ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Teză de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Conducător ştiinţific: Doctorand:

Prof. Dr. Mihail E. IONESCU Dan Sorin MIHALACHE

Bucureşti

2008

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Cuprins

I. Introducere .................................................................................................................. 3 A. Motivaţia şi obiectul cercetării................................................................................ 3 B. Cadrul conceptual-metodologic .............................................................................. 4 C. Sistemul internaţional: criterii de analiză ............................................................... 8 D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre uni- sau multipolarism. Schimbări în securitatea internaţională ................................................ 13

II. Definirea conceptelor de Europa Centrală ................................................................ 30 A. Conceptul politic................................................................................................... 30 B. Conceptul geopolitic/geostrategic......................................................................... 36 C. Conceptul geografic .............................................................................................. 50 D. Conceptul cultural................................................................................................. 54

III. Europa Centrală în anii `90– trăsături generale .................................................... 61 A. Dimensiunea politică a schimbărilor: sistemele politice ...................................... 61 B. Transformări economice şi integrare regională .................................................... 86

IV. Europa centrală în proiecţia „Marilor Puteri”....................................................... 94 A. Statele Unite.......................................................................................................... 94 B. URSS/ Federaţia Rusă......................................................................................... 101 C. Germania............................................................................................................. 109 D. Franţa .................................................................................................................. 116 E. Marea Britanie .................................................................................................... 120 F. Italia .................................................................................................................... 123

V. Structuri de cooperare în Europa Centrală.............................................................. 127 A. Cooperarea după sfârşitul Războiului Rece: Iniţiativa Central-Europeană, Grupul de la Vişegrád, CEFTA............................................................................................... 127

VI. Integrarea Europei Centrale în NATO şi Uniunea Europeană............................ 146 A. Etapele extinderii spre Est a NATO.................................................................... 146 B. Integrarea europeană - valul Luxemburg-Helsinki ............................................. 162

VII. România şi Europa Centrală. Abordări teoretice şi acţiune diplomatică ............ 172 A. Perioada ante-1989.............................................................................................. 172 B. Noua semantică politică: dispariţia Europei Centrale........................................ 189 C. După căderea comunismului............................................................................... 192

VIII. Bibliografie ......................................................................................................... 229 1. Publicaţii periodice ......................................................................................... 229 2. Programe şi rapoarte ....................................................................................... 229 3. Surse electronice ............................................................................................. 230 4. Memorii şi interviuri ....................................................................................... 230 5. Studii şi cărţi ................................................................................................... 231 6. Metodologie. Teorie politică........................................................................... 242

2

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

I. Introducere

A. Motivaţia şi obiectul cercetării

După mai bine de trei decenii de uitare, pe la mijlocul anilor `80 „Europa

Centrală” a revenit în vocabularul politic din spaţiul european şi nord-american. Căderea

neaşteptată a comunismului în Europa şi retragerea trupelor sovietice din statele Europei

de Est, urmată de dezintegrarea URSS au amplificat prestigiul, rolul şi, ca atare,

polisemia noţiunii de „Europa Centrală”.

Tema „central-europeană” a fost abordată şi în spaţiul politic şi intelectual

românesc. Zona transilvăneană a cunoscut o apetenţă aparte pentru dezbaterea acestui

subiect. O primă explicaţie pentru redescoperirea sau chiar „inventarea” temei „Europei

Centrale” ţine de dorinţa de „a fugi din Balcani”. Spaimele create de o potenţială

„balcanizare” a fostului lagăr socialist explică, într-o oarecare măsură, resurecţia „central-

europenismului”. Altă explicaţie este legată de anumite speranţe de tip conservator,

pentru recrearea unor structuri politice de tip federativ, inclusiv prin modificarea

graniţelor create prin sistemul de la Versailles. De asemenea, „Europa Centrală” s-a

profilat, în anumite momente, ca parte a unei strategii a marilor puteri pentru creare unor

noi structuri de cooperare în spaţiul fostului Tratat de la Varşovia. Acestea sunt doar

câteva observaţii preliminare, care vor fi explicate şi extinse pe parcursul cercetării, dar

care sunt suficiente pentru a indica faptul că „Europa Centrală în anii `90” nu este un

subiect marginal.

În raport cu realităţile politice, culturale şi psihologice ale anilor `90, am

considerat oportună studierea temelor circumscrise Europei Centrale dintr-o dublă

perspectivă: i) a modului în care acest subiect s-a inserat şi a devenit parte a relaţiilor

internaţionale contemporane; ii) a felului în care România a reacţionat faţă de conceptul

de „Europa Centrală”, aşa cum s-a dezvoltat el în prima parte a anilor `90.

3

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Obiectul cercetării noastre îl reprezintă, aşadar, „Europa Centrală”, din mai multe

puncte de vedere: i) diferitele concepte care au fost propuse de-a lungul secolului XX, şi

funcţiile acestora; ii) realităţile politice şi economice ale Europei post-comuniste; iii)

raportarea puterilor regionale şi a celei globale, Statele Unite faţă de acest spaţiu în anii

`90; iv) formele de cooperare politică, economică sau militare dezvoltate în zonă; v)

România ca parte a spaţiului supus cercetării noastre.

B. Cadrul conceptual-metodologic

Identificarea precisă a obiectului prezentei cercetări reclamă trecerea la a doua

etapă, şi anume construirea şi analiza cadrului conceptual-metodologic pe care se

fundamentează demersul nostru.

O observaţie esenţială este aceea că acest studiu nu este bazat pe metodologia

unei singure discipline mature. Prin natura subiectului ales suntem obligaţi la o cercetare

care să includă mai multe metode de investigare a realităţii. În literatura metodologică

internaţională există puncte de vedere diferite dacă o cercetare poate fi interdisciplinară,

sau doar una bazată pe metoda „hibridării”. Mattei Dogan produce o demonstraţie destul

de convingătoare în legătură cu faptul că termenul de „cercetare interdisciplinară” este

inadecvat, din mai multe motive1. Unul ţine de „igiena” cercetării, şi anume de faptul că

unui om de ştiinţă îi este imposibil să fie cu adevărat multidisciplinar, să cunoască în

profunzime mai multe discipline fundamentale. Un al doilea argument este şi mai

important: cercetarea „multidisciplinară” determină o alternanţă a demersurilor, care nu

permite aproape niciodată o întâlnire a disciplinelor, având ca rezultat, în cel mai bun caz,

un paralelism util, dar nu o sinteză. Soluţia pentru a ieşi din impasul creat de creşterea

volumului informaţiilor, multiplicarea disciplinelor şi fragmentarea acestora este

1 Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Alternative, 1999, p.356-391; Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Alternative, Bucureşti, 1997 şi Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Alternative, Bucureşti, 1993

4

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 hibridarea, definită ca o suprapunere a segmentelor de discipline, o recombinare a

cunoştinţelor în noi domenii specializate2.

Trunchiul cercetării noastre îl reprezintă relaţiile internaţionale, care sunt o

disciplină matură sub aspectul metodologiei, teoriei şi al acumulării informaţiilor de

natură factuală3. Relaţiile internaţionale se află însă într-o comunitate metodologică, dată

de coexistenţa parţială a aceluiaşi domeniu de cercetare, cu istoria, economia, istoria

ideilor, sociologia politică. De la istorie preluăm perspectiva diacronică asupra

subiectului, precum şi metoda genealogică. Din domeniul sociologiei politice utilizăm

metodele şi conceptele privitoare la partidele politice, sistemele electorale, formele de

guvernământ ş.a. De asemenea, folosim cercetările sociologice cantitative şi calitative

pentru măsurarea diferitelor variabile sociale. Macroeconomia este esenţială pentru

analiza şi înţelegerea profilului economic al Europei Centrale. Cu ajutorul istoriei ideilor

vom putea să înţelegem mult mai bine diferitele concepte culturale privind identitatea

„Europei Centrale”.

Există deja o bogată tradiţie în relaţiile internaţionale a studiilor construite pe o

singură teorie, din care derivă un set de ipoteze ale cercetării, care se doresc apoi a fi

verificate printr-un studiu. Fără a contesta valoarea ştiinţifică a unei astfel de abordări,

considerăm că o asemenea strategie de cercetare nu este pe deplin satisfăcătoare pentru

atingerea obiectelor de studiu enunţate deja. Pentru a oferi mai multă claritate demersului

nostru să luăm următorul exemplu: tema „Europei Centrale” poate fi studiată prin teoria

realistă, încercând să vedem cum se aplică teoria balanţei de putere la spaţiul cercetat în

secolul 20. Credem că un astfel de exerciţiu ştiinţific poate fi foarte interesant şi chiar util

în termeni practici. Însă, cercetarea „Europei Centrale în anii `90” nu poate fi redusă doar

la acest tip de abordare ştiinţifică.

Problema Europei Centrale trebuie studiată şi din perspectivă geopolitică, iar mai

mulţi autori au deja contribuţii în acest sens4. Cercetarea „spaţiului”, a „puterii”, a

„populaţiei” Europei Centrale sunt teme clasice pentru abordarea de tip geopolitic.

2 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, Tritonic, Bucureşti, 2006, p. 34 3 Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006 4 Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Diogene, Bucureşti, 1995; Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,

5

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Europa Centrală este obiect de studiu şi din perspectiva teoriei modernizării.

Definim „modernizarea” ca fiind procesul macrosocietal prin care se produce separarea

graduală a sferelor societăţii. Politica şi administraţia devin distincte, sfera publică şi cea

privată cunosc şi ele o delimitare mai clară. Lumea modernă (inclusiv statul bunăstării)

este văzută ca fiind produsul a două schimbări revoluţionare – nu numai „revoluţia

industrială”, ci şi cea politică, ce a transformat membrii societăţii din subiecţi în cetăţeni.

În aceeaşi filiaţie filosofică se înscrie şi teoria democratizării, care cunoaşte mai multe

variante. Există o bogată literatură dedicată problemelor democratizării statelor post-

comuniste. Schimbarea de sistem a statelor din spaţiul ex-comunist a fost integrată în aşa-

numitul „al patrulea val al democratizării”5, care urmează democratizării unor state din

America Latină şi Asia, cuprinse în al treilea val6.

Prezentarea, chiar şi schematică a diferitelor perspective teoretico-metodologice

din care poate fi abordată tema „Europei Centrale” justifică adoptarea unei strategii de

cercetare de tip mixt, o îmbinare a cercetării de tip descriptiv cu cea inductivă. Cercetarea

de tip descriptiv are rolul de a răspunde la întrebările „cum?”, „când?”, „unde?”. Metoda

inductivă o utilizăm pentru două scopuri: definirea obiectivelor exploratorii şi descriptive

precum şi pentru a răspunde la întrebarea „de ce?”, cu un evident rol explicativ.

Cercetarea noastră nu are o singură ipoteză, centrală, care să fie testată prin

analiza a diferite elemente ale câmpului politic. Design-ul acestei cercetări a fost

construit prin acumularea unor ipoteze de lucru, implicite sau explicite, cauzale sau

descriptive, care au rolul de a orienta cercetarea pentru înţelegerea sau descrierea

anumitor evenimente, decizii sau fenomene istorice. Ca atare, această cercetare a fost

proiectată prin ridicarea unei reţele de ipoteze. Una dintre ipotezele centrale ale studiului

nostru, de inspiraţie geopolitică, este aceea că „redefinirea conceptuală a Europei

Centrale este determinată de schimbările din raporturile de putere de la nivel european

Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999; Vasile Puşcaş ed., Central Europe since 1989. Concepts and Developments, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000; Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est 1990-2000, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000; 5 Michael McFaul, „The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative Transitions in the Postcommunist World”, în World Politics, Vol. 54, January 2002, pp.212-244. Autorul analizează cele mai importante teorii şi ipoteze de lucru referitoare la democratizarea Europei de Est. 6 Vezi Revista română de ştiinţe politice, vol.2, no.1, aprilie 2002 dedicată teoriei democratizării, care cuprinde o parte din textele importante despre acest subiect

6

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 sau internaţional”7. Din teoria modernizării mai putem deduce şi alte ipoteze cu un grad

ridicat de generalizare: „modernizarea societăţilor post-comuniste a depins de structura

sistemului politic”; „factorii exogeni au influenţat procesul de modernizare socială şi

politică”; „diferenţierea intra-regională în Europa Centrală a depins şi de gradul de

urbanizare a fiecărui stat”. Alături de aceste ipoteze ale cercetării noastre, pe parcursul

fiecărui capitol vor fi propuse asumpţii cu un grad mai scăzut de generalizare, pentru a

explica diferite subteme.

„Europa Centrală” ca temă de acţiune politică şi reflecţie intelectuală a împlinit de

curând un secol, dacă plecăm de la Mitteleuropa (1915) lui Friedrich Naumann. De-a

lungul vremii a apărut o bogată literatură dedicată acestui subiect, s-au înfiinţat catedre

universitare, instituţii de cercetare care au ca obiect de studiu sau chiar în titulatură

„Europa Centrală” sau „Mitteleuropa”. Ţinând cont de această realitate, problema

principala cu care se poate confrunta un cercetător este bogăţia şi diversitatea surselor, nu

sărăcia lor. Totuşi, acest studiu este realizat pe mai multe tipuri de surse. În lipsa

documentelor arhivistice pentru perioada post-1989, cercetarea noastră este

fundamentată, în majoritate, pe consultarea unor surse deschise, publice. Mass-media este

o sursă importantă pentru cercetătorul imediatului, aplicând, desigur, selecţia critică şi

verificarea multiplă a informaţiilor. Informaţiile statistice, multe dintre acestea accesibile

pe Internet, reprezintă o altă sursă importantă de documentare. Sondajele de opinie,

informaţiile transmise de instituţiile statului sunt alte surse semnificative. Rapoartele şi

studiile unor instituţii şi organizaţii internaţionale sunt incluse în substanţa factuală a

acestei cercetări. Tratatele internaţionale sunt esenţiale pentru substanţa unui studiu de

relaţii internaţionale. Acestor surse de informare li se adaugă bibliografia privind teoria

relaţiilor internaţionale şi metodologia cercetării sociale, precum şi o foarte diversă

literatură internaţională de specialitate care are ca obiect diferite teme legate de Europa

Centrală în anii `90. Dintre publicaţiile periodice o menţiune specială o acordăm Central

Europe Review, ce apare la Praga din 1999 şi A Treia Europă, editată de fundaţia

omonimă de la Timişoara. O categorie aparte o reprezintă site-urile de Internet dedicate

Europei Centrale, cele mai importante fiind Central Europe Online

(www.einnews.com/centraleurope/), cel dedicat Grupului Visegrad 7 O teză similară a fost avansată de Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997, p.18

7

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 (www.visegradgroup.eu), precum şi Transitions Online (www.tol.cz), care încearcă să

acopere informaţional întreaga zonă. Site-urile sunt în limba engleză dar şi în limbi

regionale.

***

În finalul acestui subcapitol trebuie să spunem că studiul nostru are limite

inerente. Un prim set de limite ale acestei cercetări este cel rezultat din informaţiile

accesibile până în momentul finalizării lucrării. Este un risc asumat acela ca anumite

evenimente să apară ulterior într-o altă perspectivă, după ce alte surse vor fi accesibile în

viitorul imediat sau mai îndepărtat. Totuşi, considerăm că această limitare nu este

fundamentală şi nu invalidează cercetarea noastră, fiind specifică studiilor de relaţii

internaţionale. A doua limitare a acestei cercetări este una de tip cantitativ. Bogăţia

informaţiilor, a amănuntelor ar fi impus, poate, o tratare mult mai amănunţită a multor

subiecte sau cercetarea mai largă a contextului sau actorilor în desfăşurarea unor

evenimente. Pentru a realiza totuşi un echilibru intern al acestui studiu, am decis ca

anumite subiecte, care sunt deja analizate în mod extensiv de alte cercetări, să aibă o

pondere mai restrânsă decât cea care ar putea fi considerată potrivită de alţi specialişti în

relaţii internaţionale sau ştiinţe sociale. Este o opţiune asumată încă de la început.

C. Sistemul internaţional: criterii de analiză

Staneley Hoffman consideră că factorii şi activităţile care susţin politicile externe

ale statelor constituie resursa principală de putere prin care lumea este structurată şi

restructurată permanent8. Holsti vorbeşte despre procese politice la nivel internaţional, în

diferite contexte, care determină interacţiuni multiple şi asimetrice între state şi societăţi9.

Toate statele sunt acum membre ale societăţilor de state şi ele împreună şi-au asumat

respectarea unor norme şi reguli elementare de asociere. Nu mai există graniţe între

sistemele lumii, toate entităţile politice şi societale sunt interconectate, ele aparţinând

8 Vasile Puşcaş, Relaţii internaţionale contemporane, Dacia, Cluj.Napoca, 1998, p.10 9 K. Ole Holsti, International Politics. A Framework for Analysis, New Jersey, 1995, p.13

8

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 unei suprastructuri numită sistemul internaţional global10. Sistemul internaţional este „o

colecţie de entităţi politice independente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii,

alianţe), aflate în procese permanente de interacţiune reciprocă11.

Studiul sistemului internaţional implică analiza unităţilor din sistem, conduita

tipurilor de actori (conflict şi/sau cooperare), natura interacţiunilor, singulare sau

multiple, care se stabilesc între ei (militară, diplomatică, economică, tehnologică,

cultural-ştiinţifică, legal-juridică), precum şi analiza contextelor internaţionale. Prin

urmare, abordarea vieţii internaţionale prin intermediul teoriei sistemelor implică

observarea actorilor şi a raporturilor dintre ei. Modificarea naturii, respectiv a tipului de

actori influenţează raporturile dintre aceştia, respectiv întregul sistem. Mai mult,

observarea transformărilor la nivelul actorilor ne dă măsura transformării sistemului

însuşi12.

Teoreticienii relaţiilor internaţionale13 folosesc cel puţin cinci criterii de analiză

comparativă a sistemului internaţional: criteriul stabilităţii frontierelor; natura unităţilor

aflate în jocul internaţional; structura sistemului; forme majore ale interacţiunii sistemului

(între unităţi); regulile care guvernează aceste interacţiuni.

Vasile Puşcaş delimita14 trei domenii importante de analiză:

i) politica externă: statul A deţine resurse, formulează politici, stabileşte scopuri, îşi

exprimă aspiraţii. Toate acestea sunt operaţionalizate prin obiective şi acţiuni şi sunt în

implementate în mediul internaţional, care devine mediul în care statul B interacţionează

cu statul A.

ii) politica internaţională: actorii A şi B - care pot fi stat sau non-stat - îşi fixează

anumite obiective, întreprind acţiuni şi au diferite reacţii ca efect la aceste acţiuni.

10 Ibidem , cap2, p.34 11Holsti, op. cit, apud. Puşcas, op.cit, p.18 12 Ioan Mircea Paşcu, Teoria relaţiilor internaţionale, suport de curs pentru master ştiinţe politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 1999, p.4 13 Puşcaş, op.cit, p.24 14 Ibidem, p.9

9

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 iii) sistemul internaţional: sistemul internaţional este contextul în care au loc

interacţiunile dintre actorii sistemici: stat > stat, stat > non-stat, non-stat < non-

stat.

Principalele paradigme de interpretare a sistemului internaţional actual15

Teoria realismului politic se întemeiază pe concepţia unui sistem de tip anarhic,

ca urmare a absenţei unei autorităţi centrale care să caute să obţină mai multă putere.

„Dacă nu se poate reforma comportamentul statelor, cel puţin poate fi controlat”.16

Principalele trăsături ale realismului politic ca şi paradigmă interpretativă a sistemului

internaţional sunt: i) recursul la istorie, atât ca sursă pentru ipotezele de lucru, cât şi ca

modalitate de verificare a acurateţei afirmaţiilor, care decurg din „caracterul peren al

puterii şi a comportamentului bazat pe putere”17; ii) studiul multiplelor faţete ale

comportamentului omenesc, ca sursă de apariţie a unui nou curent în ştiinţe politice,

behaviorismul18; iii) personificarea statului, respectiv tratarea unui actor colectiv ca un

actor individual, pentru o mai bună înţelegere a comportamentului său; iv) accentul pus

pe triada „interes naţional-securitate-putere”, interesul naţional fiind un element clar

definit.

Unul din cei mai proeminenţi teoreticieni realişti, Hans Morgenthau,

caracterizează echilibrul internaţional19 prin lupta pentru putere, care îi pune faţă în faţă

pe cei care vor să păstreze distribuţia actuală a puterii şi cei care vor să o schimbe.

Ordinea mondială are două trăsături principale: balanţa necesară a puterii şi mecanismele

sale normative. În concepţia sa, balanţa puterii este rezultatul luptei pentru putere prin

care este asigurată stabilitatea internaţională şi independenţa naţională20, dar ea nu poate

să ofere garanţii de limitare a conflictului, dimpotrivă, uneori chiar îl provoacă.

15 Henry R. Nau, Perspectives on International Relations: Power, Institutions, and Ideas, Washington, DC: CQ Press, 2006, passim 16 Stefano Guzzini, Realismul şi relaţiile internaţionale, Institutul European, Bucureşti, 2000, p.28 17 Ibidem, p. 11 18 Paşcu, op.cit. p.29 19 Hans Morghenthau, Politics among Nations: the Strugle for Power and Peace, the 3rd edition, New York: Knopf , 1948, apud Guzzini, op.cit, p.67 20 Ibidem, p.70

10

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Prin urmare, datorită anarhiei din cadrul sistemului internaţional, statele nu au altă

soluţie decât să caute să maximizeze, prin orice mijloace, puterea de care dispun, iar

echilibrul puterii devine în ultimă instanţă echilibrul puterii militare21.

Trăsăturile comune ale neorealismului cu realismul ar fi: accentul deosebit pus

pe rolul statului; puterea este un scop, dar şi un mijloc pentru atingerea altor scopuri;

actorii se comportă raţional. Kenneth Waltz22 sublinia faptul că funcţiile sunt diferenţiate

doar în cadrul sistemelor ierarhice, cum sunt statele, dar nu şi în cadrul sistemului

internaţional. Din moment ce sistemul este anarhic, fiecare stat trebuie să aibă grijă de

toate funcţiile sale esenţiale, întrucât nu există o diviziune a muncii în cadrul sistemului

mondial al guvernelor. Cu toate acestea, Waltz remarcă existenţa unei diviziuni a muncii

în interiorul proceselor externe, care conduc la adâncirea interdependenţelor şi determină,

în cadrul proceselor interne, adâncirea integrării. Cea mai importantă caracteristică23

pentru analiza sistemului actual rămâne faptul că o structură este definită de distribuţia

capacităţilor între unităţile sale. De aceea, sistemele urmează a fi diferenţiate după

numărul polilor puterii în care are loc competiţia internaţională, este vorba despre „o

schemă după care este distribuită puterea”24. Dat fiind caracterul anarhic al domeniului

internaţional, lupta pentru supravieţuire va conduce la o dilemă a securităţii care îşi va

găsi exprimarea în contextul general în care fiecare se ajută pe el însuşi. Deşi un astfel de

sistem, nu conservă în mod necesar toate distribuţiile date ale puterii, structura va

influenţa în aşa fel încât sistemul să tindă inevitabil să refacă o balanţă perturbată a

puterii, aceasta fiind cel mai bun mecanism de supravieţuire a sistemului25. În ceea ce

priveşte caracterul unităţilor în sistem, Waltz precizează26 că sistemul nu depinde de toţi

actorii, ci doar de cei mai importanţi. El face precizarea că, sub raport economic, statul

naţional încetează să mai constituie entitatea fundamentală, respectiv actorul principal,

pregătind astfel terenul pentru abordarea transnaţională a sistemului internaţional. Prin

urmare, diferenţierea nu este dată atât de tipul de funcţie, cât de ponderea lor, adică de

21 Paşcu, op.cit., p.30 22 Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Reading:Addison_Westley, 1979 apud. Guzzini, op.cit, p.237 23 Ibidem, p.241 24 Idem 25 Ibidem , p.242 26 Paşcu, op.cit, p.33

11

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 distribuţia puterii în cadrul sistemului. Concluziile lui Waltz deschid un nou câmp de

analiză, neorealismul, care încorporează într-o formă mai elaborată dimensiunile

realismului politic împreună cu descoperirile ştiinţifice realizate între timp în domeniul

de analiză a sistemului internaţional, şi anume: valoarea puterii este un mijloc de

menţinere a autonomiei în faţa forţei celorlalţi; proporţionalitatea între amploarea puterii

şi multiplicarea opţiunilor; libertatea de acţiune mai mare a celor puternici faţă de cei mai

slabi; miza acordată de marile puteri menţinerii sistemului (de exemplu, ajutorul financiar

acordat de SUA Federaţiei Ruse la începutul anilor `90)27.

Prin urmare, sistemul internaţional furnizează „stimulente puternice statelor

pentru a căuta oportunităţi de câştigarea a puterii în dezavantajul rivalilor şi în beneficiul

lor“28. Sistemul internaţional determină marile puteri să-şi maximizeze puterea pentru că

aceasta este singura cale prin care pot să-şi optimizeze securitatea.

Sfârşitul războiului rece schimbă întregul câmp al agendei teoretice şi

transformările majore din sistemul internaţional lansează o nouă dispută ştiinţifică în

domeniul relaţiilor internaţionale. Emergenţa cooperării între statelor rivale, colapsul şi

expansiunea alianţelor, unificarea puterilor divergente, o relativă stabilitate în interiorul

sistemului internaţional face ca teoriile existente de până atunci să nu mai poată oferi

explicaţii suficiente, întrucât dispăruseră cauzele anticipate ale schimbării29. Este vorba

de ascensiunea teoriilor instituţionaliste, apărute ca şi contrareacţie la neorealism30, care

susţin că unica sursă de stabilitate şi securitatea în sistem o constituie instituţiile

internaţionale. În concepţia politologului Mearsheimer, instituţiile sunt „un set de reguli

după care statele cooperează şi se află în competiţie unele cu altele“31; cu toate acestea,

ele nu prezintă garanţii de asigurare a securităţii şi stabilităţii internaţionale după perioada

războiului rece. Singurul caz de existenţă a unui sistem operativ de securitate colectivă a

fost Liga Naţiunilor, dar şi aceasta a eşuat în procesul de menţinere a păcii. Mai mult, atât 27 Ibidem, p.34 28 John J.Mearsheimer, The Tragedy of the Great Power Politics, University of Chicago, W.W Norton & Company, New York, London, 2001, p.21 29 Richard Ned Lebow şi Thomas Risse Kappen, International Politics Theory and the End of the Cold War,New York, Columbia University Press, 1995, p.292 apud. William C. Wohlforth, „Reality Check- Revising Theories of International Politics in Response to the End of the Cold War” în World Politics, vol. 50, no.4, 1998, p.657 30 John J Mearsheimer, op.cit. p.5 31 Paşcu, op.cit.p.35

12

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 activităţile de menţinere a păcii, cât şi tehnica concertului internaţional funcţionează după

altă logică decât cea a securităţii colective32. Robert O. Keohane şi Lisa L. Martin îi

răspund33 lui Mearsheimer, propunând un compromis: instituţiile sunt o creaţie a statelor

şi prin urmare, ele rămân valoroase în comportamentul lor internaţional.

D. Relaţiile internaţionale după sfârşitul războiului rece. Dezbaterea despre

uni- sau multipolarism. Schimbări în securitatea internaţională

Pe parcursul celor patru decenii şi jumătate ale războiului rece s-a consolidat

metodologic şi instituţional o mai veche disciplină: teoria relaţiilor internaţionale.

Preocupările teoreticienilor au vizat înţelegerea naturii sistemelor internaţionale, a

tipurilor de interacţiuni dintre actori, a elementelor care configurează puterea etc. Aceste

preocupări intelectuale, care depăşeau cu mult graniţele conceptuale ale istoriei

diplomatice specifice secolului al XIX-lea, erau orientate spre a oferi soluţii politicienilor

şi administraţiei. În contextul războiului rece a apărut o ramură specială a relaţiilor

internaţionale, sovietologia sau kremlinologia, realizată în institute specializate în

studierea regimurilor de tip comunist.

Producţia sovietologiei, americane mai ales, este impresionantă cantitativ. Privită

din perspectiva încheierii bipolarismului americano-sovietic, marea ei problemă a fost

aceea că nu a fost capabilă să prevadă colapsul rapid al sistemului sovietic, să identifice

elementele reale care ar putea determina sfârşitul războiului rece. Problema cea mai

importantă pentru teoreticienii relaţiilor internaţionale nu este că nu au prevăzut

dramaticele evenimente din 1989-1991, ci că nu a prevăzut posibilitatea ca acestea să

aibă loc34. Am ales pentru a ilustra eşecul sovietologiei un pasaj din cartea finalizată în

august 1988 a unuia din cei mai importanţi cercetători ai spaţiului sovietic, Zbigniew

Brzezinski: „Este probabil ca problema tranziţiei post-comunismului să devină cea mai

interesantă soluţie politică şi intelectuală cu privire la ceea ce astăzi mai este cunoscută

32 John J Mearsheimer, „Promisiunea falsă a instituţiilor internaţionale“ în International Security, vol. 20, nr.1, Winter 94/95, Summer 1995 33 Robert Keohane, Lisa L.Martin—„Promisiunea teoriei instituţionaliste” în International Security, Vol.20, No.1, Summer 1995 34 Richard Ned Lebow şi Thomas Risse-Kappen, eds. International Relations Theory and the End of the Cold War, New York, Columbia University Press, 1995

13

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 drept lumea comunistă. Va fi, după toate probabilităţile, dilema dominantă ce va

confrunta peste câteva decenii (s.n.) acea parte a lumii, evidenţiind nu numai soluţii

analitice dar şi practice”35. Acest pasaj indică faptul că înainte cu un an de prăbuşirea

regimurilor comuniste în Europa de Est, puterea sovietică era încă privită ca fiind

reformabilă, dar foarte durabilă.

„De ce a căzut comunismul?” a fost una din cele mai frecvente întrebări la care a

încercat să răspundă abundenta istoriografie post-război rece. Literatura existentă până în

acest moment a propus patru mari explicaţii pentru colapsul comunismului sovietic: 1)

criza economică; 2) pierderea legitimităţii politice; 3) dezintegrarea produsă de

naţionalism şi 4) pierderea încrederii elitelor36.

Multitudinea de răspunsuri rezultă din cine răspunde la întrebare. Pentru

americani comunismul a căzut deoarece Statele Unite prin politica lor au câştigat

războiul. Dar care politică? Politica de „îndiguire” a lui Truman, cea de apărare

identificată prin numele lui Richard Nixon şi Henry Kissinger, politica drepturilor omului

asociată cu Jimmy Carter şi Zbigniew Brzezinski, politica lui Ronald Reagan de a

înfrunta „imperiul răului” sau lupta CIA? Pentru Vatican nu există nici o îndoială: Papa

Ioan Paul al II-lea şi Biserica Catolică, în Polonia mai ales, au jucat un rol crucial în

căderea comunismului37. Pentru Rusia post-comunistă dezintegrarea URSS este rodul

glasnost-ului şi perestroicii iniţiate de Mihail Gorbaciov.

Răspunsul la problema cauzelor determinante ale sfârşitului Războiului Rrece

variază în funcţie de paradigma/teoria în care se înscrie respectiva interpretare:

competiţia politică, lipsa încrederii în ideologia comunistă, falimentul economic al

sistemului comunist etc. Spre exemplu, marxismul analitic38 explică sfârşitul

comunismului prin faptul că birocraţia sovietică s-a împărţit în două clase (politică şi

administrativă), iar ruperea relaţiei dintre aceste două clase conducătoare a determinat

pierderea puterii pentru ambele.

35 Zbigniew Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p.248 36 Tom Mayer, “The Collapse of Soviet Communism: A Class Dynamics Interpretation”, pp. 758-812 în Social Forces, March 2002, 80 (3) 37 Adam Michnik, “Reflections on the Collapse of Communism”, pp.119-126 în Journal of Democracy, no.11.1 (2000) 38 Tom Mayer, loc. cit., pp.793-795

14

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Spre deosebire de interpretarea colapsului comunismului prin teoria dinamicii

claselor sociale, o altă parte a specialiştilor în ştiinţele socio-politice explică evenimentele

din 1989-1991 din Europa Centrală şi de Est prin factorul „cultură politică”39.

Interpretarea culturală porneşte de la constatarea faptului că organizaţiile anti-comuniste

ale anilor `80 din blocul sovietic erau prea slabe numeric şi prost organizate şi cu toate

acestea au reuşit să învingă masiva birocraţie politică şi aparatul militar. O încercare de

răspuns la această „enigmă” vine de la Jacques Lévesque40 care arată că declinul

leninismului şi a elitelor intelectuale sovietice, în paralel cu „social-democratizarea”

acestora au constituit condiţii importante ale ascensiunii la putere a lui Gorbaciov şi a

reformelor iniţiate de acesta. Dacă explicaţia raţionalistă pune decizia Uniunii Sovietice

de a abandona Europa de Est pe costurile mari ale menţinerii în situaţia de satelit a

statelor zonei, Lévesque arată că Gorbaciov şi echipa sa erau convinşi de importanţa

naşterii unei noi ordini internaţionale, în care URSS să joace un nou rol politic şi moral.

Conform noii identităţi social-democrate, nu mai era acceptabilă folosirea forţei pentru

menţinerea intactă a graniţelor imperiale, aşa cum s-a întâmplat în 1956 în Ungaria şi

1968 în Cehoslovacia. Colapsul comunismului reformist din Germania a condus la eşecul

politicii internaţionale ale lui Gorbaciov.

Majoritatea analiştilor au căzut de acord asupra cauzei declanşatoare a schimbării

internaţionale: eşecul lui Mihail Gorbaciov în efortul de a restructura sistemul intern şi

circumstanţele internaţionale. Există însă şi puncte de vedere care îi atribuie un rol cel

puţin egal şi lui Ronald Reagan, liderii celor două superputeri contribuind reciproc la

transformarea sistemului internaţional41.

Deşi găsesc explicaţii multiple cauzelor prăbuşirii, ei ajung la un consens: după

1989, creşte incertitudinea asupra prezicerii principalelor evenimente, prin urmare, cresc

interpretările divergente.

39 J.C. Sharman, “Culture, Strategy, and State-Centered Explanations of Revolution, 1789 and 1989”, p.1-24, în Social Science History, vol.27, no.1, Spring 2003 40 Jacques Lévesque The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe, University of California Press, 1997, p.10 41 Vezi Michael Cox (ed.), Rethinking the Soviet Collapse. Sovietology, the Death of Communism and New Russia, London and New York, 1998; Jeremi Suri, „Explaining the End of Cold War: a New Historical Consensus?” pp. 60–92 în Journal of Cold War Studies, Vol. 4, No. 4, Fall 2002, p.62

15

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Data sfârşitului războiului rece variază în diverse lucrări consacrate sfârşitului

bipolarismului: alegerile din iunie 1989 din Polonia, începutul exodului est-german în

august, decizia ungurilor din septembrie de a deschide graniţa cu Austria, căderea Zidului

Berlimului, dispariţia URSS, etc.

În ciuda disparităţii punctelor de vedere asupra cauzelor determinante ale

colapsului comunismului, studiile de securitate apărute după 1989 sunt congruente asupra

a trei mari teme. Prima este aceea că puterea militară a scăzut în importanţă în relaţiile

internaţionale. A doua temă comună studiilor de securitate este aceea a nevoii de a

regândi relaţiile internaţionale şi securitatea naţională. În sfârşit, studiile de securitate

internaţională insistă asupra necesităţii de a include problemele interne şi riscurile

asimetrice pe agenda securităţii naţionale42.

Motive ale eşecului sovietologiei43

Sfârşitul Războiului Rece a generat o oarecare situaţie de criză în teoria

convenţională a relaţiilor internaţionale. Nici una din cele 2 paradigme principale,

neorealismul şi neoliberalismul nu a prezis o modificare a sistemului de o asemenea

dimensiune, fapt care l-a făcut pe John Gaddis (1992) să declare ineficienţa obiectului de

studiu numit “relaţii internaţionale”, înţelegând prin aceasta sovietologia.

Centrul disputelor despre sfârşitul bipolarismului este concentrat în jurul

explicaţiilor referitoare la irelevanţa unor comportamente în cazuri specifice. În timp ce

istoricii se arată puţin interesaţi de stabilirea cauzelor în vederea realizării unor

generalizări cu caracter teoretic, sociologii şi politologii s-au arătat interesaţi tocmai de

aceste aspecte.

O primă explicaţie a eşecului sovietologiei o constituie sursele folosite în analize.

După cum se ştie, monopolul asupra informaţiilor este o trăsătură definitorie a

regimurilor totalitare, aşa cum erau cele din blocul sovietic. Astfel, sovietologii au fost

nevoiţi să „ghicească” realităţile sovietice plecând de la discursurile şi datele oficiale, în

acest sens fiind dezvoltate metode de aproximare a minciunilor propagandei oficiale.

42 David A. Baldwin, “Review Article: Security Studies and the End of Cold War” pp. 117-141 în World Politics, vol.48, no.1, 1996 43 Florin Abraham „Sfârşitul războiului rece şi teoria relaţiilor internaţionale”, în Un destin şi o viaţă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, INST, Bucureşti, 2003, pp. 358-366

16

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Rezultatele au fost însă sub aşteptări, colapsul rapid al comunismului fiind o surpriză

pentru Occident.

Eşecul zgomotos al sovietologiei trebuie căutat şi în habitus-ul psihologic existent

în rândul cercetătorilor comunismului. Mentalitatea de Război Rece a determinat

respectabilizarea comunismului, a făcut ca sistemului sovietic să-i fie atribuite puteri care

s-au dovedit mult mai slabe în realitate. Secretomania sovietică a hrănit fanteziile unui

stat totalitar hipereficient.

În acelaşi timp, studiile asupra sistemului sovietic erau realizate din perspectivă

americanocentrică: sensul Războiul Rece a fost văzut ca o rivalitate între cele două mari

puteri, fiind neglijat potenţialul statelor cu o mai mică putere de a manipula în interes

propriu Statele Unite şi Uniunea Sovietică.44

Ineficienţa sovietologilor este însă în directă legătură cu baza metodologico-

conceptuală utilizată, cu teoriile relaţiilor internaţionale. Teoriile relaţiilor internaţionale

(realism, liberalism, instituţionalism, teoriile modernizării) nu au prevăzut emergenţa

cooperării dintre statele rivale, colapsul şi expansiunea alianţelor, unificarea marilor

puteri, refuzul conducerii unei mari puteri de a utiliza forţa pentru menţinerea statutului

său internaţional45. Din cauza eşecului de a recunoaşte la nivel teoretic probabilitatea

acestui tip de schimbări în sistemul internaţional, cercetătorii au rămas imuni după ce

aceasta a început să se producă. Eroarea a fost în primul rând de natură conceptuală.

Analiştii au început să-şi construiască teoriile bazându-se pe o înţelegere distorsionată,

excluzând cauzele importante ale schimbării internaţionale. Analiza istorică a descoperit

erori majore între majoritatea ipotezelor care au fost extrase din teorie şi cercetarea

realităţilor sovietice. Desigur, există şi apărători ai sovietologiei, care afirmă că aceasta a

fost pregătită conceptual să înţeleagă schimbarea, doar că ritmul evenimentelor nu a putut

fi anticipat.

Principala lecţie a noilor abordări empirice de la sfârşitul Războiului Rece este

faptul că natura evenimentului are un rol de esenţial, rol care a fost absent în dezbaterile

dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale. În cazul sfârşitului Războiului Rece, există

44 John Lewis Gaddis, “On Moral Equivalency and Cold War History”, în Ethics & International Affairs, vol. 10 (1996) 45 William Curti Wohlforth, “Reality Check: Revising Theories of International Politics in Response to the End of the Cold War”, pp. 650-680, în World Politics, vol.50, no.4, 1998

17

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 trei forme de imprecizie care fac argumentele pentru teoriile prospective (în primul rând

teoria jocurilor) imposibil de a fi susţinute.

Prima este problema importanţei cauzale. Dacă argumentele pentru teoriile

evaluative nu sunt însoţite de standarde clare pentru estimarea importanţei relative a

cauzelor, evenimentele importante vor fi imposibil de remarcat deoarece în munca de

cercetare empirică „totul contează”. Spre exemplu, declinul unei mari puteri poate

produce mai multe răspunsuri, iar deciziile luate de liderii sovietici necesită înţelegerea

liberalizării aspiraţiilor acestora.

A doua sursă de imprecizie se referă la mecanismele specifice care leagă cauza de

efect. În accepţiunea unor cercetători, eşecul păcii de la sfârşitul Războiului Rece rezultă

din înlănţuirea forţelor sociale materiale: modernizare, răspândirea curentului liberal şi

democratic de către marile puteri şi tendinţa sistemului internaţional de a pedepsi

comportamentul expansionist. Aceste forţe creează stimulente pentru proeminenţa

schimbărilor ideatice şi comportamentale. Dimpotrivă, pentru alţi cercetători schimbările

de sistem sunt rezultatul schimbărilor normative în constituirea şi legitimitatea politicii

internaţionale în blocul sovietic.

Al treilea element care determină gradul de imprecizie a argumentelor priveşte

acele aspecte ale evenimentelor pe care teoriile încearcă să le explice. Diferitele cauze par

să explice într-o măsură mai mare sau mai mică diferite părţi din evenimente. Lucrările

empirice demonstrează interdependenţa dintre părţile lor. Imprecizia se referă la

importanţa cauzală, mecanismele cauzale şi mai ales explicaţia că nu mai există un sens

al competiţiei internaţionale.

Disputa dintre teoriile sistemice şi cele structurale, între realism şi liberalism,

între teoriile sistemice şi cele privind luarea deciziilor interne au determinat un mixaj de

teorii şi metode în încercarea de a explica sfârşitul Războiului Rece. O parte din

cercetările apărute asupra sfârşitului războiului rece sunt o combinaţie între

comparatismul politic şi teoriile modernizării, integrează politica internă, relaţiile

transnaţionale şi rolul ideilor46.

46 Ibidem, pp.653-654

18

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Elemente bibliografice

Semnificativ pentru starea de incertitudine în legătură cu viitorul sistemului

internaţional este numărul din primăvara lui 1990 al Foreign Affairs în care este

reprodusă „telegrama lungă” a fostului diplomat american la Moscova, George Kennan,

„America and the Russian Future”, din 1946, publicată şi în Foreign Affairs din 1947,

care a stat la baza analizelor americane în legătură cu politica expansionistă a Moscovei.

De asemenea, în manualul de geopolitică a lui Jean Carlo, Geopolitica47, un capitol se

numeşte, în mod semnificativ La geopolitica dopo la fine de guerra fredda tra

globalizzazione e balcanizzazione.

După sfârşitul Războiului Rece nu a fost abandonată în întregime ideea unui

bipolarism Statele Unite - Rusia, (politica „Russia-first”), unul din susţinătorii

semnificativi fiind fostul secretar de stat şi ambasador la Moscova, Strobe Talbott.

Strategia „Russia-first” nu a fost motivată doar de preocuparea privind soarta arsenalului

nuclear al Rusiei şi echilibrele de putere în Eurasia, ci de o viziune pe termen lung la

politicii mondiale. În opoziţie cu doctrina parteneriatului ruso-american se află şcoala de

gândire a lui Henry Kissinger48 care vedea constituirea unei lumi pentapolare (Statele

Unite, Europa, Uniunea Sovietică, Japonia şi China), în măsură să realizeze un „concert”

mondial de putere în echilibru dinamic, un mecanism similar celui care era menit să

asigure stabilitatea în Europa în urma Păcii de la Viena din 1815.

Marile teorii au apărut pe terenul lăsat liber de eşecul realismului clasic

(Morghentau, Kennan) dar şi a neorealismului (Kenneth Waltz) de a oferi explicaţii

comprehensive pentru căderea comunismului. Specificul „marilor teorii” (Hegel, Marx)

este acela că au o structură congruentă: a) utilizează Mari Teoreticieni; b) explică Marea

Istorie; c) realizează Mari Predicţii; d) oferă Mari Critici şi e) dau Mari Sfaturi49.

Una din cele mai controversate teorii este cea a „sfârşitului istoriei” în varianta lui

Francis Fukuyama. Acesta, mai întâi în The End of History, „The National Interest”,

(vara 1989) şi pe larg în Sfârşitul istoriei şi ultimul om50 crede că victoria capitalismului

47 Jean Carlo, Geopolitica, Editori Laterza, 1995 48 Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon Shuster, 1994 49 Philip Abbot, „<Big> Theories and Policy Counsel: James Burnham, Francis Fukuyama, and the Cold War”, p.417-430, în The Journal of Policy History, vol.14, no.4, 2002, p.419 50 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, Bucureşti, 1994

19

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 asupra comunismului a însemnat „sfârşitul istoriei”, nu în sens evenimenţial, ci hegelian,

de sfârşit al proceselor istorice, al ideologiilor, istoria culminând cu liberal-democraţia51.

Războaiele din Golf, crizele din fosta Iugoslavie, terorismul internaţional cu atentatele de

la 11 Septembrie 2001 sunt dovezi ale faptului că filozofia optimistă a instaurării

prosperităţii şi libertăţii este foarte departe de adevăr.

În contradicţie cu viziunea optimistă a sfârşitului istoriei, a doua mare teorie

controversată este cea a „ciocnirii civilizaţiilor”, în varianta lui Samuel Huntington52.

Acesta interpretează conflictualitatea geopolitică în termenii ciocnirii între civilizaţii.

Huntington postulează cinci motivaţii pentru ciocnirea între civilizaţii: 1) diferenţele

dintre civilizaţii sunt fundamentale şi ireductibile, şi nici o civilizaţie nu vrea să renunţe

la propria identitate şi specificitate; 2) tehnologia a determinat scăderea importanţei

distanţei ca element de separaţie; 3) „reîntoarcerea la sacru”, „renaşterea lui D-zeu”

constituie un puternic element de coeziune care îşi asumă o mare valoare politică; 4) deşi

Occidentul constituie un element de atracţie pentru elitele din întreaga lume, acestea

încearcă să îşi găsească rădăcinile ca reacţie la cultura de masă difuzată în lume prin

hegemonia asupra mijloacelor de comunicaţie exercitată de Statele Unite. Ca reacţie la

„imperialismul” drepturilor omului, a libertăţii şi a democratizării de tip occidental apare

reafirmarea valorilor radicale şi indigene, a Islamului şi Hinduismului, sub forma

radicalismului religios; 5) diferenţele culturale şi religioase sunt prea profunde, mai

puternice decât cele politice şi economice.

Huntington postula că unicul pericol adevărat împotriva preeminenţei

Occidentului rămâne posibilitatea unei alianţe între civilizaţia confuciană şi cea islamică.

Aceasta este periculoasă în acelaşi timp şi pentru Rusia ca şi pentru restul Europei. De

aceea, este necesar ca Federaţia Rusă să susţină Occidentul. Unica putere majoră departe

de „zona de fractură” a combinaţiei confuciano-islamice este Statele Unite, care trebuie

să intervină în apărarea Europei.

Mai multe critici i s-au adus teoriei ciocnirii civilizaţiilor: este un instrument de a

menţine coeziunea Occidentului inventând un pericol după dispariţia URSS; că este

51 pentru o abordare comparativă între teoria lui Huntington şi cea a lui Fukuyama vezi Stanley Kurz, “The Future of History”, în Policy Review, no. 113, (June and July 2002) 52 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 2001 şi “If Not Civilizations, What?”, Foreign Affairs, 1993, vol.72, Nov/Dec, pp.186-194

20

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 maniheică, excluzând posibilitatea unor acorduri diverse şi selective; că supraapreciază

importanţa Statelor Unite ca element fundamental al sistemului internaţional în

împiedicarea tendinţelor anarhice; că lumea islamică este fracţionată geografic şi politic,

numeroase conflicte fiind în interiorul său.

Immanuel Wallerstein53 afirmă că sfârşitul escatologiei marxiste înseamnă şi

apusul liberalismului, pentru că cele două ideologii ar fi complementare şi

interdependente; capitalismul istoric a murit sub greutatea succesului său, lăsând un

spaţiu imprevizibil şi complex care va modifica profund structura lumii. Concluzii

similare sunt şi cele ale lui Paul Kennedy54, unul din cei mai importanţi declinişti, autor

al volumului clasic The Rise and Fall of Great Powers (1988). Kennedy are o viziune

pesimistă asupra decăderii Statelor Unite, accelerată de afluxul masiv de imigranţi care

nu vor putea fi asimilaţi de societatea americană. Viitorul Statelor Unite devine incert,

spune istoricul britanic, în confruntarea cu dinamismul Europei şi al tigrilor sud-est

asiatici. Nu este posibilă nici o ordine mondială, deoarece ea presupune un guvern

mondial a cărui responsabilitate Statele Unite nu şi-o pot asuma. Pentru a-şi putea asigura

propria securitate, Statele Unite ar trebui să îşi limiteze intervenţiile pentru asigurarea

intereselor naţionale vitale, abandonând pretenţiile misionare globale. Orice superputere

decade până la urmă din cauza supra-extinderii militare şi strategice, a faptului că face

prea mari cheltuieli pentru securitatea naţională în dauna economiei proprii.

Henry R. Nau combate teoria declinistă a lui Paul Kennedy pe considerentul că

America este singura superputere, iar leadership-ul ideologic american este acceptat în

cea mai mare comunitate a statelor democratice. Democraţia a multiplicat efectele puterii

americane.

Zbigniew Brzezinski în „Selective Global Commitment”, Foreign Affairs, Fall

1991 vorbeşte despre procesul accelerării unificării europene iar America ar trebui să

sprijine o integrare militară între UEO şi UE pentru a preveni o apropiere ruso-germană

deoarece o Europă unită ar avea mai multe posibilităţi de a asimila Germania. Rusia

trebuie transformată într-un stat post-imperial, integrată în concertul statelor democratice;

53 Immanuel Wallerstein, Geopolitics and Geoculture - Essay on the Changing World System, Cambridge University Press, 1991 54 vezi şi Paul Kennedy, Preparing for the Twenty-First Century, New York, Random House, 1993

21

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 sprijinirea cooperării regionale între statele Europei Central şi statele ex-sovietice

Ucraina, Belarus55. Ajutorul occidental pentru statele Europei Centrale56 trebuie să

meargă prin primirea unora din acestea (Polonia, Ungaria şi Cehia) în NATO, propunere

amplu argumentată în studiul „A Plan for Europe”57. Statele Unite trebuie să sprijine

Ucraina deoarece aceasta, alături de Azerbaidjan, este un pivot geopolitic vital pentru

crearea unui pluralism geopolitic în spaţiul forte al URSS58. În articolul „The Premature

Partenership”59 Brzezinski dezvoltă un punct de vedere critic faţă de concepţia strategică

a Americii în relaţiile cu Rusia, aceasta fiind naivă, supraoptimistă comparativ ce aceea

care a condus la victoria finală în războiul rece. Obiectivul central al unei strategii de

ansamblu realiste şi durabile ar trebui să fie consolidarea pluralismului politic în

interiorul fostei Uniuni Sovietice, fiind criticate iniţiativele ruseşti pentru realizarea unei

garanţii comune a NATO şi Rusiei asupra zonei Europei Centrale, deoarece i s-ar permite

Moscovei să ajungă cea mai mare putere din Eurasia.

Joseph S. Nye60 respinge tezele decliniste ale lui Paul Kennedy. La începutul

anilor ’90 identifica „patru viziuni pentru viitor”: bipolaritate; multipolaritate (SUA,

URSS, Europa, China, Japonia); blocuri regionale (Europa cu apendice african şi

America cu estul Asiei); poliarhie. Nye cerea ca SUA să îşi investească resursele în

menţinerea unui echilibru geopolitic şi adoptarea unei atitudini deschise faţă de restul

lumii, să favorizeze dezvoltarea de noi instituţii internaţionale şi să realizeze largi

reforme pentru creşterea resurselor interne ale puterii sale. Nye: există două pericole la

care SUA trebuie să facă faţă – autosatisfacţia faţă de problemele interne şi reticenţa faţă

de investirea în conservarea încrederii altor ţări în capacitatea lor de a-şi asuma

supremaţia internaţională.

55 Zbigniew Brzezinski, “The Cold War and its Aftermath”, în Foreign Affairs, Fall 1992 56 Idem, “The Great Transformation”, The National Interest, Fall, 1993, nr.33 57 Idem, “A Plan for Europe”, Foreign Affairs, January/February, 1995, vol.74, no.1, pp.26-42 58 Idem, Marea tablă de şah, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 59 Idem, “The Premature Partenership”, Foreign Affairs, March/April 1994, vol.73, no.2 60 Joseph S. Nye, Le leadership americain: quand les règles du jeu changement, Presses Universitaires de Nancy, 1992. Joseph S. Nye, „The Case for Deep Engagement”, Foreign Affairs, JulyAugust 1995, vol.74, no.4, pp.90-102: Statele Unite trebuie să îşi menţină în continuare trupele în diverse zone ale lumii, să dezvolte instituţiile regionale şi să rămână angajată în Asia. Joseph S. Nye şi William A. Owens, „America’s Information Edge”, Foreign Affairs, March/April 1996, vol.75, no.2, pp.20-36. Autorii vorbesc de revoluţia informatică care a modificat ecuaţia puterii naţionale (a decăzut URSS şi a ridicat Japonia) a dus la apariţia „soft-power”, prin care un stat îşi proiectează idealurile sale în alte regiuni. Pentru a preveni o cursă a informaţiilor, America trebuie să controleze efectele intrării în era informatică.

22

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Josef Joffe61 susţine că Statele Unite sunt singura putere militară cu o întindere

globală, numai acestea pot interveni oriunde pe planetă, iar faptul acesta o face să fie

singura şi unica putere militară. Dacă ţările Uniunii Europene intervin în Africa, acestea

trebuie să apeleze la mijloacele militare americane. Uniunea Europeană este un caz în

care întregul este mult mai puţin decât suma componentelor sale. Este o adunare de 15

guverne şi voinţe naţionale.

Până când Europa nu va recâştiga dinamismul economic al anilor `50 şi `60, nu

poate spera să-şi menţină poziţia în faţa zonelor puternic dezvoltate ale Americii şi

Orientului Îndepărtat. “Jokerul” din pachetul de cărţi este China. În anii ’90 a înregistrat

rate de dezvoltare-valori compuse din 2 cifre.

La sfârşitul sec. XX lumea nu este “unipolarizată” în sensul literal al atracţiei

magnetice-cu toate celelalte state “aliniate” ca pilitura de fier cu şi către Washington. Dar

lumea nici nu a revenit la secolul al XIX-lea, când cinci puteri, mai mult sau mai puţin

egale, unele cu altele asigurau, printr-un concert al marilor puteri, echilibrul european

(mondial). Este cel mai bine descrisă ca o tablă multidimensională, pe care diferite tipuri

de piese se prezintă alături de diferite dimensiuni ale puterii. În dimensiunea economică,

este “tripolarizată”, cu Statele Unite numai un primus inter pares, cel mai mare jucător

într-o partidă pe care o domină împreună cu UE şi Japonia. În acest joc Rusia şi China

sunt numai parteneri potenţiali. În jocul militar, Statele Unite sunt din nou primele, dar

sunt trei pretendenţi care ar putea fie reveni fie ajunge la un statut de egalitate; Rusia,

China, Uniunea Europeană

Joffe analiza trei scenarii pentru viitorul sistemului relaţiilor internaţionale: a)

“echilibru restabilit”: Rusia, China, Europa şi Japonia îşi vor uni forţele pentru a egala

sau ţine în frâu Statele Unite. Scenariu improbabil după Joffe; b) modelul “competiţiei

culturilor” pornind de la Huntington. Ca actori pe scena mondială, civilizaţiile sunt

interesante numai în situaţia în care cultura şi ţara coincid. Aceasta înseamnă numai

SUA, Rusia, China, Japonia. Dintr-un total de 200 state, lumea conţine şi va genera mai

multă dezordine decât poate prezenta o teorie cuprinzătoare ca “înfruntarea civilizaţiilor”;

c) “sfârşitul istoriei” pornind de la Fukuyama. Lumea nu va duce în anul 2025 lipsă nici

61 Josef Joffe, Viitorul marilor puteri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000

23

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 de ideologii şi nici de conflicte; şcoala de gânditori ai “sfârşitului istoriei” de la

Condorcet la Kant, Hegel, Marx consideră că istoria este condusă de un Mare Factor,

generalizare contrazisă de istoria reală.

Metafora care se potriveşte pentru forma relaţiilor internaţionale este aceea a unui

„ax cu spiţe”. Axul este Washingtonul, iar spiţele sunt Europa Occidentală, Japonia,

China, Rusia şi Orientul Mijlociu. Pentru toate antagonismele cu Statele Unite, asocierea

cu “axul” este mai importantă pentru ele decât legăturile lor mutuale. Joffe analiza şi

natura puterii: puterea “hard” –oameni şi rachete etc. - va mai conta, este valuta forte a

puterii. Influenţa tot mai ridicată a puterii “soft”- cultura şi stilul de viaţă american, este

clădită pe atragere şi nu pe impunere. Acest tip de putere nu poate fi recrutat ca armatele

din alianţele trecutului, nici nu se poate pune într-un echilibru. În acest ring toţi împreună

- Europa, Japonia, China şi Rusia – nu pot ataca Statele Unite.

Secolul XXI va fi martorul competiţiei a două paradigme: prima, „tărâmul Berlin-

Berkeley” al secolului XX cu succesul democraţiei, bunăstarea materială va prevala

asupra limbajului armelor. A doua paradigmă este cea manifestată la sfârşitul sec. al

XIX-lea, “întoarcere a istoriei”, în care statele în ascensiune (China, India) vor dori un alt

statut în lume (aşa cum Germania a dorit să aibă o nouă poziţie şi a participat la primul

război mondial)62.

„Noua Ordine Mondială”

Într-un discurs din 5 septembrie 1990 George Bush vorbea de “5 principii simple”

care ar trebui să formeze cadrul ordinii internaţionale: o epocă lipsită de ameninţare şi

teroare, cu o afirmare mai puternică a justiţiei şi mai sigură în privinţa menţinerii păcii.

Dar, apelul la o “nouă ordine internaţională” a însoţit întotdeauna evenimentele

semnificative, de regulă sfârşitul unor războaie generale. Astfel de apeluri au fost lansate

şi în 1815, 1918, 1945-46.

62 Pentru alte puncte de vedere vezi şi Richard Holbrooke, „America, a European Power”, Foreign Affairs, March/April 1995, vol.74, no.2, pp.38-51: Vestul trebuie să asigure stabilitatea securităţii europene şi integrarea naţiunilor din fosta URSS, în special Rusia, într-un sistem stabil de securitate european. Noel Malcom, The Case Against „Europe”, Foreign Affairs, March/April 1995, vol.74, no.2, pp.52-68: argumentele pentru o Europă unită, federală, sunt greşite, politica de unificare este una „decofeinizată”. Politica pentru o „Europă unită” este anti-americanism, este visul „eurobirocraţilor” de la Bruxelles. O Europă federală duce la renaşterea politicii naţionaliste, ostile şi resentimentare.

24

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Pentru optimişti (idealişti) evenimentele din 1989-90 erau un prilej de a reforma

ONU în sensul consolidării maşinăriei de acţiune colectivă şi punerea bazelor unei

guvernări globale.

Pentru realişti, noi ordini internaţionale sunt întotdeauna un preludiu fals, dacă nu

există temeiuri să presupunem că viitorul va fi mai bun decât trecutul.

Dezbaterile despre caracterul ordinii post-Război Rece au fost marcate de o

multiplicitate de puncte de vedere în care diferite teorii ale relaţiilor internaţionale-

neorealism, neoliberalism, constructivism -, pentru a se integra cât mai mult în

înţelegerea constituenţilor noii ordini internaţionale. În mod fundamental, perioada post-

Război Rece a fost descrisă ori în termeni de „ordine” ori de „dezordine”.

Pentru a înţelege sensul acestor dezbateri confuze, vom apela la următoarea

perspectivă care ne ajută să plasăm obiectivele opuse în două categorii. Prima cuprinde

clarificările structurale: cât de relevantă mai rămâne ideea balanţei puterilor şi care este

actuala situaţie a distribuirii puterilor mondiale după colapsul Uniunii Sovietice; mai

precis, care sunt actorii polarităţii în acest nou sistem; se poate sugera că actuala putere a

SUA înseamnă un clivaj fundamental privind hegemonia şi există „o ridicare şi o cădere”

a marilor puteri; poate însemna noua ordine mondială declinul viabilităţii statului ca

principală structură componentă a sistemului? A doua categorie priveşte normele şi

procedurile sistemului contemporan: dacă s-a stabilit cu fermitate adevărata bază a

securităţii colective; în ce măsură sistemul se caracterizează printr-un concert în acţiune

al puterilor; dacă în acest moment avem de a face cu un „interregn” sau cu o nouă lume în

formare; în ce măsură am avut de a face cu o schimbare a practicilor înrudite precum

suveranitatea şi non-intervenţia; cumva anunţă toate acestea o nouă ordine sau, pur şi

simplu, e vorba de o dezorganizare a celei vechi; este cumva prima caracteristică a noii

lumi o pace liberală generalizată?

În fapt, după sfârşitul Războiului Rece au avut loc schimbări radicale în

securitatea internaţională. După 1989 numeroşi actori au intervenit pe scena

internaţională, spre deosebire de raţionalitatea care caracteriza Războiul Rece. În această

conjunctură, toate naţiunile, fie ele chiar şi superputeri, au nevoie de aliaţi. Singurătatea

este periculoasă, şi ea a condus la un intervenţionism excesiv.

25

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 După colapsul comunismului a început să se vorbească de “securitate

cooperativă” în loc de securitate colectivă. Şi aceasta se bazează pe ideea că pacea este

indivizibilă. Este versiunea mai nuanţată a securităţii colective în sensul că nu se bazează

pe tehnicile spontane de echilibrare a puterii care intră în funcţiune numai atunci când

sunt în joc interese vitale. Securitatea cooperativă se realizează prin intermediul

organizaţiilor regionale ( de exemplu, NATO).

Sfârşitul ordinii bipolare a adus cu sine emergenţa unor noi tipuri de pericole şi

ameninţări63. Henry Kissinger menţionează printre noile ameninţări fundamentalismul

islamist şi terorismul. S-au extins numărul Rogue States, - state baditeşti - (Iran, Irak,

Coreea de Nord, Sudan, Libia, Afganistan) care difuzează curente de idei violent

antiamericane şi antioccidentale, sprijină grupuri teroriste. Aceste state pun în cauză

ordinea internaţională, doresc să achiziţioneze arme de distrugere în masă. Sancţiunile

(embargo, blocare de fonduri sau prohibiţie de transfer tehnologic) sunt destinate să le

pedepsească, dar ele sunt insuficient de eficace. Apelul la comunitatea internaţională a

dat rezultate inegale, deoarece este foarte dificil să se obţină consensul tuturor statelor

democratice împotriva „statelor banditeşti”. Astfel, dacă Statele Unite sub Administraţia

G. Bush Senior au intervenit în războiul din Golf în numele comunităţii internaţionale,

Bill Clinton nu s-a arătat prea încrezător în virtuţile multilateralismului nici în eficacitatea

organizaţiilor internaţionale ca ONU. Singurele certitudini sunt cele oferite de puterea

economică, militară şi politică. (Statele Unite au intervenit militar în Somalia, prin

participarea a 28 000 soldaţi americani la menţinerea ordinii, dar s-au retras în martie

1994 după incidentul din 3 octombrie 1993 când 18 soldaţi americani au fost omorâţi

într-o ambuscadă la Mogadiscio, iar imaginile au fost transmise de CNN; intervenţia

americană în Haiti, septembrie 1994 pentru a pune în practică o rezoluţie a Consiliului de

securitate pentru restabilirea democraţiei; intervenţiile americane din Balcani, 1995 şi

1999).

63 Fluxurile migratoare: previziunile sunt pentru 8-10 miliarde locuitori la mijlocul secolului XXI, iar inegalităţile din marile aglomeraţii urbane sunt periculoase pentru echilibrul politic, economic sau social. Terorismul, care utilizează diverse metode pentru a-şi subvenţiona activităţile: producţia şi traficul de droguri, prostituţia etc.; atacurile informatice prin producerea de viruşi meniţi să paralizeze reţelele Internet. Controlul armamentelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă. Marea îngrijorare este în legătură cu armamentul nuclear sau foarte sofisticat moştenit de fostele republici ale URSS şi care face obiectul interesului Rogue States, inclusiv prin racolarea de savanţi.

26

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

Scenarii pentru Europa

În efervescenţa care a urmat destrămării ordinii bipolare, una dintre temele

esenţiale a fost cea a „viitorului Europei”, în sens politic, economic, militar. Prezentarea

succintă a diferitelor scenarii şi proiecţii în legătură cu identitatea europeană este utilă

pentru înţelegerea modului în care a avut loc dezbaterea despre „Europa Centrală”,

precum şi evoluţia statelor din această zonă64:

• Europa integrată, în care Germania şi Franţa militează pentru accelerarea

integrării interne în interiorul Uniunii Europene, realizându-se paşi în această

direcţie prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa. La începutul anilor ’90

a existat puţină preocupare pentru situaţia din Europa de Est.

• Scenariul unui proces de fragmentare, de renaţionalizare a politicii strategice şi

întoarcere la echilibrul de puteri. Această viziune era motivată mai ales de teama

revenirii la o politică hegemonică a Germaniei după unificarea acesteia, ipoteză

infirmată de politica integraţionistă a Berlinului.

• Europa cetăţenilor, promovată de federaliştii europeni, dar care nu ţin cont, spun

adversarii lor de imposibilitatea substituirii referinţei simbolice la naţiune cu una

bazată pe solidaritatea socială şi reprezentarea politică. Nu există nici o unitate

culturală europeană de la Atena lui Pericle la Bruxelles-ul lui Delors.

• Europa statelor, a Patriilor după formula lui de Gaulle, de la Atlantic la Ural,

pentru constituirea unei “mari puteri”, un nou bloc geopolitic, nu numai

geoeconomic.

• Europa regiunilor înţeleasă de unii ca o germanizare dificil de acceptat de alţi

parteneri

• Europa banana – sudul Angliei, zona Benelux, Valea Rhinului, nordul Franţei,

sudul Germaniei, nordul Italiei - similară pentru unii cu Europa regiunilor: un

centru propulsor al diverselor periferii marginale, regiunile bogate trecând peste

barierele statelor, pentru a se agrega într-un centru propulsor al Europei. Această 64 Vezi în acest sens: Cristoph Bertram, Europa în balanţă, Clavis, Bucureşti, 1996; Jean-Marc Ferry, La question de l’Etat européen, Gallimard, Paris, 2000; Mihai E. Ionescu, După hegemonie: patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii’90, Scripta, Bucureşti, 1993; Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Polirom, Iaşi, 2001; Yves Salesse, L’Europe que nous voulons, Fayard, Paris, 1999

27

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 variantă este cunoscută într-o altă variantă ca Europa „nucleului dur”: sunt

regrupate toate statele care sunt de acord cu integrarea pe o anumită problemă, în

timp ce alte state se alătură în funcţie de capacităţile şi interesele lor. Acest model

a determinat apariţia teoriei integrării în „cercuri concentrice”, integrarea în valuri

a unui număr mic de state, pentru ca acestea să poată fi integrate cu mai mare

uşurinţă.

