Competitivitatea ca subiect de îngrijorare publică şi dezbatere politică: Avem nevoie de un Consiliu Naţional de Competitivitate?

Andreea Vass

Productivitatea din economia românească nu reprezintă nici jumătate din nivelul mediu existent în UE-27. Ea nu depinde doar de capacitatea mediului de afaceri de a fi competitiv, la nivel micro (agent economic) şi mezoeconomic (sectorial), ci şi de politicile publice care favorizează derularea eficientă a afacerilor. În pofida ritmurilor de creştere economică de 6-8% anual, lipsa de competitivitate actuală a României nu ne permite nici să avansăm în clasamentele internaţionale, nici să compensăm creşterile de preţ printr-o mai mare eficienţă în utilizarea resurselor. Stagnăm în penultimii doi ani în rapoarte globale precum Anuarul Competitivităţii Mondiale (IMD) sau Raportul Competitivităţii Globale (FEM) şi recuperăm câteva poziţii, prea puţine, în anul curent. Reformele structurale au fost abandonate. Acum, preocuparea politicienilor este să împartă cât mai multe pomeni electorale. După alegeri, prima lor grijă va fi să recupereze banii cheltuiţi în campania electorală. Nici nu bănuim cât de scump vom plăti de fapt această „generozitate“.

Ce înseamnă să trăieşti într-o economie competitivă?

Mai întâi, se presupune că te raportezi la celelalte economii naţionale, respectiv la media europeană sau globală. Aceste comparaţii îţi spun mai degrabă cât de lipsită de competitivitate eşti faţă de prima clasată în topurile mondiale. Cert este că efectele performanţei sunt palpabile şi se resimt atât de către mediul de afaceri în productivitatea superioară şi în eficienţa sporită în utilizarea resurselor, cât şi la nivelul populaţiei în venituri mai mari şi standard mai bun de viaţă, pe scurt în bunăstare. Multe naţiuni, cum este de pildă cazul Statelor Unite ale Americii, au Consilii de Competitivitate neguvernamentale şi non-partizane care reunesc într-o platformă deschisă de dialog lideri guvernamentali şi de afaceri, reprezentanţi sindicali, experţi din universităţi şi alte institute academicei. Recomandările lor sunt dezbătute public, dar nu au forţa necesară de persuasiune aplicativă.

Inovaţie instituţională: consilii naţionale de competitivitate

Irlanda (1997), Grecia (2003), Croaţia (2004) şi Filipine (2006) sunt exemple de ţări care au organe publice consultative şi agenţii guvernamentale specializate pe probleme de competitivitate. Cel din urmă consiliu a luat naştere la iniţiativa şi cu sprijinul financiar al Confederaţiei Exportatorilor din Filipine – cel mai mare grup de afaceri din ţară. Demersul reprezintă o transpunere în fapte a agendei naţionale care îşi propune să identifice acele puncte cheie unde Filipine este mai slab competitivă în raport cu celelalte economii naţionale. Ce se întâmplă ulterior? Sunt propuse măsuri publice de facilitare a intervenţiei mai eficiente a mediului de afaceri pe piaţa globală. Unul dintre cele mai performante organisme publice de acest gen este Consiliul Naţional de Competitivitate din Irlanda, cu vechime de peste zece ani în activitate. În acceptiunea lui, competitivitatea naţională se defineşte prin totalitatea factorilor care au impact asupra capacităţii firmelor din Irlanda de a concura pe pieţele internaţionale, contribuind astfel la creşterea calităţii vieţii poporului irlandez. El foloseşte o structură piramidală pentru a simplifica factorii care prejudiciază competitivitatea la scară naţională. Metodologic, se face distincţie între elementele care stau la baza elaborării

politicilor în relaţie cu mediul de afaceri, infrastructura fizică şi cea de cunoştinţe; condiţiile esenţiale ale competitivităţii şi creşterea durabilă. Propunerile de politici publice sunt fundamentate cu ajutorul sistemelor de evaluare a condiţiilor esenţiale ale competitivităţii, care au la bază 140 de indicatori relevanţi pentru performanţa în afaceri, productivitate, oferta de forţă de muncă calificată şi preţuri /costuri pentru încurajarea afacerilor. Securitatea mediului, a energiei şi alimentare nu rămân valori sacrificate. Ele îmbracă avantajele competitive prezente şi le proiectează forţa în viitor.Rapoartele anuale de progres a competitivităţii naţionale se concentrează pe principalele provocări şi soluţii pornind de la comparaţia cu alte 16 state ale lumii şi de la cele mai bune practici în domeniu i.

