CAPITOLUL 1: CONTABILITATEA CREATIVĂ:

DEFINIRE ŞI FACTORI DE INFLUENTA

1.1. Contabilitatea creativă între perversitate şi perfecţionarea tehnicilor prin

imaginaţi

1.2. Complexul motivaţional al dezvoltării tehnicilor de contabilitate creativă

Acceptăm că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Sperăm ca Pământul poate

deveni un spaţiu al toleranţei.

Aşa cum spaţiul creştin este un spaţiu al sintezelor între trei culturi: cea de sorginte

ebraică, cea generată de greci şi cea ale cărei origini se găsesc în civilizaţia romană. Prima şi-

a propus să afle cine a făcut masa, cea de a doua, din ce este făcută masa, iar cea de a treia,

pentru ce este făcută masa.

Contabilitatea, umilă şi conştientă de limitele ei în timp, îşi răspunde la întrebări cu mai

puţină încărcătură existenţialistă.

În discursul normativ ea îşi delimitează: cui îi sunt adresate informaţiile sale? ce informaţii

şi sub ce forme sunt satisfăcute necesităţile utilizatorilor? care sunt postulatele, principiile şi

regulile care regizează producţia de informaţii?

Discursul pozitivist începe să capete o conotaţie existenţială, deoarece cercetătorul în

contabilitate începe să se întrebe de ce materia sa de studiu este ceea ce ea este, de ce

contabilii fac ceea ce ei fac şi ce efecte au aceste fenomene asupra oamenilor şi alocării

resurselor?

Pe fondul comportamentalist al contabilităţii - undeva la frontiera între normativism şi

pozitivism - putem constata că situaţiile financiare «alias documentele de sinteză (alias, într-o

formulă simplificatoare, conturile anuale)» sunt folosite fie pentru a-i informa pe utilizatori, fie

pentru a-i induce în eroare.

În cele două verbe se ascund cele două laturi contrare ale contabilităţii creative: “yang”:

creativitatea pozitivă - proliferarea procedurilor contabile ca urmare a fenomenelor de

financiarizare a economiilor; “yin”: creativitatea negativă sau inducerea în eroare prin

cosmetizarea imaginii relevate prin conturi.

Tema contabilităţii creative s-a dezvoltat cu predilecţie în deceniul trecut, în lumea, anglo-

saxonă.” Ea venea să intensifice conflictul între forma legală şi substanţa economică.

În scopul fardării structurii financiare şi a performanţelor întreprinderii, contabilii au probat

un exces de ingeniozitate, realizând “aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza

câştigul pe acţiune, pentru a îmbunătăţi lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatoririi.

Primele sensibilizări ale mediului contabil românesc privind fenomenele de contabilitate

creativă apar în 1996. În lucrarea “Controverse contabile” (paragraful “Riscurile unei contabilităţi

creative”, paginile 145-158) remarcam: “Subiect extrem de bogat în revistele şi ziarele apusene,

contabilitatea creativă îşi face loc cu timiditate în literatura română de specialitate.

Scenariul lucrării cuprinde trei poli de atracţie:

- dezbaterea teoretică a fenomenelor de contabilitate creativă,

- prezentarea tehnicilor de modelare prin “creativitate” a contului de profit şi pierdere şi

- prezentarea tehnicilor de modelare prin “creativitate” a bilanţului.

1.1. Contabilitatea creativă între perversitate şi perfecţionarea tehnicilor prin

imaginaţie

În ciuda creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexificării

activităţii dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi

îndeplinească decât parţial funcţiile ce îi sunt atribuite. Proba cea mai peremptorie a acestei

constatări o constituie numeroasele scandaluri financiare.

Ele, scandalurile financiare, au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie descoperirea unor

tehnici de disimulare a situaţiei reale, fenomene cunoscute astăzi sub denumirea de

contabilitate creativă.

Iată deci că profesioniştii contabili, mult timp caricaturizaţi pentru lipsa lor de imaginaţie şi

pentru comportamentul lor rigid, au creat surpriza de a dezvolta practici de contabilitate creativă

sau imaginativă.

Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură, în anul

1973, de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile

de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea

contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.

Ulterior, judecând după abundenţa literaturii care aduce în discuţie acest subiect,

contabilitatea creativă a intrat în sfera preocupărilor a numeroşi cercetători. Cu toate acestea, în

mediile profesionale şi academice, nu există un punct de vedere comun în ceea ce priveşte

definirea conceptului de contabilitate creativă, diverşii autori având în vedere un segment mai

mare sau mai mic dintr-o axă care se întinde de la o veritabilă încercare de a prezenta o

imagine fidelă până la practicile de “finanţare în afara bilanţului” şi de “împodobire” a bilanţului.

O trecere în revistă a câtorva dintre cele mai argumentate puncte de vedere asupra

dimensiunilor şi limitelor contabilităţii creative a fost realizată, în 1996, de către profesorul

Niculae Feleagă în lucrarea “Controverse contabile”. În ceea ce ne priveşte, vom prelua o parte

dintre ideile prezentate în această lucrare, le vom completa cu alte câteva puncte de vedere

pertinente şi vom încerca ~să concluzionăm asupra frontierelor contabilităţii creative, de această

concluzie depinzând conţinutul capitolelor următoare.

Trotman defineşte contabilitatea creativă ca fiind o tehnică de comunicare ce vizează

ameliorarea informaţiilor furnizate investitorilor.1

Pe aceeaşi linie, Colasse este de părere că expresia contabilitate creativă desemnează

“practicile de informare contabilă, adesea la limita legalităţii, practicate de anumite întreprinderi,

care, profitând de limitele normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea situaţiei financiare şi

a performanţelor economice şi financiare”.2

Stolowy reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă, precizând că: fraudele nu

au nimic creativ, practica opţiunilor contabile există de multă vreme şi nu constituie contabilitate

creativă, subiectivitatea inerentă evaluării este de neocolit şi există dintotdeauna, numai câteva

mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă. (*[1] Citat de B.Raybaud-

Turrillo si R. Teller în Comptabilite creative, Encyclope'die de gestion, Economica, Paris, 1996. )

Caracterul distinctiv al contabilităţii creative, concluzionează autorul francez, ţine de

imaginaţia contabilă pusă în operă pentru a traduce inovaţiile juridice, economice şi financiare

pentru care nu există, la data lansării lor, soluţii contabile normalizate, precum şi de faptul că

montajele ce decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa lor

asupra bilanţului şi rezultatului întreprinderii.3

Barthes de Ruyter şi Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginaţiei ingineriei

financiare modeme, imaginaţie care generează fără încetare noi produse şi montaje, având

drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizante vizavi de

rezultate, capitaluri proprii şi îndatorire.4

Tweedie şi Whittington consideră că soluţiile atribuite imaginaţiei sau creativităţii contabile

elaborate adesea împreună cu băncile şi auditorii, rezultă, în fapt, din noi tipuri de contracte, din

operaţii care nu au fost prevăzute sau sunt insuficient tratate de normalizarea contabilă sau din

1 M. Trotman, Comptabilite britannique, mod d'emploi, Economica, Paris, 19932 Citat de B.Raybaud-Turrillo si R. Teller în Comptabilite creative, Encyclope'die de gestion, Economica, Paris, 19963 H. Stolowy, Existe-t-il vraiment une comptabilite” creative?, Revue de droit comptable, decembrie 19944 Citaţi de N. Feleagă.

regrupări de operaţii tratate diferit faţă de dispoziţiile pentru fiecare operaţie considerată în mod

separat.5

• Definiţia cea mai substanţială îi aparţine însă lui Naser.6

Conform acestuia, contabilitatea creativă este:

• procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele

contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit

transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii

doresc;

• procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să

permită “producerea” rezultatului contabil dorit.

Elementele prezentate demonstrează că, deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte

definirea contabilităţii creative, majoritatea cercetătorilor acceptă că, în esenţă, aceasta se

distinge prin două aspecte:

• în primul rând, ea presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru

a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există, în momentul

apariţiei lor, soluţii contabile normalizate.

• în al doilea rând, montajele care decurg din această inginerie financiară sunt

iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor întreprinderii.

„Majoritatea lucrărilor de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative

şi utilizarea ei cu scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză.

Astfel, Griffiths afirmă că “orice firmă îşi trunchiază beneficiile. Documentele de sinteză publicate

se întocmesc pe baza unor registre care au fost “aranjate”, de o manieră delicată, uneori chiar

ciopârţite. Cifrele prezentate investitorilor au fost în întregime manipulate cu scopul de a-i

proteja pe cei vinovaţi (gestionarii).7

Malo şi Giot atrag însă atenţia asupra faptului că nu trebuie să asimilăm, în mod automat,

contabilitatea creativă cu ceva negativ sau pervers. Inovaţia contabilă este necesară pentru a

ţine pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale. “La originea sa, contabilitatea creativă este

virtuoasă: ea oferă contabilităţii mijloace care să-i permită să ţină pasul cu dezvoltarea

crescândă a pieţelor şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe

să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri.”8

5 Citaţi de C. Hoarau în Leş utilisateurs de l'information financiere face la cre'ativite' ou l'imagination comptable, Revue de droit comptable, 1995-2.6 K. Naser, Creative financial accounting: its nature and use, Prentice Hall, 19937 I. Griffiths, New creative accounting: how to make your profits what you want to be, Londra, City Editeur, 19958 .L. Malb, H. Giot, L'e'lasticite' du resultat selon Ies dimensions temps et espace, Congresul AFC 1995

1.2. Complexul motivaţional al dezvoltării; tehnicilor de contabilitate creativă

Literatura de specialitate prezintă numeroşi factori susceptibili să-i stimuleze pe manageri

în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă:9

a) Costurile rezultate din conflictul de interese10

Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Aceste costuri explică

diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor

proceduri contabile specifice.

În general, cercetătorii utilizează planurile de compensaţii şi contractele de datorii pentru

a genera ipoteze asupra diferenţelor dintre procedurile contabile utilizate. Astfel, s-a observat

că, în cazul în care remuneraţiile lor sunt calculate pe baza rezultatului contabil, managerii vor fi

tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care să le permită

menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat. Ca urmare, atunci când rezultatele depăşesc

limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi

utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare.

Alteori, când rezultatele devin importante, deşi inferioare limitei, cotele de impozitare şi

utilitatea marginală descrescătoare pentru acest tip. de remuneraţii pot reduce motivaţiile de

creştere a rezultatului. Când, dimpotrivă, câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va

recurge la procedeul numit „big bath” (marea îmbăiere). Conform acestui procedeu, în anul în

care societatea înregistrează o pierdere, managerii majorează pierderea respectivă prin

includerea tuturor pierderilor probabile viitoare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri

ridicate, în anii care urmează.

Watts şi Zimmerman11 sunt de părere că în cazul în care contractele impun unele restricţii

managerilor, aceştia încearcă să le evite.

Astfel, prin contract, pot exista restricţii în ceea ce priveşte operaţiile de fuziune (de

exemplu, nu este permisă fuzionarea cu altă firmă, în condiţii de risc mare), investiţiile în alte

firme (de exemplu, se pot face investiţii doar dacă valoarea netă a imobilizărilor corporale nu

excede un anumit nivel al capitalurilor permanente) sau datoriile adiţionale.

9 K. Naser, op. cit. şi B. Raybaud-Turillo şi R. Teller îh “Comptabilite” creative”, op. cit.10 Pentru detalii privind conflictul de interese (grupuri implicate, cauze şi efecte) a se consulta L. Malciu .Cererea şi oferta de informaţii contabile, Editura Economică,Bucureşti, 199811 R.L. Watts, J.L. Zimmerman, Positive accounting theory, Prentice Hall International Inc., 1986

Ca urmare, pentru a obţine noi resurse sau pentru a finanţa noi achiziţii, companiile vor fi

tentate să utilizeze tehnici de finanţare “în afara bilanţului” (off-balance sheet financing

schemes).

De asemenea, procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un

proces politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferai

de bogăţie.

Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea guvernului şi de a mări

subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc profitul. Argenti12

precizează, în acest sens, că societăţile nu sunt interesate ca rezultatele lor să arate foarte bine,

deoarece anunţarea unor profituri mari va avea drept consecinţă creşterea datoriei privind

impozitul pe profit şi a presiunii sindicatelor pentru majorarea salariilor.

Numeroşi cercetători au testat sensibilitatea politică a firmelor în raport cu mărimea

acestora. Zimmerman a confirmat, în 1983, ipoteza conform căreia firmele mari suportă costuri

politice mai mari decât firmele mici. Totuşi, a precizat că, în acelaşi timp, firmele mari

beneficiază de o serie de avantaje politice (de exemplu: contracte guvernamentale,

restricţionarea importului de produse similare etc), care vin să compenseze costurile politice

mari. Ball şi Foster au demonstrat că, pe lângă mărimea firmei, procesul politic este afectat şi de

tipul de industrie. Ca urmare, stabilirea unei legături statistice între mărimea firmei şi metodele

contabile utilizate se poate datora tipului de industrie.

Elementele prezentate arată că procesul politic se află în opoziţie directă cu contractele

de compensaţie, din punct de vedere al sensului influenţei asupra mărimii rezultatului. Ceea ce

prezintă însă interes este faptul că atât “politicul”, cât şi “contractualul” au ca efect reducerea

variaţiei rezultatelor prezentate.

b) Incompetenţa managerilor

În studiul său despre colapsul societăţii, Argenti a conectat utilizarea tehnicilor de

contabilitate creativă cu incompetenţa managerilor. Managerii incompetenţi îşi concentrează

atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă şi

ratele financiare, care încep să se deterioreze. O societate ajunsă în acest stadiu începe

indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă. Motivaţia este evidentă. Deoarece societatea nu a

obţinut performanţe satisfăcătoare, este posibil, printre altele, ca furnizorii să nu îi mai acorde

credit comercial, creditorii să îi micşoreze termenele de rambursare a creditelor, clienţii să îşi

caute alţi furnizori. Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă.

12 Citat de K. Naser.

Refuzul lor de a admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale,

conform căreia “norii se vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea

creativă poate fi asociată cu eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua “fatală”.

c) Incertitudinea şi riscul

Conform lui Goodfellow13, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii

volatilităţii unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de

schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, a avut ca rezultat

creşterea incertitudinilor. În aceste condiţii, societăţile sunt motivate să adopte instrumente de

reducere a riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile

cunoaşte, în mod constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente.

d) Varietatea activităţilor economice

Caracterul extrem de variat al activităţilor economice impune o serie de particularităţi în

ceea ce priveşte evaluarea acestora. Că urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea

unei activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate. Această libertate se

traduce prin existenţa opţiunilor în materie de evaluare. Utilizarea opţiunilor, deşi legitimă,

permite întreprinderilor să-şi “netezească” rezultatele.

e) Punctele nevralgice ale conceptelor contabile

Specialiştii leagă dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă de considerentul că unele

concepte contabile care stau la baza întocmirii documentelor de sinteză prezintă o serie de

puncte nevralgice. Astfel, Dieter şi Watt au argumentat că principalul motiv al creşterii

popularităţii finanţării “în afara bilanţului” este faptul că, în prezent, contabilitatea datoriilor nu

este dotată cu “echipamente” conceptuale capabile să facă faţă unor metode sofisticate de

finanţare.

K. Naser a precizat că incapacitatea costului istoric de a-şi proba relevanţa şi fiabilitatea

în condiţii de inflaţie stimulează, de asemenea, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.

Concret, în condiţii de inflaţie, elementele prezentate în activul bilanţului sunt subevaluate. Unii

manageri sunt de părere că pentru a compensa diferenţa dintre valoarea actuală şi valoarea în

costuri istorice a activelor, o parte dintre datorii ar trebui ascunse. Cu alte cuvinte, prezentarea

activelor la valoarea lor curentă ar stimula mai puţin managerii să utilizeze scheme de finanţare

“în afara bilanţului”.

13 Citat de K. Naser.

La rândul ei însă, valoarea actuală a unui activ este o mărime extrem de subiectivă.

Pentru a ilustra acest lucru, aducem în discuţie una dintre formele de manifestare ale valorii

actuale, şi anume valoarea netă de realizare. “Ea reprezintă diferenţa dintre încasările viitoare

din vânzarea unui bun (dacă acesta ar fi supus operaţiei de vânzare) şi cheltuielile presupuse de

vânzare... în mod evident, determinarea valorii nete de realizare ar fi dificil de realizat atâta timp

cât nu s-a procedat la vânzarea bunului. Fiecare dintre membrii serviciului de contabilitate şi

fiecare conducător ar avea punctul său de vedere în această determinare. Pe de altă parte, în

ce ritm ne propunem să actualizăm acest preţ de vânzare? Pe parcursul unui exerciţiu, o

societate poate să dorească să calculeze beneficiul de mai multe ori.

Unele bunuri pot rămâne în patrimoniul acesteia mai mulţi ani. De fiecare data când

societatea este pusă în situaţia de a calcula beneficiul, ea se găseşte în situaţia de a atribui un

preţ de vânzare fiecărui element de activ, cu tot cortegiul de subiectivităţi care decurg de aici.”

Acest exemplu demonstrează că prezentarea activelor la valoarea actuală nu reprezintă o cale

de limitare a utilizării contabilităţii creative, ci, dimpotrivă, le. oferă întreprinderilor noi posibilităţi

de manipulare a situaţiei financiare şi performanţelor lor.14

De asemenea, cerinţa de a da o imagine fidelă poate favoriza utilizarea contabilităţii

creative. În general, se acceptă că pentru obţinerea imaginii fidele este necesară aplicarea cu

sinceritate a regulilor contabile. Totuşi, conformitatea cu regulile nu este suficientă. Regulile nu

pot să fie considerate un cod complet de reguli rigide ce se poate substitui exercitării judecăţii

profesionale bazate pe o bună informare, în determinarea a ceea ce constituie imaginea fidelă

în fiecare circumstanţă.

Din acest motiv, în legislaţia ţărilor din Uniunea Europeană a fost preluată, uneori

nuanţat, o prevedere din directiva a patra conform căreia “atunci când aplicarea unei prescrieri

contabile nu este suficientă pentru a da o imagine fidelă, în anexă trebuie să fie furnizate

informaţii complementare” şi “dacă într-un caz excepţional, aplicarea unei prescrieri contabile se

relevă improprie pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare sau a

rezultatului, trebuie să se facă o derogare de la această prescriere”.

Ceea ce înseamnă că imaginea fidelă nu se poate atinge, în acest caz, decât prin

neconformitatea cu regulile în vigoare. Evident, aplicarea practică a derogării poate conduce la

abuzuri. În plus, cerinţa de imagine fidelă aduce în discuţie o problemă de optică: o imagine

depinde de locul unde te plasezi pentru a privi obiectul.

Documentele de sinteză sunt puse la dispoziţia mai multor grupuri de utilizatori, fiecare

grup judecându-le în funcţie de obiectivele pe care le urmăreşte. Astfel: investitorii vor să ştie

14 N. Feleagă, îmblânzirea junglei contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 1996

dacă vor primi dividende, când le vor primi, care va fi mărimea acestora, care va fi valoarea

câştigului obţinut dintr-o eventuală vânzare a acţiunilor; creditorii vor să ştie în ce măsură

societatea va fi capabilă să ramburseze creditele şi să plătească dobânzile aferente; salariaţii

vor să cunoască perspectivele de menţinere a locurilor de muncă şi de creştere a salariilor etc.

Obiectivele diferite şi, deci, punctele de vedere diferite ale partenerilor întreprinderii fac ca

imaginea fidelă să fie multiplă şi complexă.

f) Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile

Se consideră că înşişi utilizatorii situaţiilor financiare pot contribui la utilizarea contabilităţii

creative prin importanţa excesivă acordată rezultatului contabil. Astfel, faptul că, în general,

investitorii caută creşteri stabile ale câştigurilor încurajează societăţile să-şi “netezească”

performanţele pentru a satisface exigenţele acestora. Concret, dividendele şi constituirile de

rezerve au impact asupra preţului acţiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informaţii

despre profitabilitatea firmei.

O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea să prevestească modificări ale

profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ea are efect asupra preţului acţiunii. Devine evident că, în

condiţiile în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi contabilitatea creativă îi poate

ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă.

g) Dematerializarea întreprinderii

Conceptul de întreprindere a înregistrat o evoluţie ireversibilă prin trecerea de la

capacitatea de a organiza, de o manieră optimă, activele fizice, în spaţiu şi timp, la capacitatea

de a memora, exploata şi conecta cunoştinţele (les savoirs) şi tehnicile (les savoirs-faire)15.