• Europa agregată subsistemic, în echilibru dinamic, în competiţie una cu alta: un

centru franco-german, care la nord integrează zona Baltică şi un sud cu un grad

minor de agregare, fragmentată, în aria mediteraneeană, care are nevoie de Statele

Unite pentru a-şi asigura securitatea strategică, şi care domină zona comercială a

Mediteranei;

• Germania constituie Mitteleuropa, iar în acesta caz Franţa s-ar orienta major spre

statele latine şi Marea Britanie şi care ar putea solicita, din motive de echilibru o

puternică prezenţă americană în Europa;

• Un directorat franco-germano-britanic asupra problemelor europene;

În centrul dezbaterilor despre organizarea europeană se află problema rolului

statului, a suveranităţii naţionale. Detractorii construirii „Marii Europe”- foştii comunişti

sau dreapta radicală-, prezintă statul-naţiune ca o entitate indispensabilă, legătură cu

democraţia efectivă. Euroscepticii acuză „tehnocraţia de la Bruxelles” dar, susţin

apărătorii federalismului, atacurile sunt eronate deoarece puterea europeană este în fapt

deţinută şi exercitată de state. Social, tehnocraţia nu este „bruxelleză”, ci naţional-

comunitară. Dacă există un deficit de democraţie europeană, acesta este pentru că

guvernele naţionale nu asigură în întregime un cadru democratic (absenţa controlului

cetăţenilor asupra maşinăriei politice, autonomizarea executivelor, puterea excesivă a

tehnocraţilor există mai întâi în cadrul democratic naţional).

O foarte argumentată demonstraţie a punctului de vedere federalist este dată de

Romano Prodi în O viziune asupra Europei. Prodi crede că doar la nivel supranaţional

european se poate face faţă cu succes problemelor cu care se confruntă în mod individual

statele europene. Construcţia europeană este necesară pentru că statele şi-au pierdut o

bună parte din suveranitatea lor reală, iar aceste pierderi împiedică micile state, în primul

28

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 rând în cazul politicilor economice, pentru a avea suficientă putere pentru a-şi recupera

instrumentele fundamentale ale suveranităţii. De aceea este necesară consolidarea

instituţiilor comune: formarea unei autentice politici externe europene, pentru ca

europenii să poată fi buni mediatori ai conflictelor regionale, extinderea diplomaţiei

economice; politici comune în privinţa imigrării şi a dreptului de azil; crearea unui spaţiu

social comun în interiorul căruia să se realizeze o uniune economică eficientă.

29

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

II. Definirea conceptelor de Europa Centrală

Bogata tradiţie istorică a Europei Centrale a făcut posibilă apariţia a numeroase

conceptualizări asupra spaţiului, nu doar în dimensiunea sa (geo)politică, dar şi în cea

geografică sau culturală. În acest subcapitol ne propunem să prezentăm sintetic diferitele

accepţiuni care au fost date conceptului de Europa Centrală65.

A. Conceptul politic

Europa Centrală ca atare, ca entitate autonomă, nu a existat niciodată. Încă de la

început, proiectul central-european a fost definit ca intersecţie a „comunităţii imaginate”

şi „ceilalţi” (Rusia sau Europa Răsăriteană şi Occident). Conceptul de „între” imaginează

zona central-europeană ca pe o zonă de mijloc în ceea ce priveşte caracteristicile de

securitate, economice, religioase, ale societăţii civile şi cele spirituale66.

Mitteleuropa reapare în discuţia germană şi europeană de fiecare dată când ţările

de limbă germană cunosc o criză, sau doar o schimbare profundă, a identităţii lor

geopolitice. Amintirea Războiului de Treizeci de ani (1618-1648) trezeşte nevoia unei

ordini armonioase în Europa Centrală, nostalgia Sfântului Imperiu Romano-German şi a

principiului său federal. Până în sec. XX acest mit al Sfântului Imperiu, prima formă

istorică a „Europei de mijloc”, inspiră numeroase politici şi proiecte ideologice.

Studiul noţiunii de Mitteleuropa conduce la o evaluare a conjuncturilor europene

în care sunt reanalizate întrebările asupra contururilor, frontierelor şi centrului Europei:

Revoluţia franceză, 1848, 1866-1871, 1914-1919, 198967.

O analiză foarte pătrunzătoare a modelelor de dezvoltare europene pe regiuni, este

realizată de Jenö Szücs, care, în cartea sa Cele Trei Europe (1985), consideră că există

65 Pentru prezentarea sintetică a istoriei regiunii vezi Lonnie R. Johnson, Central Europe: Enemies, Neighbors, Friends, Oxford University Press, 2002 66 Adrian Pop, „Conceptul de Europa Centrală” in Sfera Politicii, nr. 28, iunie 1995, pp. 32-33. 67 Jacques Le Rider, Mitteleuropa, traducere de Anca Opric, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 18-19.

30

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 trei regiuni principale: Europa apuseană, caracterizată de separaţia timpurie a statului de

societate; Europa răsăriteană (rusă), caracterizată de supremaţia statului faţă de societate;

Europa centrală, caracterizată de un model hibrid de dezvoltare, combinând cele două

versiuni anterioare68.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Europa Centrală privea o potenţială uniune

economică între Prusia şi Austria, extinzându-se de la Copenhaga la Trieste. După

victoria Prusiei împotriva Austriei la Sadowa (1866) şi după fondarea Imperiului această

idee a suferit modificări, fiind marcată de superioritatea germană şi de pretinsul drept al

naţiunii germanice la hegemonie regională69. Totuşi, proiectul federativ austro-ungar

conturează o viziune comună a spaţiului central-european, aducând împreună identităţi

etnice diferite, legate de substratul cultural-religios70.

Intrarea în vocabularul uzual european a termenului de Mitteleuropa se face la

începutul Primului Război Mondial odată cu apariţia cărţii cu acelaşi nume a lui Friedrich

Naumann (1915)71. Acesta dorea să realizeze o genealogie istorică a ideii germanice,

întorcându-se în timp la primele populări spre Est. Teoretizarea de factură geopolitică a

lui Naumann a fost considerată ca exprimând ideii expansioniste. Mitul Drang nach

Osten, al înaintării spre est este un mit al continuităţii care postulează o tradiţie

neîntreruptă din sec. XII până în sec. XX, potrivit căruia poporul german s-ar supune unei

predestinări geopolitice, în căutarea unui Lebensraum72. De fapt, însă, teoretizarea lui

Naumann se referea mai mult la o structura confederală, după modelul Sfântului Imperiu

Romano-German73.

Concomitent cu Naumann, scriitorul austriac Hugo von Hofmannstahl, dezvoltă

în mai multe articole o apologie a ideii de Reich germanic cu tendinţe federatoare asupra

popoarelor din spaţiul dunărean. Austro-Ungaria joacă, în acest context, rolul unei

Europe de mijloc, zid de apărare contra Rusiei, punte între Est şi Vest. 68 Jenö Szucs, Les trois Europes, Harmattan, Paris, 1985, passim. 69 Tony Judt, „Redescoperirea Europei Centrale” in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, coord. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 17, 33. O altă carte importantă pentru această temă este cea a lui Christian Radu Chereji, Identităţi ale Europei Centrale 1815-2000, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004 70 Michael G. Roskin, The Rebirth of East Europe, 4th Edition, Prentice Hall, New York, 2001, p.20 71 Friedrich Naumann, Mitteleuropa (1915), traduction de l’allemand par l’Argus suisse de la Presse a Geneve, Delachaux & Niestlé – Payot, Neuchatel et Paris, passim. 72 Henry Cord Meyer, Mitteleuropa in Thought and Action, Martinus Nijhoff, La Haye, 1955, passim. 73 Jacques Rupnik, „Europa Centrală sau Mitteleuropa” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 50-51.

31

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Pot fi astfel distinse două înţelesuri sensibil diferite ale conceptului

„Mitteluropa”:

• Prima trimite direct la tradiţia recentă a pangermanismului şi îşi găseşte sursele

principale în discuţia asupra scopurilor războiului, în apropierea anului 1914

• În tradiţia Sfântului Imperiu Romano-German este prezentat ca un proiect, ca un

mit sau ca o utopie de armonie restaurată în Europa Centrală. Ambele înţelesuri se

hrănesc din credinţa într-un mesianism al poporului german, prezentat ca fiind

singurul capabil să aducă ordinea în haosul naţionalităţilor74.

Pe de altă parte, după părerea lui K. Pomian, „Europa Centrală n-a fost niciodată

o idee-forţă, în nici una din culturile acestei regiuni”. Ideea panslavistă n-a obţinut

niciodată susţinerea unor cercuri foarte largi. Se poate vorbi de o tradiţie central-

europeană legată de tradiţia habsburgică (austroslavism, axa austro-ungară) dar această

tradiţie „dunăreană” nu trebuie confundată cu aceea a Mitteleuropei, care evocă amintiri

neplăcute pentru vecinii central-europeni ai Germaniei şi Austriei; de ex. împărţirea

Poloniei75.

În ceea ce priveşte lipsa unei tradiţii ruse privind spaţiul Europei Centrale, există

mai degrabă o distincţie aproape antagonică între Orientul rusesc şi Occidentul european,

fără ca „mijlocul Europei” să fie obiectul unui discurs specific (slavofililor le este greu să

admită legitimitatea mişcării panslaviste central-europene, într-atât slavii neortodocşi

apar ca fiind străini de tradiţia rusească ortodoxă)76.

Înfrângerea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial a determinat şi

înfrângerea ideii germane de Mitteleuropa. Acest lucru este demonstrat de lucrarea lui

Thomas Masaryk, Nova Europa care excludea voit din Europa Centrală teritoriile

germane. Pentru preşedintele Cehoslovaciei Europa Centrală era o „zonă distinctă,

formată din naţiuni mici, întinzându-se de la Capul Nord la Capul Matapan”77.

Europa Centrală a fost concepută în perioada interbelică, de către Franţa în

special, ca un „cordon sanitar”, un tampon pro-occidental menit să umple vacuumul de

74 Le Rider, 1997, op. cit., p. 21. 75 Jacques Le Rider, „Încercare de istorie semantică” in Babeţi, Ungureanu, op. cit., pp. 77-78. 76 Le Rider, 1997, op. cit., p. 26. 77 Jacques Rupnik, “Eastern Europe in the International Context” in Journal of Democracy, volume 11, number 2, April 2000, p. 117.

32

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 putere creat de colapsul imperiilor ţarist şi german78. Totuşi, încercarea de a instaura

regimuri democratice în ţările regiunii s-a lovit de tradiţiile politice autoritare din trecut,

care considerau statul singurul vehicul politic, respingând din start formarea unei societăţi

civile puternice, care să pondereze puterea politică79.

În perioada interbelică, conceptul de Europa Centrală este afectat de ascensiunea

curentelor naţionaliste, ceea ce nu permite o sinteză coerentă, ci doar o sumă a unor

curente divergente, dar asemănătoare (de exemplu, proiectele cehoslovac şi iugoslav,

văzute ca replici mai mici ale vechii structuri austro-ungare). Viziunea franceză a

spaţiului de securitate dintre Germania şi Rusia Sovietică eşuează însă, tocmai datorită

lipsei de coordonare şi solidaritate regională. Franţa nu a avut puterea să susţină proiecţia

geopolitică pe care a creat-o la sfârşitul Primului Război Mondial.

Ascensiunea autoritarismului în majoritatea ţărilor din regiune (Pilsudski în

Polonia, Horthy în Ungaria, Dolfuss în Austria, Alexandru I în Iugoslavia, Boris III în

Bulgaria, Carol II în România) şi a nazismului în Germania a creat premisele deteriorării

situaţiei politice regionale, sub influenţa distrugătoare a naţionalismelor duse la extrem.

Încercările de coordonare a acţiunii politice în regiune s-au lovit de interesele divergente,

fapt ce a dinamitat orice încercare de rezistenţă în faţa expansiunii Germaniei naziste.

Existenţa unor minorităţi germane considerabile pe teritoriul statelor central-

europene a contribuit la consolidarea intereselor Germaniei naziste în regiune, cel puţin

după 1933. Astfel, existenţa minorităţii sudete la graniţa dintre Germania şi Cehoslovacia

a constituit justificarea anexiunilor ce au urmat Acordului de la München din 193880. De

asemenea, puternica minoritate germană din Polonia, instrumentarea „crizei poloneze” de

către Hitler a fost justificarea pentru anexarea coridorului către Prusia Orientală în 1939,

moment ce a determinat declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe perioada

conflagraţiei, spaţiul central-european este dominat de Germania nazistă.

După 1945, conceptul de Europă Centrală acoperă o aşa-zisă „identitate de vreme

rea”. Intelectualitatea regiunii se raportează la o situaţie socială de oprimare (de exemplu,

78 Katherine Verdery and Ivo Banac (eds.), National Character and National Ideology in Interwar Eastern Europe, Yale University Press, New Haven, 1995, passim. 79 George Schopflin, “The Political Traditions of Eastern Europe” in Stephen R. Graubard, Eastern Europe...Central Europe...Europe, Boulder, Westview, 1991, pp. 59-94. 80 Robin Okey, „Central / Eastern Europe: Behind the Definitions” in Past and Present, No. 137, Nov. 1992, p. 122.

33

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 de către un factor extern, în cauză fiind ocupaţia sovietică). Excepţie fac Austria şi

Germania de Vest, care s-au dezvoltat, începând cu 1949 în arealul Europei Occidentale,

ele nemaifiind incluse în abordările zonei central-europene. În perioada anilor 70 şi 80,

Europa Centrală devine un adevărat mit, o „metaforă culturală mobilizatoare”, o „modă

intelectuală” pentru ţările aflate sub dominaţia sovietică81.

Occidentul a revenit, însă, în peisajul Europei Centrale, mai ales prin inaugurarea

Politicii Estului de către cancelarul vest-german Willy Brandt după 1967. Aceasta viza în

primul rând consolidarea încrederii în Europa Centrală, deziderat concretizat parţial prin

organizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa la Helsinki, în 1971, şi

cu ajutorul acordat etnicilor germani din regiune (în special din RDG)82.

Nucleul conceptual, constituit prin raportarea la „glaciaţiunea sovietică”, va da

naştere, după 1989, la o exacerbare a rusofobiei, considerată drept factor înrobitor, ceea

ce se va manifesta, la nivel politic, prin orientarea către lumea occidentală83.

Orientarea către occident a coincis şi cu o tendinţă accentuată pro-americană, de

multe ori evaluată negativ de ţările Europei de Vest84. Însă pentru ţările din Europa

Centrală, prezenţa şi interesul Statelor Unite reprezentau, la începutul anilor `90, garanţia

regimurilor democratice în regiune85.

Perioada de tranziţie a regiunii s-a manifestat prin existenţa unor dificultăţi în

domeniile politic, economic şi social. Acestea au fost comune în majoritatea ţărilor

respective, evidenţiind dezvoltarea sincronică din perioada comunistă (pe baza unei

ideologii comune impuse regiunii)86.

Din punct de vedere socio-economic, perioada de tranziţie a fost, totuşi, marcată

de existenţa decalajelor între statele din zonă. Acolo unde trecerea de la un regim la altul

s-a făcut paşnic, şi unde partidele comuniste au ştiut să negocieze cu societatea civilă sau

cu formaţiunile politice concurente, au existat şi rezultatele cele mai bune (Polonia,

81 Cristian Pătrăşconiu, „Europa Centrală a murit. Trăiască Europa Centrală?” in Dilema, nr. 503, 1-7 nov. 2002, passim. 82 Timothy Garton Ash, „Mitteleuropa” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 56. 83 Bronislaw Geremek, “The Transformation of Central Europe” in Journal of Democracy, 10.3 (1999), p. 119. 84 Thomas Schreiber, „Le rêve américain de la « Nouvel Europe »” in Le Monde diplomatique, mai 2004, pp. 18-19. 85 Rupnik, loc. cit., p. 121. 86 Attila Agh, The Politics of Central Europe, Sage Publications, London & New Delhi, 1998, pp. 51-62.

34

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Cehoslovacia, Ungaria)87. În schimb, ţările cele mai independente faţă de Moscova (şi

mai naţionaliste) în perioada comunistă (Albania, Iugoslavia şi România) au avut şi

tranziţia cea mai dificilă88.

O trăsătură comună foarte răspândită a tranziţiei din Europa Centrală a fost, de

altfel, reapariţia naţionalismului pe scena politică. Acest lucru s-a manifestat puternic şi

în Slovacia, o membră a grupului de la Vişegrád, mai ales imediat după declararea

independenţei89. De asemenea, la nivelul fostei Iugoslavii au reapărut tensiuni etnice mai

vechi şi apetenţa pentru regimuri autoritare pre-comuniste, ceea ce a marcat în mod

negativ tranziţia din statele ex-iugoslave, exacerbând conflictele90.

În acelaşi timp, statele succesoare ale Uniunii Sovietice s-au mişcat într-o logică

aparte, caracterizată de regimuri etatiste autoritare, moştenitoare directe sau indirecte ale

vechilor structuri comuniste91. Astfel, doar în cazul ţărilor baltice şi parţial al Ucrainei şi

Republicii Moldova se poate vorbi de o viaţă politică democratică.

Perspectiva integrării ţărilor din regiune în NATO a constituit un factor favorizant

şi motivant pentru realizarea unor reforme democratice, în special în sectoarele politic,

militar şi al ordinii publice. Astfel, progresele realizate au fost recompensate selectiv de

către alianţă, prin cooptarea de noi membri în 1999 (ţările Grupului de la Vişegrád minus

Slovacia: Cehia, Polonia şi Ungaria)92.

De asemenea, perspectivele de aderare la Uniunea Europeană au constituit un

factor important de schimbare a sistemului politic din ţările Europei Centrale. În cadrul

procesului de negociere au fost inserate condiţii de îndeplinit care au stimulat reformele

87 Kenneth Benoit and John W. Schiemann, „Institutional Choice in New Democracies. Bargaining over Hungary’s 1989 Electoral Law” in Journal of Theoretical Politics, no. 13 (2), April 2001, pp. 153-155; Aleksandr Smolar, “Poland’s Emerging Party System” in Journal of Democracy, 9.2 (1998), pp. 124-126; Kenneth Ka-Lok Chan, “Structuralism versus Intentionalism in Post-Communist Party System Evolution. The Polish Case”, in Party Politics, Volume 7, No. 5, 2001, p. 609. 88 Rupnik, loc. cit., p. 120. 89 Martin Butora and Zora Butorova, “Slovakia’s Democratic Awakening” in Journal of Democracy, 10.1 (1999), pp. 84-85. 90 Vladimir Tismăneanu, “Reassessing the Revolutions of 1989” in Journal of Democracy, 10.1 (1999), p. 70. 91 Arthur H. Miller, Thomas F. Klobucar, “The Development of Party Identification in Post-Soviet Societies” in American Journal of Political Science, Volume 44, Issue 4 (Oct. 2000), pp. 667-673. 92 Zoltan Barany, “NATO’s Peacefull Advance” in Journal of Democracy, Volume 15, Number 1, January 2004, p. 75.

35

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 democratice şi au dus la progresele remarcabile din întreaga regiune93. Astfel a fost

posibilă extinderea din perioada 2004-2007, când o mare parte a ţărilor din regiune au

devenit membre UE. Din acest moment se mai poate vorbi de Europa Centrală doar ca o

parte a UE, după modelul comunităţii ţărilor nordice (Consiliul Nordic), deşi reflexele

naţionale specifice mai ies uneori în evidenţă, cum e cazul Poloniei (datorită

dimensiunilor şi sensibilităţilor naţionale tradiţionale94) sau a ţărilor baltice (aflate în

plină consolidare a identităţilor naţionale contemporane).

B. Conceptul geopolitic/geostrategic

Delimitat geografic ca o zonă de tranziţie între Europa de Vest şi partea

răsăriteană a continentului, Europa Centrală cuprinde un areal foarte important din punct

de vedere strategic pentru stabilitatea continentului. Problema esenţială în definirea

Europei Centrale era dacă lumea germanică face parte sau nu din aceasta. De aici derivă

diversele variante ale conceptului.

Dacă termenul de Mitteleuropa evocă o Europa plasată sub hegemonie germană,

un hinterland pentru economia germană, conceptul de Europa Centrală cunoaşte şi o

variantă austriacă, intrinsec legată de tradiţia imperială. Mare parte a acestei influenţe a

fost de natură culturală, datorită fărâmiţării existente în cea mai mare parte a evului

mediu şi la începutul epocii moderne. De-abia în secolul al XIX-lea influenţa a devenit

politico-militară, concretizându-se ca parte a concertului european95.

Totuşi, o parte a spaţiului germanic, şi anume cel catolic, a reuşit, sub forma

monarhiei habsburgice, să determine mare parte din politica vremii, încă din evul mediu.

Deţinând un oarecare control asupra acestui spaţiu, Austria a constituit o stavilă

93 F. Steves, “Poland and the International System: External Influences on Democratic Consolidation” in Communist and Post-Communist Studies, Volume 34, Issue 3, September 2001, passim. 94 George Sanford, “Overcoming the Burden of History in Polish Foreign Policy” in Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 19, Issue 3, September 2003, pp. 178-179. 95 Jean Bérenger, Lexique historique de l’Europe danubienne XVIe-XXe siecle, Armand Colin, Paris, 1976, passim.

36

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 importantă în calea expansiunii turceşti, reuşind, apoi, într-un mod similar Reconquistei,

să determine refluxul Semilunei, atingând marginile Peninsulei Balcanice96.

O altă componentă importantă a Europei Centrale a fost spaţiul slav apusean,

manifestat mai ales prin intermediul regatului polonez şi, într-o mai mică măsură, prin

regatul Boemiei. Cât priveşte ultimul, el a fost influenţat puternic de spaţiul germanic,

fiind deseori considerat parte integrantă a acestuia. Polonia, pe de altă parte, a avut un rol

important, mai ales din punct de vedere comercial, ca zonă de tranzit între Marea Baltică

şi Marea Neagră. Totodată, polonezii s-au contrapus, uneori cu succes, expansiunii

turceşti înspre nord, mai ales cu ajutorul Moldovei şi Ţării Româneşti, până în sec. XV-

XVI. Odată cu expansiunea rusă, însă, statul polonez a început să decadă, ajungând, de la

contribuţia esenţială la salvarea Vienei (1683) la dispariţia prin împărţire între ţările

vecine la sfârşitul sec. XVIII97.

Nu mai puţin important, în zonă, a fost regatul maghiar. Această entitate a avut un

succes deosebit în primele faze ale existenţei sale, extinzându-se de la arcul carpatic la

Marea Adriatică, de-a lungul Dunării. În ipostaza medievală consolidată, regatul maghiar

a constituit atât un spaţiu de tranzit către Orient, cât şi un obstacol relevant în faţa

invaziilor răsăritene (mongole şi turceşti). Totuşi, relevanţa sa a scăzut, odată cu

diminuarea interesului Occidentului faţă de invazia turcilor, mai ales după marile

descoperiri geografice transatlantice98.

După o perioadă marcată de Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene,

este meritul cancelarului austriac Metternich de a fi avut primul viziunea unui echilibru la

nivel central-european, prin formarea concertului european. Spaţiul respectiv urma să fie

gestionat de cele două puteri germanice, Austria şi Prusia, într-o alianţă garantând

securitatea internă şi externă a centrului continentului. Formula ideală ar fi fost

constituită de federalizare, în plan intern, a Austriei, ca federaţie de „posesiuni istorice”,

iar în plan extern, a Europei Centrale – o federaţie de state suverane (Confederaţia

Germană). Elementul coercitiv al structurii urma să fie Sfânta Alianţă, prin care orice

tendinţă revoluţionară trebuia curmată de la primele manifestări. Revoluţiile de la 1848

96 Victor-Lucien Tapié, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969, passim. 97 Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994, passim. 98 Ibidem.

37

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 au eliminat acest factor coercitiv, dar au menţinut ideea de principiu a concertului

puterilor europene99.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, existenţa Imperiului Habsburgic

(devenit Austro-Ungaria din 1867) constituia un factor stabilizator în zonă, însă mult

slăbit de confruntările cu vecinii prusaci şi piemontezi, în plină afirmare. De asemenea,

dominaţia otomană asupra spaţiului balcanic era într-o fază de decădere avansată, fiind

susţinută numai cu sprijinul intens al diplomaţiei engleze. În schimb, expansiunea

rusească ajunsese la apogeu în ceea ce priveşte spaţiul european, reuşind să se insereze în

regiunea slavă apuseană până la Varşovia, iar înspre sud până la Prut, ameninţând cu

obţinerea controlului asupra Strâmtorilor100.

După 1890, în contextul reorientării politicii externe a Germaniei către o politică

mondială (Weltpolitik), Rusia şi Austro-Ungaria au început să fie susţinătoare ale statu-

quo-ului central european, încercând mutarea disputelor în spaţiul balcanic.

După 1900, crearea Antantei şi creşterea rivalităţii cu blocul Puterilor Centrale,

atât în Europa, cât şi în sfera colonială au dus la tensionarea situaţiei de ansamblu. Pe

plan european, Germania a început să-şi întărească influenţa în Balcani cu ajutorul

Austro-Ungariei. Aceasta, însă, începea să fie din ce în ce mai mult slăbită de

etnocentrismul crescând al slavilor sudici, care priveau cu multe speranţe ascensiunea

Serbiei101.

Pentru rezolvarea problemei naţionalităţilor din imperiu au fost avansate mai

multe soluţii printre care şi ideea lui Aurel C. Popovici de federalizare a Austro-Ungariei,

expusă în cartea sa Statele Unite ale Austriei Mari, apărută în 1906102.

Primul război mondial (1914-1918) a constituit unul dintre cele mai importante

evenimente politice ale vremii pentru Europa Centrală. Început sub pretextul răzbunării

asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, la

Sarajevo, de către un naţionalist sârb, acest conflict avea să dezlănţuie energii negative

nebănuite adunate de-a lungul secolelor şi manifestate concret mai ales prin existenţa

99 Camil Mureşanu, „S-a discutat la Oslo” in http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current12/mi7.htm100 Castellan, op. cit. 101 Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 227-228, 231. 102 Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 32-33, 177.

38

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 celor două blocuri militare antagoniste: Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria,

Italia) şi Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie)103.

În contextul controlului german asupra Europei Centrale, s-a conturat ideea

formării unei entităţi politico-economice unitare, sub numele de Mitteleuropa, care ar fi

consfinţit supremaţia germană. În această entitate suprastatală (Oberstaat), susţinută de

Friedrich Naumann, fiecare naţiune şi-ar fi păstrat specificul naţional şi ar fi beneficiat de

pe urma sintezei culturale realizate prin germanism, privit ca cea mai echitabilă soluţie în

faţa ameninţărilor forţelor exterioare (Anglia, Franţa, Rusia). În contradicţie cu această

idee, s-a conturat alternativa Noii Europe susţinute de Thomas G. Masaryk, sub influenţa

ideilor wilsoniene. Această alternativă preconiza crearea unor state naţionale

independente cu un regim democratic în Europa Centrală. Acestea ar fi colaborat mult

mai uşor, asigurând stabilitatea în zonă104.

Tratatele de pace de la Paris au pus bazele unei noi organizări a Europei Centrale.

Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 între aliaţi şi Germania, stabilea

pierderea Sileziei Orientale şi a zonei Breslau (Poznan) în favoarea Poloniei şi crearea

unui coridor polonez spre Marea Baltică, ce includea şi oraşul liber Danzig (Gdansk).

Tratatul de la Saint-Germaine, cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919, prevedea

alipirea Bucovinei la România, pierderea Boemiei în favoarea noului stat cehoslovac, a

sudului Poloniei, a Carniolei (Slovenia) în favoarea Serbiei şi a Tirolului de Sud în

favoarea Italiei. De asemenea, era interzisă unirea Austriei cu Germania (Anschluss). O

problemă foarte importantă a fost şi semnarea tratatului minorităţilor, care, iniţial acorda

protecţia marilor puteri pentru acestea. La presiunile României şi ale altor state

învingătoare, tratatul a fost modificat pentru a prevedea drepturi şi libertăţi egale în

cadrul statelor respective. Astfel era respectată suveranitatea naţională şi existau

condiţiile unei securităţi colective prin stingerea diferendelor etnice105.

Preocuparea faţă de fluiditatea geopolitică a spaţiului central european, în

contextul ameninţării comuniste din Rusia sovietică şi Republica Sfaturilor lui Bela Kun

103 Castellan, op. cit. 104 Kevin Wilson, Jan van der Dussen (eds.), The History of the Idea of Europe, Routledge, London, and New York, 1993, pp. 90-95. 105 Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 265-277.

39

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 a determinat căutarea unor noi soluţii. Astfel, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris a

fost discutată posibilitatea realizării unei Confederaţii Danubiene. Conform planului

(ianuarie 1920) Ungaria ar fi urmat să exporte, fără plata unor taxe vamale produsele ei

pe teritoriul fostei monarhii dualiste. Franţa a îmbrăţişat iniţial planul, şi din dorinţa de a

consolida Austria împotriva Germaniei, dar reacţia de protest a statelor succesoare

(Cehoslovacia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven) a determinat abandonarea

proiectului106.

Reacţia convergentă a statelor succesoare a constituit preambulul constituirii

primei structuri de securitate regională din perioada interbelică: Mica Înţelegere.

Realizarea Micii Înţelegeri a constituit cea mai importantă decizie a clasei politice

central-europene a vremii. Apropierea statelor în cauză (România, Cehoslovacia şi

Iugoslavia) a fost facilitată de colaborarea lor în timpul fazelor finale ale războiului şi de

amplificarea tendinţelor revizioniste ungare. În acest sens se remarcă propunere austriacă

din 1919 de creare a unei mari uniuni vamale central-europene formată din Austria,

Ungaria, Germania, România, Elveţia, Italia, Belgia. Olanda, Europa de Nord şi alte state

desfăcute din Rusia. Această propunere, teoretizată, mai târziu de contele Coudenhove-

Kalergi, a fost respinsă categoric de diplomaţia majorităţii ţărilor central-europene107.

Astfel, întreaga perioadă este marcată de predominanţa naţionalismului, chiar şi în

regimurile constituţionaliste108.

Planul iniţial al Micii Înţelegeri (un rol important l-a avut şi ministrul de externe

român Take Ionescu şi Thomas Masaryk) prevedea crearea unei organizaţii de cinci state

(Grecia, Iugoslavia, România, Cehoslovacia şi Polonia) care să primească garanţii de

securitate din partea Franţei şi Italiei. Polonia şi Cehoslovacia erau în dispută pentru

regiunea Teschen, iar Grecia era în conflict cu Turcia. În aceste condiţii, Mica Înţelegere

(1921) cuprindea România, Iugoslavia, Cehoslovacia, principala temere fiind legată de

pericolul revizionismului sau a revenirii monarhiei habsburgice. În acest fel s-a constituit

o organizaţie de cooperare între statele succesoare cu localizare central-europeană,

106 Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elisabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski, Henryk Samsonowicz, Piotr Wandycz, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll. Nouvelle Clio, Paris, 2004, passim. 107 Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918, p. 102. 108 Bernard Michel, Nations et nationalismes en Europecentrale, XIXe-XXe siecle, Aubier, Paris, 1995, passim.

40

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 antirevizionistă care respingea toate încercările anterioare de creare în Europa Centrală a

unei structuri supranaţionale de factură imperială109.

Mica Înţelegere nu se baza pe formula unui tratat unic semnat de toate cele trei

state, ci pe tratate bilaterale între fiecare dintre ele, scopul central fiind apărarea

sistemului de tratate de la Paris. Totuşi, organizaţia nu a avut în componenţă decât cele

trei state, din cauza refuzului Poloniei de a adera, urmare a diferendului teritorial cu

Cehoslovacia în privinţa oraşului de graniţă Teschen. Principalele documente oficiale au

fost Convenţia româno-cehoslovacă de la Bucureşti, din aprilie 1921, Convenţia româno-

iugoslavă de la Belgrad, din iunie 1921, care a reglementat şi problema frontierei din

Banat, şi Convenţia iugoslavo-cehoslovacă de la Praga, din septembrie 1921. Aceste acte

consfinţeau crearea unei structuri de tip federal (în sensul de alianţă de securitate între

parteneri egali) care să susţină păstrarea statu-quo-ului central-european110.

Noua organizaţie a fost primită cu un larg ecou pozitiv în rândul comunităţii

internaţionale, chiar Bulgaria exprimându-şi intenţia de a adera, în septembrie 1921.

Totuşi, eşecul cooptării Poloniei a văduvit organizaţia de realizarea potenţialului său real.

Polonia a constituit veriga slabă a sistemului central-european datorită oscilării sale

pentru obţinerea de garanţii din partea a doi vecini ostili: Rusia Sovietică (1921-1933) şi

Germania (1933-1939)111.

Încercările de cooptare a Austriei şi Ungariei în organizaţie s-au lovit de refuzul

constant al acestora. Unitatea organizaţiei a fost cimentată, totuşi, de poziţia comună în

problema demilitarizării zonei Mării Negre ridicată în cadrul Conferinţei de la Lausanne

(1923), poziţie susţinută şi de Bulgaria. În acelaşi timp, eşecul Societăţii Naţiunilor în

asigurarea securităţii colective europene a sporit importanţa Micii Înţelegeri în peisajul

european. Acesta a fost demonstrat după semnarea Acordului de la Locarno (1925), care

„îngheţa” frontiera vestică a Germaniei, dar nu şi cea estică. Mica Înţelegere a încercat să

realizeze acorduri similare (un „Locarno oriental”) cu Austria şi Ungaria, dar acestea au

refuzat112.

109 Castellan, op. cit. 110 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp. 55-59, 64-65. 111 Titulescu, op. cit., pp. 91-92. 112 Campus, op. cit., pp. 88-92.

41

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Un alt proiect, din perioada 1931-32, de realizare a unei mari zone a liberului

schimb, în bazinul dunărean, ca o soluţie de ieşire din criza economică, este cunoscut sub

numele de Planul Tardieu, în care erau incluse Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi

Iugoslavia113.

Un proiect preluat de tabăra revizionistă a fost planul francez al Confederaţiei

Danubiene, care urmă să fie alcătuite din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi

Austria114. Acesta avantaja clar ţările învinse, aşa că a fost respins de celelalte ţări, care

au avut un motiv în plus pentru consolidarea Micii Înţelegeri.

Conferinţa Micii Înţelegeri de la Ioachymov (Cehoslovacia) din mai 1927 a pus

bazele unei mai strânse cooperări economice între statele membre. Totodată, organizaţia

a avut o contribuţie importantă la semnarea Pactului Briand-Kellogg de interzicere a

războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, din 1928. Conferinţa de la Strbske

Plesso (Iugoslavia), din 1930, a stabilit luarea unor măsuri de prevenire a revigorării

revizionismului maghiar şi german, în contextul declanşării crizei economice.

Organizaţia a avut o poziţie fermă de condamnare a planului de uniune vamală austro-

germană din martie 1931, condamnat în timpul Conferinţei de la Bucureşti, ca o încercare

de a realiza Anschluss-ul. În cele din urmă proiectul respectiv a eşuat, în urma hotărârii

Curţii Internaţionale de Justiţie115.

În martie 1932, Planul Tardieu de formare a unei Confederaţii economice

danubiene a constituit o nouă problemă pentru statele Micii Înţelegeri. Prin acest plan,

care favoriza clar Austria şi Ungaria, era afectată suveranitatea naţională a celorlalte

state. Din fericire, la Conferinţa dezarmării de la Londra, din aprilie 1932, Franţa a

abandonat acest plan. Totuşi, acordarea dreptului de egalitate a înarmării pentru

Germania a pus o nouă problemă organizaţiei. Mai mult, incidentul de la Hirtemberg

(ianuarie 1933), unde a fost descoperit un transport de arme din Italia pentru Ungaria, şi

venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania a pus pe primul plan necesitatea

restructurării organizaţiei pentru contracararea ascensiunii fascismului european116.

113 Castellan, op. cit. 114 Zoltan Bacsi, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix, Musée d'ethnographie de Genève, Genève, 2001, pp. 14-19. 115 Campus, op. cit., pp. 110-112. 116 Ibidem, pp. 120-122.

42

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Din punct de vedere economic, perioada interbelică a însemnat un regres al

comerţului regiunii Europei Centrale. Principala cauză a fost apariţia graniţelor naţionale

care au stânjenit relaţiile comerciale ce se stabileau înainte de 1914 între statele

succesoare ale Austro-Ungariei (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi

Polonia)117.

La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Geneva, din februarie 1933, au fost hotărâte

înfiinţarea unui Consiliu Permanent, a unui Secretariat, ambele cu sediul la Geneva,

instituirea unei Preşedinţii prin rotaţie, precum şi combaterea revizionismului fascist şi

nazist ca principal scop al organizaţiei. La Conferinţa de la Praga (mai-iunie 1933) s-a

stabilit crearea unui Consiliu Economic care să coordoneze interesele economice ale

celor trei state.

În contextul formării Pactului celor Patru (Anglia, Franţa, Germania şi Italia),

Mica Înţelegere s-a simţit ameninţată de reluarea politicii de forţă a Marilor Puteri.

Astfel, Mica Înţelegere şi Polonia au stăruit pe lângă Franţa să nu cedeze presiunilor

celorlalte puteri europene pentru revizuirea sistemului de la Versailles. În acelaşi timp,

însă, organizaţia s-a orientat şi către URSS, care părea să se îndrepte către o poziţie

similară. În acest sens, în iulie 1933 cele două părţi au semnat Convenţia de definire a

agresiunii. La Conferinţa de la Zagreb a organizaţiei, din ianuarie 1934, s-a hotărât

promovarea unei alte organizaţii asemănătoare pe plan balcanic, Înţelegerea Balcanică.

Cea mai cuprinzătoare iniţiativă a fost crearea unui Pact Oriental de securitate colectivă,

din care urmau să facă parte ţările Micii Înţelegeri, Polonia, Franţa şi URSS, la iniţiativa

ministrului de externe francez, Louis Barthou. Din nefericire, asasinarea acestuia şi a

regelui Alexandru I al Iugoslaviei la Marsilia, în 1934, de către un naţionalist croat

subvenţionat de Ungaria horthistă, şi orientarea Franţei către o înţelegere cu Italia, au dus

la eşecul iniţiativei118.

Reuniunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri de la Ljubljana din ianuarie

1935 a susţinut o realizare parţială a Pactului Oriental prin colaborarea cu Polonia şi

Înţelegerea Balcanică, a condamnat Conferinţa de la Stresa a celor patru puteri europene,

117 Roderick Martin, “Central and Eastern Europe and the International Economy: The Limits to Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. (Jan.,1998), p. 9. 118 Campus, op. cit., pp. 148-157.

43

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 însă a sprijinit semnarea tratatului franco-sovietic de asistenţă mutuală. Toate acestea au

rămas, însă fără urmări. În iulie 1935, Franţa şi Italia au înaintat o nouă propunere de

formare a unui Pact danubian, susţinută de Mica Înţelegere cu condiţia respectării statu-

quo-ului central-european119.

Ocuparea zonei demilitarizate renane de către trupele germane în ianuarie 1936 şi

eşecul politicii de dezarmare a Societăţii Naţiunilor au găsit Mica Înţelegere divizată.

Încheierea unor tratate separate ale Iugoslaviei cu Bulgaria şi Italia, la începutul anului

1937, a marcat începutul sfârşitului pentru organizaţie prin încălcarea principiului unităţii

de decizie, asta, însă, cu acceptul nefericit al celorlalte părţi120.

Alinierea Micii Înţelegeri la politica conciliatoristă a Angliei şi Franţei faţă de

Germania şi Ungaria a grăbit destrămarea organizaţiei. Deşi realizarea Anschluss-ului a

îngrijorat organizaţia, poziţia aparte a Iugoslaviei la Sesiunea de la Bled, din august 1938,

a pregătit deznodământul tragic al organizaţiei. Lipsa de combativitate cu prilejul

Acordurilor de la München, care au consfinţit dezmembrarea Cehoslovaciei, membru plin

al organizaţiei a fost decisivă. Mai mult, Polonia a acceptat să anexeze oraşul Teschen,

dovedind o lipsă cronică de discernământ în politica externă121. Astfel, statele Europei

Centrale au trebuit să acţioneze singure într-o perioadă foarte dificilă pentru existenţa lor,

fiind în cele din urmă ocupate de puternicii lor vecini, Germania hitleristă şi, ulterior, de

Uniunea Sovietică.

Sistemul Yalta

Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală a fost o acţiune îndelung

calculată de liderii sovietici. De altfel, existau, încă înainte de 1945, 12 secţii naţionale

ale Kominternului (germană, cehă, slovacă, poloneză, maghiară, română, bulgară, etc.)

instruite în comun pentru aplicarea principiilor revoluţiei bolşevice. După ocuparea

militară a acestor ţări, Uniunea Sovietică a recurs la tactici aproximativ similare de

instaurare a comunismului, promovând prin presiunea armată aceste grupuri la

conducerea ţărilor respective. Astfel, din 1945, Iugoslavia şi Polonia deveneau primele

119 Ibidem, pp. 165-166. 120 Titulescu, op. cit., pp. 73-75, Campus, op. cit., pp. 190, 192. 121 Campus, op. cit., pp. 227-228.

44

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 ţări cu regimuri comuniste din regiune, fiind urmate de Bulgaria şi Ungaria, în 1946,

România, în 1947, Cehoslovacia, în 1948, şi Republica Democrată Germană (RDG), în

1949122.

În septembrie 1947 este înfiinţat Biroul de Informaţii Comuniste (Kominform),

care grupa ţările Europei Centrale, inclusiv România. Acest lucru a contribuit la

coordonarea politicii de uniformizare a opiniei publice în ţările ocupate. Europa Centrală

constituia pentru Uniunea Sovietică o zonă proprie de securitate împotriva oricăror

tendinţe ale ţărilor occidentale şi, în special a Statelor123. Era primul semn al Războiului

Rece dintre URSS şi SUA, ce va influenţa mult timp zona.

În ianuarie 1949 este creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, care era

compus din URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia şi Albania, iar,

din 1950, RDG. Această structură urmărea să realizeze o integrare economică incipientă a

„lagărului socialist”, dar numai în folosul Uniunii Sovietice. Principalele metode au fost

naţionalizările întreprinderilor industriale, colectivizarea agriculturii şi introducerea

planificării economice124.

Cu toate acestea, au existat şi proiecte alternative ale ţărilor din zonă pentru o mai

bună colaborare în toate domeniile. Cel mai important a fost aşa numitul Proiect Tito-

Dimitrov (discutat în 1947-48), după numele conducătorilor comunişti ai Iugoslaviei şi

Bulgariei care urmărea realizarea unei federaţii balcanice alcătuită din Iugoslavia,

Bulgaria şi Albania. În varianta Dimitrov, acest proiect includea şi Ungaria,

Cehoslovacia, Polonia şi România. Aceste proiecte erau justificate prin teza marxist-

leninistă a internaţionalismului comunist, prin care graniţele dintre statele naţionale

deveneau lipsite de conţinut. Totuşi, liderii sovietici nu au privit cu ochi buni iniţiativa,

considerând-o ca o deviaţie de la modelul propus de URSS. Acest lucru a determinat o

distanţare de modelul comunist titoist din Iugoslavia, care a fost ostracizat de Moscova.

În consecinţă, Iugoslavia va refuza aderarea la CAER, acceptând în schimb Planul

Marshall al SUA şi cunoscând o dezvoltare separată de celelalte state central-europene125.

122 Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste: din 1945 până în zilele noastre, Polirom. Iaşi, 1998, pp. 21-22. 123 Ibidem, pp. 27, 38. 124 Ibidem, pp. 77-78. 125 Soulet, op. cit., pp. 80-81.

45

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Decesul lui Stalin, în februarie 1953, determină o uşoară destindere a regimurilor

comuniste din Europa Centrală. Totuşi, sub influenţa constituirii NATO, în aprilie 1949

şi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA) în 1950, din care făcea parte

şi Republica Federală Germania (RFG), URSS a decis formarea unui bloc militar rival,

Tratatul de la Varşovia, în mai 1955. Din el făceau parte URSS, Albania, Bulgaria,

Cehoslovacia, Polonia, RDG, România şi Ungaria. Prima intervenţie a trupelor Tratatului

de la Varşovia s-a înregistrat în noiembrie 1956, împotriva revoluţiei anticomuniste

ungare, fiind angrenate inclusiv trupele sovietice staţionate pe teritoriul României. Mai

mult, reacţiile maghiarilor din Transilvania au fost reprimate chiar de către statul român.

Aceste lucruri aveau să constituie un motiv de răcire a relaţiilor româno-maghiare în

perioada comunistă, alimentate şi de politicile comuniste de deznaţionalizare a

minorităţilor126.

În 1957, Planul Rapacki de unificare germană pe baza garantării neutralităţii

Europei Centrale de către puterile învingătoare a fost refuzat de occidentali. Prin acest

plan URSS urmărea vulnerabilizarea spaţiului central-european şi chiar a ţărilor

occidentale pentru a beneficia de un avantaj sporit în cadrul negocierilor cu SUA. Totuşi,

după 1958, se remarcă o tendinţă de naţionalizare a comunismului în diferitele ţări din

zonă. În România, această tendinţă este marcată de retragerea trupelor sovietice şi

demararea unui program intensiv de industrializare. Statele din zonă vor refuza constant,

în această perioadă, diferitele proiecte de integrare economică. În 1960 Albania se retrage

chiar din Tratatul de la Varşovia127.

În iunie 1962, România şi alte ţări central-europene resping proiectul de

planificare supranaţională a CAER prin care se urmărea specializarea unor ţări din

„lagărul socialist” exclusiv în agricultură (România, Bulgaria), ca surse pentru întregul

bloc, iar al altora exclusiv în industrie (Polonia, Cehoslovacia). Aceeaşi soartă a avut-o

Planul Valev din 1964, care prevedea construirea unui ansamblu economic agrar al

Dunării de Jos, cuprinzând zone din sudul URSS, nordul Bulgaria şi sud-vestul

României. Deşi acest plan ar fi adus beneficii importante ţărilor respective, ascensiunea

126 Ibidem, pp. 117, 120, 252. 127 Ibidem, pp. 166-168.

46

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 naţional-comunismului a blocat orice tentativă de regrupare128. O excepţie a constituit-o

realizarea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier printr-o colaborare româno-

iugoslavă între 1971-1973.

Acordurile de la Helsinki (1975) au marcat începutul unei perioade de mari

schimbări în regiunea central-europeană. Garantarea frontierelor statelor din regiune şi

accentul asupra problemei drepturilor omului au marcat diminuarea ameninţării sovietice

pentru statele respective129. În acest context, mişcările pentru respectarea drepturilor

omului din aceste ţări au cunoscut un nou elan, mai ales în Polonia (sindicatul

Solidaritatea), Cehoslovacia (mişcarea Carta 77) şi Ungaria (aripa reformistă a

comuniştilor maghiari)130. În schimb, în România s-a înăsprit regimul dictatorial al

familiei Ceauşescu şi controlul exercitat de poliţia politică asupra cetăţenilor.

Crearea unor organizaţii semnificative ale societăţii civile în ţările Europei

Centrale, şi în special în ţările din „nucleul” acestei regiuni (Polonia, Cehoslovacia,

Ungaria) a constituit un atu în dezvoltarea unei conştiinţe democratice a societăţilor

respective şi a sincronizării acţiunilor lor. Deşi situaţiile particulare au avut şi

caracteristici specifice, existenţa unor modele exterioare în ţările vecine a constituit un

factor propice pentru transformarea regiunii de la sfârşitul anilor `90131.

Schimbarea politicii URSS, în urma venirii la conducerea comuniştilor sovietici a

lui Mihail S. Gorbaciov, prin declanşarea acţiunilor perestroika (restructurare) şi glasnost

(transparenţă), a determinat sfârşitul regimurilor comuniste din Europa Centrală132.

Promovarea unei deschideri mai mari spre occident a determinat o accelerare a procesului

de erodare a structurilor comuniste, atât sub presiunea internă, din rândul propriilor

partide, cât şi a societăţii civile. În acest context, căderea regimurilor comuniste a

constituit un „domino”, începând cu schimbările din Ungaria (februarie 1989),

continuând cu alegerile libere din Polonia (iunie 1989), dărâmarea Zidului Berlinului în

RDG (octombrie 1989), schimbările la vârf din Bulgaria, revoluţia „de catifea” din 128 Soulet, op. cit., p. 157. 129 Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, 1994, pp. 760-761. 130 Ivan T. Berend, “Central and Eastern Europe 1944-1993” in Back to Europe? Post-1989 Transformation and Pathways to the Future, University of California Press, Los Angeles, pp. 245-249. 131 Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, traducere de Alexandru Vlad, Polirom, Iaşi, 1999, pp. 117-140. 132 Stephen Borsody, “The New Central Europe” in East European Monographs, Columbia University Press, New York, 1993, passim.

47

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Cehoslovacia (noiembrie 1989) şi terminând cu sângeroasa revoluţie din România

(decembrie 1989). Acest fapt atestă un oarecare sincronism al ţărilor Europei Centrale,

care au reacţionat relativ asemănător în această perioadă133, trăsătură ce se va menţine şi

în perioada următoare.

După căderea Zidului Berlinului

După 1989, ţările Europei Centrale reuşesc să formeze noi structuri de cooperare

instituţionalizată, în special pe tărâm politic şi economic. Astfel apar structuri regionale

central-europene precum Grupul de la Vişegrád (trilaterală formată din Polonia,

Ceholsovacia şi Ungaria), Iniţiativa Central Europeană (ICE) şi Acordul Central-

European de Liber Schimb (CEFTA). Obiectivul primordial al acestor organizaţii era

coordonarea eforturilor ţărilor respective în direcţia integrării europene şi euro-

atlantice134. Treptat, la nucleul iniţial de trei ţări (devenite patru, odată cu separarea

Slovaciei de Cehia), s-au adăugat şi alte ţări din zonă, unele desprinse din fosta

Iugoslavie (Croaţia şi Slovenia), altele având o tranziţie mai sinuoasă (România şi

Bulgaria), însă aceasta doar la nivelul CEFTA135.

Dacă în intervalul 1991 – 1993 funcţia conceptului de Europa Centrală şi a

instituţiilor care s-au realizat pe baza identităţii politice a zonei (ICE, CEFTA) era de a

realiza o selectare a candidaţilor pentru integrarea euroatlantică pe baza însuşirii unui set

de valori, din 1994 statele clar definite central europene realizează negocieri directe cu

instituţiile euroatlantice pentru admiterea în cadrul lor. Din 1994 se exprimă ideea despre

caducitatea înţelegerilor Grupului de la Vişegrád, statele componente privindu-şi

partenerii ca pe un balast care îi impiedică în drumul lor spre Occident136. Havel a fost

campionul acestei orientări, alături de Adam Michnik137.

133 Soulet, op. cit., pp. 295-302, 317-321. 134 Vasile Puşcaş, “Geopolitical Issues of NATO’s Enlargement in Central Europe” in Puşcaş (ed.), op. cit., pp. 25-26. 135 Ionel Nicu Sava, “Globalization and Regionalization in Europe. Central Europe and the Carpathian Basin at the Dawn of the 21st Century” in Puşcaş (ed.), op. cit., p. 121. 136 Vasile Puşcaş, “Geopolitical Issues of NATO’s Enlargement in Central Europe” in Puşcaş (ed.), op. cit., p. 27. 137 Vaclav Havel, „The Visegrad Dream Still Relevant Today”, Adam Michnik, “We the Traitors” in The Visegrad Group – a Central European Collection, International Visegrad Fund, Bratislava, 2006, pp. 54-57,117.

48

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 La începutul anilor ’90, discuţiile din mediile diplomatice şi academice în legătură

cu Europa Centrală au fost legate şi de problema securităţii în Europa, de temerile

provocate de conflictele din spaţiul iugoslav, de disputele ceho-slovace. În acest context

au apărut numeroase evaluări istorice şi politice asupra solidităţii construcţiei europene

aşa cum a rezultat aceasta în urma sistemului tratatelor de pace de la Paris (1919-1920).

F. Fejtö este unul din cei mai critici la adresa politicii franceze de la sfârşitul primului

război mondial, fiind criticată şcoala geopolitică franceză în frunte cu Emmanuel de

Martonne şi evocându-se cu nostalgie stabilitatea construcţiei austro-ungare antebelice138.

În acest context apare conceptul american (Holbrooke) de Europa Centrală, care

desenează un concept geopolitic care are mai multe aripi: Europa Centrală de Sud

(Slovenia, Croaţia, România, Bulgaria), Europa Centrală de Mijloc (Cehia, Slovacia,

Ungaria, Polonia), Europa Centrală de Nord (statele baltice)139. Această formă a Europei

Centrale de la Marea Baltică la Adriatica şi Marea Neagră era menită a da un semnal că

SUA doresc cooperarea în zonă, neexcluzând ab initio niciun stat de la integrarea în

NATO. Dar, din modul în care era prezentat conceptul american, al unuia dintre cei mai

importanţi specialişti/dimplomaţi utilizaţi de Washington în Europa Centrală şi Balcani,

se inducea ideea unei etapizări a înglobării regiunii în NATO. Mai întâi partea centrală,

ulterior şi flancurile. După cum se ştie, Europa Centrală de Mijloc a fost acoperită de

umbrela de securitate euro-atlantică încă de la Madrid, iar flancurile în urma summit-ului

de la Praga (2002).

De asemnea, se dezvoltă conceptul francez de „Europa Centrală şi de Est”140,

moştenitor al concepţiei interbelice de „cordon sanitar”, ceea ce implica includerea

tuturor statelor dintre frontiera orientală a UE şi Rusia în această regiune vastă. Conceptul

se va dezvolta, ulterior, pentru a justifica extinderea spre est a UE, iar în prezent se

manifestă sub forma Politicii Europene de Vecinătate, privind relaţiile cu Ucraina,

Belarus şi Republica Moldova.

138 Ferenc Fejtö, Requiem pour un empire défunt: histoire de la destruction de la Monarchie austro-hongroise, Balland, Paris, 1988, passim. 139 Richard Holbrooke, “America, a European Power” in Foreign Affairs, Vol. 74, Number 2, March/April 1995, passim. 140 Cristian-Radu Chereji, “The Concept of Central Europe in the 90s” in Vasile Puşcaş (ed.), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000, p. 20.

49

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

C. Conceptul geografic

Ca şi în cazul dimensiunii politice a Europei Centrale nu există o unanimitate de

păreri cu privire la extensia lui geografică. Viziunea clasică asupra regiunii, în perioada

evului mediu, este legată de întinderea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanică.

Astfel, limitele fizice tradiţionale erau fluviile Rin (la vest), Pad, Dunăre (la sud) şi

Vistula (la est), Marea Baltică (la Nord), Marea Adriatică şi Munţii Carpaţi (la sud-est).

În componenţa respectivă, Europa Centrală, definită ca Mitteleuropa includea

principatele germane, nordul Italiei, Ţările de Jos, Boemia, Ungaria şi, uneori, prin

extensie, Polonia, coincizând la est cu limita dintre catolicism şi ortodoxie141.

După Pacea din Westfalia, limitele geografice ale Europei Centrale au început să

se modifice, astfel că Ţările de Jos şi nordul Italiei n-au mai fost incluse în Europa

Centrală, în schimb Polonia a devenit o parte integrantă a regiunii. În urma războaielor

napoleoniene, conceptul a început să se stabilizeze la teritoriul Confederaţiei Germanice

şi a Imperiului Habsburgic, ulterior a Puterilor Centrale după 1871 (până în 1915, acest

concept include şi Italia)142.

Totuşi, au existat şi o serie de autori care au negat existenţa unei Europe Centrale

geografice, afirmând că tranziţia dintre vestul şi estul continentului s-ar face fără o etapă

intermediară. Este cazul autorului austriac Erwin Hanslik, care susţinea în perioada

Primului Război Mondial că estul continentului începea imediat pe linia oraşelor Trieste,

Viena, Praga, Breslau (Wroclaw), Königsberg. De asemenea, celebrul autor englez

Halford Mackinder considera că nu există o entitate separată în centrul continentului

european, concepţia sa fiind legată de existenţa unei mase continentale eurasiatice

continue. Istoricul francez Joseph Aulneau se raliază acestor concepţii, susţinând că doar

ambiţiile războinice de cucerire puteau justifica un asemenea concept.143

141 Atlas To Freeman's Historical Geography, Edited by J.B. Bury, Longmans Green and Co., Third Edition, 1903 in http://www.lib.utexas.edu/maps/historical/central_europe.html142 Paul Robert Magocsi, Historical Atlas of Central Europe (History of East Central Europe), Vol. 1, University of Washington Press, Seattle, 2003 143 Karl Sinnhuber, “Central Europe: Mitteleuropa: Europe Centrale: An Analysis of a Geographical Term” in Transactions and Papers (Institute of British Geographers), No. 20. (1954), p. 16.

50

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 După 1919, se produce o transformare în întreaga structură a zonei. De obicei,

geografii germani considerau Europa Centrală drept entitatea dintre extremitatea vestică a

continentului (Franţa, Marea Britanie, Ţările de Jos) şi extremitatea estică (Rusia). Prin

contrast, geografii britanici consideră spaţiul statelor succesoare de după 1918, drept

Europa de Est (concept preluat şi de americani), situând Europa centrală mai degrabă în

regiunea Germaniei de la Weimar sau chiar ignorând complet existenţa unei astfel de

entităţi144.

Un concept important din punct de vedere geografic este cel al lui Karl

Haushofer. Personalitate emblematică pentru şcoala geopolitică germană, acesta

considera că Germania este îndreptăţită de poziţia sa geografică să domine centrul

Europei şi apoi să se îndrepte spre răsărit în căutarea spaţiului vital (Lebensraum).

Crearea unor state tampon între Germania şi Rusia este considerată o atitudine agresivă

din partea puterilor învingătoare din Primul Război Mondial, menită să încercuiască

statul german. Acest concept a determinat apropierea Germaniei de Uniunea Sovietică în

scopul eliminării acestui spaţiu şi instaurării dominaţiei germane, sub forma sa nazistă145.

Un studiu francez scris de Ernest Lémonon în 1931 considera, pe aceeaşi linie

deschisă de şcoala anglo-saxonă, că Europa Centrală era compusă din Austria, Ungaria,

Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia şi Italia, excluzând ţările baltice şi

Germania146.

Geograful francez Emmanuel de Martonne, în volumul Europa Centrală publicat

în 1930 include Germania şi Polonia din varianta sa de Europă Centrală din care fac parte

şi Austria, Elveţia, Ungaria, Cehoslovacia şi România147.

Publicistul german Giselher Wirsing considera în 1932 Europa Centrală sau

„Europa de Mijloc” (Zwischeneuropa) ca fiind zona dintre Marea Baltică, Marea

Adriatică şi Marea Neagră, în care includea Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România,

Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi ţările baltice. Reprezentant al orientării naziste din

Germania, el exclude voit Austria, ca ţintă imediată a Anschluss-ului.

144 Okey, loc. cit., p. 104. 145 Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 88-89. 146 Judt, loc. cit., p. 18 147 Giblin et Yves Lacoste, Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hier et d'aujourd'hui, Éditions La Découverte, Paris, 1998, p. 5-7).

51

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Jacques Ancel prezintă în 1936 o variantă mai restrânsă a Europei Centrale pe

care o intitulează Habsburgia, din care fac parte Austria, Cehoslovacia, Ungaria dar şi

România şi Iugoslavia (state succesorale).

Cea mai cuprinzătoare definire geografică interbelică a spaţiului central-european

aparţine, în opinia noastră, românului N. Al. Rădulescu, care în 1938, în articolul „Poziţia

geopolitică a României”, publicat în Revista Geografică Română, identifica trei zone

distincte: (a) zona centro-occidentală sau germanică (Germania, Austria, Elveţia,

Liechtenstein); (b) zona centro-orientală (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România); (c)

zona balcanică (Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, Albania)148.

În perioada postbelică, o primă consideraţie este exprimată de istoricul francez

Fernand Braudel, care încearcă să reconstituie spaţiul central-european din spatele

Cortinei de Fier. El este cel care a lansat, la mijlocul anilor 60, celebra butadă „Europa

Centrală este marginea occidentală a Europei de Est şi cea răsăriteană a Europei de

Vest”149, sugerând un posibil centru în zona Germaniei şi a Berlinului, împărţite între cele

două sfere de influenţă politico-ideologică.

Conform istoricului polonez Oskar Halecki, Europa era împărţită în patru regiuni

geografice şi culturale: Europa occidentală, Europa central-occidentală, Europa central-

răsăriteană, Europa răsăriteană. Europa central-răsăriteană nu ar constitui, însă, o unitate

istorică, în ciuda experienţelor comune ale popoarelor din regiune, fiind constituită din

Boemia, Moravia, Polonia, Ungaria, partea de nord şi nord-vest a Peninsulei Balcanice

(locuită de bulgari, sârbi, croaţi şi sloveni). Germania era considerată parte a Europei

central-occidentale, în timp ce România era trecută la Europa de est, alături de Rusia150.

O viziune tranşantă este exprimată de strategul american Zbigniew Brzezinski,

care consideră că în Europa Centrală sunt toate statele „la est de Germania şi la vest de

Rusia”151. E drept că, până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, el suprapune

conceptul Europei Centrale cu cel al Europei de Est, caracteristic perioadei Războiului

Rece.

148 Dănuţ-Radu Săgeată, Dragoş Baroiu, Graniţele de stat ale României – între tratatele internaţionale şi dictatele de forţă, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2004, pp. 16-17. 149 Mureşanu, loc. cit. 150 Oskar Halecki, The Limits and Divisions of European History, Londres, Sheed & Ward, 1950, passim. 151 Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, pp. 216-217.

52

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Cunoscutul scriitor şi gânditor cehoslovac Milan Kundera aprecia şi el în 1984 că

Europa Centrală este „aşezată geografic în Centru, cultural în Vest şi politic în Est”152.

Această viziune justifică, în accepţiunea scriitorului, apetenţa ţărilor din regiune pentru

lumea occidentală.

Imediat după 1990, conceptul a fost clarificat în analizele geografilor occidentali,

prin separarea RDG, alipită Germaniei de Vest, şi a Rusiei de termenul „Europa de Est”.

Astfel, spaţiul intermediar reîncepea să fie numit „Europa Centrală”153.

Publicistul maghiar Csaba G. Kiss revine, la începutul anilor 90 la concepţia

germană şi indică teritoriile dintre Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Adriatică ca

formând Europa Centrală154. Fără îndoială că această definiţie putea fi acceptată mai uşor,

de exemplu de către mediile poloneze, care au dorit includerea vechiului spaţiu al

Ducatului Lituaniei în definiţia central-europeană (incluzând teritoriile din prezent ale

Belarusului, Lituaniei şi Ucrainei155).

Conform definiţiei politologului american de origine germană Karl Deutsch,

relaţiile dintre ţările unei regiuni pot fi evaluate dacă luăm în calcul şase factori: (a)

numărul de interacţiuni; (b) consistenţa interacţiunilor; (c) compatibilitatea valorilor de

bază; (d) importanţa contactelor; (e) păstrarea contactelor; (f) rapiditatea contactelor.

Conform acestei definiţii putem identifica următoarele sub-regiuni central-europene: (1)

Mitteleuropa sau nucleul central-european, format din fosta RDG, Cehia, Slovacia,

Polonia, Ungaria, Austria, Slovenia şi Croaţia; (2) Europa de Sud-Est, formată din

România, Bulgaria, Republica Moldova şi părţi din Ucraina; (3) Balcanii, incluzând

Serbia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, partea europeană a

Turciei; (4) euroregiunea baltică, formată din Estonia, Letonia şi Lituania, coasta de sud a

Finlandei156.

În concluzie, putem considera, în momentul actual ca făcând parte din aşa numita

Europă Centrală, şi considerându-se astfel, o serie de state post-comuniste, dar nu numai,

cum ar fi Austria, Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Croaţia,

152 Milan Kundera, „Tragedia Europei Centrale”, in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 222. 153 Alan Dingsdale, „New Geographies of Post-Socialist Europe” in The Geographical Journal, Vol. 165, No. 2, July 1999, p. 151. 154 Vasile Puşcaş, loc. cit., p. 24. 155 Puşcaş, op. cit., coperta 4. 156 Ionel Nicu Sava, loc. cit., pp. 108, 110.

53

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Albania, Macedonia, România şi Bulgaria157.

Totuşi, aşa cum afirma un cunoscut politolog francez, Europa Centrală rămâne un

concept mai degrabă politic decât geografic, fiind definit mai ales prin prisma locului

celui care emite afirmaţia158.

D. Conceptul cultural

Europa Centrală nu este o noţiune geopolitică sau geoculturală universal

acceptată, ci în foarte mare măsură ceea ce vrem noi să înţelegem prin ea. Diviziunile

tangibile care separă Europa Centrală sau vestică, sau teritoriile baltice sau chiar Balcanii

sunt atât de neclare încât modelele culturale încrucişate pot spune mai multe decât cele

naţionale sau politice. De exemplu, nu se poate spune cu certitudine dacă Trieste e parte a

Europei Centrale? Dar despre Varşovia? Vilnius? Belgrad?159

Nu se poate susţine că există o unitate culturală a Europei Centrale, nici o

conştiinţă a apartenenţei la aceasta. Aici este spaţiul în care se realizează o severă

dihotomie între Orientul rusesc şi Occidentul european. Totuşi, anumite procese istorice

sunt specifice zonei: formarea întârziată a statului naţional şi a unei culturi politice

modernizate, mai ales la recurgerea la noţiunile de Popor şi Limbă pentru definirea

identităţilor naţionale160. Aceste trăsături definitorii constituie elemente ale specificului

regional161.

În context central-european, diferenţele dintre diverse culturi naţionale sunt mai

importante decât similitudinile lor, antagonismele sunt mai vitale decât orice fel de

apropieri sau elemente de înţelegere. Nu se poate vorbi astfel despre o entitate

157 Political Map of Central Europe, 2001 in http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/central_europe_pol01.jpg158 Michel Focher, „Fragmente de Europa: unificări şi fragmentări” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 101 şi Droz, op. cit, p. 20. 159 John Willet, „Există o cultură central-europeană?” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 205. 160 Jiří Pehe, “Central European Identity in Politics”, Conference on Central European Identity, Central European Foundation, Bratislava, 6-7 November 2002 in http://www.pehe.cz/prednasky/2002/2002-11-06-bratislava.htm 161 Istvan Bibo, Misère des petits États d'Europe de l'Est, traduit du hongrois par György Kassai, Michel Albin, Paris, 1993, passim.

