AA flat în vecinãtatea imediatã a imperiului sul-tanilor, domnitorul nostru avea o reprezentareexactã a regimului instalat de turci dupã

cucerirea unei þãri creºtine. Cãderea Constantinopolului afost perceputã ca un dezastru mai ales de cãtre popoarele dereligie ortodoxã. Dupã greci, românii au resimþit cel maiprofund aceastã cãdere. Imperiul Bizantin reprezenta nunumai principala citadelã a ortodoxiei, ci ºi, într-o anumitãmãsurã, o supravieþuire a spiritului romanitãþii. Acesta paresã fie unul din stimulatorii înverºunãrii cu care Moldova luiªtefan a rezistat neîntreruptelor asalturi turceºti. ImperiulOtoman era perceput ca un inamic total: era invadatorulsãlbatic, de un despotism feroce ºi – nu mai puþinînspãimîntãtor pentru un creºtin – era „pãgîn”, purtãtorulde sabie al unei alte civilizaþii. Deºi rãmas singur în faþaturcilor, ªtefan era considerat de ei ca un adversarredutabil. De aceea cînd, în 1486, a încheiat pace cu sultan-ul, el a putut obþine „cel mai favorabil statut cu putinþã faþãde Poarta Otomanã”: o „suzeranitate limitatã”1. Nu era nicipe departe rãsplata cuvenitã dupã atîtea jertfe. Putemadmite cã replica – rugãciune a lui ªtefan – personaj aldramei lui Delavrancea – este verosimilã ca expresie astãrilor sufletului ºi conºtiinþei sale: „Doamne, tu singur ºtiice-a fost pe inima mea, cã-n tine am crezut [...] Doamne,osîndeºte-mã dupã pãcatele mele, ci nu mã osîndi de paceacu turcii spre mîntuirea sãrmanului meu popor!”.

În interior, pentru a putea stãpîni toate pîrghiile puterii,domnul trebuia sã curme tendinþele centrifuge ale marilorboieri, duºmani naturali ai oricãrui conducãtor autoritar,unii – poftitori de scaun princiar, mai toþi – de dregãtorii cîtmai înalte2. Pentru înfrînarea lor, el s-a manifestat nu o datãexcesiv. O evocare publicatã într-un „calendar” (almanah)din 1845, nesemnatã, dar scrisã, cel mai probabil, de M.Kogãlniceanu, aplicînd principiul istoric în judecarea trecu-tului, oferã nu atît o justificare, cît o explicaþie a politicii luiªtefan: pentru „pildele de strãºnicie ce a fost nevoit sã deecîteodatã, [...] veacul ºi greaua stare în care se afla trebuiesã-i slujeascã de desvinovãþire”3. Autoritarismul lui apãsata fãcut nu puþine victime. Dacã a fost o figurã istoricã exce-sivã4 (înþelege: excepþionalã), el s-a manifestat ca atare întoate sensurile, nu doar în represalii. Nu trebuie uitat cãepoca lui a fost una a monarhiilor absolute. ªtefan a fost, ºiel, un monarh absolut. La prototipul universal de suverandin secolul al XV-lea trebuie adãugat sporul de autoritarismconþinut de modelul imperatorului bizantin urmat de dom-nitorii þãrilor române. Ei þineau în aceeaºi mînã toate puter-ile statului. Despre regele prototip din epoca medievalã,

Huizinga scrie cã era, printre altele, temerar dar ºi capri-cios. Justiþia de atunci însemna ºi „cruzime justiþiarã”; eaopera cu extreme: iertare sau execuþie5. Victime ale mînieilui ªtefan erau îndeosebi boierii. Mai toþi istoricii modernipun relaþiile tensionate dintre domnitor ºi boieri pe seamainfidelitãþii acestora din urmã chiar în vreme de rãzboi.Dupã victoria de la Baia, ªtefan a încredinþat urmãrireaungurilor în retragere vornicului Isaia. Acesta nu ºi-aîndeplinit misiunea, permiþînd astfel armatei lui MateiCorvin sã se refacã ºi sã reia atacul, punînd în pericol chiarviaþa domnitorului. Isaia va fi executat cîþiva ani mai tîrziu.ªi în bãtãlia de la ªcheia, din 1488, cu pretendentul la tronHroiot, sprijinit de unguri, ostilitatea boierilor l-a pus dinnou în dificultate, pe ªtefan6. Desigur, ostilitatea boierilorn-a fost totalã; între ei, domnitorul a gãsit demnitari credin-cioºi a cãror fidelitate ºi osîrdie i-au propulsat în legendã.

