CONFLICTELE SOCIALE

1. Teorii sociologice referitoare la conflict

Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opoziþie deschisã, o luptã între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitãþi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacþiunii sociale.

Din definiþie rezultã faptul cã atâta vreme cât puterea se exercitã asupra unui adversar extern sau intern, în acest din urmã caz împotriva unei organizaþii, grupãri, clase etc. existã ºi posibilitatea conflictului.

Definiþia sugereazã, de asemenea, ºi posibilele cauze:– inegalitãþi ºi discriminãri sociale, rasiale, economice etc;– incapacitatea pãrþilor de a ajunge la un compromis acceptat de

ambele pãrþi;– acces prin competiþie la posibilitãþi crescute;– dorinþa de dominare, putere, prestigiu.Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în

atenþia sociologiei, teoriile elaborate încercând sã explice:– cauzele potenþiale ºi manifeste ale conflictului;– cãile de evoluþie ºi posibilitãþile de soluþionare;– efectele directe ºi indirecte, funcþiile ºi disfuncþiile sale în procesul

de desfãºurare a vieþii sociale ºi în schimbarea socialã– tipurile de conflict ºi aria lor de cuprindere;– instituþionalizarea conflictului;– managementul conflictului, procesele de negociere ºi atingerea

pãcii sociale, menþinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalitãþi dintre pãrþi ºi a deosebirilor de interese etc.

HOBBES, într-o abordare cvasisociologicã, pune problema fundamentelor ordinii. Lupta tuturor împotriva tuturor este specificã societãþilor naturale, în care forþa se exprimã fãrã reþinere pentru satisfacerea dorinþelor fiecãruia. Ordinea socialã ar presupune dominaþia absolutã ºi controlul social strict, permiþând astfel dispariþia conflictelor în societatea modernã (putere politicã absolutã).

DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrãrii, lasã mai puþin loc pentru conflict. El luptã pentru “disciplina socialã”, pentru întãrirea unor norme colective în mãsurã sã asigure unitatea socialã (criza moralã a societãþii provine din deficienþele grave ale funcþiei de reglare pe care o exercitã normele colective).

SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evoluþie. În societatea modernã conflictul se desfãºoarã paºnic, în cadrul individualismului liberal.

MARX, iniþiatorul abordãrii conflictualiste a fenomenelor sociale, considerã cã în orice societate bazatã pe proprietatea privatã existã, latent, germenele “rãzboiului” social. Existenþa conflictului este întemeiatã pe un determinism structural ce dã o micã atenþie intenþionalitãþii actorilor sociali (“pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii lor forþele de producþie materiale ale societãþii intrã în contradicþie cu relaþiile de producþie existente”).

WEBER, un critic vehement al lui Marx, evitã determinismul structural ºi pune accent pe acþiune, întemeiatã pe valori ce nu pot fi deduse numai

1

din funcþia ocupatã în societate; este o luptã între indivizi ce încearcã sã-ºi impunã propria voinþã.

SIMMEL, într-o abordare interacþionistã, elaboreazã o teorie sociologicã propriu-zisã a conflictului, devenitã clasicã. La Simmel este importantã confruntarea dintre actori, nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, ºi nu “patologic”, ca la Marx. Conflictul, unul din formele cele mai vii de interacþiune, nu poate fi realizat de un singur individ; presupune confruntarea a cel puþin douã entitãþi.

Factorii de disociere – ura, invidia, nevoia, dorinþa – sunt cauzele izbucnirii conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el reprezintã o modalitate de a reconstrui o anumitã unitate, chiar cu preþul “distrugerii” complete a uneia din pãrþile aflate în conflict.

Schema de tratare a conflictelor este validã, începând cu cele interpersonale ºi terminând cu cele “obiective” (ce implicã reprezentanþi ai unor interese colective). Astfel, Simmel elaboreazã o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie, compromis, conciliere, refuzul definitiv al oricãrei soluþionãri pentru a permite o nouã coexistenþã.

