CONCLUZII

Prin intermediul acestei lucrări, s-a încercat evidenţierea importanţei tipologiei relaţiilor

sintactice în gramatica limbii române, plecând de la introducerea conceptului de relaţie văzut la

nivel general, s-a adus în discuţie conceptul de relaţie sintactică aşa cum a fost perceput de

variaţi reprezentanţi ai gramaticii noastre precum Valeria Guţu-Romalo, Ştefan Găitănaru, Ion

Diaconescu, Sorin Stati sau Vasile Şerban.

Procesul comunicativ presupune de asemenea relaţii indispensabile, iar la nivel sintactic,

unităţile sintactice se sistematizează devenind funcţionale în cadrul limbii datorită relaţiilor ce

apar între ele.

Sintaxa tradițională a limbii române identifică și caracterizează relațiile de coordonare,

subordonare, urmate de relația apozitivă, interdependență și incidență.

Pe de altă parte, sintaxa modernă descrie relațiile de dependență, interdependență și

nondependență ( apoziționarea și coordonarea).

Tipologiile relațiilor sintactice diferă, astfel generativiștii susțin existența unei singure relații

sintactice - dependența; alți lingviști susțin existența a două relații - coordonarea și subordonarea,

acestora adăugându-li-se relația apozitivă, relația de interdependență, relația de dublă

subordonare, relația de incidență.

Mai mult decât atât, se încearcă o nouă clasificare a relaţiilor sintactice, ţinându-se cont de

existenţa sau absenţa unui regent, cărora li se adaugă raportul de incidenţă care are regent zero.

Al doilea capitol s-a concentrat asupra relaţiei de interdependenţă,care apare în lucrările de

gramatică sub denumirea de relaţie de interdependenţă bilaterală, raport de inerenţă sau relaţie de

dependenţă.

Faptul că predicatul impune subiectului cazul nominativ, iar subiectul impune verbului cu rol

de predicat trăsături de număr şi persoană a fost descris printre alţii de către Valeria Guţu-

Romalo şi Gh. D. Trandafir, deşi unii gramaticieni au avut cu totul altă perspectivă cu privire la

tipul acestei relaţii încercând să o includă la subordonare.

Pe de parte au existat lingvişti care au susţinut că subiectul subordonează predicatul, iar de

cealaltă parte au existat lingvişti care au susţinut teoria conform căreia predicatul subordonează

subiectul având ca prim argument faptul că verbul poate (angaja )funcţia sintactică de subiect

atât ca predicat cât şi ca parte secundară de propoziţie.

Anumiţi gramaticieni au abordat această relaţie ţinând cont atât de subordonarea

subiectului faţă de predicat, cât şi subordonarea predicatului faţă de subiect.

Cel de-al treilea capitol s-a concentrat pe tipul relaţiei de subordonare, plecând de la definiţia

dată acestui raport sintactic, s-a constatat că această relaţie reprezintă modalitatea de reprezentare

a principiului de diferenţiere, care este sursa generatoare a limbii la nivelul structurii; relaţia de

subordonare putând fi considerată drept relaţie sintagmatică, întrucât sintagma se constituie drept

unitate minimală relaţională prin intermediul acestui tip de raport sintactic.

Acest raport sintactic poate fi considerat în acelaşi timp sintagmatic şi frastic datorită

caracterului dublu, apare astfel confuzia de a suprapune trăsăturile relaţiei de subordonare chiar

sintagmei.

Relaţia de subordonare redă funcţii sintactice diferite, ţinând cont de părţile de vorbire

care le îndeplinesc; iar particularităţi semantico-gramaticale determină legătura regent-valent,

existând un raport solidar.

Cu toate acestea sunt cazuri în care regentul devine omisibil- atunci când subordonata

este precedată de anumiţi determinanţi obligatorii( articole demonstrative sau posesive)- în acest

caz subordonata preia mărcile regentei prin intermediul determinanţilor.

Din perspectiva numărului de regenţi, relaţia de subordonare poate fi: unilaterală/simplă,

când există un singur regent; dublă în cazul în care există regenţi distincţi; şi în cazul în care nu

există regent apare relaţia de incidenţă- aceasta din urmă este distinctă de celelalte relaţii,

întrucât ea nu presupune o ierarhizare sintactică.

În studiile de gramatică s-a evidenţiat maniera în care se realizează extensiunea şi

expansiunea, acestea acţionând la nivelul propoziţiei şi al frazei, fiind: fonetice, morfologice şi

sintactice.

Mijloacele fonetice sunt de obicei suprasegmentale întrucât includ şi semnele ortografice

şi de punctuaţie, aici se regăsesc: pauza, accentul şi intonaţia.

La nivel morfologic, extensiunea şi expansiunea se realizează prin acord şi recţiune.

Recţiunea poate fi directă - regentul cere un anume regim cazual; sau indirectă-regentul impune

cazul prin utilizarea unei prepoziţii.

