotriva Ger maniei s-a produs mult mai repede decat s-ar fi asteptat expertii militari. Doua armate ruse au patruns in Prusia Orientala producand panica la Berlin. Cele dou a armate au fost invinse in bataliile de la Tannenberg si Lacurile Mazuriene (au gust-septembrie 1914), dar actiunea lor a usurat situatia fortelor franco-englez e si a contribuit la victoria de pe Marna. Desi nu au modificat prea mult cursul razboiului, victoriile germane din Prusia Orientala au avut drept consecinta faptul ca generalii germani din zona, Hindenb urg si Ludendorff, au devenit preferatii presei germane care i-a transformat in eroi nationali, conferindu-le o aura de glorie care va ramane nestirbita pana la moartea lor, doua decenii mai tarziu, cu urmari incalculabile asupra evolutiei politice europene. Razboiului de miscare din toamna lui 1914 i-a urmat un razboi de pozitii, in tra nsee, atat pe frontul de vest, cat si pe cel de est. in efortul de a obtine vict oria, statele europene si-au mobilizat intr-un mod nemaiintal-nit totalitatea re surselor economice si umane. A devenit clar faptul ca victoria va apartine taber ei care dispunea de cele mai bogate resurse. II.3. Actiuni politico-diplomatice si militare pana la sfarsitul anului 1916. Situatia Romaniei in vederea unui razboi de lunga durata, si Antanta si Puterile Centrale au desfa surat o ampla activitate diplomatica menita sa le aduca noi aliati, sa consolide ze aliantele existente sau sa afecteze capacitatea de lupta a inamicului. Astfel, puterile Antantei au semnat, la 4 septembrie 1914, acordul de la Londra, prin care se angajau sa nu semneze o pace separata cu Puterile Centrale. La ace st acord au aderat Japonia, la 19 octombrie 1915, si apoi Italia, la 21 noiembri e 1915. La 18 septembrie/1 octombrie 1914, Rusia a incheiat o conventie secreta cu Roman ia (numai cu stirea primului-ministru Ion I.C. Bratianu), prin care, ca pret al neutralitatii Romaniei, imperiul rus ii recunostea drep-turile inalienabile asup ra teritoriilor locuite de romani din Austro-Ungaria, pe care Romania putea sa l e ocupe cand va considera necesar. Pentru Bucovina se prevedea o impartire intre Rusia si Romania pe "principiul majoritatii populatiei". Aceasta oferta a Rusie i exprima probabil temerea ca Romania regelui Carol I sa nu intre in razboi de p artea Puterilor Centrale. Acestea din urma au cautat si au reusit sa convinga Imperiul Otoman sa intre in razboi de partea lor. Evenimentul s-a produs la 2 noiembrie 1914, prin declarati a de razboi a Rusiei in urma bombardamentului naval al turcilor asupra porturilo r rusesti de la Marea Neagra (29-30 octombrie 1914). Consecintele au fost dezast ruoase pentru Rusia, caci inchiderea Stramtorilor Bosfor si Dardanele bloca apro vi-zionarea pe care Antanta ar fi putut sa o acorde aliatului ei rasaritean. Anglia, la randul ei, a decretat Marea Nordului drept zona de razboi si a instit uit blocada porturilor germane (3 noiembrie 1914), impiedicand aprovizionarea cu cereale a Germaniei. Consecintele asupra populatiei civile au fost drastice, ca ci Germania era dependenta de importurile de cereale. Se estimeaza ca in timpul razboiului au murit de malnutritie peste 700.000 de persoane, in majoritate feme i, copii si batrani, ceea ce a justificat in ochii Berlinului scufundarea de cat