În conºtiinþa românilor, imaginea lui ªtefan cel Mare ºiamintirea faptelor lui s-au pãstrat mai ales prin legende7.Datã fiind depãrtarea în timp a referenþilor, perenitatea lorîn medii în care cãile livreºti de transmitere au o pondereneînsemnatã seamãnã a miracol. Faptul se datoreazã,înainte de orice, impactului extraordinar al actelor voievo-dului. Din sfera însuºirilor lui de rãzboinic s-a pãstrat imag-inea viteazului cu destin de învingãtor conferit deDumnezeu însuºi. Alãturi de el, legendele de pe întregcuprinsul Moldovei îi pomenesc ºi pe cei care i-au stat cucredinþã alãturi. „Toate satele – scrie N.Iorga – vreau sã setragã din strãmoºii dãruiþi de ªtefan pentru vitejie”8.Culegãtorii de legende ºi tradiþii au descoperit peste totrelatãri bazate pe adevãr, dar de multe ori ºi pe ceea ce s-arfi dorit a fi adevãrat, despre „rãzãºiile” întemeiate deªtefan, cu atestãri reale ori imaginare, dar toate invocate cusentimente de neasemuitã mîndrie ºi cu încredinþarea cãnimic nu le poate clãtina. Ele apar ca acte ale unui domni-tor generos cu cei vrednici, apãrãtor ºi înfãptuitor al drep-tãþii. În textul din 1845, menþionat mai sus, se confirmã unadevãr universal valabil privitor la imaginarul popular:românii – cei din Moldova îndeosebi – pun pe seama mare-lui lor strãmoº mai tot ce dãinuie, „precum elinii datoresclui Ercul toate lucrurile de vitejie fãcute de sute de eroi”.Asemenea supradimensionãri aparþin unei mentalitãþiarhaice, inclusiv celei a evului mediu cînd: „Viaþa maiavea încã, în multe privinþe, culorile basmului”9. Acum secrede efectiv în originea divinã a puterii regale. Asemeneamentalitãþi îl proiecteazã pe suveranul proslãvit în fabulosori chiar în sacru. Fenomene de acest fel se petrec cu deose-bire în mediile populare, producãtoare, mai mult decît ori-

1212 Revista românã nr. 3 (49)/ 2007

AA MM FF II TT EE AA TT RR UU

CONSTITUIREA UNUI MIT (II)CONSTITUIREA UNUI MIT (II)

Grigore ÞUGUIGrigore ÞUGUI

care altele, de legende ºi mituri.Devenit erou de legendã, ªtefan intrã ºi în categoria

personajelor mitologice în mãsura în care i se atribuieînsuºiri fabuloase. Caracter de poveste au, în mai maremãsurã, legendele culese din Transilvania. Acolo, desprefaptele domnitorului au ajuns mai curînd ecouri amplificatepînã la a le transforma în miracole. Asemenea accente nulipsesc nici în legendele care circulã în Moldova, dar aiciamintirea este mai strîns legatã ºi întreþinutã de dovezilemateriale ale activitãþii lui. Voievodului i se atribuie, la ovîrstã timpurie, însuºiri fabuloase: puteri herculiene, deexemplu. Reþin cu deosebire atenþia, inclusiv prin frecvenþalor, acele trãsãturi care îl apropie de zona sacrului.

ªtefan este aproape de imaginea a ceea ce ThomasCarlyle (în Cultul eroilor) numeºte „Omul Mare”, fãuritorde istorie ºi de civilizaþie. Ceea ce i-a marcat pe contempo-ranii domnitorului ºi s-a pãstrat în memoria urmaºilor a fostprofunda lui religiozitate. Legenda îl numeºte „omul luiDumnezeu”, punîndu-l adesea sub veghea binevoitoare ºisub povaþa directã a divinitãþii. La o asemenea reprezentareva fi contribuit substanþial faptul cã a construit lãcaºuri alecredinþei mai peste tot – adevãrate focare de spiritualitatecreºtinã. Este, poate, latura cea mai însemnatã a acþiuniisale civilizatoare, cea care a trezit ecouri profunde ºi persis-tente, ctitoriile lui înfruntînd cu temeritate veacurile.Abnegaþia ºi disponibilitatea pentru sacrificiu în lupta con-tra uraganului otoman a fãcut din ªtefan, pentrucredincioºii de pe la 1500, dar nu numai, un erou alcreºtinitãþii. Pentru supuºii lui, era, înainte de toate, apãrã-torul „legii” în care se închinau. Epoca lui ªtefan este ceaîn care cavalerul devine din ce în ce mai mult, un „milesChristi” (oºtean al lui Hristos)10. Domnitorului moldoveani se recunoaºte o asemenea calitate de cãtre cea mai înaltãautoritate religioasã catolicã, papa Sixt al IV-lea, care, în1477, îl numea „atlet al credinþei creºtine”11. Gr.Urecheatestã, cel dintîi, cã, în reprezentarea de obºte, imagineavoievodului era învãluitã într-o aurã de sacralitate, croni-carul preluînd ceea ce legendele consfinþiserã deja. El dã ºiexplicaþia unei asemenea dimensionãri: dupã moarte i s-aspus sfîntul ªtefan „nu pentru suflet, ce iaste în mîna luiDumnezeu, cã el încã au fost om cu pãcate, ci pentrulucrurile lui cele vitejãºti, carele nimea den domni, nici mai