Activele fizice, deşi rămân o componentă indispensabilă, nu mai sunt suficiente pentru definirea

întreprinderii. Creşterea progresivă a investiţiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activul

bilanţier. Sistemele contabile actuale, ale căror instrumente sunt puternic impregnate de

taylorism, întâmpină însă dificultăţi în identificarea şi măsurarea investiţiilor imateriale.

Dificultatea provine, în principal, din faptul că, în materie de investiţii imateriale, dispare relaţia

fixă dintre costuri şi randamentul aşteptat. Ca urmare, nu este uşor să identifici, de exemplu,

activul reprezentat de “o bună calitate a comunicării şi a raporturilor sociale”16. Amploarea

activelor imateriale şi relativa imprecizie a normelor contabile privind aceste active creează un

teren favorabil pentru manifestarea contabilităţii creative.

15 J.L. Bazet, Investissemenţs immateriels et information comptable et financiare, AFC, 199516 L. Malciu, Contabilizarea investiţiilor imateriale: pentru cine? Pentru ce?, suplimentul ziarului Economistul, 11 ianuarie 1999

h) Globalizarea întreprinderilor

Globalizarea17 fază a procesului de internaţionalizare a întreprinderilor în care forma

materială a activităţii economice - este supusă logicii abstracte a schimburilor de capitaluri şi de

informaţii. Schimbul de produse şi servicii depăşeşte perimetrul pieţelor locale, iar constituirea

grupurilor de interese a devenit o formă superioară de competiţie. Modul de circulaţie a

capitalurilor pe pieţele financiare liberalizate are drept consecinţă acordarea unei priorităţi

absolute factorului financiar. Financiarizarea strategiei de întreprindere reflectă acest fenomen,

iar dezvoltarea ingineriei financiare şi a practicilor de contabilitate creativă asociate nu

reprezintă decât o traducere cifrată a acestuia. În mod concret, privilegierea opţiunii de creştere

externă în detrimentul dezvoltării endogene a organizaţiei aduce în discuţie problema majoră a

statutului entităţii contabile, aceasta din urmă fiind distinctă de “proprietari”, manageri şi salariaţi.

Prin generalizarea schimburilor de capitaluri şi de informaţii, globalizarea se plasează la

originea practicilor de control financiar şi a schimbărilor în regulile jocului concurenţial pe pieţele

diverselor produse. Ca urmare, obiectivul de maximizare a valorii acţiunilor serveşte drept

justificare pentru utilizarea tehnicilor de inginerie financiară şi a suporturilor contabile asociate

acestora.

i) Absenţa sau insuficienţa normelor contabile naţionale

Pentru întocmirea conturilor sociale şi a conturilor consolidate, în unele ţări, se utilizează

norme contabile diferite. Or, este ştiut, normele destinate grupurilor de societăţi au un caracter

mai liberal. Malo şi Giot citează cazul Franţei, unde regulile aplicabile grupurilor admit nouă

derogări. Din punct de vedere matematic, aceste derogări permit obţinerea a 218 referenţiale.

diferite pentru întocmirea conturilor consolidate în dreptul contabil francez. De asemenea, pentru

a favoriza cotarea lor pe pieţe financiare internaţionale şi pentru a facilita comparaţiile cu grupuri

din acelaşi sector de activitate, numeroase societăţi sunt tentate să utilizeze referenţiale

contabile străine. Coexistenţa unor referenţiale contabile diferite explică, parţial, “derapajele” din

ce în ce mai numeroase ale contabilităţii creative.

17 Brigitte Raybaud-Turrillo şi Robert Teller, op. cit.18 J.L. Malo, H. Giot, op. cit.

CAPITOLUL 2

TEHNICI DE MODELARE A CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE

Contul de profit şi pierdere sintetizează ansamblul operaţiilor care au contribuit la

formarea rezultatului, profit sau pierdere. Teoria economică consideră că obiectivul oricărei firme

este maximizarea profitului. Există, totuşi, întreprinderi care doresc să obţină doar un profit

satisfăcător. Practicile contabile le permit întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate

conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea.

Unele dintre aceste practici, numite politici contabile, rezultă din alegerea între diferitele

metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului

net, fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net.

Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări

contabile, ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept

consecinţă ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net.19

2.1. De la politicile contabile... la gestiunea rezultatului

Politicile contabile cuprind opţiunile managerilor referitoare la variabilele contabile.

Într-o accepţiune extensivă, ele se referă la:20

• alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare; alegerea (sau modificarea)

metodelor de prezentare a documentelor de sinteză;

• stabilirea volumului şi gradului de agregare a informaţiei publicate în documentele

de sinteză, în general, şi în anexă, în special;

• stabilirea informaţiilor publicate în raportul de gestiune;

• stabilirea datei de comunicare a informaţiilor financiare;

• publicarea voluntară a unor documente de sinteză facultative (de exemplu, tabloul

de finanţare); alegerea (sau schimbarea) auditorului; alinierea (parţială sau totală) la referenţialul

contabil internaţional sau la referenţiale contabile internaţional recunoscute;

• abandonul anumitor principii contabile.

19 O parte dintre exemplele ce vor fi prezentate în continuare sunt inspirate din lucrările Pieges (et delices) de la comptabilite” (creative), autor F. Bonnet, şi Creative accounting: its nature and use, autor. K. Naser20 Jean-Francois Casta, Politique comptable des entreprises, Encyclopedie de gestion, Economica, Paris, 1996

Obiectivele politicii contabile diferă de la o societate la alta. Astfel, o societate care face

apel la economisirea publică acordă importanţă consecinţelor financiare ale deciziilor luate

(impactul asupra distribuirilor de dividende, asupra cursului bursier, asupra vulnerabilităţii la o

ofertă publică de cumpărare, asupra relaţiilor cu terţii), iar o societate mică sau mijlocie

privilegiază, adesea, optimizarea fiscală.

Ca urmare, în funcţie de context, politicile contabile pot avea ca obiectiv: micşorarea

pierderilor publicate, micşorarea beneficiilor impozabile, majorarea sau micşorarea rezultatului

curent, majorarea sau diminuarea beneficiilor distribuibile, netezirea temporară a rezultatelor

contabile pentru a reduce riscul perceput de către mediul financiar etc.

În timp ce, într-o strategie de optimizare, politicile contabile vizează alegerea metodelor

contabile cele mai adecvate într-un cadru reglementar dat, deciziile de gestiune se impun într-o

strategie de evitare a normelor şi frontierelor (juridice sau organizaţionale) ale entităţii. Deciziile

de gestiune au ca principală finalitate prezentarea unei imagini diferite a rezultatului, deşi; în

esenţă, ele nu modifică situaţia societăţii. Rezultatul contabil reprezintă deci un concept foarte

elastic. Elasticitatea sa este legată de dimensiunile timp şi spaţiu.21

Elasticitatea în timp rezultă din confuzia prezent/ viitor şi revelarea latentului în aplicarea

principiilor specializării exerciţiilor şi conectării cheltuielilor cu veniturile22, astfel:

a) Conectarea unor cheltuieli ale exerciţiului la venituri viitoare

Producţia în curs de execuţie, contractele pe termen lung şi cheltuielile capitalizabile

creează dificultăţi în evaluarea la inventar şi aduc în discuţie problema existenţei fluxurilor de

venituri viitoare şi a perioadei de recuperare a cheltuielilor capitalizate. Ca urmare, rezultatele

societăţilor care operează cu aceste elemente au un caracter subiectiv.

În cazul anumitor elemente, precum producţia în curs de execuţie, datorită orizontului de

timp redus şi compensării rezultatelor aferente unor operaţii diferite, subiectivitatea nu este

riscantă. În cazul altora însă, riscurile sunt importante. Astfel, numeroase grupuri îşi

înregistrează în bilanţ elemente precum: partea deţinută pe piaţă, reţelele comerciale, fişierele

etc.

Această practică afectează comparabilitatea conturilor deoarece activele create sunt

înscrise în bilanţ doar pentru o parte din costul lor. În plus, fiind supuse anual evaluării, activele

create reprezintă un teren favorabil pentru manifestarea subiectivităţii managerilor.

21 Jean-Louis Malo, Henri Giot, L'elasticite du resultat selon Ies dimensions temps et espace, Communication au Congres AFC, 199522 Principiul specializării exerciţiilor şi principiul conectării cheltuielilor cu veniturile sunt prezentate în Tratat de contabilitate financiară, voi. 1, autori N. Feleagă şi I. Ionaşcu, Ed. Economică, Bucureşti, 1998.

Subiectivitatea poate îmbrăca chiar forme acute în cazul în care au loc schimbări în structura

grupului.

De exemplu, societatea de panificaţie A (20% din piaţa produselor de panificaţie)

achiziţionează marca şi reţeaua comercială a societăţii de panificaţie B (15% din piaţa

produselor de panificaţie) şi procedează la suprimarea mărcii B. Întrebarea care se pune este

dacă o eventuală reducere ulterioară a părţii totale de piaţă, să presupunem la 28%, trebuie

imputată mărcii A sau mărcii B?

b) Conectarea unor cheltuieli viitoare la veniturile exerciţiului

Principiul prudenţei obligă managerii să identifice faptele generatoare de cheltuieli viitoare

care îşi au originea în exerciţiul prezent şi să constituie provizioane. Provizioanele constituite pot

avea însă efecte diferite asupra rezultatului. Este cazul provizioanelor pentru restructurare.

Fundamentul economic este simplu: când o societate decide să realizeze o achiziţie, ea

are în vedere şi restructurările sau reorganizările necesare pentru optimizarea ansamblului

rezultat în urma achiziţiei. Problema care se pune este dacă provizioanele pentru restructurare

trebuie să afecteze rezultatul sau diferenţa din achiziţie.

Marile societăţi preferă cea de-a doua soluţie: în loc să etaleze cheltuielile de

restructurare pe un an sau doi, contrapartida provizionului va fi amortizată în ritmul diferenţei din

achiziţie sau nu va fi amortizată niciodată, dacă societatea a fost precaută şi a capitalizat

elemente imateriale-neamortizabile.23 Problema rezidă în faptul că aceste active pot deveni

repede fictive, fără ca utilizatorii externi să observe acest lucru.

De asemenea, evenimentele posterioare închiderii exerciţiului pot conduce uneori la

constituirea de provizioane în condiţii imprecise. Astfel, provizioanele pentru “reprofilarea

piramidei sociale”24 sunt, de regulă, fondate pe justificări tehnice greu verificabile de către

auditori şi uşor modificabile în exerciţiile următoare.

c) Integrarea profiturilor latente în rezultatul exerciţiului

Exemplele cele mai cunoscute de realizare a profiturilor latente pentru a aduce rezultatul

exerciţiului la nivelul dorit sunt: vânzările urmate de răscumpărări; vânzarea imobilizărilor vechi;

operaţiile de lease-back.

23 Jean-Louis Malo şi Henri Giot citează, cu titlu de exemplu, grupul Casino, care, în momentul achiziţiei societăţii Rallye, a prevăzut cheltuieli de restructurare de 500 milioane franci francezi şi a capitalizat elementul “părţi de piaţă” pentru aceeaşi valoare.24 Au în vedere costurile de concediere, recrutare şi formare a personalului pentru a transforma o piramidă de vârste puternic dezechilibrată (excedent de personal în vârstă, insuficienţă de personal tânăr) într-o curbă distribuită conform unei legi normale.

d) Ignorarea pierderilor latente

Societăţile pot fi tentate să minimizeze pierderile latente prin miopie (ignorarea

eventualităţii de pierdere a unui client important) sau prin calcul (vânzările pe credit fără

dobândă).

În ceea ce priveşte elasticitatea în spaţiu, aceasta rezulta din operaţii “pe jumătate

adevărate - pe jumătate false” (dezîndatorirea în fapt, asigurarea creanţelor, asigurarea

împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii etc.) şi din clasificarea operaţiilor (dacă un creditor

este calificat acţionar, cheltuielile financiare devin dividende şi nu mai reduc rezultatul; un terţ

este realmente un terţ sau face parte din grup?25).

Se constată deci că tehnicile clasice de netezire sunt completate, din ce în ce mai mult,

de o gestiune “reală” a rezultatului. Deşi această gestiune se bazează pe acţiunea asupra unor

principii contabile, unii autori sunt de părere că nu există totuşi “incompatibilităţi de fond între

principiile contabile fundamentale şi contabilitatea creativă, dacă cea din urmă este utilizată cu

discernământ, într-un “câmp de aplicare clar delimitat şi în condiţii care respectă spiritul în care

această noţiune a apărut”26.

2.2. Practici de contabilitate creativă ce decurg din politici contabile

Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de

emisiune27

În unele ţări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franţa, articolul

343 din Legea societăţilor comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea de a

imputa cheltuielile ocazionate de creşterea capitalului social asupra primelor de emisiune

aferente. Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce

priveşte conţinutul conceptului de “cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului social”.

Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului exerciţiului,

păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii.

25 Răspunsul poate să fie diferit, în funcţie de nevoile de optimizare fiscală şi contabilă.26 Yves Bemheim, La comptabilite” d'intention: bonne ou mauvaise intention? Revue de droit comptable, 93-4.27 Herve Stolowy, Un nouvel exemple de comptabilite” creative: L'imputation des frais d'augmentation de capital sur la prime d'emision, Revue de droit comptable n° 1, 1994.

Majorarea rezultatului contabil şi a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment

din categoria cheltuielilor deductibile, în anul capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei

fiscale, imputarea asupra primelor de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară.28

De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile proprii

au rămas la acelaşi nivel. Ca urmare, acţionarii nu au motive să se plângă.

În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi, indiferent de mărimea

cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se modifică.

Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe baza

studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor, fără a

acorda prea multă atenţie variaţiei postului “prime de emisiune”.

În plus, imputarea timpului pe care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a

capitalului apare ca fiind forţată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost

aceeaşi în absenţa majorării capitalului.

Societatea de astăzi se află într-o continuă schimbare. Au loc mari transformări

tehnologice, iar priorităţile se schimbă şi ele încontinuu.

Totodată, ideile vechi deja sunt abandonate, chiar discreditate, şi sunt înlocuite cu altele

noi.

Evoluţia este aşa de rapidă încât tot ceea ce este valabil astăzi mâine poate să

primească alte coordonate şi să rămână perimat.

Companii noi se înfiinţează mereu şi nu peste mult timp dau faliment.

Nevoia de informaţie devine din ce în ce mai stringentă pe coordonatele dezvoltării

continue a lumii civilizate şi impune noi pretenţii în modul de abordare, de prezentare şi de

utilizare a acesteia.

Informaţia este utilă dacă afectează decizia pe care trebuie să o ia utilizatorul, într-un

anumit context, dacă acesta nu ar fi dispus de ea.

Potrivit cadrului conceptual internaţional, informaţia contabilă este relevantă dacă

influenţează deciziile utilizatorilor, pe care îi ajută să facă previziuni conform aşteptărilor

anterioare.

Deşi ne aflăm în era calculatoarelor, a preciziei tehnologice avansate, unde datele sunt

preluate şi prelucrate cu cea mai mare exactitate, totuşi „precizia datelor economico-financiare

rămâne tributară referenţialului de raportare şi tehnicilor de manipulare a rezultatelor”29

28 În Memento comptable Francis Lefebvre se precizează că, în Franţa, cheltuielile imputate asupra primelor de emisiune sunt totuşi deductibile fiscal.29 Veronica Adriana Popescu, Vulnerabilităţile informaţiei financiar-contabile în economia de piaţă, http://oeconomica.uab.ro/ upload/lucrari/820061 /25.pdf

Informaţia contabilă, în ciuda multiplelor surse de informare, rămâne în continuare

principala sursă de informare a activităţii economice a organizaţiilor şi a rezultatelor acestor

activităţi, necesară factorilor de decizie şi celorlalţi utilizatori ai informaţiei contabile, cum ar fi:

- investitorii,

- băncile,

- creditorii,

- clienţii,

- salariaţii,

- autorităţile statului etc.

1. Manipularea informaţiei cu ajutorul contabilităţii creative

Se pare că ideea de ştiinţă exactă a contabilităţii este discutabilă, deoarece unele

evaluări pot fi făcute cu o anumită marjă de apreciere şi în plus, în momentul în care se

confruntă cu o problemă, compania are mai multe opţiuni.

Există astfel libertatea de a alege soluţia care se potriveşte cel mai bine pentru

organizaţie şi de a o prezenta în conturi, fără a fi vorba de fraudă, ci doar de o încadrare

juridică.

Ideal este ca informaţia oferită de situaţiile financiare să fie cea fidelă, adică să reflecte în

mod real şi obiectiv poziţia financiară şi evoluţia acestei poziţii financiare în viitor.

Totuşi, nu întotdeauna lucrurile stau chiar aşa.

Uneori managerii au interesul de a prezenta informaţia contabilă din situaţiile financiare

nu aşa cum este în realitate, ci cum ar dori aceştia să fie, pentru a influenţa deciziile utilizatorilor

informaţiei prin prezentarea unei situaţii care corespunde intereselor managerilor

FASB (Consiliul pentru Standarde de Contabilitate Financiară) stipulează că: „Informaţiile

oferite de rapoartele financiare sunt deseori rezultatul unor cuantificări mai curând aproximative

decât exacte. Cuantificările implică de obicei numeroase estimări, clasificări, sintetizări,

raţionamente şi sistematizări. Produsul activităţii economice într-o economie dinamică este

incert şi rezultă din combinaţiile mai multor factori. Astfel, în ciuda impresiei de exactitate pe

care o creează rapoartele financiare, cu câteva excepţii, cuantificările reprezintă aproximări,

care se pot baza mai curând pe reguli şi convenţii decât pe sume exacte”.30

30 *** Statements of Financial Accounting Concepts nr. 1, par. 20.

Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfăşurarea activităţilor, multe elemente ale

situaţiilor financiare nu pot fi măsurate cu precizie, ci doar estimate.

Procesul de estimare implică raţionamente bazate pe cele mai recente şi credibile

informaţii avute la dispoziţie.

De exemplu, se pot cere estimări pentru: clienţi incerţi; uzura morală a stocurilor;

valoarea justă a activelor şi datoriilor financiare; duratele de viaţă utilă, precum şi modul

preconizat de consumare a beneficiilor economice generate de activele amortizabile; obligaţii

generate de garanţii etc.

Pentru reflectarea performanţelor organizaţiei, cel mai folosit este contul de profit şi

pierdere, care indică gradul în care organizaţia şi-a atins obiectivele pe linia obţinerii unui

rezultat favorabil şi în care apar elementele ce determină rezultatul ca o variaţie a capitalurilor

proprii, în cursul unui exerciţiu financiar.

Profitul contabil este folosit pentru a cuantifica performanţa sau pentru calculul altor

indicatori economici, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe o acţiune. Veniturile şi

cheltuielile sunt folosite la stabilirea profitului.

Recunoaşterea acestora depinde de conceptele de menţinere sau nu a capitalului.

Performanţele organizaţiei sunt definite în mod diferit, în funcţie de anumite interese ale

utilizatorilor de informaţii, de principiile, convenţiile şi normele contabile. Aceste practici se mai

numesc şi politici contabile.

Totul depinde de cine întocmeşte aceste situaţii financiare. Dacă sunt întocmite de

persoane de bună credinţă, atunci rezultatul este unul obiectiv şi realist, iar dacă se întocmesc

de persoane de rea credinţă, rezultatul este cât se poate de subiectiv, distorsionat.

Tratată ca o artă, contabilitatea a mai fost denumită: „arta de a falsifica şi truca un bilanţ”

(Bertolus, 1994, pp. 79-108), „arta de a se calcula beneficiile” (Lignon, 1989, pp. 17-20), „arta de

a prezenta un bilanţ” (Gouin, 1991, p. 11), „ arta de a crea provizioane “ (Pourqueri, 1991, pp.

72-75).

Prin urmare, arta de a manipula rezultatele financiare a mai fost cunoscută şi sub

denumirea de contabilitate creativă sau o mai întâlnim prin expresia inginerie financiară sau

contabilă.

Contabilitatea creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură în anul 1973 de

către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de

contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea

contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.