54

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 supranaţională. Punctele de convergenţă nu pot fi găsite decât în context medieval şi

renascentist, de exemplu prin răspândirea traducerilor din limba latină în regiune162.

Cu toate acestea, se poate vorbi şi despre un spirit comun al întregii regiuni,

izvorând din coabitarea diverselor popoare în cadrul monarhiei habsburgice. Deşi se

poate argumenta că aceasta a fost o reminiscenţă a perioadei medievale, bazată pe

considerente geopolitice şi religioase, există o anumită amprentă culturală asupra

populaţiei din arealul danubian care o diferenţiază de alte cazuri istorice. În primul rând

există o acceptare a diversităţii ca factor principal al coabitării. Apoi există o istorie

comună, de rezistenţă împotriva ameninţării otomane, ceea ce unifică eforturile diverselor

popoarelor conlocuitoare şi minimalizează diferenţele. În sfârşit, există o ordine bazată pe

negociere şi dialog, formulă ce se menţine chiar şi la sfârşitul secolului XX în statele

succesoare, ceea ce creează premisele unei coexistenţe paşnice a comunităţilor etnice163.

În acelaşi timp, identitatea comună s-a fondat pe existenţa unei limbi comune a

tuturor popoarelor din regiune, impusă, e drept, de factorul politic, limba germană.

Germana a constituit lingua franca a unei regiuni divizate în arii lingvistice şi

naţionalităţi multiple. Principalele creaţii literare ale secolului al XIX-lea în regiune au

fost scrise în germană, indiferent de naţionalitatea autorului (de exemplu, literatura lui

Kafka). Totuşi, la cumpăna dintre secole începe să se răspândească din ce în ce mai mult

limba franceză, folosită mai ales de comunităţile în exil care doresc eliberarea naţională a

popoarelor aflate sub dominaţia habsburgică sau prusacă. Acest lucru duce la

minimalizarea Germanei după 1919, în schimbul ascensiunii limbilor naţionale, şi la

dispariţia unui factor integrator foarte important al regiunii164.

În aceeaşi perioadă se remarcă activitatea integratoare importantă a

intelectualităţii comunităţii evreieşti din regiune, relevantă pentru procesele ulterioare.

Faptul că această comunitate trebuie să înveţe mai multe limbi ale regiunii pentru a se

putea integra social face ca ea să constituie un vehicul important pentru ideile vremii de o

parte şi de alte a barierelor etnico-lingvistice. De asemenea, existenţa unei limbi comune,

162 Danilo Kiš, „Variaţiuni pe tema Europei Centrale” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 279. 163 Markus Reisenleitner, “Tradition, Cultural Boundaries and the Constructions of Spaces of Identity”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February 2001, pp. 10-12; William M. Johnston, L’Esprit viennois, PUF, coll. Quadrige, Paris, 1991, passim. 164 Jacques Le Rider, Europa Centrală sau paradoxul fragilităţii, volum coordonat de Dana Chetrinescu şi Ciprian Vălcan, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 121, 124-125.

55

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 idiş, derivată din germană şi ebraica veche a dus la dezvoltarea unei coeziuni interne a

comunităţilor evreieşti din regiune165. Mai târziu, însă, această coeziune va fi atacată dur

de naţionalismele locale şi de tendinţele fasciste emergente.

Unii autori susţin existenţa unei arhitecturi comune a Europei Centrale, bazată pe

stilul baroc. Această idee este argumentată prin analizarea stilului arhitectonic al

clădirilor din centrele istorice ale principalelor oraşe din regiune (Praga, Viena, Cracovia,

Budapesta), dar şi noile cartiere construite în perioada comunistă în stil neo-rusesc (în

Varşovia, Dresda, Ostrava). Este remarcată unitatea stilului existent pe teritoriul fostului

Imperiu Austro-Ungar (Habsburgic), ceea ce ar constitui o formă de moştenire culturală

vizuală comună166.

În acelaşi timp, stilul baroc nu se limitează doar la arhitectură, ci pătrunde şi în

formele mentale ale scrierilor autorilor central-europeni. Avem de-a face cu un univers

contradictoriu, animat de valori metamorfozate în continuu, un paradis relativ şi

provizoriu care conţine, în raţiunea sa de a fi înseşi germenii viitoarelor dezagregări.

Pentru Stefan Zweig, perioada de la începutul secolului XX apare ca o vârstă de

aur a spaţiului danubian, sub influenţa covârşitoare a spiritului vienez. Este o lume a

statornicie şi stabilităţii care contrastează frapant cu tulburările din perioadele următoare,

relatată cu o adâncă nostalgie167.

În acelaşi timp, Viena constituie centrul cultural nu doar pentru Imperiul Austro-

Ungar, ci şi pentru intelectuali din state vecine (precum Serbia şi România)168. Viena este

punctul de referinţă indiferent de originea autorului, centrul de intersecţie al diverselor

culturi şi locul de proliferare artistică a spiritului danubian (sau central-european).

Însă nu numai Viena este înfăţişată de creaţiile central-europene ale vremii, ci şi

oraşele din interiorul sau de la marginile teritoriului mitteleuropean, cum ar fi Praga169,

165 Le Rider, 2001, op. cit., p. 126. 166 Victor-Lucien Tapié, Baroque et classicisme, Hachette, Paris, 1957, passim.; Michel Pollack, Vienne 1900, Gallimard/Folio, coll. histoire, Paris, 1992, passim.; Miroslav Baše, Cities in Transformation – Could Central European Identity Be Regenerated, Czech Technical University, Prague, 2003, passim. 167 Stefan Zweig, „Lumea statorniciei” in Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă, coord. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 23-37. 168 Milos Crnjanski, „Itaca” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 57-63; A. E. Baconsky, „Remember Viena” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 85-92. 169 Johannes Urzidil, „Testamentul unui tânăr” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 95-103.

56

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Trieste170, Vilnius171, Sebeş172 sau Lvov173. Ele sunt pătrunse de acelaşi spirit vienez

cosmopolit şi de coabitarea mai multor grupuri, într-o prefigurare a cooperării europene

de la sfârşitul secolului XX.

Totuşi, imperiul danubian avea să se destrame la sfârşitul Primului Război

Mondial, ducând cu sine atmosfera de coexistenţă paşnică, dar păstrând, totuşi, pentru o

lungă perioadă vechea strălucire, chiar şi sub invazia noilor tendinţe. Perioada de

destrămare este dramatică, însă ea vine logic ca urmare a unui cataclism inevitabil

prefigurând atmosfera naţionalistă din perioada următoare174.

În contextul instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est la sfârşitul celui de

al Doilea Război Mondial, conceptul de “Europa Centrală” dispare atât din uzul

diplomatic cât şi din cel ştiinţific. Astfel, regimurile comuniste din zonă sunt integrate în

nediferenţiata “Europa de Est” care din punct de vedere politic cuprindea dictaturi

totalitare (după formula lui Karl Friederich şi Z. Brzezinski, The Soviet Bloc: Unity and

Conflict, 1967)175; diversitatea culturală şi etnică care era subînţeleasă prin conceptul de

Europa Centrală este înlocuită printr-o teoretică uniformitate sub acoperirea marxism-

leninismului. Problema minorităţilor este expediată în înţelegerea armonioasă dintre

majorităţi şi “naţiunile conlocuitoare”.

În ciuda încercării de uniformizare culturală, atât prin ideologizare cât şi prin

adoptarea forţată a limbii ruse, ca limbă a noii culturi de masă, spaţiul cultural est-

european rămâne marcat de divizarea pe criterii naţionale. În acest sens, se continuă

tradiţia de separare a slavilor occidentali şi a non-slavilor faţă de cultura panslavistă

moştenită de Uniunea Sovietică176.

Renaşterea Europei Centrale s-a realizat la începutul anilor ’80, când mai multe

personalităţi din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria (Milan Kundera, Vaclav Havel,

Czeslaw Milosz, Danilo Kis, Mihaly Vajda, György Konrad, etc) au lansat mitul cultural

170 Italo Svevo, „Profil autobiografic” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 106-114. 171 Czeslaw Milosz, „Oraşul tinereţii mele” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 123-129. 172 Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor” Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 147-149. 173 Joseph Roth, „Lvov” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 119-121. 174 Arthur Schnitzler, „Jurnal”, Karl Kraus, „Despre două oraşe”, Franz Kafka, „O călătorie” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 239-257. 175 Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc, Unity and Conflict, revised edition, Harvard University Press, Cambridge, 1967, passim. 176 Vezi supra 11.

57

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 al unei Mitteleuropa spirituale, legatară a ceea ce a fost probabil cea mai strălucită

paradigmă ştiinţifică, literară şi artistică din Europa post-iluministă, Viena sfârşitului de

secol XIX şi a începutului de secol XX. Lansarea dezbaterilor a fost realizată prin eseul

lui Milan Kundera Tragedia Europei Centrale (1984). Discuţiile omiteau Germania şi

„problema germană”, se orientau spre Austro-Ungaria, împotriva Uniunii Sovietice şi

spre un „Vest” definit în termeni idilici.

O astfel de definire a Europei Centrale se baza în primul rând pe mişcarea

antitotalitară din ţările aflate sub regimul comunist. Este însă discutabil dacă o asemenea

definire restrânsă poate constitui un concept suficient pentru o apreciere complexă a

regiunii177. Totuşi, moştenirea literară a perioadei este consistentă şi poate oferi repere

importante178.

Pentru Czeslaw Milosz, ca şi pentru György Konrad sau cehul Milan Kundera,

Europa Centrală este numele unei forme de civilizaţie, un model cultural distrus în chip

brutal prin cooperarea a două totalitarisme: nazismul şi stalinismul. Este vorba de acel

univers mental în care ironia subtilă se împletea cu psihologia abisală, parabolele se

substituiau epicului explicit şi cumva simplificator. Europa Centrală era un teritoriu

deopotrivă al îngăduinţei şi al tensiunilor, nu însă al fanatismelor. Aici se năşteau

dadaismul şi expresionismul, a triumfat psihanaliza şi romanul de avangardă179.

Una din dimensiunile capitale ale spiritului central-european, afirmă Milosz, este

permanenţa memoriei. O memorie chinuită şi traumatizată, a martirilor şi ostaticilor. Aici

s-ar afla, potrivit acestuia, distincţia cheie între viziunea occidental-europeană, obsedată

de pasagere frivolităţi, şi acel tragic nerv al tranzacţiei dintre Hitler şi Stalin din 1939180.

Dacă M. Kundera limitează cadrul central-european la state precum Cehoslovacia,

Polonia şi Ungaria181, Milosz propune o definiţie mai largă: toate statele care au fost

obiectul real sau ipotetic al Pactului Ribbentrop-Molotov (deci şi statele baltice şi

177 Daniel Beauvois, „Să nu ne înşelăm asupra paradigmei” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., p. 90 178 Marcel Cornis-Pope, History of the Literary Cultures of East-Central Europe, John Benjamins Publishing Company, 2004 179 Vladimir Tismăneanu, „Europa Centrală: o comunitate de supliciu şi memorie” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 86-87. 180 Czeslaw Milosz, „Anul vânătorului” in Babeţi, Ungureanu, 1998, op. cit., pp. 383-389. 181 Milan Kundera, loc. cit., pp. 222-225.

58

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 România). Konrad, la rândul său, consideră cultura central-europeană o diversitate de

curente, având drept punct comun coabitarea182.

Trăsătura cea mai evidentă a literaturii central-europene este conştiinţa istoriei –

atât ca trecut, cât şi ca prezent. Aceasta pare să dicteze tratarea unei serii întregi de

subiecte, nu neapărat istorice. Eurile şi personajele care apar în operele autorilor central-

europeni trăiesc într-un timp modulat altfel decât în cazul omologilor lor occidentali.

Evenimentele politice ale deceniului în care trăiesc personajele, cele ale anilor în care

autorii aceştia s-au format sunt întotdeauna prezente în fundal şi conferă o dimensiune rar

întâlnită în literatura din Vest. În Occident timpul este neutru183.

Toate culturile din Europa Centrală s-au afirmat împotriva suprastructurilor

politice-imperiilor, aceasta fiind una din trăsăturile distincte ale definirii culturale central-

europene. Europa Centrală a devenit al doilea val al difuzării modernităţii artistice şi

intelectuale din Europa, după cel renascentist. Aceasta a determinat şi un sentiment de

inferioritate din cauza modernităţii târzii, dar şi de a fi mai sensibili, poate, la tot ceea ce

presupune modernizarea ca distrugere.

Există două teze importante: a) din punct de vedere cultural, pentru a face

distincţia între Europa Centrală şi Europa de Vest, ar trebui folosit conceptul de

Volksgeist, în sensul în care naţiunile central-europene s-au construit pe etnicitate, spre

deosebire de naţiunile occidentale (vezi definirea clasică franceză a naţiunii după Renan)

care sunt bazate pe cetăţenie; b) adversarii acestei interpretări susţin că s-a creat artificial

o polaritate naţiune civică-naţiune etnică, Habermas întrebându-se cum se poate face

trecerea de la ethnos la demos184.

Există şi teza apartenenţei la Europa Centrală doar a spaţiului catolic şi protestant,

fiind exclusă cultura ortodoxă. Această teză religioasă, susţinută de Samuel P.

Huntington185, se bazează pe existenţa unei unităţi religioase a regiunii, înainte de 1919.

Unitatea religioasă s-ar reflecta mai ales prin modalitatea de evoluţie autonomă a statului

182 György Konrad, „Mai visează cineva la Europa Centrală” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 266-267. 183 Czeslaw Milosz, „Atitudini central-europene” in Babeţi, Ungureanu, 1997, op. cit., pp. 257-258. 184 Jurgen Habermas, “Why Europe Needs a Constitution” in New Left Review, Vol. 11, September/October 2001, passim. 185 Samuel P. Huntington, “The Clash of Civilizations” in Foreign Affairs, volume 72, No. 3, summer 1993, p. 30.

59

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 secular şi a componentei religioase occidentale, în comparaţie cu utilizarea religiei ca

unealtă politică în est186. De fapt, însă, această teză nu ia în calcul faptul că, în cadrul

Imperiului Habsburgic au existat şi populaţii de religie ortodoxă (români, ucraineni,

sârbi), care au coexistat cu celelalte religii, în ciuda încercărilor de convertire, directe sau

sub forma uniată (greco-catolică). În unele cazuri, se poate vorbi chiar de persistenţa unei

identităţi imperiale a populaţiilor conlocuitoare, cum este cazul ucrainenilor din

Galiţia187.

O observaţie cu caracter istoric asupra discursului politico-cultural de la începutul

anilor ’90 pune în evidenţă faptul că Europa Centrală este un concept instrumentalizat de

către cei care vor să fie europeni. Europa Centrală este definită prin negaţie: nu este nici

occidentală, deşi tinde spre valorile ei, dar nu este nici estică. Miza apartenenţei la

Europa Centrală era tocmai ieşirea din aria “estică” sau “balcanică” (cu toate conotaţiile

negative pe care le implică acestea în ochii europeniştilor). După ’89 statele s-au folosit

de rezultatele dezbaterilor politico – culturale ca de un vehicol politic: Polonia,

Cehoslovacia, Ungaria au acaparat pe plan politic conceptul de Europa Centrală cu o

dublă intenţie: pe de o parte, pentru a-şi accelera apropierea de Occident, iar pe de alta,

pentru a se delimita de Europa de Est. Harta Europei Centrale s-a constituit nu doar prin

desprinderea simbolică de blocul sovietic ci şi prin exotizarea şi marginalizarea altor

vecini, la fel de asupriţi de Moscova dar integrabili în logica orientalistă şi deci,

stigmatizabili: România, balticii, Bulgaria, Albania, republicile estice ale fostei

Iugoslavii188.

Chiar şi în interiorul Uniunii Europene, există o identitate central-europeană

aparte, care se bazează pe o istorie comună şi pe o evoluţie relativ similară în drumul spre

Europa. Ea este manifestă mai ales în reacţia la directivele Comisiei Europene percepute

186 Ellen Comisso, Brad Gutierrez, „Eastern Europe or Central Europe. Exploring a Distinct Regional identity” in The Politics of Knowledge: Area Studies and the Disciplines, UCIAS Edited Volume 3, University of California Press, San Diego, 2002, p. 4. 187 Andriy Zayarnyuk, “On the Frontiers of Central Europe: Ukrainian Galicia at the Turn of the Millennium”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February, 2001, pp.17-18 şi Delphine Bechtel, “Galizien, Galicja, Galitsye, Halytchyna : le mythe de la Galicie de la disparition a la résurrection (virtuelle)” in Cultures d’Europe centrale, n° 4 : Le mythe des confins, Paris, CIRCE, 2004, passim. 188 Vasile Puşcaş, Căderea României în Balcani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 96.

60

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 ca depăşind cadrul unei acceptări voluntarea din partea statelor membre şi comparate cu

reflexele imperiale din trecut189.

III. Europa Centrală în anii `90– trăsături generale

Dacă în primele două capitole am dorit să clarificăm chestiunile de ordin conceptual-

metodologic, precum şi diferitele dimensiuni ale conceptelor de „Europa Centrală” în

acest capitol evidenţiem câteva din trăsăturile vieţii politice din regiunea Europei

Centrale, precum şi principalele procese economice. Am considerat că este necesar să

procedăm în acest fel, într-o cercetare inspirată de teoriile, metodele şi conceptele din

teoria relaţiilor internaţionale, fiind convinşi de existenţa dialecticii politică naţională

(internă) – politică internaţională. Credem că în acest fel vor putea fi înţelese mai bine

problemele relaţiilor internaţionale din interiorul Europei Centrale dar şi al acestei entităţi

cu alţi actori internaţionali, care sunt analizate în capitolele următoare.

A. Dimensiunea politică a schimbărilor: sistemele politice

Anvergura schimbărilor

Revoluţiile democratice din 1989 din Europa Centrală au fost descrise ca

reprezentând punctul culminant al celui de-al “treilea val” al democratizării globale care a

început în Spania şi Portugalia la mijlocul anilor 1970. Este într-adevăr tentant să privim

destrămarea imperiului sovietic ca parte a prăbuşirii la nivel global a dictaturii. Această 189 Rick Fawn, Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies, Frank Cass, London, 2003, p. 34.

61

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 perspectivă a influenţat în mod categoric modul în care tranziţia democratică din Europa

Centrală a fost percepută în Occident, precum şi instrumentele folosite pentru a realiza

tranziţia de la totalitarism la democraţie şi de la economia de comandă la economia de

piaţă.

Revoluţiile din 1989 au avut două caracteristici importante: în primul rând,

acestea au fost posibile datorită îndepărtării constrângerilor imperiului sovietic (după

renunţarea la doctrina Brejnev) iar, în al doilea rând, este vorba de unicitatea acestor

revoluţii dat fiind faptul că nu propuneau un nou model de societate ci se dorea imitarea

modelului vestic şi revitalizarea trecutului precomunist pentru a se ajunge rapid către

democraţie şi prosperitate190.

Prăbuşirea regimurilor socialiste s-a constituit într-o provocare pentru

suveranitatea internă a statelor central-europene. Reacţiile naţionale la acest haos

ameninţător au fost divergente. Ritmul transformărilor interne a fost diferit191. Putem

identifică o dinamică a „Europei Centrale de mijloc” în care includem Cehia, Polonia şi

Ungaria, caracterizat de iniţierea unor măsuri de reformă radicală încă de la începutul

anilor `90. Influenţa cea mai puternică a fost exercitată de Statele Unite şi Germania.

„Europa Centrală de Nord”, adică statele baltice, configurează o dinamică aparte,

caracterizată de o puternică influenţă americană şi nord-europeană, în care cele mai

radicale transformări au avut loc la mijlocul anilor `90. În fine, putem decela o dinamică

a „Europei Centrale sudice”, în care putem include România şi Bulgaria, în care au

existat numeroase sincope, lansări şi relaxări a proceselor de transformare societală şi

economică. Cele mai radicale transformări au avut loc la sfârşitul anilor `90 şi începutul

mileniului al treilea, rolul decisiv aparţinând Uniunii Europene, prin mecanismele de

aderare.

Cu toate diferenţele de ritm evidenţiate anterior, anvergura schimbărilor este

extrem de largă. Sistemul politico-statal, structura socială, sistemul economic dar şi 190 Jacques Rupnik, “Eastern Europe: International Context”, în Journal of Democracy, Vol. 11, Number 2, April 2000, p.117 191 Din bibliografia asupra acestei teme sugerăm a fi consultate: Ivan T. Berend, (edit.) Long-term Structural Changes in Transforming Central and Eastern Europe, Munich, Sudosteuropa-Gesellschaft, 1996; David S. Mason, Revolution and transition in East-Central Europe (second edition), Westview Press-Butler University, 1996; Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de Est 1990-2000, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000

62

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 sistemele de credinţe şi mentalităţi au fost supuse unor (auto) – transformări la fel de

radicale, dar de sens invers, decât cele prin care Europa Centrală a trecut la sfârşitul celei

de a două mari conflagraţii mondiale.

În toate cazurile în care tranziţia s-a manifestat într-o manieră radicală, a existat o

concentrare fie asupra sistemului politic, în timp ce sistemul economic a rămas practic

neschimbat (precum în tranziţiile clasice şi neoclasice), fie asupra economiei, în timp ce

regimul politic (de obicei nedemocrat) era neafectat. Cu toate că schimbările în sistemele

politice şi economice au început cam în aceeaşi perioadă în Europa Centrală, nu putem

vorbi despre o “tranziţie simultană” deoarece privatizarea sectorului economic are nevoie

de o perioadă mai îndelungată decât organizarea alegerilor libere şi construirea unor

prime partide politice, denumite în teoria politică „protopartide”.

Această desfăşurare presupune că reformele economice trebuie să fie extrem de

comprehensibile, datorită moştenirii socialiste, şi să fie introduse prin intermediul unor

mecanisme democratice sau cel puţin pluraliste.

O altă caracteristică a tranziţiilor economice şi politice din Europa Centrală este

faptul că acestea s-au desfăşurat prin mecanisme paşnice. Chiar dacă au existat mişcări de

stradă violente, acestea nu au pus în discuţie, până la urmă, ordinea democratică.

Aceste schimbări survenite în urma negocierilor nu au fost bazate pe un pact

politic explicit, iar protagoniştii au avut parte de elemente surpriză. Cu toate acestea,

lucrurile nu s-ar fi desfăşurat astfel dacă membrii vechii elite s-ar fi simţit ameninţaţi fizic

sau dacă aceştia nu ar fi crezut că vor avea posibilitatea să-şi caute poziţii favorabile în

noul sistem. În acest sens se poate vorbi de un pact politic tacit.

Natura neviolentă a tranziţiei din Europa Centrală relaţionată cu astfel de pacte

politice tacite a avut implicaţii importante în alte aspecte ale tranziţiei. În primul rând,

vechile elite conducătoare au rămas, în mare parte, neschimbate şi par a fi pregătite să

profite din punct de vedere electoral de pe urma insatisfacţiei acelei părţi a populaţiei care

a avut de suferit de pe urma ravagiilor economice pricinuite de aceste vechi elite în

63

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 timpul dominaţiei lor. În al doilea rând, nouă clasă capitalistă include multe din vechile

elite tehnocratice (mai ales) ale vechiului regim192.

Trecerea neaşteptată a Europei Centrale de la un regim autoritar la o democraţie

reprezentativă a fost destul de diferită faţă de tiparul clasic al democratizării, care

presupunea o extindere graduală a sufragiului în cadrul unei democraţii limitate până în

momentul în care democraţia de masă devenea o realitate. Astfel, aceste două procese de

democratizare s-au deosebit atât din perspectiva punctului de plecare, cât şi din cel al

vitezei de dezvoltare. În consecinţă, din perspectiva derapajelor populiste recente, este

probabil ca noile democraţii din Europa Centrală, chiar şi integrate în Uniunea

Europeană, să aibă nevoie de un mai amplu proces de învăţare prin practică decât cel al

precedentelor democraţii de masă din vest193.

Sisteme constituţionale în Europa Centrală

Tranziţia de la totalitarism la democraţie a implicat şi un amplu proces de reformă

constituţională, care a fost iniţiat aproape imediat după căderea comunismului. Analiza

sistemelor constituţionale este esenţială pentru înţelegerea istoriei politice a Europei

Centrale, deoarece ele constituie osatura creării statelor democratice. De asemenea,

sistemele constituţionale au o importanţă esenţială pentru constituirea statului de drept,

expresia sintetică a respectului cetăţeanului de către stat. Constituirea statului de drept pe

ruinele statului totalitar a fost un proces deosebit de dificil deoarece a avut de înfruntat

tendinţa cetăţenilor de a nu avea încredere în efectivitatea legilor precum şi tendinţa

administraţiilor de a considera cetăţeanul un simplu „supus”, nu un contributor sau

partener.

În cele ce urmează prezentăm succint principalele trăsături ale constituţiilor

statelor Europei Centrale, conţinutul lor reflectând atât spiritul democratic occidental cât

şi particularităţile locale. În linii generale, sistemele constituţionale din ţările

192 Gil Eyal, Iván Szelényi, Eleanor Townsley, Capitalism fără capitalişti: noua elită conducătoare din Europa de Est, Omega, Bucureşti, 2001, passim. Adam Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi economice în Europa de Est şi America Latină, ALL, Bucureşti, 1996, passim 193 Leszek Balcerowicz, “Understanding post – communist transitions”, Wojciech Kostecki, (Editor) Transformations of Post-Communist States, Palgrave Macmillan, 2000, pp. 226-229

64

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 postcomuniste au fost edificate plecând de la tradiţiile interbelice, acolo unde a fost

posibil, dar şi de la tendinţele constituţionale occidentale, fiind preluate noi instituţii şi

mecanisme instituţionale.

Cehia

Constituţia cehă a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 după aprobarea sa de către

Consiliul Naţional Ceh. Ea cuprinde 113 articole, grupate în 8 capitole. Actul

fundamental al Republicii Cehe menţionează principiile suveranităţii, independenţei şi

integrităţii statului, preeminenţa valorilor statului de drept precum şi existenţa

pluripartidismului politic. În constituţia cehă nu există un capitol special consacrat

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, deoarece acestea sunt cuprinse în cadrul unui

document separat, având forţă constituţională - Carta drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, considerată parte a ordinii constituţionale.

În Cehia sistemul parlamentar este bicameral. Prerogativele Parlamentului sunt în

general similare celor care există în toate constituţiile democratice de tip parlamentar,

printre altele Parlamentul având dreptul să aleagă Preşedintele Republicii (art.54 pct.2 din

Constituţia Republicii Cehe).

În cadrul sistemului parlamentar ceh există importante diferenţieri între Camera

Deputaţilor şi Senat. Aceste diferenţieri vizează în primul rând modul de alegere a celor

două corpuri legislative, care se efectuează pe baza principiului reprezentării

proporţionale pentru Camera Deputaţilor, compusă din 200 de deputaţi şi pe baza

sistemului majoritar pentru Senat, compus din 81 de senatori.

Camera Deputaţilor are puteri exclusive în problemele financiare şi bugetare, dar

şi un "ultim cuvânt" în problemele legislative, deoarece în ipoteza în care, după ce un

proiect de lege - votat de Camera Deputaţilor - este transmis Senatului şi acesta îl

respinge sau îl modifică, el va fi supus din nou dezbaterii Camerei Deputaţilor, care poate

menţine forma iniţială cu votul a jumătate plus unu din numărul deputaţilor.

Preşedintele Republicii nu este considerat ca o instituţie aparte ci este inclus în

cadrul puterii executive. El este ales de către Parlament, ca în toate republicile

parlamentare, dar dispune de posibilitatea de a dizolva Parlamentul deşi constituţia nu

prevede exact în ce condiţii Preşedintele poate face uz de dreptul său.

65

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Guvernul este organul suprem executiv. El este autorizat să emită decrete în

scopul executării legilor. Deşi Guvernul are un rol activ în procedura de elaborare a

legilor totuşi constituţia cehă nu prevede posibilitatea delegării legislative.

Curtea Constituţională a Republicii Cehe reprezintă un organ judiciar

independent, a cărui misiune este să asigure respectul Constituţiei. Ea este alcătuită din

15 judecători, numiţi pe 10 ani de către Preşedintele Republicii, cu acordul Senatului.

Curtea Constituţională verifică concordanţa legilor cu Constituţia, a regulamentelor

adoptate de Guvern, a măsurilor de dizolvare a partidelor politice, a unor operaţiuni

electorale etc. O atribuţie de extremă importantă este însă competenţa Curţii

Constituţionale de a statua în situaţiile în care Preşedintele Republicii este învinuit de

trădare, pe baza unei acuzaţii formulate de Parlament194.

Slovacia

Consiliul Naţional Slovac a aprobat la 1 ianuarie 1993 Constituţia compusă din

156 articole, grupate în 9 părţi. Din punctul de vedere al prevederilor generale, constituţia

cuprinde referiri la principiile suveranităţii, independenţei şi integrităţii statului,

întâietatea valorilor statului de drept precum şi existenţa pluripartidismului politic. În

Slovacia, în schimb, există o parte importantă a Constituţiei, inserată imediat după partea

introductivă, în care sunt înscrise drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, însumând 43 de

articole195.

În legătură cu modul în care sunt reglementate drepturile omului în constituţia

slovacă, remarcăm inadmisibilitatea pedepsei cu moartea, recunoaşterea dreptului de

proprietate, cu menţiunea că acesta nu trebuie să aducă prejudicii altor persoane sau să fie

în contradicţie cu interesele publice apărate de lege196.

194 Milos Calda, Constitution-Making in Post-Communist Countries: A Case of the Czech Republic, A paper presented at a panel of the Center for the Study of the Constitution at the American Political Science Association Convention, Atlanta, Georgia, September 2/5, 1999, http://tucnak.fsv.cuni.cz/~calda/APSA99.pdf195 Pentru textele constituţiilor statelor lumii, în limba engleză, vezi site-ul University of Richmond, http://confinder.richmond.edu/country.php196 Pentru modul de funcţionare al constituţiei în Slovacia vezi şi Darina Malová, „Slovakia: From the Ambiguous Constitution to the Dominance of Informal Rules”, Democratic Consolidation in Eastern Europe, Volume 1, Institutional Engineering, June 2001, pp. 347-378

66

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Slovacia are un sistem parlamentar unicameral - Consiliul Naţional al Republicii

Slovace, compus din 150 membri. Atribuţiile Parlamentului sunt asemănătoare celor care

există în toate constituţiile democratice de tip parlamentar. El are dreptul să aleagă

Preşedintele Republicii. Vârsta pentru a fi ales membru al Parlamentului este de 21 de

ani, numai pentru funcţia de senator şi pentru aceea de Preşedinte al Republicii, se cere

vârsta de 40 de ani. Consiliul Naţional Slovac adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor

săi. Procedura legislativă este însă mai simplă decât în cazul altor republici parlamentare

deoarece sistemul parlamentar este unicameral şi cuprinde numai faza adoptării legilor şi

trimiterii Preşedintelui Republicii spre a fi promulgate, cu posibilitatea acestuia de a

retrimite proiectul adoptat pentru o nouă lectură.

Preşedintele Republicii este inclus în cadrul puterii executive. El este ales de către

Parlament dar dispune de posibilitatea de a dizolva Parlamentul în situaţia în care

programul de guvernare a fost respins de trei ori în decurs de şase luni, solicitând în

prealabil şi opinia preşedintelui parlamentului.

Primul ministru desemnat de Preşedintele Republicii trebuie să se prezinte în faţa

Parlamentului spre a obţine încrederea acestuia. Guvernul este considerat organul suprem

executiv având dreptul de a emite atât decrete cât şi regulamente.

Cu referire la puterea judecătorească, reţine atenţia modul în care este

reglementată instituţia Curţii Constituţionale. Constituţia Republicii Slovace prevede că

numărul judecătorilor Curţii Constituţionale este de 10, iar durata mandatului lor este de

şapte ani, selecţia desemnării judecătorilor urmând să se facă de Preşedintele Republicii

din numărul de 20 de persoane propuse de Consiliul Naţional al Republicii Slovace. O

atribuţie de extremă importanţă este competenţa Curţii Constituţionale de a statua în

situaţiile în care Preşedintele Republicii este învinuit de trădare, pe baza unei acuzaţii

formulate de Parlament. În Slovacia hotărârile Curţii sunt obligatorii şi nu pot fi atacate.

O prevedere deosebit de importantă este aceea cuprinsă în art. 153 din Constituţia

Republicii Slovace, care dispune ca Republica Slovacă se va considera succesoarea

tuturor drepturilor şi îndatoririlor rezultând din tratatele internaţionale care obligau

anterior secesiunii fosta Cehoslovacie, în măsura în care acest lucru rezultă din statutele

67

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 constituţionale ale Cehiei şi Slovaciei sau din acordul încheiat între cele două

republici197.

Polonia

La 2 aprilie 1997, Adunarea Naţională a Republicii Polone a adoptat noua

Constituţie a ţării, care cuprinde 243 articole, grupate în 13 capitole198. Explicaţia

adoptării doar în 1997 a unei noi constituţii de către Polonia trebuie căutată în faptul că în

timpul negocierilor de la „masa rotundă” dintre sindicatul Solidaritatea şi regimul

comunist o parte din prevederile constrângătoare pentru dezvoltarea democratică

(anularea prevederilor care interziceau pluripartidismul, de exemplu) au fost prohibite.

Preambulul Constituţiei reaminteşte tradiţiile de libertate ale poporului polonez şi

comunitatea de interese a cetăţenilor, dornici să aducă un omagiu celor care au luptat

pentru independenţa ţării şi pentru moştenirea creştină. De menţionat este şi faptul că,

deşi noua Constituţie poloneză asigură libertatea cultelor religioase şi drepturile egale ale

cetăţenilor, indiferent de religia pe care o practică, se precizează că relaţiile dintre

Republica Polonă şi biserica romano-catolică vor fi reglementate printr-un tratat

internaţional.

În Polonia puterea legislativă este exercitată de către Sejm şi Senat. Sejm-ul se

compune din 460 de deputaţi şi este ales pe termen de patru ani, prin vot universal, egal,

direct şi proporţional, prin scrutin secret. Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi

tot pe termen de patru ani prin vot universal, egal, direct şi secret. Pentru ca cineva să fie

ales deputat, trebuie să fi împlinit vârsta de 21 de ani în timp ce pentru a fi ales senator,

condiţia este împlinirea vârstei de 30 de ani. Atât deputaţii, cât şi senatorii, sunt propuşi

de partidele politice, cât şi de alegători, rezultatul alegerilor urmând să fie confirmat de

către Curtea Supremă.

197 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat: tratat, Vol. 2, Bucureşti, Lumina Lex, 2002, p. 305-309. Pentru constituţia polonă vezi şi Vol. 6, nr. 2, 3 din 1997 ale revistei East European Constitutional Review 198 Wyrzykowski Mirosaw, “Legitimacy: The Price of a Delayed Constitution in Poland”, Democratic Consolidation in Eastern Europe, Vol. 1, Institutional Engineering, June 2001, pp. 431-455. Vezi şi Daniel H. Cole, Poland’s 1997 Constitution in Its Historical Context, http://indylaw.indiana.edu/instructors/cole/polconst.pdf

68

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Procedura legislativă comportă adoptarea legilor în urma a trei "lecturi". De

regulă, în lipsa unor prevederi contrare, legile sunt adoptate cu majoritate simplă.

Preşedintele Republicii este reprezentantul suprem al Republicii Polone şi

garantul continuităţii autorităţii statului. Preşedintele asigură respectarea Constituţiei,

apărarea suveranităţii şi securităţii statului, precum şi inviolabilitatea şi integritatea

teritoriului ţării. El este ales prin vot universal, egal, direct şi secret, pe o perioadă de

cinci ani.

Pentru ca cineva să candideze pentru funcţia de preşedinte al ţării, se cere vârsta

minimă de 35 de ani, iar candidatul trebuie să fie propus de cel puţin 100.000 de cetăţeni

care au dreptul de vot pentru alegerile din Sejm. Candidatul care obţine mai mult decât

jumătate din voturile valabile va fi considerat ales preşedinte. Dacă nici un candidat nu

întruneşte majoritatea voturilor, un nou scrutin va avea loc după 14 zile, la care vor

participă numai candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi la primul tur de

scrutin. Candidatul care va obţine, de această dată, cel mai mare număr de voturi va fi

declarat ales.

În Polonia nu există funcţia de vicepreşedinte. În cazul incapacităţii temporare a

preşedintelui de a-şi exercita prerogativele Mareşalul Sejm-ului poate îndeplini - cu titlu

provizoriu - cu avizul Tribunalului Constituţional, funcţia de şef al statului.

Preşedintele Republicii Polone dispune de atribuţiile care sunt, în general,

recunoscute şefilor de stat: comandant suprem al armatei, acordarea de ordine şi medalii,

ratificarea tratatelor internaţionale etc. El are dreptul să emită decrete şi ordine executive.

Primul ministru, ca şi întregul guvern, este numit de Preşedintele Republicii. În

următoarele 14 zile după desemnarea sa, primul ministru supune Sejm-ului programul

activităţii Consiliului de Miniştri, împreună cu o moţiune prin care solicită un vot de

încredere. Moţiunea trebuie să fie aprobată cu majoritatea voturilor, în prezenţa a cel

puţin jumătate din numărul membrilor Camerei Deputaţilor. În cazul în care nu se obţine

un vot de încredere, procedura se repetă în următoarele 14 zile, iar dacă nici aceasta nu

duce la obţinerea votului de încredere, Preşedintele Republicii are dreptul să dizolve

Sejm-ul şi să convoace noi alegeri.

O procedură similară celei existente în Germania este prevăzută în Constituţia

Poloniei, care permite Sejm-ului, în cazul în care nu a fost obţinut votul de încredere, să

69

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 iniţieze o moţiune semnată de cel puţin 46 de deputaţi, în care să se specifice totodată şi

numele candidatului pentru funcţia de prim ministru promis de Sejm. Există şi

posibilitatea ca Sejm-ul să iniţieze un vot de neîncredere cu privire la un anumit ministru,

la solicitarea a 69 de deputaţi. În acest caz, Preşedintele Republicii va trebui să revoce

ministrul a cărui demitere a fost solicitată prin votul de neîncredere adoptat cu

majoritatea membrilor Sejm-ului. Totodată, este posibil ca însuşi primul ministru să

solicite Sejm-ului un vot de încredere faţă de Consiliul de Miniştri, care va trebui adoptat,

de asemenea, cu majoritatea votanţilor, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul

membrilor statutari ai Sejm-ului. Schimbările în cadrul Guvernului se efectuează de

Preşedintele Republicii, la solicitarea primului ministru.

Unităţile de autoguvernare locală au personalitate juridică, ele putând să aibă

bunuri în proprietate şi să beneficieze de alte drepturi asupra proprietăţii. O particularitate

a Constituţiei poloneze, prevăzută de art.172, este aceea că unităţile de autoguvernare au

dreptul de a se asocia şi chiar dreptul de a se alătura unor asociaţii internaţionale, precum

şi unor comunităţi regionale, ele putând totodată să iniţieze acţiuni de cooperare cu

comunităţi locale sau regionale din alte ţări199.

Ungaria

La 23 octombrie 1989 au fost adoptate importante schimbări constituţionale care

au dus, printre altele, la modificarea denumirii ţării din Republica Populară Ungară, în

Republica Ungaria. Constituţia modificată în 1989 a prevăzut că "Republica Ungară este

un stat democratic de drept, independent, în care se afirmă în egală măsură atât valorile

democraţiei burgheze cât şi cele ale socialismului democratic". S-a prevăzut că activitatea

oricărei organizaţii obşteşti, a oricărui organ de stat sau cetăţean al Ungariei, orientată

spre dobândirea puterii, spre exercitarea şi deţinerea ei exclusivă, prin forţă, este

considerată ilegală.

Constituţia Republicii Ungaria (forma actualizată şi modificată a Constituţiei din

1972) a fost republicată în Buletinul Oficial al Republicii Ungaria nr.84 din 24 august

1990.

199 Victor Duculescu et alii, p. 364-368

70

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Pe plan internaţional, Republica Ungaria repudiază războiul ca mijloc de

soluţionare a litigiilor dintre state, manifestându-şi dorinţa de a colabora cu toate

popoarele şi statele lumii. O prevedere specială este aceea care dispune că "Republica

Ungaria se simte responsabilă pentru soarta ungurilor care trăiesc în afara frontierelor

sale şi sprijină cultivarea relaţiilor lor cu Ungaria".

Parlamentul este organul suprem al puterii de stat şi al reprezentării poporului,

care asigură ordinea constituţională a societăţii, determină organizarea, direcţiile şi

condiţiile guvernării. Atribuţiile Parlamentului maghiar sunt, în general, similare celor pe

care le au forumurile reprezentative ale tuturor celorlalte ţări. Dacă Parlamentul este

împiedicat să îşi desfăşoare activitatea, Preşedintele Republicii va fi îndreptăţit să declare

starea de război, să decreteze starea excepţională şi să înfiinţeze Consiliul de Apărare

Naţională. Se precizează că Parlamentul nu se poate întruni dacă măsura convocării sale

se loveşte de impedimente de neînlăturat datorită timpului redus ori evenimentelor care

au determinat starea de război, starea excepţională sau starea de necesitate. Parlamentul

va trebui să verifice temeinic măsura declarării stării de război, a stării excepţionale sau a

stării de necesitate, la prima şedinţă de după încetarea împiedicării sale, hotărând asupra

legalităţii măsurilor întreprinse200.

Constituţia maghiară prevede ca membrii parlamentului sunt aleşi pe o durată de

4 ani, o parte pe circumscripţii şi o parte prin reprezentare proporţională. Pe perioada

mandatului, deputaţii beneficiază de imunităţi. Ei nu pot îndeplini funcţia de preşedinte al

Republicii, membru al Curţii Constituţionale, comisionar parlamentar al dreptului

cetăţenilor, judecător, procuror, funcţionar în corpul administrativ al statului (exceptând

pe ceea de membru al guvernului şi ministru secretar de stat politic), membru al forţelor

armate, poliţiei sau altor organe ale ordinii publice. Mandatul deputaţilor încetează odată

cu încetarea poziţionării parlamentului, prin deces, prin declararea incompatibilităţii, prin

demisie sau prin pierderea dreptului de vot.

Preşedintele Republicii poate dispune dizolvarea Parlamentului, odată cu

stabilirea unor noi alegeri, dacă Parlamentul şi-a retras încrederea faţă de Guvern de cel

puţin 4 ori într-o perioadă de 12 luni. Înaintea dizolvării Parlamentului Preşedintele

200 Istvan Szikinger, “Hungary's Pliable Constitution”, Democratic Consolidation in Eastern Europe, Volume 1, Institutional Engineering, June 2001, pp. 406-431

71

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Republicii este obligat să solicite opinia primului ministru, a preşedintelui şi a liderilor

grupurilor parlamentare ale partidelor care sunt reprezentate în Parlament. În timpul stării

excepţionale sau de necesitate, Parlamentul nu se va putea dizolvă şi nici nu va putea fi

dizolvat. Dacă mandatul său expiră în timpul stării excepţionale sau stării de necesitate,

mandatul va fi prelungit de la sine.

Preşedintelui Republicii, şeful statului, exprimă unitatea naţiunii şi veghează

asupra funcţionării democratice a organismului statal. Preşedintele Republicii este,

totodată, comandantul suprem al forţelor armate. El este ales de Parlament, pentru o

perioadă de 5 ani. Orice cetăţean maghiar care beneficiază de dreptul de vot poate

candida la funcţia de Preşedinte, dacă a împlinit vârsta de 35 de ani înainte de ziua

alegerilor. Preşedintele Republicii este ales de Parlament prin vot secret el putând fi

reales în această funcţie numai o singură dată. Potrivit prevederilor constituţionale, va fi

proclamat preşedinte candidatul care a obţinut două treimi din voturi la prima alegere.

Dacă această majoritate nu este întrunită urmează să se facă o nouă votare, de această

dată fiind necesară o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor. Dacă primele

două runde nu au dat nici un rezultat, se va organiza o a treia votare, la care vor participă

numai primii doi candidaţi care au întrunit numărul cel mai mare de voturi în runda a

doua. Va fi proclamat câştigător candidatul care va obţine majoritatea simplă de voturi.

Dacă Preşedintele Republicii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, atribuţiile

sale sunt preluate de preşedintele Parlamentului. În acest timp, atribuţiile Preşedintelui

Parlamentului vor fi îndeplinite de vicepreşedintele desemnat de Parlament. Preşedintele

poate fi destituit dacă în cursul exercitării funcţiei sale încalcă intenţionat Constituţia sau

oricare altă lege. Împotriva Preşedintelui care a încălcat Constituţia sau altă lege se poate

iniţia tragerea la răspundere printr-o lege propusă de o cincime din membrii

Parlamentului. Pentru declanşarea procedurii de tragere la răspundere a Preşedintelui este

necesar votul a două treimi din numărul deputaţilor. Începând de la luarea hotărârii

Parlamentului, până la terminarea procedurii de acuzare, Preşedintele nu va avea dreptul

să-şi exercite atribuţiile. Aprecierea faptei însă aparţine Curţii Constituţionale. Dacă în

urma procedurii se constată încălcarea legii, Curtea Constituţională îl poate demite pe

Preşedinte din funcţia sa. În cazul săvârşirii unei fapte penale, dacă se va constata

vinovăţia Preşedintelui Republicii pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, el va

72

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 putea fi demis din funcţie, aplicându-i-se totodată orice pedeapsă sau măsura prevăzută

de Codul penal pentru fapta respectivă.

În sistemul maghiar guvernul se compune din primul ministru şi miniştri,

neexistând vicepreşedinţi ai guvernului, primul ministru fiind înlocuit de ministrul pe

care îl desemnează el. Primul ministru este ales la propunerea Preşedintelui Republicii,

prin votul majorităţii membrilor Parlamentului iar miniştrii sunt numiţi şi demişi de

Preşedintele ţării, la propunerea primului ministru. După alcătuirea Guvernului, membrii

acestuia depun un jurământ în faţa Parlamentului.

Atribuţiile Guvernului sunt în general similare celor prevăzute în alte constituţii.

Guvernul este responsabil faţă de Parlament pentru activitatea sa, el având obligaţia să

prezinte cu regularitate Parlamentului rapoarte cu privire la măsurile adoptate. Cel puţin o

cincime din membrii Parlamentului pot prezenta în scris o moţiune de neîncredere faţă de

primul ministru, indicând totodată persoana pe care o propun pentru această funcţie. În

cazul în care moţiunea este aprobată cu majoritatea de voturi, persoana propusă ca prim

ministru va fi considerată aleasă. Guvernul, poate, la rândul său, să solicite un vot de

încredere sau să aprecieze că votul privind o anumită propunere a sa să fie considerat ca

un vot de încredere. În asemenea situaţii, dacă Parlamentul nu votează încrederea faţă de

Guvern, acesta este obligat să demisioneze. Până la desemnarea noului guvern, vechiul

guvern va rămâne în funcţie, exercitând toate drepturile care îi revin. El nu poate încheia

însă convenţii internaţionale şi va putea emite decrete numai în baza împuternicirii

exprese a legii, în cazuri ce nu pot fi amânate.

Curtea Constituţională supraveghează constituţionalitatea reglementărilor juridice

adoptate, având dreptul de a anula legile dacă sunt contrare Constituţiei. Cei 15 membri

ai Curţii Constituţionale sunt aleşi de Parlament, propunerile pentru alegerea lor fiind

făcute de o comisie compusă din reprezentanţii grupurilor parlamentare reprezentate.

Alegerea membrilor Curţii Constituţionale se face cu votul a două treimi din deputaţi201.

Estonia

Adunarea Constituantă estoniană, convocată în 1992, a adoptat formă finală a noii

Constituţii la 10 aprilie, iar la data de 28 iunie a aceluiaşi an 91% dintre cetăţenii prezenţi 201 Victor Duculescu et alii, p. 378-387

73

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 la referendum au aprobat textul acesteia. La 3 iulie 1992 Constituţia a fost promulgată de

către Consiliul Suprem al Estoniei şi a intrat în vigoare202.

Potrivit prevederilor Constituţiei estoniene, poporul îşi exercită puterea supremă

pe calea alegerii de către cetăţeni a Adunării legislative (Riigikogu) şi prin participarea la

referendum. Adunarea legislativă se compune din 101 membri, aleşi în cadrul unor

alegeri libere, pe termen de patru ani, prin vot secret, pe baza principiului

proporţionalităţii.

Preşedintele Republicii este ales de Parlament, iar în cazul în care acesta nu

reuşeşte să aleagă un preşedinte în cursul a trei runde, alegerea Preşedintelui se va face de

către un colegiu electoral, compus din membrii Riigikogu şi reprezentanţii autorităţilor

locale. Printre atribuţiile preşedintelui figurează reprezentarea ţării în relaţiile

internaţionale, precum şi alte atribuţii ce revin şefului statului în cadrul sistemelor de

guvernare parlamentare. În cazul în care preşedintele este în imposibilitate de a-şi

îndeplini atribuţiile, prerogativele sale vor fi asumate de preşedintele Parlamentului.

Preşedintele poate fi trimis în judecată pentru fapte grave numai la propunerea

Cancelarului Judiciar, cu consimţământul majorităţii membrilor Riigikogu.

Guvernul este titularul puterii executive. El este confirmat de Parlament, după ce

propunerea de prim ministru a fost făcută de şeful statului şi candidatul la postul de şef al

cabinetului a obţinut din partea Adunării Parlamentare autoritatea de a forma guvernul.

Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine membrilor Adunării, Grupurilor

Parlamentare, Comitetelor Parlamentare, Guvernului Republicii, dar şi Preşedintelui

Republicii (însă numai pentru amendamente la Constituţie). Anumite legi (cum ar fi în

sistemul constituţional al României "legile organice") pot fi adoptate de Parlament numai

cu majoritatea membrilor Riigikogu. Asemenea legi sunt cele care privesc cetăţenia,

sistemul electoral referendumul, guvernul republicii, autonomia culturală pentru

minorităţile etnice, bugetul de stat etc. Legile adoptate pe calea unui referendum obligă

toate organele statului. Acestea vor fi imediat promulgate de Preşedintele Republicii.

Numai în situaţiile în care Adunarea legislativă nu se poate întruni, Preşedintele

poate adopta prin decret, în probleme de interes naţional, reglementări având forţa de

lege, care sunt contrasemnate de primul ministru şi de preşedintele Riigikogu. Asemenea 202 http://www.constitution.org/cons/estonia.txt

74

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 acte vor trebui însă supuse imediat Parlamentului, în momentul în care acesta va fi în

măsură să-şi înceapă lucrările.

O instituţie specifică Constituţiei Republicii Estonia o constituie Cancelarul

pentru problemele judiciare, care este un demnitar independent, având competenţa de a

examina dacă actele adoptate de puterea legiuitoare, cea executivă sau de autorităţile

locale sunt în concordanţă cu prevederile Constituţiei şi ale legilor. Cancelarul este numit

de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii. El are dreptul să analizeze

propuneri de modificări ale legilor şi poate propune iniţierea unor procese împotriva

Preşedintelui, membrilor Parlamentului, membrilor Guvernului sau altor demnitari.

Cancelarul pentru probleme judiciare are dreptul de a participa la şedinţele

Parlamentului şi ale Guvernului, fără a avea însă dreptul să ia cuvântul. În cazul

constatării unor contradicţii între Constituţie şi un anumit act adoptat de organele

legislative sau executive, Cancelarul pentru probleme judiciare va trimite organelor

respective actul în cauză, pentru că ele să se conformeze Constituţiei. Se va putea adresa,

de asemenea, Curţii Naţionale (Curţii Constituţionale) cerând anularea actului203.

Letonia

În ceea ce priveşte dezvoltarea constituţională a Republicii Letonia, trebuie să

observăm că în această ţară s-a procedat la repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922.

Aceasta fusese adoptată de o Adunare Constituantă la 15 februarie 1922, intrând în

vigoare la 7 noiembrie în acelaşi an. Ea are 88 de articole. Constituţia proclamă

suveranitatea republicii, care este un stat independent şi democratic.

Parlamentul (Saeima) se compune din 100 de reprezentanţi ai poporului, aleşi pe

baza reprezentării proporţionale, în cadrul unor circumscripţii electorale. Alegerile se

desfăşoară o dată la trei ani în prima duminică din luna octombrie. Sediul Parlamentului

este în Riga. După alegerea sa, Parlamentul desemnează organele de conducere. Membrii

Adunării se bucură de imunitate în ceea ce priveşte voturile şi ideile exprimate în

exercitarea îndatoririlor lor. Preşedintele statului este de asemenea ales de către

Parlament, pe trei ani, prin vot secret. El dispune de prerogative similare instituţiei şefului

statului în republicile parlamentare. 203 Victor Duculescu et alii, p. 235-236

75

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Puterea executivă revine Cabinetului. Guvernul are nevoie să beneficieze de

încrederea Parlamentului şi este responsabil în faţa acestuia pentru activităţile sale.

Şedinţele Cabinetului sunt prezidate de primul ministru sau de un alt ministru desemnat

de acesta.

Propunerile legislative pot fi făcute de Preşedintele Republicii, Cabinet,

Comitetele Saeima sau de cel puţin cinci parlamentari sau 100 de alegători. Preşedintele

are dreptul de a amâna promulgarea unei legi. Legea a cărei promulgare a fost amânată

poate fi supusă unui referendum, dacă o zecime din alegători ar dori aceasta. În cazul

legilor de urgenţă adoptate cu o majoritate de două treimi, Preşedintele Republicii nu are

dreptul să le mai trimită Camerei spre o nouă dezbatere şi nici să le supună

referendumului popular.

Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1922 s-a corelat cu adoptarea unor alte

documente constituţionale, care întregesc afirmarea prerogativelor Estoniei ca stat

suveran şi independent, beneficiind de propria sa organizare constituţională204.

Lituania

La 25 octombrie 1992, referendumul constituţional desfăşurat în Lituania are ca

rezultat aprobarea unei noi constituţii. Constituţia Lituaniei urmează redactări şi

formulări de principiu cuprinse în constituţiile moderne ale ţărilor democratice,

cuprinzând largi garanţii în ceea ce priveşte drepturile politice şi drepturile sociale.

Adoptând un sistem parlamentar unicameral, Lituania consacră încredinţarea

puterii legislative Saeim-ei care este totodată şi deţinător al suveranităţii naţionale. El este

alcătuit din 141 de deputaţi, aleşi pe patru ani, prin vot universal, egal, direct şi secret, pe

baza unei proceduri electorate mixte, stabilită prin lege (71 deputaţi aleşi pe

circumscripţii şi 70 pe liste).

Preşedintele Republicii, pentru alegerea căruia se cere vârsta minimă de 40 de ani,

este ales pe o perioadă de cinci ani, prin vot universal, egal, direct şi secret. El dispune de

atribuţii importante în domeniul politicii externe, semnării tratatelor internaţionale,

numirii şi rechemării reprezentanţilor diplomatici, dar în acelaşi timp, are şi o serie de

atribuţii în ceea ce priveşte politica internă. El recomandă pe primul ministru, revocă, cu 204 Ibidem, pp.239-240

76

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 consimţământul Seim-ului, pe primul ministru, acceptă demisia guvernului şi o supune

Seim-ului, propune candidaţi pentru funcţia de judecători la Curtea Supremă şi pentru alţi

demnitari, declară starea de urgenţă, prezintă rapoarte anuale în faţa Seim-ului, anunţă

desfăşurarea alegerilor etc.

În anumite situaţii Preşedintele Republicii poate emite decrete, care trebuie

contrasemnate de primul ministru şi de un ministru. Responsabilitatea pentru asemenea

decrete revine miniştrilor. Persoana Preşedintelui Republicii este inviolabilă, dar el poate

fi înlocuit din funcţie înainte de termen pentru încălcarea Constituţiei, în concordanţă cu

procedura de impeachment.

Guvernul Republicii Lituania soluţionează problemele curente de stat şi

administrative, fiind răspunzător în faţa Saeima pentru întreaga sa activitate.

Persoana primului ministru se bucură de imunitate, neputându-se întreprinde nici

o măsură juridică împotriva sa fără consimţământul Saeima.

Curtea Constituţională se compune din nouă judecători numiţi de Preşedintele

Republicii, de conducerea Saeima şi de conducerea Curţii Supreme de Justiţie.

Curtea Constituţională apreciază conformitatea Constituţiei cu actele juridice

emise de Preşedintele Republicii şi de Guvern, prezentând concluzii în legătură cu

încălcarea prevederilor legale privind desfăşurarea alegerilor, capacitatea Preşedintelui

Republicii de a-şi îndeplini atribuţiile, conformitatea cu prevederile Constituţiei a

acordurilor internaţionale ale Republicii Lituania, compatibilitatea cu prevederile

Constituţiei a unor acţiuni concrete ale membrilor Parlamentului sau altor demnitari de

stat.

O prevedere importantă pe care nu o întâlnim în alte ţări este cea înscrisă în art.

106 alin. Ultim al Constituţiei Lituaniei, care dispune următoarele: "Curtea

Constituţională are dreptul să refuze, să accepte anumite cazuri pentru a le investiga sau a

pregăti concluzii, dacă cererea nu este întemeiată pe argumente juridice". Împotriva

deciziilor Curţii Constituţionale nu există căi de atac. În anumite situaţii însă, Saeima

poate lua anumite măsuri în aplicarea prevederilor deciziilor Curţii, cum este cazul, de

77

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 pildă, al conformităţii tratatelor cu prevederile constituţionale, capacitatea preşedintelui

de a-şi îndeplini îndatoririle etc.205

Mediul politic şi sistemele de partide

Chiar dacă partidele politice din ţările postcomuniste sunt asemănătoare din punct

de vedere al caracteristicilor formale cu partidele occidentale, totuşi putem identifica şi

diferenţe substanţiale. Neglijarea problemelor cu care se confruntă partidele politice

poate avea consecinţe grave deoarece în ţările excomuniste tradiţia democratică a fost

puternic fragilizată de experienţele autoritare, cetăţenii sunt dezinteresaţi de partidele

politice, încrederea în instituţiile statului este în scădere, partidele nu au reuşit să

întreprindă paşii necesari în vederea consolidării propriei imagini, transparenţa în viaţa

politică a fost lăsată pe planul doi iar legile referitoare la cheltuielile aferente campaniei

electorale sunt adesea ignorate206.

Statutul de membru într-un partid politic nu are o însemnătate foarte mare, în

ţările Europei Centrale mulţi dintre membri au un rol activ doar în timpul campaniilor

electorale. În general, comunicarea internă din cadrul partidelor are un traseu descendent,

de cele mai multe ori conducerea ignoră mesajele de la baza organizaţiilor. Stabilitatea

partidelor politice şi noile tehnologii de comunicare nu au adus o contribuţie

semnificativă în democratizarea internă a partidelor. Toate aceste probleme

demonstrează că sistemele de partide din ţările excomuniste nu pot fi considerate stabile.

Această fragilitate este dată de înlocuirea neaşteptată a vechilor partide de pe scena

politică cu altele noi, de schimbarea bruscă a comportamentului electoratului şi de

modificarea relaţiilor dintre partide. Deşi până la un anumit punct toate aceste aspecte pot

fi considerate fireşti, fiind normal ca o parte a electoratului să îşi piardă încrederea în

unele partide, totuşi aceste schimbări nu reprezintă un aspect pozitiv deoarece partidele

apărute pe scena politică nu au venit cu nimic nou şi pozitiv, în mod esenţial. Problema

noilor partide constă în faptul că ele sunt de fapt rezultatul unor scindări, nu al apariţiei

205 Ibidem, pp. 243-245 206 William Mishler, Richard Rose, “Trust, Distrust and Skepticism: Popular Evaluations of Civil and Political Institutions in Post-Communist Society”, în Journal of Politics, 59/2 (1997), pp. 418–451

78

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 unor noi elite. Acest proces are loc mai ales în ţările unde partidele de pe scena politică

sunt puternic centralizate. Scindările survin ca urmare a luptei dintre doi lideri politici. În

majoritatea cazurilor liderul puternic rămâne cu vechiul partid iar perdantul va

întreprinde paşii necesari formării unui nou partid.

Datorită lipsei de experienţă în dezvoltarea democraţiei şi structurii interne slăbite

programele partidelor sunt reduse la stadiul de simple slogane electorale, în loc de

campanii bazate pe soluţii reale la problemele existente, partidele se întrec în a face cât

mai multe promisiuni. Aceeaşi dinamică este valabilă şi în cazul partidelor de opoziţie

care îşi axează campania pe criticarea adversarilor dar care o dată cu acapararea puterii

nu vor face altceva decât să perpetueze moştenirea lăsată de predecesorii lor atât de

criticaţi în prealabil.

O altă problemă este populismul utilizat în mod excesiv în campaniile electorale.

Pentru a contracara popularitatea acestor lideri, vechii actori de pe scena politică fac

promisiuni ce nu pot fi realizate. Promisiunile lipsite de substanţă sunt consecinţa unui

deficit înregistrat în cadrul culturii politice a cetăţenilor din ţările central-europene, care

nu pot judeca în mod adecvat programele şi comportamentul politic al partidelor207.

În Europa Centrală mediul politic este caracterizat prin existenţa unui electorat

volatil şi nediferenţiat, prin frecvente schimbări ale regulilor politice şi prin

comportamentul diferit al elitelor208. Posibilitatea ca modul democratic de funcţionare al

partidelor să se îmbunătăţească e destul de mică. Apartenenţa electoratului la un anume

partid depinde de felul în care va fi condus acel partid şi de modul în care publicul va

tolera respectivul mod de conducere, acest lucru incluzând şi puterea electoratului de a

“pedepsi” partidele în cadrul alegerilor electorale209.

Formarea modelor politice în Europa excomunistă a fost puternic influenţată de

partidele politice ce s-au orientat către stat, singurul furnizor de resurse substanţiale,

precum şi de liderii politici care migrează frecvent de la un partid la altul. Acest lucru

207 Vera Stojarova, Jakub Sedo, Lubomir Kopecek, Roman Chytilek, ’’Political Parties in Central and Eastern Europe in search of consolidation’’, Central and Eastern Europe Regional Report, Stockholm, International IDEA, 2007, p. 69 208 Peter Mair, “What is Different About Post-Communist Party Systems”, în Studies in Public Policy, no. 259, Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde, Glasgow, 1996, pp.6-7 209 Stojarova, Sedo, loc.cit., p. 72

79

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 este posibil deoarece electoratul nu sancţionează scindările şi coaliţiile non-doctrinare de

pe scena politică210.

În majoritatea ţărilor central-europene finanţarea partidelor politice de către alte

state este interzisă. Formaţiunile politice pot fi finanţate doar de la buget, singura

excepţie o constituie Lituania unde statul acordă ajutor indirect partidelor politice prin

scutirea de la plata taxelor şi prin finanţarea publicaţiilor şi broşurilor electorale.

Conform legislaţiei din ţările postcomuniste, la sfârşitul campaniilor electorale partidele

sunt nevoite să întocmească un raport financiar în caz contrar fiind sever sancţionate (de

exemplu, în Polonia încălcarea acestei prevederi conduce la desfiinţarea partidului).

Gradul înalt de atomizare socială, lipsa culturii politice democratice, costul social

al reformelor economice, au creat în primii ani ai tranziţiei premisele favorabile instalării

unui regim caracterizat printr-un “autoritarism blând”, bazat pe un partid dominant.

Partidele au fost reduse la funcţia învăţării politice şi mai puţin la cea de actori importanţi

în luarea deciziilor. Conform clasificării lui Michael Waller în spaţiul central european

putem distinge cinci tipuri de partide delimitate în funcţie de condiţiile de emergenţă.211

Partidele comuniste care au reuşit să supravieţuiască şi s-au transformat în

formaţiuni socialiste. Ungaria este cazul tipic al unei asemenea transformări. Dimpotrivă,

în România Partidul Comunist a fost interzis prin lege în ianuarie 1990.

Partide tolerate, ca sateliţi utilizaţi de către regimul comunist în Polonia şi

Cehoslovacia, în încercarea de a păstra o aparentă democraţie212. Mişcările Agrariene din

Polonia şi Partidul Creştin Democrat cu adresabilitate în segmentul ţărănesc din regiunile

mai înapoiate ale Cehiei s-au înfiinţat în condiţiile impuse de conducerile de partid

comuniste pentru a coopta diverse categorii care trebuiau aduse în interiorul sistemului.

Partidele istorice. Câteva dintre partidele politice existente în perioada

interbelică care au fost interzise de regimul comunist. În această grupă se află creştin-

democraţii cehi (CSL), PNL şi PNŢCD din România, unde refacerea partidelor istorice a

avut o pondere mai mare decât în alte ţări foste comuniste.

210 Peter Mair, op. cit., pp.6-7 211 Michael Waller, “Parties inheritances and parties identity”, in Pridham and Lewis, Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, London, Routledge, 1996, p.121-131 212 Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului - Europa Rasăriteană de la Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1997, pp. 161-168

80

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Partide care îşi au originea în grupuri culturale şi de interese dizidente. Cele

mai cunoscute mişcări de acest gen au fost Solidaritatea şi Confederaţia pentru o Polonie

Independenţa (KPN) condusă de Lech Moczulski. În Polonia au funcţionat mişcările

anticomuniste care, spre deosebire de Cehoslovacia au reuşit să se instituţionalizeze iar în

1988 unii intelectuali liberali proveniţi din Solidaritatea au fondat KLD (liberali) care va

avea un rol deosebit după ’89. În Ungaria, ţară care a avut un mediu politic mai tolerant

decât alte ţări comuniste, s-au dezvoltat două linii de opoziţie una populist-conservatoare

şi alta liberal-cosmopolită213.

Partidele apărute după 1989. Reprezintă categoria cu cel mai mare număr de

actori politici. Ele au o bază socială extrem de eterogenă, multe dintre acestea sunt

facţiuni ale unor mişcări mai largi. În Cehia, Forumul Civic a dat naştere la ODS, ODA şi

OH, iar în Polonia Solidaritatea a creat multiple fragmentări. În Bulgaria tabăra care s-a

fragmentat a fost cea postcomunistă.

Această structură de partide poate fi considerată ca un rezultat al bulversării

structurii sociale. Ca urmare a proceselor de tranziţie economică societăţile

postcomuniste s-au divizat între „câştigători” şi „perdanţi”, astfel încât cetăţeanului îi este

foarte greu, ca individ, să-şi creeze o identitate politică clară şi structurală, în funcţie de

modificările propriului statut social şi de reprezentările politice aferente214. În literatura

de specialitate s-a analizat problema clivajelor dominante în societăţile postcomuniste.

Clivajul urban/rural ca şi cel dintre centru şi periferie funcţionează datorită dublei

diferenţieri dintre zonele mai dezvoltate economic şi cele mai sărace precum şi a faptului

că tendinţele centraliste s-au manifestat împotriva minorităţilor sau a „periferiei”.