Piramida competitivităţii utilizată de către Consiliul Naţional de Competitivitate din Irlanda

Sursa: National Competitiveness Council: Discussion Paper on Wellbeing and Competitiveness, iulie 2008, Irlanda, http://www.competitiveness.ie/ncc/reports/ncc080723/Wellbeing_Competitiveness.pdf

La nivelul Uniunii Europene, Directoratul General pentru Întreprinderi şi Industrie publică anual Raportul de competitivitate al UE, cu propuneri concrete pentru demersurile viitoareii. De pildă, ultimul raport (noiembrie 2007) aduce argumente cuantificabile cu privire la rolul politicilor orizontale în creşterea competitivităţii macroeconomice.

Efectele macroeconomice ale politicilor orizontale în UE-27Calificarea forţei de

muncăC&D Povara

administrativă Piaţa

internăEficienţa

energeticăTotal

Efecte structurale ale măsurilor politice orizontale (%)PIB 0.5 3.0 1.5 1.7 0.9 7.7Consum 0.5 1.6 1.4 5.5 0.9 9.8Export 0.5 4.8 1.4 40.6 1.8 49.0Sursa: European Competitiveness Report: The future of manufacturing in Europe - a survey of the literature and a modeling approach, 2007

Competitivitatea: un drum lung pentru a prinde UE din urmă

Inovaţia instituţională pare atractivă. România nu dispune de un organism public specializat în problemele competitivităţii, ci de o pleiadă de consilii inter-ministeriale, instituţii şi strategii fracturate care au avut un impact mai degrabă aleator asupra întregii economii. Amintesc doar câteva exemple de planuri şi programe sectoriale, cu care putem construi un veritabil turn Eiffel de documente programatice, impozant dar nevizitat de către mediul privat de afaceri:• Planul sectorial pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare în Industrie 2006-2008 (coordonat de

Ministerul Economiei şi Finanţelor);• Programul naţional de creştere a competitivităţii produselor industriei româneşti (coordonat de

Ministerul Economiei şi Finanţelor);

2

• Planul Naţional pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2004-2006, respectiv 2007-2013 (coordonat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului);

• Strategia Naţională de Export 2006- 2009 (coordonată de Consiliul de Export şi administrată de către Ministerul pentru IMM, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale);

• Integrarea României în UE aduce un element de relativă noutate în preocupările Guvernului României: elaborarea Planului de Dezvoltare Naţională pentru 2007-2013 (PND 2007-2013) ca strategie agregată de dezvoltare naţională pe termen lung, coerentă şi comprehensivă, în corelaţie cu resursele disponibile. Prima sa prioritate s-a canalizat pe creşterea economică şi competitivitate. Ţinta sa strategică constă în reducerea cu 10 puncte procentuale a diferenţei PIB/locuitor faţă de media UE până în 2013.

• Planul Naţional Strategic de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (coordonat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale).

• PND a stat la baza elaborării Cadrului Naţional Strategic de Referinţă (CNSR 2007 - 2013), incluzând acel mix de politici aprobate în PND care pot fi finanţate cu resurse financiare europene - compatibile cu ariile de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Din cele 7 programe operaţionale sectoriale, unul vizează "Creşterea competitivităţii economice" (POS-CCE, 2007 - 2013). Obiectivul său este creşterea productivităţii economiei româneşti cu o medie procentuală anuală de 5,5%, reducându-se astfel diferenţele care apar faţă de productivitatea medie din UE. Luând în considerare faptul că viteza productivităţii europene este estimată anual la circa 1% pană în 2013, obiectivul POS-CCE va permite României să atingă 55% din productivitatea UE în 2013.

• Programului Naţional de Reforme al României pentru perioada 2007-2010 (PNR - coordonat de Departamentul pentru Afaceri Europene), elaborat în contextul Strategiei Europene pentru Creştere şi Ocupare (Strategia Lisabona Revizuită - SLR), oferă cadrul de integrare a politicilor pe palierele macroeconomice, microeconomice şi ocuparea forţei de muncă. Perioada de raportare este foarte scurtă, iar monitorizarea gradului său de execuţie este inexistentă până la momentul actual.

UE oferă într-adevăr un cadru rezonabil şi relativ liberal pentru a concura, dar nu oferă strategii de dezvoltare rapidă gata făcute. Planurile şi programele naţionale actuale, în mare parte solicitate de UE, nu pot înlocui o strategie naţională a competitivităţii pe termen lung, revizuibil anual, aici fiind punctul în care eforturile post-aderare trebuie să se concentreze.