Există diverse opinii cu privire la contabilitatea creativă31. Astfel, francezul B. Colasse32

consideră că expresia contabilitate creativă desemnează practicile de informare contabilă,

adesea la limita legalităţii, utilizate de anumite întreprinderi care, profitând de limitele

normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea situaţiei financiare şi a performanţelor

economice şi financiare.

H. Stolowy33 reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă, precizând că fraudele

nu au nimic creativ, că existenţa opţiunilor contabile este de mai multă vreme şi doar câteva

mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă.

Barthes de Ruyter şi Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginaţiei ingineriei

financiare moderne, imaginaţie care generează fără încetare noi produse şi montaje, având

drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizate vizavi de

rezultate, capitaluri proprii şi îndatorare.

Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul prin

care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de

flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea

documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; procesul

prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită producerea

rezultatului contabil dorit”.

I. Griffits defineşte, în 1986, contabilitatea creativă din perspectiva jurnalistului: „ Fiecare

companie din ţară se ţine de prostii când vine vorba de profiturile sale. Fiecare set de situaţii

financiare publicate se bazează pe conturi care au fost gătite şi prăjite la foc mic. Cifrele care

sunt vehiculate pentru public, de două ori pe an, au fost schimbate pentru a ascunde vinovaţii.

Este cel mai mare şiretlic de la Calul Troian încoace”.34

Francezul P. Gillet scria despre contabilitatea creativă că reprezintă „ansamblul tehnicilor

şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, fără a se îndepărta de la norme şi de la exigenţele

contabile, oferă conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul sau de a

modifica aspectul documentelor contabile de sinteză”.35

31 ] http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei _financiare a intreprinderii -13443.html32 Bernard Colasse, profesor la Universitatea Paris-Dauphine şi director de cercetare la Centrul European pentru Cercetare în Finanţe şi Management (CREFIGE).33 ***, Politici contabile şi influenţa lor asupra situaţiei financiare a întreprinderii, ASE, Bucureşti, p. 85, http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei_financiare_a_intreprinderii-13443.html34 Ian Griffits, Creative Accounting, Sidgwick & Jackson, Londra, 198635 Paul Gillet, Contabilitatea creativă: Rezultatul contabil nu este cel care este, Revista franceză de gestiune, noiembrie-decembrie 1988

Folosită destul de des în practică, contabilitatea creativă produce iluzia unei situaţii

favorabile a poziţiei financiare şi a performanţelor organizaţiilor.

Nu de puţine ori aceste procedee mai puţin ortodoxe au dus la mari scandaluri financiare

(Enron, Parmalat), urmate apoi de reforme contabile din partea organismelor internaţionale în

domeniu, concentrate spre ultima analiză a capitalurilor şi a factorilor de producţie care reflectă

real modul în care se adaugă valoarea.

Falimentul companiei energetice Enron, care a ruinat numeroşi investitori şi angajaţi ai

companiei ce şi-au investit fondurile de pensii în acţiuni ale grupului, este considerat cel mai

mare din istoria Statelor Unite şi continuă să zguduie lumea economică şi politică de peste

ocean. Scandalul Enron a început din momentul în care compania Enron şi-a supraestimat

beneficiul, şi-a subestimat datoriile şi a anunţat o pierdere trimestrială de 618 milioane dolari.

Autorităţile americane s-au sesizat imediat, demarând o anchetă asupra parteneriatelor şi

investiţiilor instrumentate de directorul financiar al grupului energetic.

Colapsul financiar al imperiului alimentar Parmalat, dezvăluit de mass-media la sfârşitul

anului 2003, a antrenat după el o serie de instituţii-cheie ale Noii Ordini Mondiale (Bank of

America, Citibank, Grant Thronton etc.), acuzate că au ascuns şi încurajat timp de zece ani o

datorie a Parmalat de 14 miliarde euro, aproximativ 18 miliarde dolari. Mass-media

internaţională a remarcat unele similitudini ale acestei veritabile „găuri negre” din finanţele

companiei italiene cu cele de la gigantul american Enron.

Contabilitatea creativă presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru a

traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există în momentul

apariţiei lor soluţii contabile normalizate.

Montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa

lor asupra bilanţului şi rezultatelor organizaţiei.

Literatura de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative, sugerând

că ea are scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză.

Unii autori sunt de altă părere, afirmând că inovaţia contabilă este necesară pentru a ţine

pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale.

J.L. Malo şi H. Giot consideră că „la originea sa, contabilitatea creativă este virtuoasă: ea

conferă contabilităţii mijloace care să-i permită să ţină pasul cu dezvoltarea crescândă a pieţelor

şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe să se manifeste rapid

perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri”.

Tot literatura de specialitate prezintă factorii care stimulează managerii în sensul utilizării

tehnicilor de contabilitate creativă în vederea manipulării informaţiei contabile.

Unul dintre factori îl constituie costurile rezultate din conflictul de interese.

Astfel, în cazul în care remuneraţiile managerilor sunt calculate pe baza rezultatului

contabil, ei vor fi tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care

să le permită menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat; atunci când rezultatele depăşesc

limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi

utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare.

Incompetenţa managerilor poate fi de asemenea un factor de stimulare în vederea

utilizării contabilităţii creative.

Managerii incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi

neglijează sistemul de informare şi ratele financiare. In acest caz, contabilitatea creativă poate fi

asociată cu eşecul.

Lipsa existenţei unei normalizări adecvate a contabilităţii datoriilor capabile să facă faţă

unor metode sofisticate de finanţare reprezintă principalul motiv al creşterii popularităţii finanţării

în afara bilanţului.

Un alt factor este importanţa dată de utilizatorii de informaţii rezultatului contabil.

Faptul că în general investitorii caută creşteri stabile ale câştigurilor încurajează

societăţile să-şi măsluiască performanţele pentru a satisface exigenţele acestora.

Există însă şi tendinţa de a confunda frauda cu contabilitatea creativă. Frauda este o

acţiune care se produce cu rea credinţă, prin care se încalcă legea şi are caracter negativ, în

timp ce contabilitatea creativă respectă legea, nu şi spiritul ei.

De regulă, aceste practici stau sub umbrela unor reguli contabile şi standarde de

contabilitate internaţionale, fiind caracterizate prin complicaţii excesive de reguli şi proceduri

similare scrierii unui roman.36

Scopul este bineînţeles acela de a prezenta o situaţie financiară favorabilă asupra

performanţelor şi poziţiei financiare a organizaţiei.

Prin urmare, distorsionarea sau manipularea informaţiei contabile prin inginerii contabile

sau contabilitatea creativă constă într-un ansamblu de procedee care au drept scop

manipularea informaţiei contabile asupra poziţiei financiare şi performanţelor organizaţiei, prin

mărirea sau micşorarea rezultatului.

Aceste procedee au la bază variantele permise de reglementările contabile, de carenţele

şi slăbiciunile acestor norme, precum şi de mecanismele de intervenţie a contabilităţii

(determinarea interpretării contabile a unui mecanism juridico-financiar sau elaborarea unui

mecanism juridico-financiar, cu scopul modificării rezultatului).36 Cicilia Ionescu, Contabilitatea în faţa provocărilor ingineriilor financiare, http://www.ectap.ro/articole/102.pdf, accesat în mai 2009.

Malo şi Giot (1995)37 apreciază că şi profesioniştii contabili şi normalizatorii contabili

încurajează contabilitatea creativă; ei afirmă că „de câţiva ani, specialiştii în împodobirea

conturilor se înmulţesc în băncile de afaceri, iar normalizatorii prosperă în marile cabinete.

Suntem în trecere de la era în care contabilitatea era algebra dreptului, la epoca în care dreptul

modelează reprezentarea contabilă “.

Suntem de părere că adevărul se află undeva la mijloc.

Regulile internaţionale de contabilitate au căutat să dea o mai mare flexibilitate

organizaţiilor pentru a-şi putea prezenta informaţiile privind poziţia financiară şi performanţele în

funcţie de interesele de piaţă. Faptul că politicile contabile oferă opţiuni alternative nu înseamnă

că acestea au fost create cu scopul de a măslui rezultatele organizaţiilor şi a ascunde adevărul.

Mai degrabă oferă variante de a prezenta informaţia contabilă cât mai aproape de adevăr,

fără a distorsiona prea mult realitatea.

Pe de altă parte, prin faptul că în practică se prezintă uneori situaţii financiare măsluite,

acestea se află probabil dincolo de limita legalităţii. Degeaba prezinţi o situaţie financiară mult

cosmetizată, cu profituri substanţiale, dacă fluxurile de trezorerie indică faptul că visteria este

goală.

Lipsa de lichidităţi indică existenţa unei probleme serioase în cadrul organizaţiei.

Aceste trucuri contabile nu fac altceva decât să amâne aflarea adevărului, nu prea roz,

despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei, care în final sunt descoperite cu ajutorul

fluxurilor de numerar.

2. Motivele manipulării

Motivele apariţiei şi dezvoltării tehnicilor de manipulare a informaţiei contabile sunt

determinate de dorinţa factorilor de conducere şi decizie de a prezenta utilizatorilor informaţii

favorabile despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei.

Acestea au dezvoltat imaginaţia inovatoare a managerilor, sprijinită de specialiştii din

domeniul contabil, de a găsi diverse metode de manipulare a informaţiilor contabile care

compuneau situaţiile financiare.

Mergând mai departe, acest procedeu este mijlocit şi de reglementările Standardelor

Internaţionale de Contabilitate, care permit mai multe alternative de tratament ale aceloraşi

fenomene şi operaţiuni economice, în funcţie de interesele manageriale.

37 J.L. Malo, H. Giot, L'élasticité du résultat selon les dimensions temps et espace, AFC, 1995, Modèles comptables et modèles d'organisation, par. 111-1135, citat de E. Delesalle, F. Delesalle, p. 59, www_RegieLive_ro_DESPRE_REPERELE_CONCEPTULUI_DE_CONTABILITATE_CREATIVA

Cauzele care au dus la apariţia acestor metode sau tehnici de manipulare a rezultatelor

financiare sunt numeroase şi diferă de la caz la caz, însă toate au un numitor comun, şi anume

acela de a prezenta o situaţie falsificată în raport cu realitatea, de a ascunde adevărul despre

situaţia de fapt, adevăr care nu ar fi pe placul celor interesaţi de aceste informaţii.

Unul dintre motivele care îi determină pe decidenţi să folosească aceste procedee sunt

costurile rezultate din conflicte de interese, plecând de la faptul că orice contract prezintă costuri

asociate.

Aceste costuri explică diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi

momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice.

Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un proces politic,

proces care reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul de bogăţie.

Astfel, pentru a evita presiunile din partea guvernului şi pentru a mări subvenţiile acordate

firmei, unii manageri preferă tratamentele contabile care reduc profitul.

O altă cauză este incompetenţa managerilor care îşi concentrează atenţia asupra unor

aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă.

Ajunsă în această situaţie, organizaţia apelează fără doar şi poate la metode inovatoare,

facilitate de contabilitatea creativă, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în faţa furnizorilor pentru

creşterea încrederii şi acordarea în continuare a creditului comercial, obţinut din marfa acordată

cu termene cât mai lungi de scadenţă, în faţa creditorilor, pentru a nu le micşora condiţiile de

acordare a creditelor şi stabilire a unor termene de rambursare mai mici.

In această situaţie, managerii refuză să accepte eşecul, utilizând tehnicile de manipulare

a informaţiei pentru a evita sau amâna cât mai mult prăbuşirea.

Incertitudinea şi riscul marchează încă o posibilă cauză aplicării procedeelor de

cosmetizare a informaţiilor contabile.

Astfel, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii unora dintre

elementele pieţei.

Trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii,

corelată cu creşterea ratei inflaţiei, au avut ca rezultat creşterea incertitudinilor.

Schimbările radicale ce au loc în ultima vreme în structura şi arhitectura pieţelor, pe

fondul apariţiei crizei financiare, dau motive reale de îngrijorare organizaţiilor, care devin tot mai

nesigure pe viitor.

Motivate de aceste incertitudini, pentru a evita riscurile, organizaţiile aleg să adopte

instrumente de reducere a riscului.

Partea rea este că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte mereu o întârziere în

raport cu aceste instrumente.

Diversitatea activităţilor economice desfăşurate de organizaţii necesită o serie de

particularităţi în ceea ce priveşte evaluarea acestora.

Astfel, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activităţi date, este necesară

acordarea unei marje de libertate, o flexibilitate în ce priveşte opţiunile în metodele de evaluare

care, deşi legitimă, permite organizaţiilor să-şi ajusteze rezultatele potrivit intereselor avute.

O contribuţie însemnată la întrebuinţarea acestor tehnici de manipulare a rezultatelor este

atitudinea utilizatorilor de informaţii faţă de acordarea unei importanţe excesive rezultatului

contabil al exerciţiului.

Profitând de această atitudine a investitorilor care urmăresc creşteri sigure ale

câştigurilor, organizaţiile în cauză caută să-şi cosmetizeze rezultatul pentru a îndeplini cerinţele

solicitate.

Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor

deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei.

O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea prevesti modificări ale

profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ar avea efect asupra preţului acţiunii.

Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi

contabilitatea creativă îi poate ajuta în această privinţă.38

Prin urmare, atitudinea investitorilor în goana după câştig cu orice preţ a contribuit la

apariţia metodelor de distorsionare a realităţii asupra informaţiei contabile.

Există uneori cazuri fericite care le permit investitorilor abili să iasă din aceste situaţii

înşelătoare fie datorită faptului că descoperă aceste trucuri şi se opresc la timp, fie că sunt fără

voia lor în situaţii conjuncturale favorabile.

Dar în cele mai multe cazuri aceştia sunt în situaţii fără ieşire, cu deznodământ

catastrofal.

3. Câteva tehnici de manipulare a informaţiei contabile

38 Victoria Bogdan, Diana Balaciu, Practici de contabilitate sub amprenta creativităţii, http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/finante-contabilitate-si-banci/74.pdf

„Nu tot ce e îngăduit e onest, multe îngăduie legile şi totuşi nu le poţi săvârşi fără să-ţi

calci conştiinţa.”39

Într-adevăr, există variante şi posibilităţi de manipulare a informaţiei contabile referitoare

la poziţia financiară şi performanţele organizaţiei.

Aceste multiple posibilităţi se bazează pe tehnicile de manipulare a informaţiei contabile

care sunt oferite chiar de tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele

internaţionale de contabilitate.

Ele oferă mai multe opţiuni posibile în materie contabilă, care corespund fie unei alegeri

contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale

sau consolidate ale organizaţiei, care pot influenţa diferit poziţia financiară şi performanţele

acesteia.

Există posibilitatea de a alege între diferite metode contabile.

De exemplu, în unele ţări, organizaţiile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor

de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.

Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a ajusta

rezultatul.

De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent la preluarea lui în

regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (leaseback).

Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului

deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.

Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine în

conturi.

De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 100.000 euro, a cărui valoare de

piaţă este de 200.000 euro. Conducerea organizaţiei va lua decizia de a vinde imobilul în anul în

care intenţionează să majoreze rezultatul.

Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o creştere a

beneficiilor economice viitoare, aferente creşterii unui activ sau descreşterii unei datorii, iar

această creştere poate fi evaluată credibil.

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o reducere

a beneficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii, iar

această reducere poate fi evaluată credibil.

39 Johannes Honterus (1498-1549), unul dintre marii iluminişti şi umanişti germani. El este originar din Braşov şi este cunoscut în principal datorită manualului său de geografie şi astronomie realizat în 1530, în care publică o descriere detaliată a lumii aşa cum era cunoscută la acea vreme.

Combinarea veniturilor şi cheltuielilor în diverse moduri permite organizaţiilor să-şi

prezinte performanţele în mai multe feluri.

Astfel, profitul poate fi manipulat prin creşterea sau descreşterea artificială a veniturilor şi

cheltuielilor.

Premisele acestor manipulări sunt date de conceptele de probabilitate şi credibilitate a

evaluării prevăzute de Cadrul general al IFRS, la pct. 85:

„Conceptul de probabilitate este utilizat în ceea ce priveşte criteriile de recunoaştere

pentru a avea o referinţă privind gradul de incertitudine în realizarea unui beneficiu economic

viitor, asociat unui element.

Acest concept este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi

desfăşoară activitatea orice organizaţie.

Evaluarea gradului de incertitudine legat de beneficiile economice viitoare ia în calcul

informaţia disponibilă în momentul întocmirii situaţiilor financiare.

De exemplu, când încasarea unei creanţe a entităţii este probabilă, în absenţa oricărei

probe care să demonstreze contrariul, se justifică recunoaşterea creanţei ca activ. In cazul unei

diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată normală probabilitatea apariţiei unui grad de

neîncasare şi, prin urmare, reducerea preconizată a beneficiului economic va fi înregistrată

drept cheltuială”.

Prin urmare, credibilitatea evaluării este cea care permite sau nu recunoaşterea unor

elemente în situaţiile financiare.

In multe situaţii, costul sau valoarea trebuie estimat(ă), iar folosirea unor estimări

rezonabile constituie o parte esenţială în elaborarea situaţiilor financiare şi nu afectează

credibilitatea acestora.

Elementele nu vor fi recunoscute în situaţiile financiare în cazul în care nu poate fi

realizată o estimare rezonabilă.

Astfel, dacă dorim să manipulăm rezultatul în mod artificial, fără a fi acuzaţi de

fraudă:

vom creşte artificial veniturile prin:

- recunoaşterea unor posibile venituri incerte ca rezultat probabil al activităţii noastre

curente;

- realizarea la sfârşitul anului de tranzacţii (livrări) imprudente sau neobişnuite care

presupun un risc mult mai mare (de exemplu, livrări către clienţi incerţi, depăşirea limitei de

creditare obişnuite);

- supraevaluarea stadiului lucrărilor şi prestărilor în curs; ignorarea sau diminuarea

valorii garanţiilor acordate;

- nu vom ţine cont de specificul unor livrări efectuate la sfârşitul exerciţiului cu

clauză de restituire;

vom diminua cheltuielile prin:

- nerecunoaşterea unor cheltuieli posibile cu un anumit grad de incertitudine;

- utilizarea de metode de evaluare a costurilor neadecvate realităţii economice

(metoda FIFO pentru costurile materiilor prime sau materialelor consumate, într-un mediu

inflaţionist; majorarea duratei economice de viaţă a imobilizărilor corporale sau a rezervelor

naturale şi diminuarea cheltuielilor cu amortizarea);

- diminuarea (nerecunoaşterea) tuturor cheltuielilor pentru lucrările în curs;

neînregistrarea ajustărilor care se impun pentru deprecierile stocurilor;

- nu vom ţine cont de insolvabilitatea unor clienţi incerţi sau în litigiu şi nu vom

constitui provizioanele care se impun;

- neînregistrarea anumitor datorii ale exerciţiului (cheltuielile cu regiile, cu telefonul,

căldura şi lumina pe luna decembrie, pentru facturile nesosite);

- utilizarea unor proceduri neadecvate de repartizare a costurilor pe mai multe

perioade, prin diminuarea acestora, aferente perioadei curente;

- reducerea cheltuielilor curente prin capitalizarea inconsecventă a costurilor

îndatorării pentru activele cu ciclu lung de producţie.

Selectarea şi aplicarea politicilor contabile în mod inconsecvent pentru tranzacţii similare

sau clasificarea elementelor după diferite politici în funcţie de anumite interese, schimbarea

politicilor contabile fără evidenţierea explicită a efectelor schimbării reprezintă căi subtile de

manipulare a rezultatelor.

Libertatea de alegere a politicilor contabile de către managementul companiilor, care

conduce la o majorare sau la o micşorare a rezultatului, reprezintă, după părerea noastră, una

dintre căile de distorsionare a informaţiei contabile şi totodată principalele limite informaţionale

ale contului de profit şi pierdere.

Chiar dacă aceste tratamente se situează la limita legalităţii, în opinia noastră, ar trebui

făcut mai mult în privinţa normalizării contabilităţii.

Normalizatorii trebuie să stabilească reguli mai precise care să nu lase loc de interpretare

şi variante alternative prin politici contabile opţionale.

4. Detectarea şi limitarea manipulării informaţiei contabile

5.

Organizaţiile, în general, cunosc dezvoltări rapide la începutul activităţii lor, moment în

care toţi cei

implicaţi speră că dezvoltarea economică ascensivă va continua cât mai mult.