Alte trei clivaje caracterizează societăţile postcomuniste din Europa Centrală.

Primul dintre ele îi opune pe maximalişti minimaliştilor, în centrul conflictului aflându-se

viziunea despre rolul statului. Maximaliştii sunt pentru o reformă economică radicală şi

rapidă, adesea denumită şi „terapie de şoc”, iar minimaliştii sunt pentru o tranziţie lentă,

privatizarea să fie realizată doar în ultimă instanţă. Acest clivaj nu are o acoperire

stânga/dreapta, în sensul în care dreapta ar fi maximalistă iar stânga minimalistă, ci este

213 Ibidem, p. 211 214 Jean-Michel de Waele (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Humanitas, Bucureşti, 2003, passim

81

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 un clivaj temporar, pentru perioada de tranziţie de la economia centralizată la economia

de piaţă.

Clivajul autoritar/democratic poate fi considerat a fi formula contemporană a

conflictului dintre „tradiţionalişti” şi „occidentalişti”. Versantul democratic reuneşte

formaţiuni ataşate atât ideii de creare a instituţiilor democratice cât şi a celei a

funcţionării lor democratice, bazată pe echilibrul puterilor, acordul social şi drepturile

minorităţilor. Reprezentanţii curentului autoritar sunt partidele naţionaliste şi populiste.

Al treilea clivaj important în statele Europei Centrale este cel dintre (neo-

)comunişti/anticomunişti. Pe de-o parte se află partidele născute din dizidenţă, sau care au

preluat aceste idei, de cealaltă parte sunt formaţiunile politice moştenitoare ale

structurilor vechiului regim. Graniţa dintre cele două clivaje este ambiguă, fiind

determinată de traseele personale ale multora dintre liderii politici. Este însă de aşteptat

ca, schimbul de generaţii politice să determine permeabilizarea graniţelor dintre aceste

clivaje, aşa cum s-a petrecut şi în cazul altor state ieşite din dictatură (Spania, Grecia,

Portugalia)215.

Marea provocare pentru statele din Europa Centrală este realizarea celei de a

doua tranziţii, de la democraţia electorală la democraţia consolidată. Realizarea unor

sisteme constituţionale şi a cadrului legal formal pentru existenţa pluripartidismului nu a

soluţionat problema mult mai dificilă a relaţiei dintre stat şi cetăţean. În întreaga regiune

societatea civilă este încă relativ fragilă, existând, desigur, diferenţieri intra-zonale. Clasa

de mijloc este încă destul de anemică, fiind supusă unei duble presiuni: din partea „noilor

îmbogăţiţi” şi a păturilor sărace, a perdanţilor tranziţiei, foarte vulnerabili la mesajele

populiste.

Tendinţele democratice, care au fost consolidate treptat, coexistă cu curente

populiste, autoritare şi antidemocratice. Pe acest fond, stabilitatea sistemelor partidiste nu

este încă o regulă în întreaga regiune. Pentru a lua doar un exemplu, cel polonez, unde, în

ciuda evoluţiilor politice remarcabile în anii `90, după anul 2001 asistăm la o pulverizare

a sistemului partidist şi la ascensiunea populismului, în condiţiile prăbuşirii blocului

social-democrat. Astfel de tendinţe anti-sistem pot fi regăsite, mai recent, în întreaga

regiune. Mesajele naţionalist-populiste răspund dorinţelor sporite de securitate, legalitate 215 Ibidem, pp.177-193

82

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 şi ordine. Adepţii acestora sunt: a) cei care se tem că schimbările aduse de globalizare le

vor reduce nivelul actual de viaţă; b) cei care se tem că nu vor fi în stare să folosească

schimbările aduse de globalizare spre a-şi ridica nivelul de viaţă şi, din această cauză, vor

rămâne în urma celor care vor fi capabili să o facă; c) cei ce se tem că nu vor putea nici

cunoaşte/înţelege, nici controla şi nici influenţa actele unei guvernări care, devenită

globală, va fi netransparentă, neresponsabilă şi neprotecţionistă. Analiza acestora ar

merita o analiză mult mai detaliată, dar ea nu face obiectul acestui studiu.

Democraţiile central europene sub influenţa instituţiilor occidentale

Evoluţia sistemelor politice central europene a fost influenţată de mai mulţi

factori exogeni, aflaţi în interacţiune. Aceşti factori au acţionat semnificativ în direcţia

stabilirii tipului de competiţie politică între formaţiunile partizane216. În perioada

tranziţiei atât aderarea la NATO cât şi integrarea în Uniunea Europeană au fost

considerate de către majoritatea statelor Europei postcomuniste principalul ţel al politicii

lor externe. Deoarece îndeplinirea standardelor democratice este o condiţie minimală

pentru apartenenţa la NATO şi UE, integrarea europeană şi euro-atlantică reprezintă, prin

urmare, unicul caz de politică externă ce necesită ca primă condiţie schimbarea

democratică internă (legală şi instituţională).

Revoluţiile anului 1989 anunţau “întoarcerea la Europa,” revenire care a fost

identificată cu apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană. Un deceniu mai târziu, trei

ţări central europene (Polonia, Ungaria şi Republica Cehă) aderaseră deja la NATO, în

timp ce procesul de extindere al UE se desfăşura mult mai lent, nefiind stabilită nicio dată

limită.

Alianţa Nord-Atlantică este percepută în Europa Centrală ca “o instituţie

implementată de valori”, fiind percepută ca o formă a prezenţei Statelor Unite ale

Americii pe continentul european. Iar, „America” reprezintă în imaginarul societăţilor

central-europene unul din cele mai puternice şi pozitive topos-uri. Pentru Europa

excomunistă SUA reprezintă acea forţă care le garantează securitatea, în faţa unor

prezumtive acţiuni de ştirbire a suveranităţii de către vecinul slav de la Răsărit. În acest

fel poate fi explicat atlanticismul radical al central-europenilor, atitudine care este adesea 216 Ibidem, p. 76

83

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 de neînţeles pentru europenii occidentali, conflict care a fost evident în timpul celui de al

doilea război din Irak (început în anul 2003).

Opinia dominantă este că procesul de aderare la NATO a reprezentat un puternic

factor de catalizare a transformărilor democratice din regiune, ca urmare a

condiţionalităţilor impuse de acceptarea candidaturilor, respectiv de confirmarea calităţii

de membru. Totuşi, există şi opinii divergente, care susţin că doar Uniunea Europeană

este o veritabilă organizaţie democratică, în timp ce NATO a acceptat în rândurile sale

state care nu erau pe deplin democratizate (Portugalia, Turcia) sau nu a împiedicat

involuţia autoritară (Grecia sub „regimul coloneilor”).

Aderarea la Uniunea Europeană a fost văzută, în general, că ţelul absolut al

tranziţiei central europene. Speranţele de după 1989 pentru reîntregirea continentului au

fost legate de expansiunea Uniunii Europene. Statele din centrul Europei, dintr-un

complex de superioritate morală amestecată cu resentimente, au pus accentul pe valorile

comune ale culturii, civilizaţiei şi democraţiei europene considerând că un continent

împărţit înseamnă o Europă golită de substanţă. Pe lângă identitatea culturală, aspiranţii

la UE au avut şi motivaţii politice. Ei au perceput integrarea ca un indicator al succesului

şi ireversibilităţii propriilor tranziţii democratice. Cu alte cuvinte, ei au sperat că Uniunea

Europeană va putea face pentru polonezi, cehi şi unguri ceea ce aceasta reuşise să facă cu

succes pentru consolidarea democratică din Spania, Portugalia şi Grecia217. Oamenii din

statele postcomuniste şi-au dorit standardul american de viaţă, sistemul social suedez şi

instituţiile democratice britanice. Dar aceste idealuri au rămas greu de atins, astfel încât

cetăţenii central-europeni sunt mult mai nemulţumiţi decât vecinii lor occidentali.

Au existat şi motive economice privind integrarea, UE fiind văzută nu doar ca un

club al democraţiilor, ci şi al ţărilor prospere. Statele central europene erau nerăbdătoare

să se bucure de beneficiile principiului solidarităţii şi redistribuirii care funcţionase atât

de bine în ultimele decenii în folosul membrilor mai puţin dezvoltaţi ai Uniunii

217 Dintr-o bogată literatură dedicată acestei tematici sugerăm a fi consultate următoarele: Attila Ágh, „Processes of democratization in the East Central European and Balkan states: sovereignty-related conflicts in the context of Europeanization”, Communist and Post-Communist Studies, Vol. 32, Issue 3, September 1999, p. 263-279; Lucian Cernat, Europeanization, Varieties of Capitalism and Economic Performance in Central and Eastern Europe, Palgrave-MacMillan, Londra, 2006; Gerhard Kümmel, “Democratization in Eastern Europe. The Interaction of Internal and External Factors: An Attempt at Systematization”, East European Quarterly, XXXII, No.2/June 1998

84

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Europene218. Astfel, democraţia şi economia de piaţă au fost impuse că singurele norme

legitime, determinând o transformare de substanţă a societăţilor postcomuniste. Dacă

analizăm comparativ criteriile de aderare la NATO şi UE constatăm faptul că acestea au

fost convergente, însă condiţionalităţile cerute de Comisia Europeană au fost mult mai

numeroase, iar aplicarea lor a fost mult mai riguros monitorizată. La drept cuvânt, doar

Uniunea Europeană a acţionat ca un factor sistemic de transformare a statelor candidate,

în timp ce NATO a acţionat sectorial, focalizându-se asupra reformei sectorului de

apărare (pentru o analiză mai extinsă vezi capitolul VI).

Mişcarea de unificare a estului şi a vestului continentului european în interiorul

UE a influenţat şi partidele din Europa postcomunistă. Procesul de „europenizare” a

partidelor din fostul spaţiu sovietic s-a reflectat în i) schimbarea programelor pentru a

reflecta necesităţile integrării europene; ii) schimbarea structurii partidelor, astfel încât

elita partidelor să-şi găsească reprezentare în Parlamentul European; iii) schimbarea

modelului competiţiei politice, în condiţiile apariţiei unor noi actori, care şi-au asumat

mesajele critice împotriva UE; iv) schimbarea tipului de relaţii dintre partidele naţionale

şi federaţiile de partide europene, în sensul încercării de coordonare şi sincronizare.

Desigur, aceste transformări generale au specificul lor în funcţie de ţari sau partide. În

orice caz, poate fi menţionat faptul că tema europeană joacă un rol mai important în viaţa

politică central-europeană decât în Occident.

Consolidarea democratică a spaţiului post-sovietic a fost sprijinită şi prin

intermediul altor două organizaţii internaţionale: Consiliul Europei şi CSCE/OSCE. Dacă

OSCE a avut o influenţă semnificativă pentru buna organizare a proceselor electorale,

instituţia de la Strasbourg a reprezentat la începutul anilor `90 un veritabil mecanism de

impunere a exigenţelor democratice. Într-o perioadă în care Uniunea Europeană nu avea

criterii de monitorizare a proceselor de democratizare (până la Tratatul de la Amsterdam

din 1997), Consiliul Europei a reprezentat o instituţie suficient de prestigioasă încât

apartenţa la aceasta să însemne şi o garanţie a parcursului democratic al statelor recent

ieşite din totalitarism. Ulterior, odată cu extinderea în spaţiul fostei Uniuni Sovietice şi cu

slăbirea exigenţelor în materie democratică, atât OSCE cât şi Consiliul Europei reprezintă

tot mai puţin statele din Europa Centrală. 218 Jacques Rupnik, loc.cit., pp. 121-124

85

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

B. Transformări economice şi integrare regională

Este un fapt incontestabil acela că prăbuşirea regimurilor comuniste a avut loc în

condiţiile colapsului lor economic. Unele explicaţii spun chiar că declinul economic

accentuat al „lagărului socialist” ar constitui cauza determinantă pentru încheierea

războiului rece219. Nu ne propunem aici să insistăm asupra cauzelor eşecului sistemului

de putere sovietic şi a comunismului european, dar putem consta faptul că starea

economică şi socială a statelor Europei Centrale la sfârşitul anilor `80 era dezastruoasă,

existând însă diferenţe intraregionale importante: Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia erau

mai avansate economic, în timp ce în Bulgaria şi România dogmatismul politic a avut

efecte extreme asupra economiei220. Dar, în linii generale, tranziţia economică a avut de

îndeplinit aceleaşi misiuni, doar metodele şi ritmul transformărilor a fost diferit.

Trecerea de la sistemul economiei centralizate şi planificate la un sistem de liber

schimb şi competiţie economică implica mai multe condiţii: i) acordul elitelor politice

pentru a realiza această transformare; ii) existenţa unui acord al populaţiei faţă de trecerea

spre „noua societate”; iii) existenţa unui sprijin extern (financiar şi logistic) pentru

realizarea tranziţiei.

Transformarea economică a avut mai multe componente221: i) reforma preţurilor

şi a subsidiilor de la stat; ii) transferul de proprietate publică prin privatizare; iii)

adaptarea industriei la condiţiile liberei concurenţe; iv) realizarea macrostabilităţii

economice (prin politici monetare şi fiscale restrictive); v) modificări instituţionale şi

structurale (crearea instituţiilor specifice pieţei, reforma fiscală, reforma sistemului

financiar-bancar).

Un aspect foarte important pentru explicarea transformărilor economice din

spaţiul postcomunist este acela al demantelării structurilor de cooperare regională. Dacă

219 Vezi Jacques Lévesque, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe, University of California Press, 1997, passim; Tom Mayer, “The Collapse of Soviet Communism: A Class Dynamics Interpretation”, pp. 758-812 în Social Forces, March, 2002 220 Ivan T. Berend, (ed.) Long-term Structural Changes in Transforming Central and Eastern Europe, Munich: Sudosteuropa-Gesellschaft, 1996, passim 221 David S. Mason, op. cit., pp.125-140

86

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 după primul război mondial destrămarea Imperiului austro-ungar, dar şi a celui ţarist, a

însemnat ruperea relaţiilor tradiţionale de cooperare economică, după 1989 acelaşi lucru

s-a întâmplat şi cu statele CAER. Este adevărat, mecanismul economic al CAER avea o

importantă notă de artificialitate, din perspectiva legilor pieţei libere, dar în interiorul

lagărului socialist acesta asigura un anumit nivel integrare economică: producţia avea

debuşee comerciale asigurate, iar resursele erau schimbate pe baza sistemului barter.

Odată acest sistem distrus a urmat o inevitabilă recesiune economică, ca urmare a scăderii

dramatice a producţiei dar şi a apariţiei vizibile a inflaţiei. Micşorarea PIB-ului la

începutul anilor `90 în Europa Centrală cu 20 - 25 de procente a dus la o scădere drastică

a nivelului de trai aferent fiecărui individ precum şi la o reducere semnificativă a

bugetului de stat pentru servicii publice. După perioada de scădere iniţială a urmat

redresarea, în 1996 - 1997 statele din regiune reuşind să atingă o creştere economică

ridicată - în jur de 4 procente şi astfel până în anul 2000 s-a înregistrat atingerea şi chiar

depăşirea cu câteva procente a nivelului PIB-ului din 1989.

În ansamblu, politica economică a statelor central europene a fost influenţată de

trei factori: timpul lansării, etape şi ritm. Timpul lansării se referă la intervalul dintre o

realizare politică şi începutul reformei economice, etapele descriu timpul aproximativ

necesar pentru stabilizare, liberalizare şi politici instituţional-restructurative iar ritmul se

referă la rata de implementare cerută de fiecare dintre componentele principale ale

reformei.

Aplicând unele criterii rezultate din urma acestor trei dimensiuni, putem identifica

multiple variante teoretice de politică economică, dintre care vom menţiona doar două

tipuri general valabile. Prima are în vedere un program economic radical şi comprehensiv

în cuprinsul căruia măsurile pentru stabilizare, liberalizare şi restructurare sunt lansate în

acelaşi timp cu schimbarea sistemului politic şi implementate în ritmul cel mai rapid

posibil. Asemenea programe pot fi lansate imediat sau la un scurt timp după schimbarea

politică. Al doilea tip de strategie economică este constituit din programe economice non-

radicale, definite pe principiul nelansării simultane sau implementării într-un ritm mai

lent decât cel real.

Datorită condiţiilor economice existente în perioada căderii comunismului,

reformele economice radicale, urmate cu fermitate, au fost cea mai bună alegere pentru a

87

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 reduce inflaţia şi a da startul către creşterea economică şi trecerea la capitalismul de piaţă.

Totuşi, tranziţia către o economie de piaţă a avut nevoie de două etape chiar dacă a fost

implementată în cel mai energic mod posibil, datorită ritmului mai lent de avansare al

restructurărilor instituţionale. În prima etapă, economia a experimentat liberalizarea şi

stabilizarea, dar a rămas în continuare mai mult o economie "de piaţă socialistă" decât

una capitalistă. În a doua etapă câştigurile liberalizării şi stabilizării devin ferme, iar

tranziţia la o piaţă capitalistă devine completă şi instituţionalizată.

Luând în considerare condiţiile problematice iniţiale şi evoluţiile externe

nefavorabile (cu deosebire prăbuşirea afacerilor din cadrul CAER) cu care s-au

confruntat ţările central europene în perioada de tranziţie postcomunistă, fiecare tip de

reformă a atras după sine nemulţumirea unei părţi a populaţiei. În mod previzibil,

intensitatea acestor curenţi de protest a fost direct proporţională cu adversitatea

condiţiilor iniţiale şi dezvoltările externe. De exemplu, prin aplicarea acelaşi ansamblu de

politici economice s-a înregistrat o rată a şomajului de patru ori mai mare în Slovacia

decât în Republica Cehă în 1992 datorită „producţiei socialiste” care se regăsea într-un

cuantum mult mai ridicat în economia slovacă. Pentru a avea o imagine clară asupra ratei

şomajului şi pentru a putea trece de la un ’’şomaj ascuns’’ la unul evaluat în mod real

unele state din centrul Europei au optat pentru o reformă radicală a economiei. De

inspiraţie neo-liberală, denumită „terapie de şoc” (cunoscută după Planul Balcerowicz,

ministrul de finanţe polonez), aceasta a creat resentimente în cadrul populaţiei deoarece

numai o parte a cetăţenilor putea profita în mod direct de pe urma noilor oportunităţi. Pe

măsură ce economia de piaţă a înlocuit economia socialistă planificată s-au înregistrat

răsturnări rapide de indemnizaţii şi prestigiu a diferitelor grupuri profesionale. Acest

lucru i-a nemulţumit pe mineri, pe muncitorii din industria grea şi pe toţi cei a căror

imagine despre munca lor a devenit depreciativă datorită existenţei acestei inevitabile

nesubstituiri între oportunitate şi siguranţă. Acest adevăr dur a fost prost înţeles şi

neagreat, mai ales de către cei care au experimentat o insecuritate crescândă.

Datorită aceloraşi condiţii iniţiale externe dificile schiţate mai sus, reforma non-

radicală a produs şi ea nemulţumiri, deşi în alte moduri. Pe fondul situaţiei

macroeconomice instabile, reforma economică a fost afectată de inflaţia ascendentă, ceea

ce a condus la apariţia unei insecurităţi economice severe. Prin reformele graduale s-a

88

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 creat impresia unei limitări a şomajului, dar analizele economice evidenţiază existenţa

unui şomaj deghizat. Şomajul ascuns are efecte psihologice mai puţin pronunţate asupra

persoanelor afectate în mod direct de pierderea locului de muncă, dar cota mai scăzută a

şomajului oficial a fost acoperită prin subvenţii fiscale sau quasifiscale, care, la rândul

lor, grăbesc inflaţia, măresc insecuritatea şi cresc nemulţumirea cetăţenilor datorită

ritmului galopant al creşterii preţurilor.

Cheia înţelegerii interacţiunii dintre dimensiunea politică şi economică din

perioada tranziţiilor postcomuniste este realizarea faptului că orice mare transformare

politică din istoria unei naţiuni este urmată de o perioadă de "politici extraordinare" care

pregătesc calea unor "politici normale". Cu alte cuvinte, perioada în care este acceptată şi

susţinută o reformă radicală este limitată. Aceasta se bazează pe presupunerea că

libertatea şi liberalizarea politică internă produc o psihologie de masă specifică şi

oportunităţi politice corespunzătoare: noile structuri politice sunt mai fluide, iar vechea

elită politică suferă de discreditare, atât liderii cât şi cetăţenii resimt o tendinţă din ce în

ce mai puternică de a gândi şi acţiona în spiritul bunului comun.

Politicile extraordinare lasă loc unor politici dominate de conflictele între partide

şi grupuri de interese (precum cele descrise de laureatul premiului Nobel James

Buchanan şi alţi teoreticieni aparţinând şcolii de politici publice). În această a doua

perioadă se întâmplă ca acele caracteristici de rivalitate politică care sunt obişnuite în

democraţiile mature, să devină mai puternice, partidele se vor afla în căutarea unei

agende şi a unui profil ideologic iar problemele majore sunt politizate. Variaţiile

caracteristicilor socio-politice de la o ţară la alta pot fi reflectate de: (1) nivelul iniţial de

acceptare şi susţinere; (2) durata "politicilor extraordinare;" (3) durata tendinţei de cădere

a unei asemenea perioade; (4) nivelul aferent de susţinere care persistă în condiţii de

politică "normală"222.

Durată scurtă a perioadei excepţionale se referă la faptul că programul economic

radical lansat rapid după un moment de schimbare politică are o mai mare posibilitate de

acceptare decât un program radical întârziat sau o alternativă non-radicală care impune

treptat măsuri dificile (de exemplu creşterea preţurilor). Fiecare dintre programele

222 James Buchanan, Post - Socialist Political Economy: selected essays, Edward Elgar, Cheltenham, U.K., 1997, passim

89

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 economice radicale din Europa Centrală postcomunistă au fost opera unui guvern ce

reprezenta noile forţe politice. Acest fapt este valabil pentru Polonia, fosta Cehoslovacie,

Estonia şi Letonia. Totuşi, noile forţe politice nu au lansat astfel de programe în toate

domeniile. Între 1992-1993, Lituania era o ţară radicală în ceea ce priveşte privatizarea,

dar ezitantă dacă luăm în considerare factorul stabilitate, în timp ce Ungaria, între 1990-

1994, a urmat un proces de "gradualism" care s-a datorat parţial forţei cumulate a

schimbărilor iniţiate încă din perioada comunistă. În contrast, de fiecare dată când

sistemul politic, în prima fază a procesului de tranziţie, a fost dominat de forţe legate de

vechiul regim au fost întreprinse doar reforme economice non-radicale. Un exemplu în

acest sens îl constituie România şi Bulgaria. Ţările care nu s-au folosit de avantajele

oferite de perioada "politicilor extraordinare" pentru a lansa un program economic radical

s-au confruntat o perioadă mult mai lungă cu provocările tranziţiei către o economie de

piaţă, dar sub condiţii politice şi economice mult mai dificile223.

Dată fiind evanescenţa "politicilor extraordinare" reformele instituţionale care

durează perioade îndelungate (de exemplu privatizarea, reforma securităţii sociale, a

sănătăţii şi altele), sunt predispuse longevităţii, spre deosebire de măsurile de stabilitate şi

liberalizare implementate rapid.

Politici de privatizare

Unul dintre elementele esenţiale ale transformării regiunii Europei Centrale a fost

privatizarea economiei224. Concepţia teoretică pe care s-au fundamentat diversele metode

de privatizare este aceea că statul este un prost administrator al proprietăţilor sale. În

practică s-au întâlnit mai multe metode de privatizare:

a) Vânzarea de active, care a constat în vânzarea unor părţi sau echipamente ale

unor întreprinderi profitabile sau neprofitabile investitorilor naţionali. Această formă a

reprezentat în anumite situaţii o formă de lichidare a întreprinderilor;

b) Licitaţii, oferte publice, negocieri directe. Licitaţiile şi ofertele publice au avut

ca obiect vânzarea unor întreprinderi contra numerar, în acest caz veniturile rezultate fiind

223 Adam Przeworski, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi economice în Europa de Est şi America Latină, Bucureşti, ALL, 1996, passim 224 D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste - transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Ziua, Bucureşti, 2002, passim

90

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 utilizate de către stat în diferite scopuri (de la acoperirea unei părţi din deficitul bugetar -

Ungaria - şi până la constituirea unor fonduri de restructurare - Polonia). De asemenea, s-

a mai practicat, pe scară redusă însă, vânzarea unui pachet de acţiuni unui investitor

strategic, prin negociere directă;

c) MEBO (Management and Employee Buy-Outs), este o metodă de privatizare

care presupune trecerea mijloacelor de producţie ale unităţii economice care se vrea

privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaţilor sau

salariaţilor. Odată transformată în societate pe acţiuni, statul le oferă muncitorilor dreptul

de întâietate pentru cumpărarea acţiunilor, implicit a societăţii. Preţul acţiunilor este

stabilit de stat şi nu reflectă valoarea reală, fiind adesea un preţ simbolic, uneori acţiunile

fiind oferite gratuit, mai ales în cazul privatizării pe bază de cupoane de proprietate. În

schimb statul restricţionează transferabilitatea titlurilor şi impune condiţii pentru

menţinerea obiectului principal de activitate, limitarea preţului activelor vândute pe o

perioadă de câţiva ani, pune limite la restructurarea personalului. Metoda MEBO a fost

modalitatea dominantă prin care au fost privatizate întreprinderile de stat, în timpul

primilor ani de tranziţie ai României postdecembriste. Accesul la privatizările de tip

MEBO era rezervat exclusiv persoanelor din interior, excluzând posibilitatea intrării în

societate a altor persoane fizice sau juridice sau a capitalului străin. Acţiunile rămase

neprivatizate au fost vândute succesiv de către stat, în diferite etape ale procesului de

privatizare în masă225;

d) Contracte de locaţie de gestiune (sau contracte de bail). O formă particulară a

acestei metode de privatizare a fost practicată în Polonia, o formă ce îmbina lichidarea cu

leasing-ul. Deci o întreprindere putea fi privatizată prin lichidare, aceasta realizându-se

de fapt prin închirierea de către salariaţi a cel puţin 20% din activele întreprinderii de stat

respective;

e) Contractele de management, deşi se aşteptau a fi aplicate pe scară mai largă

(având în vedere şi experienţa Chinei), cel puţin într-o fază iniţială a procesului de

privatizare, au fost rar utilizate (în Polonia şi în România). Ele încercau să stimuleze

225 Álmos Telegdy, Privatizarea MEBO în România. Procesul de privatizare şi rezultatele împroprietăririi, Universitatea de Ştiinţe Economice, Budapesta şi Universitatea Central-Europeană, Budapesta 2002, http://www.efesonline.org/

91

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 managerii întreprinderilor în realizarea unei privatizări rapide a acesteia (în fapt aceasta

fiind principala obligaţie prevăzută pentru aceştia prin contract). Stimulentele acordate

puteau să îmbrace în final chiar forma acordării unui pachet de acţiuni managerului, în

Polonia226.

Toate aceste transformări în structura administraţiei şi economiei au avut loc într-

un context internaţional special. Statele postcomuniste au fost asistate în reforma

economică şi instituţională atât de statele occidentale cât şi de instituţiile din Grupul de la

Bretton-Woods (Banca Mondială şi FMI). De asemenea, Uniunea Europeană prin

programele sale de asistenţă (de ex. PHARE) au contribuit la transformarea regiunii,

pentru a putea deveni compatibilă modelului occidental de societate şi economie227. În

ciuda retoricii privind cooperarea regională, statele Europei Centrale şi-au construit

transformarea internă în competiţie cu vecinii, încercând printr-o strategie solitară să

atragă cât mai multe din resursele puse la dispoziţie de donatorii occidentali.

Concluzii

Societăţile post-comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est au actuala

fizionomie din cauza unei multitudini de factori: a) tranziţia a generat sau a adâncit

inegalităţile sociale, sărăcia şi diferenţele regionale între diferite ţări dar şi în interiorul

acestora; mecanismele tradiţionale de integrare politică în societăţile şi respectiv, statele

europene, sunt delimitări culturale naţionaliste faţă de alte state sau strategii de securitate

socială în interiorul ţărilor. În timp ce Dreapta din statele ex-comuniste s-a folosit de

primul mecanism, Stânga nu are încă o bază programatică foarte clar definită pentru a

realiza integrarea socio-politică, care să fie orientată către insecuritatea socială. b)

trecerea la economia de piaţă a fost resimţită doar parţial ca o eliberare şi ca un succes –

pe de altă parte însă şi ca o individualizare forţată, necompensată pentru o mare

majoritate nici măcar prin avantaje materiale; c) una din caracteristicile sociologice ale

capitalismului postcomunist este lipsa unei clase a capitaliştilor. Elitele economice ex-

socialiste funcţionează ca “comprador intelligentsia”, deci ca agenţi locali ai capitalului

226 Ana Bal (coord.) et alii, Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006, capit.7 227 Richard Rose, “Another Great Transformation”, în Journal of Democracy, Vol. 10, No.1, 1999, pp.51-56

92

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 internaţional şi ca reprezentanţi ai societăţii locale faţă de capitalul internaţional. Această

afirmaţie se cere nuanţată, în statele în care elitele politice au recurs la „auto-privatizare”

(este şi cazul României), unde s-a creat o clasă de capitalişti autohtoni228; d) este

caracteristică externalizarea unor funcţii ale statului către actori privaţi, ceea ce nu a dus

însă la creşterea eficienţei şi la scăderea costurilor, ci la o creştere explozivă a

personalului alimentat indirect de către stat, la o creştere a costurilor şi la declinul calităţii

serviciilor publice; e) lipsa unei clase de mijloc puternice, ceea ce, pe fondul libertăţii

recâştigate după 1989, a dat posibilitatea unui surogat de clasă mijlocie formată din

potentaţi locali, să câştige influenţă asupra guvernelor şi să-şi promoveze interesele

private/de grup pe seama avutului public; f) partidele politice sunt legate, prin relaţii

netransparente, de mediul economic, de unde impresia corupţiei generalizate, percepţie

care afectează încrederea în soluţiile politice democratice şi în stat; g) mass-media are

tendinţa de cartelizare, ca structură de proprietate, cultivând însă politica-show, mesajul

preponderent conflictual şi adesea manipulator; h) justiţia este încă sub influenţa

factorilor politici şi a celor economici, proasta ei funcţionare creând puternice sentimente

de frustrare socială şi manifestări politice radicale.

Acestea sunt, în sinteză, câteva dintre caracteristicile societăţilor postcomuniste

din Europa Centrală, care trebuie avute în minte atunci când studiem politica

internaţională a statelor din regiune precum şi tipurile de interese proiectate de marile

puteri sau puterile regionale asupra zonei.

228 Michael Ehrke, Noua Europă: Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist, http://www.fes.ro/html_files/docs/Ehrke_Studie_ro.pdf.

93

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

IV. Europa centrală în proiecţia „Marilor Puteri”

şi a celor regionale

Spaţiul Europei Centrale s-a definit în sens geopolitic prin raportare la puterile

regionale sau a celor care-şi asumă valenţele unui actor global. Principala trăsătură a

relaţiei statelor din Europa Centrală cu ţările care intră în categoria „marilor puteri” este

asimetria de putere229. Marile puteri au fost implicate atât în războaiele purtate în regiune,

cât şi în soluţiile de securizare a regiunii.

În acest capitol realizăm o prezentare sintetică a modului în care marile puteri s-

au raportat la Europa Centrală, cum şi-au definit interesele în raport cu aceasta, în

perioada anilor `90.

A. Statele Unite

Statele Unite nu au reprezentat un actor relevant în regiunea Europei Centrale

până la începutul secolului XX. Cu excepţia imigranţilor originari din această zonă (de

exemplu, o personalitate marcantă ca Antonin Dvořak, născut în Boemia), distanţa a fost

229 Benjamin Miller, Korina Kagan, “The Great Powers and Regional Conflicts: Eastern Europe and the Balkans from the Post-Napoleonic Era to the Post-Cold War Era”, în International Studies Quarterly, Vol. 41, No. 1. (Mar., 1997), pp. 51-85

94

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 o piedică importantă în calea oricărui contact, mai ales în contextul politicii izolaţioniste

americane din cursul secolului al XIX-lea230.

Odată cu intrarea Statelor Unite în război de partea Antantei în 1917, situaţia avea

să se schimbe radical, însă pentru scurt timp. Cele paisprezece puncte susţinute de

preşedintele american Woodrow Wilson în vederea încheierii păcii vizau, printre altele, o

largă autonomie pentru minorităţile din Austro-Ungaria, accesul Serbiei la Marea

Adriatică şi a unui stat polonez independent la Marea Baltică231. Bazate pe principiul

autodeterminării popoarelor, acest document avea să schimbe pentru totdeauna faţa

Europei Centrale.

În cazul Austro-Ungariei autonomia popoarelor s-a transformat în independenţă

contribuind la destrămarea monarhiei bicefale şi la apariţia statelor succesoare. Accesul

Serbiei la Marea Adriatică a fost asigurat prin formarea Regatului Sârbo-Croato-Sloven,

iar accesul Poloniei la mare s-a asigurat prin crearea unui coridor care a despărţit Prusia

Orientală de restul Germaniei, creând premisele unui viitor conflict de frontieră germano-

polonez.

Din păcate, căderea Statelor Unite în izolaţionism după 1920 a avut un efect

negativ şi asupra Europei Centrale, echilibrul strategic în regiune fiind foarte fragil şi

puţin susţinut de fostele puteri ale Antantei. Ordinea democratică impusă la Versailles nu

a supravieţuit mult timp după retragerea americanilor din zonă.

Influenţa americană nu avea să mai revină decât la sfârşitul secolului, după

intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial în 1941 şi după desfăşurarea

Războiului Rece, moment în care trupele americane staţionate în RFG au tatonat

îndeaproape zona, căzută sub influenţa sovietică232. Prezenţa americană în Europa după

cel de-al Doilea Război Mondial a permis supravieţuirea democraţiei în Vest precum şi a

speranţei într-o eventuală întoarcere a acesteia în statele din Est.

Euforia sfârşitului Războiului Rece a determinat anunţarea în septembrie 1990 de

către preşedintele George Bush a unei „noi ordini mondiale”, bazată pe existenţa unei

singure superputeri, care trebuie să îşi asume rolul de regulator al problemelor

230 Bryn O’Callaghan, An Illustrated History of the USA, Longman Group UK Limited, Harlow, Essex, 1990, pp. 76-77 231 Henry Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, New York, 1994, p. 225 232 Ibidem, pp. 553-554, 558-559, 722

95

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 internaţionale. Căderea Zidului Berlinului a constituit momentul simbolic, interpretat de

americani ca o victorie finală asupra Uniunii Sovietice şi posibilitatea cooptării fostelor

state comuniste în cadrul lumii democratice233.

Preşedinţia lui Bill Clinton începută în 1992 a adus importante schimbări în

această viziune. După o primă fază de concentrare asupra problemelor interne,

administraţia Clinton a propus o viziune neo-wilsoniană asupra relaţiilor internaţionale,

bazată pe universalizarea valorilor democratice şi a economiei de piaţă.234 În această

primă fază a administraţiei Clinton, procesul de democratizare a Europei de Est, puternic

influenţat de Germania, a primit, în general, girul şi sprijinul Statelor Unite. Chiar dacă

acţiunile de ordin economic întreprinse de SUA au fost modeste în „democratizarea”

Cehoslovaciei, Poloniei, Ungariei, şi mici în cazul Croaţiei şi Sloveniei, motivaţiile de

ordin politic au fost un factor determinant. Din cauza importanţei economice reduse pe

care Europa Centrală o reprezenta pentru investitorii americani, interesele primordiale ale

SUA s-au concentrat asupra considerentelor de ordin global. În anii `90 asistenţa

economică americană pentru statele post-comuniste a rămas redusă, la mai puţin de 1%

din bugetul SUA. Spre Israel şi Egipt s-au îndreptat mai multe fonduri decât pentru

întreaga Europă Centrală.

Conflictele iugoslave au determinat administraţia Clinton să părăsească atitudinea

de expectativă faţă construcţia noii ordini globale, să se implice concret în rezolvarea

situaţiilor conflictuale.235 Politica americană în Balcani, de-a lungul anilor `90, nu a dus,

însă, la un rezultat pozitiv şi asta din patru motive interconectate236: în primul rând,

Statele Unite au urmărit promovarea credibilităţii NATO în zonă, ceea ce nu era neapărat

compatibil cu interesele naţionale locale; un al doilea factor este reprezentat de amestecul

de moralism şi imperialism în cadrul leadership-ului american, (exemplu: poziţia SUA în

raport cu condamnarea crimelor de război); un alt factor în stabilirea unui rezultat mai

puţin pozitiv a fost voinţa SUA de a impune organizarea de alegeri democratice şi 233 Ibidem, p. 802 234 Jean-Baptiste Duroselle şi André Kaspi, Histoire des relations internationales de 1945 à nos jours, tome 2, Armand Colin, Paris, 2001, p.565-570. Vezi în acest sens şi Ian Clark, The post-cold war order: the spoils of peace, Oxford University Press, 2001, passim 235 Vasile Secăreş, Noua ordine mondială şi războiul din Balcani, p.130-145 in Balcanii - ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999, passim 236 Steven E. Meyer, “U.S. Policy towards the Former Yugoslavia” in East European Studies, number 69, August 2002, pp. 9-15

96

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 lansarea unei economii de piaţă în condiţiile în care nu există un context specific pentru

îndeplinirea acestor cerinţe; în final, Statele Unite nu au luat în consideraţie neadaptarea

tipului de leadership american în Balcani.

Poziţia de asumare a rolului de ordonator al ordinii internaţionale adoptată de

Statele Unite în 1994-95 a continuat prin intervenţia militară în Bosnia, lărgirea NATO

din 1999 cu Cehia, Polonia, Ungaria, conflictul din Kosovo din 1999, extinderea NATO

prin primirea a altor şapte noi membri în urma summit-ului de la Praga.

Lărgirea NATO de la Praga a survenit în contextul modificărilor radicale în

concepţia provocărilor la adresa securităţii internaţionale după atentatele teroriste din 11

septembrie 2001. Războiul din Irak din 2003 a arătat că Europa Centrală este foarte utilă

Statelor Unite în realizarea „coaliţiilor de voinţă”, în condiţiile în care Franţa, dar şi

Germania, sunt preocupate de construcţia unei noi ordini internaţionale, de data aceasta

multipolare.

Central-europenii percep Statele Unite ca un garant al democraţiei europene. Spre

deosebire de unii vest-europeni, central-europenii nu văd nici o problemă în primatul

puterii americane şi îşi evaluează rolul lor în regiune prin apartenenţa la Alianţa Nord-

Atlantică.237

Spre deosebire de ţările vest-europene, cele din centrul Europei, în special

Polonia, au susţinut consolidarea supremaţiei americane. De fapt, Statele Unite erau

percepute în Est ca un garant al democraţiei şi a întăririi rolului în cadrul NATO, pe care

l-ar putea juca statele din estul Europei. Astfel, atât NATO cât şi prezenţa americană

reprezentau nu numai o contrapondere în faţa Rusiei, dar şi un cadru pentru dezvoltarea

relaţiilor cu Germania238.

În această perioadă, pentru Statele Unite există două probleme cheie în Europa

Centrală şi de Est239: prima este legată de atitudinea pe care Statele Unite o vor adopta

faţă de Rusia, şi a doua este legată de atitudinea faţă de statele est-europene care se

gasesc între Rusia şi Europa de Vest. Dacă integrarea ţărilor central-europene în NATO

237 Jacques Rupnik, “Eastern Europe: the International Context”, in Journal of Democracy, Vol. 11, No. 2, April 2000, p.125 238 Ibidem, p. 121. 239 Howard J. Wiarda, “The Politics of European Enlargement : NATO, the EU and the New US –European Relationship” in East European Studies, number 67, February 2002, pp. 9-11, 16-20

97

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 nu a ridicat obiecţii majore din partea Rusiei, cu excepţia ţărilor baltice, în cazul ţărilor

est-europene membre ale CSI, Rusia pare să manifeste o opoziţie clară, marcându-şi sfera

de influenţă în teritoriul fostei URSS. Implicarea Rusiei în coaliţia antiteroristă

internaţională pare să constituie o premisă favorabilă coexistenţei ruso-americane în

Europa Centrală şi de Est240.

Statele Unite si conflictele din fosta Iugoslavie

După 1948, Statele Unite au găsit în Iugoslavia un partener comunist plasat

strategic şi foarte util în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Astfel, Iugoslavia a jucat

rolul de zid împotriva expansiunii statului sovietic la Marea Adriatică şi a fost statul

"rebel" aflat în sfera de control a URSS, dar care a menţinut, în acelaşi timp, o anumită

distanţă faţă de Vest. În schimbul atitudinii sale, Iugoslavia a primit ajutor economic din

partea Statelor Unite.

O dată cu dispariţia Uniunii Sovietice, relaţiile dintre Iugoslavia şi Statele Unite s-

au schimbat. La începutul anilor `90, poziţia strategică a Belgradului în cadrul relaţiilor

Est-Vest s-a schimbat, pierzând din importanţă. Poziţia Statelor Unite în raport cu zona

Balcanilor după terminarea Războiului Rece a fost destul de confuză, generatoare de

conflicte şi neînţelegeri pe plan internaţional.

Steven E. Meyer241, identifica patru perioade în evoluţia atitudinii Statelor Unite

faţă de conflictele balcanice.

1) În perioada cuprinsă între sfârşitul anului 1990 şi mijlocul anului 1994,

administraţiile Bush şi Clinton au păstrat o anumită distanţă faţă de situaţia din fosta

Iugoslavie, încurajând statele din vestul Europei să se implice în rezolvarea conflictelor.

În ciuda lipsei de iniţiative majore din partea Statelor Unite, acţiunile întreprinse de

acestea au avut un impact important negativ, asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor

din zonă.

Preşedintele Bush a susţinut în anii 1990-1991, la începutul crizei din Balcani,

menţinerea Iugoslaviei ca stat unitar, sugerând Sloveniei şi Croaţiei să abandoneze

planurile de independenţă. Bush nu a propus în nici un moment utilizarea forţelor armate

240 Wiarda, loc. cit., p. 26 241 Meyer, loc. cit., p. 2

98

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 pentru menţinerea unităţii statului iugoslav. Dar, în urma criticii făcute de către

candidatul la preşedinţia SUA, Bill Clinton, cu privire la „politica slabă” dusă de către

administraţia Bush în Balcani, aceasta din urmă şi-a schimbat atitudinea şi, la mai puţin

de un an, s-a aliniat poziţiei Germaniei şi a Uniunii Europene, recunoscând mai întâi

independenţa Sloveniei şi a Croaţiei şi, mai apoi, pe cea a Bosniei. La sfârşitul anului

1992, preşedintele Bush ameninţa Belgradul că va reacţiona prompt împotriva sa în cazul

în care acesta ar interveni cu forţe armate împotriva Kosovo242.

Venirea la putere a administraţiei Clinton nu a adus o politică clară şi bine definită

în ceea ce priveşte problema iugoslavă şi a adâncit şi mai mult situaţia de criză formată în

jurul reglementării razboaielor de secesiune din Balcani243.

2) În următoarea perioadă, cuprinsă între mijlocul anului 1994 şi sfârşitul anului

1995, Clinton şi-a schimbat total atitudinea faţa de Balcani, impunând o politică de

„angajament decisiv”244 în conflictele din fosta Iugoslavie. În această perioadă, Statele

Unite au urmărit aplicarea a cinci politici interconectate.

Mai întâi, Statele Unite au afirmat diferenţierea clară a entităţilor din fosta

Iugoslavie şi au condamnat sârbii ca fiind principalii vinovaţi în conflictele din zonă.

Această atitudine a SUA va sta la baza tuturor acţiunilor întreprinse ulterior.

O a treia politică iniţiată de către Clinton a fost aceea de a impulsiona

reconcilierea între musulmani şi croaţii bosniaci. Această iniţiativă s-a finalizat prin

semnarea unui acord militar şi politic între musulmani şi croaţi la Washington, în 1994.

Acest acord a pus capăt ostilităţilor dintre cele două tabere dar, în acelaşi timp, a afirmat

şi extins conceptul de diferenţiere etnică, punând bazele entităţii croato-musulmane care

va fi instituţionalizată ulterior prin Acordurile de la Dayton.

În februarie 1994, politica de diferenţiere etnică şi de discreditare a sâbilor a fost

întărită considerabil prin iniţierea intervenţiilor armate americane împotriva sârbilor

bosniaci, precum şi prin susţinerea Croaţiei în 1995, în cadrul operaţiunii Storm, în

242 Robert L. Hutchings, American Diplomacy at the End of the Cold War: an Insider’s Account of US Policy in Europe, 1989-1992, Woodrow Wilson Center Press, Washington, DC, 1997, passim 243 Lester H. Brune, The United States and the Balkan crisis, 1990-2005: conflict in Bosnia and Kosovo, Claremont, Regina Books, 2005, passim 244 Meyer, loc. cit., p. 3

99

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 vederea recuperării Krajnei din mâna sârbilor care îşi proclamaseră independenţa faţă de

Zagreb.

Un al cincilea moment în politica americană faţă de fosta Iugoslavie, începe în

condiţiile în care sârbii se apropiau de înfrângerea lor de către forţele croate. Statele

Unite au făcut numeroase presiuni asupra celor trei grupuri etnice din Bosnia pentru

acceptarea prevederilor Acordurilor de la Dayton care au pus capăt in mod formal

ostilităţilor şi au propus un aranjament politic şi social.

Odată cu începerea implementării Acordurilor de la Dayton şi mobilizarea unei

misiuni de 60.000 de soldaţi în Bosnia, în decembrie 1995, perioada de angajament

decisiv a Statelor Unite în Bosnia a luat sfârşit.

3) O a treia perioadă a politicii americane începe la sfârşitul anului 1995 -

începutul lui 1996 în Bosnia, şi se termină la mijlocul lui 1999, în Kosovo. Această

perioadă a fost caracterizată de către Steven E. Meyer ca fiind una de „angajament

inerţial”245. Trupele americane ar fi trebuit să se retragă de pe teritoriul Bosniei în termen

de un an de la încetarea razboiului, dar retragerea a fost amânată până la instalarea

instituţiilor şi procedurilor prevăzute în Acordurile de la Dayton. Având în vedere

incapacitatea Statelor Unite de a respecta o dată limită pentru retragerea trupelor sale, în

momentul în care ocupaţia provinciei Kosovo a început la mijlocul anului 1999, nu s-au

mai anunţat limite de timp pentru retragerea americanilor din zonă. Acest lucru a stârnit

proteste din partea Rusiei care are interese în zonă246. Totuşi, existenţa unor situaţii

similare în sfera de influenţă rusă a temperat tonul Moscovei247.

4) Odată cu venirea la putere a administraţiei George W. Bush, Statele Unite au

revenit la o politică de dezangajare faţă de Balcani, fără a formula o politică coerentă şi

clară cu privire la această zonă. Această atitudine s-a accentuat după data de 11

septembrie 2001, când Statele Unite şi-au concentrat forţele asupra luptei de combatere a

245 Meyer, loc. cit., pp. 5-6 246 Dimitri Danilov, “Implications of the NATO Attack on Yugoslavia for European Security and Russian-Western Relations” in Mediterranean Quarterly, 10.3, 1999, pp. 56-60, 63-65 247 Leonela Leneş, „Politica externă a Rusiei 2000-2006” in Occasional Paper, Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007, p. 40

100

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 terorismului şi au lasat pe mâna Europei reglementarea urmărilor conflictelor din fosta

Iugoslavie248.

B. URSS/ Federaţia Rusă

Strategia politică a Rusiei faţă de Europa Centrală a fost dimensionată de relaţiile

sale cu Occidentul. Odată cu instaurarea puterii sovietice, marea putere eurasiatică a

moştenit de la Imperiul ţarist statutul de actor dominant în Estul continentului european.

Totuşi, vechile reflexe expansioniste păreau a se fi diminuat după ce Lenin dăduse

celebrul decret asupra păcii, prin care era susţinută încheierea unei păci fără anexiuni. De

fapt, decretul reflecta dorinţa de menţinere a Rusiei în teritoriul dinaintea războiului.

Acest lucru nu a fost posibil, datorită războiului civil, iar graniţa vestică a Rusiei

Sovietice avea să se mute spre est, după formarea statului polonez şi expansiunea sa,

independenţa ţărilor baltice şi a Finlandei, precum şi unirea Basarabiei cu România.

Perioada interbelică avea să însemne un moment de expectativă a noii Uniuni

Sovietice, pentru a-şi relua politica expansionistă. Dacă în anii `20 accentul a căzut pe

politica internă şi pe sprijinirea mişcărilor revoluţionare, anii `30 au marcat întoarcerea la

calea diplomaţiei, fără a fi abandonată în totalitate ideea subversiunii interne, prin

intermediul Cominternului. Totuşi, relaţia privilegiată cu Germania avea să determine

deznodământul tragic al ţărilor Europei Centrale în anii 1938-1940, când cele două puteri

aveau să îşi împartă arealul central-european în contextul încheierii Pactului Ribbentrop-

Molotov.

După 1945, Uniunea Sovietică a devenit hegemonul zonei, până la nivelul

Germaniei de Est (RDG). După acest moment, sovietizarea forţată a ţărilor central-

europene a determinat schimbarea etichetei în „Europa de Est”, până la căderea

regimurilor comuniste în 1989.

Principalele momente ale dominaţiei sovietice în zonă au fost, pe lângă ocupaţia

militară prelungită, intervenţiile armate (în cadrul oficial al Tratatului de la Varşovia) din

248 Kristin Archick, “The United States and Europe: Possible Options for US Policy”, CRS Report for the Congress in Congressional Research System, Library of Congress, Washington December 28, 2004, p. 5

101

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968). Ele au consacrat, cel puţin până la venirea lui

Mihail Gorbaciov în 1985, politica de tip imperialist a Uniunii Sovietice în sfera sa de

influenţă.

Semnalul eliberării Europei Centrale de sub hegemonia sovietică a fost oferit de

schimbarea politicii Moscovei în perioada 1985-1989, când „liberalizarea” relaţiilor cu

Occidentul a permis desprinderea graduală a sateliţilor est-europeni, dar şi a republicilor

unionale baltice, şi, ulterior, destrămarea Uniunii Sovietice şi restrângerea teritoriului

european aflat sub jurisdicţia directă a Rusiei.

Noua strategie de politică externă elaborată de către administraţia Gorbaciov a

introdus noţiunea de „casă europeană comună” şi a acordat o importanţă majoră

dispariţiei confruntărilor cu Vestul prin stabilirea unor legături constructive cu acesta249.

Fosta „Europă de Est” devine pentru Rusia, după colapsul comunismului şi extinderea

instituţiilor occidentale (NATO şi Uniunea Europeană), „Noul Vest”250 consacrând

finalul retragerii puterii sovietice din Europa, apropierea geografică a NATO şi UE

precum şi un impact semnificativ al acestora asupra Ucrainei, Republicii Belarus şi

Republicii Moldova, cele mai importante state ale Comunităţii Statelor Independente

pentru Rusia.

Pot fi identificate cel puţin două elemente-cheie în înţelegerea relaţiilor Rusia-

Occident după disoluţia Uniunii Sovietice:

1) Dorinţa de prezervare a statutului de mare putere prin emiterea unei combinaţii

succesive de declaraţii de „prietenie” şi dezaprobare a iniţiativelor occidentale. Acest

lucru s-a reflectat în domeniul securităţii prin utilizarea unei retorici a „sfârşitului erei

confruntării”, care să ducă la desfiinţarea sau neutralizarea NATO, şi înlocuirea sa cu

instituţii de securitate de tip soft, (OSCE). În relaţia cu NATO, Rusia a folosit argumente

de două tipuri: fie Rusia să facă parte din Alianţa Nord-Atlantică, fie a criticat şi încercat

să împiedice extinderea NATO. Aceste tipuri de argumente sunt un răspuns la existenţa

în Statele Unite a două doctrine pentru relaţia cu Rusia: a) şcoala Russia-first care în

administraţia Clinton era reprezentată de Strobe Talbott şi b) cei care susţin un rol

249 Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, p. 216 250 Dmitri Trenin, The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and Globalization, Carnegie Moscow Center, 2001, p. 145-159

102

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 puternic pentru NATO şi, implicit, extinderea sa (Richard Holbrooke, Zbigniew

Brzezinski).

2) Modularea politicii de securitate în funcţie de încercările de a obţine cât mai

multe fonduri pe care să le folosească pentru echilibrarea bugetului sau pentru diferite

alte cheltuieli.

Aceste elemente au determinat definirea de către Rusia a mai multor centuri de

securitate, în care zona Europei Centrale nu a mai fost considerată esenţială. În schimb

conducerile de la Kremlin (Boris Elţân şi Vladimir Putin) au fost ostile la ideea integrării

în NATO şi UE a statelor baltice în care se află minorităţi etnice rusofone.

Influenţa Rusiei asupra teritoriilor din fostul bloc sovietic fiind în declin, guvernul

de la Kremlin pare a fi înţeles că democratizarea statului nu se poate face în acelaşi timp

cu păstrarea statutului de imperiu. Rusia a renunţat la controlul asupra statelor din Centrul

Europei şi pare a se concentra acum asupra fostelor republici sovietice din spaţiul de

„străinătate apropiată”251.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a întreprins numeroase acţiuni de cooperare

şi scoatere din izolare a Rusiei, care au culminat cu summitul de la Sankt Petersburg din

mai 2003, când au fost identificate patru spaţii comune: (a) spţiul economic şi de mediu;

(b) spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei; (c) spaţiul securităţii externe; (d) spaţiul

cercetării, educaţiei şi culturii. De asemnea se are în vedere cooperarea la Marea Baltică

şi Marea Neagră, ceea ce implică direct ţările central-europene devenite membre ale UE.

Aceste aspecte, plus accesul în enclava rusă Kaliningrad, au fost incluse în cadrul trasat

de Politica Europeană de Vecinătate252.

Extinderea NATO şi a Uniunii Europene asupra ariei fostului spaţiu sovietic

consacră dispariţia sensului politic al noţiunii de „Europa de Est”, care a fost înlocuit prin

conceptul de „Noua Europă”.

Doctrina Putin

Impunerea lui Vladimir Putin ca preşedinte, în anul 2000, a dus la elaborarea şi

aplicarea unei noi politici de reconstruire a poziţiei internaţionale erodate a Rusiei,

251 Rupnik, loc.cit., p. 120 252 The European Commission, EU-Russia Relations, External Relations, Brussels, May 2007, p. 4

103

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 implicând o componentă economică în cadrul viitoarei sale strategii externe. Astfel, Putin

aduce o noua doctrină militară şi politică de reinstalare a intereselor ruse în fostul spaţiu

sovietic. În faţa acestei noi emergenţe a puterii statului rus, unele state dominate în trecut

de către Rusia s-au simţit vulnerabile la presiunile Kremlinului, în special statele care nu

sunt membre ale NATO, respectiv Belarus, Ucraina şi Moldova.

Rusia a împărţit în patru zone politica sa cu privire la Estul Europei. O prima zonă

este alcătuită din Belarus, Ucraina şi Moldova şi reprezintă aripa europeană a CSI.

Această zonă permite proiectarea puterii Moscovei către Europa Centrală şi de Vest. O a

doua zonă este formată din statele Baltice care sunt considerate ca fiind state tampon

împotriva influenţelor vestice în fostele teritorii sovietice. Ţările central-europene, în

special Polonia, reprezintă o a treia zonă de importanţă politică pentru Rusia. În viziunea

Kremlinului aceste state pot avea o influenţă negativă asupra vecinilor din CSI. A patra

zonă de interes pentru statul rus este Europa de Sud-Est. Aici, Rusia are posibilitatea de a

manipula conflictele şi de a exploata oportunităţile în avantajul său253.

Conform studiilor efectuate de către Janusz Bugajski, directorul Centrului de

Studii Internaţionale Strategice pentru Europa de Sud-Est şi fosta URSS, aplicarea noii

doctrine în practică s-a bazat pe şase direcţii principale: 1) obţinerea unei influenţe

preeminente asupra orientării politicii externe şi asupra politicii de securitate a statelor

din apropiere; 2) prin intermediul investiţiilor externe şi a achiziţiei de drepturi asupra

infrastructurii strategice externe, Rusia doreşte mărirea beneficiilor economice şi

obţinerea unor poziţii de monopol; 3) Rusia foloseşte potenţialul său energetic pentru a

creşte dependenţa Europei de Est faţă de furnizorul rus şi doreşte transformarea acestei

dependenţe într-o influenţă inter-guvernamentală pe termen lung; 4) Rusia doreşte

protejarea CSI-ului european de extinderea influenţei vestice; statul rus doreşte ca CSI-ul

european, dar şi întreaga regiune, să fie transformată într-o rampă de reconstruire a unei

sfere mai largi de influenţă; 5) noua doctrină urmăreşte întărirea polului strategic Europa-

Rusia vizavi de Statele Unite254.

253 Iulian Chifu, „Doctrina Putin 2004 si efectele sale”, in Ocasional Paper, Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007, p. 1 254 Janusz Bugajski, Cold Peace. Russia’s New Imperialism, Praeger, Westport/CT, 2004, passim

104

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Relaţiile cu alte state CSI

În ceea ce priveşte atitudinea Rusiei faţă de CSI, înainte de venirea la putere a

preşedintelui Putin, structurile organizaţiei au fost folosite pentru a împiedica

occidentalizarea zonei precum şi ca mecanism de răspândire a influenţei politice ruse.

Noua doctrină Putin, doreşte reabilitarea structurilor supranaţionale economice şi de

securitate a CSI, sub influenţa rusă, pentru a putea deveni un adevărat pol distinct de

influenţă într-o lume multipolară. În acest sens, guvernele statelor vizate au suportat

numeroase presiuni din partea Rusiei prin intermediul ameninţărilor militare, a presiunii

diplomatice, a controlului energiei, a exploatării reţelelor criminale şi pătrunderea

sistemului de informaţii. Dependenţa economică a CSI faţă de Rusia reprezintă un punct

important în strategia rusă faţă de această regiune.

Belarus, Ucraina şi Moldova

Belarus

În vederea procesului de expansiune a NATO şi pentru a putea limita implicarea

Statelor Unite în Europa de Est, Rusia acordă în prezent o mare importanţă acestor 3

state, ele fiind definite ca "parteneri strategici"255.

La sfârşitul anilor `90 are loc realizarea uniunii Rusia – Belarus care are ca

element de bază stabilirea unei zone de securitate prin unificarea structurilor de apărare.

Aceasta uniune s-ar putea transforma, la un moment dat, într-un stat confederal. Belarus

prezintă o mare dependenţă economică şi energetică faţă de Moscova, infrastructura

energetică a Belarusului fiind controlată majoritar de către societatea ruseasca Gazprom.

Politica externă a Belarusului susţine interesele ruseşti, în timp ce Moscova nu

pare a fi preocupată de democratizarea sau domnia legii de la Minsk, în măsura în care

regimul Lukaşenko nu îi va afecta interesele politice şi economice din Europa Centrală.

Ucraina

Aspiraţiile pro-vestice ale Ucrainei la începutul anilor `90, au împiedicat

eforturile Moscovei de a crea o alianţă politică şi militară cu Kievul. La sfârşitul anilor

`90, profitând de vulnerabilitatea Ucrainei pe plan internaţional, datorită problemelor 255 Chifu, loc. cit., p. 6

105

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 politice apărute în jurul preşedintelui Leonid Kucima, Rusia a încercat să-şi întărească

sfera de influenţă în Ucraina prin diverse forme de şantaj economic sau politic.

Ca şi în cazul Belarusului, energia reprezintă principala armă şi principala

modalitate de şantaj a Rusiei, folosită pentru a menţine o ameninţare permanentă la

adresa stabilităţii interne a ţării. În cazul Ucrainei, însă, există şi potenţialul de manevră

al importatei minorităţi ruseşti din estul ţării256 (Bazinul Donbass şi Crimeea), lucru care

a fost evident în timpul confruntărilor politice din 2004. De asemenea, în condiţiile în

anul 2007, în condiţiile unor puternice tensiuni interne îm Ucraina, Rusia a încercat să

recupereze influenţa pierdută odată cu instaurarea regimului Viktor Iuşcenko. În pofida

implicării fătişe a lui Vladimir Putin în campania electorală parlamentară din Ucraina în

toamna lui 2007, puterea a fost câştigată, în cele din urmă, de blocul de partide condus de

Iulia Timoşenko-Viktor Iuşcenko.

Republica Moldova

Pentru a menţine controlul asupra Chişinăului, Rusia foloseşte mai multe căi de

acţiune. Principala modalitate este menţinerea dependenţei totale a Moldovei faţă de

energia furnizată de către Rusia, precum şi controlul asupra economiei şi a mass-media.

Un alt element important de exercitare a influenţei asupra evoluţiei politice din

Moldova este implicarea Rusiei în conflictul din Transnistria şi susţinerea unui plan de

federalizare între Moldova şi Transnistria, pentru a putea atrage în sfera sa de influenţă

întregul stat.

Rusia a readus recent pe scena discuţiilor politice aşa numitul "Plan Belkovski"

care propune separarea Republicii Moldova pe linia Nistrului şi ataşarea părţii vestice

României. Acest plan este privit ca fiind periculos şi producător de precedente

internaţionale inacceptabile257, datorită constituirii unui adevărat Kaliningrad pe Nistru.

Puterea comunistă de la Chişinău, susţinută de Moscova, a utilizat o retorică agresivă la

adresa României, acuzată de „imperialism”.

România

256 Ibidem, p. 7 257 Chifu, loc. cit., pp. 8-9

106

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 În cadrul strategiei sale de a-şi extinde sfera de influenţă în sud-estul Europei,

Rusia şi-a propus de-a lungul anilor `90 o serie de obiective în ceea ce priveşte relaţiile

sale cu România. Imediat după înlăturarea puterii comuniste din România, între 1990 şi

1991, URSS a dorit să implice România într-un proiect comun cu fostele state socialiste

satelite prin intermediul unui spaţiu economic comun care sa devină treptat un spaţiu

politico-militar comun.

Între 1992 şi 1996, Rusia s-a aflat în defensivă, din cauza problemelor interne,

încercarea de semnare a unui tratat bilateral fiind stopată din raţiuni electorale de către

diplomaţia română.

În perioada 1997-2000, strategia Moscovei faţă de România s-a axat pe creşterea

dependenţei energetice faţă de Rusia, prin achiziţionarea societăţilor comerciale rentabile

şi strategice, dominarea pieţei subterane şi a traficului cu produse petroliere.

În continuare, între 2001 şi 2004, Rusia a rămas pe aceeaşi logică de control al

energiei, încercând să realizeze privatizarea reţelelor de transport de gaz şi petrol, a

industriei energetice şi petroliere, blocarea competiţiei pe piaţă, controlul economiei

subterane, finanţarea unor oligarhi autohtoni, etc.258 Obiectivul principal al acestei politic

era crearea unor probleme pentru România în cadrul NATO şi fărâmiţarea acestei alianţe,

încă ameninţătoare pentru Moscova.

Rusia şi conflictele din fosta Iugoslavie

După prăbuşirea URSS, acţiunile guvernului de la Moscova s-au concentrat în

principal asupra stabilirii unei ordini interne pe plan politic şi economic.

Crizele din fosta Iugoslavie, au reprezentat primul conflict major în afara

teritoriului fostei Uniuni Sovietice, unde Rusia şi-a asumat o prezenţă vizibilă şi activă.

În ciuda refuzului iniţial de a răspunde conflictului sârbo-croat din 1992, Rusia s-a

implicat de-a lungul anilor `90 din ce în ce mai mult în conflictele din fosta Iugoslavie,

respectiv în Bosnia-Herţegovina şi mai apoi în Kosovo259.

258 Ibidem, pp. 9-10 259 Sharyl Cross, “Russia and NATO Toward the 21st Century:Conflicts and Pacekeeping in Bosnia-Herzegovina and Kosovo”, in NATO-EAPC Research Fellowship Aeard Final Report, NATO/Academic Affairs 1999-2001, August 2001, passim

107

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Politica Moscovei vizavi de conflictele din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo a fost

condusă de mai multe considerente care au dus la o poziţie destul de contradictorie a

Rusiei în raport cu Statele Unite şi cu NATO. Astfel, Rusia a susţinut eforturile NATO şi

ale Statelor Unite, dar a pus în evidenţă unele divergenţe importante în raport cu strategia

acestora. Atât în calitate de membru al Consiliului de Securitate ONU şi al Grupului de

contact, cât şi prin susţinerea implementării Acordurilor de la Dayton, Rusia a colaborat

cu Statele Unite şi cu statele europene. În timp ce se alătura eforturilor diplomatice

europene şi nord-americane, guvernul de la Moscova a condus şi o serie de iniţiative

independente şi s-a opus utilizării forţelor militare pentru reglementarea conflictului

sârbo-croat. De asemenea, Rusia a criticat decizia NATO de a utiliza atacurile aeriene în

Bosnia, în 1995, şi în Kosovo, în 1999.

Atitudinea Rusiei faţă de conflictele din fosta Iugoslavie poate fi explicată în parte

prin preocuparea faţă de statutul regional şi mondial al Rusiei după prăbuşirea Uniunii

Sovietice, pe fondul unor dislocaţii economice şi sociale profunde. Identitatea etnică şi

religioasă comună (estică, ortodoxă, slavă) a sârbilor şi ruşilor a influenţat în mod

semnificativ poziţia Rusiei. O influenţă importantă a avut şi amintirea celui de-al Doilea

Război Mondial în care forţele de rezistenţă sârbe se aflau alături de ruşi. În acelaşi timp,

după dezintegrarea Iugoslaviei, Serbia a făcut apel în mai multe rânduri la susţinerea

Rusiei260.

Principala reacţie a guvernului Elţân la conflictele din fosta Iugoslavie, a fost

aceea de a menţine o relaţie constructivă cu Statele Unite şi cu Vestul, chiar dacă, în

acelaşi timp, Moscova era ţinta a numeroase presiuni din partea naţionaliştilor pro-sârbi

sau anti-occidentali, precum şi din partea forţelor comuniste din guvern, a instituţiilor de

apărare şi a societăţii261.