re submarinele germane a navelor care se apropiau de coastele britanice. inca de la 18 noiembrie 1914, noul lider al inaltului Comandament German, Erich von Falkenhayn, a declarat cancelarului Bethmann Hollweg ca Germania nu poate in vinge Antanta si ca ori Franta, ori Rusia trebuie sa fie constranse la o pace se parata. Factorul politic devenise astfel determinant pentru evolutia confruntari i militare. Conducerea Germaniei a decis ca Rusia este punctul slab al Antantei si a hotarat ca in anul 1915 efortul ei sa se orienteze asupra obtinerii victori ei pe frontul de rasarit, pentru a putea impune Rusiei o pace separata. Majorita tea fortelor germane sub conducerea generalilor Hindenburg si Ludendorff s-au concentrat in est si, impreuna cu cele austro-ungare, au pornit ofensiva in luna februarie 1915. in paralel, ambele tabere au inceput o febrila activitate diplomatica pentru con solidarea aliantelor. Anglia si Franta au inteles problemele Rusiei si, la 18 ma rtie 1915, i-au oferit garantia ca la sfarsitul razboiului va putea ocupa Consta ntinopolul si Stramtorile, visul secular al politicii externe ruse. in acelasi t imp au inceput tratative pentru determinarea Italiei sa intre in razboi impotriv a Austro-Ungariei. Alertat, guvernul german a cautat sa convinga Viena de necesi tatea concesiilor teritoriale in favoarea Italiei (cedarea regiunii Trentino). i n plus, cancelarul german si-a convins monarhul si guvernul sa compenseze pierde rile teritoriale austriece, cedandu-i teritorii din Prusia (teritorii de granita din Silezia). Dar cand guvernul austro-ungar a acceptat acest punct de vedere ( 8 martie 1915) era prea tarziu. Antanta a oferit Italiei mari castiguri teritori ale (regiunea Tirol, pana la trecatoarea Brenner, Gorizia, Istria, o parte a coa stei dalmate, insulele Rodos si Dodecanez, provincia Adalia din Asia Mica), cons emnate in tratatul secret incheiat la Londra la 26 aprilie 1915. Cu toate ca par lamentul italian era ostil intrarii in razboi, adeptii interventiei, premierul A ntonio Salandra si ministrul de externe Sidney Sonnino, au organizat ample manif estatii de strada in urma carora, in final, la 24 mai 1915, Italia a declarat ra zboi Austro-Ungariei. Interventia Italiei a aratat cat de slaba era pregatirea ei pentru o astfel de c onfruntare, dar a contribuit la slabirea presiunii pe care austro-germanii o exe rcitau pe frontul de est. Aceluiasi scop a servit si actiunea navala (18 martie) apoi terestra (25 aprilie 1915) a englezilor asupra zonei Gallipoli (stramtoare a Dardanele) pentru a stabili comunicatii permanente cu Rusia. in decembrie 1915 , englezii au acceptat infrangerea de la Gallipoli si au abandonat obiectivul. Frontul rusesc a cunoscut cea mai vie activitate. Atacurile germane din mai pana in octombrie 1915 au dus la respingerea rusilor din Polonia, dar, cu toate mari le pierderi materiale si umane suferite, Rusia nu a acceptat nicio propunere de pace separata. Acalmia relativa a razboiului de pozitii de pe frontul de vest a oferit ragazul necesar economiilor franceza si engleza sa se reorienteze in vederea sustinerii unui efort de razboi de lunga durata. Germania a anuntat inca din august 1915, dupa ocuparea Varsoviei, ca nu se va mu ltumi cu statu-quo-ul antebelic si ca intentioneaza sa restaureze Polonia si tarile baltice prin desprinderea lor din imperiul rus, cee a ce a compromis posibilitatea de a mai incheia o pace separata cu Rusia. Pe plan diplomatic, Puterile Centrale au initiat tratative pentru a determina in trarea in razboi a Bulgariei, careia i s-a promis o crestere teritoriala pe seam a Serbiei si Romaniei (tratatul din 6 septembrie 1915). Interventia trupelor bul gare, incepand cu 15 octombrie, a dus la infrangerea rezistentei Serbiei si Munt enegrului si a dat posibilitatea Puterilor Centrale sa stabileasca o legatura di recta cu Imperiul Otoman, pecetluind astfel soarta corpului expeditionar britani c de la Gallipoli. La sfarsitul anului 1915, in conditiile in care trupele germane nu au reusit sa obtina victoria pe frontul de rasarit, generalul Falkenhayn a elaborat un nou pl an de campanie, pornind de la premisa ca Rusia nu mai este capabila de actiuni o fensive; se urmarea scoaterea din lupta a aliatilor occidentali prin atacarea cu majoritatea fortelor materiale si umane a unui obiectiv legat de trecutul istor ic al Frantei, anume Verdun, in speranta ca pierderile uriase provocate inamicul ui, obligat sa-l apere cu orice pret, il vor determina in cele din urma sa ceara