Preţul pe acţiuni reflectă în mod invariabil aceste speranţe.

Când se ajunge la o saturaţie a pieţei, iar rata creşterii încetineşte, preţul acţiunii scade şi

el. în această situaţie, managementul caută soluţii de inovare sau creativitate pentru a masca

această cădere.

Una dintre metode ar fi „ canalizarea surplusului de marfă”, prin care organizaţia

stimulează cererea, încurajând clienţii să comande produse care nu le sunt atât de necesare,

oferindu-le condiţii de plată pe termen îndelungat.

Prelungirea termenului de plată creează gol în visteria organizaţiei, reflectat în fluxurile de

numerar, deoarece nu încasează contravaloarea mărfurilor vândute, în schimb însă veniturile

companiei cresc artificial, iar corespunzător cresc şi beneficiile, prezentate în situaţiile

financiare.

Reducerea previziunilor de câştiguri sau raportarea de câştiguri sub aşteptări nu este o

veste bună pentru investitori şi alţi utilizatori de informaţii interesaţi, deoarece determină

scăderea spectaculoasă a preţului acţiunilor.

Utilizatorii versaţi nu se lasă însă păcăliţi de cifrele cosmetizate din situaţiile financiare, ci

compară fluxul de numerar din activitatea de exploatare a organizaţiei cu venitul net.

Întotdeauna investitorii înţelepţi depistează contrafacerile rezultatelor căutând cazurile în

care venitul net creşte, dar nu şi fluxul de numerar din activitatea de exploatare.

Fenomenul de distorsionare sau manipulare a informaţiei contabile este dificil de

combătut atâta timp cât Standardele Internaţionale de Contabilitate normalizează diferite opţiuni

în tratamentele contabile.

Totuşi, este posibilă limitarea acestui fenomen dacă se vor lua măsuri în această direcţie.

Astfel, normalizatorii contabili vor trebui să elaboreze un cadru conceptual prin care să se

stipuleze politici contabile precise fără alternative de interpretare şi tratament, astfel încât să

permită o analiză mai profundă a operaţiunilor complexe şi să se trateze aceste operaţiuni

conform principiilor contabile.

În opinia noastră, acest fenomen face parte din disciplina şi aria de cuprindere a

informaţiei contabile, aşa cum munca la negru este un fenomen social, cum economia

subterană face parte din economia privită ca un întreg.

Părerea noastră este că normalizatorii contabili trebuie să facă reguli clare şi precise, cu

o flexibilitate limitată până la pragul în care aceste fenomene să devină inutile, adică să nu

folosească nimănui.

• Stolowy şi Breton se întreabă însă dacă astfel de practici trebuie neapărat

eliminate.

• Contabilitatea şi marketingul fac parte din aceeaşi familie a disciplinelor

economice. În marketing, regula este aceea de a înşela.

• Persoanele înşelate prin marketing sunt participante pe o piaţă.

• De ce se admite ca aceste persoane să fie înşelate sau influenţate atunci când

cumpără bunuri şi se respinge posibilitatea influenţării lor atunci când cumpără acţiuni?

Ne este greu să găsim răspuns la această întrebare, dar considerăm că regulile jocului

diferă la cele două discipline înrudite.

Contabilitatea încearcă, potrivit obiectului său, să furnizeze o informare privind situaţia

financiară, performanţele şi evoluţia unei societăţi, să prezinte persoanelor interesate o imagine

fidelă a patrimoniului întreprinderii.

Imaginea fidelă presupune prezentarea de situaţii financiare întocmite în conformitate cu

principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de

estimări cât mai rezonabile şi aranjarea lor de aşa manieră încât să poată furniza, cu toate

limitele practicilor contabile curente, imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori,

distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative.

Cu alte cuvinte, trebuie avute în vedere atât litera, cât şi spiritul legii.

Orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către informaţiile de tip fluxuri

de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor

contabile.

Imaginaţia financiară poate “aranja” veniturile şi cheltuielile pentru a prezenta un profit

sau o pierdere mai mare.

Ea nu poate însă să genereze lichidităţi.

În general, o societate profitabilă este considerată atractivă.

Dacă ea prezintă însă un cash-flow negativ din activităţile de exploatare, utilizatorii externi

ar trebui să devină prudenţi şi să analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de a-

şi plăti datoriile.

Nu puţine au fost cazurile în care societăţi foarte profitabile au intrat în stare de faliment.

Tehnici de manipulare a imaginii bilantului

1. Dezindatorirea in fapt

2. Reevaluarea imobilizarilor corporale

3. Emisiunea de titluri hibride

4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate

5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor

6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor

II. Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere

1. Contabilizarea contractelor pe termen lung

2. Politica de amortizare

3. Imputarea cheltuielilor ocazionate de cresterea capitalului asupra primelor de emisiune

4. Politica de provizioane

5.Alegerea metodei de evaluare a stocurilor

6.Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal

7.Politica de amortizare a imobilizărilor corporale

III. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back

• Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc

cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor

normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile.

• Noţiunea de contabilitate creativa a fost invocata pentru prima data in literatura in

anul 1973 de catre cercetatorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legatura directa intre

practicile de contabilitate creativa, incompetenta managerilor si declinul afacerilor, precizand ca

utilizarea contabilitatii creative reprezinta un indiciu prevestitor de criza.

Cea mai importanta definitie a contabilitatii creative îi apartine lui K. Naser: procesul prin

care, data fiind existenta unor brese in reguli, se manipuleaza cifrele contabile si profitand de

flexibilitate, se aleg acele practici de masurare si divulgare ce permit transformarea

documentelor de sinteza din ceea ce ele ar trebui sa fie in ceea ce managerii doresc.

Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea

manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.

Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:

1. Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.

De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor

de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.

2. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni.

De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării,

reprezintă o estimare realizată de către întreprindere.

Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai

“pesimist” în estimare.

Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate

manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste.

3. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a

netezi rezultatul.

De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim

de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back).

Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului

deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.

Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi

grupate în funcţie de obiectivele urmărite în:

A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:

• imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;

• încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;

• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

• întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;

• subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;

• existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe

măsura avansării, la terminare).

B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere:

• pierderi privind creanţele neîncasabile;

• creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea

activelor.

C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:

• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

• scontarea unei cambii sau bilet la ordin;

• dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în

gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei

îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.

În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili

spre creativitate:

• mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe

profit.

• importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii

unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil,

mărimea fluxurilor de numerar.

În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:

1. Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de

manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu.

De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie

amortizate.

O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.

2. Majorarea sau diminuarea veniturilor.

În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea

principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri.

3. Majorarea sau diminuarea activelor.

Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează

posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor.

De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor

poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere.

4. Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor.

Modificarea veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă,

mărimea rezervelor.

5. Reclasificarea activelor sau datoriilor.

6. Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile

din cadrul situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot include mai multe sau

mai puţine informaţii.

În mod concret, contabilitatea creativă vizează 3 direcţii:

• maximizarea rezultatului;

• creşterea capitalurilor proprii;

• reducerea ratei îndatoririi.

Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii

(fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la

bază intenţia de a înşela.

Tehnici de manipulare a imaginii bilantului

Bilantul este documentul de sinteza care reda starea si evolutia situatiei financiare.

El permite formularea de judecati de valoare privind randamentul si riscul aferente unei

intreprinderi, precum si evaluarea miscarilor viitoare de trezorerie.

Din acest motiv, intreprinderile sunt tentate sa incerce sa-si amelioreze structura

bilantului.

Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate in mod particular ameliorarii bilantului.

Aceste tehnici actioneaza asupra unuia sau mai multora dintre elementele urmatoare:

capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria.

1. Dezindatorirea in fapt

Dezindatorirea in fapt reprezinta aranjamentul prin care societatea transfera active unui

trust, care preia, totodata, si gestiunea unor datorii.

Din punct de vedere juridic, societatea nu este absolvita de obligatia de a plati aceste

datorii, ea ramanand debitorul principal.

Uneori, creditorii nici nu afla de aceste tranzactii si pastreaza, in continuare, relatia cu

societatea in cauza in vederea recuperarii creantei.

Intreprinderea detine o creanta cu valoarea nominala de 450 lei, recuperabila prin transe

anuale egale; deasemeni ea are o datorie de 475 lei rambursabila pe patru ani sub forma de

anuitati constante.

Societatea transfera, la inceputul anului creanta si datoria unui tert, care va asigura

gestiunea datoriei platind transele anuale prin recuperarea creantei.

Efectul acestei metode poate fi observat in bilantul urmator:

ACTIV Fara dezandatorare Cu

dezandatorare

Active imobilizate 9.500 9.500

Actve circulante

Stocuri 7.300 7.300

Creante 4.500 4.050

Disponibil 500 500

Total active 21.800 21.350

PASIV

Capitaluri proprii

Capital social 10.000 10.000

Rezultat 0 25

Datorii 11.800 11.325

Total pasiv 21.800 21.350

Obs. desi datoriile nu au fost platite, utilizarea tehnicii de dezandatorare in fapt face

posibila eliminarea lor din bilant, ceea ce duce la ameliorarea pozitiei financiare si crearea

premiselor pentru obtinerea de noi imprumuturi.

2. Reevaluarea imobilizarilor corporale

Desi, conform principiului prudentei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu

strictete a acestui principiu poate afecta pozitia financiara a unei intreprinderi. De aceea, in

unele tari, normalizatorii contabili autorizeaza reevaluarea, in anumite conditii, a imobilizarilor

corporale.Reevaluarea imobilizarilor corporale furnizeaza, prin intermediul unor variabile precum

diferentele din reevaluare, baza de amortizare si durata de amortizare posibilitati de a manipula

imaginea bilantului. Prin reevaluarea imobilizarilor corporale, o intreprindere poate supravietui

unei reduceri semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi.

Diferenta din reevaluarea activului poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai

mare de 50% din capitalul social ( nivel impus de legislatia societatilor comerciale ). Pentru a

evita unele abuzuri in cazul reevaluarii, in unele tari, cum ar fi Franta, se interzice reevaluarea

imobilizarilor .Daca operatia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizarii acumulate si

doar diferenta ar fi inregistrata la diferente din reevaluare, profitul si rezultatul pe actiune ar fi

substantial imbunatatite.

Exemplu privind operatia de reevaluare a imobilizarilor corporale: Societatea detine in

cadrul imobilizarilor o cladire in valoare bruta de 30.000 lei , amortizare acumulata 15.000 lei.

Valoarea actuala a cladirii este de 35.000 lei

ACTIV Inainte de

reevaluare

Dupa

reevaluare

Imobilizari corporale 70.000 90.000

Cladiri 30.000 50.000

Amortizarea cladirii (15.000) (15.000)

Mijloace fixe 40.000 40.000

Amortizarea mijl. fixe (10.000) (10.000)

Valoare neta a imob corporale 45.000 65.000

Active circulante 35.000 35.000

Total activ 80.000 100.000

PASIV

Capital social 50.000 50.000

Diferente din reevaluare 0 20.000

Rezultatul reportat (30.000) (30.000)

Rezultatul exercitiului 3.000 3.000

Total capitaluri proprii 23.000 43.000

Datorii 22.000 22.000

Total pasiv 45.000 65.000

Obs. diferenta din reevaluare scoate intreprinderea din situatia in care capitalurile proprii

erau mai mici de 50% din capitalul social.

3. Emisiunea de titluri hibride

Intreprinderile recurg la o serie de finantari de tip "mezanin" : emisiunea de obligatiuni

convertibile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriere de actiuni , care nu pot fi atasate cu

certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare.

Varietatea si complexitatea acestor titluri hibride, precum si imprecizia si lipsa de unitate a

definitiilor actuale pun probleme de clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului

structural.

In plus, utilizand o serie de montaje financiare, intreprinderile pot transforma unele datorii

in capitaluri proprii. Ideea consta in emisiunea de titluri care prezinta particularitatea ca sunt

rambursabile doar in momentul lichidarii societatii.

Aceasta particularitate le face asimilabile capitalurilor proprii.

Dar, gratie unui montaj juridic, care presupune interventia unui tert, creditorii

(cumparatorii de titluri) primesc asigurarea ca sumele imprumutate intreprinderii le vor fi

rambursate intr-un timp determinat.

Contabilizarea in categoria capitalurilor proprii a unor finantari care ar trebui sa figureze

in datorii are drept consecinta modificarea echilibrului structural si reducerea ratei de indatorare

( ceea ce se urmareste de fapt prin aceasta tehnica de manipulare ).

4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate

Contabilitatea opereaza cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri

imobilizate ale activitatii de portofoliu, alte titluri imobilizate si titluri de plasament. Incadrarea

titlurilor in una sau alta dintre categoriile mentionate depinde, in mod normal, de intentia cu care

intreprinderea le-a achizitionat.

In unele cazuri insa, intreprinderile sunt tentate sa recurga la o anumita clasificare in

scopul de a ameliora situatia prezentata utilizatorilor externi. Astfel, clasificarea titlurilor in

categoria activelor circulante permite ameliorarea ratei de lichiditate.

Exemplu privind operatia de clasificare a titlurilor achizitionate si influenta asupra pozitiei

financiare:

Intreprinderea achizitioneaza titluri in valoare nominala de 2.500 RON.

Societatea le poate inregistra astfel:

ACTIV Varianta a Varianta b

Imobilizari corporale 6.500 6.500

Imobilizari financiare 2.500 0

Active circulante

Stocuri 1.600 1.600

Creante 2.100 2.100

Titluri de plasament 0 2.500

Disponibil 650 650

Total Activ 13.350 13.350

PASIV

Capitaluri proprii

Capital social 8.000 8.000

Datorii pe termen lung 5.000 5.000

Datorii pe termen scurt 350 350

Total pasiv 13.100 13.100

Fond de rulment ( Ac – Dts ) 4.000 6.500

Rata de lichiditate( Ac/Dts ) 11,42 18,57

Rata lichiditatii si nivelul fondului de rulment pot fi influentate in sensul cosmetizarii lor

prin simpla includere a titlurilor achizitionate in cadrul activelor circulante si nu in cadrul activelor

imobilizate.

5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor

In cazul anumitor societati, ca, de exemplu, editurile si casele de discuri, pot exista

anumite intelegeri formale sau informale care permit cumparatorului sa returneze bunurile ce nu

au putut fi vandute intr-un anumit termen.

Spre exemplu o casa de discuri vinde casete unei intreprinderi care conditioneaza

achizitia de posibilitatea returnarii casetelor nevandute.

Casa de discuri va inregistra vanzarea la intreaga sa valoare, desi este foarte probabil ca

aproximativ 25% din casetele vandute sa fie returnate.

Astfel , se inregistreaza un transfer de la activele mai putin lichide, cum sunt stocurile, la

activele cu grad ridicat de lichiditate cum sunt creantele sau disponibilitatile.

Este evident ca aceasta solutie de contabilizare conduce la ameliorarea ratei de

lichiditate si a rezultatului in exercitiul in care a avut loc vanzarea, intregul risc de aparitie a unei

datorii generate de returnarea bunurilor fiind transferat asupra unui exercitiu viitor.

Desi nu este etica, utilizarea acestei solutii in contabilitatea societatilor romanesti nu

poate fi contestata atata vreme cat regulamentul de aplicare a legii contabilitatii nu prevede

reguli de aplicare a principiului prudentei in cazul pasivelor.

6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor

Pentru a obtine surse de finantare, societatile pot proceda la vanzarea stocurilor.

Particularitatea operatiei consta in faptuI ca in contractul de vanzare este prevazuta o optiune de

rascumparare a stocurilor.

Intre data vanzarii si data rascumpararii stocului, societatea vanzatoare utilizeaza

rezultatul obtinut din operatia de vanzare ca o sursa de finantare.

Stocul si datoria de a rambursa finantarea acordata temporar de cumparatorul stocului

sunt excluse din bilant. Diferenta dintre pretul initial de vanzare si pretul de rascumparare al

stocului va fi inclusa in costul vanzarilor cand stocul va fi, in sfarsit, vandut unui cumparator

independent.

Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere

Teoria economica considera ca obiectivul oricarei firrne este maximizarea profitului.

Exista, totusi, intreprinderi care doresc sa obtina doar un profit satisfacator.

Practicile contabile le permit intreprinderilor sa prezinte, in anumite limite, rezultate

conforme mai degraba cu obiectivele lor decat cu realitatea.

Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezulta din alegerea intre

diferitele metode de contabilizare si au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent si a

rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fara a influenta rezultatul net.

Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezinta un simplu joc de inregistrari

contabile, ci operatii care au fost realmente realizate de catre intreprindere si au drept

consecinta ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net.

Politicile contabile cuprind optiunile managerilor referitoare la solutiile contabile de aplicat.

Acestea pot fi:

• alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare;

• alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteza;

• stabilirea volumului si gradului de agregare a informatiei publicate in documentele

de sinteza, in general, si in anexa, in special;

• stabilirea informatiilor publicate in raportul de gestiune;

• stabilirea datei de comunicare a informatiilor financiare;

• publicarea voluntara a unor documente de sinteza facultative (de exemplu, tabloul

de finantare);

• alegerea (sau schimbarea) auditorului;

• alinierea (partiala sau totala) la referentialul contabil international sau la

referentiale contabile international recunoscute;

• abandonul anumitor principii contabile.

Practicile de contabilitate creativa ce decurg din politicile contabile sunt:

1. Contabilizarea contractelor pe termen lung

Optiunea contabila intre utilizarea metodei terminarii lucrarilor si metoda procentajului de

avansare da posibilitatea repartizarii rezultatului fie pe parcursul lucrarii fie inregistrarea acestuia

in anul terminarii lucrarii.

Exemplu privind contabilizarea contractelor de lunga durata:

Intreprinderea s-a angajat prin contract sa construiasca o cladire, estimand costul

lucrarilor la nivelul de 33.000 lei si un venit de 38.000 lei . Costul lucrarilor pe cei trei ani au fost

de 8.000 lei, 14.000 lei si 11.000 lei.

Contul de profit si pierdere va arata astfel:

Anul I Anul II Anul III

Costul lucrarii 8.000 14.000 11.0000

Venituri din lucrari (metoda avans procentual ) 10.00

0

15.000 13.000

Rezultat (met.avans. procent) 2.000 1.000 2.000

Venituri din lucrari (met. terminarii lucrarii) 8.000 14.000 11.000

Rezultat (met. term. lucrarii) 0 0 5.000

Desi cele doua metode au recunoscut acelasi rezultat total, ele difera in ceea ce priveste

masurarea si raportarea rezultatului periodic pe durata lucrarilor de constructie.

Se observa ca metoda terminarii lucrarilor este foarte obiectiva, tinand cont de faptul ca

veniturile si cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar in momentul finalizarii

lucrarilor, insa nu respecta principiul independentei exercitiului.

Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este ca rezultatul este

masurat pe baza estimarilor privind lucrarile realizate.

Astfel , rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluand sau subevaluand

gradul de avansare a lucrarilor.

Alegerea uneia dintre cele doua metode si trecerea de la o metoda la alta modifica contul

de profit si pierdere.

Unele intreprinderi sunt tentate sa utilizeze metoda terminarii lucrarilor in perioadele cu

rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de mentinut pe termen lung.

Pentru aceasta este suficient ca ele sa pretinda ca anumite contracte nu mai satisfac

conditiile necesare utilizarii metodei procentajului de avansare.

Aceasta schimbare risca sa treaca neobservata deoarece ea reprezinta doar o simpla

schimbare de estimari contabile.

2. Politica de amortizare

In functie de nivelul de amortizare stabilit de intreprindere rezultatul este in mod invers

proportional influentat. O cota mai mare de amortizare va duce la diminuarea rezultatului si

reciproc.

Exemplu privind influenta politicii de amortizare asupra rezultatului:

Intreprinderea detine un mijloc fix in valoare de 2.100 lei si are posibilitatea amortizarii

acestuia fie liniar, fie degresiv pe trei ani.

In functie de aceasta, rezultatul exploatarii va arata astfel:

Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 28.000 28.000 28.000 84.000

Consumuri de la terti 13.500 13.500 13.500 40.500

Cheltuieli de pers. 8.000 8.000 8.000 24.000

Cheltuieli cu amortizare

(liniar)

700 700 700 2.100

Cheltuieli cu amort.