Chiar dacă Elţân punea un accent deosebit pe dezvoltarea unui parteneriat cu

Vestul, începând cu atacurile aeriene din Bosnia şi culminând cu campania aeriana a

NATO în Kosovo, el a primit din ce în ce mai multe cereri din partea parlamentului rus

de a se opune Vestului. Primul dezacord evident între Parlament şi Executiv a avut loc în

260 Danilov, loc. cit., pp. 61-63 261 Tsygankov, Andrei P., “Hard-line Eurasianism and Russia’s Contending Geopolitical Perspectives”, East European Quarterly, XXXII, no.3, Fall 1998, pp. 315-334

108

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 mai 1992 când Rusia nu a putut să-şi exercite dreptul sau de veto în cadrul Consiliului de

Securitate al ONU, în vederea impunerii unor sancţiuni statului sârb pentru a fi susţinut

combatanţii sârbi în confruntările din Bosnia-Herţegovina. În 1994, Duma rusească a

adoptat o rezoluţie care cerea ridicarea sancţiunilor împotriva Serbiei şi exprima suportul

pentru sârbii bosniaci. În momentul în care NATO şi Statele Unite au apelat la utilizarea

forţelor militare în vederea soluţionării conflictelor din statele fost iugoslave, Moscova s-

a proclamat ca victimă a „interferenţelor” vestice alături de sârbi262.

La sfârşitul lui iulie 1998, Rusia a devenit membru deplin al grupării G-8, iar în

luna august a aceluiaşi an, oficialităţile ruse au semnat o înţelegere cu omologii lor

americani pentru a limita la 3.600 de oameni numărul trupelor ruseşti care ar putea fi

trimise în Kosovo, şi pentru a pune capăt cererii Rusiei de a dispune de un sector separat

in Kosovo. Această înţelegere a limitat considerabil puterea de acţiune a Rusiei în cadrul

operaţiunilor de menţinere a păcii în Kosovo.

În momentul în care trupele ruseşti din Bosnia au fost trimise la Priştina, Kosovo,

pentru a ocupa aeroportul Slatina, prevăzând sosirea trupelor KFOR, conflictul din

Kosovo ajunsese la un punct de posibila confruntare între NATO şi Rusia. Dar acest

„succes” aparent al Rusiei a fost deturnat rapid în momentul în care România şi Bulgaria

au susţinut cererea NATO de a interzice accesul trupelor ruseşti în spaţiul aerian a celor

două ţări, blocând astfel orice tentativă a Rusiei de a aduce trupe suplimentare263.

C. Germania

Pentru statutul extern al Germaniei, cel de-al Doilea Război Mondial a marcat o

discontinuitate radicală faţă de perioada inter- şi antebelică. Dacă înainte de 1945

Germania juca un rol de putere europeană (cu pretenţii mondiale) şi cu capacităţi de

proiecţie a puterii, după 1945 ea există ca actor internaţional în cadrul unui complex de

aranjamente datorat puterilor învingătoare în război. Unul dintre postulatele fundamentale

262 Danilov, loc. cit., p. 65 263 Yves Boyer, Isabelle Facon (eds.), La sécurite de la Russie: entre continuité et rupture, Fondation pour la Recherche Strategique Ellipses, Paris, 2000, passim

109

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 ale statutului internaţional al Germaniei (Federale) este, pe lângă interdicţia expresă de a

se angaja militar pe plan extern, caracterul sacrosanct al alianţei cu SUA.

Totuşi, la nivelul Germaniei de Vest au existat iniţiative legate de statele Europei

Centrale, aflate sub dominaţia sovietică, în special în timpul mandatului cancelarului

Willy Brandt (1969-1973). Este vorba despre aşa numita „politică a Estului” (Ostpolitik),

care urmărea îmbunătăţirea relaţiilor cu ţările blocului sovietic264. Ea a constituit nucleul

unei politici mai consistente desfăşurate în anii `70 şi `80, care viza în special etnicii

germani din regiune (şi mai ales RDG).

În întâlnirea de la Malta din 3-4 decembrie 1989, George Bush şi Mihail

Gorbaciov au fost de acord asupra tranziţiei graduale şi controlate a ordinii europene fără

ca URSS să stopeze această evoluţie. Prin victoria, la 18 martie 1990, în alegerile

legislative din R. D. Germană a Alianţei pentru Germania, dominată de creştin-

democraţi, se deschide calea spre unificare. Au loc negocieri „2+4” (RFG - RDG - SUA -

URSS - Marea Britanie - Franţa) în urma cărora se semnează Acordul privind

reglementările finale asupra tratatului cu Germania265 (12 septembrie 1990). Acum se

pune problema dizolvării Pactului de la Varşovia. Reuniţi la 25 februarie 1991 la

Budapesta, miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării ai guvernelor statelor membre decid

dizolvarea structurilor militare şi politice ale organizaţiei, act semnat la 1 iulie 1991 la

Praga.

După 1989, în contrast cu perioada interbelică, Germania a fost văzută în Europa

Centrală ca un model al ieşirii din totalitarism la democraţie, ca un agent al integrării

democratice în Vest.

La începutul anilor deceniului nouă, politica externă germană a detectat trei zone

de securitate:1) de relativă stabilitate – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia; 2) cu

capabilităţi nucleare – Rusia şi Ucraina; 3) zona de criză, între celelalte două zone266.

Germania a aplicat strategii diferite pentru fiecare zonă.

264 Kissinger, op. cit., pp. 734-735 265 Vezi Margaret Thatcher, 10, Downing Street. Mémoires, Michel Albin, Paris, 1993, pp. 634-656 266 Emilia D. Mohan, “Germany and the New Security Problem in East – Central Europe” in Vasile Puşcaş (editor), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000, p. 234 şi Werner Weidenfeld (ed.), New Ostpolitik: Strategies for a United Europe, Bertelsmann Foundation, 1998, passim

110

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Prima arie a fost cu uşurinţă integrată în sistemul instituţional promovat de Vest.

Germania a susţinut integrarea acestora în NATO şi UE pentru a-şi legitima statusul, dar

şi pentru a domina o foarte profitabilă piaţă267. Pentru a doua zonă, Germania a fost foarte

legată de Statele Unite cu interesul de a menţine predictibilitatea Rusiei. Germania a

susţinut retragerea trupelor sovietice din Germania de Est cu aproximativ 60 miliarde

dolari. A treia zonă reprezintă cea mai critică situaţie. Statele nu au potenţialul sau

capacitatea de a stabili strategii naţionale sau nu pot susţine financiar impunerea de

strategii faţă de Occident. Faţă de această a treia zonă Germania a adoptat în a doua parte

a anilor 90 strategia stabilizării prin deschiderea perspectivelor integrării euro-atlantice

(este cazul României şi Bulgariei).

Pentru statele din centrul si estul Europei, Germania a fost in anii 90 principalul

actor economic şi politic pe plan european, asta şi datorită experienţei asemănătoare a

Germaniei de Est. Germania s-a implicat activ in aceasta regiune. atât din punct de vedere

politic cât şi prin acordarea de asistenţă pentru perioadele de tranziţie, prin promovarea

investiţiilor directe şi a comerţului exterior268.

Relaţia cu Polonia

Atât Germania şi Polonia, cât şi relaţiile dintre aceste două state, au jucat un rol

central în cadrul strategiei adoptate de către Europa pentru a răspunde noilor provocări

apărute după încetarea Războiului Rece, cum ar fi: globalizarea economică, intensificarea

riscurilor legate de securitatea statelor, multiplicarea problemelor interne269.

După reunificarea Germaniei, aceasta a renunţat oficial la orice pretenţie cu

privire la teritoriile pierdute în favoarea Poloniei în 1945. Relaţiile dintre cele doua ţări s-

au îmbunătăţit considerabil în următorii ani, Germania fiind un susţinător de bază al

integrării Poloniei în Uniunea Europeană. Atât Germania cât şi Polonia joaca un rol de

267 Josef Janning, “A German Europe – A European Germany? On the Debate over Germany’s Foreign Policy” in International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 72, No. 1. (Jan., 1996), p. 40 268 Wayne C. Thompson, “Germany and the East”, in Europe-Asia Studies, Vol. 53, No. 6 (Sep. 2001), pp. 923-931 269 Roland Freudenstein, “Poland, Germany and the East”, in International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 74, No. 1. (Jan. 1998), p. 41

111

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 legătură între statele vestice şi estice europene, promovând extinderea valorilor vestice

spre est270.

Pentru a întări cooperarea cu Polonia, în 1991 Germania, Franţa şi Polonia au pus

bazele aşa numitului "Triunghi Weimar", care reuneşte şefii de stat şi de guvern,

reprezentanţi ai ministerelor şi ai parlamentelor pentru discuţii informale pe teme

fundamentale de interes comun. De asemenea, a fost intensificată cooperarea la nivel de

euroregiuni între Germania şi Polonia (de exemplu în zona Szczeczin) şi în domeniul

protecţiei minorităţii germane din vestul Poloniei271.

Intrarea Poloniei în NATO a întărit poziţia acesteia în raport cu vecinii săi estici,

în special cu Rusia, şi i-a permis să implice şi alte ţări europene în eforturile sale de a

răspândi zona de stabilitate spre Est, în special către Ucraina şi Belarus.

Relaţia cu Cehia

Cehia a păstrat o anumită reticenţă cu privire la intenţiile politice şi economice ale

Germaniei de-a lungul anilor `90. Relaţiile dintre cele două ţări sunt destul de dificile,

principala cauză fiind problema deportării a aproximativ 2,5 milioane de etnici germani

din Sudetenland, prezenţi pe teritoriul Cehiei în 1945272.

Cele două state semnează în 1991 un Tratat de Vecinătate, iar în ianuarie 1997, o

Declaraţie germano-cehă de relaţii bilaterale şi dezvoltare. În acelaşi timp, preşedintele

Vaclav Havel a cerut scuze oficial Germaniei pentru deportarea etnicilor germani.

Cehia a găsit în relaţiile cu Germania o cale de a se apropia de integrarea sa în

NATO şi în Uniunea Europeană. Investiţiile germane în economia Cehiei au venit în

sprijinul acestui deziderat, iar în timpul campaniilor NATO din Kosovo şi Macedonia,

cele două ţări au adoptat o poziţie asemănătoare273.

Pentru a aduce o compensare parţială a suferinţelor provocate de către regimul

nazist în Cehia, şi pentru a stabili un forum neguvernamental de dialog între germanii

270 Thompson, loc. cit., p. 932 271 Ibidem, pp. 933-935 272 Thompson, loc. cit., pp. 936-937 273 Ibidem, p. 938

112

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 sudeţi şi cehi, în februarie 1998 liderii celor două ţări au semnat o înţelegere cu privire la

Fondul germano-ceh pentru viitor274.

Relaţia cu Ungaria

Relaţia Germaniei cu Ungaria a fost în general bună prin tradiţie, mai ales după

participarea comună la cele două războaie mondiale şi situarea în tabăra revizionistă,

după încheierea tratatelor de pace din 1919-1920275. De asemenea, relaţiile au fost bune şi

în timpul perioadei comuniste, dovadă fiind faptul că Ungaria a permis în 1989

repatrierea unor etnici germani din RDG în RFG prin intermediul graniţei sale cu

Austria276.

Raporturile istorice de cooperare şi parteneriat între Germania şi Ungaria s-au

concretizat după căderea Cortinei de Fier prin semnarea în 1992 a unui Tratat ungaro-

german de cooperare, prietenie şi parteneriat în Europa. De asemenea, relaţiile economice

dintre cele două ţări au fost foarte bune pe tot parcursul anilor 90, când Ungaria a fost

liderul investiţiilor germane în Europa Centrală şi de Est.

Relaţiile cu ţările baltice

Timp de secole, Germania s-a implicat din punct de vedere politic, militar şi mai

ales cultural în viaţa celor trei state baltice, Estonia, Letonia şi Lituania. După 1989,

statele baltice au fost incluse în sfera de interes strategic a Germaniei în partea central-

răsăriteană a continentului277.

De-a lungul anilor 90, integrarea celor trei state baltice în diferite organizaţii

multilaterale sau vestice, cum ar fi NATO, a fost susţinută de către Germania, care este

un membru activ a Consiliului Statelor Mării Baltice, din care face parte şi Rusia.

Germania a susţinut activ şi integrarea ţărilor baltice în NATO şi Uniunea Europeană.

274 Stephen Wood, Germany and East-Central Europe: Political, Economic and Socio-Cultural Relations in Era of EU Enlargement, Ashgate, 2004, passim 275 Thomas Spira, “German-Hungarian Relations and the Swabian Problem: from Karolyi to Gombos, East European Monographs, Boulder, 1977, passim 276 Thompson, loc. cit., p. 939 277 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 77

113

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 De asemenea, Germania conduce Escadronul Baltic (BALTRON) care îşi are

sediul la Tallin şi operează alături de NATO în regiune. În acest context, Germania a

contribuit direct la dezvoltarea flotei maritime a Estoniei278.

Raportul cu statele din fosta Iugoslavie

În procesul de stabilire a păcii în statele din Balcani, în prima jumătate a anilor

90, poziţia Germaniei a fost destul de controversată. Există voci care condamnă detaşarea

Germaniei faţă de partenerii săi europeni, ceea ce ar fi amplificat premisele unui război

sau chiar ar fi fost cauza războiului.

În comparaţie cu alţi actori importanţi pe plan internaţional (Marea Britanie,

Franţa, Rusia, Statele Unite), pe tot parcursul anilor `90, politica Germaniei s-a

concentrat pe menţinerea unităţii europene şi euro-atlantice, lăsând pe planul al doilea

stabilirea păcii in Croaţia şi Bosnia279. Germania a jucat un rol mult mai important pe

scena politică decât celelalte mari puteri pentru care interesul în conflictele din statele ex-

iugoslave a fost şi mai scăzut.

La începutul crizei iugoslave, atât marile puteri europene, printre care şi

Germania, cât şi ONU, Uniunea Sovietică şi China, s-au pronunţat pentru menţinerea

unităţii statului iugoslav. În urma izbucnirii conflictului armat în Croaţia, în iulie 1991,

Germania şi-a modificat poziţia iniţială, susţinând procesul de recunoaştere a Croaţiei şi a

Sloveniei280.

Se pot identifica cinci faze în ceea ce priveşte poziţia Germaniei asupra crizei

iugoslave din anii `90281:

1) Într-o primă fază, Germania a exercitat o anumită presiune asupra partenerilor

săi europeni şi a susţinut, începând cu iulie 1991, recunoaşterea diplomatică a Sloveniei

şi a Croaţiei. Această iniţiativă a fost respinsa iniţial de către Franţa şi a provocat

numeroase controverse printre marile puteri.

278 Thompson, loc. cit., p. 945 279 Sabrina P. Ramet and Letty Coffin, “German Foreign Policy Toward the Yugoslav Successor States, 1991-1999” in Problems of Post-Communism, vol. 48, January/February 2001, p. 48 280 Ramet, Coffin, loc. cit., p. 49 281 Ibidem, pp. 50-61

114

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Unii reprezentanţi ai statelor europene au sugerat că procesul de recunoaştere a

celor două state ar fi complicat definitivarea eforturilor de stabilire a păcii în zonă. În

acelaşi timp, Germania a decis accelerarea propriului proces de unificare.

La sfârşitul anului 1991, Germania a reuşit să convingă statele din CEE să extindă

recunoaşterea diplomatică până la 15 ianuarie 1992, la oricare dintre republicile iugoslave

care îndeplineşte anumite criterii stabilite de comun acord.

2) Din ianuarie 1992 până în 1994, Germania a jucat un rol pasiv în discuţiile

privind viitorul statelor din fosta Iugoslavie datorită, pe de o parte, preferinţei sale pentru

o soluţie multilaterală în reglementarea crizelor internaţionale şi, pe de altă parte, datorită

interdicţiei prevăzute în Legea Fundamentală germană de a mobiliza forţe armate în afara

cadrului NATO.

3) La începutul anului 1994, Parlamentul Germaniei s-a opus voinţei NATO de a

contribui la acţiunile legate de Bosnia dar, în urma unei cereri oficiale a NATO,

Bundestag-ul a acceptat, în octombrie 1994, să contribuie la misiunea de pace din Bosnia.

Acceptul Bundestag-ului de a trimite trupe armate în cadrul misiunii din Bosnia,

reprezintă un punct cheie în istorie deoarece acesta marchează integrarea Germaniei în

comunitatea naţiunilor şi reabilitarea sa politică pe plan internaţional282.

4) Forţele armate germane au fost trimise în Bosnia în ianuarie 2006, acesta

reprezentând al doilea moment în care Germania trimite trupe armate în afara teritoriului

său, după încetarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În timpul crizei din statele care au aparţinut fostei Iugoslavii, Germania a jucat un

rol de protector din punct de vedere umanitar, fiind statul care a găzduit cel mai mare

număr de refugiaţi (320.000) datorită politicii liberale de azil prevăzute de către Legea

Fundamentală germană. Această politică a fost destul de controversată pe plan naţional şi,

imediat după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, s-au pus în mişcare în Germania

acţiuni de întoarcere a refugiaţilor în ţara de origine.

5) Germania a susţinut în repetate rânduri, alături de Statele Unite, Marea Britanie

şi alte state europene, obţinerea autonomiei pentru Kosovo. Războiul din Kosovo a

reprezentat de la început pentru Germania o provocare mult mai importantă decât cel din

Bosnia, datorită contextului politic intern din Germania. În urma alegerilor din 282 Thompson, loc. cit., p. 941

115

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 septembrie 1998, coaliţia condusă de Helmuth Kohl (CDU/CSU – FPD), a fost înlăturată

de la putere şi înlocuită printr-o nouă coaliţie SPD – Verzi, care a susţinut procesul de

stabilire a păcii în Kosovo283. Şi după realizarea guvernului de mare coaliţie CDU-SPD în

20005 poziţia Germaniei faţă de problema Kosovo a rămas neschimbată: regiunea locuită

în majoritate de albanezi trebuie să-şi dobândească independenţa.

D. Franţa

Obiectivele majore ale politicii externe franceze s-au situat şi se plasează la două

nivele distincte: afirmarea primatului democratic şi cultural francez în Europa şi în lume

şi afirmarea suveranităţii Franţei ca stat, adică definirea securităţii comunităţii politice

franceze. Din primul punct de vedere, politica externă franceză este asemănătoare

politicii externe americane: ambele au o viziune globală şi nu se pot disocia de un anumit

spirit misionar, care este decelabil inclusiv la nivelul opiniei publice284. Diferenţa

fundamentală între Franţa şi SUA este însă în privinţa capacităţii de a-şi proiecta global

interesele şi survine după cel de-al Doilea Război Mondial, când influenţa globală a

Franţei s-a redus semnificativ. Incongurenţa dintre universalismul francez (valorile

revoluţiei franceze ca valori supreme, cultura franceză/francofonia) şi capacităţile limitate

ale Franţei de a acţiona în lume a fost tensiunea fundamentală care a dominat şi domină

politica externă franceză în postura sa globală.

Politica franceză faţă de ţările ieşite din lagărul comunist pornea de la alte

premise decât cele din perioada interbelică. Germania nu mai era duşmanul său

ireductibil, ci unul din partenerii strategici în construcţia europeană. La Paris nu mai

exista tentaţia de a construi un sistem de alianţe cu statele central-europene pentru a bloca

intenţiile hegemonice ale blocului de putere german. Pot fi astfel identificate în relaţiile

franceze cu Europa Centrală două faze distincte, strâns legate de personalitatea şi

viziunea asupra scenei internaţionale a titularului de la Palatul Elysee285.

283 Thompson, loc. cit., p. 942 284 Jean François Bureau, “L`étranger dans le champ des vision des Français”, in Polique étrangère, no.4, 2002, pp. 899-914 285 Ronald Tiersky, Francois Mitterand. The last French President, 2000, p.157-214

116

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Prima fază este cuprinsă între 1989 şi 1995. Preşedinţia lui François Mitterand a

privit cu reticenţă transformările revoluţionare din Europa Centrală. Interesul Parisului se

îndrepta spre adâncirea integrării Comunităţilor Europene, crearea unui nou tratat (cel de

la Maastricht) care să fondeze Uniunea Europeană, structură care să fie capabilă să fie un

competitor pentru Statele Unite. Preşedintele francez continua în septembrie 1993 să

vorbească despre “ţările în curs de dezvoltare” din Europa Centrală şi de Est, care dacă ar

aparţine UE ar produce acesteia mari pierderi. Aceasta spre deosebire de Germania care

era un sprijinitor puternic al transformărilor politice, economice şi sociale din fostul

spaţiu comunist.286 De asemenea, Franţa era foarte grijulie în a menaja orgoliile

sovietice/ruseşti, Mitterand dorind să acorde un cât mai consistent sprijin lui Mihail

Gorbaciov. Desigur, în subtextul acţiunilor diplomaţiei franceze la începutul anilor `90

putea fi citită ideea unei potenţiale refaceri a Antantei, dacă Germania ar fi ameninţat

echilibrul de putere european.

Conştient de faptul că integrarea europeană a statelor din Europa Centrală poate

însemna o consolidare a puterii germane, Mitterand a produs încă din 1989 proiectul unei

“organizaţii de pace şi securitate” care să cuprindă fostele state comuniste, acestea

urmând a fi integrate Uniunii Europene în “zeci şi zeci de ani”. În acest fel era evidenţiat

calcul de tip geopolitic tradiţional al Franţei: un singur mare stat este mai important decât

o sumă de state mici şi fragile.

Viziunea franceză asupra reorganizării europene, a rolului statelor foste comuniste

în arhitectura de securitate europeană a fost exprimată prin Planul Balladur din martie

1993 pentru stabilizarea situaţiei în Europa. În fapt, această iniţiativă era menită să

frâneze apropierea de Uniune a statelor din Europa Centrală. Consiliul european de la

Copenhaga (iunie 1993) a fixat o serie de criterii politice şi economice pentru statele care

vor să devină membre ale Uniunii. Acestea nu erau restrictive în sens absolut, dar

constituiau repere esenţiale pentru statele postcomuniste.

O schimbare de atitudine are loc odată cu câştigarea alegerilor prezidenţiale de

către Jacques Chirac. Din 1996 şi 1997 noul preşedinte a realizat mai multe vizite în

286 Florence Deloche-Gaudez, Les réaction de la France à l ’élargissment à l `Est de l`Union européene in L`Europe centrale et orientale. Dix ans de transformations (1989-1999), La documentation Francaise, Paris, 2000, p.53

117

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Polonia, Ungaria, Republica Cehă, România, prin care a vrut să demonstreze interesul

francez pentru zona Europei Centrale. Parisul a fost de acord cu extinderea NATO în

1997 şi 2002, precum şi cu lărgirea Uniunii Europene (Consiliul European de la

Copenhaga-decembrie 2002). Investiţiile franceze au crescut substanţial în zonă.

Schimbarea poziţiei franceze faţă de Europa Centrală este explicabilă prin dorinţa de a nu

lăsa doar Germania să îşi exercite influenţa în zonă. După crearea Uniunii Europene,

Parisul a ajuns la concluzia că o “mare Europă” poate fi mai eficientă în construirea unei

entităţi care să fie capabilă să concureze Statele Unite.

Sub preşedinţia aceluiaşi Jacques Chirac Franţa a devenit foarte sensibilă la pro-

americanismul central-europenilor, percepuţi a juca rolul „calului Troian”.

Războiul din Irak, început în anul 2003, a determinat tensionarea relaţiilor dintre

Franţa şi majoritatea statelor central-europene. Poziţia pro-americană a Poloniei,

României şi Bulgariei a trezit reacţii negative în cele mai importante capitale europene.

Încercând să consolideze atitudinile pro-americane în Europa, Donald Rumsfeld,

secretarul Apărării al SUA, a criticat în ianuarie 2003 Franţa şi Germania pentru

împotrivirea lor la atacarea Irakului. Spre deosebire de „Vechea Europă”, statele din

Europa Centrală şi de Est au fost incluse de ministrul american în „Noua Europă”, fiind

lăudate pentru susţinerea poziţiei S.U.A287. În 30 ianuarie 2003 opt ţări europene s-au

declarat susţinătoare ale Statelor Unite în chestiunea irakiană. În 5 februarie zece state din

Europa Centrală, toate candidate la N.A.T.O, printre care şi România, au semnat „Apelul

celor 10” prin care era întărit punctul de vedere american. Gestul a trezit iritarea

preşedintelui Jacques Chirac, care la 17 februarie 2003, în plin Consiliu European, a

declarat că cele zece state „au pierdut o bună ocazie să tacă”288. Declanşarea războiului

din Irak şi participarea Poloniei, României şi Bulgariei cu trupe în etapa post-Saddam a

generat încordarea relaţiilor politice dintre acestea şi Franţa. În relaţiile dintre Franţa şi

statele Europei Centrale au apărut şi momente tensionate ca urmare a conflictelor asupra

287 Mihail E. Ionescu, Romania`s Position Towards the Evolutions of the Transatlantic Link after 11 September 2001, pp. 259-280 în Tom Lansford, Blago Tashev, (ed), Old Europe, New Europe, and the Us: Renegotiating Transatlantic Security in the Post 9/11 Era, Ashgate Publishing, 2005 288 Thomas Schreiber, „Le rêve américain de la «nouvelle Europe»”, în Le Monde diplomatique, mai 2004, p.18-19

118

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 împărţirii puterii în Uniunea Europeană şi a distribuirii resurselor financiare, mai ales

prin Politica Agricolă Comună289.

În viziunea geostrategică franceză Europa Centrală este compusă dintr-o mulţime

de mici state, cu excepţia Poloniei şi a României, al căror rol în construcţia europeană era

considerat minor. În interiorul regiunii central-europene Parisul a avut partenerii săi

favoriţi. Prin Trilaterala de la Weimar, fondată de miniştrii de externe ai Poloniei,

Germaniei şi Franţei în 1991 (K. Skubiszewski, H. D. Gescher şi R. Dumas) se urmărea

stabilirea unui instrument pentru atragerea Varşoviei în politica europeană şi acordarea

sprijinului pentru integrarea în structurile euro-atlantice. Din 1998 această formă de

colaborare a ajuns la nivelul şefilor de stat, având loc mai multe întruniri între cele trei

state290. Nivelul ridicat al relaţiilor politice dintre Franţa şi Polonia s-a reflectat şi în

nivelul schimburilor economice, acestea crescând semnificativ după 1996, pentru a

ajunge în anul 2006 la nivelul record de aproximativ 12 miliarde Euro.

Ungaria, celălalt „copil teribil” al Europei Centrale nu a manifestat prea multă

simpatie faţă de Franţa, Parisul fiind considerat unul dintre principalii „vinovaţi” ai

„dictatului de la Trianon”. Iar această atitudine a primelor guverne maghiare nu a rămas

fără ecouri la Paris, socialistul Mitterand preferând să păstreze relaţii mai apropiate cu

„prietenii tradiţionali” Cehoslovacia (Cehia) şi România.

Dacă, aşa cum am arătat anterior prezenţa franceză în Europa Centrală a fost

selectivă la începutul anilor `90, fiind vizată creşterea influenţei în Polonia şi România,

Parisul s-a implicat în zona Balcanilor291. Bulgaria oscila între influenţa rusă şi cea

germană, care nu sunt întotdeauna de sens contrar. Cea mai importantă arie de acţiune

politico-diplomatică din regiunea Balcanilor a fost în spaţiul iugoslav. Consecvent unei

viziuni tradiţionale asupra afacerilor internaţionale a Mitterand a promovat, până la

Acordurile de la Dayton din 1995 o linie pro-sârbă şi anti-germană. Diplomaţia franceză

a avut abilitatea de a propune abordări multilaterale, pentru a împiedica Germania şi

Marea Britanie să adopte politici independente. Parisul a fost la originea planului de pace

289 Philippe Moreau Defarges, „La France et l`Europe: l`inévitable débat”, in Polique étrangère, no.4, 2002, pp. 951-966 290 Weimer Triangle, http://www.msz.gov.pl/Weimer,Triangle,2176.html291 Theodor Tudoriu, Importanţa puterilor exterioare pentru securitatea spaţiului balcanic, în Balcanii – ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999, pp. 179-184.

119

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 franco-german din noiembrie 1993, a ultimatumului de la Sarajevo (februarie 1994), a

creării Grupului de Contact (aprilie 1995), a înfiinţării Forţei de Reacţie Rapide (în urma

crizei ostaticilor din mai-iunie 1995). Implicarea fermă a Statelor Unite în conflictele

iugoslave a suplinit lipsa de eficacitate şi rivalităţile europene, fiind adoptate Acordurile

de la Dayton. Ulterior, Franţa şi-a asumat rolul de gazdă al negocierilor de la castelul

Rambouillet din 1999, în dificila problemă a regiunii Kosovo.

Franţa a folosit intens în Europa Centrală instrumentele diplomaţiei culturale, în

toate capitalele regiunii şi în cele mai importante oraşe existând centre culturale franceze,

pentru a încerca prezervarea capitalului de simpatie dobândit încă din secolul al XIX-lea.

Investiţiile franceze în domenii strategice au reprezentat un alt instrument prin care

Franţa a dorit să rămână un actor relevant în regiunea Europei Centrale, precum şi a

Balcanilor de Vest.

E. Marea Britanie

Exprimarea interesului britanic pentru Europa Centrală poate fi înţeles mai bine

dacă este circumstanţiat istoric, prin raportare la câteva din constantele politicii Londrei.

Pentru Anglia, după constituirea imperiului colonial, implicarea în politica Europei

continentale a fost mai degrabă o excepţie decât o asumare a unui destin istoric. Interesul

vital al Londrei a fost, pe de-o parte, să-şi protejeze imperiul şi, implicit căile de acces

către acesta, iar pe de altă parte să nu permită unei puteri continentale să dobândească

trăsăturile unui actor hegomonic în măsură să pună în pericol interesele britanice. În acest

fel ar putea fi rezumată filosofia politicii externe britanice de la epoca napoleoniană

încoace. La aceste constante trebuie adăugate, începând cu sfârşitul Primului Război

Mondial, relaţia trans-atlantică, considerată a fi esenţială pentru echilibrul de putere euro-

asiatic.

În funcţie cu aceşti parametri generali trebuie analizat interesul britanic pentru

Europa Centrală. De exemplu, gradul maxim de interacţiune directă sau de influenţă

britanică asupra României a coincis cu implicarea engleză în criza Crimeii (1853-1856),

cu criza orientală şi războiul ruso-turc (1878-1879), sfârşitul celui de al Doilea Război

120

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Mondial (1944-1945), criza din Iugoslavia (1999) sau al doilea război din Irak (2003).

Am putea spune, de aceea, că apropierea politică anglo-română a fost mai intensă cu

prilejul diverselor crize regionale. Chiar şi „acordul de la Moscova” dintre Stalin şi

Winston Churchill din 1944, care a premers astfel „trădării de la Ialta”, prin care

premierul britanic îşi manifesta dezinteresul pentru Europa Centrală, implicit pentru

România, în schimbul păstrării influenţei în Marea Mediterană (Grecia), urmează aceeaşi

logică. Doar soluţiile au fost diferite: uneori România era utilă intereselor regionale

britanice, alteori, dimpotrivă, statul român putea fi inclus într-un joc de negociere cu

valenţe continentale sau chiar globale292.

În perioada Războiului Rece Europa Centrală, în formula ei de „Europa de Est”

era importantă pentru Marea Britanie deoarece acest areal putea fi centrul de conflict

mondial, iar implicarea alături de americani în conflictul împotriva „imperiului răului”

însemna şi un interes aparte pentru regiune. Polonia reprezenta, fără îndoială, cel mai

important stat pentru Marea Britanie, în virtutea relaţiilor tradiţionale. La Budapesta

modelul civilizaţional britanic era foarte influent, în pofida distanţelor geografice.

Sfârşitul Războiului Rece a evidenţiat realpolitik-ul britanic în problema

europeană. Margaret Thatcher era îngrijorată de amploarea schimbărilor democratice de

la sfârşitul anului 1989 şi de posibilele consecinţe asupra securităţii europene. La Londra

existau reale îngrijorări în legătură cu unificarea Germaniei, existând o coincidenţă de

poziţii cu Parisul în această chestiune293. După dispariţia temerilor legate de efectele

potenţial negative ale unificării germane, proiecţia de putere britanică asupra Europei

Centrale este interconectată cu aceea asupra Europei în general. După cum se ştie, în

interiorul elitei politice britanice există importante diferenţe de viziune asupra relaţiei cu

Europa. Pe de-o parte sunt euro-entuziaştii care consideră că Marea Britanie, chiar şi din

poziţia ei insulară, este sinergic legată de economia şi politica europeană. Contrar acestei

atitudini sunt atlanticiştii şi izolaţioniştii, care consideră că Uniunea Europeană trebuie să

rămână la dimensiunea ei de piaţă unică, iar relaţia politică cu Statele Unite asigură

292 Florin Abraham, Transformarea României, 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti, pp.236-237 293 Pentru importanţa chestiunii germane în problema echilibrului european la sfârşitul Războiului Rece vezi Margaret Thatcher, 10, Downing Street. Mémoires, Albin Michel, Paris, 1993, p.634-656

121

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 promovarea şi apărarea intereselor britanice. În aceste polemici tradiţionale în spaţiul

englez nu de puţine ori s-a pus întrebarea dacă „Marea Britanie este europeană?”294.

Din această dilemă identitară a rezultat o foarte laborioasă politică internaţională

britanică. În relaţia cu Uniunea Europeană Londra a fost întotdeauna cu un pas în urma

cuplului franco-german, a căutat să menţină Europa la dimensiunea sa de spaţiu

economic integrat, dar, în acelaşi timp, nu a riscat o decuplare totală de la edificiul

comunitar, încercând să imprime procesului de integrare propriul său ritm.

În domeniul securităţii Marea Britanie a urmat Statele Unite, indiferent dacă la

conducere s-au aflat conservatorii sau laburiştii. Londra a fost principalul aliat al Statelor

Unite în războiul din Irak din 1991 şi în politica faţă de Orientul Mijlociu, în războiul din

Afganistan din 2001 precum şi în conflictul irakian început în 2003295. Londra nu a vrut

să încalce tabuurile relaţiei de parteneriat cu Statele Unite în domeniul securităţii, fiind

mai degrabă împotriva creării unei politici europene de securitate şi apărare296. Totuşi, în

urma presiunilor de la Bruxelles la Londra s-a căzut de acord asupra creării unei Politici

Europene de Securitate şi Apărare (ESDP), complementară cu NATO. Această atitudine

ar putea fi explicată prin tradiţionalul euroscepticism, dar ar putea fi interpretată şi ca o

politică realistă, în condiţiile asimetriei de capabilităţi militare dintre Statele Unite şi

Europa, în întregul său.

Statutul Marii Britanii de cel mai important şi apropiat aliat al Statelor Unite în

Europa s-a reflectat şi în proiecţia engleză asupra spaţiului central-european. După

soluţionarea problemei unificării germane şi a retragerii trupelor sovietice din Europa

Centrală guvernul John Major nu s-a remarcat prin acţiuni spectaculoase în această

regiune, considerată a fi, în mod oarecum natural, în „responsabilitatea” Germaniei.

Londra s-a implicat în căutarea unor soluţii diplomatice pentru conflictele din spaţiul ex-

iugoslav. Britanicii i-au secondat pe americani începând cu 1995 în căutarea unor soluţii

politice, inclusiv cu ajutorul presiunilor militare la tensiunile care măcinau stabilitatea

Balcanilor de Vest. Apogeul implicării britanice în spaţiul balcanic a fost cu prilejul

294 Timothy Garton Ash, “Is Britain European?”, International Affairs, Vol. 77, No. 1. (Jan., 2001), pp. 1-13. Vezi şi Keith Robbins, “Britain and Europe: Devolution and Foreign Policy”, International Affairs, Vol. 74, No. 1. (Jan., 1998), pp. 105-117. 295 Paul D. Williams, British Foreign Policy Under New Labour, 1997-2005, Palgrave, 2005, pp.56-75 296 Alasdair Murray, British European policy, Friedrich-Ebert-Stiftung, London, 2000, passim

122

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 crizei din Kosovo din perioada 1998-99, şi a „războiului de Paşte”297. Guvernul Blair a

fost cel mai insistent actor politic european al implicării NATO în spaţiul iugoslav,

inclusiv prin acţiuni militare. În soluţiile post-conflict Londra a împărtăşit punctul de

vedere american, pentru acordarea independenţei provinciei Kosovo.

Marea Britanie a devenit mult mai interesată de spaţiul Europei Centrale după ce

a constat faptul că statele de aici pot fi cu uşurinţă convinse să intre în „coaliţii de voinţă”

alături de Statele Unite, cum a fost cazul Poloniei şi României în cazul conflictului

irakian iniţiat în anul 2003. În mod aparent surprinzător, Marea Britanie îşi poate găsi

parteneri ai altor „coaliţii de voinţă”, cu ajutorul unor politicieni eurosceptici, pentru a

încetini procesul de integrare şi consolidare politică a Uniunii Europene. Polonia este

principalul partener al Marii Britanii în tentativa de a menţine Uniunea Europeană la

condiţia de spaţiu economic integrat, iar nu la acela de federaţie de state-naţiuni. Dacă

acest lucru se va întâmpla depinde de evoluţiile politice din Marea Britanie, unde

echilibrul dintre euroentuziaşti şi britanocentrici este în mod tradiţional instabil.

F. Italia

După fondarea Republicii, politica externă italiană a urmat un dublu, paralel şi

câteodată interconectat model de acţiune: strictă loialitate faţă de NATO (faţă de Statele

Unite în special), pe de-o parte, şi identificarea cu, respectiv sprijinirea integrării

europene, pe de alta. Elita politică italiană a urmat aceste cutume, fără a încerca să le

contrapună alte propuneri alternative precum neutralitatea sau ieşirea din NATO şi

Comunităţile Europene. Când legăturile cu Statele Unite au fost mai strânse integrarea

europeană a progresat, şi viceversa298. Politica pro-americană a fost legată cu o atitudine

oscilantă faţă de Uniunea Europeană şi motorul său franco-german. În epoca postbelică

unele guverne au promovat o politică mai accentuat pro-atlanticistă, împreună cu Marea

297 Martin A. Smith, The Kosovo Crisis and the Evolution of Post-Cold War European Security, Manchester University Press, 2003, passim 298 Piero Ignazi, Italian foreign policy since 2001: a preliminary assessment, www.foreignpolicy.it/file_adon/ignazi_edit_2.doc.Vezi şi Osvaldo Croci, „Italian foreign policy after the end of the cold war: the issue of continuity and change in Italian-US relations”, Journal of Southern Europe and the Balkans, Volume 9, Issue 2 August 2007 , pp. 117 – 131.

123

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Britanie, pentru a fi un contrabalans la cuplul franco-german. Sintetizând, am putea spune

că Italia a fost adepta unei politici trans-atlantice, încercând să medieze tensiunile dintre

Washington şi Europa299.

Prin toată istoria sa modernă Italia, sau cel puţin partea sa nordică, a fost intim

legată de spaţiul german şi, implicit, de Europa Centrală. Consecutiv, la Roma a existat

tentaţia de a deveni o putere în regiunea mediteraneană. Prin Trent, Trieste şi Tirolul de

Sud Italia a împărtăşit o comunitate de tradiţii civilizaţionale cu Austria. Crearea

Iniţiativei Alpe-Adria în 1978, în care au fost parte diferite entităţi administrativ-

teritoriale din Italia, Austria, Iugoslavia clarifica o parte din proiecţiile geopolitice

italiene. Acestea au fost definite încă din perioada interbelică, Italia mussoliniană

arătându-şi interesul pentru regiunea Balcanică, având relaţii strânse şi cu Ungaria300. În

epoca postbelică Italia a abandonat orice urme ale ideologizatei geopoliticii mussoliniene,

dar tradiţiile istorice şi realităţile geografice au pus Italia în postura de exprimare a

interesului pentru arealul central-european301. Iar spaţiul a fost definit, în perspectiva

italiană, drept unul al oportunităţilor dar şi al conflictelor, deoarece aici îşi exprimă

rivalitatea atât Germania cât şi Rusia.

După încheierea Războiului Rece la Roma, dar şi la Milano s-a considerat că au

apărut importante oportunităţi pentru Italia în spaţiul postcomunist. Instrumentele

geoeconomice au fost utilizate cu predilecţie, guvernele succesive de la Roma asigurând

suportul lor pentru companiile italiene care au dorit să investească în regiune. Nu este

întâmplătoare atitudinea guvernelor italiene de a susţine lărgirea Uniunii Europene,

deoarece acest lucru a însemnat importante avantaje economice. Suportul italian pentru

extinderea Uniunii Europe a avut însă şi motivaţii de ordin ideologic, considerându-se că

este de datoria elitei politice europene, implicit italiene, să contribuie la anularea

diviziunilor create prin sistemul Ialta302.

299 Giulio Andreotti, “Foreign Policy in the Italian Democracy", Political Science Quarterly, Vol. 109, No. 3, Conference Issue: Presidential and Parliamentary Democracies: Which Work Best?. (Summer, 1994), pp. 529-537 300 Pentru mai multe detalii vezi Vojtech Mastny, Italy and East-Central Europe: dimensions of the regional relationship, Johns Hopkins University, Bologna Center, Paul H. Nitze School of Advanced International Studies, Boulder, Westview Press, 1995, passim 301 Jean Carlo, Geopolitica dell'Europa Centro-Orientale, CSSEO, 2000 302 Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Polirom, Iaşi, 2001, passim

124

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Din analiza acţiunilor de politică externă ale guvernelor italiene se poate observa

un clivaj între abordarea geopolitică şi cea geoeconomică. Statele Europei Centrale erau

considerate la Roma pieţe ideale pentru capitalul şi tehnologia italiană, însă importanţa

acestora devenea mai scăzută în analiza geopolitică. În contextul căderii regimurilor

comuniste din Europa Centrală la Roma guvernul De Michelis concepea menţinerea

securităţii europene în cadrele CSCE, fiind agreată formula gorbaciovistă a „casei

comune europene”303. Un deceniu mai târziu, realizarea unui parteneriat strategic cu

Federaţia Rusă a fost unul din obiectivele principale ale guvernelor Silvio Berlusconi304,

subordonând politica estică italiană acestui obiectiv. În mod paradoxal, guvernele central-

europene au manifestat acelaşi pro-americanism ca şi Silvio Berlusconi, însă statele

postcomuniste sunt mult mai prudente în relaţia cu Moscova lui Vladimir Putin.

Italia a fost interesată, în mod prioritar, în procesele politice desfăşurate în spaţiul

balcanic. În procesul de dezintegrare a Iugoslaviei guvernele italiene au dorit să-şi

păstreze o atitudine cât mai puţin proeminentă, cu toate că în raport cu Slovenia şi Croaţia

au existat voci în Italia care au cerut denunţarea acordurilor Osimo din 1975, prin care s-a

reglementat stingerea diferendelor teritoriale305. După 1992 relaţiile dintre Italia şi

Slovenia, respectiv Croaţia, au fost construite pe ideea parteneriatului sub-regional.

Instabilitatea regiunii balcanice a preocupat în mod deosebit elita politică italiană,

mai ales din perspectiva riscurilor asimetrice generate (trafic de fiinţe umane, droguri,

arme) şi a emigraţiei necontrolate. Bazinul etnic albanez constituie principala sursă de

îngrijorare la Roma, de unde şi interesul Italiei de a implica Europa în securizarea prin

integrare a spaţiului. Italia a devenit principalul avocat pentru facilitarea accesului

Balcanilor de Vest în Uniunea Europeană, însă această intenţie s-a lovit de prudenţa

Germaniei şi a Franţei care, în mod natural, nu doresc să aducă în interiorul Uniunii elite

303 Marta Dassu, „The Future of Europe: The View from Rome”, în International Affairs , Vol. 66, No. 2. (Apr., 1990), pp. 299-311 304 James Walston , Italian Foreign Policy. Light and shade in the second Berlusconi government, ASMI Conference, 26 November 2004, www.york.ac.uk/depts/poli/news/asmi/walston.pdf; Osvaldo Croci, “The Second Berlusconi Government and Italian Foreign Policy”, The International Spectator, 2/2002, pp.89-101 305 Roberto Aliboni, Ettore Greco, “Foreign policy re-nationalization and internationalism in the Italian debate”, in Internatiotral Affairs, Vol. 72, No. I (1996), pp. 43-51

125

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 politice al căror ataşament democratic nu a fost pe deplin verificat, precum şi societăţi

cuprinse încă de convulsiile conflicte etno-naţionaliste306.

306 Ted Perlmutter, “The Politics of Proximity: The Italian Response to the Albanian Crisis”, în International Migration Review, Vol. 32, No. 1. (Spring, 1998), pp. 203-222

126

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 V. Structuri de cooperare în Europa Centrală

Spaţiul Europei Centrale a cunoscut de-a lungul epocii moderne numeroase

proiecte sau concretizări ale ideii de cooperare regională. În capitolul dedicat conceptelor

Europei Centrale am analizat diverse formule constituite în secolul XIX şi până la

căderea regimului comunist. În capitolul de faţă ne propunem să analizăm structurile de

cooperare regională de după încheierea Războiului Rece.

A. Cooperarea după sfârşitul Războiului Rece: Iniţiativa Central-Europeană,

Grupul de la Vişegrád, CEFTA

După 1989, zona Europei Centrale a cunoscut o reconfigurare radicală a

raporturilor de putere. Mai precis, vidul creat de prăbuşirea colosului sovietic a creat

premisele unei exprimări mult mai libere de constrângeri externe a ţărilor din regiune.

Totuşi, influenţele externe au persistat, dar sub forme indirecte, cel mai pregnant, sub

forma standardelor de aderare la Uniunea Europeană şi NATO. În acest context, ţările din

zonă au descoperit că prin cooperare regională pot să realizeze mult mai mult decât prin

simplele demersuri naţionale.

În încercarea de a parcurge cât mai repede fazele premergătore aderării la

Uniunea Europeană, ţările Europei Centrale, în special Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria,

au încercat să reproducă la nivelul regional modelul cooperării din cadrul Uniunii.

Fiecare ţară vedea în acest tip de cooperare o modalitate de a-şi atinge mai repede

obiectivul naţional, mai degrabă decât un fenomen benefic în sine, însă treptat această

percepţie s-a schimbat307.

Iniţiativa Central-Europeană

Primul pas în acest sens a fost făcut încă din 1977, prin înfiinţarea Grupului de

Lucru Alpine-Adria din care făceau parte Austria, Iugoslavia, Italia şi Ungaria. Această

307 David Shumaker, „The Origins and Development of Central European Cooperation: 1989-1992”, în East European Quarterly, vol. XXVII, no. 3, September 1993, pp. 352-353.

127

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 structură ocazională a fost reorganizată pe baze mult mai solide în noiembrie 1989, la

Budapesta, cu prilejul reuniunii vice-premierilor şi miniştrilor de externe din Austria,

Ungaria, Italia şi R.S.F. Iugoslavia, când s-au pus bazele unei iniţiative de cooperare

regională, sub numele de „Patrulater”. Scopul iniţiativei era acela de a dezvolta

cooperarea politică, economică, tehnică, ştiinţifică şi culturală între cele patru state

membre. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, numele acestei structuri a devenit

Iniţiativa Pentagonală, iar în 1991, la Conferinţa de la Veneţia, prin aderarea Poloniei, s-

a transformat în Grupul Hexagonal. Au fost adoptate documente care stipulau susţinerea

Italiei pentru aderarea celorlalte ţări membre la Comunitatea Europeană308.

Odată cu declanşarea crizei iugoslave, în iulie 1991, organizaţia a fost obligată să

se restructureze, datorită dizolvării unuia dintre statele membre (Iugoslavia) şi a

provocărilor pe care această criză le ridica, în special sub aspectul situaţiei minorităţilor

etnice.

În ianuarie 1992, la reuniunea de la Viena, celelalte cinci ţări membre au decis

schimbarea denumirii organizaţiei în Iniţiativa Central-Europeană (ICE), acordarea

statutului de observator Croaţiei şi Sloveniei, şi adoptarea de noi declaraţii pentru

susţinerea investiţiilor străine şi a accesului ţărilor membre la resursele energetice. În

sesiunea din iulie 1992, Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au devenit membre cu

drepturi depline ale organizaţiei309.

În prezent, Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă şi pragmatică

de cooperare regională care reuneşte 18 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia-

Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Italia, Macedonia, Moldova,

Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ucraina. Acestea cuprind

un teritoriu de 2,4 milioane de km pătraţi cu o populaţie de aproape 260 milioane.310

Scopul ICE este de a realiza cooperarea dintre statele membre în următoarele

domenii311: dezvoltarea infrastructurilor de transport, energie, telecomunicaţii şi

agricultură; cooperarea economică şi tehnică; consolidarea instituţiilor democratice şi

respectarea drepturilor omului; protecţia mediului înconjurător; cooperarea în

308 Shumaker, loc. cit., pp. 357-358. 309 Ibidem, pp. 359-360. 310 Vezi pagina web a ICE, in http://www.ceinet.org/main.php?pageID=17311 Guidelines Activities and Rules of Procedure of the Central European Initiative, Art. 1.6

128

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 următoarele domenii: tehnologie, media, cultură, educaţie, tineret, turism; cooperarea

transfrontalieră şi interregională; consultări pe probleme politice de interes comun.

Unul dintre obiectivele principale ale ICE era acela de a apropia cât mai mult

statele din Centru şi Sud-Estul Europei (Planul de Acţiune 2004-2006) şi de a le ajuta

statele membre care se pregăteau de integrarea în Uniunea Europeană. Recent, ICE a

dezvoltat un nou program pentru a facilita şi co-finanţa transferul de cunoştinţe cu privire

la procesul de tranziţie şi la metodele de negociere pentru a face ca întreaga regiune a

Balcanilor de Vest să se integreze în Uniunea Europeană.

Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări

politice, adoptate prin consens în cadrul reuniunilor şefilor de guvern şi miniştrilor de

externe. Liniile directoare ale activităţii ICE au la bază principiile Cartei ONU,

documentele procesului de la Helsinki şi, mai recent, dezvoltările din cadrul UE şi Pactul

de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (SPSEE).

Organizare şi structură

În lipsa unor forme instituţionalizate, ICE acţionează într-o manieră flexibilă, prin

intermediul a două tipuri de structuri312 - cele cu o dimensiune guvernamentală

(Întâlnirea anuală a şefilor de guverne, Întâlnirea miniştrilor de externe, Comitetul

Coordonatorilor Naţionali, Grupuri de lucru, Secretariatul Executiv, Secretariatul

pentru proiecte) şi cele cu o dimensiune parlamentară (Conferinţa preşedinţilor

Parlamentelor, Adunarea Parlamentară, Comisia parlamentară, Grupuri de lucru).

Coordonarea generală a activităţilor care se desfăşoară în cadrul ICE este

asigurată de statul care deţine preşedinţia organizaţiei în anul calendaristic respectiv.

Preşedinţia se asigură prin rotaţie, în ordinea alfabetică a numelor statelor membre313.

Dimensiunea guvernamentală a ICE

Întâlnirea anuală a şefilor de guverne (Summit-ul ICE) este una dintre cele mai

importante acţiuni ale ICE, aceasta reunind prim-miniştrii tuturor celor 18 state membre.

Summit-ul are loc în luna noiembrie a fiecărui an, în statul care deţine preşedinţia ICE în

312 Guidelines Activities and Rules of Procedure of the Central European Initiative, Art. 3, www.ceinet.org 313 Wikipedia, „Central European Initiative”, in http://en.wikipedia.org/

129

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 acel moment. Pe lângă discuţiile de ordin general cu privire la principiile şi obiectivele

ICE, se adoptă hotărâri referitoare la orientările politice şi economice de cooperare în

cadrul ICE (inclusiv adoptarea Planului de Acţiune), crearea şi dizolvarea grupurilor de

lucru, obţinerea sau pierderea statutului de membru, amendamente cu privire la liniile

directoare şi regulile de procedură în cadrul ICE.

Întâlnirea miniştrilor de externe se organizează în primul semestru al fiecărui an.

Cu această ocazie, se iau decizii privind problemele politice ale regiunii, domeniile şi

formele de cooperare, structura Grupului de Lucru, problemele legate de buget şi de

personal. De asemenea, se numesc sau se revocă Directorul General şi Directori Generali

adjuncţi ai Secretarului Executiv al ICE.

Comitetul Coordonatorilor Naţionali (CCN) este organismul cheie care se ocupă

cu organizarea cooperării şi implementării programelor şi proiectelor ICE atât la nivel

naţional, cât şi între statele membre. Coordonatorii naţionali (provenind din ministerele

de externe ale ţărilor membre) se întâlnesc lunar pentru a analiza, discuta şi sincroniza

activitatea diferitelor organisme ale ICE. De asemenea, se iau în discuţie probleme legate

de cooperarea cu alte organizaţii internaţionale şi grupări regionale.

Anual are loc Summit-ul Forumului Economic, la care participă miniştri din

sectoarele economice. În cadrul acestui summit se iau în discuţie probleme legate de

cooperarea economică între statele membre ICE.

Pe lângă aceste întruniri clar stabilite, au loc numeroase alte evenimente (forumuri

ale tineretului, întâlniri ale preşedinţilor Camerelor de Comerţ, ale Agenţiilor de

promovare a investiţiilor, etc.) cu teme pe diverse domenii de interes pentru statele

membre, întâlniri care sunt sponsorizate sau co-sponsorizate de ICE.

O dată cu creşterea numărului de membri structura organizaţiei s-a diversificat,

cuprinzând în prezent 18 Grupuri de Lucru, un Secretariat Executiv şi un Secretariat

pentru Proiecte314.

O componentă de bază a Iniţiativei o reprezintă Grupurile de Lucru (Working

Groups), care dezbat şi formulează propuneri de proiecte şi acţiuni în domenii specifice

de cooperare, pe care le transmit coordonatorilor naţionali sau miniştrilor de externe

pentru aprobare şi finanţare. În prezent, există 18 Grupuri de Lucru din care fac parte 314 MAE, „Iniţiativa Central Europeană”, in http://www.mae.ro/

130

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 reprezentanţi/experţi din toate statele membre. Aceste grupuri de lucru acoperă domenii

diverse: agricultură, turism, combaterea crimei organizate, transporturi, energie, mediu,

întreprinderi mici şi mijlocii, ştiinţă şi tehnologie, minorităţi, cultură, informaţii şi mass-

media, etc. Una sau două ţări coordonează activităţile desfăşurate în cadrul grupurilor de

lucru, pe o bază mai mult sau mai puţin permanentă.

ICE dispune şi de un Secretariat Executiv, cu sediul la Trieste, condus de un

Director General, a cărui sarcină este să asiste preşedinţia în exercitarea atribuţiilor sale

şi, de asemenea, să pregătească şi să monitorizeze numeroasele reuniuni şi conferinţe

organizate sub egida acestei structuri de cooperare regională.

La sediul BERD din Londra funcţionează un Secretariat pentru proiecte ICE, care

oferă asistenţă în pregătirea corespunzătoare a dosarelor de finanţare a proiectelor supuse

atenţiei instituţiilor financiare internaţionale. Acest secretariat este principalul organizator

al Summit-ului Forumul Economic.

Ca parte a procesului de integrare europeană, ICE cooperează cu o serie de

organizaţii şi instituţii europene, printre care Uniunea Europeană, Consiliul Europei,

OSCE, Banca Mondială etc., precum şi cu actori regionali, precum – Iniţiativa Ionică-

Adriatică, Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre, Procesul de Cooperare al

Dunării, Pactul de Stabilitate, Iniţiativa Sud-Est Europeană (SECI) şi Procesul de

Cooperare al Europei de Sud-Est (SEECP).

Resurse de finanţare

Unul dintre cele mai importante avantaje ale ICE faţă de alte organizaţii regionale

este că dispune de propriile resurse financiare. Până în prezent, activităţile desfăşurate în

cadrul ICE au fost finanţate prin contribuţiile voluntare ale ţărilor membre. Cea mai mare

susţinere o acordă guvernul italian, care în 2006 şi-a triplat contribuţia la activităţile ICE.

Astfel, pe lângă costurile pe care le suportă pentru funcţionarea Secretariatului

Executiv, Italia alimentează, începând din anul 1991, şi un fond special deschis la BERD

- Trust Fund, de unde sunt finanţate parţial o serie de proiecte de cooperare tehnică şi de

investiţii, în beneficiul ţărilor membre ICE. Aceste proiecte constau în studii de

fezabilitate, asistenţă tehnică, supravegherea proiectelor şi dezvoltarea de programe

pentru promovarea unui mediu economic şi instituţional favorabil în statele membre.

131

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 La Summit-ul miniştrilor de externe din anul 1998 s-a aprobat crearea unui Fond

al Solidarităţii, bazat pe contribuţiile voluntare ale statelor şi administrat de către

Secretariatul executiv al ICE. Prin intermediul acestui fond este finanţată participarea

experţilor ICE la diverse evenimente organizate de statele membre.

În scopul facilitării implementării proiectelor şi programelor organizate sau

sponsorizate de ICE, la Summit-ul miniştrilor de externe din 2001 s-a luat decizia de a se

pune bazele unui Fond de Cooperare. Acest fond este destinat finanţării de programe şi

proiecte, la care contribuie fiecare dintre ţările membre, în baza unei scări de contribuţii

anuale. Contribuţia financiară a ICE este limitată la un maximum de 50% din costurile

totale ale respectivului proiect. În astfel de cazuri, este neapărată nevoie de un partener.

De aceea ICE a oferit de multe ori suport financiar în cooperare cu alte organizaţii

precum UNESCO, OCDE, UNECE, etc.

În 2004 a fost creat Departamentul Financiar, destinat evaluării posibilităţilor de

atragere a fondurilor UE pentru proiectele ICE. Apariţia acestui departament a fost strâns

legată de creşterea numărului de state care după extinderea Uniunii au devenit eligibile

pentru obţinerea de fonduri UE. Principalele activităţi ale Departamentului Financiar se

axează pe promovarea şi extinderea participării statelor ICE la programele UE.

Dezvoltări recente

Cu prilejul summitului al organizaţiei de la Tirana (2006), poziţia generală a ICE

a fost reconfirmată: perspectivele de aderare ale ţărilor membre la Uniunea Europeană s-

au dovedit a fi o forţă motrice pentru procesul de reforme, ţările membre UE

exprimându-şi entuziasmul privind progresele în acest sens, reflectate prin semnarea

tratatelor de aderare, continuarea discuţiilor privind aderarea, acordarea statutului de

candidat sau semnarea Acordurilor de Stabilizare şi Asociere. Ele au accentuat faptul că,

având în vedere extinderea UE prin aderarea Bulgariei şi României la începutul anului

2007, ICE se află într-o poziţie strategică de legătură între statele membre şi statele non-

membre UE în vederea unui efort concertat axat pe o cooperare mai strânsă şi transfer de

know-how.

În fapt, Iniţiativa Central Europeană şi-a diluat identitatea geopolitică tradiţională,

din moment ce a înglobat spaţii care aparţin în mod tradiţional Balcanilor. Lărgirea ICE a

132

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 însemnat, în acelaşi timp, trecerea sa în rândul organizaţiilor regionale fără o influenţă

semnificativă, astfel încât în planul cooperării regionale rezultatele directe sunt puţin

vizibile.

Grupul de la Vişegrád315

În aprilie 1990, cu prilejul unei reuniuni a Pentagonalei (actuala Iniţiativă Central

Europeană) desfăşurate la Bratislava, reprezentanţii Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei

au căzut de acord asupra unei cooperări mai strânse care să rezolve o parte din

problemele lor, în special cu referire la minoritatea maghiară din Slovacia, şi schimburile

comerciale.

Constituirea Grupului de la Vişegrád a plecat de la conceptul de „Europă

Centrală” – ceea ce însemna coexistenţa paşnică într-o zonă multi-etnică şi multi-

religioasă316.

Ideea unei strânse cooperări internaţionale şi inter-guvernamentale între statele

din Europa Centrală a avut raţiunea sa. Cele trei naţiuni nu doreau numai să reia

cooperarea în baza tradiţiilor culturale comune, ci mai ales să evite orice reapariţie a

rivalităţii şi a geloziei care distrusese relaţiile mutuale în perioada dintre cele două

războaie mondiale. De asemenea, această cooperare era menită să reflecte vechea

afinitate dintre cele trei state ale căror destine au fost unite pentru o lungă perioadă de

timp – parţial sau în totalitate – de Imperiul Habsburgic, prin cultură, limbă, credinţe şi

probleme similare.

La summit-ul de la Vişegrád (Ungaria) din februarie 1991, participanţii au adoptat

o declaraţie care încuraja cooperarea dintre cele trei ţări în vederea creării unei structuri

comune care să adere mai uşor la Comunitatea Europeană317. Statele au căzut de acord

asupra a cinci obiective care trebuiau incluse în declaraţia oficială: 1. Reinstaurarea totală

a independenţei statului, a democraţiei şi libertăţii; 2. Eliminarea tuturor aspectelor

sociale, economice şi spirituale specifice sistemului totalitar; 3. Instituirea unei

democraţii parlamentare, a unui stat modern, bazat pe respectarea legii, a drepturilor şi

315 Vezi site-ul organizaţiei, http://www.visegradgroup.eu/316 Gabelova, Barbora, The End of Central Europe? Visions and Illusions, 10.07.2003 317 David Shumaker, loc.cit., pp. 361-362.

133

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 libertăţilor omului; 4. Crearea unei economii de piaţă libere; 5. Implicarea totală în

sistemul politic şi economic european, cât şi în sistemul de securitate şi cel legislativ.

La summit-ul de la Cracovia, din octombrie 1991, liderii celor trei state au decis

să coopereze şi în privinţa problemelor de securitate, date fiind condiţiile create de

dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei. Cele trei state au condamnat toate

acţiunile incompatibile cu normele legale ale războiului, în special atacurile asupra

civililor, şi au pledat în favoarea unor soluţii care respectau drepturile omului şi auto-

determinarea, inclusiv formarea unui stat independent, ce oferea garanţia respectării

drepturilor omului şi a minorităţilor naţionale318. Trebuie avut în vedere faptul că şi

Comunitatea Europeană a avut nevoie de timp pentru a-şi însuşi aceste principii.

Toate aceste acţiuni au creat premisele formării unei zone de liber schimb între

cele trei ţări membre. Totuşi, divizarea Cehoslovaciei, la sfârşitul anului 1992, a încetinit

procesul de integrare preconizat319. Situaţia dus la izolarea Slovaciei, din cauza

guvernului naţionalist condus de Vladimir Meciar, şi separarea Cehiei, Poloniei şi

Ungariei de restul ţărilor din regiune, mai ales după semnarea acordurilor de asociere la

Comunitatea Europeană şi aderarea la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic320. În

ianuarie 1993, pentru că separarea Cehoslovaciei a avut loc fără lupte interne, fără

agresiuni naţionaliste, Grupul de la Vişegrád a ajuns la o formulă de patru state membre.

Toate aceste modificări de pe scena politică internaţională au dus la divergenţe în

ce priveşte strategiile economice, politica externă şi chiar a modului de percepere a

drepturilor omului, a democraţiei şi minorităţilor; şi inevitabil au afectat formatul

Vişegrád. Motivul principal al acestei evoluţii a fost faptul că interesul comun al statelor

din regiune a trecut pe plan secund în faţa intereselor naţionale ale statelor.

Reuşind să treacă peste dificultăţi, neînţelegeri şi prejudicii mutuale, cooperarea şi

dialogul din cadrul Grupului de la Vişegrád s-au dovedit a fi utile şi necesare. Existenţa

acestei cooperări a fost semnul că identitatea politică a Europei Centrale a renăscut. În

anii ‘90 această organizaţie de cooperare a devenit o marcă puternică şi credibilă în zonă,

318 Jeszenszky, Géza, „The Origins and Enactment of the Visegrad Idea”, in http://www.visegradgroup.eu/main.php?folderID=923&articleID=4043&ctag=articlelist&iid=1 319 Jacques Rupnik, „Eastern Europe: the International Context”, in Journal of Democracy, vol. 11, nr. 2, 2000, p. 118. 320 Shumaker, loc. cit., p. 362.

134

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 dovedindu-se un instrument de consolidare a schimbărilor democratice şi al intensificării

pregătirii de aderare la UE321.

Ar fi însă o greşeală să se considere că sentimentele anti-ruseşti au reprezentat

principala bază a platformei Vişegrád. Din contră, ţările respective doreau să menţină

relaţiile economice cu fosta Uniune Sovietică, şi au căutat să sprijine acorduri cu SUA şi

Comunitatea Europeană în vederea trimiterii de ajutoare către Comunitatea Statelor

Independente. Pe de altă parte, teama de un posibil vid de securitate în Europa Centrală,

care ar fi făcut posibilă revenirea Rusiei în zonă, a determinat ţările Grupului de la

Vişegrád să demareze procedurile de aderare la NATO322. Prima expresie publică a

acestei dorinţe a avut loc la summit-ul de la Praga, din 6 mai 1992. Concomitent a fost

trimis un mesaj celor 12 membri ai Consiliului European, indicând dorinţa celor trei ţări

de a adera la Uniunea Europeană.

Pentru a învinge opoziţia Rusiei faţă de extinderea NATO a fost nevoie de

coordonare cu întreaga comunitate euro-atlantică. Prin menţinerea unui front comun cu

Rusia mai degrabă decât să încerce să o împace, Cehia, Polonia şi Ungaria au reuşit să

devină membre NATO în 1999. Schimbările guvernamentale intervenite în ţările

respective până în 1998 au contribuit la renaşterea valorilor Grupului de la Vişegrád, care

până în acel moment a reuşit să îşi îndeplinească aproape toate obiectivele stabilite în

1991.

În 2004, la cinci ani după aderarea la NATO, statele din Europa Centrală au

devenit membre UE, deschizând un nou capitol din istoria Grupului Vişegrád. În această

nouă etapă, toate cele patru state şi-au luat angajamentul de a promova politica de

vecinătate a UE către estul Europei şi de a oferi ajutor statelor din Balcani în drumul către

integrarea europeană.323

În 2005, cei patru lideri ai statelor din grupul de la Vişegrád s-au întâlnit la Wisla,

în sudul Poloniei, pentru a discuta consecinţele integrării în UE. Elementul pozitiv l-a

reprezentat atingerea obiectivului propus de grupul de la Vişegrád – integrarea tuturor

321 Tadeusz, Mazowiecki, „The Mutual Return to Europe”, in http://www.visegradgroup.eu/main.php?folderID=923&articleID=4047&ctag=articlelist&iid=1 322 Géza Jeszenszky, loc. cit. 323 Simonyi, András, „Visegrad Cooperation: A 15-Year-Old Success Story”, in http://www.visegradgroup.eu/main.php?folderID=923&articleID=4055&ctag=articlelist&iid=1

135

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 celor patru state membre în structurile euro-atlantice. De asemenea Slovacia a evidenţiat

faptul că statele membre au reuşit să ajungă la un consens cu privire la menţinerea

grupului în forma sa actuală, fără admiterea altor ţări.

Pe de altă parte, statele şi-au manifestat nemulţumirea faţă de limitările impuse

celor 10 state care au aderat în 2004 la Uniunea Europeană. Principalele probleme erau

date de libera circulaţie a forţei de muncă şi dreptul de a se angaja în statele membre. De

teama creşterii fluxului de imigrare din statele est-europene, care ar fi reprezentat o

concurenţă serioasă pentru forţa de muncă din UE, celor 10 noi state le-au fost introduse

o serie de restricţii care limitează unul dintre principiile fundamentale ale Europei unite,

libera circulaţie a forţei de muncă. Slovacia a considerat restricţiile drept discriminatorii,

deoarece numai teoretic cele 10 state au drepturi egale cu vechile ţări membre, dar în

realitate, lucrurile nu stau tocmai aşa.