nainte, nici dupã aceia l-au agiunsu”. Evul mediu asociafrecvent cultul eroilor cu cel al sfinþilor. ªtefan a devenit,prin faptele lui, eroul evocat cu un fel de religiozitate ºipentru cã el întruchipeazã acel „tip de «patriotismcreºtin»...” care, în Evul mediu, asigura coeziuneacreºtinãtãþii (atît cît a fost!) în confruntarea cu temutul eiadversar12. În legende, „sfinþenia” lui ªtefan este de altãnaturã decît cea teologicã: „o sacralizare de ordin laic, pro-fan”, nu mai puþin exponenþialã ºi care proiecteazã person-alitatea istoricã în mit13. Acele „lucruri vitejeºti” evocate deUreche, savîrºite în apãrarea, pe acelaºi front, a þãrii ºi acreºtinãtãþii, au fãcut din ªtefan un erou tutelar al poporu-lui sãu, un „geniu scutitor” (de la scut!), cum îl numea tex-tul din 1845. Legendele fac din el un adevãrat sfînt ocroti-tor. Una din cele mai impresionante în acest sens este o„datinã basarabeanã” publicatã în 1910. În reprezentãrilede aici, sufletul lui ªtefan îºi are bisericã pe o stîncã ce seînalþã din apele Prutului. El se aratã în noaptea de Înviereînconjurat de îngeri, cerceteazã „locul ºi neamul”, ascultã„amarul” oamenilor, plînge împreunã cu ei ºi se roagã luiDumnezeu „sã-l lase în larg, sã mai iasã o datã”. DarAtotputernicul îl domoleºte, fãrã sã-i curme speranþa: „Maieste vreme! Aºteaptã: are sã fie ºi asta!”14. Imagineaeroului aºteptat sã reînvie pentru a-ºi elibera urmaºii estedestul de frecventã în mitologia popoarelor.

În cei 47 de ani de domnie, ªtefan cel Mare a continuatºi consolidat opera de întemeietor de þarã a bunicului sãu,Alexandru cel Bun. Apariþia sa într-un moment în careanarhia internã ºi multiplele apetituri acaparatoare din afarãameninþau aceastã moºtenire a fost providenþialã.Strãºnicia cu care a apãrat valori fundamentale pentru exis-tenþa poporului ºi a þãrii lui, începînd chiar cu fiinþa lor ºicontinuînd cu vieþuirea în demnitate, libertate ºi identitate,au fãcut din el prototipul eroului tutelar proiectat în mit.Dovada cea mai grãitoare în acest sens o constituie invo-carea lui pateticã în momente în care existenþa valorilor înnumele cãrora a trãit este ameninþatã. Ele constituiemoºtenirea lãsatã de ªtefan poporului sãu. Preþuirea lor, caºi recunoºtinþa faþã de cel care le-a apãrat ar trebui sã fie ati-tudini fireºti ale oricãrei conºtiinþe în stare normalã.

1313Revista românã nr. 3 (49) / 2007

Note:1. Tahsin Gemil, op.cit., p. 33.2. O replicã a personajului ªtefan din romanul Fraþii Jderi de

M. Sadoveanu poate fi, credem, pusã, fãrã rezerve, pe seamadomnitorului: „Rãzboiul meu îl am cu aceastã þarã fãrã rînduialã.În þara asta umblã neorînduielile ca vînturile. Am gãsit în þaraasta ºi mulþi stãpîni. Nu trebuie sã fie decît unul”.

3. Apud ªtefan – Vodã cel Mare ºi Sfînt. Istorisiri ºi cîntecepopulare. Strînse la un loc de Simion T. Kirileanu, ediþia a III-a,1924, p. 5.

4. Ovidiu Pecican, op.cit., p. 199.5. Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Bucureºti, Ed.

Meridiane, 1993, p. 37.6. I.C. Chiþimia, Cronica lui ªtefan cel Mare..., Bucureºti,

Casa ªcoalelor, 1942. Florin Constantiniu, O istorie sincerã apoporului român, Bucureºti, Ed. Univers Enciclopedic, 1997.

7. Vezi culegerea, menþionatã, a lui S.T. Kirileanu ºi pe ceaîngrijitã de Tony Brill, Legende populare româneºti, Galaþi, Ed.Porto-Franco, 1993.

8. N. Iorga, Istoria lui ªtefan cel Mare, Bucureºti, Ed.Minerva, 1978, p. 232.

9. Johan Huizinga, op.cit., p.19.10. Jacques Le Goff, Omul medieval, Iaºi, Ed. Polirom, 2000,

p. 15.11. Georges Boisnard, op.cit., p.64.12. A. Van Gennep, Formarea legendelor, Iaºi, Ed. Polirom,

1997, p. 184.13. Const. Ciopraga, Timp ºi evocare, în vol. De la Ulysse la

Don Quijote, Iaºi, Ed. Junimea, 1978, p. 170.14. Vezi Vasile Lovinescu, Monarhul ascuns..., Iaºi,

Institutul European, 1992, p. 44-47.