La nivel sintactic, topica, aderenţa şi joncţiunea reprezintă mijloacele de realizare a

extensiunii şi a expansiunii.

Capitolul IV aduce în discuţie relaţia de coordonare, pentru care nu există o definiţie de

care toţi gramaticienii să fie mulţumiţi, deoarece relaţia de coordonare este una mult discutată,

existând gramaticieni ce încearcă să-i impună anumite limite, în timp ce alţii doresc să

accentueze diversităţile acestui raport sintactic.

Mai mult decât atât, s-a arătat că relaţia de coordonare nu este una ierarhică, acesta a fost

motivul pentru care unii gramaticieni au clasat relaţiile de coordonare sub numele de adordonare.

Folosind ca punct de plecare definiţia dată acestui raport, a urmat clasificarea în

coordonare: copulativă, disjunctivă, adversativă şi conclusivă, fiecare tip de coordonare fiind

prezentat şi discutat.

S- a dorit să se arate că coordonarea copulativă indică de fapt un proces de reducere a

unui regent repetat, ca urmare a principiului de economie a limbii.

Coordonarea disjunctivă se realizează între două sau mai multe unităţi sintactice aflate în

situaţia de a alege una dintre ele fără a se preciza care anume este soluţia

Coordonarea adversativă se deosebeşte de celelalte prin faptul că formează serii binare,

exprimând funcţii sintactice complexe. Acest tip de relaţii ce nu generează funcţii sintactice,

fiind o relaţie asintagmatică.

Coordonarea conclusivă deţine două aspecte ce au dat naştere unor contradicţii: primul

constă în încercarea de a include raportul de coordonare conclusivă la cel coreferenţial.

Al doilea aspect controversat se referă la faptul că anumite conjuncţii( aşadar,

deci)trebuie considerate adverbe.

Se demonstrează, astfel că raportul de coordonare conclusiv este distinct celorlalte

raporturi.

Ultimul capitol a pus în discuţie relaţia coreferenţială şi funcţia de incidenţă, aşa cum

sunt percepute de gramaticieni şi s-a încercat evidenţierea trăsăturilor acestora.

Astfel relaţia coreferenţială este una de tip asintagmatic, fără a genera funcţii sintactice,

fiind considerată de unii gramaticieni ca făcând parte din coordonare, denumind-o coordonarea

explicativă; cu toate acestea s-a arătat că acest tip de raport este chiar opus coordonării, întrucât

acesta dublează unitatea sintactică prin intermediul variantei sale coreferentă.

Relaţia coreferenţială a fost denumită relaţie apozitivă de către Mitran, însă această

denumire este incorectă, deoarece nu toate funcţiile sintactice dublate sunt apoziţii.

Valeria Guţu Romalo recurge la denumirea de relaţie de echivalenţă, pentru a se referi la

raportul coreferenţial, fără a ţine cont de faptul că sunt două relaţii incluse, din perspectivă

semantică: relaţia de incluziune- de la element la grup, şi de la grup la element- coreferenţul şi

baza sunt diferite( Munţii Carpaţi înconjoară ţara noastră; Carpaţii, munţii care înconjoară ţara

noastră…)şi relaţia de echivalenţă, când coreferenţul este pe acelaşi nivel cu baza( Cucuruzul,

adică porumbul…).

Dat fiind faptul că nu au funcţii sintactice, mărcile de la nivel semantic precum: anume,

numit, zis, adică- nu sunt conectori comuni, ci semiadverbe.

Dintre toate tipurile de apoziţie, cea denominativă este cea mai des întâlnită, astfel se

observă că există o relaţie de incluziune între bază şi unitatea referentă, însă majoritatea acestor

construcţii nu încalcă trăsăturile unităţii coreferente, trăsături ce fac referire la posibilitatea de a

inversa termenii şi substituţia succesivă cu zero.

Relaţia de incidenţă face referire la acele cuvinte, propoziţii sau fraze incluse în text, fără

a fi în relaţie de subordonare cu un regent. Aceste informaţii suplimentare ajută la îndeplinirea

funcţiei de receptare a limbajului, prin toate acele inserţii textuale ce uşurează receptarea

mesajului.

În ceea ce priveşte planul formal, inserţiile sunt exprimate prin procedee grafice precum:

parantezele Am plecat în vacanţă( asta se întâmplă o dată pe an); linia de pauză Răspunde la

telefon – strigă el – poate e ceva important; virgula Vino, copile, să ne jucăm!.

Deşi unele studii de gramatică ignoră relaţia de incidenţă, sau îi subestimează importanţa,

trebuie tratată la adevărata sa valoare, întrucât exprimă funcţia de receptare a limbii.

Lucrarea de faţă încearcă doar să evidenţieze unele dintre aspectele tipologiei relaţiilor

sintactice, întrucât această problematică rămâne deschisă studiului.