În poziţia în care se găseşte acum, grupul şi-a propus trei obiective: - să devină un

pivot al continuării procesului de extindere; - să menţină sensibilitatea faţă de respectarea

drepturilor omului; - să explice celorlalţi membri, mai ales statelor vest-europene,

problema drepturilor minorităţilor şi condiţiile istorice ale acestora. În domeniul politicii

externe, statele V4 au un avantaj faţă de „vechii” membri ai UE: experienţa unică a

procesului de transformare de la comunism către democraţie, cunoaşterea regiunilor

vecine din Europa de Est şi Balcanii de Vest datorită legăturilor sociale, istorice,

economice şi culturale din trecut.

La 17 ani de la crearea sa, Grupul de la Vişegrád şi-a îndeplinit scopul, devenind

o forţă pentru stabilitate, un forum de coordonare şi un motor al dinamizării politicilor

europene pentru sudul şi sud-estul Europei324.

Modul de funcţionare

Grupul de la Vişegrád nu este o structură instituţionalizată, în sens birocratic.

Modul de funcţionare al acestuia se bazează în principal pe întâlniri periodice ale

reprezentanţilor statelor la diferite nivele – de la prim-miniştri şi preşedinţi, la experţi.

Cooperarea din cadrul Grupului are loc la diferite nivele: - politic, prin implicarea

reprezentanţilor la nivel înalt ai statelor V4; - departamental, prin implicarea experţilor 324 Ibidem

136

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 din domeniul administraţiei publice; - civic, prin implicarea organizaţiilor non-

guvernamentale. În ciuda diversităţii ariilor şi metodelor de cooperare, structura

organizaţiei constă de fapt din întâlniri regulate la nivel înalt. Astfel, anual are loc

întrunirea oficială a prim-miniştrilor, cooperarea inter-ministerială reprezentând o parte

importantă a activităţilor din cadrul Grupului325.

Prin rotaţie, fiecare ţară deţine preşedinţia Grupului timp de un an, aceasta

aducând responsabilitatea statului respectiv de a creiona un plan de acţiune pentru anul în

curs. În principal, în planul de acţiune se au în vedere schimburile culturale, schimbul de

informaţii şi idei între state, dezvoltarea contactelor directe între oameni, cooperarea

transfrontalieră, şi alte activităţi care, împreună, exprimă valoarea pozitivă a conceptului

de Europă Centrală. Mai mult, deţinerea preşedinţiei, oferă statului respectiv şansa de a se

promova pe plan internaţional şi de a-şi lăsa amprenta asupra direcţiei de cooperare a

statelor V4.

Fondul Internaţional de la Vişegrád este structura de bază a organizaţiei.

Acesta a fost înfiinţat în 2000 cu scopul de a sprijini dezvoltarea cooperării pe plan

cultural, schimburile ştiinţifice, cercetarea şi cooperarea din sistemul educaţional,

schimburile de studenţi şi dezvoltarea cooperării transfrontaliere. În majoritatea absolută

a cazurilor, Fondul asigură suport financiar organizaţiilor non-guvernamentale pentru a

promova dimensiunea civică a cooperării statelor de la Vişegrád.

De-a lungul timpului, contribuţiile individuale ale statelor au avut o tendinţă de

creştere, astfel că, la summit-ul din 2004 prim-miniştrii statelor membre au stabilit ca

suma totală anuală cu care va trebui să contribuie statele la Fondul Internaţional să se

ridice la trei milioane de euro începând cu anul 2005.

În prezent sunt în curs de implementare numeroase proiecte comune în domeniile:

cultural, al mediului înconjurător, securităţii interne, apărării, ştiinţific şi educaţional. De

asemenea, se are în vedere intensificarea cooperării în domeniul justiţiei, al transportului,

turismului, energiei şi tehnologiilor informaţionale.

Statele, conştiente de importanţa schimburilor culturale, au dezvoltat institute

culturale deja existente în capitalele fiecăruia dintre ele sau chiar au reuşit să deschidă

unele noi în urma schimbărilor politice care au avut loc. Aceste centre culturale nu numai 325 Gabelova, Barbora, loc. cit.

137

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 că ajută la conservarea limbii şi identităţii culturale ale minorităţilor din afara graniţelor,

ci reprezintă şi o prezenţă artistică şi culturală interesantă şi atractivă pentru ţara gazdă.

Noile obiective după integrarea în UE şi NATO

Obiectivele iniţiale ale Grupului de la Vişegrád au avut un caracter funcţional, şi

anume integrarea statelor membre în Uniunea Europeană şi NATO. După realizarea

acestora, structurile consultative au continuat să existe pentru că se simţea necesitatea

unei organizaţii ale cărei state să acţioneze împreună pentru consolidarea integrării.

Datorită trecutului comunist asemănător, datorită faptului că făceau parte din acelaşi areal

geopolitic, statele şi-au dat seama că le va fi mai uşor să înţeleagă şi să găsească soluţii la

problemele cu care se confruntă.

Crearea Grupului de la Vişegrád avea să fie una din cele mai importante

manifestări pentru dorinţa de promovare în comun a intereselor în discuţiile de pre-

aderare. În timpul procesului de pregătire a aderării la UE, cooperarea dintre statele

membre a cunoscut şi momente mai tensionate. Deşi temerile dezintegrării Grupului de la

Vişegrád nu au fost exprimate direct, acestea ar trebui luate în considerare, având în

vedere preferinţa anumitor state de a aborda singure probleme ce afectează întregul

grup326.

Refuzul statelor V4 de a acţiona unitar se poate observa şi din inabilitatea acestora

de a coordona introducerea vizelor pentru Ucraina în timpul procesului de aderare la UE,

sau când statele V4 nu au reuşit să acţioneze în comun pentru a sprijini Croaţia în timpul

negocierilor de aderare la UE. De asemenea, după aderare, nici în cel mai important

domeniu, cel economic, ţările Vişegrád nu au reuşit să cadă de acord, fiecare alegând

propria modalitate şi viteză de implementare a unei economii de piaţă funcţionale327.

Pe de altă parte, statele au reuşit să coopereze mai bine în domeniul politic. Cel

mai bun exemplu ar fi Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, unde statele membre

UE au adoptat principiile de funcţionare şi modul de divizare a puterii în cadrul

instituţiilor europene. Grupul statelor central europene şi-au adunat eforturile pentru a

326 Duleba, Alexander and Strážay, Tomáš, „New Chances, New Challenges”, in http://www.visegradgroup.eu/main.php?folderID=923&articleID=4066&ctag=articlelist&iid=1 327 Jakub Hejsek, The Visegrad Countries and the European Union Enlargement, 23.09.2003

138

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 contracara propunerea „vechilor” membri UE ca „noile” state să primească un număr cât

mai mic de deputaţi europeni şi astfel să aibă o influenţă scăzută faţă de state similare cu

un număr egal de cetăţeni, dar membre mai vechi.

Un alt domeniu în care statele V4 au acţionat similar a fost reforma internă. Era

de aşteptat ca, după eforturile întreprinse pentru a îndeplini condiţiile de aderare, statele

să nu mai fie atât de deschise către schimbări care ar fi dus la scăderea fondurilor UE, la

creşterea contribuţiilor la bugetul UE sau la limitarea influenţei politice a unor state mici

precum Cehia, Ungaria şi Slovacia.

În general, era normal ca aceste ţări să nu adopte un curs de acţiune comun,

deoarece, până la urmă ei sunt competitori pe piaţa economică şi politică a UE. Pe baza

experienţei trecute este greu de imaginat că statele V4 vor adopta o poziţie comună în ce

priveşte armonizarea taxelor şi impozitelor, politica agricolă sau dezvoltarea de relaţii

economice cu state din afara UE. Din această perspectivă, putem presupune că ţările

Grupului de la Vişegrád vor pune accent mai mult pe proiectele culturale şi cooperarea

transfrontalieră.328

Per ansamblu, activitatea şi acţiunile statelor V4 au confirmat avantajele şi

funcţionalitatea cooperării regionale. Atractivitatea acestui format este încă o dată

confirmată de interesul tot mai crescut al altor state vecine, precum Austria, Lituania,

România, Slovenia, Ucraina în cooperarea cu acest grup. Încheierea unei etape a dus la

apariţia unor noi activităţi comune. Colaborarea în domeniile culturii, educaţiei,

contactelor directe marchează trecerea într-o nouă fază. Şi aceasta nu se limitează doar la

statele membre V4, ci include şi acele ţări care au sfere de interes comun şi care

influenţează la rândul lor fiecare stat Vişegrád. Prin urmare, noile proiecte au în vedere

actori şi grupuri de actori din Europa de Est şi Sud-Est – Albania, Belarus, Bosnia-

Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Republica Moldova, Rusia, Serbia şi

Ucraina. Obiectivele, acţiunile şi orientările recente ale Grupului de la Vişegrád, pot

transforma organizaţia într-un centru de gravitaţie pentru noii vecini ai UE.

Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA/ ACELS)

328 Ibidem

139

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Dezgheţarea relaţiilor internaţionale după colapsul sistemului bipolar a însemnat

şi multiplicarea formelor de cooperare subregională. Acest proces de translaţie de la

naţional la regional în contextul globalizării a dezvoltat tendinţe de integrare regională şi

cooperare inter-regională, concretizate în crearea unor organisme de cooperare precum

Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est, Iniţiativa Central Europeană (ICE), Iniţiativa

de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI), Procesul de Cooperare din Sud-Estul Europei

(SEECP), Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Comunitatea de

Lucru a Statelor Dunărene (CLSD), Acordul de Liber Schimb în Europa Centrală

(CEFTA), etc. precum şi înfiinţarea de euroregiuni, ca mijloace de dezvoltare economică

şi socială la nivel local.

Constituirea

După crearea Grupului de la Vişegrád, pe latura economică, înfiinţarea CEFTA a

fost un pas decisiv pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană. CEFTA a constituit o

anticameră a UE prin faptul că puteau deveni membre doar acele ţări central-europene

care încheiaseră un acord de asociere la UE.

Acordul de Liber Schimb Central-European a fost semnat la 21 decembrie 1992 la

Cracovia (Polonia) între Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în condiţiile dispariţiei

sistemului CAER, în ideea facilitării schimburilor şi a cooperării economice

intraregionale şi, implicit, a sprijinirii dezvoltării economice a ţărilor participante.

Principalul obiectiv urmărit de CEFTA a fost crearea unei zone de liber schimb prin

liberalizarea graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole şi prin

eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului (după standardele GATT)

în perioada de tranziţie329. Totuşi, zona nu a fost integral funcţională până în ianuarie

2001, când au fost eliminate barierele vamale privind produsele industriale330.

Acordul a fost revizuit de două ori, cu prilejul Reuniunilor Primilor Miniştri de la

Brno (11 septembrie 1995) şi de la Bled (4 iulie 2003). La reuniunea din 1995 s-a stabilit

329 Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA), in http://www.mae.ro330 Croatian Ministry of Foreign Affairs, "CEFTA – Central European Free Trade Agreement”, in http://www.mvp.hr/eng/1-3-09-multilateralni-01en.htm.

140

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 că orice ţară europeană poate accede la CEFTA cu acordul ţărilor membre331. În urma

introducerii acestei prevederi, acordul a fost extins prin cooptarea Sloveniei (1996),

României (1997), Bulgariei (1999), Croaţiei (2003) şi Macedoniei (2006). Cea de-a doua

revizuire a fost efectuată pentru a introduce, în noua conjunctură creată de aderarea la UE

a unora din ţările membre, posibilitatea retragerii din CEFTA332.

În urma importantei extinderi a UE din 1 mai 2004, prin care Polonia, Cehia,

Slovacia, Ungaria şi Slovenia au devenit state membre ale Uniunii, numărul ţărilor

participante la CEFTA s-a redus la trei: România, Bulgaria şi Croaţia. După aderarea

României şi Bulgariei la UE, care s-a produs la 1 ianuarie 2007, CEFTA a intrat intr-un

proces de restructurare, în urma căruia Croaţiei şi Macedoniei li se vor alătura ţările din

Balcanii de Vest (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia, UNMIK-Kosovo)

şi Republica Moldova333.

Modul de funcţionare

Principalul for decizional al CEFTA, care este o organizaţie economică inter-

guvernamentală, îl constituie Reuniunea Primilor Miniştri, care adoptă rezoluţiile cele

mai importante, ce sunt apoi supuse aprobării forurilor legislative naţionale ale ţărilor

membre. Astfel, principalele măsuri şi reglementări ale organizaţiei au apărut în urma

organizării acestor reuniuni, organizate de ţara care deţine preşedinţia prin rotaţie, în

timpul unui an calendaristic.

La Reuniunea Primilor Miniştri ai ţărilor membre CEFTA din 25 iulie 1994 de la

Poznan, sub preşedinţia Poloniei, membrii CEFTA au luat decizia politică de extindere a

acestui acord, pentru a crea premisele unei dezvoltări economice susţinute şi eliminării

barierelor în calea comerţului liber cu ţările din imediata lor vecinătate. În acest scop, ei

au decis introducerea unor criterii de aderare pe care potenţialele ţări candidate ar trebui

să le îndeplinească. Astfel, s-a stabilit că statele candidate trebuie să fie din Europa, să fi

331 Agreement Amending the Central European Free Trade Agreement, in http://www.psp.cz/eknih/1993ps/tisky/t198300.htm332 Agreement Amending the Central European Free Trade Agreement, in http://www.nn.hr/clanci/medjunarodni/2003/143.htm333 UNMIK Press Release, “Central European Free Trade Area (CEFTA) initialed”, in http://www.euinkosovo.org/upload_press/Central%20European%20Free%20Trade%20Agreement%20initialled.pdf

141

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 semnat un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, să fie membre ale OMC, să fi

semnat acorduri de liber schimb cu ţările CEFTA sau să primească aprobarea ţărilor cu

care nu au semnat astfel de acorduri334.

La Reuniunea Primilor Miniştri din 28-29 noiembrie 2005 de la Zagreb, sub

preşedinţia Croaţiei, membrii CEFTA au luat decizia de a modifica aceste criterii,

considerând-o singura modalitate de a asigura viitorul organizaţiei. Statele membre au

adoptat un set de trei criterii îmbunătăţite pentru a flexibiliza condiţiile de accedere în

CEFTA ale statelor din Europa de Sud-Est335: i) ţările candidate trebuie să aibă acorduri

de liber schimb cu toate ţările membre CEFTA şi să rezolve disputele bilaterale rezultate

din implementarea acestora; ii) ţările candidate trebuie să aibă relaţii instituţionalizate cu

Uniunea Europeană, respectiv să fi iniţiat negocierile pentru încheierea unui Acord de

Asociere şi Stabilizare (SAA) sau să fi încheiat deja un SAA sau Acord de Cooperare şi

Parteneriat sau să beneficieze de măsuri autonome de comerţ din partea UE; iii) ţările

candidate trebuie să fie membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau să

fie ferm angajate în aplicarea regulilor şi procedurilor OMC.

În cadrul întâlnirilor CEFTA au fost dezbătute o serie de probleme cheie:

înlăturarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale, a producţiei şi investiţiilor,

punerea bazelor unui acord de comerţ liber, creşterea mobilităţii cercetătorilor şi

studenţilor. Dezvoltarea cooperării regionale are la bază trei domenii-cheie: a)

democratizarea şi drepturile omului; b) restructurarea economică, dezvoltare şi cooperare;

c) rezolvarea problemelor de securitate – iniţiativa anti-corupţie. Restructurarea

economică are în vedere trei domenii de activitate: - infrastructura regională, inclusiv

mediul înconjurător; - dezvoltarea domeniului privat; - coeziunea socială şi înlăturarea

efectului negativ al reformelor economice336.

O nouă etapă în istoricul dezvoltării CEFTA a constituit-o summit-ul organizat la

Bucureşti, la 6 aprilie 2006, în timpul preşedinţiei României. În cadrul acestei reuniuni,

premierii a nouă ţări din Europa de Sud-Est (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria,

334 Summit of the Prime Ministers of the CEFTA States, in http://www-8.vlada.gov.sk/archiv/cefta_en/cefta.html335 “CEFTA ar putea primi noi membri anul viitor”, Southeast European Times, 07 aprilie 2006, in http://www.bizwords.ro/article/economie/1535/CEFTA-ar-putea-primi-noi-membri-anul-viitor.html 336 Tony Brown, Mary O’Mahony, Economic Co-operation in South-Eastern Europe, Rapporteur Report by Institute Of European Affairs, 31 March 2006, p. 1

142

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Croaţia, Macedonia, Republica Moldova, România, Serbia şi Muntenegru) au luat

hotărârea de a înfiinţa o zonă unică de comerţ liber în scopul de a extinde şi moderniza

CEFTA, astfel încât să acopere toate ţările din Balcanii de Vest.

Extinderea CEFTA a fost propunerea Croaţiei ca alternativă la ideea originală a

Uniunii Europene de a crea o aşa-numită „Zonă Comercială Liberă în Balcani”. Planul

autorităţilor de la Bruxelles a fost aspru criticat în Croaţia, mulţi susţinând că acesta

aminteşte de fosta Iugoslavie şi că ar putea încetini progresul Croaţiei către aderarea la

UE prin alăturarea acesteia cu alte state care nu se află în stadii atât de avansate ale

procesului de integrare337. Astfel, ca alternativă la criticile apărute, Croaţia a venit cu

ideea extinderii CEFTA având în vedere că ţările Europei de Sud-Est se confruntă cu

provocări comune, care pot fi rezolvate cel mai bine prin cooperare regională.

La finalul reuniunii a fost adoptată o Declaraţie Comună prin care se exprimă

voinţa politică existentă la cel mai înalt nivel, de a se iniţia negocierile privind crearea

unui Acord de Comerţ Liber în Europa de Sud-Est prin extinderea şi amendarea CEFTA,

astfel încât acest Acord să devină un instrument modern, ambiţios şi cuprinzător,

complementar celorlalte instrumente în vigoare sau în curs de negociere între statele din

regiune şi UE. Declaraţia include principiile şi orientările în baza cărora vor avea loc

negocierile efective precum şi un calendar privind desfăşurarea la nivel tehnic a acestora.

Procesul poate duce la încheierea unui Acord Comercial Regional (ACR), ce are

ca scop înlocuirea reţelei de 31 de acorduri de liber schimb bilaterale existente în regiune,

liberalizând astfel peste 90% din comerţul din regiune, inclusiv aproape întregul comerţ

cu produse industriale338. Pe lângă faptul că extinde CEFTA pentru a acoperi toate ţările

din regiune, ACR modernizează pactul, adăugând noi prevederi pentru armonizarea

regulilor şi reglementărilor, îmbunătăţind soluţionarea disputelor, schimbul de servicii şi

protecţia proprietăţii intelectuale. De asemenea, Acordul prevede convergenţa normelor

comerciale relevante, în special în privinţa normelor industriale şi fito-sanitare.

337 Acordul CEFTA indică îmbunătăţirea cooperării regionale, 26 aprilie 2006, in http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/04/26/feature-02 338 “Premierii din Europa de Sud-est ajung la un acord asupra comerţului liber”, Southeast European Times, 07 aprilie 2006, in http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/04/07/feature-01

143

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Prin organizarea acestui eveniment, România şi-a asumat rolul de promotor al

acestui proces regional, având convingerea că CEFTA extins şi modernizat va reprezenta

un instrument necesar şi util pentru susţinerea participanţilor la Acord pe drumul către

integrarea europeană, alături de o contribuţie semnificativă la stabilitatea, securitatea şi

prosperitatea întregii regiuni339.

Noua orientare pe care statele au adoptat-o s-a finalizat pe 19 decembrie 2006, la

Bucureşti, prin semnarea Acordului Unic de Comerţ Liber în Sud-Estul Europei, în cadrul

summit-ului Getting Closer to Europe340. Acest Acord, rezultat din extinderea şi

modernizarea CEFTA, a fost o iniţiativă a României, asumată şi susţinută de Comisia

Europeană. Potrivit acordului încheiat, CEFTA urmează să cuprindă toate statele din

vestul Balcanilor – Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia (inclusiv

Kosovo, aşa cum defineşte Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite rezoluţia 1244),

plus Republica Moldova.

Concluzii

Odată cu epoca mondializării, Europa Centrală a început să se confrunte cu o serie

de probleme grave, destabilizatoare, care deveneau tot mai acute şi mai presante, a căror

soluţionare implica un angajament comun al statelor regiunii, aflate în plin proces de

integrare europeană şi euro-atlantică. Tocmai de aceea, comunitatea internaţională şi, în

particular, cea europeană, prin structuri, organizaţii şi iniţiative corespunzătoare, au depus

eforturile necesare pentru crearea unui spaţiu propice dezvoltării democraţiei şi creşterii

economice, prin impulsionarea laturii economice a respectivelor regiuni.

Cooperarea regională este un element cheie al politicii Uniunii Europene pentru

regiunea Europei Centrale şi de Sud-Est, parţial datorită importanţei acesteia pentru

stabilitatea politică şi dezvoltarea economică. Acest lucru a fost foarte bine înţeles de

statele din această regiune care, prin cooperare şi eforturi concentrate au reuşit să creeze

339 Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA), Direcţia Diplomaţie Economică, 15 mai 2006, in http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=7269&idlnk=1&cat=3 340 “România lasă moştenire CEFTA”, 19 decembrie 2006, in http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_8968/Romania-lasa-mostenire-CEFTA.html

144

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 şi să extindă CEFTA. Prin dezvoltările realizate, CEFTA a devenit un exemplu al

transformării cooperării regionale în realitate şi de asemenea un bun teren de instrucţie

pentru cooperarea economică în pregătirile pentru aderarea la UE. Cel mai bun exemplu

sunt Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, care la un an după integrare au absorbit fără

mari şocuri competiţia liberă, dar şi România şi Bulgaria, care au reuşit, în urma

participării la CEFTA, să îşi îmbunătăţească performanţele economice, fiind incluse în

valul de extindere al Uniunii Europene din perioada 2004-2007.

Forme de cooperare analizate în acest capitol dovedesc faptul că, după 1989,

Europa Centrală a devenit o arie mult mai sigură şi mai prosperă, aceasta atât datorită

organizaţiilor regionale, cât şi circumstanţelor favorabile. Astfel, în acest moment, se

poate vorbi despre Europa Centrală ca despre un spaţiu al cooperării care a înlocuit

vechiul spaţiu al confruntării.

145

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

VI. Integrarea Europei Centrale în NATO şi Uniunea Europeană

Dezintegrarea rapidă a sistemului de putere sovietic din Europa Centrală a avut

drept consecinţe şi desfiinţarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia. Statele post-

comuniste au căutat mai multe formule de garantare a securităţii, după cum am analizat în

precedentul capitol. În acest capitol ne propunem să prezentăm principale etape ale

extinderii spre Est a NATO şi Uniunii Europene, precum şi semnificaţiile acestor procese

istorice pentru statele din Europa Centrală.

A. Etapele extinderii spre Est a NATO

În urma evenimentelor desfăşurate în Europa la începutul anilor `90, care au

condus la prăbuşirea sistemului comunist şi încheierea Războiului Rece, Alianţa Nord-

Atlantică a fost nevoită să procedeze la o nouă abordare a relaţiei sale în Europa, iar una

dintre variantele pentru securitatea europeană a fost şi aceea a primirii de noi membri

dintre ţările Europei Centrale şi de Est. Această opţiune nu trezea prea mult entuziasm în

cancelariile occidentale, preocupate de conservarea unei bune relaţii cu Uniunea

Sovietică, ulterior cu Federaţia Rusă. Preocuparea centrală în 1990-`92 în Statele Unite şi

Europa de Vest era legată nu de extinderea rapidă a NATO, ci de găsirea unor sisteme de

securitate care să permită controlul eficient al armamentului nuclear, retragerea trupelor

sovietice din Europa Centrală precum şi efectele reunificării germane asupra echilibrelor

de putere. Cu toate acestea, majoritatea ţărilor ieşite de sub dominaţia sovietică s-a

pronunţat, încă din primii ani care au urmat prăbuşirii Cortinei de Fier, pentru integrarea

cât mai rapidă în NATO.

Dacă în perioada Războiului Rece ţările din Centrul şi Estul Europei reprezentau

una dintre zonele de confruntare cu Rusia Sovietică, după prăbuşirea sistemului comunist

statutul acestora devenea unul incert341. În contextul reconfigurării raporturilor de putere

341 Michel Foucher, Fronts et Frontieres, Editura Fayard, Paris, 1991

146

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 în interiorul sistemului internaţional, Europa centrală şi de Est rămânea în continuare un

spaţiu geostrategic important pentru NATO şi pentru Europa de Vest. Motivaţiile sunt

multiple – poziţia geografică ce o plasează în proximitatea Federaţiei Ruse, fiind totodată

şi un veritabil culoar spre Orientul Mijlociu (cazul Europei de Est); o piaţă economică

semnificativă; o zonă cu un considerabil potenţial de conflict şi, implicit, un posibil

furnizor de insecuritate pentru Europa. Cooptarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în

structurile NATO a fost apreciată mai ales ca o soluţie de conectare a acestora la un

spaţiu de securitate342. Pentru aceste ţări, după retragerea trupelor sovietice, problema

securităţii a reprezentat un argument puternic în favoarea orientării spre structurile

NATO, apreciate ca un instrument capabil să le ofere garanţii în acest sens. Pe de altă

parte, opţiunea NATO le oferea acestor state o susţinere considerabilă în vederea

consolidării instituţiilor democratice.

La Întâlnirea la Nivel Înalt de la Londra, din iulie 1990, în cea mai cuprinzătoare

Declaraţie emisă de la fondarea NATO, şefii de stat şi de guvern au anunţat măsuri de

transformare a Alianţei, în conformitate cu noul mediu de securitate, precum şi cu

hotărârea de a pune capăt confruntării dintre Vest şi Est343. La summit-ul de la Londra,

statele NATO au făcut primii paşi în direcţia cooperării, invitând mai multe state din

spaţiul Europei Centrale şi de Est – Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, România, Polonia,

Uniunea Sovietică – să stabilească relaţii diplomatice cu Alianţa. Pentru început statele

ex-comuniste au participat, începând cu anul 1991, la Consiliul de Cooperare Nord-

Atlantic, iar din 1994 s-au angajat în programul Parteneriatului pentru Pace, formula de

cooperare a NATO cu noii parteneri, care permitea celor ce doreau să se pregătească în

vederea interoperabilităţii şi, în final, a admiterii în Alianţă.

Aceste momente ale cooperării Vest-Est au fost precedate de semnarea la Paris, în

noiembrie 1990, a unei Declaraţii-angajament comune de neagresiune, în acelaşi timp cu

Tratatul asupra Forţelor Convenţionale din Europa şi cu publicarea, de către toate statele

CSCE, a „Chartei de la Paris pentru o Nouă Europă”. Declaraţia Comună a pus capăt

oficial relaţiilor de adversitate şi a reafirmat intenţia semnatarilor de a se abţine de la

ameninţări sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice

342 Philippe Defarges, La Mondialisation. Vers la fin des frontieres?, Dunod, Paris, 1993, pp. 12-30. 343 Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001, p.27

147

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 a oricărui stat, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite şi ale Actului Final

de la Helsinki344.

Izbucnirea neaşteptată a crizei din Golf în august 1990, urmată de intervenţia

militară împotriva regimului Saddam Hussein, acţiunile pentru obţinerea independenţei

de către republicile baltice, şi reacţiile militare sovietice, începutul crizei iugoslave,

precum şi lovitura de stat de la Moscova din august 1991 au ridicat problema relaţiilor

dintre NATO şi statele din Estul şi Centrul Europei. Declaraţia de la Roma a NATO din

noiembrie 1991 a fost urmată în decembrie 1991 de constituirea Consiliului de Cooperare

Nord-Atlantic, care reunea, iniţial, statele NATO şi nouă ţări din Europa Centrală şi de

Est. La noul forum consultativ au aderat toţi membrii Comunităţii Statelor Independente

(CSI), precum şi Georgia şi Albania.

În decursul anilor `90, una dintre direcţiile de transformare urmărite a fost lărgirea

spaţiului de acţiune al Alianţei spre zone din ce în ce mai îndepărtate, acolo de unde se

propagă riscurile. NATO a decis să se angajeze, gradual, în regiuni cu o structură

neomogenă din punct de vedere al dezvoltării politico-economice şi sociale. Alianţa a

trecut de la operaţiuni cu caracter strict militar spre operaţiuni de gestionare a crizelor,

prevenirea conflictelor, operaţiuni în sprijinul păcii, răspuns la dezastre, urgenţe civile,

sprijin umanitar, asistenţă în domeniul construcţiei instituţionale.

Cooptarea statelor din Europa Centrală – un spaţiu marcat de conflicte şi interese

diferite – poate fi apreciată ca o reflecţie a acestei strategii, ce vizează prevenirea

izbucnirii unor conflicte regionale şi crearea condiţiilor adecvate pentru consolidarea

noilor democraţii. Diversificarea riscurilor, extinderea ariei operaţiunilor au imprimat

strategiei NATO o trecere de la soluţionări bazate exclusiv pe mijloace militare spre cele

cu componente socio-economice, acţionând alături de organizaţii internaţionale cu

competenţe specifice în aceste domenii. NATO şi-a dezvoltat, astfel, un rol în care

caracteristica militară predominantă a fost completată de elemente ne-militare, precum

protecţia unor infrastructuri civile, asistenţa oferită altor organisme internaţionale în

vederea sprijinirii activităţilor acestora în teatre de operaţiuni în care acţionează

concomitent.

344 Ibidem

148

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 În acest context, accentul s-a pus pe programe de reforme direcţionate către acele

state care doresc să facă parte din sistemul de securitate euro-atlantică şi care doresc să-şi

reformeze sistemul de apărare cu sprijinul Alianţei în vederea dobândirii capacităţilor

necesare pentru a face faţă noilor ameninţări. Interesul NATO pentru extinderea în estul

Europei a fost generat – spun unii analişti – mai mult de motive politice decât militare iar

acest tip de abordare extensivă a securităţii de către NATO explică şi importanţa

deosebită acordată de Alianţă democratizării, transparenţei, dezvoltării principiilor

statului de drept. Pe de altă parte, însă, unii analişti apreciază că interesul NATO pentru

statele din Europa Centrală şi de Est este mai puţin determinat de consolidarea

democraţiei în aceste state şi mai degrabă de ordin strategic, prefigurând o nouă

poziţionare a NATO, mai avantajoasă, în relaţia cu Federaţia Rusă. Pornind de la acest

aspect, criticii extinderii NATO spre Est au apreciat că demersurile în vederea

consolidării democraţiei şi a statului de drept în aceste state ar trebui să revină Uniunii

Europene şi nu structurilor NATO.

Din această perspectivă, putem spune că evoluţia relaţiilor de cooperare ale

Alianţei cu statele partenere după 1990 a cunoscut o dinamică rapidă345. Cooperarea a

evoluat pe două dimensiuni importante, una de natură politică, realizată, începând cu

1997 (Sintra) de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (Euro-Atlantic Partnership

Council - EAPC) şi una bazată pe cooperări specifice între NATO şi statele partenere

interesate, concretizată în Parteneriatul pentru Pace (Partnership for Peace - PfP), creat în

1994, la summit-ul de la Bruxelles. Cele două formate, cu funcţii distincte dar

complementare, au fost raţionalizate prin deciziile Summit-ului de la Praga (2002), ele

fiind reunite sub conceptul de Parteneriat Euro-Atlantic, ce cuprinde un forum de dialog

politic, consultări şi cooperare - EAPC şi o ramură operaţională – PfP.

Parteneriatul pentru Pace

În ianuarie 1994, în cadrul Summit-ului de la Bruxelles, se iniţia programul

Parteneriat pentru Pace(PfP), în scopul dezvoltării unor relaţii de cooperare la nivel

militar între Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi noile state democratice din

345 Zoltan Barany, „NATO’s peaceful advance”, în Journal of Democracy, Volume 15, Number 1 January 2004

149

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 centrul şi estul Europei346. Această formulă viza consolidarea cooperării politice şi

militare în Europa, urmând să conducă la creşterea stabilităţii, la diminuarea

ameninţărilor la adresa păcii şi la construirea unor relaţii solide prin promovarea spiritului

de cooperare eficientă şi de angajare faţă de principiile democratice care stau la baza

Alianţei.

România a fost prima ţară care a aderat la această organizaţie fiind urmată de

Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Kazahstan,

Kirghistan, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Rusia, Slovacia, Slovenia,

Suedia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan (1994), Austria, Belarus,

Macedonia (1995), Elveţia (1996), Irlanda (1999), Croaţia (2000). Tadjikistan (2002),

Serbia, Muntenegru (2006)347. Având în vedere dimensiunile gigantice ale organizaţiei de

poate vorbi de o reglementare comprehensivă a problemei securităţii în zona Europei

Centrale, Caucaz şi Asia Centrală.

Parteneriatul pentru Pace îşi stabilea ca scop să contribuie semnificativ la

transformarea relaţiei dintre Alianţă şi statele participante şi se concentra nu numai

asupra dimensiunii de cooperare în domeniul apărării, ci şi asupra consultării şi acţiunii.

În fapt, principalul obiectiv al activităţilor PfP este sprijinirea statelor partenere în

vederea dezvoltării propriilor capacităţi militare, care le pot permite să participe alături

de trupele NATO la operaţii de menţinere a păcii348.

Parteneriatul pentru Pace a avut rolul de a întări cooperarea în domeniul apărării,

prin participarea la exerciţii comune şi la operaţiuni comune, în scopul sporirii

interoperabilităţii sistemelor militare naţionale, în domeniul promovării democraţiei şi

stabilităţii politice a ţărilor membre, facilitarea transparenţei planificării şi bugetelor

pentru apărare, controlul democratic al forţelor armate. PfP ar putea fi considerat şi o

antecameră a NATO, în ceea ce priveşte ţările Europei Centrale, având în vedere faptul

că trei dintre acestea (Cehia, Polonia şi Ungaria) au devenit membre ale Alianţei nord-

346 www.nato.int/pfp.pfp.htm347 NATO Homepage, "The Partnership for Peace”, in http://www.nato.int/issues/pfp/index.htm.348 www.nato.int

150

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 atlantice în 1999, iar alte şapte (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia

şi Slovenia) au devenit membre în 2004349.

Aşa cum a fost conceput, PfP viza o serie de obiective concrete, respectiv

facilitarea transparenţei planificării apărării naţionale şi a bugetului militar, asigurarea

controlului democratic al forţelor armate, menţinerea capacităţii şi a disponibilităţii de a

contribui la operaţiunile aflate sub autoritatea ONU şi/sau responsabilitatea OSCE;

dezvoltarea relaţiilor militare de cooperare cu NATO, în scopul planificării comune a

antrenamentelor şi a exerciţiilor menite să sporească abilitatea participanţilor în cadrul

PfP de a efectua misiuni în domeniul menţinerii păcii, a operaţiunilor de ajutor umanitar,

de căutare şi salvare.

Pe de altă parte, pentru statele participante, programul Parteneriatului pentru

Pace oferă posibilitatea de a-şi întări relaţiile cu NATO, în conformitate cu propriile lor

interese şi capacităţi individuale. Alianţa oferă consultanţă oricărui participant la

parteneriat, în situaţia în care acesta sesizează o ameninţare directă la adresa integrităţii

teritoriale, a independenţei politice sau a securităţii sale.

După semnarea unui Document – cadru, fiecare partener transmite propriul

Document de prezentare, elaborat cu sprijinul şi asistenţa NATO. Acesta cuprinde ritmul

şi nivelul participării la activităţile de cooperare cu NATO, măsurile care urmează să fie

întreprinse în vederea realizării scopurilor politice ale Parteneriatului, precum şi

mijloacele militare şi de altă natură pe care le poate pune la dispoziţie pentru activităţile

din cadrul PfP350. Acesta reprezintă baza unui Program individual de parteneriat (PIP)

între ţara parteneră şi NATO care detaliază activităţile comune de cooperare. Putem

aprecia că prin acest tip de colaborare, Parteneriatul pentru Pace promovează principiul

autodiferenţierii, creat după modelul practicat în cadrul structurilor de integrare

europeană (principiul subsidiarităţii) – prin care fiecare ţară parteneră îşi selectează

activităţile, în funcţie de interesele şi priorităţile individuale.

Din punct de vedere strategic crearea Parteneriatului pentru Pace reprezenta o

metodă prin care Administraţia Clinton dorea să răspundă cererilor statelor post-

349 Dacian Duna, “The Policy of Euro-Atlantic Organisations in Central and Southeast Europe”, în Vasile Puşcaş (ed.), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000, pp. 209-210. 350 Manualul NATO, pp. 44-50

151

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 comuniste de aderare la NATO, dar fără a aliena relaţia cu Rusia. Pentru că PfP nu oferea

garanţii de securitate, ministrul polonez al Apărării, Piotr Kolodziejczyk a cerut ca

Polonia să intre direct în N.A.T.O., nu să facă parte dintr-o instituţie tranzitorie351. O

poziţie similară în momentul iniţial faţă de Parteneriatul pentru Pace au avut-o şi Cehia şi

Ungaria. Ulterior, după ce în aprilie 1995 Casa Albă şi Camera Reprezentanţilor au

adoptat o rezoluţie prin care se lansa iniţiativa extinderii spre Est a Alianţei Nord-

Atlantice aprehensiunile central-europenilor faţă de Parteneriat s-au diminuat. Această

structură de cooperare s-a dovedit a fi o formă pregătitoare eficientă pentru statele care

doreau să se integreze în NATO, într-o perioadă în care apartenenţa la Alianţă era cu

adevărat selectivă.

Dialectica reformă-extindere

În paralel cu Uniunea Europeană, NATO a proiectat din 1994 extinderea spre Est.

În 1995, NATO adoptase „Studiul asupra Extinderii NATO”, care preciza principiile,

scopurile şi modalităţile de urmat pentru ca admiterea de noi membri să contribuie la

stabilitatea şi securitatea ariei euro-atlantice şi să consolideze eficienţa Alianţei în

îndeplinirea obiectivelor Tratatului de la Washington352.

Istoria Organizaţiei Nord Atlantice a marcat, începând cu 1997, un moment de cea

mai mare însemnătate, când, pentru prima oară de la înfiinţarea sa, cu 48 de ani în urmă,

NATO - conceput tocmai ca o alianţă care să stopeze creşterea influenţei Uniunii

Sovietice spre vest – a hotărât accelerarea procesului de admitere a statelor aflate în zona

de centru şi est a Europei353.

Ţinând cont de particularităţile contextului de securitate euroatlantică, NATO a

angajat procesul de extindere cu prudenţă. Spre deosebire de trecut, lărgirea n-a mai fost

privită ca un proces izolat, ci s-a circumscris unei dinamici complexe de relaţionare a

Aliantei cu partenerii est-europeni - în cadrul Parteneriatului pentru Pace - cu Rusia şi

Ucraina - prin acorduri politice specifice - precum şi cu partenerii mediteraneeni.

351 R. Taras, Consolidating Democracy in Poland, Westview, Boulder, 1995, p.248 352 www.nato.int353Zbigniew Brzezinski, „A geostrategy for Eurasia”, în Foreign Affairs, Sept/Oct. 1997, pp. 50-64

152

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 În aceste condiţii, NATO a procedat la cele două runde de extindere, cu Polonia,

Republica Cehă şi Ungaria („runda Madrid”, 1997), respectiv cu România, Bulgaria,

Slovenia, Slovacia şi ţările baltice („runda Praga”, 2002)354.

Ambele extinderi pot fi considerate istorice, deoarece au înlăturat definitiv

divizarea artificială a Europei şi au stabilit căi de cooperare cu Rusia, Ucraina şi alte ţări

învecinate, proiectând spre est stabilitate şi valori democratice. Ambele runde vizează o

extindere a colaborării NATO spre centrul şi estul Europei, dar există o serie de aspecte

care le deosebesc.

În 1997, impactul a fost, preponderent, de ordin psihologic – pentru prima dată,

Alianţa coopta state care aparţinuseră blocului militaro-ideologic sovietic. Integrarea

Poloniei, Republicii Cehe şi Ungariei în NATO a creat convingerea că proiectul unei

Europe unite, libere şi democratice începe să fie pus în aplicare. După admiterea celor trei

state la summit-ul de la Madrid, pentru statele NATO a fost evident faptul că procesul de

transformare şi asimilare a acestora în cadrul organizaţiei nu va fi unul simplu şi a estimat

că Cehia, Polonia şi Ungaria vor ajunge la stadiul de maturitate în jurul anului 2009. În

octombrie 2000, secretarul general al NATO, George Robertson sublinia, în cadrul unei

conferinţe a miniştrilor Apărării din ţările candidate, la Sofia, că admiterea de noi membri

în NATO nu poate fi apreciată ca o recompensă politică. George Robertson avertiza, de

asemenea, că NATO doreşte admiterea unor state care nu sunt doar consumatoare, ci şi

generatoare de securitate.

Primul val de extindere spre est a NATO a implicat, pe fundalul crizei iugoslave,

adoptarea unui „Nou Concept Strategic” al Alianţei, fapt realizat la summit-ul de la

Washington (23-24 aprilie 1999)355. Astfel, la un deceniu de la sfârşitul Războiului Rece,

transformările petrecute în securitatea internaţională au fost sintetizate în introducerea

noului concept strategic: „ultimii 10 au fost martorii apariţiei unui complex de noi riscuri

la adresa păcii şi stabilităţii euro-atlantice, incluzând opresiunea, conflictul etnic,

dificultăţile economice, colapsul ordinii politice şi proliferarea armelor de distrugere în

masă.” Faţă de noile ameninţări NATO a trecut la o restructurare internă: o nouă

354 http://www.nato.int/docu/basictxt/enl-9501.htm355 Încă din 1990 NATO încerca să-şi adapteze structurile la situaţia post-Război Rece, adoptând schimbări în conceptul său strategic.

153

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 structură de comandă, incluzând conceptul Forţelor Operaţionale Multinaţionale

Interarme (CJTF); crearea de aranjamente care să permită dislocarea rapidă de forţe

pentru întregul spectru de misiuni ale Alianţei. Reducere a tipurilor şi numărului de forţe

substrategice ale NATO, inclusiv eliminarea în totalitate a artileriei nucleare şi a

rachetelor nucleare cu rază scurtă, cu baza de lansare la sol; construirea Identităţii

Europene de Apărare şi Securitate (ESDI) în interiorul Alianţei, pe baza deciziilor luate la

Berlin în 1996.

Una din cele mai importante inovaţii ale noului concept strategic este posibilitatea

intervenţiei out of area: „NATO va urmări, în cooperare cu alte organizaţii, să prevină

conflictul, sau, dacă o criză a părut, să contribuie la gestionarea sa eficientă, în

concordanţă cu dreptul internaţional, inclusiv prin posibilitatea de a întreprinde operaţiuni

de răspuns la criză, care nu intră sub incidenţa articolului 5”. (art.31)

Praga-2002

Deşi exista temerea că după primirea Cehiei, Poloniei şi Ungariei extinderea

NATO ar putea fi amânată sine die, interesul american pentru extinderea în Est s-a

menţinut.

Alianţa a decis continuarea extinderii spre est prin acest al doilea val din mai

multe motive. Pe de o parte, NATO a considerat că aderarea noilor state este un fel de

datorie morală faţă de acestea, pe de alta, această extindere a determinat o ameliorare a

poziţiei geostrategice prin crearea unor punţi de legătură spre Federaţia Rusă şi Orientul

Mijlociu. Deschiderea operată de „runda Praga” a oferit, totodată, oportunităţi strategice

sporite de relaţionare cu Rusia, Ucraina, Republica Moldova, precum şi cu statele din

arealul Mării Negre şi al Caucazului356. Nu este lipsit de interes să amintim că, tocmai în

perspectiva extinderii de la Praga, NATO şi Rusia au decis să treacă la o nouă etapă a

cooperării bilaterale, prin crearea, în mai 2001, a Consiliului NATO-Rusia. Un alt

argument al continuării extinderii a fost faptul că nu se dorea crearea unei linii de

separare între ţările din Balcani şi cele din zona baltică, fapt ce ar fi încurajat mişcările

naţionaliste din regiune.

356 The Prague Summit and NATO`s Transformation, “NATO Public Diplomacy Division”, 2003.

154

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Administraţia Bush a adoptat în 2002 strategia abordării globale a aşa-numitului

„Mare Orient Mijlociu” („Greater Middle East”). Ideea fundamentala a acestei iniţiative

este cea a cooperării ţărilor din zona în ansamblul lor, cu SUA în doua planuri paralele: a)

dezvoltarea democraţiei interne; b) lupta împotriva terorismului internaţional, lupta care

include combaterea fundamentalismului islamic, precum si a statelor suspectate de

proliferarea armelor de distrugere în masa sau de susţinerea organizaţiilor teroriste (Iranul

şi Siria).

Ţările care şi-au anunţat intenţia de adera la NATO şi care au fost incluse ulterior

în „runda Praga”, au fost încurajate să accelereze procesul de reformă în economie şi să-

şi consolideze instituţiile democratice. Acest semnal a fost încurajator pentru admiterea în

Alianţă şi a altor ţări, inclusiv dintre fostele republici unionale ale URSS, permiţând

„valului doi” să-şi asume valenţe strategice proeminente. Spre deosebire de grupul

invitaţilor de la Madrid, mai omogen, cu noii membri, NATO a urmărit să consolideze nu

doar centrul Europei (Slovacia si Slovenia), dar mai ales zonele sensibile ale flancului

nordic (ţările baltice), respectiv cel sudic (România şi Bulgaria).

O deosebire fundamentală între cele două runde este dată de contextul politic şi de

securitate în care acestea au avut loc. În acest sens, în cadrul celei de-a doua runde

(summit-ul de la Praga din 2002), trebuie avută în vedere angajarea NATO în campania

globală împotriva terorismului. Atentatele din 11 septembrie 2001 au determinat Alianţa

să invoce, în premieră, clauza de apărare colectivă (articolul 5)357 şi au evidenţiat

importanţa cooptării în rândurile sale de noi membri care, aşa cum este România, prin

potenţial şi situare geografică, sunt în măsură să contribuie eficient la lupta antiteroristă.

Dacă în perioada „rundei Madrid” NATO ezita să se angajeze în acţiuni strategice şi

militare în afara ariei sale de responsabilitate, după 11 septembrie 2001 aceasta a înţeles

să se implice în acele zone pe care le considerau relevante în contextul luptei împotriva

terorismului. Asumându-şi comanda ISAF, Alianţa şi-a angajat trupele la mii de kilometri

distanţă de propriul teritoriu, nu numai „out of area”, dar şi „out of Europe”.

357 Articolul 5 se referă la dreptul la apărare colectivă, aşa cum este prevăzut în Carta Naţiunilor Unite. El stipulează că un atac armat asupra unuia sau a mai mulţi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor.

155

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Statele angajate pentru admitere în cadrul “rundei Praga” aveau deficienţe majore

în domeniul pregătirii militare, o serie de studii relevând faptul că aceasta va atinge

stadiul de maturitate în jurul anului 2015. Dincolo de slaba capacitate a forţelor armate, o

altă problemă pentru NATO era considerată prezenţa foştilor ofiţeri comunişti în posturi

importante şi relevante pentru demararea de reforme în domeniul apărării. Dacă în cazul

Sloveniei şi Slovaciei situaţia era mai puţin gravă, în cazul României şi al Bulgariei ea se

punea cu mai multă acuitate, în condiţiile în care acestora li se reproşa şi gradul mare al

corupţiei cu care se confruntau cele două state. După atentatele de la 11 septembrie 2001,

între statele care şi-au manifestat solidaritatea faţă de victimele atentatului, cazul

României a fost unul semnificativ. România a fost singura ţară, între cele şapte invitate să

adere la NATO, care a semnat cu SUA, în august 2002, un acord prin care militarii din

trupele americane staţionate în Europa nu sunt obligaţi să se supună deciziilor

Tribunalului Penal Internaţional.

Momentul 11 septembrie 2001 a impus o reformă radicală a capacităţilor militare

şi a structurii de comandă aliate. Prin “Angajamentele de la Praga în domeniul

capacităţilor”, statele membre s-au obligat să dezvolte noi mijloace militare în domenii

precum protecţia împotriva armelor de distrugere în masă, comandă, control şi

comunicaţii, transport strategic aerian si maritim, muniţii ghidate cu precizie şi

alimentare în zbor. A fost creată Forţa NATO de Răspuns pentru intervenţie rapidă în

crize care ameninţă securitatea Alianţei. Comandamentul NATO s-a restructurat în

Comandamentul pentru Operaţii (ACO) şi Comandamentul pentru Transformare (ACT).

Toate acestea se subsumează conceptului de proiecţie şi sustenabilitate a forţelor, impus

de cerinţele luptei împotriva terorismului şi a altor ameninţări asimetrice de securitate.

Din punct de vedere tehnic, deosebirea esenţială faţă de “runda Madrid” a

constituit-o procesul MAP (Membership Action Plan, Planul de Acţiune pentru Aderare).

Acest plan de măsuri în domenii esenţiale (politic, economic, reforma armatei, securitatea

informaţiilor, legislativ) a fost lansat la Summit-ul de la Washington (1999)358 cu scopul

de a sprijini candidaţii în pregătirea pentru asumarea sarcinilor şi responsabilităţilor ce

revin ţărilor membre. Aşa cum au apreciat în repetate rânduri oficiali ai statelor

candidate, MAP s-a dovedit deosebit de util procesului intern de reformă şi atingere a 358 http://www.nato.int/docu/comm/1999/9904-wsh/9904-wsh.htm

156

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 standardelor aliate. Succesul MAP a determinat instituţionalizarea acestui program,

consacrarea sa ca etapă obligatorie în scopul integrării în Alianţă. Ţările partenere au

desfăşurat o amplă campanie politică şi de diplomaţie publică în susţinerea candidaturilor

lor.

Extinderea NATO spre Est prin cele două runde a fost criticată de unii analişti

care au venit cu două tipuri de argumente. În primul rând, ei au apreciat că extinderea

spre Est va determina nu doar o scădere a credibilităţii Alianţei (incapabilă să intervină cu

forţe armate în zone atât de îndepărtate), ci şi o slăbire a mecanismelor de funcţionare a

Alianţei, o diluare a capacităţii sale359. Un alt argument care susţine criticile se referă la

posibilitatea tensionării relaţiei cu Federaţia Rusă, care ar putea percepe extinderea spre

Est şi cooptarea statelor ce s-au situate în sfera sa de influenţă, ca o ameninţare la propria

sa securitate. În opinia acestor analişti, extinderea NATO spre Europa Centrală şi de Est

ar putea chiar conduce la o exacerbare a naţionalismului rus, având în vedere faptul că

acest proces presupune, în cazul Federaţiei Ruse, pierderea de influenţă în acele state

considerate ca aparţinând sistemului său de securitate. De asemenea, criticii extinderii

spre Est afirmă că nu există argumente care să susţină faptul că NATO a reuşit să

promoveze un proces de consolidare a democraţiei în statele recent cooptate în

Organizaţia Nord Atlantică360 şi că această sarcină ar trebui preluată de Uniunea

Europeană. Mai mult decât atât, o implicare a NATO în acest spaţiu nu este susţinută de

poporul american, care, în mare parte, nu are cunoştinţe despre această zonă şi o

consideră nerelevantă pentru interesul naţional al SUA.

Dincolo de aceste critici, care s-au dovedit a fi neîntemeiate, rămâne o certitudine

faptul că admiterea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în spaţiul NATO a produs

beneficii incontestabile. Pentru noii membri, integrarea în NATO a constituit nu doar un

stimulent în direcţia consolidării instituţiilor democratice şi a reformării propriilor

structuri de securitate şi apărare, dar şi un preambul în vederea pregătirii pentru

integrarea în Uniunea Europeană. Au existat o serie de aprecieri potrivit cărora admiterea

în structurile NATO a statelor din spaţiul Europei Centrale şi de Est a creat premisele

359 Dan Reiter, „Why NATO Enlargement does not spread democracy”, în International security, vol 25, No. 4 (Spring 2001), pp. 41-76 360 John J. Mearsheimer, „The false promise of International Institutions”, în International Security, Vol. 19, No.3 (Winter 1994-1995), pp. 26-37.

157

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 pentru reintegrarea lor în sistemul instituţional al Uniunii Europene. Deşi o structură

eminamente militară, NATO a pregătit societăţile noilor state din spaţiul ex-comunist

pentru noile exigenţe pe care avea să le impună integrarea în comunitatea europeană.

Rolul NATO în susţinerea procesului de democratizare în această regiune este unul cert şi

un exemplu în acest sens poate fi considerat condiţia impusă statelor din Est de a semna

tratate de bază cu vecinii- Slovacia cu Ungaria în 1995, Ungaria cu România în 1996,

România cu Ucraina în 1997. Procesul de democratizare susţinut de NATO poate fi

constatat şi în cazul promovării unor politici ce vizau reforme în domeniul apărării şi

securităţii – controlul civil al forţelor armate, transparentizarea bugetului de apărare361,

etc.

Pe de altă parte, NATO şi SUA în mod esenţial, au dispus de susţinere şi sprijin

– militar şi logistic – în campania împotriva terorismului desfăşurată de Alianţă în cele

două teatre de operaţiuni din Irak şi Afganistan. Spre deosebire de statele din Europa de

Vest, mai reticente în ceea ce priveşte implicarea în aceste zone de conflict, statele

Europei Centrale şi de Est s-au arătat mult mai dispuse să contribuie la campania

împotriva terorismului. Aceste state - extrem de receptive şi mai puternic ataşate de

amintirea rolului pe care l-au avut SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – au

devenit un aliat mult mai fidel al SUA în Europa.

Interesul NATO pentru ţările din spaţiul ex-sovietic nu poate fi delimitat de un

obiectiv mai vechi al SUA - securitatea Europei în ansamblul său - şi acest concept este

legat indisolubil de sprijinirea şi consolidarea unor democraţii funcţionale în aceste state

precum şi de prevenirea unor conflicte regionale în spaţiul Europei Centrale şi de Est.

Un alt aspect extrem de important care explică interesul NATO pentru această

zonă şi care se află în conexiune cu securitatea Europei, se referă la gestionarea relaţiei cu

un actor important al sistemului internaţional – Rusia.

Relaţia NATO – Rusia şi Europa Centrală

Relaţia NATO – Rusia reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale

reconfigurării sistemului internaţional în condiţiile prăbuşirii Uniunii Sovietice şi ale

361 Pentru cazul României vezi Florin Abraham, Transformarea României 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti, 2006, pp. 120-131

158

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 eliminării bipolarismului în relaţiilor internaţionale. Dat fiind noul context rezultat după

prăbuşirea sistemului sovietic, dar şi suspiciunile Rusiei legate de extinderea zonei de

influenţă a NATO, percepută ca o ameninţare la propria securitate, procesul de lărgire

spre Centrul şi Estul Europei a necesitat prudenţă şi tact362. În fapt, marea surpriză a

perioadei ce a urmat Războiului Rece a fost menţinerea Rusiei ca partener secundar în

sistemul interacţiunilor strategice instituţionale (NATO, UE). În ciuda angajării în diferite

formule instituţionalizate de cooperare internaţională (Consiliul de Securitate ONU,

OSCE, G-8), Rusia era în anii `90 un actor puţin implicat în actualul sistem internaţional

- nu era membru OMC, NATO sau UE, deşi este angajată în formule instituţionale

„speciale” cu acestea.

Apropierea Alianţei de Rusia s-a făcut în decursul mai multor etape şi a fost

impulsionată, mai ales sub imperiul noilor ameninţări generate de pericolul terorismului.

Astfel, în mai 1997, prin Actul Fondator NATO-Rusia a fost stabilit Consiliul permanent

comun NATO-Rusia363. Acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relaţiei

NATO-Rusia, de când Rusia s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-atlantică în 1991

(urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-atlantic în 1997 ) şi Parteneriatul pentru Pace în

1994. Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt

nivel politic, de conlucrare în vederea asigurării păcii globale şi de durată. Consiliul

Comun Permanent a fost creat în baza Actului de Constituire ca forum de consultare şi

cooperare, permiţând NATO şi Federaţiei Ruse să lanseze un program substanţial de

cooperare cu privire la securitate şi apărare.

Actul Fondator urmărea crearea unui cadru pentru consultări şi cooperare în ceea

ce priveşte problemele politice şi de securitate. După declanşarea operaţiunilor militare

ale Alianţei în Kosovo, Rusia şi-a suspendat participarea. Cu toate acestea, Alianţa a

început să organizeze întâlniri în format „NATO plus Rusia”, în cadrul cărora puteau

participa reprezentanţii diferitelor servicii ruse. Apoi, „anti-terorismul”, respectiv

măsurile defensive pentru reducerea vulnerabilităţii la terorism, a fost desemnat drept un

domeniu specific de consultări şi cooperare în Actul Fondator. Totuşi, în acel moment,

362 Ionel Nicu Sava, Extinderea NATO. Puncte de stabilitate şi securitate către Est, Institutul Social Român, 2003, pag.19-37. 363 http://www.nato.int/docu/basictxt/enl-9501.htm

159

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 nici NATO şi nici Rusia nu aveau o înţelegere clară în privinţa modului în care urma să

fie dezvoltată cooperarea în această sferă, în privinţa obiectivelor şi domeniilor asupra

cărora trebuiau să-şi concentreze atenţia. Discuţiile iniţiale s-au axat în principal asupra

schimburilor de asigurări reciproce privind importanţa unei astfel de cooperări şi a

apelurilor de a o dezvolta.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment de cotitură

al relaţiilor NATO-Rusia. Nevoia unei colaborări NATO – Rusia în domeniul combaterii

terorismului era imperioasă364. La 13 septembrie, la numai două zile după producerea

atacurilor, Consiliul Întrunit Permanent NATO-Rusia a adoptat o declaraţie comună de

condamnare a atacurilor, exprimând deschiderea pentru o acţiune comună în vederea

combaterii ameninţării teroriste. O lună mai târziu, se convenea un prim plan de acţiune

de cooperare, care sublinia nevoia pentru o cooperare NATO-Rusia sporită în vederea

abordării noilor provocări de securitate.

Pe 3 octombrie 2001, secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat

la Bruxelles, la încheierea unei întrevederi cu preşedintele rus, Vladimir Putin, că statele

aliate şi Rusia au intrat "într-o nouă era a cooperării". În acest scop, la 28 mai 2002 a fost

creat un nou organism de cooperare, Consiliul NATO-Rusia şi a fost semnată Declaraţia

privind relaţiile NATO-Rusia, numită Declaraţia de la Roma365. Consiliul NATO-Rusia

este primul organism care conferă Rusiei dreptul de a se pronunţa în cadrul dezbaterilor

Organizaţiei, mai puţin dreptul de veto366. Rusia are statutul de "junior partner" (fără

drepturi depline), deoarece nu se poate opune deciziilor esenţiale pentru funcţionarea

Alianţei, precum extinderea către Est.

Semnificaţia politică a acestui nou tip de colaborare şi a Consiliului NATO-Rusia

a devenit mai evidentă pentru Moscova după tragedia de la şcoala din Beslan din

septembrie 2004, în care au fost ucişi 344 de civili, dintre care 186 de copii. Colaborarea

NATO – Rusia a căpătat valenţe noi, s-au constituit grupuri de lucru comune de lucru,

comisii de experţi pe problematica combaterii şi prevenirii terorismului.

364 Terorismul – ameninţare majoră asupra democraţiei secolului XXI, Editura U.N.Ap, Bucureşti, 2004, pp.17-48. 365 http://www.nato.int/docu/basictxt/enl-9501.htm366 Reuniunea Consiliului NATO-Rusia, Praga, 22 noiembrie 2002, www.nato.int

160

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Putem afirma că, deşi problema terorismului rămâne un element de interes comun

şi de colaborare pentru NATO şi Rusia, există multe aspecte care separă cei doi actori,

aspecte ce ţin nu doar de realităţile istorice dar şi de interese geopolitice actuale - de

gestionarea unei zone plasate între Rusia şi Europa de Vest şi, mai nou, de evenimentele

care se produc în Orientul Mijlociu.

Fazele relaţiilor NATO-Rusia sunt în directă relaţie cu extinderea spre Est a

Alianţei. Deşi Rusia în timpul preşedinţiei Boris Elţân avea o influenţă internaţională

scăzută, protestele ei faţă de procesul de extindere a NATO au determinat o gradualizare

a procesului, pentru a fi sustenabil nu doar pentru Occident şi statele nou acceptate, ci şi

acceptabil pentru orgoliul Moscovei. După etapa Madrid-Washington extinderea NATO a

continuat şi pentru că, în ciuda retoricii belicoase de la Moscova, Rusia nu era pregătită şi

nici nu avea instrumentele pentru a se opune lărgirii Alianţei. Desigur, Rusiei nu îi

convine să aibă în imediata sa vecinătate NATO, dar nici nu era în mod vital ostilă

acestei realităţi, în condiţiile în care sub conducerea lui Vladimir Putin Moscova

privilegiază instrumentele de tip geoeconomic în relaţia cu Europa, în principal resursele

energetice. De altfel, şantajul energetic a devenit în al doilea mandat Putin principalul

instrument de negociere în raport cu vecinătatea imediată.

NATO-Ucraina

Alianţa Nord-Atlantică a acordat un interes deosebit relaţiei cu Ucraina367, ţară

care prin poziţia sa geostrategică dar şi potenţialul economic reprezintă un actor esenţial

în noua arhitectură a Europei. Din aceste considerente, Alianţa a căutat o formulă

intermediară de cooptare a Ucrainei în sistemul euroatlantic. Astfel, Carta privind

Parteneriatul distinct dintre NATO şi Ucraina a fost discutată şi parafată la Sintra

(Portugalia), la 29 mai 1997 şi a fost semnat în iulie 1997, la Madrid, de către

preşedintele Ucrainei şi de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre NATO. Chiar şi

după „revoluţia oranj” de la sfârşitul anului 2004, care a determinat ascensiunea forţelor

pro-occidentale, în special pro-americane, poziţionarea Ucrainei în sistemul european a

fost una extrem de incertă. Ca poziţie geostrategică şi dimensiune, Ucraina a devenit o

miză extrem de puternică pentru echilibrul regional. Opţiunile sale sunt fie o apropiere 367 http://www.nato.int/docu/basictxt/enl-9501.htm

161

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 mai accentuată de NATO şi chiar o admitere ca membru deplin al acesteia, fie menţinerea

unei alianţe - tradiţionale de fapt şi susţinută de argumente economice - cu Federaţia

Rusă. Dilema Ucrainei în faţa celor două opţiuni a deschis o serie de dispute interne - la

nivel politic – şi la o mai precisă conturare a liniei de demarcaţie ce separă estul Ucrainei

– favorabil orientării către Federaţia Rusă – de vestul ţării – susţinător al admiterii în

NATO. Evoluţiile din Ucraina anilor 2004-2006, respectiv crizele politice şi instabilitatea

guvernamentală, precum şi disputele interne legate de oportunitatea aderării la NATO,

relevă importanţa mizei pe care o reprezintă Ucraina, dar şi incertitudinile actuale privind

plasarea sa în una sau alta din zonele de influenţă ale NATO şi Rusiei.

***

În concluzie, aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est la Parteneriatul pentru

Pace şi ulterior la NATO are avantaje considerabile în contextul conturării unei securităţi

internaţionale sporite. Sunt stimulate reformele democratice, inclusiv prin controlul civil

şi democratic asupra factorului militar. De asemenea, o altă consecinţă o reprezintă

consolidarea capacităţilor defensive ale NATO şi o îmbunătăţire a relaţiilor dintre statele

din această regiune, implicit realizarea unei stabilităţi în Europa. Pe de altă parte, acest tip

de colaborare conduce la stimularea comerţului, a investiţiilor şi creşterii economice în

Europa Centrală şi de Est, astfel încât Europa unificată să poată deveni un partener mai

puternic pentru SUA, din punct de vedere politic, economic, dar şi de securitate.

Dincolo de aceste aspecte, interesul NATO şi, în speţă, al SUA, pentru spaţiul ex-

sovietic trebuie corelat, în bună măsură şi cu obiectivul acesteia de a-şi asigura flancul

sudic spre Orientul Mijlociu, în vederea contracarării terorismului.

B. Integrarea europeană - valul Luxemburg-Helsinki

Chestiunea echilibrului dintre extindere şi adâncirea procesului de integrare

reprezintă o preocupare majoră a factorilor decizionali ai Uniunii Europene.

Fiecare proces de extindere, începând cu primul val - Marea Britanie, Irlanda,

Danemarca (1972) şi urmat în anii următori de Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986),

Austria, Suedia, Finlanda (1994) a fost marcat de discuţii privind finalitatea şi caracterul

162

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Uniunii. Unele state doreau menţinerea caracterului eminamente economic (Marea

Britanie, statele nordice), altele urmăreau o consolidare a dimensiunii politice a Uniunii

(Germania)368. După cum am văzut mai sus, fiecare tratat şi-a propus să introducă o serie

de inovaţii instituţionale şi legislative ce vizau adaptarea Uniunii la procesul de extindere

dar şi o tendinţă de democratizare şi eficientizare la nivel decizional. Criza instituţională

a fost generată, în mare parte de o anumită neconcordanţă între extinderea şi

aprofundarea procesului de integrare. Fenomenul a fost vizibil mai ales după aderarea

ultimului grup de state din centrul şi estul Europei369.

Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, precum şi

transformările care s-au produs în acest spaţiu, incertitudinile legate de direcţia şi

evoluţiile acestuia au condus la nevoia găsirii unei soluţii de reintegrare a statelor din

această regiune în Europa.

Confruntate cu probleme economice şi sociale majore, noile state au semnat, la

începutul anilor `90 o serie de acorduri bilaterale de asociere cu Comunitatea Europeană.

Chiar dacă la început nu a fost vorba decât de o simplă asociere, care consta în acordarea

de sprijin financiar, în enunţarea unor probleme de interes comun, acest lucru s-a

schimbat considerabil odată cu decizia Consiliului European de la Copenhaga din iunie

1993. În acest context a fost deschisă calea în vederea depunerii candidaturilor de aderare

pentru toate aceste state asociate, principala condiţie fiind îndeplinirea aşa numitelor

"criterii de la Copenhaga" - un cadru instituţional stabil şi democratic, respectarea

drepturilor omului şi ale minorităţilor, trecerea la o economie de piaţă. În plus, Uniunea

Europeană aştepta de la aceste state să preia întreaga legislaţie comunitară şi să se

asocieze ţelurilor Uniunii Politice, precum şi a unei uniuni economice şi monetare370.