pace. Asadar, o batalie de uzura in care importanta nu era doar cucerirea obiec tivului, ci si antrenarea fortelor dusmane "care vor fi masacrate pana la ultimu l om". Batalia Verdunului a inceput la 21 februarie 1916 si avea sa dureze, cu intrerup eri, pana in decembrie. Pierderile umane au fost uriase, intr-adevar, dar aproap e egale de fiecare tabara (in total peste 500.000 de luptatori). Calculele germa nilor au esuat nu numai in Franta, dar si pe frontul de est, unde, la 4 iunie 19 16, rusii au declansat o puternica ofensiva, provocand mari pierderi austro-germ anilor (ofensiva Brusilov). Cand aceasta ampla operatiune militara s-a oprit in august, iar la Verdun situatia era critica, puterile Antantei, si in primul rand Rusia, au adresat o cerere ultimativa Romaniei de a intra imediat in razboi, in caz contrar nu se vor mai discuta niciodata cerintele nationale romanesti. La 4 /17 august 1916, la Bucuresti, premierul Ion I.C. Bratianu a semnat conventia mi litara dintre Romania, pe de o parte, si Rusia, Franta, Marea Britanie si Italia , de cealalta parte, prin care aceste mari puteri garantau dreptul Romaniei de a alipi teritoriile locuite de romani din Austro-Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banatul, Crisana si Maramuresul) si ii promiteau un substantial sprijin militar in operatiunile ce urmau sa inceapa. Romania s-a conformat ultimatumului si angajamentelor asumate si a declarat razb oi Austro-Ungariei la 14/27 august 1916. insufletite de idealul realizarii statu lui national unitar, trupele romane au trecut Carpatii urmarind eliberarea Trans ilvaniei. Dar riposta Puterilor Centrale si intarzierea ajutoarelor promise au f acut ca, dupa succese initiale, armata romana sa sufere pierderi grele si sa aba ndoneze mai mult de 2/3 din suprafata tarii, retragandu-se in Moldova. Bucuresti ul a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Pe teritoriul romanesc ramas liber, efortul principal al guvernului, stabilit la Iasi, a fost indreptat spre reorganizarea armatei in vederea continuarii razboi ului. Un rol important in refacerea armatei romane a revenit misiunii militare f ranceze, condusa de generalul Henri Berthelot. Acesta era imperativul momentului formulat clar de Aristide Briand la Paris si de Lloyd George la Londra la 19, r espectiv 28 septembrie 1916, cand cei doi lideri au exclus orice tratative cu Ge rmania si au hotarat sa lupte pana la victoria finala. A doua zi dupa intrarea Romaniei in razboi, in fruntea inaltului Comandament Ger man a fost numit feldmaresalul Paul von Hindenburg, "eroul de la Tannenberg", se condat de generalul Erich Ludendorff, la cererea Reichstagului si a cancelarului german. Ulterior, celor doi li s-au incredintat practic si deciziile politice a supra destinului Germaniei. Solutiile militare si politice luate de inaltul Coma ndament German aveau sa duca la dezastrul final al Puterilor Centrale. inca din 31 august 1916, noua conducere militara germana a propus reluarea unui razboi submarin nelimitat impotriva Angliei. Actiunile submarinelor germane avus esera loc cu intermitente si in perioada