(degresiv)

1.050 525 525 2.100

Rezultat ( liniar ) 5.800 5.800 5.800 17.400

Rezultat ( degresiv ) 5.450 5.975 5.975 17.400

Desi rezultatul total pe cei trei ani de utilizare a bunului a fost acelasi, indiferent de

metoda de amortizare utilizata, in cazul metodei amortizarii degresive, se creeaza impresia unei

societati a carei performanta se amelioreaza dupa primul an. In realitate insa performanta

intreprinderii este aceeasi indiferent de metoda de amortizare utilizata.

3. Politica de provizioane: Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli

sau pierderi al caror obiect este determinat cu precizie, dar a caror realizare si marime sunt

incerte. Necesitand estimari, provizioanele creeaza conditii pentru netezirea rezultatelor. Astfel,

"umflarea" provizioanelor in anii beneficiari diminueaza rezultatul, iar "dezumflarea"

provizioanelor în anii deficitari majoreaza rezultatul.

Exemplu privind influenta politicii de provizionare asupra rezultatului:

Intreprinderea constituie in primul an un provizion aferent unui risc care se va produce in

anul al treilea. In functie de “necesitatile” managementului ea ar putea supraevalua riscul in

perioada in care rezultatul e mai mare si va relua la venituri o parte din provizioane in anii mai

slabi din punctul de vedere al rezultatului:

Varianta A

Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane 0 0 300 300

Consumuri de la terti 2.700 3.200 3.100 9.000

Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300

Rezultat din exploatare 300 100 200 600

Se poate observa din exemplu că în varianta A intrerpinderea pare instabila din punct de

vedere al rezultatului.

In varianta B intrep pastreaza aparenta de mentinere in timp a performantei ( rezultatul se

mentine in timp ).

In realitate, performanta intreprinderii este aceeasi in ambele variante.

4 .Alegerea metodei de evaluare a stocurilor

Exista trei metode prin care se pot evalua iesirile de stocuri:

• metoda FIFO – primul intrat primul iesit;

• metoda CMP – cost mediu ponderat;

• metoda LIFO – ultimul intrat primul iesit.

Exemplu privind influenta metodei de evaluare a stocului asupra rezultatului:

Intreprinderea inregistreaza in luna mai a anului urmatoarele operatii in gestiunea stocului

de marfa x :

- stoc initial 360 Kg la pret de 0,08 lei, - intrari pe data de 5 de 500 kg la pret de 0,085

lei, - iesiri pe 15 de 400 kg,

- intrari pe 20 de 300 kg la 0,09 lei si - iesiri pe data de 25 de 450 kg.

Pretul de vanzare unitar a fost de 0,12 lei pe kg. ]

Data Stoc initial Intrari Iesiri Stoc FIFO Stoc LIFO Stoc CMP

1.05 360*0,08 360*0,08 360*0,08 360 *0,08474

5.05 500*0,08

5

360*0,08

500*0,085

360*0,08

500*0,085

860*0,08474

15.05 400 460*0,085 360*0,08

100*0,085

460* 0,08474

20.05 300*0,09 460*0,085

300*0,09

360*0,08

100*0,085

300*0,09

760* 0,08474

25.05 450 10*0,085

300*0,09

310*800 310* 0,08474

30.05 98,3 27,8500 24,8 26,2694

Contul de profit si pierdere va arata astfel:

Cont de profit si pierdere FIFO LIFO CMP

Cifra de afaceri 102 102 102

Cheltuieli cu marfuri 70,45 73,5 72,0306

Rezultat 31,55 28,5 29,9694

Se poate observa din exemplul prezentat ca rezultatul intreprinderii depinde de metoda

de evaluare a stocurilor aleasa .

Metoda FIFO determina cel mai mare rezultat iar metoda LIFO cel mai mic rezultat si

implicit cea mai mica cheltuiala cu impozitul pe profit.

In plus, in cazul in care intreprinderea decide schimbarea metodei de evaluare a

stocurilor de la un exercitiu la altul ii va permite netezirea rezultatului.

6. Politica de amortizare a imobilizărilor corporale

a) Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţi

Estimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o problemă de

judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor factori:

- nivelul estimat de utilizare a activului;

- uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al întreprinderii;

- uzura morală;

- limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru bunurile care

fac obiectul unui contract de leasing financiar.

Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci poate fi

inferioară duratei de viaţă economică.

Durata de viaţă utilă se poate exprima (conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în

unităţi de timp sau în unităţi fizice de producţie.

Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă previziunile

sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în curs şi ale

exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate.

În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare

este neadecvată.

Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a

ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%).

Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului, presupunem că

există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de

active.

Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu 120 milioane lei.

Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru

amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la SC B.

În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor 2

societăţi se prezintă astfel:

SC A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 60 60 0 120

Rezultat din exploatare 140 140 200 480

Soc B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Tota

l

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 40 40 40 120

Rezultat din exploatare 160 160 160 480

Societăţile A şi B au performanţe identice.

A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi

astfel rezultatul (prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu

amortizarea mai mici), dând impresia unei societăţi performante.

Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două

societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând

abstracţie de cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare.

b) Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii

Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale

utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

- amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a

imobilizărilor corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora;

- amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu

coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5). Utilizarea regimului de amortizare degresiv se

aprobă de Consiliul de administraţie al agentului economic, respectiv de responsabilul cu

gestiunea patrimoniului.

- amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care

imobilizările corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de

lege (50%) din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează

după regimul amortizării liniare.

În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de

consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective.

Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când imobilizările se

uzează moral într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda

liniară, metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor[1].

Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele

elemente noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi

estimarea de către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale. Metoda însumării

cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de utilizare a activului sau de

producţia obţinută. Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe

parcursul duratei de viaţă utilă a activului.

Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent

economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează aceeaşi

categorie de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei), amortizabile pe aceeaşi

perioadă de timp (3 ani).

Metodele de amortizare utilizate de cele două societăţi sunt însă diferite: metoda

degresivă în cazul primei societăţi şi metoda liniară de amortizare pentru cea de-a doua.

În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor 2

societăţi se prezintă astfel.

Soc A (degresivă) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 60 30 30 120

Rezultat din exploatare 140 170 170 480

Soc B (liniară) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total

Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000

Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600

Ch de personal 600 600 600 1.800

Ch cu A 40 40 40 120

Rezultat din exploatare 160 160 160 480

Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere.

Alegând metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a

cărei performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se

obţine prin multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin urmare

amortizarea degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de

utilizare, diminuând rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai

mică, dând astfel impresia ameliorării rezultatului faţă de anii precedenţi).

În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante.

Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare

accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice

(pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, computere şi

echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei

legi, se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial.

Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data

aplicării acestora de către contribuabil.

O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu

amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă

50% din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare.

În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea se va calcula

prin metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de valoarea rămasă de

amortizat).

Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea

rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea

unui rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la

nivelul considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori.

De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la

procedeul numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o pierdere,

managerii să majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli suplimentare, ceea

ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei

societăţi ale cărei performanţe se amelioareză.

Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie

aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar.

Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul

prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie.

Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă

de 6 ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea

ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare.

În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de

amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu

condiţia, impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor

contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în

mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a

rezultatelor activităţii persoanei juridice.

Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back

Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie)

reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua,

concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în

general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei operaţii de vânzare a

unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie.

Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu:

Avantajele întreprinderii I1:

• păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;

• rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de

vânzare al bunului.

Avantajele întreprinderii I2:

• în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură

rentabilitatea investiţiei sale (veniturile din dobânzi);

• în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când

suma chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare.

Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor financiare,

atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat pentru “împodobirea

bilanţului”.

Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a

întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar.

Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul

vânzării, la rezultate.

În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. În plus, prin

încadrarea contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea

unei datorii şi, în consecinţă, majorarea ratei îndatorării.

Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de lease-back

asupra rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză.

Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de profit şi

pierdere şi asupra bilanţului.

Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de profit şi pierdere prin prisma

cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului.

În cazul operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria

altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora

rezultatul curent al exerciţiului.

Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul din exploatare al

exerciţiilor următoare.

Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului.

Ea permite manipularea bilanţului.

Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea activului nu reprezintă, din punct de

vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatoririi (raportul dintre total datorii şi

capitaluri proprii).

Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra

bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât

finanţarea bancară.

Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii de lease-

back, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea

acestora.

Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de

natura contractului de locaţie.

Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat de operaţia de

vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are loc

vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.

Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back

îşi conservă încă o parte din eficacitate.

Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale situaţiilor financiare nu precizează

care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” şi

“vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind valoarea justă a preţurilor de vânzare

şi a redevenţelor.

În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care

utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un

rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.

Concluzionand, un sudiu realizat in Regatul Unit de catre Kamal Naser a evidentiat ca

91% dintre auditorii intervievati considera contabilitatea creativa o problema care nu va putea fi

niciodata rezolvata.

Altfel spus, indiferent de numarul si de gradul de detaliere a normelor contabile,

intotdeauna vor fi unii care vor gasi o cale de a bate sistemul.

Ca urmare, misiunea normalizatorilor si a reprezentantilor profesiei contabile nu este una

simpla. Chiar daca nu sunt siguri ca vor cuceri razboiul impotriva contabilitatii creative

trebuie sa faca efortul de a raspunde imaginatiei cu imaginatie.

DESPRE CONTABILITATEA CREATIVA

Contabilitatea creativă a preocupat şi preocupă, profesia contabilă şi instanţa

normalizatoare din întreaga lume dar mai ales din SUA.

Astfel, literatura de specialitate americană spune că

- “limitarea contabilităţii creative reprezintă unul dintre proiectele cele mai

complexe ale organismului american de normalizare” iar pe de altă parte,

- întrucât contabilitatea creativă poate să înşele utilizatorii de informaţii financiar-

contabile, utilizarea ei ridică semne de întrebare asupra obiectivelor documentelor de sinteză.'

De exemplu, publicarea unei pierderi este percepută pe piaţă ca o acceptare a faptului că

“vremurile sunt grele”. Dimpotrivă, compensarea pierderii semnalizează încredere în viitor, în

continuitatea exploatării.

Rămâne la latitudinea acţionarilor să adere sau nu la acest raţionament psihologic.

Informaţiile contabile pot juca, în acest caz, un rol moderator, cu condiţia să nu fie foarte volatile.

Luarea în cont a elementelor viitoare dă naştere unei volatilităţi care “desfigurează”

informaţia contabilă şi o privează de orice virtute moderatoare.

Pentru a-şi susţine afirmaţia, specialistul francez prezintă o scurtă poveste despre

recrutarea unui contabil:

O întreprindere doreşte să angajeze un contabil. La concursul organizat pentru ocuparea

postului vacant se prezintă trei candidaţi.

Primul candidat îi întreabă pe membrii comisiei de selecţie care sunt principiile contabile

aplicate de întreprindere, el nedorind să se angajeze fără să cunoască mediul în care

acţionează contabilitatea.

Al doilea candidat vrea să cunoască perioada de închidere a conturilor pentru a şti dacă

va fi posibil să beneficieze de concediu în perioada sărbătorilor de iarnă. Al treilea candidat se

interesează asupra nivelului la care patronul doreşte să aducă rezultatul contabil, întrebarea

care se pune este care dintre cei trei candidaţi va fi selectat? Răspunsul depinde de

intenţiile întreprinderii.

Situaţia este similară şi în cazul operaţiilor financiar-contabile realizate de către-

întreprindere. Intenţia devine fundamentul aprecierii realităţii economice a tranzacţiilor şi, deci, al

contabilizării lor.

Cu condiţia ca intenţia să nu fie contrară eticii.

“Conturile nu sunt ca femeile. O femeie rămâne aceeaşi, indiferent că este sau nu

fardată. Întrebarea care se pune este dacă fardându-se ea îşi păcăleşte partenerul? Un bilanţ

transformat cu scopul de a prezenta o imagine favorabilă, dar care nu reflectă situaţia

economică şi financiară a întreprinderii este un bilanţ fardat. Intenţia celui care 1-a întocmit este

de a păcăli utilizatorii externi. Or, acest lucru nu este acceptabil “.

Pentru a exista garanţia că efectele diferitelor tranzacţii asupra activelor, datoriilor sau

profitului pot fi apreciate de către utilizatorii situaţiilor financiare, este necesară furnizarea de

informaţii adiţionale.

Volumul şi structura informaţiilor adiţionale nu pot să fie însă normalizate, deoarece diferă

de la o întreprindere la alta, de la o tranzacţie la alta. Singura măsură care poate să fie luată

pare a fi aceea de a cere întreprinderilor să divulge toate informaţiile necesare pentru a prezenta

terţilor o imagine fidelă.

Conform lui Pasqualini, imaginea fidelă reprezintă o acţiune a cărei finalitate este să

comunice celor interesaţi, printr-o traducere loială, o viziune reală asupra entităţii. Pentru ca

acest obiectiv calitativ să fie atins, este necesară transcederea tehnicii printr-o dibăcie de a

comunica (savoir-communiquer), care nu reprezintă altceva decât o imaginaţie abilă. Trebuie

făcută însă distincţie între imaginaţia dezlănţuită (explozivă) şi imaginaţia controlată. Astfel, ui

timp ce creativitatea reprezintă o imaginaţie dezlănţuită, fidelitatea este ghidată de conceptul de

raţionament. Imaginea fidelă oferă deci posibilitatea punerii creativităţii în slujba unei cauze

juste, cea de informare financiar - contabilă.

Pasqualini consideră că, din punct de vedere strict juridic, existenţa contabilităţii creative

este un fapt pozitiv. Pentru a fi fidelă, contabilitatea trebuie să expună, fără nici o excepţie,

toate dorinţele oamenilor, indiferent că acestea sunt mărturisite, nemărturisite sau de

nemărturisit.

Altfel spus, contabilitatea fidelă nu revelează date ermetice sau cifre ascunse, ci

comportamentul oamenilor.

Imaginea fidelă nu priveşte doar conturile. Ea priveşte şi contabilii.

În plus, devine necesară dezvoltarea unei reflecţii asupra entităţii luate în considerare,

deoarece, este ştiut că ingineria financiară recurge adesea la crearea de noi persoane morale

pentru a transfera riscuri, active şi/sau datorii.

Această problemă devine însă extrem de complexă, în condiţiile în care tehnicile

tradiţionale de organizare au evoluat de asemenea manieră încât, în prezent, nu mai există o

distincţie netă între interiorul şi exteriorul unei firme, ci doar distanţe mai mari sau mai mici faţă

de nodul strategic.

Ca urmare, se poate uza de această lipsă de precizie pentru a considera un element

nefavorabil ca fiind extern şi un element favorabil ca fiind intern sau invers, în funcţie de

obiectivele întreprinderii.

Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o dată cu

dispariţia cauzelor care le-au generat, printre care şi comportamentul utilizatorilor externi.

2. Scandalurile financiare generate de practicile contabilităţii creative

În pofida creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexităţii

activităţii dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi

îndeplinească funcţiile ce-i revin, decât parţial.

Proba cea mai evidentă a acestei constatări o constituie numeroasele scandaluri

financiare.

Acestea au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie a unor tehnici de disimulare a situaţiei

reale, fenomene cunoscute sub denumirea de contabilitate creativă.

Prin numeroase inginerii financiare, fraudă şi eroare, companii celebre au reuşit să

distorsioneze realitatea privind performanţa şi poziţia lor în piaţă, inducând în eroare percepţia

utilizatorilor.

Ultimele două decenii au scos în evidenţă serioase probleme legate de contabilitate în

companii internaţionale (Enron şi WorldCom). A fost momentul în care problema contabilităţii

creative şi a fraudei contabile au reţinut atenţia mediului privat de afaceri şi a guvernelor.

Contabilitatea creativă regrupează ansamblul de tehnici fondate pe spaţiile de libertate

şi opţiunile lăsate de normalizatorul contabil care permite managerilor unei entităţi sau ai unui

grup să fixeze nivelul rezultatului în interiorul unui spaţiu delimitat. Spre deosebire de

contabilitatea creativă, frauda provine dintr-un fapt ilegal, diferenţa între contabilitatea

creativă şi fraudă constând în caracterul intenţionat şi ilegal al actului care a generat anomalia.

În continuare, prezentăm în sinteză principalele scandaluri financiare prin numele

companiilor implicate.

O listă ce nu se poate apropia de exhausiv ar cuprinde cel puţin aceste cazuri, fără ca ele

să aibă în comun fraudări de tip contabil, ci mai degrabă încălcări grave ale principiilor eticii în

afaceri: scandalul spionajului Hewlett Packard din 2006, scandalul mitei oferite de BAE Systems

(producător de armament) în Arabia Saudită, Bre-X, Clearstream Luxemburg, scandalul mitei

oferită Organizaţiei Naţiunilor Unite de către Compass Group, exagerarea rezervelor de petrol

ale Exxon, raportarea falsă a profitului companiei Fannie Mae (SUA), utilizarea muncii copiilor

de către Firestone Tire and Rubber Company, scandalul Ford Pinto, scandalul Guinness,

prăbuşirea Hafskip, suprafacturarea guvernului de către Halliburton, scandalul Harken,

scandalul mitei Lockheed în Germania, Japonia, Olanda, etc.

2.2.1. Enron

Activitatea corporaţiei Enron a început în anul 1986, în urma fuziunii dintre două companii

producătoare de gaze naturale.

Enron intenţiona să creeze prima reţea naţională de furnizare a gazelor naturale.

La acea vreme, guvernul american controla producerea de energie, taxele percepute

consumatorilor, inclusiv profitul pe care astfel de companii îl puteau obţine.

Situaţia s-a schimbat atunci când guvernul federal a scos de sub controlul său industria

gazelor naturale în 1980 şi pe cea a energiei electrice în 1990.

Ca urmare a acestui fapt, Enron s-a transformat dintr-un furnizor de gaze naturale într-un

intermediar de succes în afacerile cu energie.

În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA,

ocupând locul 7 în top, cu aproape 21.000 de angajaţi în peste 40 de ţări.

Ea deţinea o cotă de 25% din piaţa mondială a energiei electrice şi a gazelor naturale,

lansând în 1999 Enron Online, cea mai mare pagină de e-business din lume.

Pe data de 3 decembrie 2001, corporaţia a declarat brusc falimentul, deşi cu un an

înainte anunţase un profit de peste 100 miliarde de dolari.

Totul era însă o mare minciună, întrucât conducerea Enron prezenta publicului, de câţiva

ani, situaţii financiare care ascundeau marile datorii ale firmei şi „umflau” profitul utilizând

contabilitatea creativă.

Compania supraevalua costurile operaţiunilor de obţinere a energiei pentru perceperea

unor taxe mai ridicate consumatorilor.

Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane de

dolari în 10 ani, Enron pretindea că acei 50 milioane sunt venituri curente.

Societatea crea şi off-shore-uri false pentru a-şi transfera pierderile pe acestea, în afara

evidenţelor contabile, cumpăra cu sume uluitoare acţiuni la firme cu obiect similar de activitate

din India, Brazilia şi Regatul Unit.

Acestea nu au fost singurele metode utilizate astfel că, în 2001, experţii s-au găsit în

imposibilitatea de a determina care parte din operaţiunile Enron erau legale şi care nu.

Atât controalele interne cât şi cele externe nu au fost capabile să constate situaţia reală

cu care se confrunta de fapt Enron şi să detecteze pierderile uriaşe, firma care efectua auditul

extern, celebra Arthur Anderson „proteja” imaginea companiei Enron.

În martie 2001, Enron a ratat un contract de mare importanţă cu Blockbuster Inc., prin

care dorea să se implice în furnizarea de filme pe internet.

În aprilie, Enron dezvăluie că societăţi energetice aflate în faliment îi datorau peste 500

milioane de dolari.

În octombrie, Enron declară că datorită unei erori în evidenţele contabile, profitul net a

fost supraevaluat cu peste un miliard de dolari.

Preţul acţiunilor s-a prăbuşit brusc.

Comisia de valori mobiliare şi burse a demarat o investigaţie amănunţită, întrucât

pierderile raportate erau generate de relaţii de parteneriat.

În noiembrie, Enron şi-a reevaluat profiturile obţinute în ultimii patru ani, diminuându-le

cu 568 milioane $ faţă de sumele anterior raportate.

Încercarea de a fuziona cu o altă companie furnizoare de energie a eşuat.

Toate acestea, precum şi incapacitatea de plată cu care se confrunta compania, au dus

la faliment.

A fost demarată o cercetare amănunţită în care au fost implicaţi FBI, Internal Revenue

Service, inclusiv justiţia americană.

