Constantin Rădulescu-Motru, Puterea Sufletească

Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, p.416

În ianuarie 1931, Vasile Băncilă1 scrie despre C. Rădulescu-Motru: “Pildă de muncă

personală îndârjită şi liniştită, rodind în interval de peste trei decenii, pildă de obiectivitate într-un

grad excepţional pe meleagurile noastre, de graţie naturală, afabilitate şi bunătate, discreţie, tinereţe

ştiinţifică, bună credinţă, îndatorând pe alţii fără să vizeze acest lucru şi mai ales îndatorându-se

singur faţă de alţii... iată un pitoresc activ de o rară nobleţe de suflet”2. Elogioasa apreciere răzbate

până în zilele noastre, este puterea exemplului dat de savantul Constantin Rădulescu-Motru.

Profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, în anul 1923 devine membru al Academiei

Române şi între anii 1938-1941 preşedintele3 acestei instituţii. S-a născut la 2 februarie 1868, în

comuna Butoeşti din judeţul Mehedinţi. S-a stins din viaţă la 89 de ani, în anul 1957, la Bucureşti.

Profunzimea cărţii Puterea Sufletească cere o dispoziţie spirituală pe măsură. Am rămas

puţin surprinsă când, spre sfârşitul lucrării, am găsit un cuvânt al cărui sens, pentru mine, are

valoarea unui mesaj, este cuvântul englez “HOME”4. Uneori, un simplu cuvânt este asemeni unei

ancore… se strecoară în adâncul minţii stârnind… curiozitatea. De fapt, pot explica neliniştea acelui

moment, dând un citat din cartea Revoluţia Conştiinţei5: «există o legătură puternică între starea

mea interioară şi manifestarea coincidenţelor. Eu nu le pot determina pentru că sunt, prin natura lor,

accidentale, dincolo de capacitatea mea de a le controla. Ce pot face e să le facilitez apariţia prin

starea de conştiinţă potrivită.»6

Constantin Rădulescu Motru scrie în cartea Puterea Sufletească: «Omul cult interpune între

mediul extern şi organismul său fizic o dublă armătură: una sufletească, care consistă în deprinderile

noi, formate în urma experienţei, şi una materială, care consistă în transformările materiale ale

mediului, şi care s’ar putea exprima prin cuvântul englez de «home» în înţelesul cel mai larg. Omul

cult ştie să-şi impună un «home» al său în mijlocul naturii, pe când omul incult şi animalul nu

ştiu. Pe când animalul, şi până la un oarecare grad omul sălbatic, suferă directa influenţă a mediului

1 Prof.V. Băncilă (1897-1979) filozof, pedagog, memorialist şi epistolier, orator.2 Omagiu Profesorului C. Rădulescu-Motru, Revista de Filosofie,Vol.XVII 1932, Societatea Română de Filosofie Bucureşti, p.157-158

3 Constantin Rădulescu-Motru, www.wikipedia.ro, enciclopedia liberă

4 Vezi documentarul HOME, www.lukasig.com, 4.04.2011, “ un documentar ce arată diversitatea de viaţă de pe Pământ şi modul în care umanitatea pune în pericol acest echilibru ecologic al planetei”.5 Revolutia Constiintei, Ervin Laszlo, Stanislav Grof, Peter Russell, p.1296 Peter Russell, fizician, “Unul din lucrurile pozitive care derivă din meseria de scriitor este faptul că întâlnesc oameni care îmi spun că un lucru pe care l-am scris într-una din cărţile mele a avut un efect deosebit asupra lor - ca o piesă care le lipsea din jocul vieţii.” , Ibidem, p.128

1

extern, omul cult, prin ajutorul acestei duble armături tocmai, se menţine în contra influenţei

mediului extern, şi îşi asigură o continuitate în felul său de a fi» (p.340), revine asupra cuvântului

«home» spunându-ne: «Idealul unei culturi desăvârşite este să constitue omului un «home»

înlăuntrul căruia el să se simtă liber faţă de natură» (p.360). Citindu-i lucrările, i-am simţit spiritul

oltenesc, umblat la şcoli nemţeşti… De ce insistă Constantin Rădulescu-Motru asupra acestui cuvânt

englez?