După depunerea cererilor oficiale de aderare a ţărilor din centrul şi estul Europei

(1994 -1996), Consiliul European a cerut Comisiei – după cum este prevăzut în Tratate –

să redacteze rapoarte privind situaţia din fiecare ţară candidată, pentru a vedea în ce

368 Bărbulescu Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp.23-51. 369 Cowles Maria Green, Smith Michael, „Risc, reformă, rezistenţă, relansare”, în Starea Uniunii Europene, Vol. 5, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002. 370 Nicolae Idu (coord.), Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Bucureşti, 2001.

163

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 măsură acestea îndeplineau criteriile de aderare şi dacă erau capabile să preia obligaţiile

ce îi reveneau odată cu obţinerea statutului de membru al Uniunii Europene.

Aceste rapoarte au fost prezentate de către Comisie în iulie 1997 în documentul

intitulat "Agenda 2000".371 Luând în considerare toate criteriile formulate de Consiliul

European la Copenhaga, Comisia a enunţat faptul că Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia şi

Slovenia ar putea îndeplini în curând toate condiţiile impuse, recomandând totodată

iniţierea negocierilor de aderare cu aceste ţări, precum şi cu Cipru. Comisia a subliniat

totuşi faptul că un debut concomitent al acestor negocieri nu presupune în mod necesar şi

încheierea concomitentă a acestora. Negocierile urmau să se încheie, conform

recomandărilor Comisiei, în funcţie de progresele înregistrate la nivelul fiecărei ţări în

parte.

De asemenea, Comisia a mai propus şi consolidarea măsurilor de adaptare la

normele Uniunii Europene a acestor state în vederea extinderii, declarând că primul

raport anual cu privire la progresele făcute de acestea va apărea la sfârşitul anului 1998.

Rapoartele372 urmau să se constituie ca principale premise pe baza cărora se va analiza în

ce măsură pot fi demarate negocierile de aderare şi cu acele ţări candidate care nu au fost

incluse în primul val.

Pe lângă seria impresionantă de măsuri ale Comisiei, anunţată în Agenda 2000,

care vizau includerea tuturor statelor candidate în procesul de extindere, Consiliul

European a fost de acord, la sfârşitul anului 1997, la Bruxelles şi cu propunerea de a

convoca conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea demarării negocierilor

concrete de aderare, într-o primă fază doar cu acele ţări care se remarcaseră prin

îndeplinirea unora din condiţiile necesare (Estonia, Polonia, Slovenia, Cehia, Ungaria şi

Cipru). Negocierile cu acest "prim val" de ţări candidate — aşa numitul "grup de la

Luxemburg" — au fost demarate în primăvara anului 1998. În noiembrie 1998 sunt

publicate primele Rapoarte anuale privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare, iar un

an mai târziu Consiliul European de la Berlin adopta deciziile privind fondurile de pre-

aderare şi cheltuielile legate de aderare.

371 http://ec.europa.eu/agenda2000/index_en.htm372 http://ec.europa.eu/enlargement/index_en.htm

164

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 În decembrie 1999, şefii de state şi de guverne întruniţi la Helsinki au decis

demararea negocierilor şi cu cel de-al "doilea val", cu "grupa Helsinki" (Bulgaria,

Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia). Negocierile de aderare cu aceste ţări au

început în mod oficial la data de 15 februarie 2000 la Bruxelles373.

În noiembrie 2000, Comisia Europeană a publicat un document strategic privitor

la extindere, care cuprindea o „hartă“, ce asigura Uniunea Europeană că era capabilă să

primească noi membri în rândurile ei, de la sfârşitul anului 2002. Decizia luată la

Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a fost aceea că procesul de

extindere este irevocabil, subliniindu-se totodată intenţia clară a Uniunii Europene de a

încheia negocierile curente de aderare până la sfârşitul anului 2002. Decizia extinderii la

27 de state a fost subliniată şi în cadrul summit-ului de la Nisa, în decembrie 2000, când

Statele Membre au adoptat o nouă formulă instituţională a Uniunii Europene. Se poate

aprecia că Tratatul de la Nisa a reprezentat o premisă a procesului de extindere, întrucât

conţinea prevederi referitoare la echilibrul puterii şi la procesul decizional în cadrul

Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

Următoarea etapă importantă în direcţia extinderii a fost Consiliul European de la

Copenhaga din decembrie 2002, în cadrul căruia au fost finalizate negocierile de aderare

cu cele zece state din “grupul Luxemburg” şi a fost stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a

aderării, fiind decise totodată şi aspectele de ordin financiar pentru perioada 2004-2006,

primii ani dificili în Uniunea celor 25.

Mai mult, Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi

România - anul 2007 - precizând că decizia privitoare la demararea negocierilor cu

Turcia va fi luată pe baza raportului Comisiei în decembrie 2004. În plus, preşedinţia a

mai stabilit faptul că noile state membre urmau să participe în formaţie completă la

conferinţa interguvernamentală de redactare şi promulgare a Constituţiei europene.

După ce Parlamentul European şi-a dat acordul cu puţin timp înainte, la data de

16 aprilie 2003, şefii de state şi de guverne, precum şi miniştri de externe din statele

373 Irimia Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea Europeană, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2000, pp.51-78.

165

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 membre şi din cele zece state candidate (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,

Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), reuniţi la Atena, au semnat Tratatul de

Aderare.

Tratatul de Aderare conţinea şi reglementări privitoare la participarea

instituţională a celor zece state „noi“ în perioada dintre încheierea acestuia şi până la

aderarea oficială de la 1 mai 2004. Ziua de 1 mai 2004 a fost considerată una istorică

pentru Uniune, în care aceasta a crescut de la 15 la 25 de state membre. Această extindere

a readus în discuţie problema unei reforme structurale la nivel instituţional, generată de

nevoia unei coordonări între extindere şi aprofundare374. Problema asimilării noilor

membri, a adaptării instituţiilor Uniunii la realităţile generate de aderarea statelor din

grupul Luxemburg a devenit o condiţie sine qua non a bunei funcţionări a acesteia.

Incapacitatea factorilor decizionali de a soluţiona o serie de chestiuni în acest sens a

condus, pe de o parte la o scădere a credibilităţii pe care cetăţenii europeni o aveau în

instituţiile Uniunii, iar pe de altă parte la unele rezerve faţă de capacitatea acesteia de a

asimila noi membri. Negocierile cu ţările din grupul de la Helsinki au continuat însă, în

paralel cu discuţiile privind eficientizarea cadrului instituţional al Uniunii.

Negocierile cu România şi Bulgaria au decurs sub semnul acestor dificultăţi.

România a deschis oficial procesul de negociere în februarie 2000, în cadrul reuniunii

Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Generale, iar în perioada următoare

România începe să deschidă şi să lucreze pe principalele capitole de negociere. Până în

anul 2004, oficialii români au fost angajaţi într-un amplu proces de negociere şi de

adaptare la acquis-ul comunitar. Astfel, la 17 decembrie 2004, în cadrul Consiliului

European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politicã a încheierii negocierilor

de aderare la Uniunea Europeanã. Totodată, României i se recomandã sã continue

reformele şi sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special

în domeniile Justiţie şi afaceri interne, Concurenţă şi Mediu. Uniunea Europeanã a decis

să continue monitorizarea pregătirilor de aderare, dar consideră că România va fi capabilã

sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. În aceste condiţii, Consiliul

European a recomandat semnarea Tratatului de aderare comun pentru România şi

374 Motoc Iulia, Uniunea Europeană: dreptul şi politica extinderii spre Est, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, pp.25-48.

166

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului European. Tratatele de

Aderare au fost semnate la 25 aprilie 2005 la Luxemburg, iar data aderării oficiale a fost

stabilită pentru la 1 ianuarie 2007375. Astfel, de la 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeană are

în componenţa sa 27 de state, pregătindu-se să-şi deschidă porţile şi către Balcanii de

Vest. Croaţia se află în cel mai avansat stadiu al negocierilor de aderare, dar momentul

primirii sale va fi decis şi în funcţie de capacitatea Uniunii de a face faţă unei noi

extinderi.

În concluzie, putem aprecia că acest ultim val de extindere a avut o serie de

particularităţi. Avem în vedere în primul rând, dimensiunea cantitativă. Numărul ţărilor

candidate a fost cu mult mai mare decât cel din valurile anterioare. Explicaţia acestei

decizii este de natură economică dar are şi conotaţii politice. Ţările din spaţiul Europei

Centrale şi de Est reprezintă o piaţă economică semnificativă, deloc de neglijat în

contextul economic european. Deşi au probleme economice legate de competitivitate,

statele din Europa Centrală şi de Est dispun de un mare potenţial de dezvoltare, de un

ritm de creştere mai mare decât mai vechile state ale Uniunii Europene.

Fiecare dintre ţările din valurile Luxemburg şi Helsinki a adus cu sine probleme

majore de-a lungul negocierilor şi mai ales în ceea ce priveşte prezervarea intereselor

interne ale Comunităţii. Aderarea a amplificat eterogenitatea Uniunii Europene,

diferenţele dintre Est-Vest şi Nord-Sud rămânând în continuare importante.

Fiecare dintre ţările implicate în procesul aderării, fie cele din valul Luxemburg,

fie cel din valul Helsinki sunt cuprinse la nivel intern, în grade diferite, într-un proces

fundamental de transformare, de adaptare instituţională şi legislativă care să le permită

integrarea în Uniune. În acest proces sunt implicate instituţiile la nivel politic,

administrativ şi economic, al căror rol mai trebuie încă definit pentru a putea corespunde

standardelor pe care le presupune statul de drept şi economia de piaţă.

Pregătirea în vederea aderării reprezintă o altă particularitate a procesului de

extindere pentru ţările Europei Centrale şi de Est. Spre deosebire de statele din celelalte

valuri care au aderat la Uniune, procesele de pregătire din aceste state în vederea aderării

375 http://www.mie.ro/index.php?p=117

167

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 comportă unele deosebiri376. Integrate în sistemul comunist timp de un deceniu, cu o

tradiţie a democraţiei destul de fragilă, statele din Europa Centrală întâmpină o serie de

dificultăţi inedite, pentru care soluţiile propuse de Europa de Vest sunt nesigure,

neexperimentate. Dificultăţile în plan economic şi politic – determinate de apartenenţa la

sistemul comunist care presupunea un anumit tip de abordare, axat pe centralitate,

asistenţialism, etc – erau dublate de unele aspecte negative la nivelul mentalului

colectiv377. Procesul de pregătire trebuie să vizeze nu doar zona economică sau mediul

politic, ci şi modul în care societăţile acestor state, trebuie să înţeleagă fenomenul

integrării în Uniune.

Concluzii

Integrarea statelor din Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană a

determinat o separare a acesteia, grosso modo, în două grupuri de ţări cu istorii şi evoluţii

diferite şi, implicit, cu niveluri de dezvoltare deosebite. Principalul element de distincţie

este dat de „diferenţa de sistem” care nu se reduce doar la criterii privind venitul pe

locuitor, ci include o serie de caracteristici provenite din particularităţi distincte ale

statelor din vestul Europei şi respectiv cele din spaţiul său central şi sudic378. Aderarea

statelor din Europa Centrală şi de Est a fost considerată ca fiind foarte diferită de rundele

anterioare, iar o particularitate fundamentală a fost dată de implicaţiile pe care regimurile

comuniste instaurate în aceste state după 1945, le-a avut în toate domeniile vieţii

economico-sociale dar şi la nivelul mentalului colectiv.

Cooptarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est desfăşurată în urma celor două

runde – Luxemburg şi Helsinki – conduce la coexistenţa în cadrul Uniunii a două tipuri

de capitalism. Sistemele economice vest-europene, naţionale sau regionale (scadinave,

mediteraneene etc.), sunt rezultatul istoric al unor combinaţii ale instituţiilor

fundamentale capitaliste cu tradiţii naţionale/regionale, care s-au contopit între ele în

aproape 50 de ani de integrare europeană. Sistemele economice din Europa Centrală şi de

376 Idu Nicolae (coord.), Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, Editura Institutului European din România, Bucureşti, 2001, pp.23-41. 377 Valerie Bunce, “Comparing East and South”, în Jurnal of Democracy 6.3 (1995), pp. 87-100. 378 Michael Ehrke, Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist, 2004, pp. 20-31.

168

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Est combină – în proporţii diferite şi cu unele deosebiri ce ţin de gradul de comunizare

din anii sovietici – reminiscenţe ale unei economii centralizate, cu forme incipiente ale

economiei de piaţă.

Cu toate acestea, atragerea acestor ţări în zona comunitară a determinat o creştere

a ritmului de dezvoltare economică mult mai rapid, care l-a depăşit pe cel al statelor

membre mai vechi din Uniunea Europeană. Acest fapt nu este unul surprinzător, ştiut

fiind faptul că toate statele nou integrate beneficiază la început de o susţinere mai

consistentă din partea Uniunii pentru diminuarea discrepanţelor ce o separă de mai

vechile state membre379.

Modelul de capitalism al statelor din Europa Centrală şi de Est nu este produsul

unor evoluţii naţionale „organice”, ci al prăbuşirii comunismului şi al globalizării, care a

găsit în societăţile în tranziţie un câmp de acţiune liber, fără nici un fel de rezistenţă -

fără o clasă de mijloc naţională, fără asociaţii de interese puternice ale muncitorilor, fără

o societate civilă activă, fără tradiţii naţionale cu relevanţă economică.

Aceste caracteristici vor influenţa semnificativ premisele care stau la baza

modului în care a fost abordat procesul de integrare a noilor state. Ne referim în principal

la un complex de factori care diferenţiază ţările nou venite de vechii membri ai Uniunii –

transferul unor competenţe statale la nivelul instituţiilor comunitare, problema adaptării

la exigenţele globalizării, etc. În cazul acestor state, tradiţia instituţiei statului a fost una

foarte puternică, iar renunţarea la unele competenţe nu va fi un proces simplu.

De asemenea, problema globalizării, modul în care statele din Europa Centrală şi

Est pe de o parte şi cele din Europa de Vest sunt pregătite să facă faţă acestui fenomen

este diferit. Pentru ţările Europei de Vest, globalizarea a fost efectul unei evoluţii puse în

mişcare (şi) de ea însăşi. În schimb, economiile naţionale şi societăţile din ţările în

tranziţie ale Europei Centrale şi de Est au fost expuse imediat şi fără nici o protecţie

întregii forţe a globalizării aflate într-un stadiu avansat380. Timp de patruzeci de ani ele au

fost izolate de dinamica globalizării şi nu au dispus nici de capacităţi de producţie

379 Jan Zielonka, „Challenges of EU Enlargement”, în Journal of Democracy, Volume 15, Number 1 January 2004. 380 Hix Simon, The Political System of the European Union, London, 1999, pp.13-25.

169

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 competitive proprii, nici de sisteme de protecţie socială care să fie adecvate condiţiilor de

competitivitate ale finalului de secol XX.

Deşi a fost marcat de entuziasm şi optimism, momentul 1 mai 2004 a produs o

serie de îngrijorări cu privire deopotrivă la modul în care ţările din Europa Centrală şi de

Est se vor adapta la exigenţele impuse de integrare, dar şi la capacitatea Uniunii de a oferi

cadrul instituţional eficient de cooperare în întreaga Europă. De modul în care vor fi

gestionate aceste două probleme – găsirea unei soluţii de adaptare rapidă a noilor state la

cerinţele integrării şi crearea unui cadru instituţional şi legislativ care să funcţioneze

coerent în viitoarea structură de 27 de state – depinde capacitatea Europei de a se

constitui ca un veritabil actor al relaţiilor internaţionale şi de a răspunde provocărilor în

plan economic.

Reformele care s-au introdus şi care au vizat procesul integrării au generat o serie

de nemulţumiri în ţările din valul Luxemburg, dar, în funcţie de modul în care au ştiut să-

l coordoneze, acestea au condus la euroscepticism. Fenomenul, deja cunoscut în cadrul

vechilor membre ale Uniunii Europene, a luat forme specifice în spaţiul ex-comunist.

Dacă în Occident criza democraţiei este rezultatul lipsei de transparenţă a instituţiilor, în

ţările Europei Centrale şi de Est, fenomenul a fost produs de introducerea unor reforme şi

măsuri greu acceptate de opinia publică sau cu efecte restrictive asupra acesteia. Deşi

pentru statele admise în 2004, beneficiile integrării au fost certe, în mod evident, există şi

o serie de efecte negative (de exemplu, în Polonia s-a constatat reducerea forţei de muncă

datorită plecărilor masive ale tinerilor spre Occident).

De asemenea, o altă trăsătură specifică ţărilor din spaţiul ex-comunist se referă la

o mai mare disponibilitate a acestora de acceptare şi orientare către fenomenul

naţionalismului-populist. În mod firesc, datorită evoluţiilor lor istorice, ţările din Europa

Centrală şi de Est sunt mai înclinate să accepte şi să susţină mişcările naţionaliste381. Se

poate aprecia că statele din acest spaţiu dispun de o sensibilitate mai specială atunci când

este vorba despre sentimentul naţional şi manifestă o reticenţă faţă de renunţarea la

atributele suveranităţii lor. În condiţiile în care procesul de reformă şi eforturile de

adaptare la noile exigenţe ale Uniunii nu vor fi aplicate în mod corect sau nu vor fi avea

381 Rick Fawn, Ideology and Nationalism Identity in Post - Communist Foreign Policies, London, 2003, pp. 7-30.

170

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 o susţinere a societăţilor, efectele în plan social şi economic vor conduce la o exacerbare

a populismului. Apelul la soluţiile-miracol de rezolvare a problemelor cu care se

confruntă societăţile şi promisiunile demagogice ale unor grupări care speculează

vulnerabilităţile sistemelor în curs de transformare, reprezintă un risc pe care autorităţile

statelor din acest spaţiu trebuie să-l ia în considerare în procesul de integrare efectivă în

Uniunea Europeană. Lipsa unor strategii coerente şi realiste de abordare a procesului de

integrare în Uniunea Europeană poate genera tensiuni sociale şi o creştere a neîncrederii

în finalitatea apartenenţei la structurile comunitare. Este relevantă revolta populaţiei din

Budapesta (19-20 septembrie 2006) care, protestând împotriva guvernului Gyurcsany, a

manifestat ostilitate faţă de Uniune, solicitând ca Ungaria trebuie să rămână a ungurilor.

Pe de altă parte, dincolo de dificultăţile cu care se confruntă statele recent admise

în Uniunea Europeană, există o serie de aspecte ce ţin de capacitatea acesteia de a le

integra în spaţiul comunitar. În mod evident, tergiversarea unor măsuri care să conducă la

o integrare efectivă, generează frustrări ale noilor membri. Pe 17 septembrie 2006,

premierul slovac, Robert Fico şi cel ceh, Mirek Topolanek, şi-au exprimat, în cadrul unei

conferinţe de presă comune la Bratislava, nemulţumirea în legătură cu amânarea deciziei

de lărgire a spaţiului Schengen pentru noii membri ai Uniunii Europene, declarând că

ţările lor sunt pregătite, din punct de vedere tehnic, să fie integrate în sistemul Schengen.

Astfel de situaţii nu pot conduce la generalizări, dar reprezintă un semnal că există riscul

conturării fenomenului de euroscepticism în ţările din Europa Centrală şi de Est şi că se

impune căutarea unei noi formule instituţionale a Uniunii Europene, care să corespundă

noi realităţi: un ansamblu de 27 de state.

La final, putem spune că extinderea spre est a Uniunii presupune recuperarea unui

zone ce aparţine cultural şi politic Europei. În acest fel, conceptul de „Europa Centrală”

în dimensiunea sa geopolitică devine lipsit de relevanţă. Din „Europa Centrală”, după 1

ianuarie 2007 mai rămâne o comunitate spirituală, nostalgică şi paseistă, care se luptă

pentru păstrarea identităţii într-o Uniune Europeană aflată ea însăşi în căutarea propriei

identităţi, în dimensiunea regională şi globală.

171

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989

VII. România şi Europa Centrală. Abordări teoretice şi acţiune

diplomatică

A. Perioada ante-1989

Cadrul geopolitic în epoca modernă

Europa Centrală a constituit întotdeauna un spaţiu de referinţă pentru mişcarea

politică şi de idei, şi pentru activitatea diplomatică, pe teritoriul României. Delimitat

geografic ca o zonă de tranziţie între Europa de Vest şi partea răsăriteană a continentului,

Europa Centrală cuprinde un areal foarte important din punct de vedere strategic pentru

stabilitatea continentului. Importanţa derivă şi din vecinătatea cu spaţiul germanic, care a

exercitat, de-a lungul timpului o influenţă predominantă asupra vecinătăţii. Totuşi, mare

parte a acestei influenţe a fost de natură culturală, datorită fărâmiţării existente în cea mai

mare parte a evului mediu şi la începutul epocii moderne. De-abia în secolul al XIX-lea

influenţa a devenit politico-militară, concretizându-se aşa numitul concert european.

O altă componentă importantă a Europei Centrale a fost spaţiul slav apusean,

manifestat mai ales prin intermediul regatului polonez şi, într-o mai mică măsură, prin

regatul Boemiei. Cât priveşte ultimul, el a fost influenţat puternic de spaţiul germanic,

fiind deseori considerat parte integrantă a acestuia. Polonia, pe de altă parte, a avut un rol

important, mai ales din punct de vedere comercial, ca zonă de tranzit între Marea Baltică

şi Marea Neagră. Totodată, polonezii s-au contrapus, uneori cu succes, expansiunii

turceşti înspre nord, mai ales cu ajutorul Moldovei şi Ţării Româneşti. Odată cu

expansiunea rusă, însă, statul polonez a început să decadă, ajungând, de la contribuţia

esenţială la salvarea Vienei la dispariţia prin împărţire între ţările vecine.

Nu mai puţin important, în zonă, a fost regatul maghiar. Această entitate a avut un

succes deosebit în primele faze ale existenţei sale, extinzându-se de la arcul carpatic la

Marea Adriatică, de-a lungul Dunării. În această ipostază, regatul maghiar a constituit

172

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 atât un spaţiu de tranzit către Orient, cât şi un obstacol relevant în faţa invaziilor

răsăritene (mongole şi turceşti). Totuşi, relevanţa sa a scăzut, odată cu diminuarea

interesului Occidentului faţă de invazia turcilor, mai ales după marile descoperiri

geografice transatlantice.

În acest context, existenţa ţărilor, mai târziu a Principatelor Române, la marginea

Europei Centrale a avut o importanţă crucială pentru evoluţia lor politică ulterioară. Dacă

existenţa Transilvaniei a fost dominată de preponderenţa Ungariei, iar apoi, a Austriei în

zona intracarpatică, existenţa celorlalte două entităţi a fost influenţată într-un mod mai

complex de vecinătăţile imediate. În cazul întemeierii celor două state un rol important a

fost jucat de Ungaria, însă influenţa sa a cunoscut o reducere continuă, în favoarea

Poloniei, pentru Moldova, şi a Imperiului Otoman, în Ţara Românească. Ulterior,

influenţa otomană în cele două state a devenit preponderentă, cel puţin până în secolul al

XIX-lea.

Perioada de până la Primul Război Mondial

În contextul edificării statului modern român, situaţia în zonă era caracterizată

printr-un echilibru fragil de forţe. Existenţa Imperiului Habsburgic, devenit Austro-

Ungaria din 1867, constituia un factor stabilizator în zonă, însă mult slăbit de

confruntările cu vecinii prusaci şi piemontezi, în plină afirmare. De asemenea, dominaţia

otomană asupra spaţiului balcanic şi a Principatelor Române era într-o fază de decădere

avansată, fiind susţinută numai cu sprijinul intens al diplomaţiei engleze. În schimb,

expansiunea rusească ajunsese la apogeu în ceea ce priveşte spaţiul european, reuşind să

se insereze în regiunea slavă apuseană până la Varşovia, iar înspre sud până la Prut,

ameninţând cu obţinerea controlului asupra Strâmtorilor.

Chestiunea principatelor române s-a suprapus iniţial cu aşa numita problemă

orientală. În situaţia dată, realizarea unirii Moldovei cu Ţara Românească şi obţinerea

independenţei au fost realizate datorită divizării marilor puteri europene şi încercării de

contracarare reciprocă. Statul român era conceput ca un stat-tampon care stăvilea

expansiunea rusă, protejând rămăşiţele Imperiului Otoman, şi venea în continuarea

Austro-Ungariei, pentru a facilita accesul la gurile Dunării.

173

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Evenimentele din 1877-1878, care au culminat cu declanşarea războiului între

Rusia şi Turcia şi cu proclamarea independenţei de stat a României, au dus la întărirea

relaţiilor cu spaţiul central-european, sub forma apropierii de Austro-Ungaria şi

Germania. Deoarece prin Tratatul de la Berlin, care prevedea schimbul teritorial a sudului

Basarabiei cu Dobrogea, aducând atingere integrităţii teritoriale a statului român, relaţiile

dintre Bucureşti şi Sankt Petersburg au cunoscut o deteriorare rapidă. Astfel a fost

facilitată deplasarea României către noul bloc politico-militar cunoscut sub numele de

Puteri Centrale.

Originea germană a domnitorului Carol I a constituit un punct foarte important în

această apropiere. Crescut în spiritul militar prusac, Carol avea o încredere absolută în

superioritatea armatei germane în faţa oricăror ameninţări. De asemenea, Germania era o

componentă esenţială a echilibrului european, fără de care nu se putea realiza nimic.

Totodată, Austro-Ungaria era un partener şi un intermediar foarte important în relaţiile cu

Germania. De aceea, pentru recunoaşterea independenţei de stat a României, guvernul şi

domnitorul ţării au întreprins acţiuni de îmbunătăţire a raporturilor cu Austro-Ungaria. În

acest scop, Carol i-a acordat împăratului Franz-Joseph Marea Cruce a Ordinului Steaua

României382.

Apropierea politică a României de Austro-Ungaria a fost zdruncinată de politica

monarhiei bicefale de a pune stăpânire pe Dunărea de Jos, de piedicile puse la importul

de vite din România şi de problema răscumpărării căilor ferate construite cu capital

german în România (afacerea Stroussberg). Această din urmă problemă a fost rezolvată

printr-o convenţie specială mijlocită de guvernul de la Berlin383.

În ceea ce priveşte problema Dunării, Comisia Mixtă a Comisiei Europene a

Dunării (CED) leza suveranitatea României prin controlul exercitat de Viena asupra

cursului fluviului pe teritoriul ţării noastre. De aceea, în 1883, a fost convocată

Conferinţa de la Londra, care, însă nu a rezolvat litigiul existent384. O problemă mai

importantă decât toate celelalte, însă, era existenţa unei populaţii compacte româneşti în

Transilvania. Acest fapt, coroborat cu existenţa unei mişcări de susţinere a luptei de

382 Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner et alii, România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 38. 383 Ibidem, p. 44. 384 Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 61.

174

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 emancipare naţională a românilor ardeleni pe teritoriul statului român, a creat tensiuni în

relaţia cu Austro-Ungaria. Astfel, în 1880, apariţia hărţii „Daciei moderne” şi ajutorarea

sinistraţilor transilvăneni în urma inundaţiilor de primăvară, au produs iritare la Viena385.

În contextul proclamării regatului, sprijinul Germaniei şi Austro-Ungariei

devenea esenţial pe plan internaţional. Acest fapt, însă, presupunea renunţarea la

adăpostirea românilor transilvăneni fugari. În aceste condiţii, atât Carol, cât şi primul

ministru I. C. Brătianu au sprijinit încheierea unei alianţe cu Puterile Centrale, împotriva

Rusiei, dar şi pentru rezolvarea problemelor cu Austro-Ungaria. Această politică era

susţinută de oameni politici de marcă, precum conservatorii Titu Maiorescu şi P. P. Carp,

şi liberalul D. A. Sturdza, care vedea chiar o contradicţie între „Europa unită” (de fapt,

Puterile Centrale) şi Rusia386.

Deşi Bismarck urmărea menţinerea Rusiei în jocul balanţei europene, politica

expansionistă a acesteia, în special prin intermediul principatului bulgar autonom de la

sud de Dunăre, nu putea fi privită cu ochi buni. România se afla chiar între Rusia şi

Bulgaria, aşa că o cooptare a României în sistemul Puterilor Centrale ar fi fost o manevră

strategică de echilibrare a dominaţiei ruseşti în zonă387. Acest lucru a fost realizat prin

semnarea tratatului de alianţă a României cu Austro-Ungaria şi Germania.

În octombrie 1883, s-a semnat la Viena tratatul cu Puterile Centrale, prin care

Austro-Ungaria renunţa la controlul asupra Dunării de Jos în schimbul renunţării statului

român la sprijinul pentru românii transilvăneni şi se reglementa acţiunea militară

conjugată în cazul unui atac al Rusiei. Germania a solicitat nemenţionarea explicită a

Rusiei ca principal agresor, pentru mai multă siguranţă388. Tratatul a rămas secret, în

ciuda bănuielilor opiniei publice. El a constituit o ieşire a României dintr-o izolare

politică periculoasă şi a marcat relaţiile cu spaţiul central-european până în 1913.

În ciuda tratatului, problemele cu Austro-Ungaria au continuat să existe. Deşi,

oficial, guvernul a adoptat o poziţie rezervată, opinia publică a continuat demonstraţiile

de simpatie pentru românii transilvăneni. Totuşi, Austro-Ungaria şi Germania ocupau

385 Ibidem, p. 50. 386 Ibidem, pp. 96-98. 387 Ibidem, p. 103. 388 Ibidem, pp. 118-124.

175

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 poziţia dominantă pe piaţa românească389. Acest lucru a determinat o presiune mai mare

decât în mod obişnuit a Vienei asupra guvernului de la Bucureşti. Între 1886-1891 a avut

loc „războiul vamal” dintre cele două state, cauzat de impunerea unor taxe protecţioniste

de către guvernul austro-ungar. Statul român a ripostat prin măsuri similare, ceea ce a

condus la o reorientare economică spre Germania. Relaţia cu Germania a fost întărită şi

prin reglementarea succesiunii lui Carol I de către nepotul său de frate, Ferdinand. Astfel,

tratatul de alianţă cu Puterile Centrale a fost reînnoit în 1888, pentru încă trei ani390.

Austro-Ungaria, în schimb a început să se orienteze tot mai serios către Bulgaria, mai ales

în contextul alipirii Rumeliei la Bulgaria în 1885.

După 1890, în contextul reorientării politicii externe a Germaniei către o politică

mondială (Weltpolitik), Rusia şi Austro-Ungaria au început să fie singurele susţinătoare

ale statu-quo-ului central european, încercând mutarea disputelor în spaţiul balcanic. În

acest context, acţiunile de emancipare ale românilor transilvăneni au cunoscut un nou

elan, mai ales prin mişcarea memorandistă. Acţiunile lor nu au fost însă unitare,

remarcându-se o diversitate de idei. Astfel, un grup reprezentat de Vincenţiu Babeş,

sprijinea apropierea româno-maghiară împotriva expansiunii panslaviste, chiar şi în

interiorul imperiului. România şi Ungaria urmau să fie state tampon între Rusia şi

Germania391. Alţii, în frunte cu Ion Raţiu şi Aurel C. Popovici, militau pentru o acţiune

independentă faţă de guvernul de la Bucureşti. În sfârşit, doar o mică parte, mai ales cei

refugiaţi în România, susţineau o acţiune comună (Ioan Slavici). Totuşi, mişcarea

ardeleană nu avea un caracter iredentist, ci doreau o stabilizare a situaţiei lor în

imperiu392.

Problemele ridicate de mişcarea memorandistă nu au afectat relaţiile statului

român cu monarhia bicefală. Din contra, tratatul de alianţă a fost reînnoit la Sinaia în iulie

1892. De asemenea războiul vamal a luat sfârşit în iulie 1891, iar în octombrie şi

decembrie 1893 au fost semnate noi convenţii economice cu Germania şi Austro-

Ungaria, ceea ce păstra România în zona economică central-europeană. Problemele de

389 Ibidem, pp. 142-143, 153-154. 390 Cazan, Rădulescu-Zoner, op. Cit., pp. 157-162, 166-168. 391 Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1868-1918, Editura Dacia, Cluj, 1992, pp. 28-29. 392 Ibidem, p. 43.

176

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 necesitate politică au primat în acţiunea Austro-Ungariei. Cu toate acestea, înmulţirea

tensiunilor, după procesul memorandiştilor şi aniversarea de la Putna (1894), a creat o

situaţie dificilă pentru România393.

În august 1895, românii transilvăneni prezenţi la Congresul naţionalităţilor din

imperiu decid să colaboreze cu celelalte naţionalităţi (inclusiv cele slave) pentru

obţinerea unei autonomii mai mari. Curentul conservator, reprezentat de mitropolitul

Andrei Şaguna susţinea o colaborare mai strânsă cu Viena, în acelaşi timp cu o mai mare

cooperare între popoarele din imperiu. Curentul liberal majoritar susţinea independenţa

activităţii politice, atât faţă de Viena, cât şi faţă de Bucureşti394.

În ciuda acestor tendinţe, cooperarea româno-austro-ungară a continuat prin

semnarea în septembrie 1896 a protocolului secret de prelungire a tratatului de alianţă

între cele două state, valabil până în 1903. Acesta prevedea acţiuni concrete cum ar fi

construirea sistemului de fortificaţii din zona Focşani-Galaţi, protejarea podului de la

Cernavodă, terminarea căii ferate Ghimeş-Palanca şi o colaborare militară mai strânsă. În

decembrie 1898, Germania şi-a manifestat adeziunea la acest tratat395.

După 1900, crearea Antantei şi creşterea rivalităţii cu blocul Puterilor Centrale,

atât în Europa, cât şi în sfera colonială au dus la tensionarea situaţiei de ansamblu. Pe

plan european, Germania a început să-şi întărească influenţa în Balcani cu ajutorul

Austro-Ungariei. Aceasta, însă începea să fie din ce în ce mai mult slăbită de

etnocentrismul crescând al slavilor sudici, care priveau cu multe speranţe ascensiunea

Serbiei396. Pentru rezolvarea acestei probleme au fost avansate mai multe soluţii printre

care şi ideea lui Aurel C. Popovici, consilier al arhiducelui Franz Ferdinand, de

federalizare a Austro-Ungariei, expusă în cartea sa Statele Unite ale Austriei Mari397,

apărută în 1906 la Leipzig. Aurel Popovici a imaginat o reformă a monarhiei austro-

ungare în sensul federalizării acesteia, se prevedea constituirea unei provincii „naţionale”

prin unirea Transilvaniei cu Bucovina. Ideea centrală era că problemele naţionale vor

putea fi rezolvate prin reformarea structurii imperiale, fidelitatea faţă de monarhie fiind

393 Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 205-206, 217. 394 Hitchins, op. cit., p. 119. 395 Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 219-221. 396 Ibidem, pp. 227-228, 231. 397 Aurel Popovici, Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich, Leipzig 1906

177

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 considerat un liant destul de puternic pentru a menţine unitatea statului multinaţional398.

Popovici căuta să demonstreze că micile enclave naţionale urmau să dispară fie prin

asimilare sau transferare. Restul zonelor urmau a fi organizate în 15 grupe naţionale,

precum şi autonomie naţională pentru evreii răspândiţi în Imperiu. De asemenea, el

susţinea necesitatea acordării autonomiei popoarelor din imperiu, ceea ce ar fi creat un

sistem ce ar fi luat în calcul doleanţele a mai mult decât cele două naţiuni dominante.

Ideea sa a fost întâmpinată cu simpatie de moştenitorul tronului, prinţul Franz-Ferdinand,

însă şi cu ostilitate, mai ales de către Budapesta, care nu dorea separarea Transilvaniei de

Ungaria399. Criticii ideilor federaliste de la începutul secolului al XX-lea afirmă că

bilanţul monarhiei austro-ungare este mult mai negativ, iar principiul de

supranaţionalitate trece drept cea mai frumoasă minciună a ideologiei oficiale, mascând

de fapt hegemonia naţionalităţilor germană şi maghiară.

Slăbirea Rusiei după războiul pierdut cu Japonia (1904-1905) şi revoluţia

burgheză reprimată (1905-1907), a creat premisele unui rol mai mare al României în

Balcani pentru a echilibra o Bulgarie din ce în ce mai puternică, politică susţinută şi de

398 Aurel C. Popovici respingea ideea federalismului istorico-tradiţional, argumentând că vechile entităţi istorico-politice nu mai puteau legitima cererile etnice, sociale, economice ale naţionalităţilor. De aceea, Popovici încearcă să demonstreze că doar federalismul pe baza principiului naţionalităţii ar putea fi o soluţie justă: „Adevărata fiinţă a acestui principiu – aplicat la noi – nu este separatismul, nici iredentismul, ci tendinţa popoarelor odată trezite la conştiinţă, să formeze individualităţi politice autonome, pe teritoriile lor naţionale, înlăuntrul monarhiei; – atunci nu este permis să se plece în rezolvarea acestor chestiuni, nici dintr-un punct de vedere unilateral, privitor la întrebuinţarea limbii materne, nici din acela al măsurilor administrative. Aceste probleme noi le-am caracterizat drept probleme constituţionale. Deci ele pot fi judecate şi tranşate numai din punctul de vedere al unei modificări constituţionale, care să privească întreaga monarhie.” Principiul naţionalităţilor astfel expus urmărea constituirea unor state autonome în cadrul monarhiei, plecând de la premisa „un stat, o naţiune”. Autorul român al proiectului de federalizare a imperiului înţelegea că formula alegerilor libere, chiar după o eventuală reformă a legii electorale, este nerelevantă într-un sistem în care nivelul de organizare politică nu este suficient de evoluat. În concepţia lui Popovici în statele aflate în curs de modernizare, alegerile servesc doar pentru intensificarea puterii forţelor sociale de dezbinare şi adeseori reacţionare şi dispariţia autorităţii publice, problema primordială nefiind libertatea, ci crearea unei ordini publice legitime. Împăratul ar fi urmat, conform ecuaţiei lui Popovici să instaureze, eludând instituţiile legislative, sistemul federalist, şi tot împăratul, prin încrederea şi puterea de care se bucura, ar fi urmat să legitimeze acest sistem. De aceea în centrul întregului edificiu construit de A.C. Popovici se afla împăratul, care urma să rezolve atât divergenţele dintre imperiu şi statele componente, cît şi cele dintre statele monarhiei: „Împăratul este sacru, inviolabil şi nu este responsabil. Împăratul exercită puterea guvernamentală (puterea federală) prin guvernul imperial şi funcţionarii subordonaţi acestuia. Răspunderea pentru guvernul imperial o are preşedintele lui. Împăratul numeşte şi destituie pe preşedintele guvernului imperial, numeşte după propunerea preşedintelui, în toate funcţiunile şi serviciile imperiale, dacă legea nu dispune altfel. Împăratul numeşte guvernele diferitelor state naţionale, precum şi pe funcţionarii lor superiori...”. Vezi Sabina Fati, “Ideea naţională şi federalismul în Transilvania la începutul secolului 20”, în http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000249.pdf399 Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 32-33, 177.

178

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 regele Carol I. Austro-Ungaria a încurajat şi ea această orientare pentru a distrage atenţia

de la problemele românilor transilvăneni. În aprilie 1902 a fost prelungit tratatul de

alianţă între România şi Puterile Centrale400.

Reaprinderea problemei orientale, sub forma crizei bosniece (1908-1909), a

determinat reluarea competiţiei ruso-austro-ungare pentru dominaţie în Balcani. În

condiţiile în care Austro-Ungaria susţinea independenţa Bulgariei şi anexa Bosnia-

Herţegovina, în defavoarea Serbiei, România a început să se distanţeze gradual de

Puterile Centrale, mai ales de Austro-Ungaria.

Cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913), interesele României au venit

în contradicţie flagrantă cu cele ale Austro-Ungariei. Deşi aflată sub conducerea unui

guvern pro-austriac, condus de Titu Maiorescu, care reînnoise tratatul secret de alianţă în

februarie, acelaşi an, România a atacat Bulgaria (stat susţinut de Austro-Ungaria), care

ocupase integral Macedonia, intrând în conflict cu Serbia, Grecia (susţinute politic de

Rusia) şi Turcia (susţinută de Germania). Această acţiune, încununată de succes, a dus la

răcirea relaţiilor cu Austro-Ungaria (nu şi cu Germania)401.

Începerea distanţării evidente a României de Puterile Centrale a fost inaugurată de

acceptarea unui împrumut francez în octombrie 1913, ceea ce a fost interpretat ca o

colaborare cu inamicul direct. De asemenea, tratatul cu Austro-Ungaria nu a mai fost

reînnoit de noul guvern antantofil, condus de Ion I. C. Brătianu, datorită refuzului Vienei

de a asigura frontiera României cu Bulgaria, stabilită prin Pacea de la Bucureşti

(1913)402.

Primul Război Mondial şi perioada interbelică

România la începutul primei conflagraţii mondiale era în faţa unor decizii care

aveau să-i influenţeze în mod decisiv viitorul, prin orientarea către Antantă, sau Puterile

Centrale ori, a treia opţiune, rămânerea într-o expectativă prudentă, mai ales după

participarea în cel de-al doilea război balcanic (1913). Poziţia geografică a ţării devenise

defavorabilă în noul context strategic, deoarece era foarte apropiată de linia frontului

400 Cazan, Rădulescu-Zoner, op. cit., pp. 238-239, 241. 401 Ibidem, pp. 327, 345-346. 402 Ibidem, pp. 372, 384.

179

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 dintre Rusia, vecinul de la răsărit, şi Austro-Ungaria, vecinul de la apus. Marile puteri

europene urmăreau atragerea României în alianţele lor pentru a beneficia de unele resurse

existente aici (cereale în principal) şi pentru a câştiga un avantaj teritorial considerabil în

zonă. De asemenea, deschiderea unui nou front implica redirecţionarea resurselor

oricăruia dintre blocurile politico-militare. La începutul războiului, Austro-Ungaria avea

un anumit avantaj în acest sens, conferit de tratatul secret de alianţă cu Puterile Centrale.

De cealaltă parte, Antanta căuta să valorifice aceste diferende în favoarea sa,

încercând să atragă România în război de partea ei.

În aceste condiţii, regele Carol I a considerat că era necesară o consultare a tuturor

forţelor politice importante ale ţării, mai ales că existau contradicţii evidente între

vederile sale pro-germane şi poziţia guvernului Brătianu, a unor forţe ale opoziţiei şi ale

opiniei publice. Astfel, la 21 iulie/3august 1914 a fost convocat Consiliul de Coroană la

Sinaia, unde au fost invitaţi membrii guvernului liberal existent, preşedinţii celor două

camere ale legislativului, foşti prim-miniştri conservatori, reprezentanţi ai partidelor din

opoziţie şi principele Ferdinand. Consiliul a analizat poziţia României, conturându-se clar

poziţia germanofilă a regelui, secondat doar de P. P. Carp, şi opţiunea către o neutralitate

activă, susţinută de Ion I. C. Brătianu şi de majoritatea celor prezenţi. În sprijinul său

regele invoca tratatul secret din 1883 şi superioritatea armatei germane în faţa oricărei

alte armate, aşa cum era situaţia în acel moment. Cu toate acestea, cei prezenţi au

remarcat că articolul II al tratatului invocat nu prevedea decât intervenţia în cazul în care

una dintre părţi era atacată, ceea ce nu se întâmplase403. Se mai poate remarca şi faptul că

tratatul nu fusese ratificat de parlament, deşi articolul 93 din Constituţia de la 1866

prevedea expres că nici un act încheiat cu un stat străin neratificat de parlament nu este

valabil404. În plus, o telegramă primită de Ion I. C. Brătianu chiar în timpul consiliului

aducea vestea neutralităţii Italiei care se afla într-o situaţie oarecum similară cu România.

În aceste condiţii, deşi Regele nu era vădit de acord cu părerile reprezentanţilor ţării, s-a

luat hotărârea ca ţara să se declare neutră în acest conflict.

403 Ion Mamina, Consiliile de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 34-42. 404 Ioan Muraru, Mona-Lisa Pucheanu, Constituţiile române – texte, note, prezentare comparativă, R. A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993, p. 55.

180

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Cu toate acestea, atitudinea guvernului de la Bucureşti s-a dovedit a fi favorabilă

Antantei, fapt demonstrat prin aprobarea tranzitului de armament din Rusia în Serbia,

prin limitarea transporturilor de arme germane către Turcia şi, nu în ultimul rând, prin

semnarea unei Convenţii secrete cu Rusia la în octombrie 1914, cunoscută sub numele de

“Acordul Sazonov-Diamandi”, după numele ministrului de externe rus şi al ministrului

român la Sankt Petersburg405. Convenţia recunoştea dreptul României la teritoriile din

Austro-Ungaria locuite de români şi stipula negocierea unei graniţe etnice în Bucovina în

schimbul unei neutralităţi binevoitoare faţă de Rusia. Între timp, în octombrie 1914,

moare regele Carol I care este urmat la tron de nepotul său Ferdinand, cu vederi

favorabile Antantei, mai ales datorită căsătoriei sale cu Maria de Edinburgh.

În condiţiile insucceselor militare ale Antantei din toamna anului 1914 şi

primăvara anului 1915, aceasta caută, din ce în ce mai mult, să atragă România în luptă.

Tergiversarea negocierilor de către partea rusă, cu ocazia intrării Italiei în război, duce la

eşuarea tratativelor, pentru moment. Totuşi, datorită eşecurilor constante pe frontul de

est, guvernul rus accepta condiţiile României la în iunie 1915, în condiţiile intrării

imediate în război406. Guvernul român se declară dispus să intre în război în termen de

două luni de la semnarea unei convenţii politico-militare. În cele din urmă Antanta nu îşi

poate asuma obligaţiile militare şi renunţă la cererea de intrare imediată în război.

Tratatul de alianţă şi convenţia militară dintre România şi Antanta au fost semnate

în cel mai mare secret la Bucureşti, la data de 4/17 august 1916, şi recunoştea cererile

României, consfinţind şi graniţa ţării cu Rusia pe Prut, cu Ungaria, la est de oraşul

Debreţin, şi cu Serbia, pe Tisa şi Dunăre407. România urma să adreseze declaraţia de

război Austro-Ungariei o dată cu atacul în Transilvaniei, programat la 15/28 august 1916.

Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, de la Bucureşti, s-a declarat de acord

cu tratatul, cu excepţia liderilor conservatori Al. Marghiloman, Theodor Rosetti şi Titu

Maiorescu, care s-au declarat în favoarea menţinerii neutralităţii, şi a lui Petre P. Carp,

care s-a pronunţat, din nou, pentru o alianţă cu Puterile Centrale408. În aceste condiţii,

405 Constantin C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Crai-nou, Chişinău, 1992, p. 292 406 Ibidem, pp. 342-343. 407 Ibidem, p. 347. 408 Mamina, op. cit., pp. 58-70.

181

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 principalele forţe politice ale ţării şi-au dat girul pentru intrarea României în războiul

pentru reîntregirea ţării.

Operaţiunile militare nu se desfăşoară favorabil pentru România, care, după ce

avansează uşor în Transilvania, este respinsă peste Carpaţi de acţiunea conjugată a

trupelor germano-austro-ungare. În acelaşi timp, Bulgaria avansează nestingherită în

Dobrogea, profitând de lipsa de combativitate a trupelor ruse, şi aşa insuficiente. Trupele

germane conduse de generalul von Mackensen, aflate la sudul Dunării atacă surprinzător

dinspre sud, reuşind să creeze panică prin încercuirea trupelor române din Oltenia.

Căderea Bucureştiului are loc la începutul lunii decembrie 1916, iar restul trupelor

româno-ruse şi reprezentanţii instituţiilor publice se retrag, în iarna 1916/1917, în

Moldova409.

În ciuda regrupării încununate de succes a forţelor române, cu sprijinul misiunii

franceze conduse de generalul Berthelot, şi manifestată prin luptele victorioase de la

Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, situaţia stagnează pentru moment, începând să cunoască o

deteriorare accentuată sub influenţa dezagregării statului ţarist, în urma revoluţiei

burgheze din februarie 1917 şi a revoluţiei bolşevice din noiembrie 1917. Lipsită de

aportul esenţial al trupelor ruse, România este obligată să încheie un armistiţiu cu forţele

Puterilor Centrale la Focşani410.

Încheierea Păcii de la Brest-Litovsk, între Puterile Centrale şi Rusia, la 3 martie

1918, a făcut imposibilă continuarea războiului pentru România. În aceste condiţii,

Puterile Centrale au impus condiţii extrem de grele pentru începerea negocierilor:

rectificare a frontierei cu Austro-Ungaria în zona trecătorilor, cedarea Dobrogei,

concesiuni economice în favoarea Puterilor Centrale. Consiliile de Coroană desfăşurate la

2, 3 şi 4 martie 1918 la Iaşi au trebuit să accepte aceste condiţii plus demobilizarea

armatei şi permiterea trecerii trupelor inamice spre Ucraina. La 7 mai 1918, guvernul

Marghiloman a semnat tratatul de pace care consfinţea aceste condiţii înrobitoare, mai

ales aservirea economică a ţării faţă de Puterile Centrale, neutralizarea militară a ţării prin

desfiinţarea armatei şi ocupaţia militară germană a întregii ţări. În schimb Constanţa

409 Aurel Pentelescu, „Avatarurile unui tratat de pace înrobitor (Bucureşti, 7 mai 1918)”, în Gheorghe Nicolescu (coord.), România în ecuaţia păcii şi dictatului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001, p. 29. 410 Ibidem, pp. 30-31.

182

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 rămânea porto-franco, iar Basarabia revenea României. Regele Ferdinand a tergiversat

ratificarea pe cale oficială a Păcii de la Bucureşti aşteptând evoluţia situaţiei pe celelalte

fronturi411.

În contextul controlului german asupra Europei Centrale, s-a conturat ideea

formării unei entităţi politico-economice unitare, sub numele de Mitteleuropa, care ar fi

consfinţit supremaţia germană. În această entitate suprastatală, susţinută de Friedrich

Naumann, (Oberstaat) fiecare naţiune şi-ar fi păstrat specificul naţional şi ar fi beneficiat

de pe urma sintezei culturale realizate prin germanism, privit ca cea mai echitabilă soluţie

în faţa ameninţărilor forţelor exterioare (Anglia, Franţa, Rusia). În contradicţie cu această

idee, s-a conturat alternativa Noii Europe susţinute de Thomas G. Masaryk, sub influenţa

ideilor wilsoniene. Această alternativă preconiza crearea unor state naţionale

independente cu un regim democratic în Europa Centrală. Acestea ar fi colaborat mult

mai uşor, asigurând stabilitatea în zonă412.

Succesele obţinute de Antanta în toamna anului 1918, culminând cu trecerea

Dunării la Zimnicea de către trupele corpului expediţionar francez de la Salonic, a

determinat reintrarea în război a României care a declarat din nou război Austro-

Ungariei. La 28 noiembrie 1918 Bucovina se uneşte cu România. La 1 decembrie 1918,

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei cu România. Până

la începutul anului 1919, toate teritoriile locuite de români până la aliniamentul Carei –

Satu Mare – Oradea – Arad, stabilit de trupele Antantei, se aflau sub controlul armatei

române413.

Instaurarea unui guvern comunist în Ungaria, sub conducerea lui Bela Kun, a

creat noi probleme în relaţiile româno-ungare. Guvernul comunist ungar a hotărât, în

aprilie 1919, să recucerească teritoriile pierdute în favoarea României şi noului stat

cehoslovac printr-o acţiune militară, intrând pe teritoriul Transilvaniei până pe

aliniamentul Cluj-Deva. Acţiunea a fost însă respinsă prompt de armata română care a

neutralizat trupele maghiare oprindu-se, în mai 1919, pe Tisa, iar în august, acelaşi an,

411 Cosmina-Adela Rusu, Marinel Lăzărescu, „Pacea de la Bucureşti şi consecinţele sale pentru România”, in Nicolescu (coord.), op. cit., pp. 68-70. 412 Kevin Wilson, Jan van der Dussen (eds.), The History of the Idea of Europe, Routledge, London, and New York, 1993, pp. 90-95. 413 Lenuţa Nicolescu, „Generalul Gheorghe Potopeanu, diplomat şi negociator pentru cauza României Mari”, in Nicolescu (coord.), op. cit., pp. 96-100.

183

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 din cauza refuzului Ungariei de a coopera cu Antanta şi de a se retrage din Slovacia, au

ocupat Budapesta, punând capăt regimului comunist al lui Bela Kun414.

Tratele de pace de la Paris au pus bazele unei noi organizări a Europei Centrale.

Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 între aliaţi şi Germania, stabilea

pierderea Sileziei Orientale şi a zonei Breslau (Poznan) în favoarea Poloniei şi crearea

unui coridor polonez spre Marea Baltică, ce includea şi oraşul liber Danzig (Gdansk).

Tratatul de la Saint-Germaine, cu Austria, semnat la 10 septembrie 1919, prevedea

alipirea Bucovinei la România, pierderea Boemiei în favoarea noului stat cehoslovac, a

sudului Poloniei, a Carniolei (Slovenia) în favoarea Serbiei şi a Tirolului de Sud în

favoarea Italiei. De asemenea, era interzisă unirea Austriei cu Germania (Anschluss). O

problemă foarte importantă a fost şi semnarea tratatului minorităţilor, care, iniţial acorda

protecţia marilor puteri pentru acestea. La presiunile României şi ale altor state

învingătoare, tratatul a fost modificat pentru a prevedea drepturi şi libertăţi egale în

cadrul statelor respective. Astfel era respectată suveranitatea naţională şi existau

condiţiile unei securităţi colective prin stingerea diferendelor etnice415.

Tratatul cu Bulgaria, semnat la 10 decembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine,

recunoştea graniţa din 1913 cu România. În ceea ce priveşte Ungaria, tratativele au fost

mai îndelungate, din cauza dificultăţii trasării unei graniţe care să mulţumească ambele

părţi. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, prevedea o graniţă etnică cu

România, în condiţiile în care erau înglobate şi teritoriile secuieşti din Transilvania,

alipirea Slovaciei la Cehoslovacia şi a Croaţiei la nou formatul Regat sârbo-croato-

sloven416.

Epoca interbelică417

După 1920, relaţiile României cu Europa Centrală s-au desfăşurat pe două

direcţii: relaţiile cu statele susţinătoare ale statu-quo-ului, mai ales în cadrul Micii

Înţelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia), dar şi cu Polonia, şi relaţiile cu statele revizioniste

414 Valeriu-Florin Dobrinescu, „Tratatul de la Trianon”, in Nicolescu (coord.), op. cit., pp. 133-134, 142-148. 415 Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 265-277. 416 Dobrinescu, loc. cit., pp. 161-162. 417 Pentru mai multe amănunte asupra perioadei vezi subcapit. V.2

184

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 (Germania, Ungaria, Austria). Dacă relaţiile cu prima categorie au fost în general foarte

bune, mai ales cu Mica Înţelegere, relaţiile cu cea de-a doua categorie au fost marcate de

probleme pe tot parcursul perioadei. La acestea s-au adăugat tendinţele naţionaliste

dominante în domeniul economic, manifestate, în România, prin curentul neoliberal,

teoretizat de Mihail Manoilescu. Conform acestui curent, statul român trebuia să urmeze

o politică de industrializare rapidă în scopul consolidării independenţei politice, conform

devizei „prin noi înşine” aplicate de Partidul Naţional-Liberal418.

Realizarea Micii Înţelegeri a constituit cea mai importantă decizie a clasei politice

româneşti a vremii în relaţia cu Europa Centrală. Apropierea statelor în cauză (România,

Cehoslovacia şi Iugoslavia) a fost facilitată de colaborarea lor în timpul fazelor finale ale

războiului şi de menţinerea tendinţelor revizioniste austro-ungare. În acest sens se

remarcă propunere austriacă din 1919 de creare a unei mari uniuni vamale central-

europene formată din Austria, Ungaria, Germania, România, Elveţia, Italia, Belgia.

Olanda, Europa de Nord şi alte state desfăcute din Rusia. Această propunere, teoretizată,

mai târziu de contele Coudenhove-Kalergi, a fost respinsă categoric de diplomaţia

majorităţii ţărilor central-europene, şi în special de către Take Ionescu, ministru de

externe al României419.

Un alt proiect preluat de tabăra revizionistă a fost planul francez al Confederaţiei

danubiene, care urma să fie alcătuită din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi

Austria. Acesta avantaja clar ţările învinse, aşa că a fost respins de celelalte ţări, care au

avut un motiv în plus pentru realizarea Micii Înţelegeri. Aceasta din urmă s-a bazat pe

ideile lui Take Ionescu şi Thomas Masaryk. Totuşi, organizaţia nu a avut în componenţă

decât cele trei state, din cauza refuzului Poloniei de a adera, urmare a diferendului

teritorial cu Cehoslovacia în privinţa oraşului de graniţă Teschen. Principalele documente

oficiale au fost Convenţia româno-cehoslovacă de la Bucureşti, din aprilie 1921,

Convenţia româno-iugoslavă de la Belgrad, din iunie 1921, care a reglementat şi

problema frontierei din Banat, şi Convenţia iugoslavo-cehoslovacă de la Praga, din

septembrie 1921. Aceste acte consfinţeau crearea unei structuri de tip federal (în sensul

418 Ştefan Zeletin, Neoliberalismul: studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române, Editura Politică, Bucureşti, 1971, pp. 345-362. 419 Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918, p. 102.

185

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 de alianţă de securitate între parteneri egali, foederis) care să susţină păstrarea statu-quo-

ului central-european420.

Noua organizaţie a fost primită cu un larg ecou pozitiv în rândul comunităţii

internaţionale, chiar Bulgaria exprimându-şi intenţia de a adera, în septembrie 1921.

Totuşi, eşecul cooptării Poloniei a văduvit organizaţia de realizarea potenţialului său real.

Totuşi, România a avut relaţii bune cu Polonia, atestate şi de încheierea tratatului bilateral

din martie 1921. Polonia a constituit veriga slabă a sistemului central-european datorită

oscilării sale pentru obţinerea de garanţii din partea a doi vecini ostili: Rusia Sovietică

(1921-1933) şi Germania (1933-1939)421.

În martie 1932, Planul Tardieu de formare a unei Confederaţii economice

danubiene a constituit o nouă problemă pentru statele Micii Înţelegeri. Prin acest plan,

care favoriza clar Austria şi Ungaria, era afectată suveranitatea naţională a celorlalte

state. Din fericire, la Conferinţa dezarmării de la Londra, din aprilie 1932, Franţa a

abandonat acest plan. Totuşi, acordarea dreptului de egalitate a înarmării pentru

Germania a pus o nouă problemă organizaţiei. Mai mult, incidentul de la Hirtemberg

(ianuarie 1933), unde a fost descoperit un transport de arme din Italia pentru Ungaria, şi

venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania a pus pe primul plan necesitatea

restructurării organizaţiei pentru contracararea ascensiunii fascismului european422.

În plan intern, România a fost afectată de creşterea fenomenului legionar. Această

mişcare a fost treptat înglobată de efortul Germaniei naziste de a-şi consolida controlul

asupra României. La această tendinţă a contribuit şi dezastruoasa dictatură regală dintre

1938-1940. În condiţiile existente, România a acceptat supremaţia economică a

Germaniei prin semnarea la 23 martie 1939, la doar o săptămână de la invadarea şi

dezmembrarea Cehoslovaciei de către trupe germane, maghiare şi poloneze, a unui tratat

economic favorabil acesteia. La rândul lor, Anglia şi Franţa au încercat contracararea

tratatului prin acordarea de garanţii României. Acestea veneau însă prea târziu423.

România se îndrepta către sfera de influenţă a Germaniei hitleriste.

420 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp. 55-59, 64-65. 421 Titulescu, op. cit., pp. 91-92. 422 Campus, op. cit., pp. 120-122. 423 Grigore Gafencu, Prelude to the Russian campaign: from the Moscow Pact (august 21st 1939) to the opening of hostilities in Russia (June 22nd 1941), Frederick Muller, London, 1945, pp. 233-236.

186

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Sintetizând relaţiile dintre România şi „Europa Centrală” în prima jumătate a

secolului al XX-lea constatăm: i) în fapt, nu doar prin Transilvania, parte a Austro-

Ungariei până în 1918, ci şi prin politica promovată de la Bucureşti, orientarea central-

europeană era asumată, iar România Mare era parte componentă a „Europei Centrale”; ii)

această „Europă Centrală” din epoca interbelică era, în mod fundamental, una construită

pe teamă: faţă de revizionismul maghiar, tendinţele militariste şi expansioniste ale

Germaniei hitleriste dar şi pericolul reprezentat de subversiunea bolşevică; iii) „Europa

Centrală” dintre cele două mari conflagraţii mondiale, în loc să fie supra-naţională, a

încurajat tendinţele ultra-naţionaliste. Departe de a constitui o structură care să genereze

un bloc de putere regional, statele zonei au devenit destul de uşor victimele marilor puteri

din vecinătate, şi ca urmare a consumării energiilor în disputele intraregionale; iv) sub

efectul memoriei anti-imperiale (Austro-Ungaria şi Imperiul ţarist), şi în pofida unor

încercări de a crea o atmosferă culturală favorabilă multiculturalismului, spiritului

cosmopolit, epoca interbelică a fost dominată, sub aspect cultural de temele regăsirii sau

creării identităţilor naţionale, cel mai adesea construite doar pe dimensiunea etnică, nu şi

pe cea civică.

Al Doilea Război Mondial

Semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov, între Germania şi

URSS, a pus România în faţa unei izolări politice critice. Prin acordul secret al celor două

puteri, România şi Polonia erau împărţite în sfere de influenţă de-a lungul Prutului şi

Vistulei, Basarabia şi estul Poloniei revenind URSS. Declanşarea războiului a clarificat

situaţia îngrijorătoare a Europei Centrale şi României. Datorită izolării, garanţiile anglo-

franceze deveneau inaplicabile. Înfrângerea Franţei, în vara anului 1940 a pecetluit

această stare de fapt424.

În această situaţie, nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940 a demonstrat

atitudinea agresivă a Moscovei. Profitând de izolarea României, URSS a impus cedarea

Basarabiei, dar şi a Bucovinei de Nord şi a teritoriului Herţei din nordul Moldovei. În

lipsa vreunui sprijin din partea aliaţilor tradiţionali, statul român a trebuit să accepte

această amputare. În consecinţă, la 30 iunie 1940, regele Carol II a renunţat la garanţiile 424 Ibidem, pp. 268-269, 281.

187

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 anglo-franceze şi a cerut trimiterea unei misiuni militare germane în România pentru a

garanta frontierele. În acelaşi timp, însă, Germania a practicat o politică duplicitară în

relaţiile româno-maghiare: pentru a obţine sprijinul ambelor în vederea unei campanii

spre Est, naziştii au dat curs atât revendicărilor româneşti privind Basarabia, cât şi

revendicărilor maghiare privind Transilvania425.

La 30 august 1940, România era silită să accepte Arbitrajul de la Viena al

puterilor Axei (Germania şi Italia) privind Transilvania, după ce, la 21 august cedase

Cadrilaterul Bulgariei. În acest context, Germania a decis să dea satisfacţie parţial

Ungariei, atribuindu-i partea de nord a Transilvaniei, pentru a-şi asigura un acces sigur la

importantele resurse de petrol şi cereale ale statului român. În aceste condiţii, statul

român, condus, după 5 septembrie 1940 de generalul Ion Antonescu, s-a aliniat la politica

Germaniei naziste şi, la 22 iunie 1941, a declarat război Uniunii Sovietice426.

Participarea României în război a avut două faze: 1941-1944 şi 1944-1945. În

prima fază România a luptat împotriva URSS, recuperând Basarabia şi Bucovina de

Nord, ba chiar obţinând controlul asupra Transnistriei. În acest fel, se spera că Germania

va reveni asupra deciziei de la Viena. Trupele române au participat şi la Bătălia de la

Stalingrad (iulie 1942-februarie 1943), suferind mari pierderi. În această perioadă

proiectul lui Naumann de unitate a Europei Centrale devenise realitate, însă sub ocupaţia

militară germană. Totuşi, mulţi lideri central-europeni colaboraţionişti, inclusiv Ion

Antonescu, considerau că participă la o luptă pentru „Europa” şi combaterea

bolşevismului427.

În a doua fază, pe fondul superiorităţii trupelor Naţiunilor Unite şi după tratative

secrete intense ale unor politicieni români cu acestea, s-a ajuns, în urma actului de la 23

august 1944, ca România să întoarcă armele împotriva fostului aliat german. Acest fapt a

grăbit sfârşitul războiului în est, însă a consfinţit şi intrarea României şi a unei părţi din

Europa Centrală în sfera de influenţă sovietică. După terminarea războiului acest lucru

devenea evident, mai ales prin neacceptarea statutului de cobeligerant al României, deşi

trupe române luptaseră în Ungaria şi Cehoslovacia, dar şi prin Tratatul de la Paris, semnat

425 Zaharia, Botoran, op. cit., p. 277. 426 Gafencu, op. cit., pp. 310-311. 427 Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 105.

188

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 în februarie 1947, care consfinţea înrobirea ţării faţă de URSS, în contul datoriei de

război428.

B. Noua semantică politică: dispariţia Europei Centrale

În contextul instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est la sfârşitul celui de

Al Doilea Război Mondial, conceptul de “Europa Centrală” dispare atât din uzul

diplomatic cât şi din cel ştiinţific. Astfel, regimurile comuniste din zonă sunt integrate în

nediferenţiata “Europa de Est” care din punct de vedere politic cuprindea dictaturi

totalitare (după formula lui Karl Friedrich şi Z. Brzezinski); diversitatea culturală şi

etnică care era subînţeleasă prin conceptul de Europa Centrală este înlocuită printr-o

teoretică uniformitate sub acoperirea marxism-leninismului. Problema minorităţilor este

expediată în înţelegerea armonioasă dintre majorităţi şi “naţiunile conlocuitoare”. Nu mai

exista decât, pe de-o parte, Europa pur şi simplu, iar de cealaltă parte, blocul estic,

aparent uniform, care începea de la Zidul Berlinului şi se termina la Marea Japoniei, un

„Mare Est”429.

Sistemul Ialta a creat o entitate politică, „Europa de Est”, care ca regim politic nu

existase până acum. Au existat strânse legături de ordin istoric, politic, dinastic şi cultural

între unele naţiuni (Polonia şi Ungaria), în timp ce între altele nu a existat deloc.

Niciodată până acum politicienii din Bulgaria nu au luat atitudine faţă de evenimente din

Polonia, sau invers (cum ar fi, de exemplu, reacţia convergentă de condamnare a

mişcărilor de protest din Polonia din 1956 de către toate statele Tratatului de la

Varşovia). Unele ţări (Bulgaria) au avut legături strânse şi prieteneşti cu Rusia, în timp ce

altele (Polonia) au fost prin tradiţie duşmani naţionali. Unele din aceste ţări au trăit la un

nivel ridicat de cultură urbană (Boemia, Polonia, Ungaria de Nord), în timp ce altele

(Albania sau o parte a Iugoslaviei) aveau încă puternice structuri tribale430.