S-a descoperit astfel că 16 persoane dintre directorii Enron au fost implicaţi în fraudă

Analizând atent mecanismul declanşării scandalului Enron, constatăm de altfel, ca şi în

alte situaţii de acest gen, prezenţa substratului politic.

Guvernul federal este acuzat de unii experţi pentru situaţia firmei, întrucât în cursul

perioadei în care industria energetică a fost scoasă de sub reglementările şi controlul statului,

politicieni din branşa executivă şi legislativă au primit de la Enron, milioane de dolari pentru

campaniile lor electorale.

Ca rezultat al dezvăluirii publice a situaţiei reale Enron şi a falimentului companiei, au fost

promulgate noi legi: Public Company Accounting Reform (Reforma Contabilităţii pentru

Companiile Publice) şi Investor Protection Act (Actul de Protecţie al Investitorilor) din 2002.

Aceste reglementări au condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea

controlului exercitat de Comisia de valori mobiliare şi burse – Securietes and Exchange

Commission (SEC), respectiv de guvernul American asupra raportărilor financiare.

Scandalul Enron a reamintit americanilor că o economie capitalistă trebuie să se

bazeze pe raportarea de informaţii financiare complete şi corecte.

2.2.2. Arthur Anderson

Arthur Andersen a fost înfiinţată în anul 1913 de către Arthur Andersen şi Clarence

DeLay, ca societate cu răspundere limitată, făcând parte din gruparea „Big Five” alături de

celelalte companii celebre PricewaterhouseCoopers, Deloitte Touche Tohmatsu, Ernest &

Young şi KPMG, care ofereau servicii de audit, consultanţă fiscală şi de contabilitate marilor

corporaţii.

După aproape 100 de ani de activitate şi tradiţie, în 2002, firma a cedat voluntar licenţa

de practică în SUA, după acuzaţiile grave din cazul Enron. Firma a fost acuzată că ar fi avut

legătură cu raportarea şi certificarea prin audit de informaţii financiare frauduloase a unor

companii precum: Sunbeam Products, Waste Management Inc., Asia Pulp and Paper.

Compania a fost dată în judecată pentru certificarea de rapoarte financiare false la

societatea Waste Management Inc., cea mai mare firmă de salubrizare, care a ajuns la cifra de

1,43 miliarde de dolari câştig în 1998, o valoare apreciată de Comisia americană ca fiind cea

mai mare în istoria Statelor Unite.

Comisia de Schimburi şi Valori Mobiliare a declarat că avea cunoştinţă de faptul că

Andersen exagera profiturile companiei Waste Management încă de la începutul anilor ‘90 şi că

a recomandat în mod repetat firmei să-şi corecteze cifrele.

Waste Manegement a promis măsuri de reformă - unele dintre ele nu au fost respectate,

dar a refuzat să reducă profitul, aşa cum compania de audit îi recomandase, conform Comisiei

de Schimburi şi Valori Mobiliare din SUA.

Pe 15 iunie 2002, Andersen a fost acuzată că a împiedicat justiţia să acţioneze prin

distrugerea unor documente esenţiale, pe hârtie şi în format electronic, legate de misiunea de

audit desfăşurată la compania Enron.

Andersen s-a apărat susţinând că distrugerea documentelor făcea parte din politica

internă a companiei.

Întrucât doi angajaţi importanţi în cadrul companiei Anderson au primit pedeapsa cu

închisoarea şi legea nu permite efectuarea de audit de către persoane condamnate astfel, firma

a renunţat de bunăvoie la licenţele de contabil public autorizat şi la dreptul de practică înainte de

31 august 2001.

La această dată, Comisia de valori mobiliare şi burse a declarat oficial scoaterea firmei de

pe piaţa afacerilor din SUA.

Practicile angajaţilor companiei Anderson din exteriorul SUA au încetat să mai fie valide

datorită scandalului care implica societatea per ansamblu. Falimentul sau dizolvarea nu au fost

declarate. Compania încă există şi funcţionează sub Omega Management, însă niciodată nu îşi

va recâştiga renumele din trecut.

2.2.3. Worldcom

Boom-ul telecomunicaţiilor din ultimii ani ai secolului trecut a fost extrem de favorabil şi

pentru acţiunile Worldcom, o companie importantă de telefonie. Preşedintele Bernard Ebbers

fiind şi acţionar principal, şi-a folosit participaţiunea pentru garantarea finanţării unor proiecte şi

investiţii personale.

Din nefericire, anul 2000 a adus o corecţie brutală, în jos, a valorii acţiunilor firmelor din

sector, reducând substanţial impresia de bogăţie a acţionarilor.

Deoarece garanţiile respective ajunseseră la maturitate, preşedintele Worldcom, intrat în

criză de lichidităţi, a convins administratorii companiei să-i împrumute 400 de milioane de dolari

cu titlu personal.

Această strategie a avut doar un succes limitat, managerul fiind concediat curând după

aceea.

Mai departe, situaţia Worldcom fiind nu foarte bună, din 2000 până în 2002, câţiva

directori au trecut la falsificarea situaţiei financiare prin subestimarea costurilor de interconectare

şi prin înregistrarea unor venituri inexistente.

Ca şi la Enron, descoperirea fraudelor a dus la sancţiuni prompte şi la volatilizarea unei

părţi din valoarea de piaţă.

Totuşi, spre deosebire de Enron, Worldcom avea încă un nucleu sănătos care i-a permis

supravieţuirea.

Principala trăsătură pe care o putem evidenţia este că în toate cazurile, managementul a

luat decizii greşite, ilegale sau imorale cu scopul de a-şi acoperi erorile sau de a profita în

nume personal de pe urma companiilor.

Întrebarea care se pune firesc este: cum au profitat?

Manipulând înregistrările contabile, antedatând pachetele de opţiuni, speculând la Bursă

informaţii privilegiate, menţinând conflicte de interese, formând carteluri pentru a forţa

impunerea şi menţinerea unor preţuri mai mari, declarând profituri false pentru a determina

creşterea dividendelor, făcând investiţii dăunătoare companiilor dar benefice asociaţilor din

umbră, raportând fals şi exagerat rezervele şi beneficiile sau ascunzând datorii

Legea Sarbanes-Oxley intitulată oficial „Reforma contabilităţii companiilor publice şi

Legea protejării acţionarilor” a intrat în vigoare în anul 2002 în Statele Unite ale Americii şi are

ca scop declarat reformarea practicilor contabile şi refacerea încrederii publicului în raportările

companiilor cotate la Bursă. Ce evenimente au declanşat legiferarea şi reglementarea acestor

practici? Răspunsul se află în mult mediatizatele cazuri Enron, WorldCom precum şi alte

falimente celebre avându-şi rădăcinile în ceea ce numim contabilitatea creativă, fără ca acest

concept să cuprindă altceva decât modalităţi la limita licitului de a mistifica, ascunde şi

înfrumuseţa realitatea prin raportări contabile viciate.

Mediul de afaceri este oricum supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării

fraudelor corporatiste, astfel încât era de presupus că se va ajunge la reglementarea

acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor

principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate.

Întrebarea care se pune este în ce măsură aceste noi reglementări reuşesc să-şi atingă

scopul, având în vedere că provoacă şi efecte negative, precum încărcarea cheltuielilor firmelor

cu servicii contabile, financiare şi de audit sau limitarea libertăţii de acţiune odată ce Comisiile

create pentru supraveghere au mandat în a bloca tranzacţii ce par dubioase.

Reglementari de acest tip sunt deocamdată aplicabile în mediul de afaceri nord american,

însă ele au deja influenţă asupra companiilor de pretutindeni, inclusiv cele româneşti.

Senatorii Sarbanes şi Oxley au propus şi promovat legea, stabilind standardul care le

poartă numele ca urmare a scandalurilor centrate pe companiile Enron, Worldcom, Tyco

International şi altele.

Un complex de factori (Sinnett, 2007) a dus la crearea condiţiilor pentru apariţia acestei

reglementări, însă este clar că unul anume a fost catalizator, anume seria uluitoare de fraude

corporatiste intervenite în special în perioada 2000-2002 în spaţiul economiei americane,

însă cu ramificaţii importante la nivel internaţional, prin prisma globalizării, pornind de la

mediatizatul scandal Enron şi până la cele legate de WorldCom, Tyco sau Arthur Andersen; or,

ce poate fi un mai evident atac la etică decât aceste practici ce au făcut posibile acumulările de

erori, manipulări şi în cele din urmă etalarea unor conflicte de interese şi a unor câştigători de pe

urma lor.

Fraudele ce au rezultat sunt cifrate la peste 500 de miliarde de dolari, în termeni de

scădere a valorii de piaţă a companiilor listate, în urma prăbuşirii lanţului de datorii rostogolite şi

de pierderi neevidenţiate sau raportate drept profituri.

Pe scurt, aceste companii şi-au umflat scriptic cifrele de afaceri şi implicit profiturile prin

nedeclararea cheltuielilor amânate sau cuprinse în contracte sub clauze confidenţiale sau

ascunse, prin prezentarea veniturilor posibile drept venituri sigure şi încasate, prin crearea de

corporaţii fantomă, de altfel nu extrem de diferite de „căpuşele” autohtone şi prin alte practici

similare. Sunt în acest context de notat practicile de creare a unor companii de sine stătătoare,

aflate în proprietatea companiei mamă şi care preiau datoriile acesteia lăsându-i o imagine

bilanţieră favorabilă (prin diminuarea datoriilor şi creşterea activelor datorată deţinerii capitalului

altor entităţi).

Raţiunile unui asemenea comportament corporatist decurg dintr-o realitate extrem de

pragmatică şi din aspiratii profund individualiste: managerii companiilor, având în oferta salarială

între altele pachete de beneficii ce includeau şi acţiuni în capitalul companiilor conduse de ei,

aveau tot interesul să gonfleze valoarea de piaţă a acestora încercând să pară în acelaşi timp

eficienţi în ochii acţionarilor principali şi să raporteze performanţe crescătoare.

Prăbuşirea lanţului de mistificări care mai de care mai sofisticate a dus la evaporarea

unor sume enorme din patrimoniul companiilor precum şi a capitalului din fondurile de pensii ale

angajaţilor. Acest ultim lucru a provocat o legitimă furie publică in Statele Unite, iar legiferarea

SOX s-a impus ca un remediu aplaudat de toată lumea.

Sarbanes Oxley are 11 capitole care tratează organismele, regulile şi procedurile pe care

companiile sunt obligate să le creeze şi să le respecte. Fără a intra în detalieri excesive,

conţinutul şi înţelesul acestora poate fi rezumat astfel (Anand, 2007):

Crearea Comisiei de supraveghere contabilă a companiilor publice (cotate la

Bursă) reglementează realizarea de auditări independente şi, cel mai important, imparţiale

asupra înseşi firmelor de audit; creează de asemenea un organism de supraveghere a profesiei

de auditor, de înregistrare a auditorilor autorizaţi, stabilind procedurile şi procesele ce trebuiesc

urmărite în realizarea rapoartelor de audit.

Independenţa cenzorilor. Capitolul al doilea stabileşte standarde specifice pentru

auditorii externi, în scopul limitării conflictelor de interese. Reglementează de asemenea accesul

la profesia de auditor, definind criteriile de admisibilitate a noilor auditori, politica de rotaţie a

auditorilor aparţinând aceleiaşi firme în relaţie cu un client anume şi în fine defineşte situaţiile de

conflict de interese între auditor şi auditat. Pentru evitarea situaţiilor de conflict de interese, se

interzice companiilor de audit angajarea în alt tip de afaceri decât cele statuate mai sus, în

raport cu firmele pe care le auditează.

Responsabilitatea corporatistă. Această secţiune impune managerilor de vârf să

preia personal responsabilitatea pentru corectitudinea şi caracterul complet al raportărilor

contabile ale companiei. Defineşte modul de conlucrare dintre cenzorii externi şi cei ai

companiei şi enumeră limitările acţiunilor posibile pentru administratori precum şi pedepsele la

care se expun. Scopul este de a clarifica responsabilităţile fiecărei părţi.

Declaraţii contabile extinse. Capitolul patru descrie care sunt cerinţele de raportare

pentru diversele tranzacţii care, prin neînregistrarea corectă, pot influenţa sănătatea financiară a

companiei. Tranzacţiile în cauză se pot referi spre exemplu la operaţiunile bursiere efectuate de

către angajaţi în posturi de conducere cu titlurile companiilor la care funcţionează, ceea ce

creează o situaţie evidentă de conflict de interese şi oportunitatea de manipulare a valorii

percepute a titlurilor în cauză.

Conflictele de interese ale analiştilor financiari. Capitolul enumeră măsuri pentru

restabilirea încrederii în analiştii care studiază companiile publice şi care recomandă acţiuni de

urmat pentru investitori. O caracteristică a fraudelor din trecut este că, deşi sănătatea financiară

a unor companii era vizibil afectată din punctul de vedere al specialiştilor, au existat analişti care

au continuat să recomande publicului investiţiile în acele companii.

Resursele şi autoritatea organismului de supraveghere a Bursei. Această secţiune

defineşte practici şi reglementări care să permită reinstaurarea încrederii investitorilor în analiştii

financiari şi specialiştii asimilaţi. De asemenea, reglementează cadrul de acces la profesiile de

broker, dealer sau analist financiar.

Studii şi rapoarte; include efectele coagulării firmelor de contabilitate şi a

potenţialelor conflicte de interese, rolul analiştilor în evaluarea obligaţiunilor, căi de impunere a

regulilor.

Răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunile financiare. Capitolul enumeră

infracţiunile şi pedepsele aferente pentru acestea. De asemenea, statuează elemente de

protecţie legală pentru persoanele dispuse să furnizeze autorităţilor informaţii care să ducă la

descoperirea fraudelor.

Întărirea pedepselor pentru infracţiunile administratorilor. Această secţiune

întăreşte pedepsele asociate infracţiunilor financiare, recomandând pronunţarea de pedepse

mai aspre pentru astfel de fapte şi adăugând spectrului penal alcătuirea şi certificarea de

raportări false.

Rapoartele fiscale ale companiilor. Capitolul statuează obligativitatea directorului

executiv de a semna aceste documente şi de a prelua răspunderea personală pentru

corectitudinea lor.

Răspunderea pentru infracţiunile corporatiste; incriminează penal fraudele

corporatiste precum şi modificarea neautorizată a înregistrărilor contabile. De asemenea,

împuterniceşte Comisia de supraveghere contabilă să blocheze temporar tranzacţiile suspecte

sau care deplasează sume mari.

Efectul asupra raportului cost/beneficii în activitatea companiilor obligate să respecte

legea Sarbanes-Oxley a fost studiat rezultând concluzii contradictorii. Un studiu al Finance

Executives International calculează costul mediu al aplicării legii ca fiind de aproape trei

milioane de dolari pe an pentru companiile cu venituri medii de 6,8 miliarde de dolari. În plus,

costul aplicării legii nu scade în acelaşi ritm cu scăderea dimensiunii companiilor, cele mici fiind

afectate într-o măsură mai mare decât celelalte.

Un alt efect speculat este tendinţa companiilor listate în Statele Unite de a se refugia la

Londra unde se crede că autoritatea de reglementare a Bursei este mai puţin strictă.

Totuşi, faptul că în Marea Britanie autoritatea beneficiază de resurse mai mari decât

analogul american este un argument împotriva speculaţiei că multe firme au traversat Atlanticul.

În ceea ce priveşte efectele pozitive indirecte ale reglementării Sarbanes-Oxley, se poate

menţiona avântul extraordinar şi previzibil pe care l-a luat oferta de servicii de auditare şi

consultanţă oferite de firme specializate.

Firmele româneşti sunt afectate direct doar dacă îşi listează acţiunile şi obligaţiunile la

Bursa din Statele Unite.

Principalul motiv pentru această migraţie ar fi accesul la condiţii de credit substanţial

mai avantajoase decât cele oferite pe piaţa locală.

Acesta din urmă poate reprezenta o motivaţie interesantă, însă nu este mai puţin

adevărat că barierele de intrare pe o piaţă de mărimea celei americane sunt suficient de

importante şi sofisticate pentru a limita accesul companiilor româneşti şi nu numai, fără a pune

la socoteală reglementări precum cea pe care o analizăm şi care îngreunează oricum acest tip

de iniţiativă.

Efectele directe s-ar putea face simţite în însăşi legislaţia românească, pe care aşteptăm

să o vedem evoluând în sensul reglementării formale pentru companii a eticii comportamentale

în afaceri. Nici un standard nu este perfect şi cu atât mai puţin comportamentul generat de

aplicarea acestuia; însă fără setarea unor coordonate formale şi înalte de etică în afaceri,

companiile ar continua să evolueze haotic, profitând de golurile legislative, de normele tardive

sau ambigue de aplicare a acestora, precum şi de permisivitatea climatului de afaceri în general.

INTRODUCERE

„Contabilitatea este una din cele mai ingenioase creaţii ale spiritului uman..” (Goethe)

Epoca contemporană se caracterizează printr-o permanentă schimbare a necesităţilor de

informare ale indivizilor, şi implicit a entităţilor economice în care aceştia îşi desfăşoară

activitatea, utilizatori ce urmăresc să fructifice informaţia existentă, catalogată ca fiind o

resursă nelimitată ce condiţionează progresul oricărei societăţi.

În această situaţie îşi fac simţită prezenţa ştiinţele exacte, care fac posibilă cuantificarea

evenimentelor, contabilitatea situându-se printre primele locuri, ca ştiinţă de gestiune, integrată

în ramura ştiinţelor sociale, ce s-a manifestat încă din timpul orânduirii sclavagiste şi care a

evoluat treptat de la sistemul în partidă simplă la cel în partidă dublă.

• Pornind de la afirmaţiile lui Luca Paciolo, care consideră că obiectul contabilităţii

cuprinde „înregistrarea tuturor afacerilor mari şi mici ale comerciantului, în ordinea în care

acestea au avut loc”40, se poate afirma că rolul acesteia este de a asigura antreprenorului

fundamentul desfăşurării activităţii în condiţiile obţinerii unui profit optim şi a respectării cadrului

legal.

• Cursul de Contabilitatea creativă, prezintă conceptele de bază privind

contabilitatea creativă care permit cunoaşterea, în ansamblu, a particularităţilor acestei forme a

contabilităţii, apărută ca urmare a flexibilităţii cadrului legislativ şi a contextului macroeconomic

care îşi manifestă amprenta în cadrul domeniului de activitate al entităţilor economice autohtone

şi nu numai.

40 Demetrescu, C.G., Op. cit., p. 75.

PARTEA I

BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII CREATIVE

Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi

desfăşoară activitatea, face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi

măsurate cu certitudine, ci doar estimate.

Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici

contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde

intereselor sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidela, şi mai degrabă spre o

imagine convenabilă.

Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu

privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care

avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creative.

1.1. Consideraţii generale privind contabilitatea creativă

• Globalizarea afacerilor, dă naştere permanent unei provocări din partea

contabililor, puşi în faţa unor noi forme de manifestare a identităţii firmelor aflate în

permanentă competiţie, pe o piaţă mult amplificată, unde nevoia de informaţie este mult

diversificată şi rapidă, devenind uneori şi un instrument de marketing şi publicitate.

În acest context, contabilul trebuie să identifice soluţii rapide de adaptare la noile

cerinţe informaţionale, uneori fără a mai aştepta normalizarea, impunându-se astfel nevoia de

creativitate, în a găsi soluţii şi tratamente care să favorizeze imaginea companiilor şi

obţinerea unui avantaj, fără a intra în conflict cu legea.

• De asemenea, dezvoltările economice, juridice şi sociale, dar şi presiunea

utilizatorilor de informaţii au făcut necesară inovaţia contabilă iar pe această bază dezvoltarea

unei contabilităţi creative. În decursul timpului, contabilitatea a fost tratată şi ca o artă: „arta de a

falsifica sau truca un bilanţ”41; „arta de a se calcula beneficiile”42 „arta de a prezenta un bilanţ”43;

„arta de a crea provizioane”44.