La nivel social, în afara posibilitãþii de a reconstrui o nouã unitate, conflictul are ºi o altã valenþã, denumitã “funcþia pozitivã a inamicului” ºi care ajutã la creºterea coeziunii interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene centralizate).

Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul “diadã - triadã”.

Diada opune ºi uneºte doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creeazã premisele formãrii unor alianþe. Al treilea poate rãmâne obiectiv ºi poate acþiona ca mediator – interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însã legat de una din pãrþi ºi medierea sa este ambiguã, dupã cum poate profita de conflict pentru a-ºi realiza propriile interese (al treilea câºtigãtor – “tertius gaudens”). Modelul lui Simmel, cu douã pãrþi aflate în conflict ºi un mediator, este foarte adecvat pentru analiza ºi rezolvarea oricãrui tip de conflict.

PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizãrii rolurilor ºi al decepþiilor care o însoþesc.

El tinde sã analizeze o societate occidentalã consensualã ce ar respinge orice formã de conflict; echilibrul sistemului social se bazeazã pe caracterul funcþional al sistemului de roluri, a cãror distribuþie este legitimatã de un sistem de valori ce controleazã la cel mai înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare, conflictul de clasã nu are ºanse de a se manifesta în societatea modernã, industrialã; singura sursã plauzibilã ar fi decepþia (ºi fenomenele asociate) generatã de accesul la rolurile sociale.

DAHRENDORF, teoretician contemporan al perspectivei conflictualiste, considerã cã distribuþia diferenþiatã a autoritãþii reprezintã invariabil factorul determinant al unor conflicte sociale sistematice. Pretutindeni unde existã roluri de dominare/ supunere sunt de aºteptat conflicte de grup.

Societãþile industriale, care se bazeazã tocmai pe o distribuþie din ce în ce mai inegalã a rolurilor de autoritate ar cunoaºte deci conflicte numeroase ºi inevitabile, în mãsura în care indivizii ce ocupã o poziþie de supunere ar deveni din ce în ce mai conºtientã de apartenenþa lor la un grup identic. Pentru a contracara aceastã tendinþã au apãrut instituþii de reglare a conflictelor, partenerii înþelegându-se tot mai mult asupra regulilor jocului

2

ºi acceptând sã recurgã la medieri, arbitraje ºi/sau alte forme de conciliere. Instituþionalizarea conflictelor le limiteazã caracterul inevitabil. În plus, sistemul politic democratic ºi pluralist, ce asigurã o rotaþie paºnicã a elitelor ºi o reprezentare pânã ºi a grupurilor foarte defavorizate, contribuie ºi el la scãderea accentuatã a intensitãþii conflictelor.

2. Analiza sociologicã a conflictelor

Abordãrile teoretice ºi empirice au identificat o serie de caracteristici ale conflictelor. Astfel:

conflictele variazã în funcþie de gradul de conºtientizare al actorilor sociali participanþi (intenþionalitatea actorilor – Weber; conflictul este întotdeauna conºtient – Park, Burgess). Poate exista însã ºi o falsã conºtiinþã a conflictului, funcþie de realitatea intereselor puse în joc);

intensitatea participãrii actorilor sociali depinde de valorile/ frustrãrile puse în joc;

orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv ºi interesant: dilema prizonierului – Rapoport, Schelling);

acceptã sã participe la acþiunea conflictualã doar actorii ce pot spera într-o redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei – Olson);

existã ºi entitãþi (indivizi, grupuri) care urmãresc avantajul “gratuit” – sã beneficieze de rezultatul colectiv fãrã a se angaja în conflictul respectiv (fundamentul raþional al inacþiunii colective). Acest punct de vedere nu explicã de ce totuºi existã numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi obþinute decât prin acþiune colectivã;

confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsã de interacþiunile sociale (rezistenþa îndârjitã a soldaþilor germani în faþa trupelor americane, în al doilea rãzboi mondial, se explicã mai puþin prin adeziunea lor la valorile nazismului ºi mai mult prin adeziunea la grupul din care fãceau parte, prin solidaritatea de grup – Shils, Janowitz);

natura ºi desfãºurarea conflictului variazã ºi în funcþie de:– resurse;– accesul la structuri de constrângere;– instituþionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;– numãrul ºi calitatea simpatizanþilor;– natura autoritarã sau democraticã a relaþiilor din cadrul

grupurilor aflate în conflict;– nivelul la care se desfãºoarã (local, zonal etc.);– polarizarea adversarilor º.a.

3. Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor

a) Existã o tipologie diversã a conflictelor, tipuri ce urmeazã a fi analizate ulterior: conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale, revoluþiile, miºcãrile sociale ce adoptã confruntarea etc.

3

b) Dinamica manifestãrilor conflictuale este diversã. Un model complet al desfãºurãrii conflictului cuprinde cinci etape:

1. dezacordul;2. confruntarea3. escaladarea4. de-escaladarea;5. rezolvarea (Forsyth).

Dezacordul debuteazã prin simple neînþelegeri, diferenþierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi ºi a gândi (uneori pot fi ºi pseudo-neînþelegeri), divergenþe minore, nesemnificative pentru interacþiunea socialã, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot evolua în conflicte reale.

Confruntarea adânceºte diferenþele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind percepute de cãtre pãrþi ca importante pentru interacþiunea de grup, ca ameninþând unitatea grupului; în aceastã fazã fiecare parte îºi susþine poziþia sa, accentuând-o pe baza unei ideologii justificative (se intensificã angajarea pãrþilor pe linia dezacordului iniþial; fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se convinge pe ea însãºi cã trebuie sã convingã adversarul sã-ºi schimbe pãrerea, sã renunþe la poziþia lui, acceptând argumentele sale; acþiunea de persuasiune devine exageratã, poate degenera în acþiuni de forþã, de coerciþie, cu efect de “boomerang” asupra pãrþilor; expresia emoþionalã dominã asupra argumentelor logice; rata comunicãrii în grup scade; sunt antrenate mecanisme psihologice ºi interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferã tensionatã, frustrãri succesive ce antreneazã în lanþ ostilitãþi, forme de violenþã, agresivitate în limbaj (vezi celebra ipotezã frustrare/ agresiune); lipsa de încredere creºte; apare necesitatea unei soluþii.

Escaladarea conflictului distruge normele reciprocitãþii pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care susþin un comportament concurenþial exagerat; tensiunile ºi ostilitãþile din grup sunt scãpate de sub control; reacþia de autoapãrare a fiecãrei pãrþi stârneºte violenþe fizice ºi simbolice, agresivitate maximã; în aceastã etapã conflictul atinge punctul culminant, “de vârf” care poate distruge total interacþiunea de grup, ajungând uneori chiar pânã la distrugerea fizicã a pãrþilor

De-escaladarea ºi rezolvarea conflictului presupun orientarea spre soluþie raþionale, spre intervenþii legale de tip instituþional, prin negocieri ºi compromisuri treptate, prin stimularea posibilitãþilor de comunicare deschisã între pãrþi, prin captarea bunãvoinþei pãrþii adverse, prin apariþia “celei de a treia pãrþi” în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfãtuitor, conºtientizator, judecãtor, expert etc. (Pruitt), toate având ca scop integrativ, de refacere a interacþiunii sociale normale. Pentru a avea reuºitã în timp ºi eficienþã în procesul interacþiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului nu trebuie sã fie privit de nici una din pãrþi ca un semn al slãbiciunii sale, nu trebuie sã fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcþia lui pozitiv-integrativã pentru unitatea ºi pacea socialã. Incapacitatea adoptãrii unor soluþii constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar ºi provizoriu, fundat de forþã.

4