Profesor desăvârşit, Constantin Rădulescu–Motru propune determinarea unei legi a energiei

sufleteşti. Pornim de la ceea ce cunoaştem: legea conservării şi transformării energiei, în procesul

cauză – efect. Dacă am aplica şi sufletului nostru formula de la fizică, credeţi că am putea spune

mai mult despre noi ?! Să nu păţim asemeni bogătaşului rus…

« Un Rus foarte bogat, dar în aceeaşi măsură şi ignorant, vru de curiozitate să-

şi facă o idee şi de ce este o fabrică şi pentru aceasta vizită cu deamănuntul o

fabrică din St. Petersburg. Directorul fabricii conduse pe bogătaşul ignorant peste

tot locul, dându-i lămuririle pe care le credea trebuincioase ; şi în special, văzând

că aceasta îl interesează, el nu uită să specifice de câţi cai putere este puterea

fiecărui motor care sevea diferite maşini. Rusul asculta cu cea mai mare încordare

la toate. După câteva ceasuri fabrica era vizitată şi directorul, ne mai având nimic

de arătat, îl reconduse pe vizitatorul său în salonul de primire. Bogătaşul rus însă

nu gasea că vizita se sfârşise ; el aştepta ca tocmai acum să vadă lucrul cel mai

interesant, şi anume, el rugă pe director să-i arate şi grajdurile unde ţine dânsul cei

2.000 cai, care dau putere diferitelor motoare din fabrică, aşa cum îi numărase el

în gând în timpul vizitei după indicaţiunile chiar ale directorului ! Negreşit atunci

văzu acesta că toată osteneala sa fusese degeaba !.. Întâmplarea ne-a fost povestită

de celebrul profesor al universităţii din Leipzig, Gustav Wiedemann, în 1892 » (p.

224) – menţionează C. Rădulescu–Motru.

Nu suntem puţini cei care ne dorim cunoaşterea cât mai fidelă a ceea ce înseamnă puterea

sufletească, să definim un caracter bun, să facem eficientă asocierea dintre ereditatea, educaţia şi

experienţa individuală. Fiecare depunem un efort spre folosul integrării noastre în societate, astfel

materializând energia noastră sufletească. Însă, nu s-a găsit o formulă pentru această formă de

energie, are doar un nume! Prof. C. Rădulescu–Motru o numeşte «legea cauzalităţii sufleteşti» (p.

397).

Prof. C. Rădulescu–Motru consideră conştiinţa drept izvor al culturii. Omul primitiv, a cărui

individualitate era dizolvată în cadrul grupului social, pare a fi un trăitor supus puterilor naturii, «în

mintea lui fenomenele naturii apar ca având o personalitate analoagă personalităţii omeneşti» (p.

2

10), gândeşte precum un copil. Mai târziu, «în timpul culturii antice omul era stăpânit de grijile

momentului» (p. 78). Grecii sunt prezentaţi drept oameni «doritori de libertate, dar fiecare cu

libertatea sa proprie» (p. 53). Mai mult, «nobilii elini urau munca regultă şi continuă» şi «de voie

bună, pentru afirmarea şi completarea personalităţii, nu muncea nimeni» (p. 53). Se pare că timpul

nu a învins obiceiurile căpătate atunci.

Schimbarea perspectivei asupra raportului dintre om şi natură, s-a săvârşit prin intermediul

creştinismului. Ştiinţele sunt rodul conceptului creştin al despărţirii corpului de suflet. Materialitatea

este supusă legilor aparţinând biologiei, fizicii, chimiei, astronomiei. Tot ceea ce este fenomen fizic

găseşte o explicaţie şi «din ea decurge liniştea gândului luminat. Cine ştie tot, iartă tot» (p. 109). Iată

cât de simplu este relevată înţelepciunea dobândită prin ştiinţă şi concepţia creştină asupra iertării.

Corpul omenesc devine vasul în care Dumnezeu pune lumina sa. Omul este bucuria creaţiei divine,

sufletul său fiind nemuritor prin asemănare cu Dumnezeu.

«Prima putere pe care omul trebuie să şi-o dobândească este puterea asupra lui însuşi.

Izbânda purtată aici este reală» (p. 56). Cât de mult îi admirăm pe cei curajoşi, învingători în lupta

cu propria lor şovăială… şovăiala copilului. Însă, bun este «numai acela care simte că valoarea sa

personală se leagă de valoarea totalităţii, (...) când fiecare simte că are dreptul să fie în rândul

tuturor» (p. 57).