41 Bertolus, J.J., L’art de truquer un bilan“, Science & vie économic nr. 40, juine 1988, pp.79 – 108, citat de Stolowy H., “Existe-t-il vraiment une comptabilité creative?”,Revue de Droit Comptable, nr. 94-4, décembre 1994.42 Lignon M., L’ art de calculer ses benefices, L’Entreprise nr. 50, November 1989, pp.17-20, citat de Stolowy H., Op. cit.43 Gounin, I., L’art de présenter un bilan, La Tribune, 28 mars 1991, p. 11.44 Pourqueri, D., Les provisions ou l’art de mettre de l’argent de côté, Science & vie économic nr. 73, juin 1991, pp. 72-75, citat de Stolowy H. Op. cit.

Contabilitatea creativă, s-a dezvoltat cu precădere în economiile anglo-saxone datorită

libertăţilor profesiei contabile.

Ea s-a aşezat la limita dintre forma legală şi substanţa economică a tranzacţiilor şi

evenimentelor.

Discutată din perspectiva practicienilor contabili, apariţia contabilităţii creative a fost

facilitată de tratamentele de bază şi alternative folosite pentru rezolvarea aceleiaşi probleme.

În cele mai multe cazuri o problemă contabilă are cel puţin două soluţii, cu efect diferit

asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.

Apariţia contabilităţii creative a fost influenţată şi de flexibilitatea normelor contabile

internaţionale.

Contabilitatea creativă este tratată în cele mai multe cazuri în mod negativ (creaţie

negativă), menită să conducă la întocmirea unor situaţii financiare în măsură să răspundă la

dorinţele managerilor privind poziţia financiară şi performanţa întreprinderii. În felul acesta,

situaţiile financiare, nu sunt ceea ce trebuie să fie (discursul normativ), ci ceea ce se doreşte

(discursul interesat).

Tratarea simultană a contabilităţii creative ca un instrument pentru a realiza interesele

contabile dar şi ca o inginerie contabilă se sprijină pe politicile contabile adoptate de către o

întreprindere pentru a produce şi comunica informaţii.

Conceptul de contabilitate creativă, îşi are originea[1] în traducerea expresiei ,,creative

accounting’’ utilizată de multă vreme în Marea Britanie, fiind preluată în mai multe lucrări de

specialitate sub denumirea de ,,contabilitate imaginativă” sau ,,contabilitate de intenţie’’.

Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima data în literatura de

specialitate în anul 1973 de către cercetatorul britanic J. Argenti.

Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa

managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un

indiciu prevestitor de criză.

• Diverşi autori, definesc destul de divergent, acest concept ca

reprezentând ,,ansamblul tehnicilor, opţiunilor şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, făra

a se îndepărta de normele şi de exigenţele contabile, dau conducătorilor de întreprinderi

posibilitatea de a jongla cu rezultatul.

• În domeniul contabilităţii, creativitatea exprimă libertatea profesionistului de a

utiliza acele mijloace care-i permit descrierea realităţii economice din întreprinderi, pe când

convenţionalitatea impune respectarea regulilor prevăzute în dreptul contabil45. 45 Mironiuc, M., Analiza financiară versus analiza extra-financiară în măsurarea performanţelor întreprinderii durabile, în revista Analiza economico-financiară şi evaluarea proprietăţilor. Provocări în actualul contex global,

• Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc

cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor

normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile46.

Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul

prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi

profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit

transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce

managerii doresc”.

Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea

manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.

Termenul de „contabilitate creativă” este utilizat în literatura de specialitate şi sub

sintagma de „inginerie contabilă”, însă forma cea mai răspândită este reprezentată de prima

titulatură.

Recurgerea la noţiunea de „inginerie contabilã” este argumentată prin faptul că aceasta

poate fi asimilată cu activitatea de creaţie, de proiectare, de cercetare, de conducere a

„procesului tehnologic” de către profesioniştii contabili, din care rezultã „imaginea favorabilã”,

dorită a entităţii economice.

Indiferent de titulatura pe care o poartã, ingineria contabilă sau contabilitatea creativă, se

referă la practicile de contabilitate care derivă din practicile de contabilitate standard.

Ele se caracterizează prin complicaţii excesive şi creativitate, având ca scop prezentarea

favorabilă a poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.

• O viziune asupra ingineriei contabile, dar şi cea mai complexã este expusã de

Naser, considerând-o47:

• procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipuleazã cifrele

contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit

transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii

doresc;

• procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să

permită „producerea” rezultatului contabil dorit.

Bucureşti, 29-31 mai 2009, p. 153, disponibil la - http://www.ectap.ro/documente/suplimente/Simpozion-29-31.05.2009_ro.pdf, accesat la data de 09.05.2010.46 http://www.contabilitateafirmei.ro/resurse/ceccar/suport_de_curs_evaluare.doc, accesat la data de 09.05.201047 Feleagă, N., Malciu, L., Politici şi opţiuni contabile, Fair Accounting versus Bad Accounting, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 103, după, Naser, C., Creative financial accounting: its nature and use, Pretince Hall, 1993, p. 59.

• Deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea contabilităţii creative,

majoritatea cercetătorilor acceptă că aceasta se remarcă prin două aspecte.

În încercarea de a surprinde cât mai exact sensul contabilităţii creative, din definiţiile

diverşilor autori, rezultă unele caracteristici comune:

• contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale ;

• contabilitatea creativă presupune un exerciţiu de creativitate al contabililor, de a

traduce inovaţii juridice, economice şi financiare, pentru a oferi soluţii în favoarea celor

interesaţi, exploatând breşele şi lacunele legale şi profesionale.

Tehnicile şi practicile oferite de contabilitatea creativă, au ca rezultat o cosmetizare a

realităţii până la limita credibilului, în scopul servirii anumitor interese.

Contabilitatea creativă are drept obiectiv „fondarea structurii financiare şi a

performanţelor întreprinderii”; profesioniştii contabili, printr-un exces de ingeniozitate, reuşind să

realizeze „aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza câştigul pe acţiune, pentru a

îmbunătăţi lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatorării financiare

Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:

• posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode

contabile.

De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor

de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului;

• o serie de elemente necesită estimări sau previziuni.

De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării,

reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul „creativ” beneficiază

de oportunitatea de a fi mai „optimist” sau mai „pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se

apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la

un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste;

• se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a

eroda rezultatul.

De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim

de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare

sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii

mai mari sau mai mici decât preţul pieţei;

• alegerea momentului oportun realizării unei tranzacţii pentru a reflecta o anumită

imagine în conturile anuale;

• incompetenţa managerilor;

• incertitudinea şi riscul generate de creşterea volatilităţii unora dintre elementele

pieţei.

Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate

în funcţie de obiectivele urmărite în

A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:

• imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;

• încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;

• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

• întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;

• subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru depreciere;

• existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe

măsura

• avansării, la terminare).

B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere:

• pierderi privind creanţele neîncasabile;

• creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea

activelor.

C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:

• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);

• scontarea unei cambii sau bilet la ordin;

• dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în

gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei

îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.

Legislaţia în domeniul contabilităţii din România, prezintă particularităţi care vin să

completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate, şi anume:

• mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe

profit;

• importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii

unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil,

mărimea fluxurilor de numerar.

1.2. Factorii determinanţi în dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă

Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind

performanţele sale; acestea sunt apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de

contul de rezultate. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea

rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului. În

literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt apreciate

drept tehnici de „contabilitate creativă”.

Factorii care-i determină pe manageri să utilizeze aceste tehnici specifice contabilităţii

creative sunt:

Costurile rezultate din conflictul de interese

Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Acestea explică

diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor

proceduri contabile specifice.

Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al entităţii economice printr-un

proces politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul

de bogăţie. Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea autorităţii

executive şi de a mări subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri

contabile care reduc profitul.

Incompetenţa managerilor

Incertitudinea şi riscul

Varietatea activităţilor economice

Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile

Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi

contabilitatea creativă îi poate ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă. În mod concret,

utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:

• Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de

manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite

active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau

mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.

• Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini

recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării

cheltuielilor la venituri.

• Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte

calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a

activelor. De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor

poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere

• Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi

cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor.

• Reclasificarea activelor sau datoriilor.

• Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din

cadrul situaţiilor financiare.

Concluzionând, putem afirma că ingineria contabilă/contabilitatea creativă reprezintă un

ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului rezultatului în vederea optimizării

sau minimizării situaţiilor financiare, fără ca aceste două obiective să se excludă reciproc;

tehnicile şi procedeele utilizate au la bază alegerile permise de reglementările contabile,

posibilităţile oferite de carenţele normelor contabile, dar şi de mecanismele prin care

contabilitatea poate interveni: determinarea interpretării contabile a unei tranzacţii juridico-

financiare sau elaborarea unui mecanism juridico-financiar cu scopul modificării rezultatului sau

situaţiilor financiare.

1.3. Imaginea fidelă versus contabilitatea creativă

Optimizarea activităţii economice impune cunoaşterea cât mai exactă a fenomenelor şi

proceselor de această natură, consemnate şi cuantificate în limbaj cifric.

Criteriul de performanţă al contabilităţii îl constituie imaginea fidelă, măsura în care

aceasta redă realitatea obiectivă, printr-o informare completă şi pertinentă asupra faptelor şi

proceselor economice, exprimabile în etalon monetar.

Concept de origine britanică, imaginea fidelă a fost utilizată încă din anul 1947, în Legea

societăţilor comerciale engleze sub forma „true and fair view”, ulterior fiind preluat şi definit în

Directiva a IV-a a Consiliului Uniunii Europene.

• Percepţia britanică a principiului la nivelul protagoniştilor sociali (producători şi

utilizatori ai produsului contabil) are în vedere respectarea standardelor contabile şi a legii. În

plan teoretic, imaginea fidelă este definită prin prisma termenilor de imagine veridică şi imagine

corectă sau imagine reală şi imagine onestă. Nu este exclusă nici interpretarea ca un obiectiv

înalt spre care tind situaţiile financiare.

• În ceea ce priveşte conceptul de imagine fidelă, G.A. Lee preciza: „astăzi,

imaginea fidelă a devenit un termen de artă. Ea presupune prezentarea de conturi întocmite în

conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil,

realizarea de estimări cât mai rezonabile si aranjarea lor de aşa manieră încât să se poată

furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită

de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte trebuie avute în

vedere atât litera cât şi spiritul legii.

Analizând această definiţie sesizăm patru aspecte:

• referirile la „estimări cât mai rezonabile” şi la limitele practicilor contabile curente”

implică o anumită toleranţă faţă de unele imprecizii inevitabile. Altfel spus, „este preferabil să

aproximezi decât să greseşti cu exactitate”. Această cugetare, ce-i aparţine lui J. M. Keynes

poate explica înlocuirea cerinţei de „true and correct view” cu cea de „true and fair view”.

• Schimbarea s-a făcut la recomandarea Institutul Experţilor Contabili din Anglia si

Ţara Galilor, deoarece „corect” era un cuvânt excesiv de precis pentru a reflecta practicile de

contabilitate şi de audit. Privită din acest unghi, imaginea fidelă poate fi considerată ca un

stimulent în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.

• Lee vorbeste despre „imaginea cea mai obiectivă posibil”, adică despre

neutralitate. Faptul că informaţiile contabile trebuie să fie neutre este deja reglementat.

Neutralitatea presupune ca situaţiile financiare, prin modul de selectare şi prezentare a

informaţiilor, să nu influenţeze luări de decizii şi judecăţi care să conducă la un rezultat

predeterminat. Analizată din acest unghi imaginea fidelă acţionează împotriva contabilităţii

creative. referirile la „omisiuni” şi la „litera şi spiritul legii” i-a făcut pe unii să considere că cerinţa

de „true and fair view” este mult mai riguroasă decât formulele precedente. „True” (adevărată)

semnifică litera legii, iar „fair” (loială), spiritul acesteia.

• Următoarea poveste pune în evidenţă cele două cuvinte: Căpitanul unui vas

era îngrijorat că secundul său bea foarte mult. Într-o zi, el a scris în jurnalul de bord: „Secundul a

fost beat azi”. Informaţia a fost în acelaşi timp adevărată şi loială. În ziua următoare, secundul,

văzând ce scrisese căpitanul, a adăugat: „Ieri căpitanul a fost treaz”. Informaţia a fost adevărată

dar nu şi loială. Dacă în mod obişnuit căpitanul era treaz acest lucru nu ar mai fi meritat să fie

comentat. Privită din acest unghi, imaginea fidelă este un instrument împotriva utilizării

contabilităţii creative.

• Lee vorbeşte despre „conturi întocmite în conformitate cu principiile contabile

general acceptate”. „În cazul în care un tribunal ar trebui să decidă dacă situaţiile financiare ale

unei societăţi dau sau nu o imagine fidelă, ar fi dificil de identificat alte criterii de apreciere decât

conformitatea cu principiile contabile general acceptate”. Analizată din acest unghi, imaginea

fidelă ar putea fi un stimulent pentru utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.

1.4. Modalităţi de combatere a practicilor de contabilitate creativă

• Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia

cauzelor care le-au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii

creative trebuie să aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.

O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii creative o

reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările care există deja, a unui cadru contabil

conceptual. Cadrul conceptual reprezintă, înainte de toate, un instrument la dispoziţia

normalizatorilor. El le este util şi profesioniştilor contabili deoarece, prin criteriile pe care le

stabileşte, le permite acestora să înţeleagă mai profund normele contabile şi să analizeze

operaţiile complexe.

• O altă măsură ar trebui ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări

contabile permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare

prelucrare. Mai mult, dacă o întreprindere a ales o prelucrare contabilă pentru că aceasta îi

permitea obţinerea unei imagini fidele în anul respectiv, ea ar trebui să utilizeze aceeaşi

prelucrare şi în anii următori.

• Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o

dată cu dispariţia cauzelor care le-au generat, Hoarau abordează problema comportamentului

utilizatorilor externi. El propune reducerea importanţei acordate rezultatului contabil şi

aprecierea calităţii acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Imaginaţia financiară

poate să diminueze pasivul exigibil, să majoreze capitalurile proprii sau să transforme

imobilizările în creanţe. Ea nu poate însă să genereze lichidităţi. Rezultă că orientarea

utilizatorilor externi către fluxurile de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze

tehnici de manipulare a informaţiilor contabile.

• De asemenea, crearea posibilităţii de a recurge la un organism competent

pentru arbitraj şi/sau interpretare, similar cu Grupul de revizuire a comunicării financiare

(Financial Reporting Review Panel) din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

reprezintă, după părerea lui Malo si Giot, o cale prin care se poate limita tendinţa şefilor de

întreprindere de a întinde prea tare „elasticul”. Un asemenea organism nu poate avea însă ca

misiune să supravegheze situaţiile financiare ale tuturor întreprinderilor. Pentru o supraveghere

mai vastă şi mai riguroasă ar trebui ca auditorii să fie dispuşi să-şi îndrepte „armele” asupra

clienţilor lor. Propunerea este dură deoarece ea antrenează o reflecţie radicală asupra naturii

raporturilor auditori/manageri. Totodată, s-a sugerat că problema contabilităţii creative ar putea fi

rezolvată prin intermediul unor norme detaliate, care să nu lase loc de interpretare. Cazurile

particulare se află însă în spatele regulilor specifice. Experienţa arată că, de fiecare dată când

apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să-i minimizeze impactul. În acord cu aceasta,

Devis spunea că oricât de multe reguli ar implementa profesia, întotdeauna vor fi unii care vor

găsi o cale de a „bate” sistemul . Ca urmare, misiunea normalizatorilor şi profesioniştilor contabili

nu este una simplă: imaginaţiei trebuie să i se răspundă cu imaginaţie.

1.5. Impactul şi limitele contabilităţii creative asupra situaţiilor financiare

• Procesul de armonizare a contabilităţii, la nivel european şi internaţional,

proces care, deşi la nivelul ţărilor Uniunii Europene se derulează de circa două decenii, continuă

să reprezinte un ideal spre care tind legislatorii care se ocupe de pregătirea şi ameliorarea

conţinutului situaţiilor financiare, contribuind la restrângerea fenomenului de contabilitate

creativă. Astfel, se diminuează riscul de utilizare a unor tehnici de disimulare a situaţiei reale,

evitându-se fenomenul de reducere a valorii informaţionale a situaţiilor financiare

1.5.1. Tehnici de manipulare a imaginii bilanţului

• Bilanţul este documentul de sinteză care redă starea şi evoluţia situaţiei financiare,

permiţând formularea de judecăţi de valoare privind randamentul şi riscul aferente unei

întreprinderi, precum şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Din acest motiv, entităţile

economice sunt tentate să încerce să-şi amelioreze structura bilanţului.

Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate în mod particular ameliorării

bilanţului. Aceste tehnici acţionează asupra unuia sau mai multora dintre elementele următoare:

capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria.

A. Dezindatorirea în fapt

B. Reevaluarea imobilizărilor corporale

C. Emisiunea de titluri hibride

D. Clasificarea titlurilor de valoare achiziţionate

E. Vânzarea şi răscumpărarea stocurilor

F?? Vanzari cu posibilitatea de returnare a banilor

1.5.2. Tehnici de manipulare a contului de profit şi pierdere

Cel mai utilizat model pentru reflectarea performanţelor entităţilor economice este contul

de profit şi pierdere.

Valoarea informaţională a acestei componente a situaţiilor financiare rezidă în acea că

redă performanţa întreprinderii, adică, indică gradul în care aceasta şi-a realizat obiectivele pe

linia obţinerii profitului.

În contul de profit şi pierdere apar fluxurile care determină rezultatul, înţeles, în principiu,

ca variaţie a capitalurilor proprii în cursul unui exerciţiu financiar

Definirea performanţelor unei întreprinderi se face, însă, în mod diferit, în funcţie de

interesul utilizatorilor, de principiile, convenţiile şi normele contabile reţinute pentru determinarea

rezultatului

Este ceea ce specialiştii în domeniu numesc politici contabile. Întrebarea care se

ridică este, însă, cât de exact poate fi determinat rezultatul cu ajutorul unui astfel de cont

de profit şi pierdere?

Răspunsul nu poate fi decât unul relativ.

Dacă întocmirea contului de profit şi pierdere se face de specialişti de bună-credinţă,

rezultatul poate fi unul cât mai realist posibil.

Dacă aceştia recurg la procedee, tehnici, instrumente, având ca scop prezentarea

favorabilã a poziţiei financiare şi performanţelor companiei, rezultatul poate fi unul distorsionat.

Tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de tratamentele şi

politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai multor

„opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri contabile, fie

unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau

consolidate, pot influenţa performanţa companiei

• În cele ce urmează sunt prezentate câteva din ingineriile contabile şi impactul lor

asupra imaginii performanţelor companiei.

A. Inginerii contabile referitoare la stocuri

• Referitor la costul de achiziţie al stocurilor, acesta trebuie să cuprindă[1]: preţul de

cumpărare; taxe de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care întreprinderea le poate

recupera de la autorităţile fiscale); costuri de transport, manipulare; alte costuri care pot fi

atribuite direct achiziţiei de produse finite, materiale şi servicii.

• În funcţie de rezultatul dorit, cheltuielile ocazionate de achiziţia stocurilor vor fi

manipulate, în sensul includerii sau nu în costul de achiziţie. Exemplu: O întreprindere

achiziţionează mărfuri în următoarele condiţii: preţ de cumpărare al mărfurilor 450 um, cheltuieli

de transport 100 um, cheltuieli de manipulare 50 lei; veniturile obţinute din vânzarea mãrfurilor

sunt de 3.506 um. Managerul companiei poate să opteze pentru includerea sau nu a cheltuielilor

de transport în costul de achiziţie, obţinând, astfel, rezultate contabile diferite.

• [1] IAS 2 Stocuri

Elemente Cheltuielile de

transport se includ în

costul de achiziţie

Cheltuielile de

transport se exclud din

costul de achiziţie

Venituri din vânzarea

mărfurilor

3.506 3.506

Cheltuieli privind mărfurile

Preţ de cumpărare

Chelt. de transport

Chelt. de manipulare

(600)

450

100

50

(500)

450

-

50

Rezultat contabil 2.906 3.006

Includerea cheltuielilor cu dobânzile în costul stocurilor distorsioneazã imaginea reală a

entităţii economice, determinând majorarea rezultatului

B. Inginerii contabile privind imobilizările corporale

• Referitor la cheltuielile ulterioare punerii în funcţiune. Cheltuielile ulterioare

aferente unui element de natura terenurilor şi mijloacelor fixe care a fost deja recunoscut trebuie

adăugate valorii contabile a activului numai atunci când se estimeazã cã întreprinderea va

obţine beneficiieconomice viitoare suplimentare faţă de performanţele estimate iniţial ca fiind

corespunzătoare.