Consiliul Naţional Român de Competitivitate (CNRC)

CNRC ar putea deveni un think-tank guvernamental, bazat tot pe un parteneriat public-privat, orientat spre politicile economice actuale şi de viitor. Nu trebuie să aduc prea multe argumente la gravele deficienţe cu care ne confruntăm în materie de calitatea actului guvernamental, managementul politicilor publice, în special al politicilor publice orizontale pro-competitivitate. Suprapunerile şi discordanţele legislative şi instituţionale, cum este de pildă cazul consiliilor inter-ministeriale, ar putea fi astfel evitate.Scopul său principal ar fi dezvoltarea de competenţe care să poată răspunde la întrebări strategice într-o formulare explicită şi să-i asiste pe cei care iau decizii cu variante bine fundamentate:• Care este impactul actualelor politici publice asupra competitivităţii economiei româneşti?• Ce rol ar trebui să joace economia românească pe piaţa europeană?• Ce valoare specifică sau unică putem furniza pentru o afacere locală?• Pentru ce fel de afaceri este România competitivă şi ce roluri poate ea juca pe termen lung?• Unde investim cu prioritate resursele noastre?CNRC ar putea deveni un facilitator al cooperării şi competitivităţii în zona central şi est-europeană. Planul de acţiune n-ar trebui să fie foarte sofisticat. Nu putem omite chestiuni esenţiale, precum

3

uriaşa nevoie de dezvoltare a unei baze de date pentru evaluarea şi monitorizarea competitivităţii, precum şi raportarea la studii de caz şi alte analize internaţionale. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, membrii CNRC ar trebui să urmeze cursuri şi programe în microeconomia competitivităţii şi politici publice, acordând o atenţie deosebită programelor dedicate modelelor de guvernare europene şi americane, a ţărilor asiatice şi nu numai. Propunerile lor vor fi fundamentate pe baza rapoartelor anuale de progres, a analizelor ex-ante şi ex-post, pe baza cooperării cu unităţile de politici publice i, urmând a fi executate de către ministerele şi agenţiile de resort.Din punct de vedere organizatoric, CNRC ar putea să coordoneze 8 centre de competitivitate regionale, care să introducă componenta teritorială şi flexilibilitatea adaptativă necesară specificului local atât în elaborarea propunerilor, cât şi în monitorizarea efectivă a rezultatelor. Astfel, am putem contura o strategie mixtă de competitivitate, care îmbină obiectivele convergenţei şi ale competitivităţii în tandemiii. Condiţiile esenţiale pentru succesul CNCR ţin de capacitatea de a conduce şi coordona sisteme complexe, de a cerceta mediile internaţionale specifice, de un cadru intelectual limpede, de constanţă şi de independenţă analitică care să transceadă ciclurile electorale.

Avertismente: 1. CNRC nu trebuie să devină încă un loc în care guvernele să-şi plaseze oamenii în slujbe

călduţe unde să nu facă nimic. Experienţa nefericită a mediului privat de afaceri în discuţiile cu autorităţile publice a relevat că se vorbeşte adeseori mult şi se rezolvă mai nimic sau, şi mai rău, se face chiar pe dos.

2. CNRC nu trebuie să se suprapună cu consiliile interministeriale, ci să le înlocuiască, pe principiul expertizei veritabile, evitând capcanele organizatorice ale celor din urmă. Lipsa de vizibilitate, de eficienţă şi de eficacitate a consiliilor interministeriale au cel puţin două cauze:

a. Cei care ar fi trebuit să fie primii interesaţi de buna lor funcţionare, respectiv membrii executivului (miniştri), care erau şi coordonatorii acestor consilii, nu participau deloc la întâlnirile organizate pe teme de elaborare, armonizare a politicilor publice sau analize de impact utilizate în fundamentarea deciziilor. Întâlnirile sporadice nu erau dublate de credinţa utilităţii unor astfel de dezbateri. Ei au alimentat ideea ineficienţei unor astfel de consilii sau platforme de dialog.

b. Chiar dacă mecanismele de elaborare a politicilor publice impun analiza prealabilă, studii, consultare şi dialog, neînţelegerea de către prim-miniştrii a acestui mecanism a condus la rezultate precare.

3. CNRC nu trebuie să fie o instituţie stufoasă, ci ar trebui să concentreze competenţe clare, eterogene, capabile să formeze o echipă coagulată. Mulţi vor invoca lipsa acestor experţi în România şi parţial le dau dreptate. Avem nevoie să formăm cadre performante, dar inacţiunea pe fondul acestui argument nu se justifică.

Note: i. Council of Competitiveness, http://www.compete.org/about-us/initiatives/ii. http://www.competitiveness.ie/ncc/reports/ncc_annual_07/index.htmliii. http://ec.europa.eu/enterprise/enterprise_policy/competitiveness/1_eucompetrep/eu_compet_reports.htmiv. UPP înfiinţate în cadrul fiecărui minister conform H.G. nr. 775/2005, începând cu 1 ianuarie 2006, coordonate de către SGG, dar care în mare parte sunt cvasi-ineficiente.v. De altfel, în statele membre există trei grupe de strategii specifice, identificate de Centrul European de Cercetare al Politicilor Publice, axate pe contexte şi priorităţi diferite:

• strategii de convergenţă: noile state membre (UE-12);• strategii regionale de competitivitate: multe din vechile state membre (UE-15);• strategii “mixte”: Grecia, Italia, Portugalia, Spania.

Direcţia prioritară în startegiile actuale ale României urmărec îndeaproape caracteristicile primului grup de strategii.

4