Omul se individualizează în cadrul societăţii prin trăsăturile personalităţii sale. Nu de puţine

ori definim: oameni buni şi oameni răi, culţi ori ignoranţi, civilizaţi ori sălbatici. Omul, spre

deosebire de animal, posedă inteligenţă. Faptele sale reflectă modul în care ştie să-şi folosească

această inteligenţă. «Omul de caracter are un mecanism voluntar mai perfecţionat decât omul fără

caracter (...). El este ca agricultorul care are în serviciul său plugul cu abur, pe când celălalt, omul

fără caracter, zgârie pământul cu un plug de lemn. Soarele şi ploaia sunt pentru unul şi altul

deopotrivă de binefăcătoare, dar altfel rodeşte sămânţa la unul şi altfel la altul!» (p. 262). Orice om

se naşte purtător al unui potenţial sufletesc latent, datorat evoluţiei umane pe acest Pământ. O

contribuţie deosebită asupra formării caracterului o are «imaginea kinestetică, rezultată din fapte»

(p. 275), atunci «ne vedem» făptuind ceva nou… este un moment în care renunţăm sau continuăm,

după «fericita organizare a faptelor trecute» din viaţa fiecăruia (p. 279). Puterea de a canaliza

energia sufletească în ordinea corectă, clădeşte armonia interioară.

Ce este hoarda? O grupare fără scop, prin urmare, este compusă din indivizi care trăiesc

fiecare în legea lui! «Viaţa organismului în genere este un echilibru de forţe, echilibru ameninţat de

toate părţile, şi care totuşi trebuie, prin resursele sale interne, să ştie să se menţină şi să învingă» (p.

339). Organizarea vieţii sociale actuale are un scop: «să-şi cucerească stabilitatea şi continuitatea

existenţei, organismul tinde să se conserve în viaţă ca o unitate de sine stătătoare, şi nu ca o copie a

3

mediului extern» (p. 339). Zilnic, observăm alunecări sociale datorate luptei necontenite dintre om

şi om, om şi natură, e normal să ne dorim măcar o umbrelă care să ne protejeze de ploaia rece a

veştilor îngrijorătoare. Avem copii, oameni dragi în preajma noastră, oameni pe care îi iubim, ne

temem pentru ei, nu pentru noi, individualtatea noastră se răsfrânge în ei, se împarte în două. Teama

asta ne strânge la un loc, vrem să fim organizaţi, apăraţi şi, în fruntea tuturor, să fie «oamenii de

caracter» (p. 352).

Cum este un om de mare caracter? Ne răspunde prof. C Rădulescu–Motru : «Prin oameni

mari de caracter, înţelegem pe toţi oamenii care prin fapta lor anticipă deprinderile voluntare de care

o societate are nevoie spre a-şi asigura viitorul său. În înţelesul acesta, primul om care a pus o

sămânţă în pământ şi-a aşteptat anotimpul în care sămânţa are să rodească, a fost un om de mare

caracter, fiindcă a dat exemplul unei deprinderi care a folosit extensiunii şi întăririi culturii. Tot aşa,

un mare caracter a arătat acela care în loc de a ucide pe vrăjmaşul său învins, l-a lăsat să fie sclav şi

să muncească în pace» (p. 353).

Evoluţia socială impune uneori schimbări rapide, surprinzătoare, mai ales pentru cei care

deţin puterea instituţională, cel mai adesea ei «cad» din lipsa prevederii evenimentelor sociale.

Creştinismul, Revoluţia Franceză, Revoluţia Socialistă, Revoluţia Industrială, sunt momente în care

Umanitatea a fost supusă unei schimbări de paradigmă. «Rolul oamenilor excepţionali este de a

zdruncina deprinderile vechi transformate în rutină şi de a inova deprinderi noi, acelea care vor

constitui baza ordinei sociale de mâine. În aceşti oameni îşi pune natura germenii de care are nevoie

pentru a produce evoluţiunea viitoare» (p. 349). «Ideile oamenilor mari deşteaptă sentimentul de

admirare în sufletul popoarelor» (p. 353).