• Exemplu: Întreprinderea a renovat la începutul exerciţiului N clădirea în care îşi

desfăşoară activitatea compartimentul administrativ. Clădirea a fost achiziţionată cu 18 ani în

urmã, la o valoarea de intrare de 500.000 lei, durata de viaţă utilă fiind 20 de ani. Cheltuielile cu

renovarea au fost de 40.000 lei. Managerii apreciază ca ridicat gradul de deteriorare al clădirii,

fiind necesară restaurarea ei pentru a se asigura funcţionalitatea în continuare. Soluţia propusă

este necapitalizarea cheltuielilor cu renovarea.

• Pe de altă parte, conducerea companiei intenţionează să achiziţioneze un sediu

nou şi să îl vândă pe acesta, sperând ca prin renovarea clădirii să crească şi valoarea ei de

piaţă. Prin urmare ar putea decide capitalizarea cheltuielilor cu renovarea. Care va fi impactul

asupra rezultatului?

Elemente

N N+1

Cheltuieli cu renovarea Cheltuieli cu renovarea

Se

capitalizează

Nu se

capitalizează

Se

capitalizeaz

ă

Nu se

capitalizeaz

ă

Cifra de afaceri 609.10

7

609.107 609.107 609.107

Cheltuieli cu

renovarea

- (40.000) - -

Cheltuieli cu

amortizarea

(45.000) (25.000) (45.000) (25.000)

Chelt. cu materii

prime şi materiale

consumabile

(108.035) (108.035) (108.035) (108.035)

Cheltuieli salariale şi

sociale

(239.664) (239.664) (239.664) (239.664)

Alte cheltuieli de

exploatare

(172.604) (172.604)

Impactul asupra

rezultatului contabil

(45.000) (65.000) (45.000) (25.000)

Rezultat contabil 88.757 88.737 88.757 88.777

Capitalizarea cheltuielilor cu renovarea are acelaşi impact asupra rezultatului în

exerciţiile financiare N şi N+1 (considerăm cifra de afaceri şi celelalte cheltuieli constante),

micşorându-l cu 45.000 lei. Decizia de imputare a cheltuielilor asupra rezultatului exerciţiului N,

va diminua rezultatul cu 65.000 lei.

• Referitor la cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor corporale. Valoarea

amortizabilă a unei imobilizări trebuie să fie alocată sistematic pe toată durata de viaţă utilă

respectivei imobilizări. De regulă, metoda de amortizare aleasă este cea care reflectã ritmul în

care sunt consumate avantajele economice viitoare, ca urmare a utilizării activului respectiv.

• Companiile se prevalează posibilitatea de a opta pentru diferite metode de

amortizare care conduc, de cele mai multe ori, la rezultate diferite.

• Exemplu: La 31.12.2008, compania a achiziţionat un mijloc de transport, valoarea

de intrare 50.000 lei, durata de viaţă utilă 10 ani.

• Pentru alocarea sistematică a valorii mijlocului transport, managerii companiei pot

utiliza fie metoda de amortizare liniară, fie cea degresivă, fie cea accelerată. Situaţia cheltuielilor

cu amortizarea determinate prin cele trei metode şi reflectarea în contul de profit şi pierdere

pentru exerciţiul 2009 este următoarea:

• Cheltuiala cu amortizarea lineară = 50.000 lei * 10% = 5.000 lei.

• Cheltuiala cu amortizarea degresivă = 50.000 lei * 20% =10.000 lei.

• Cheltuiala cu amortizarea acceleratã = 50.000 lei * 50% = 25.000 lei

Tabelul nr. 1.7 – Impactul cheltuielilor cu amortizarea asupra contului de profit şi pierdere

– anul 2009

Elemente Amortizar

e lineară

Amortizar

e

degresivă

Amortizar

e

accelerată

Cifra de afaceri 609.107 609.107 609.107

Cheltuieli cu amortizarea (5.000) (10.000) (25.000)

Chelt. cu materii prime şi materiale

consumabile

(108.035) (108.035) (108.035)

Cheltuieli salariale şi sociale (239.664) (239.664) (239.664)

Alte cheltuieli de exploatare (172.604) (172.604) (172.604)

Rezultat contabil 88.752 88.702 88.552

• Alegerea metodei de amortizare liniară creează imaginea unei întreprinderi mai

performante. Este o imagine înşelătoare, deoarece în exerciţiul 2010 situaţia se modifică astfel:

• Cheltuiala cu amortizarea lineară = 50.000 lei * 10% = 5.000 lei.

• Cheltuiala cu amortizarea degresivă = 40.000 lei * 20% = 8.000 lei.

• Cheltuiala cu amortizarea accelerată = 25.000 lei * 11% = 2.750 lei

• Tabelul nr. 1.8 – Impactul cheltuielilor cu amortizarea asupra contului de profit şi

pierdere – anul 2010

Elemente Amortizar

e lineară

Amortizar

e

degresivă

Amortizare

accelerată

Cifra de afaceri 609.107 609.107 609.107

Cheltuieli cu amortizarea (5.000) (8.000) (2.750)

Chelt. cu materii prime şi materiale

consumabile

(108.035) (108.035) (108.035)

Cheltuieli salariale şi sociale (239.664) (239.664) (239.664)

Alte cheltuieli de exploatare (172.604) (172.604) (172.604)

Rezultat contabil 88.752 88.722 88.774

Spre deosebire de anul 2009, când metoda de amortizare idealã era cea liniară, în anul

2010 metoda degresivă îmbunătăţeşte performanţa companiei. Remarcăm, de asemenea, că

utilizând metoda de amortizare liniară rezultatul este acelaşi, iar metoda accelerată îl

diminuează.

C . Contabilizarea contractelor pe termen lung

• Opţiunea contabilă între utilizarea metodei terminării lucrărilor şi metoda

procentajului de avansare dă posibilitatea repartizării rezultatului fie pe parcursul lucrării fie

înregistrarea acestuia în anul terminării lucrării.

• Exemplu privind contabilizarea contractelor de lungă durată: întreprinderea s-a

angajat prin contract să construiască o clădire, estimând costul lucrărilor la nivelul de 33.000 lei

şi un venit de 38.000 lei. Costul lucrărilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei, 14.000 lei şi 11.000

lei.

• Tabelul nr. 1.8 – Impactul contabilizării contractelor pe termen lung asupra contului

de profit şi pierdere

Elemente Anul I Anul II Anul III

Costul lucrării 8.000 14.000 11.000

Venituri din lucrări (metoda avansului

procentual)

10.000 15.000 13.000

Rezultat (metoda avansului procentual) 2.000 1.000 2.000

Venituri din lucrări (metoda terminării lucrării) 8.000 14.000 11.000

Rezultat (metoda terminării lucrării) 0 0 5.000

Deşi cele două metode au recunoscut acelaşi rezultat total, ele diferă în ceea ce

priveşte măsurarea şi raportarea rezultatului periodic pe durata lucrărilor de construcţie.

Se observă că metoda terminării lucrărilor este foarte obiectivă, ţinând cont de

faptul că veniturile şi cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar în momentul

finalizării lucrărilor, însă nu respectă principiul independenţei exerciţiului.

Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este că rezultatul

este măsurat pe baza estimărilor privind lucrările realizate.

Astfel, rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluând sau

subevaluând gradul de avansare a lucrărilor.

Alegerea uneia dintre cele două metode şi trecerea de la o metodă la alta modifică

contul de profit şi pierdere. Unele întreprinderi sunt tentate să utilizeze metoda terminării

lucrărilor în perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de

menţinut pe termen lung.

Pentru aceasta este suficient ca ele să pretindă că anumite contracte nu mai

satisfac condiţiile necesare utilizării metodei procentajului de avansare.

• Această schimbare riscă să treacă neobservată deoarece ea reprezintă doar o

simplă schimbare de estimări contabile.

D . Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de

emisiune

• În unele ţări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franţa,

articolul 343 din Legea societăţilor comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea

de a imputa cheltuielile ocazionate de creşterea capitalului social asupra primelor de emisiune

aferente. Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce

priveşte conţinutul conceptului de „cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului social”.

Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de emisiune s-ar

putea realiza prin una dintre următoarele căi:

• cheltuielile de stabiliment sunt contabilizate după natura lor. Apoi, pentru a

compensa aceste cheltuieli, contul „Prime de emisiune” este debitat prin creditul contului

„Transferuri de cheltuieli”;

• cheltuielile de stabiliment sunt capitalizate, urmând a fi amortizate. Pentru a

compensa cheltuiala cu amortizarea, în fiecare an, se va debita contul „Prime de emisiune” prin

creditul contului.

• „Transferuri de cheltuieli” pentru amortizarea aferentă” exerciţiului respectiv.

• Managerii îşi motivează decizia de a imputa cheltuielile ocazionate de majorarea

capitalului social asupra primelor de emisiune prin faptul că un asemenea tratament nu lezează

interesele nimănui. Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului

exerciţiului, păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii. Majorarea rezultatului contabil

şi a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment din categoria cheltuielilor deductibile,

în anul capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei fiscale, imputarea asupra primelor

de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară.

• De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile

proprii au rămas la acelaşi nivel. În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi,

indiferent de mărimea cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se

modifică

• Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe

baza studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor,

fără a acorda prea multă atenţie variaţiei postului „prime de emisiune”. În plus, imputarea

timpului pe care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a capitalului apare ca fiind

forţată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost aceeaşi în absenţa majorării

capitalului.

E. Politica de provizioane

• Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al căror

obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare şi mărime sunt incerte. Necesitând

estimări, provizioanele creează condiţii pentru netezirea rezultatelor.

• Astfel, „umflarea” provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar

„dezumflarea” provizioanelor în anii deficitari majorează rezultatul.

• Exemplu privind influenţa politicii de provizioane asupra rezultatului: întreprinderea

constituie în primul an un provizion aferent unui risc care se va produce în anul al treilea.

• În funcţie de „necesităţile” managementului ea ar putea supraevalua riscul în

perioada în care rezultatul e mai mare şi va relua la venituri o parte din provizioane în anii mai

slabi din punctul de vedere al rezultatului:

• Tabelul nr. 1.9 – Impactul politicii de provizioane asupra contului de profit şi

pierdere

Varianta A

Elemente Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane 0 0 300 300

Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000

Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300

Rezultat din exploatare 300 100 200 600

Varianta B

Elemente Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane 0 100 300 400

Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000

Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane 400 0 0 400

Rezultat din exploatare 200 200 200 600

• Se poate observa din exemplu ca în varianta A întreprinderea pare instabilă din

punct de vedere al rezultatului.

• În varianta B întreprinderea păstrează aparenţa de menţinere în timp a

performanţei (rezultatul se menţine în timp). În realitate, performanţa întreprinderii este aceeaşi

în ambele variante.

F. Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal

• Deficitul fiscal al unui exerciţiu poate fi reportat, conform IAS 12, asupra exerciţiilor

viitoare sau asupra exerciţiilor anterioare. În funcţie de exerciţiul asupra căruia se impută

deficitul, există metoda reportului înainte şi metoda reportului înapoi

• Exemplu privind influenţa imputării deficitului fiscal asupra rezultatului:

întreprinderea înregistrează în anul N-2 un beneficiu de 25.000 lei, în anul N-1 o pierdere de

10.000 lei şi un profit de 18.000 lei in anul 13. În funcţie de metoda aleasă, rezultatul

întreprinderii va arăta astfel:

Tabelul nr. 1.10 – Impactul imputării deficitului fiscal asupra rezultatului

Elemente An N-2 An N-1 An N Total

Rezultatul curent 25.000 (10.000) 18.000 33.00

0

Impozit pe profit (metoda

reportului înainte) 16%

4.000 0 1.280 = (18.000-

10.000)*16%

5.280

Rezultat contabil net (report

înainte)

21.000 (10.000) 16.720 27.72

0

Impozit pe profit (metoda

reportului înapoi) 16%

4.000 (1.600) 2.880 5.280

Rezultat contabil net (report

înapoi)

21.000 (8.400) 15.120 27.72

0

Se poate observa că indiferent de metoda utilizată, rezultatul total pe cei trei ani este

acelaşi; în cazul metodei reportului înapoi însă pierderea din anul N-1 este diminuată, netezind

astfel nivelul rezultatului.

PARTEA a II - A

INTERDEPENDENŢA DINTRE CONTABILITATEA CREATIVĂ ŞI SCANDALURILE

FINANCIARE

2.1. Contabilitatea creativă şi frauda fiscală

Frauda fiscală reprezintă aşa-numita evaziune fiscală ilegală (ilicită). În principiu, se

consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci când intenţionalitatea (adică

natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se acceptă că este vorba despre

evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală.

Evaziunea fiscală, dar şi o anumită toleranţă care se poate manifesta în raport cu

comportamentul evazionist al contribuabilului, a condus la conceptul de contabilitate creativă.

În esenţă, prin contabilitate creativă se înţelege un set de tehnici sau metode contabile

(de înregistrare, de sinteză, de consolidare şi de comunicare către stakeholders) care urmăreşte

maximizarea rezultatelor firmei, din perspectiva interesului managerilor organizaţiei economice

în cauză. Nu este greu de remarcat faptul că, în cazul contabilităţii creative, este vorba, pur şi

simplu despre operaţionalizarea evaziunii fiscale licite.

Conceptul de evaziune fiscală potenţială este relativ ambiguu, dar, din punct de vedere

metodologic, poate fi util.

De exemplu, el se poate referi la situaţia în care informaţia contabilă sugerează fie

anumite amânări (chiar dacă sunt legale sau ţin de aşa-numita contabilitate creativă) ale

înregistrărilor de venituri, fie anumite anticipări (chiar dacă şi ele sunt legale sau ţin de aşa-

numita contabilitate creativă) ale înregistrărilor de cheltuieli care indică o anumită „înclinaţie” a

organizaţiei de a reduce, pe orice cale (deocamdată legală) baza de impozitare, fie ea directă

sau indirectă.

Prin urmare, contabilitatea creativă nu face altceva decât să exploateze anumite

imprecizii, incompletitudini sau inconsistenţe din legislaţia aferentă fiscalităţii, aşa încât să

minimizeze impactul prelevărilor fiscale asupra rezultatelor finale ale organizaţiei.

Generatorul contabilităţii creative este contractul de management: atâta timp cât

managerii unei organizaţii trebuie să îndeplinească anumite criterii de performanţă managerială,

ei vor „crea” versiuni proprii de contabilitate pentru a atinge sau a maximiza acele criterii de care

depinde cariera şi venitul lor personal.

Contabilitate „ortodoxă” Contabilitate

creativă

Exploatarea

inconsistenţelor legislaţiei

fiscale

- Evaziune fiscală „legală”

Încălcarea legislaţiei fiscale Fraudă fiscală Fraudă fiscală

Figura 2.1 Matricea contabilitate „ortodoxă” – contabilitate creativă în procesul evaziunii

fiscale

Cu alte cuvinte, contabilitatea creativă mai „beneficiază” de un atu, comparativ cu

contabilitatea ortodoxă: acela al fraudei fiscale legale (neincriminate).

Din această perspectivă, ni se pare că termenul de contabilitate creativă este, oarecum,

superfluu şi este menit exclusiv să atragă atenţia asupra posibilităţii evaziunii fiscale legale,

neaducând nimic nou din punct de vedere conceptual, pentru că, aşa cum se vede din figura de

mai sus, imediat ce contabilitatea „ortodoxă” ar utiliza inconsistenţele legislaţiei fiscale s-ar

transforma în contabilitate creativă, în timp ce, din punctul de vedere al încălcării legislaţiei

fiscale, nu există nici o diferenţă între cele două tipuri de contabilităţi. În organizaţiile în care, ca

urmare a dispersării mari a acţionariatului, managerii sunt cei

care administrează organizaţia, atunci apare „stimulentul” utilizării unei contabilităţi

creative.

Cu toate acestea, sfera contabilităţii creative există atâta timp cât legislaţia fiscală îşi

menţine inconsistenţele, deoarece, pe măsură ce acestea sunt eliminate, sfera contabilităţii

creative se restrânge, la limită ea suprapunându-se peste ceea ce acum numim contabilitate

„ortodoxă”

Mecanismul contabil al evaziunii şi fraudei fiscale este independent de aşa numita

contabilitate creativă, aceasta din urmă exploatând posibilităţile, inconsistenţele,

incompletitudinile sau chiar „portiţele” lăsate deschide în mod deliberat de către legiuitor. De

altfel, contabilitatea creativă este creativă mai ales la nivelul contabilităţii analitice (de gestiune),

deoarece la nivelul contabilităţii financiare normalizarea şi standardizarea internaţională

limitează drastic sau chiar anulează orice posibilitate de a „crea”.

2.2. Scandalurile financiare generate de practicile contabilităţii creative – le am pe

paginile anterioare

CONCLUZII

Practicile contabile le pot permite întreprinderilor să prezinte, în anumite limite,

rezultate conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea.

Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezultă din alegerea între diferitele

metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului

net, fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net.

Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări

contabile, ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept

consecinţă ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net

Politicile şi practicile contabile constituie originea contabilităţii creative – subiectul central

al lucrării de faţă - reprezentând un ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea

nivelului rezultatului în vederea optimizării sau minimizării situaţiilor financiare.

Lucrarea, structurată pe două capitole, are în principal, în vedere prezentarea aspectelor

de bază, teoretice, ce permit identificarea caracteristicilor, originilor şi perspectivelor contabilităţii

creative, ca instrument prezent în practica economico-financiară a entităţilor economice

naţionale şi internaţionale.

În primul capitol, Bazele teoretico – metodologice ale contabilităţii creative, au fost

prezentate noţiunile teoretice privind contabilitatea creativă, caracteristicile şi premisele

acesteia, precum şi factorii declanşatori, mecanismele şi procedeele specifice.

În consecinţă, contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi

folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea

interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor

probleme contabile

Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind

performanţele sale; acestea fiind apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de

contul de rezultate.

Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil

şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului.

În literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt

apreciate drept tehnici de „contabilitate creativă”.

Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care

le-au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative

trebuie să aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.

Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale

să îi minimizeze impactul. Tehnicile de manipulare a bilanţului acţionează asupra unuia sau mai

multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment,

trezoreria; pe când tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de

tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa

mai multor „opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri

contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale

sau consolidate, pot influenţa performanţa companiei.

Capitolul 2 – Interdependenţa dintre contabilitatea creativă şi scandalurile financiare – se

axează pe reflectarea relaţiei fraudă – contabilitate creativă/inginerie contabilă – evaziune

fiscală şi a efectelor acestui cerc vicios asupra stabilităţii şi imaginii fidele a întreprinderilor care

urmăresc maximizarea performanţelor economice prin apelarea la diverse tehnici, mai mult sau

mai puţin acceptabile din punct de vedere al eticii afacerilor. Frauda fiscală reprezintă aşa-

numita evaziune fiscală ilegală (ilicită)

• În principiu, se consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci

când intenţionalitatea (adică natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se

acceptă că este vorba despre evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală.

• Mediul de afaceri este supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării

fraudelor corporatiste, astfel încât este necesară reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica

în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor principii contabile ce oricum fuseseră

expuse şi legiferate Un studiu realizat în Regatul Unit de către Kamal Naser a evidenţiat că 91%

dintre auditorii intervievaţi consideră contabilitatea creativă o problemă care nu va putea fi

niciodată rezolvată.

• Altfel spus, indiferent de numărul şi de gradul de detaliere a normelor contabile,

întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a depăşi rigorile impuse de sistem. Prin urmare,

misiunea normalizatorilor şi a reprezentanţilor profesiei contabile nu este una simplă.

• Chiar dacă nu sunt siguri că vor cuceri „războiul” împotriva contabilităţii creative,

trebuie să facă efortul de a răspunde imaginaţiei cu imaginaţie

• Concluzionând, această lucrare îşi propune să furnizeze un minimum de informaţii

necesare oricărui individ preocupat de asigurarea rentabilităţii unei entităţi economice, în

condiţiile manifestării conformităţii practicilor contabile cu cadrul legislativ aplicabil, precum şi

celorlalţi utilizatori ai informaţiilor financiar-contabile, indiferent dacă sunt avuţi în vedere

acţionarii, societăţile bancare, personalul unităţii, potenţialii investitori sau creditorii comerciali .