anterioara, dar scufundarea navelor eng leze "Lusitania" la 7 mai 1915 si "Sussex" la 24 martie 1916 provocasera moartea a 140, respectiv a 80 de pasageri americani si, in urma notelor de protest ale S.U.A., Germania limitase atacurile de acest gen pentru a nu provoca interventia marii puteri de peste ocean. Nici acum nu a fost luata o hotarare definitiva, d ar cei doi lideri militari au dus o actiune tenace de influentare a parlamentari lor germani in scopul impunerii vointei lor, menita sa anihileze opozitia cancel arului german Bethmann-Hollweg. O alta masura a fost luata la initiativa lui Ludendorff, la 26 octombrie 1916, a nume deportarea a 400.000 de muncitori belgieni la munca fortata in Germania, o lezare grava a drepturilor omului, prefigurand masurile de mai tarziu ale nazistilor, care a starnit indignare nu n umai in Anglia si Franta, dar si printre germani. in continuare, la 5 noiembrie 1916, s-a hotarat crearea in zona de ocupatie germ ano-austro-ungara din Rusia a unui asa-zis stat national polonez, fara implicare a polonezilor, si ale carui granite urmau sa fie fixate ulterior. Prin aceasta d ecizie, Ludendorff spera sa-i entuziasmeze pe polonezi si sa formeze cel putin t rei divizii care sa lupte impotriva rusilor. in fapt, s-au prezentat voluntari d oar 370 de polonezi, dintre care 350 erau evrei. Posibilitatea incheierii unei p aci separate cu Rusia a fost definitiv compromisa.

Pe plan militar, puterile Antantei au continuat sa elaboreze planuri de ofensiva dezbatute in cadrul conferintei interaliate de la Chantilly, din 18 noiembrie 1 916. Ofensivele comune ar fi trebuit sa inceapa din primele 15 zile ale lui febr uarie 1917, astfel incat sa devanseze toate initiativele germane. Dar Germania e ra din ce in ce mai mult convinsa ca va obtine victoria printr-un razboi submari n, asa ca nu a mai organizat vreun plan amplu de operatiuni terestre de riposta. Succesul mult trambitat reprezentat de ocuparea Bucurestiului, la 6 decembrie 19 16, l-a determinat pe cancelarul Bethmann-Hollweg sa intreprinda, de comun acord cu aliatii Germaniei, un demers in favoarea pacii la 12 decembrie 1916, convins fiind ca actul sau nu va fi considerat o manifestare de slabiciune. Puterile Ce ntrale au propus inceperea negocierilor de pace, dar fara a preciza in vreun fel care vor fi conditiile, asa ca demersul lor a fost considerat un semn evident d e slabiciune. La 30 decembrie 1916, Antanta a refuzat oferta de pace a inamiculu i "care a crezut ca isi va atinge telurile in doua luni si acum, dupa doi ani, v ede ca nu le va putea atinge niciodata". La scurt timp dupa oferta de pace a Puterilor Centrale, are loc un demers in ace lasi sens al S.U.A., prin vocea presedintelui Woodrow Wilson. Acesta pornea de l a ideea ca ambele tabere au afirmat in repetate randuri ca duc un razboi de apar are si le-a cerut sa-si faca cunoscute obiectivele si conditiile de pace, in spe ranta ca s-ar gasi puncte comune de negociere. Nu era primul demers al presedintelui american in favoarea pacii. Ales in noiemb rie 1912, Wilson a anuntat politica de stricta neutralitate a S.U.A., la 19 augu st 1914, in "Apelul catre poporul american". Presedintele si-a dorit de la incep ut un rol de mediator in marele razboi, dar fara a urmari in mod special victoria uneia dintre cele doua tabere. El cons idera, de exemplu, ca o victorie a Antantei ar duce la o "hegemonie a Rusiei pe continentul european", iar o infrangere a ei ar duce la instau-rarea militarismu lui german pentru mai multe generatii. "Acest razboi va arunca lumea inapoi cu t rei secole" - a spus presedintele. in plus a refuzat sa pregateasca armata amer