Expresia «vox populi, vox dei»7  datează din ultima parte a Evului Mediu, Blaise Pascal se

referea la opinia publică în termeni precum „regina lumii”, iar Voltaire îi replica: „dacă opinia este

regina lumii, atunci filosofii conduc regina”. Opinia publică devine un «tribunal imparţial» (p. 382).

Opiniile individuale sunt sub influenţa continuă a culturii de masă supusă, mai mult decât oricând,

presiunii haosului informaţional în competiţie. Cultura adevărată, sănătoasă, depinde de fairplay-ul

întrecerii informaţionale şi puterii de înţelegere a fiecăruia, «din barbarie şi egoism se va ridica pe

viitor idealul, întocmai cum din tina murdară a pământului răsar florile care înveselesc natura  » (p.

382). Idealul concentrează forţe pasionale, sentimente şi stări sufleteşti puternice. Opinia publică

condusă de ideal devine o adevărată putere socială, este cea care uneşte mase de oameni, popoare.

Pe fond, judecata opiniei publice dă vot de blam sau laudă fără părtinire şi… istoria o dovedeşte cu

prisosinţă!

7 “vox populi vox dei” cu sensul de opinie publică

4

În ceea ce priveşte viitorul societăţii, oamenii trec prin «ciurul selecţiei» naturale, aici e

adevărata înţelepciune : «un prea mare confort material este paradisul corpului, dar în acelaşi timp

nenorocirea vieţii sufleteşti» (p. 366). Prof. C. Rădulescu-Motru, fin cunoscător al naţiei române,

consideră moderaţia cea mai bună posibilitate de reuşită, «mijlocia confortului material reprezintă

pentru individ aceea ce reprezintă climele temperate pentru viaţa societăţilor, adică un îndemn la

muncă şi prevedere»( p. 366). Trăim vremuri în care mulţi vor să culeagă, fără să fi pus nimic ca să

rodească. În societatea noastră se accentuează «o cultură artificială şi anume numai pentru o

fracţiune a membrilor săi» (p. 377). La orizontul social nu răsare soarele, ci mai degrabă «extrema

mizerie», care «pune în discuţie valoarea pe care o are cultura întregii societăţi» (p. 377). Este un

avertisment care vine de undeva din trecut, dintr-o carte scrisă la început de secol XX de un român

excepţional, un mare psiholog, sociolog, filozof, profesor, scriitor, împreună reprezentându-l pe

Constantin Rădulescu–Motru.

Casa noastră , în engleză «our home», este civilizaţia şi cultura timpurilor pe care le trăim.

Etosul uman îşi construieşte normalitatea pe obişnuinţe. Pragurile normalităţii sunt situaţiile limită

ale existenţei sociale, sunt mult prea discutatele situaţii de criză… în fond, sunt obişnuinţele noastre

aflate în criză! Continuitatea existenţială a civilizaţiei este condiţionată de echilibrul sistemului în

care vieţuieşte, ori echilibrul derivă din normalitate. Crearea unor noi obişnuinţe cere timp, educaţie,

înţelepciune, rezultatul satisfacerii acestor condiţii va fi progresul social! Aşa a evoluat societatea,

prin inovaţia generatoare de progres. Apocalipsa s-a anunţat fiecărei generaţii. Frica asta de Sfârşitul

Pământului, a apărut odată cu societatea umană. Oamenii au îndepărtat-o făptuind lucruri noi.

Inventând, inovând, au mers înainte, au progresat sperând în mai bine, au înnoit normalitatea, s-au

schimbat. Asta este adevărata înţelepciune, încrederea în priceperea omului de a vedea primejdia din

timp. Noi ne naştem cu acest instinct, latenţele sufleteşti au darul prevederii primejdiei, e în

subconştientul nostru.

«Nu uitaţi că, mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa

morală numai, le poate apăra de învingere şi nimicire» sunt cuvintele Regelui Carol I, pe care prof.

C. Rădulescu-Motru îl citează la începutul, dar şi la sfârşitul lucrării «Puterea Sufletească». Este

sfatul regelui adresat profesorilor universitari veniţi să-şi prezinte omagiile şi felicitările lor, cu

ocazia jubileului de 40 ani de domnie, în anul 1906, 13 mai.

Autor: Angela Mateescu

5