428 Ibidem, pp. 291-292. 429 Seminarul Jacques Le Rider, Timişoara, mai 2002, accesabil în data de 1 aprilie 2003 la http://www.orizontliterar.ro/septembrie /12%seminarul.htm430 Agnes Heller şi Ferenc Fehér, Dezmembrarea imperiului lui Stalin, Editura de Vest, Timişoara, 1993 p.26-27

189

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Revoluţia ungară din 1956 apare ca o contestare revoluţionară şi univocă a

sistemului Ialta, tot la fel cum republica de scurtă durată a lui Kossuth din 1849 a

reprezentat contestarea echilibrului central-european garantat de ţar431.

Următorul moment semnificativ al contestării „sistemului Ialta” a fost Primăvara

de la Praga din 1968. Liderul sovietic Leonid Brejnev părea să fie sincer îngrijorat de

dizolvarea completă a sferei de influenţă sovietice, ce fusese constituită de Stalin. Prin

acţiunea militară comună a armatelor Tratatului de la Varşovia (la care doar România şi

Albania au refuzat să participe), Brejnev a instituţionalizat Ialta sub forma unei Sfinte

Alianţe regionale432.

Relativ la raporturile dintre România şi restul statelor comunizate după 1945 din

Europa Centrală şi de Est merită o atenţie deosebită. În 1956 conducerea comunistă a

susţinut intervenţia trupelor sovietice împotriva revoluţiei maghiare, o parte a acestor

trupe plecând chiar din România433. Un alt eveniment important, care diferenţiază

România în faţă de restul „lagărului comunist” este retragerea trupelor sovietice (25.000)

din România în iulie 1958, în timp ce acest lucru s-a petrecut în restul statelor doar după

căderea comunismului434. Distanţarea României faţă de restul blocului comunist a devenit

manifestă cu prilejul reprimării „Primăverii de la Praga” în august 1968. România a

refuzat să participe la intervenţia militară a Tratatului de la Varşovia împotriva

Cehoslovaciei, considerând-o o ingerinţă în treburile interne ale unui stat suveran. De

altfel, cu acest prilej, România se retrage din structurile militare ale Tratatului.

Acţiunile reformatoare iniţiate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică

(începând din 1985), şi permise în restul lagărului comunist au fost foarte rău primite de

către conducerea comunistă din România. Începerea negocierilor în cadrul „Mesei

rotunde” din Polonia (1989) a trezit reacţia adversă a lui Nicolae Ceauşescu, acestea fiind

considerate „devieri de la socialism”. Această poziţie avea să se manifeste cu ocazia

Consfătuirii Consiliului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la

431 Ibidem, p.29 432 Ibidem, p.34 433 Dennis Deletant, Mihail Ionescu, „Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989”, Cold War International History Project, Working Paper, No. 43, April 2004, pp.12-13. Pentru alte informaţii şi documente privind politica României în interiorul Tratatului de la Varşovia vezi http://php.dev.isn.ch/php/collections/coll_14.htm434 Ibidem

190

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Varşovia (Bucureşti, 7-8 iulie 1989). În prezenţa lui Mihail Gorbaciov, Nicolae

Ceauşescu şi-a exprimat îngrijorarea faţă de „tendinţele de a pune sub semnul întrebării

valorile socialiste”435. Dimpotrivă, secretarul general al PCUS a insistat asupra sporirii

dimensiunii politice a Tratatului de la Varşovia, susţinând „respectarea voinţei partidelor

frăţeşti”.

Diferenţele dintre România şi restul ţărilor comuniste din Europa Centrală, în anii

`80, s-au evidenţiat şi în ceea ce priveşte problematica drepturilor omului şi acţiunile de

contestare a regimului. Cu destul de puţine excepţii (Paul Goma, Mihai Botez, Gabriel

Andreescu, Gheorghe Ursu ş.a.), în România nu a existat o autentică acţiune de

contestare a regimului comunist în baza „coşului trei”, privind drepturile omului din

Actul Final de la Helsinki. După cum am evidenţiat şi în capitolul al II-lea, renaşterea

Europei Centrale s-a realizat la începutul anilor ’80, când mai multe personalităţi din

Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria (Milan Kundera, Vaclav Havel, Czeslaw Milosz,

Danilo Kis, Mihaly Vajda, György Konrad etc.) au lansat mitul cultural al unei

Mitteleuropa spirituale, legatară a ceea ce a fost probabil cea mai strălucită paradigmă

ştiinţifică, literară şi artistică din Europa post - iluministă, Viena sfârşitului de secol XIX

şi a începutului de secol XX. Un rol esenţial în trezirea intereselui opiniei publice

occidentale faţă de Europa Centrală l-a avut eseul lui Milan Kundera Tragedia Europei

Centrale (1984)436. Redescoperirea Europei Centrale a constituit, mai întâi, afirmarea

unei identităţi culturale şi istorice distincte de cea impusă de „Marele Frate”.

Intelectualitatea românească nu s-a racordat la acest circuit de idei, iar importanţa acestei

absenţe va deveni foarte importantă după căderea regimului Ceauşescu, aşa cum vom

analiza în cele ce urmează.

435 Pentru mai multe informaţii privind a XIII-a reuniune a Consiliului Politic Consultativ de la Bucureşti, al Tratatului de la Varşovia, din 7-8 iulie 1989 vezi http://php.dev.isn.ch/php/documents/collection_3/PCC_meetings/coll_3_PCC_1989.htm. Ioan Scurtu, Revoluţia română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura Enciclopedică, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, p. 100. 436 Jacques Le Rider, op.cit., 150-151

191

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 C. După căderea comunismului

Prezenţa în discursului politic românesc a ideilor despre Europa Centrală trebuie

legată de etapele politicii externe româneşti. A trecut suficient de mult timp pentru a avea

obiectivitatea necesară realizării unei etapizări a politicii internaţionale a României, în

funcţie atât de acţiunile desfăşurate de diplomaţia românească (folosim noţiunea de

„diplomaţie” într-un sens foarte larg, incluzând atât acţiunile pe linie guvernamentală,

prezidenţială cât şi cele parlamentare) cât şi de marile tendinţe şi evenimente ale relaţiilor

internaţionale din spaţiul euro-atlantic şi euro-asiatic.

Prima etapă este cea a anilor 1990 –`91, când România se găsea într-o stare de

semi-izolare diplomatică, situaţie generată de mineriadele succesive şi evenimentele

violente de la Tg. Mureş. La fel de importantă a fost însă şi impresia din cancelariile

occidentale că puterea de la Bucureşti nu era ruptă deplin de trecutul comunist437.

Evaluările occidentele privind nedesprinderea totală a României de comunism au

influenţat şi politica regională a altor state din Europa Centrală faţă de puterea de la

Bucureşti.

În a doua etapă (1992 – 1994), diplomaţia românească nu a mai stat în expectativă

ci, multiplicându-şi contactele a reuşit să schimbe, într-o perioadă relativ scurtă, imaginea

unei Românii plasate undeva în afara instituţiile europene şi lipsită de perspectiva unor

schimbări reale spre o societate democratică.

În etapa a III-a, 1994 – 1996, diplomaţia românească a evoluat pe coordonatele

deja stabilite de integrarea în structurile euro-atlantice, încercând să ajungă la o

normalizare a relaţiilor cu vecinii, reuşind semnarea tratatului de bază cu Ungaria, pas

important pentru ambele state în vederea extinderii NATO. În etapa a IV-a, 1997-1999

România a încercat să obţină aderarea la NATO şi deschiderea negocierilor de aderare la

Uniunea Europeană. Schimbarea de putere de la Bucureşti a fost interpretată ca o dovadă

de aderare la valorile democratice ale grupului central-european. Identitatea central-

europeană a devenit şi mai proeminentă la nivelul discursului politic. O a V-a etapă este

437 Vezi în acest sens Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, Relaţii româno-americane (1940-1990), Institutul European, Iaşi, 2002; Gabriel Andreescu, Coen Stork, Cel mai iubit dintre ambasadori: Coen Stork în dialog cu Gabriel Andreescu, ALL, Bucureşti,1993

192

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 inaugurată de conflictul din Kosovo din 1999, când România redevine importantă pentru

Europa de sud-est. În logica geostrategică impusă de conflictul iugoslav România s-a

menţinut, cu nuanţe, până la aderarea sa la NATO şi finalizarea negocierilor de aderare la

Uniunea Europeană. A VI-a etapă poate fi considerată cea a Administraţiei Traian

Băsescu, în care identitatea central-europeană a fost marginalizată în favoarea adoptării

unei construcţii geopolitice determinate de condiţia de stat riveran Mării Negre.

a) Etapa Vişegrád

Dezintegrarea rapidă a sistemului de putere impus la sfârşitul celui de al doilea

război mondial de Uniunea Sovietică în Europa Centrală a constituit cea mai importantă

provocăre şi pentru diplomaţia românească. Aceasta trebuia să găsească soluţii la patru

trenduri importante din relaţiile internaţionale de la începutul anilor `90: i) redefinirea

geopolitică a Europei Centrale în urma abandonării „doctrinei Brejnev” urmată de

retragerea trupelor sovietice; ii) dorinţa Occidentului de a nu forţa Uniunea Sovietică şi

pe Mihail Gorbaciov în abandonarea prea rapidă a Europei Centrale, înainte de a pregăti

un plan pentru statele post-comuniste. Această stare de incertitudine a Statelor Unite şi

Marii Britanii faţă de Europa Centrală s-a prelungit până în 1993-`94, când s-a conturat

cu mai multă claritate viziunea încorporării spaţiului în NATO şi Uniunea Europeană; iii)

reunificarea germană şi temerile legate de potenţialele consecinţe negative asupra

vechiului continent (exista încă teama de o potenţială agresivitate germană. Temerile s-au

dovedit nefondate, Berlinul acţionând ca un autentic catalizator pentru occidentalizarea

Estului); iv) fragmentarea statală. Secesiunea Croaţiei şi Sloveniei la 25 iunie 1991 a fost

urmată de dizolvarea URSS în decembrie acelaşi an. Divorţul „de catifea” dintre Cehia şi

Slovacia s-a finalizat la 1 ianuarie 1993. Între timp, Iugoslavia se dezmembra în urma

unor războaie succesive.

Reacţia românească la aceste procese politice europene şi regionale trebuie

analizată şi din perspectiva situaţiei politice interne. Fără îndoială, conflictele interetnice

de la Târgu Mureş din martie 1990, fenomenul Piaţa Universităţii şi percepţia occidentală

a resurecţiei neo-comuniştilor au creat realităţi politice. Principalul obiectiv al

diplomaţiei româneşti în perioada 1990-1993 a fost ieşirea din starea de semi-izolare

diplomatică, generată de violenţele anilor 1990-`91. Relaţia cu „Europa Centrală” a fost

193

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 fundamental influenţată de acest obiectiv al politicii internaţionale a României. Pe de-o

parte România dorea să se asocieze unui grup de state care aveau o percepţie

preponderent pozitivă în Occident, pe de altă parte acestea manifestau o anumită

superioritate narcisistică, dezvoltând la nivelul retoricii tezele unui „excepţionalism

central-european”.

După 1989 la Varşovia şi Praga nu mai existau angoasele unui reviriment

iredentist al Ungariei, în condiţiile în care Germania a garantat inviolabilitatea

frontierelor vecinilor săi. Devenea evident faptul că Ungaria, chiar şi sub conducerea

guvernelor neo-conservatoare, nu va putea dezvolta un revizionism care să aibă

consecinţe directe asupra frontierelor. Mai mult, existenţa unor mişcări anti-comuniste

aflate adesea în conexiune unele cu altele în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria a întărit

ideea „comunităţii de destin”. România nu a putut reînnoi relaţiile de alianţă din perioada

interbelică alături de polonezi şi cehoslovaci. A rezultat astfel un context geopolitic

regional în care cheia ecuaţiei central-europene pentru România nu se afla la Bucureşti, ci

la Budapesta. Iată care sunt principalele argumente.

Încă de la sfârşitul anului 1989 la Budapesta, dar şi în cercurile emigraţiei

maghiare din Occident, era făcută publică speranţa că „dictatul de la Trianon” va fi abolit,

Ungaria Mare urmând să redevină o entitate politică, nu doar una imaginată. Retorica

revizionistă maghiară viza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În timpul campaniei

electorale din mai 1990, József Antall declarase că „În sufletul meu, eu consider că voi fi

Prim-Ministru pentru 15 milioane de unguri”438. În fapt, guvernele neo-conservatoare din

Ungaria (József Antall şi Péter Boross în perioada mai 1990 - iulie 1994) au dus o

politică preponderent simbolică, susţinând că renaşterea naţiunii maghiare, proaspăt

eliberată de comunism, nu poate fi deplină fără reunificarea, cel puţin spirituală, a

Ungariei Mari. A fost susţinută o amplă propagandă pentru rediscutarea „dictatului de la

Trianon”439 şi a frontierelor stabilite în urma conferinţei de pace de la Paris (1946 -1947).

În raporturile cu România, relaţiile au devenit tensionate în partea a doua a anului 1990.

438 Péter Kende, “The Trianon Syndrome: Hungarians and Their Neighbors,” în Béla K. Király, ed., Lawful Revolution in Hungary, 1989-94, Boulder, Social Science Monographs, 1995, pp. 475-492 439 Prin Tratatul de pace de la Trianon din 1920 se stabileau graniţele Ungariei, semnificativ mai mici decât cele de la începutul primului război mondial. În jurul acestui tratat, comparat cu „dezastrul de la Mohacs”, s-a creat teoria de „victimă a Marilor Puteri” a Ungariei, principala vinovată fiind considerată Franţa.

194

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Obiectul disputei a fost chestiunea minorităţilor. Într-o declaraţie din 2 noiembrie 1990 a

guvernului Ungariei, proaspăt devenită membră a Consiliului Europei, ridica problema

drepturilor colective ale minorităţilor etnice. Ministrul Afacerilor Externe român, Adrian

Năstase, îi trimitea la 10 noiembrie 1990 o scrisoare omologului său maghiar, Geza

Jeszensky, în care îi cerea explicaţii, afirmând că nu se va putea ajunge la o îmbunătăţire

a relaţiilor bilaterale dacă guvernul maghiar va insista în chestiunea drepturilor colective

pentru minorităţi440. Tensiunea a escaladat, în pofida întâlnirilor la nivelul miniştrilor de

externe român şi maghiar, astfel încât în 4 decembrie 1990 MAE român declara că „Se

observă, în ultima vreme, o tendinţă tot mai evidentă din partea ungară de imprimare a

unui curs de încordare a relaţiilor dintre cele două ţări.”441

În acest timp, „troica” formată din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria se pregătea

pentru demantelarea imperiului sovietic, prin avansarea cererilor de retragere a trupelor

sovietice de pe teritoriul lor şi, succesiv, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi CAER.

După îndepărtarea lui Eduard Shevardnadze de la conducerea diplomaţiei sovietice s-a

luat decizia de accelerare a procesului de desovietizare. La 15 februarie 1991 a avut loc la

Budapesta summitul inaugural al troicii de la Vişegrád. Şeful guvernului român, Petre

Roman, a încercat să obţină o invitaţie la eveniment, cerând ca România să devină şi ea

membru fondator al Grupului de la Vişegrád. Împotrivirea formală la cererea premierului

Petre Roman i-a aparţinut lui Vaclav Havel, care-i scrisese în iulie 1990 preşedintelui Ion

Iliescu, cerându-i „respectarea deplină a drepturilor fundamentale ale omului”442.

O astfel de evoluţie a fost anticipată la nivelul diplomaţiei române, încercându-se

contracararea ei. Ministerul de externe român a realizat proiectul „Uniunii Europei

Centrale şi de Est”, la 11 februarie 1991. Potrivit acestui proiect Uniunea ar include “în

mod firesc Bulgaria, Republica Cehă şi Slovacă, Polonia, România, Ungaria. UECE ar

putea facilita armonizarea politicii lor externe, respectiv promovarea coerentă a

intereselor lor comune în cadrul CSCE. Pe acelaşi temei, ea ar putea încuraja integrarea

treptată a statelor participante în structurile europene existente într-o manieră

440 Adrian Năstase, România după Malta. 875 zile la Externe, Vol. 2, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2006, pp.76-80 441 Ibidem, p. 243 442 Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Humanitas, Bucureşti, 2006, p.11

195

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 “neconcurenţială” şi chiar prin coordonarea eforturilor lor’’. Însă nici un membru al

Trilateralei nu s-a arătat interesat în construirea unei entităţi regionale de colaborare cu

slabe şanse de viabilitate, fiecare încercând să scape de “efectul Yalta” şi să facă parte

dintr-o structură de securitate occidentală443. Iniţiativa românească avea şanse minime să

fie acceptată din mai multe motive: i) constituirea trocii Vişegrád este rezultatul unui

proces de diferenţiere intraregională început chiar înainte de căderea comunismului; ii)

proiectul MAE român nu era pe deplin adecvat viziunilor politice asumate la Praga,

Varşovia şi Budapesta, lipsindu-i dimensiunea de securitate, considerată a fi esenţială de

celelalte state central-europene; iii) orientarea spre Europa Centrală a României era

conjuncturală, o astfel de identitate nefiind structurată la nivel oficial. Însă, asumarea

identităţii balcanice este consacrată prin „Cartea Albă” a Ministerului Afacerilor Externe

(iunie-decembrie 1990)444. Din spaţiul acordat de “Cartea Albă” a MAE colaborării

balcanire se putea conchide că aceasta era principala preocupare sub-regională a acţiunii

diplomatice externe a României445. De altfel, termenul „Europa Central” nu apare deloc

în Cartea Albă a diplomaţiei române. Accentuarea doar pe această subregiune “poate

apărea ca o preferinţă ce s-ar identifica, cel puţin în opinia internaţională, cu anumite

caracteristici ale “balcanismului” (în realitate a unui tip de a face politică, anume

bizantinismul politic), şi aceasta într-un moment în care statele balcanice întreprind

vizibile eforturi de “europenizare”; iv) propunerea diplomaţiei române contravenea chiar

logicii troicii de la Vişegrád – un proiect restrâns şi exclusivist, în măsură să asigure o

relaţie privilegiată cu Occidentul european şi atlantic.

În 1990 România îşi asumase identitatea de stat balcanic, pe modelul politicii

externe interbelice, pentru a bloca revizionismul maghiar printr-o reţea de state anti-

revizioniste. Ion Iliescu, în discursul rostit la cea de a 45 – a Sesiune a Adunării Generale

a ONU, în 4 octombrie 1990 arată că “ţările balcanice au vechi tradiţii de cooperare şi

interese comune”446 şi pe aceste baze România a propus crearea unui forum pentru

Securitate şi Cooperare în Balcani. În esenţă se sugerează că, în spiritul Actului Final de

443 vezi Adrian Năstase, România şi noua arhitectură mondială. Studii. Alocuţiuni. Interviuri, 1990 – 1996, Bucureşti, 1996 444 A. Năstase, România după Malta, vol. 2, pp.407-436 445 Vasile Puşcaş, Pulsul istoriei în Europa Centrală. Studii, Articole, Comentarii, Interviuri, Sincron, Cluj-Napoca, 1998, p. 134 446 “Dimineaţa”, 9 oct.1990

196

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 la Helsinki şi al înţelegerilor realizate la reuniunile ulterioare ale CSCE, ţările din Balcani

să realizeze forme concrete de întărire a încrederii şi securităţii. Conform proiectului, în

planul competenţei politico-militare este necesară instituirea unui sistem de consultări

politice la diferite niveluri447. În cadrul aceluiaşi discurs pronunţat la ONU, preşedintele

Iliescu propunea şi un proiect orientat spre Europa Centrală, dar sub forma unei cooperări

a statelor riverane Dunării, iar colaborarea proiectată trebuia să aibă dimensiuni

ecologice, comerciale, turistice448, lipsindu-i una politico-militară. Ideea unei structuri de

cooperare între ţările dunărene care să aibă şi o dimensiune politică este emisă de Ion

Iliescu abia la 1 iulie 1991, la Praga, în momentul desfiinţării Tratatului de la Varşovia449.

Pe acest fundal regional complicat, şi al percepţiei de la Bucureşti relativ la

pericolul revizionismului maghiar, România a manifestat solidaritate faţă de cauza sârbă.

În conflictele iugoslave Ungaria nu a fost dezinteresată în secesiunea Croaţiei şi

Sloveniei, state considerate a fi parte a Europei Centrale. Pe scurt, atitudinea diferită faţă

de conflictele din spaţiul iugoslav, determinată de o anumită structurare a percepţiei

intereselor, a fost un element de diferenţiere între România şi Grupul Vişegrád.

Un alt element de tensiune diplomatică subterană între România şi celelalte state

post-comuniste a fost relaţia cu Uniunea Sovietică/Federaţia Rusă. Având încă trupe

sovietice pe teritoriile naţionale, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au încercat să adopte o

conduită comună faţă de Moscova în perioada 1990-`92. În noile tratate bilaterale dintre

URSS şi foştii săi sateliţi, care se aflau în stadiu de negociere la începutul anului 1991,

diplomaţia sovietică a încercat să includă clauze prin care să le blocheze orientarea

politico-militară spre Occident. La Budapesta, Praga şi Varşovia nu au fost acceptate

asemenea cerinţe. România însă a semnat la 5 aprilie 1991 Tratatului de colaborare, bună

vecinătate şi amiciţie” cu URSS. Acordul, neratificat de Parlamentul României, conţinea

la art. 4 clauza potrivit căreia „România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu

vor participa la nici un fel de alianţe îndreptate una împotriva celeilalte. Nici una din

Părţile Contractante nu va permite ca teritoriul ei să fie folosit de către un stat terţ pentru

comiterea unei agresiuni împotriva celeilalte Părţi Contractante. Nici una din ele nu va

447 Adrian Năstase, România şi noua arhitectură, pp. 170 - 172 448 “Discursul preşedintelui Ion Iliescu la cea de-a 45-a sesiune a Adunării Generale a ONU”, “Dimineaţa”, 1990, 9 octombrie 1990 449 „Vizita dlui preşedinte Ion Iliescu la Praga”, Idem, 1991, 8 iulie 1991

197

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 pune, în aceste scopuri, la dispoziţia unui stat terţ căile şi mijloacele sale de comunicaţie

şi alte infrastructuri şi nu va acorda nici un fel de sprijin unui asemenea stat care ar intra

într-un conflict armat cu cealaltă Parte Contractantă”450. Ulterior, acest gest politic a fost

interpretat ca un argument al incompatibilităţii României cu Europa Centrală, care şi-a

manifestat fără echivoc orientarea euro-atlantică. S-a speculat intens despre relaţiile

dintre România şi Federaţia Rusă, fiind avansată şi ipoteza potrivit căreia de la Bucureşti

se acceptă apartenenţa la grupul filo-rus din Balcani, alături de Bulgaria şi Iugoslavia451.

Trebuie spus că Federaţia Rusă a semnat acorduri bilaterale şi cu alte state post-

comuniste: Republica Cehă şi Slovacă (la 1 aprilie 1992), Polonia (la 22 mai 1992), şi

Bulgaria (la 4 august 1992). Încă nu este pe deplin clarificat acest episod al diplomaţiei

româneşti, dar se pare că articolul 4 a fost inclus în Tratat pentru că negociatorii sovietici

au afirmat că prevederi similare vor fi cuprinse şi în acordurile cu celelalte state post-

comuniste. Ceea ce a fost fals. În orice caz, rămâne întrebarea de ce a fost acceptată în

cursul negocierilor o astfel de prevedere, chiar dacă ea s-ar fi regăsit şi în acorduri cu alte

ţări?

Eşecul aderării la Trailaterala de la Vişegrád a însemnat orientarea spre Balcani

(Iugoslavia şi Bulgaria), ulterior a fost redescoperită vocaţia de stat riveran Mării Negre.

Cel mai important rezultat este Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN). Aceasta a

fost oficial lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992. Membrii

fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R. Moldova,

Rusia, Ucraina şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia). Regiunea

CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în

arealul său un număr de opt mări.

Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 (”Declaration on Black

Sea Economic Cooperation” şi ”Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al

CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în

scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin

intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din

450 Florin Abraham, Transformarea României: 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti, 2006, pp.188-189 451 Emil Hurezeanu, NATO după NATO, în Gabriel Andreescu, România versus România, Clavis, Bucureşti, 1996, pp.143-149

198

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 proximitatea geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. In mod deliberat a

fost evitată includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate

neadecvate momentului. Însă, până în 1996 CEMN a fost lipsită de rezultate şi fără o

organizare clară, când miniştrii de externe, întruniţi la Bucureşti, au adoptat un ”Plan de

acţiune” care a îmbunătăţit cooperarea. A fost introdus sistemul Troicii ministeriale, în

încercarea de a da o mai mare relevanţă organizaţiei452.

Relaţia României cu Europa Centrală s-a realizat la două nivele: 1) al relaţiilor

bilaterale şi 2) al unor entităţi ce îşi asumă o identitate central-europeană (Trilaterala de la

Vişegrád, ICE, CEFTA). Între cele două paliere a existat însă o relaţie de

intercondiţionare, în sensul în care accederea în formatele de colaborare multinaţională

era dependentă de un stadiu minim acceptabil al relaţiilor cu toţi membri structurii.

În relaţiile bilaterale cu Austria, Slovacia, Ungaria una dintre constante este

încercarea de a da o dimensiune economică arterei Dunăre – Main – Rhin în care

România se afla “la capătul acesteia, un punct de contact cu Orientul Apropiat, cu spaţiul

rus, cu spaţiul caucazian, cu zona Mării Negre”453. Deşi factorii politici oficiali declarau

România ca fiind o ţară central europeană, principalele acţiuni de colaborare regională

nu sunt îndreptate înspre Centrul Europei, ci (eventual) dinspre aceasta spre zona sud-est

europeană şi a Orientului Apropiat.

După dezintegrarea Cehoslovaciei, România a avut cele mai bune relaţii politice

cu Slovacia, datorită comunităţii de interese: de a conlucra pentru a se opune

revizionismului guvernului Antal. Tratatul privind relaţiile de colaborare şi prietenie

dintre România şi Slovacia a fost semnat în 1993454 (amintind de Mica Înţelegere) iar cel

cu occidentalizata Cehie abia în 1994. În 27 februarie 1992 a fost semnat la Sofia

“Tratatul de prietenie, colaborare şi bună vecinătate” dintre România şi Bulgaria.

Conflictul iugoslav şi rebalcanizarea Balcanilor la care se adaugă un tratament

diferenţiat şi favorabil al Occidentului pentru ţările Europei Centrale a fost un semnal şi

pentru factorii politici de la Bucureşti că orientarea spre zona Euriopei sud-estice este

452 Vezi “Black Sea Economic Cooperation”, http://www.bsec-organization.org453 „Dimineaţa“, an. IV, 1993, nr. 121 454 Idem, an IV, 1993, nr. 194

199

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 contraproductivă. România nu mai este definită drept o ţară balcanică ci una “central-

europeană dar în vecinătate cu Balcanii”455.

Modul în care a fost reintrodus conceptul de Europa Centrală în discursul politic

european explică şi el reticenţa mediilor politice româneşti faţă de aceasta456. El este

asociat cu revizionismul. Vehicularea conceptului de Mitteleuropa şi suprapunerea dintre

Europa Centrală şi Austro-Ungaria, în care Transilvania era inclusă în diferitele invocări

ale Europei Centrale, în timp ce Vechiul Regat este asociat Balcanilor nu a făcut decât să

trezească reacţii adverse în majoritatea spectrului politic din România. Dar realitatea

politică europeană a impus învingerea acestui complex şi autoincluderea în Europa

Centrală, căreia i s-a conferit o geografie şi determinare proprie. Fiecare dintre statele

zonei circumscrise drept “centrale” a dat o determinare proprie respectivului concept

fiind utilizat ca un posibil vehicul pentru integrarea politică, economică şi militară în

institutiile occidentale457.

Intrarea în vocabularul politic românesc a noţiunii de Europa Centrală este

asociată etapei “ieşirii din izolare”. Încă din 1992 este afirmată apartenenţa României la

Europa Centrală. Sarcina diplomaţiei româneşti era de a neutraliza conceptul restrâns,

exclusivist de Europa Centrală şi de a demonstra compatibilitatea României cu această

structură polimorfă. Adrian Năstase în cadrul Conferinţei de la Geneva “O nouă

arhitectură pentru Europa Centrală şi de Est” (29 aprilie 1992)458 definea drept state

central europene toate ţările împinse cu forţa în spatele graniţelor imperiului sovietic

extern. Principalele argumente identitare sunt geografia, istoria, cultura.

Au existat la nivelul factorilor decidenţi în politica internaţională a României

încercări de definire a identităţii regionale. În perioada 1990-1996 principala zonă de

reflecţie publică asupra chestiunilor externe a fost Preşedinţia României, situaţia

exprimând influenţa decisivă a lui Ion Iliescu asupra puterii executive. Cele mai ample

referiri la Europa Centrală ale fostului şef de stat se găsesc în cartea “Revoluţie şi 455 Florin Abraham, „Discursul politic despre Europa Centrală. Studiu de caz: Ion Iliescu”, în Analele Universităţii din Oradea. Seria Drept, anul VII, 1999, p.308-309 456 Valentin Mandache, “Geopolitical scales of prestige in a former communist world: Central Europe, Eastern Europe, Balkans. The Case of Romania and Moldova”, Euro-Atlantic Studies, nr. 2, 1999, pp.103-111 457 Sorin Antohi, Românii în anii 90: geografie simbolică şi identitate socială, în Gabriel Andreescu, op.cit, pp.200-2007 458 Adrian Năstase, România şi noua arhitectură, p. 132

200

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 reformă”459, apărută în 1994. România este, potrivit acestuia, “o parte intrinsecă a zonei

central-europene”, din punct de vedere geografic, istoric şi cultural. Sunt utilizate şi

“argumente geostrategice”: într-o expunere la Institutul Regal de Relaţii Internaţionale

din Londra în 3 noiembrie 1994, România este inclusă în “Heartland “, zona centrală a

continentului european460.

Este foarte interesant de urmărit logica argumentaţiei româneşti privind atuurile

sale, din perspectiva unei potenţiale aderări la NATO, Geografia este utilizată ambivalent

în discursul public românesc, atât pentru a explica defazajul faţă de Occident sau alte

state vecine, dar şi pentru a întări argumentele pentru rolul regional al României. Şi Ion

Iliescu, alături de majoritatea românilor utilizează geografia pentru a explica retardarea

societală: “am avut acest dezavantaj istoric de a ne afla în acest colţ de Europă (s.n.), care

a însemnat de-a lungul multor secole migraţie de popoare, năvăliri din Asia şi Estul

Europei şi din Orientul Apropiat spre Europa, ceea ce a întârziat dezvoltarea României în

raport cu toate ţările vest europene”461. Dezavantajul este răsturnat în avantaj: România

devine o “placă turnantă”, a legăturilor intraeuropeane şi a acelora dinspre Europa şi

regiunile învecinate. Deţinem o parte importantă a litoralului Vestic al Mării Negre şi

cele mai importante facilităţi portuare. Or, prin conexiunea sa cu Marea Mediterană, Asia

Centrală şi Orientul Apropiat, Marea Neagră devine, mai ales în contextul actual, o verigă

de legătură deosebit de importantă. România controlează, totodată, o bună parte a

tronsonului navigabil al Dunării (ultimii 1000 km), toate gurile de vărsare a acestuia şi

canalul Dunăre – Marea Neagră. Toate acestea spunea Ion Iliescu, capătă noi semnificaţii

în condiţiile în care inaugurarea canalului Rhin – Main – Dunăre deschide noi perspective

transformării acestui fluviu simbol al continentului într-un canal privilegiat între toate

punctele cardinale ale Europei – de la Marea Neagră la Marea Nordului – precum şi între

continentul european şi zonele limitrofe462. Ion Iliescu într-o alocuţiune la Consiliul

pentru Relaţii Externe, la Washington afirma că România este un “stat de frontieră”. Este

singurul care se învecinează cu toate cele trei arii geostrategice intraeuropene: “spaţiul

459 Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 263 - 271 460 Idem, Toamna diplomatică: septembrie - decembrie 1994, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 1995, p. 93 461 “Dimineaţa”, an V, 1994, nr. 44 462 Ion Iliescu, Toamna diplomatică, p. 93

201

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 rus”, “cel occidental” şi “cel oriental” definit de axa Marea Neagră – Orientul Mijlociu.

România este cheia “ecuaţiei balcanice” şi a flancului sudic care leagă Rusia de Turcia şi

cu fosta Iugoslavie, după cum este la fel de importantă şi pentru direcţia de nord, care

leagă Ucraina de statele baltice463.

b) Perioada Essen-Helsinki

România reuşise să iasă din izolarea diplomatică generată de evenimentele tulburi

din 1990-`91 iar în 1993, după îndelungi eforturi diplomatice, fusese acceptată în

Consiliul Europei. Apartenenţa la instituţia de la Strasbourg conferea un important

avantaj, deoarece vecinii central-europeni nu mai puteau invoca deficitul democratic

pentru legitimarea unei atitudini de superioritate. După adoptarea în iunie 1993 de către

Consiliul European de la Copenhaga464 a criteriilor pe baza cărora se va extinde Uniunea

Europeană, în rândul grupului Vişegrád au apărut interogaţii publice în legătură cu

necesitatea menţinerii sale, din moment ce la Bruxelles analiza se va face individual, nu

pe grupuri de state. În acest fel s-au redefinit şi obiectivele Grupului: de la aderarea

prioritară în Uniunea Europeană la aceea a menţinerii stabilităţii regionale, în condiţiile

dezintegrării Iugoslaviei şi a „divorţului de catifea” dintre Praga şi Bratislava. Crearea

CEFTA a lărgit aria de aplicare a conceptului de Europa Centrală cu o nouă dimensiune,

cea economică.

Din 1994 se exprimă ideea despre caducitatea înţelegerilor Grupului de la

Vişegrád, statele componente privindu-şi partenerii ca pe un balast care îi impiedică în

drumul lor spre Occident. Preşedintele ceh Vaclav Havel a fost campionul acestei

orientări465. În acest fel se evindenţia faptul că existau atitudini de superioritate chiar între

statele din nucleul central-europen.

România, aşa cum am arătat mai sus, a încercat să se insereze în clubul central-

european, adoptând această identitate. Adrian Năstase, din poziţia de preşedinte al

Camerei Deputaţilor, prezenta un interesent proiect în cadrul Formului Crans Montana de

la Bucureşti din 1994466. Fostul ministru de externe român constata că „Europa

463 Ibidem, p. 20 464 Marius Sorin Bota, România în drumul spre Uniunea Europeană, Bucureşti, 2003, pp.72-82 465 Dimineaţa, an V, 1994, nr. 27 466 A. Năstase, România şi noua arhitectură, pp.146-147

202

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 prezentului a renunţat la dihotomia Est-Vest. Între cei doi poli integratori (UE şi CSI) s-a

conturat zona Europei Centrale. Această arie era de aşteptat să constituie principalul

obiect al proceselor ce vor conduce în final la edificarea Noii Europe.” Năstase evidenţia

fenomenul atomizării Europei Centrale, care acţionează contrar tendinţei integratoare. Se

atragea atenţia că integrarea nu va putea fi obţinută prin efort individual şi doar cu

sprijinul UE, ci ea presupunea şi un efort în grup al ţărilor din regiune. Propunerea era de

organizare a unei Conferinţe central-europene care să contribuie la armonizarea

eforturilor de integrare. Un obiectiv important al conferinţei trebuia să fie identificarea

căilor de revigorare a economiilor central-europene inclusiv printr-o piaţă unică înaintea

intrării lor în UE. Toate iniţiativele active în zonă (Pentagonala, Vişegrád-ul, Iniţiativa

Central Europeană, zona eurocarpatică, chiar şi Planul Balladur) „s-au definit prin

excludere, instituind criterii delimitative inconsistente. Noi optăm pentru o soluţie care să

opereze prin includere, înglobând pe toţi cei care îşi recunosc apetenţa la spiritul şi

problematica zonei”. Propunerea lui Adrian Năstase trebuie interpretată ca o reacţie faţă

de constituirea în 1992 a CEFTA, dar care refuza să accepte primirea şi a altor state din

afara Grupului Vişegrád. Este important de notat faptul că România a fost acceptată în

CEFTA abia la 1 iulie 1997.

Pentru acţiunea spre aderarea la instituţiile occidentale, cu ajutorul identităţii

central-europene esenţială era însă dimensiunea politică. Iar România continua să aibă o

problemă de percepţie negativă în Occident, pe fondul asocierii Guvernului Nicolae

Văcăroiu cu partidele radicale (PSM şi PRM) în cadrul aşa-numitului „patrulater-roşu”.

În Occident se considera că „regimul neo-comunist” al lui Ion Iliescu ar manifesta o

atitudine intolerantă faţă de minorităţi, în special faţă de cea maghiară. Problema

realizării unui tratat politic care să reglementeze relaţiile dintre România şi Ungaria

devenea foarte importantă, cu atât mai mult cu cât din Statele Unite, dar şi de la Bruxelles

şi Berlin veneau mesaje în acest sens467. Iar astfel de îndemnuri nu erau adresate puterii

de la Bucureşti ci şi către Bratislava, unde guvernul Vladimir Meciar pierduse, prin

atitudinea sa naţionalistă, prestigiul internaţional moştenit de la defuncta Cehoslovacie.

467 Gabriel Andreescu, “Pagini de reconciliere româno-maghiare: 1989-1999. Rolul organizaţiilor civice”, în Altera, 2000, 6, nr. 15, pp.128-158

203

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Adoptarea la Essen a documentul programatic „Strategia de pregătire a ţărilor

asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la UE”, precum şi intrarea în

vigoare a Acordului de Asociere al României la Uniunea Europeană de la 1 februarie

1995 au determinat accelerarea procesului intern de construire a susţinerii politice pentru

obiectivul integrării europene.

Odată cu venirea socialiştilor la putere la Budapesta (1994) s-a schimbat şi

climatul regional în privinţa relaţiilor interetnice, guvernul de stânga având o viziune

mult mai moderată. Acest fapt a şi permis ajungerea la o înţelegere între Budapesta şi

Bratislava în 1995, fiind semnat un tratat politic prin care erau reglementate cea mai mare

parte a problemelor aflate pe agenda bilaterală.

Finalizarea acordului politic româno-ungar a fost mult timp blocată de dezacordul

asupra Recomandării 1201 a Consiliului Europei, teama autorităţilor române fiind că

acceptarea acesteia ar constitui o cheie pentru solicitări de autonomie teritorială pe criterii

etnice din partea maghiarilor468. După semnarea tratatului ungaro-slovac în martie 1995,

cu includerea Recomandării 1201, România se găsea în faţa unei situaţii speciale, riscând

să fie considerată drept un stat nedemocratic, o potenţială sursă de tensiuni în regiune. În

faţa acestei situaţii, puterea de la Bucureşti şi-a asumat proiectul realizării „reconcilierii

istorice” româno-maghiare. A căutat însă să-şi asigure un suport din partea tuturor

partidelor politice, preşedintele Ion Iliescu discutând această problemă cu şefii partidelor

parlamentare469.

Utilizând sintagma „reconcilierii istorice”, după model franco-german,

politicienii din România au făcut acceptabilă pentru opinia publică ideea semnării unui

acord cu Ungaria, după ce multă vreme nu au dorit acest lucru. „Tratatul de înţelegere,

cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară”470 semnat la

468 În art.11 se stipulează faptul că „În regiunile unde sunt majoritare, persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale au dreptul de a dispune de administraţii locale autonome adecvate sau de un statut special, corespunzător situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi conforme cu legislaţia naţională a statului”, în http://www.romanothan.ro/romana/cadrujuridic/intern/ce/doc_ref_min/ad_parl/rec1201.htm469 Întâlnirea domnului Ion Iliescu, Preşedintele României, cu liderii partidelor parlamentare pe tema reconcilierii româno-ungare, Bucureşti, 14 septembrie 1995, www.presidency.ro (accesat la 28 oct. 2004) 470 M. Of., Partea I nr. 250 din 16 octombrie 1996

204

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Timişoara în 16 septembrie 1996 a fost prezentat opiniei publice româneşti471 ca un pas

spre integrarea comună în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. De altfel, în textul Tratatului

la art.7 (1) cele două părţi semnatare îşi exprimă acordul pentru suportul mutual pentru

integrarea în N.A.T.O., UE şi Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.).

Realizarea Tratatului a constituit şi un important vehicul de imagine în Occident,

reconcilierea istorică între cele două state fiind un exemplu pozitiv şi contrastant cu

imaginea Iugoslaviei. Etapa de tranziţie în relaţiile româno-maghiare s-a încheiat după

alegerile parlamentare din 1996, în urma cărora formaţiunea politică a etnicilor maghiari

a devenit parte a coaliţiei de guvernământ. Acest lucru a însemnat dinamizarea procesului

de golire de conţinut exclusiv etnic a relaţiei dintre România şi Ungaria. Din acel moment

U.D.M.R. putea fi considerată ca un actor capabil să gestioneze singură aspiraţiile

comunităţilor maghiare, fără necesitatea intervenţiei „statului-rudă” pentru protecţia

minorităţilor.

Deplina normalizare a relaţiilor româno-maghiare era un paşaport alb pentru

aderarea la NATO pentru ambele state. Iar decizia privind extinderea NATO devenise

iminentă, deoarece în aprilie 1995 Camera Reprezentanţilor au adoptat o rezoluţie prin

care se lansa iniţiativa extinderii spre Est a Alianţei Nord-Atlantice.

Schimbarea de putere de la Bucureşti la sfârşitul lui 1996 a însemnat şi începerea

unei curse de „recuperare” pentru aderarea la NATO, în perspectiva summit-ului de la

Madrid. În planul politicilor regionale acest lucru a însemnat o intensă campanie de

apropiere de statele central-europene. Nu este întâmplător faptul că preşedintele Emil

Constantinescu a efectuat prima vizită externă în Polonia, unul din pilonii Grupului de la

Vişegrád472. Polonia, pe de altă parte, era importantă şi pentru proiectul românesc, agreat

de către Statele Unite, de a constitui ancore pentru occidentalizarea Ucrainei473. De altfel,

în pregătirea summit-ului NATO de la Madrid a avut loc la Neptun semnarea în 2 iunie

471 „Alocuţiunea preşedintelui României, domnul Ion Iliescu, la ceremonia semnării Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară”, în „Dimineaţa”, 17 septembrie 1996 472 utilizăm informaţiile furnizate de Emil Constantinescu, Timpul dărâmării, timpul zidirii. Cărţile schimbării, Vol.4, Universalia, Bucureşti, 2002, pp.230-267 473 Adrian Severin, Gabriel Andreescu, Locurile unde se construieşte Europa, Polirom, Iaşi, 2000, pp-38-40. În Statele Unite teza importanţei geostrategice a Ucrainei şi a nevoii de “ancorare” a acesteia la lumea occidentală a fost susţinută, în mod proeminent, de Zbigniew Brzezinski. Vezi Out of Control: Global Turmoil on the Eve of the 21st Century, Collier, New York, 1993 şi The 1997

205

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 1997474 a „Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi

Ucraina”. Acest acord semnat de România nu trebuie văzut doar în perspectiva sa

bilaterală, ci şi în cea multilaterală. Se impune credem să ne oprim asupra acestei

chestiuni.

Adrian Severin, în calitate de ministru de Externe, a dorit să includă România

într-o reţea de parteneriate subregionale, sperând în acest fel să crească atractivitatea

candidaturii la NATO şi Uniunea Europeană. Peste acest obiectiv de conjunctură

motivaţia principală a construirii reţelelor de trilaterale era reprezentată de credinţa că

soluţiile la problemele regionale vor putea fi mai rapid identificate într-un format

multilateral.

Prima dintre trilaterale cuprinde România, Ucraina şi Republica Moldova, fiind

înfiinţată la Izmail (Ucraina), în iulie 1997. Ea a vizat colaborarea în domeniul combaterii

crimei organizate, consolidarea suveranităţii Republicii Moldova, sprijinul României în

consolidarea instituţiilor democratice din celelalte două state limitrofe, susţinerea

culturală a românilor de pe teritoriul celorlalte două state, conlucrarea în domeniul

economic, cooperarea prin intermediul unor euroregiuni (Prutul de Sus, Dunărea de Jos)

sau zone economice libere (Galaţi – Giurgiuleşti – Reni)475. Din păcate, cooperarea în

unele domenii prin intermediul acestei trilaterale a fost ineficientă datorită reticenţelor

manifestate de guvernele de la Chişinău şi Kiev476.

A doua trilaterală a fost înfiinţată în octombrie 1997, la Varna, cu participarea

României, Bulgariei şi Turciei. Ea are ca principale obiective întărirea democraţiei,

combaterea crimei organizate transfrontaliere, acordarea de asistenţă în situaţii de urgenţe

umanitare, cooperarea în domeniul infrastructurilor de transport şi energetice, dezvoltarea

relaţiilor în domeniul turismului, înfiinţarea unei zone de comerţ liber, combaterea

terorismului, consolidarea securităţii şi stabilităţii în zonă şi colaborarea cu alte

organizaţii şi structuri regionale477.

474 Tiberiu Tudor, Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate. Tratatul cu Ucraina – 1997, Ed. “Ion Creangă”, Chişinău, 2000, passim 475 Ibidem. 476 Ministerul Afacerilor Externe, Cooperarea trilaterală, in http://www.mae.ro477 Ibidem.

206

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 În noiembrie 1997, la Bucureşti a luat fiinţă, la iniţiativa statului român, o nouă

trilaterală formată din România, Polonia şi Ucraina. Ea are ca obiective principale

consolidarea dialogului la nivel politic, economic şi de securitate între cele trei ţări,

ancorarea Ucrainei în spaţiul central-european, cooperarea în domeniul infrastructurii

rutiere, colaborarea militară şi combaterea crimei organizate. Având în vedere

dimensiunile membrilor săi şi importanţa lor strategică, se poate spune că aceasta este cea

mai importantă organizaţie trilaterală din Europa Centrală.

O altă trilaterală la care participă şi România, a fost cea iniţiată în mai 2003, la

Belgrad, cuprinzând România, Ungaria şi Serbia-Muntenegru. Ea are ca obiective

reintegrarea Serbiei-Muntenegru în spaţiul de cooperare central-european (mai ales

participarea la PfP), ajutorul reciproc în vederea integrării în UE, sprijinirea instituţiilor

democratice din Serbia-Muntenegru, colaborarea în domeniul controlului vamal şi

extinderea cooperării economice în cadrul euroregiunii Dunăre – Criş – Tisa – Mureş478.

Un alt format trilateral este cel dintre România – Bulgaria – Serbia. La iniţiativa

părţii bulgare, la 24 septembrie 2002, a avut loc la Vidin o întâlnire de lucru între

miniştrii de externe ai României, Bulgariei şi Serbiei. Scopul principal al întâlnirii l-a

reprezentat sprijinirea politică din partea celor trei a colaborării transfrontaliere dintre

România, Bulgaria şi Serbia în cadrul Asociaţiei "Dunărea 21". A fost subliniată

importanţa impulsionării colaborării în acest format, scop în care a fost creat un consiliu

special format din reprezentanţii autorităţilor locale din Vidin, Calafat şi Zaicear, precum

şi câte un reprezentant al celor trei ministere de externe respective.

În sfârşit, o altă trilaterală este cea a fost înfiinţată la Ioannina (Grecia) cu

participarea României, Bulgariei şi Greciei. Principalele sale obiective erau sprijinirea

României şi Bulgariei în demersul lor de aderare la UE, cooperarea în domeniul

infrastructurilor de comunicaţii, combaterea crimei organizate transfrontaliere şi

intensificarea fluxurilor economice între cele trei state.

După cum se observă, cooperarea prin intermediul trilateralelor este de natură să

întărească stabilitatea şi colaborarea între ţările Europei Centrale. România participă la

acest tip de organizaţii împreună cu toţi vecinii săi, ceea ce demonstrează că vechile

478 Ibidem.

207

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 conflicte pot fi depăşite, iar cooperarea poate schimba logica de tip sumă zero a trecutului

cu o logică de tip sumă pozitivă, în care toţi participanţii au de câştigat.

Revenind la iniţiativele româneşti în regiunea Europei Centrale în anul 1997 pot fi

consemnate două eşecuri: în pofida campaniilor diplomatico-mediatice la Madrid decizia

anglo-americană nu a putut fi schimbată. În plus, la summit-ul Uniunii Europene de la

Luxemburg din decembrie 1997 România nu a reuşit să obţină deschiderea negocierilor

de aderare479. Aceste rezultate au determinat o intensă reflecţie la nivelul diplomaţiei

române, precum şi a mediului academic. Temerea adesea nerostită în public era că

România va rămâne într-o „zonă gri” a Europei de Sud-Est. Singurul succes important, în

termeni instituţionali, în relaţia cu Europa Centrală, a fost acceptarea României în spaţiul

de liber schimb creat prin CEFTA. Era însă prea puţin în raport cu speranţele politice ale

anului 1997, cu toate că în documentul final de la Madrid s-a reafirmat politica „uşilor

deschise”480.

Ca atare, din 1997 s-a accentuat dimensiunea sud-est-europeană a României, prin

evidenţierea atuurilor geostrategice. Potrivit acestei argumentaţii, România este aflată la

răscrucea a două mari axe de „circulaţie a bunurilor, oamenilor şi ideilor pe Drumul

Mătăsii din Orient spre Occident şi pe Drumul Chihlimbarului de la Baltica la

Mediterana”. O iniţiativă care individualizează acţiunea de politică internaţională

românească la Marea Neagră este aşa-numitul „proiect TRACECA”, prin care se dorea

implicarea României în coridoarele de transport de hidrocarburi din arealul Mării Caspice

şi Asia Centrală spre Europa Occidentală. Proiectul de refacere a „drumului mătăsii” a

fost lansat în 3 februarie 1999 de Emil Constantinescu. Tot în 1997 s-a lansat iniţiativa

constituirii cooperării trilaterale în Caucazul de Sud, Balcanii de Est şi la Nordul Mării

Negre. Nu era o abandonare a identităţii central-europene a României, ci o schimbare de

accente. În sens politic şi civilizaţional România era definită ca parte a Europei Centrale,

iar în sens geopolitic în ambigua „Europa Centrală şi de Sud-Est”.

Valoarea de utilizare geopolitică a României a crescut în condiţiile tensiunilor din

Kosovo de pe parcursul perioadei 1998-1999. Factorii politici de la Bucureşti au sesizat

479 Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, pp.57-122 480 Ibidem, “The Euro-Atlantic Structures and Romania”, în Euro-Atlantic Studies, nr. 1, 1998, pp. 119-128

208

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 această oportunitate şi au căutat să o fructifice în interes naţional. România s-a implicat în

activităţile Iniţiativei Sud-Est Europene, lansată de Statele Unite la sfârşitul anului

1996481. La Bucureşti s-a creat un Centru regional pentru lupta împotriva crimei

organizate. Era o bună dovadă de implicare a României în gestionarea problemelor

regionale, dar nu şi suficientă pentru o schimbare de poziţie radicală a Occidentului faţă

de România. Iar acest lucru a devenit evident la summit-ul NATO de la Washington din

aprilie 1999, unde, în pofida aşteptărilor, nu a fost lansat un nou val de extindere.

Dacă la nivelul birocraţiei de la Pentagon, Departamentul de Stat şi Cartierul

General al NATO la momentul 1999 nu era considerată oportună o nouă extindere a

Alianţei, evenimentele din Balcani aveau să fie înaintea planificatorilor de profesie.

Occidentul nu era pregătit să adopte o poziţie radicală faţă de regimul Miloşevici, dar

premierul Tony Blair s-a pus în fruntea acţiunilor împotriva liderului sârb482. În conflictul

militar din primăvara lui 1999 dintre NATO şi Iugoslavia, noii veniţi central-europeni au

manifestat o atitudine rezervată, preferând neimplicarea într-un război în imediata lor

vecinătate. Dimpotrivă, România şi Bulgaria, aflate în „zona gri” a Europei, s-au

comportat ca membri de facto ai NATO, acordând drept de survol pentru avioanele

Alianţei. Iar acest lucru a fost realizat în mod evident împotriva dorinţelor opiniei publice

naţionale din România şi Bulgaria. Mai mult, România nu a acordat drept de survol

avioanelor ruseşti pentru a se deplasa spre Kosovo, în speranţa constituirii unei forţe de

menţinere a păcii, care să poată fi utilizată ca un instrument ulterior de influenţă. Au fost

gesturi care au avut importanţa lor în reconsiderarea atitudinii occidentale faţă de

România. Marile puteri europene, incapabile să controleze politic şi diplomatic războaiele

succesive din Iugoslavia, au decis că securizarea regiunii nu va putea fi realizată decât

prin metoda integrării. Ca şi altădată Imperiul roman, Uniunea Europeană a hotărât că

metoda cea mai sigură pentru pacificarea „barbarilor” care luau cu asalt limes-sul este de

a le acorda cetăţenia. În termeni contemporani acest lucru însemna apartenenţa la Uniune.

Aceasta a fost una dintre motivaţiile care au determinat deciziile de la Helsinki.

481 Adrian Pop, “Frameworks of Sub-regional Cooperation in South Eastern Europe”, în Euro-Atlantic Studies, nr. 1, 1998, pp. 99-108 482 Tom Gallagher, op.cit., pp.90-117

209

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 c) Epoca post-Helsinki

La Consiliul European al Uniunii Europene din 10-11 decembrie 1999 s-a luat

decizia privind deschiderea negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Lituania,

Bulgaria şi Malta.483. Era o lovitură decisivă dată conceptului restrâns şi exclusivist de

Europa Centrală, aşa cum fusese gândit în formatul Troicii de la Vişegrád. Şefii de stat şi

de guverne au decis astfel în nordul Europei să elimine orice temeri şi speculaţii privind

stabilirea unor frontiere artificiale între statele postcomuniste. Se reiterau deciziile luate

la Consiliul European de la Copenhaga în 1993, potrivit cărora fiecare stat invitat să

adere la Uniune va fi judecat în funcţie de performanţele sale. În acest fel erau anulate în

mod formal orice condiţionalităţi de oportunitate geostrategică sau de rol geopolitic

pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Decizia de la Helsinki, luată în contextul psihologic al încheierii războiului dintre

NATO şi regimul Miloşevici, ridica nu doar problema firească a desfăşurării negocierilor

de aderare ci şi a relaţiilor dintre UE şi Alianţa Atlanticului de Nord. Era oare inversată

relaţia dintre UE şi NATO, în sensul în care se va extinde mai întâi ansamblul

instituţional comunitar şi după aceea şi organizaţia de securitate şi apărare? O astfel de

întrebare era legitimă dacă ne gândim că Ungaria, Polonia şi Cehia au fost mai întâi

invitate să adere la NATO ulterior au primit invitaţia de a iniţia negocierile de aderare la

Uniune484. Astfel, pentru statele candidate la aderarea la Uniunea Europeană se punea

problema găsirii celor mai eficiente metode de a deschide şi porţile NATO.

Răspunsul la aceste întrebări a fost dat cu ajutorul analizei geostrategice. S-a

constatat, în primul rând, faptul că Europa continentală nu mai reprezintă cea mai

importantă arie strategică, odată cu încheierea Războiului Rece, semnarea Cartei de la

Paris şi a Tratatului privind controlul armamentului convenţional cu URSS/Federaţia

Rusă. Extinderea NATO de la Madrid a consolidat, în mod indubitabil, axul central şi

nordic (baltic) al structurilor de securitate şi apărare. Dar instabilitatea Balcanilor de Vest

a indicat faptul că regiunea cea mai instabilă este Europa de sud-est, şi spre aceasta

483 Helsinki European Council 10 and 11 December 1999. Presidency Conclusions, http://www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm484 Valentin Stan, op.cit., pp.17-30

210

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 trebuiau focalizate eforturile de securizare485. În al doilea rând, strategii NATO au ajuns

la concluzia că centrul de conflict militar mondial s-a transferat din Europa în Orientul

Mijlociu. Dacă mai adăugăm faptul că Europa de sud-est este regiunea prin care resursele

energetice din zona caspică ar trebui să ajungă în Occident ajungem la concluzia că

extinderea flancului sudic al NATO devenea inevitabilă. Oficialităţile române au fost

conştiente de acest lucru486, în strategia de aderare la NATO fiind evidenţiate avantajele

pe care România le poate oferi Alianţei pentru regiunea Europei de sud-est şi a Orientului

Apropiat487. Din aceste motive, în strategia argumentativă utilizată de România pentru

aderarea la NATO s-au folosit, cu predilecţie, argumente geopolitice. Un rol esenţial îl

avea argumentul că România se poate implicat, simultan, în securizarea Balcanilor de

Vest. Strategii americani se gândeau în perspectivă că România ar putea avea un rol în

crearea unei centuri de securitate în regiunea Mării Negre, alături de Turcia şi

Bulgaria488. În acest fel se producea un subtil transfer de accent de pe identitatea central-

europeană spre cea sud-estică, fără însă ca acest lucru să însemne o schimbare a definirii

oficiale: „stat central-european aflat în vecinătate cu Balcanii”.

Pe agenda imediată a Occidentului, dar şi a României, se afla chestiunea esenţială

a găsirii unor soluţii pentru înlăturarea de la putere a regimului Miloşevici precum şi a

identificării unor soluţii instituţionale pentru securitatea Balcanilor de Vest. Administraţia

Constantinescu a avut o relaţie rece faţă de regimul Miloşevici, acordând chiar sprijin

opoziţiei democratice de la Belgrad.

Încă de la mijlocul anului 1999 a fost înfiinţat Pactul de Stabilitate pentru Europa

de Sud-Est (PSESE), la iniţiativă germană489. În Pactul de Stabilitate a fost cuprinsă şi

România, alături de Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia,

Moldova, Serbia şi Muntenegru. Pactul de Stabilitate reprezintă un produs al viziunii

multilateraliste germane, devenind parteneri alături de statele din regiune şi organizaţii 485 Ionel Nicu Sava, “Geopolitical Patterns of Euro-Atlanticism. A Perspective from South Eastern Europe”, Euro-Atlantic Studies, nr. 8, 2005, pp. 73-83 486 Vezi Adrian Năstase, România-NATO 2002, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002, passim 487 Teodora Moşoiu, “NATO, U.S. and EU in the Changing International Environment”, Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2004, pp. 91-93 488 Federico Bordonaro, “Bulgaria, România şi structura schimbătoare a geopoliticii Mării Negre”, www.globalizarea.com489 Proiectul a fost instituit la 10 iunie 1999, la Köln sub preşedinţia germană a UE şi a intrat în vigoare la 30 iulie 1999, la Întâlnirea la nivel înalt de la Sarajevo. S-au promis consistente ajutoare financiare pentru statele regiunii, de peste 25 miliarde Euro. http://www.stabilitypact.org

211

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 mondiale (O.N.U., F.M.I.), regionale (Consiliul Europei, O.S.C.E.) sub-regionale

(Cooperarea Economică la Marea Neagră) precum şi importanţi donatori sau state garante

(S.U.A., Rusia, Japonia, Canada, Elveţia). În această formulă instituţională erau cuprinse

state care se consideră central-europene (România, Croaţia), cele balcanice şi Moldova

ex-sovietică. Însă Pactul de Stabilitate, în ciuda auspiciilor inaugurale pozitive, s-a

dovedit o formulă neviabilă, pentru că fondurile promise nu au mai venit, sau cele

colectate au fost cheltuite ineficient. De asemenea, potrivit unor aprecieri, Uniunea

Europeană a perceput Pactul de Stabilitate ca un rival, astfel încât Comisia Europeană a

lansat propriul „Proces de Asociere şi Stabilizare”490.

O problemă a regiunii balcanice este inflaţia de organizaţii şi instituţii, create cu

suport politic şi financiar occidental, care au dezvoltat o atitudine de concurenţă şi nu de

cooperare, aşa cum se spera491. La Bucureşti s-a creat Centrul Regional SECI pentru

Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere (cea mai importantă iniţiativă a Pactului de

Stabilitate). Centrul este o structură de cooperare regională, cu participare internaţională,

înfiinţat la propunerea oficială a României, în 1999.

România s-a implicat în procesul de restructurare a Pactului de Stabilitate. La 16

noiembrie 2006 a avut loc, la Bucureşti, reuniunea Mesei Regionale a Pactului, precedată,

pe 15 noiembrie, de reuniunile Meselor de Lucru.

Evenimentele de la Bucureşti au marcat un moment important în procesul de

reformă a Pactului, agenda lucrărilor concentrându-se pe adoptarea strategiei financiare a

viitorului Secretariat regional al Consiliului Cooperării Regionale (RCC) şi pe elaborarea

unui plan de eficientizare a iniţiativelor şi grupurilor de acţiune ale Pactului492.

Preocuparea principală a statelor postcomuniste era de a urma „calea regală”,

adică accederea simultană atât în Uniunea Europeană cât şi în NATO. Urmând logica

Troicii de la Vişegrád, în anul 2000 a fost lansat aşa-numitul „Proces Vilnius”. Statele

Grupului Vilnius (V10) sunt statele care candidau la integrarea în NATO: Albania,

Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovacia şi Slovenia.

Procesul Vilnius constituie cercul de discuţii care a acţionat în vederea readucerii

491 Adrian Pop, “Reviewing South East European Security and Cooperation”, Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2002, pp. 21-30

490 Tom Gallagher, op.cit, pp. 259-262

492 Pactul de Stabilitate, www.mae.ro

212

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 permanente în atenţie a subiectului extinderii, atât în SUA, cât şi în Europa, în condiţiile

în care nici una dintre ţările candidate nu se remarcase prin performanţe care să îi dea

argumente pentru a declanşa o nouă runda de extindere. Procesul a stabilit un model de

conduită între candidaţi, bazat pe principiile solidarităţii, performanţei proprii şi

cooperării, care să fie complementar procesului Membership Action Plan, instituit de

NATO pentru a oferi un cadru coerent şi unitar de pregătire pentru candidaţi. Grupul

Vilnius a avut posibilitatea să confirme statutul de "new allies" al statelor candidate prin

sprijinul acordat aliaţilor de drept, după invocarea, pentru prima data, a articolului 5 al

Tratatului de la Washington, în semn de solidaritate cu SUA în lupta împotriva

terorismului493.

În pregătirea summit-ului NATO de la Praga din noiembrie 2002 au avut loc două

întâlniri la nivel de prim-miniştri ai statelor din Grupul Vilnius (Bucureşti, 25-26 martie

şi Riga, 5-6 iulie 2002). România a organizat evenimentul „Primăvara noilor aliaţi”494 în

care s-a reafirmat dorinţa de extindere a NATO. A fost un eveniment prin care a reliefat

importanţa extinderii flancului de sud al NATO.

Summit-ul NATO de la Praga a marcat ştergerea oricăror criterii de diferenţiere

între statele postcomuniste, odată cu invitarea acestora de a fi membre ale structurii

politico-militare495. Pentru România era cel important eveniment după 1989 care marca

acceptarea sa în Europa democratică, spulberând temerile privind ameninţările clasice de

securitate. Sub protecţia articolului V al Actului fondator România îşi putea exprima în

siguranţă opţiunile geostrategice.

România, ca şi majoritatea statelor central-europene, a manifestat o atitudine pro-

atlantică, poziţie care a venit rapid în contradicţie cu o parte a Occidentului european.

Criza irakiană din 2003 a constituit momentul unei astfel de coliziuni de interese şi

viziuni. În ianuarie 2003 a fost dată publicităţii scrisoarea de sprijin pentru Statele Unite

semnată de liderii a cinci ţări membre UE (Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia şi

Danemarca) şi de liderii a trei ţări est-europene (Ungaria, Cehia şi Polonia). Statele

membre ale Grupului de la Vilnius, printre care se număra şi România, au semnat o

493 Vilnius group, http://www.am.gov.lv/en/security/4494/4509/494 http://www.newallies.ro495 Teodor Meleşcanu, “Romania`s Accesion to NATO after the Prague Summit”, Euro-Atlantic Studies, nr. 5, 2002, pp. 63-66

213

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 scrisoare de sprijin faţă de politica Statelor Unite privind Irakul496. A urmat un conflict

între cuplul franco-german (pacifist) şi grupul celorlalte state care susţineau intervenţia

militară. Se părea că divergenţele vor afecta şi calendarul extinderii europene, însă

temerile s-au dovedit nefondate, la 1 mai 2004 respectiv 1 ianuarie 2007 având loc

primirea în Uniune a valului Luxemburg-Helsinki. În acest fel s-a încheiat şi tranziţia

geopolitică a statelor postcomuniste, de la Europa de Est, trecând prin „Europa Centrală”

pentru a face parte din „Occidentul Extins”.

d) O „revoluţie geopolitică”: “Noua identitate pentru regiunea Mării

Negre”?

După abandonarea tăcută a identităţii sud-est-europene („balcanice”) la începutul

anilor `90 definirea României ca stat central-european a devenit o regulă unanim

acceptată în mediul politic, diplomatic şi academic. O încercare de schimbare a

poziţionării geopolitice a României îi aparţine lui Traian Băsescu, în calitate de

Preşedinte al României. Efortul de statuare teoretică a noii identităţi regionale româneşti,

din perspectiva prezidenţială, poate fi circumscris temporal la sfârşitul anului 2004, în

mesajele sale privind obiectivele prezidenţiale şi în prima parte a anului 2005497.

Cea mai vizibilă caracteristică a politicii externe româneşti de după instalarea

administraţiei Traian Băsescu este orientarea sa accentuată înspre relaţii (numite

„strategice”) cu SUA, Marea Britanie şi cu NATO. Noul atlantism al politicii externe

româneşti - pentru că orientarea spre stabilirea de relaţii privilegiate cu Statele Unite ale

Americii şi cu Marea Britanie este o constantă a demersurilor României - se distinge

printr-o serie de particularităţi498.

496 “Grupul Vilnius de partea SUA în criza irakiană”, “Ziarul financiar”, 6 februarie 2003 497 Vezi în acest sens site-ul Administraţiei Prezidenţiale, www.presidency.ro precum şi Victor Roncea, (coord.), Axa. Noua Românie la Marea Neagră, Ed. Ziua, 2005, passim 498 SUA sunt importante pentru politica externă a României, aşa cum este ea formulată în doctrina Băsescu, nu doar dintr-un calcul strategic, care are de-a face cu asigurarea securităţii şi eliminarea pericolelor asimetrice, ci şi din raţiuni de superioritate şi preeminenţă geopolitică a americanilor asupra UE în zona estică a Europei. În seara zilei de 26 mai 2005, preşedintele Traian Băsescu a avut o discuţie cu mai mulţi jurnalişti români. În discuţia care a avut loc atunci, Traian Băsescu, întrebat de “Axa Washington-Londra-Bucureşti”, şi de ce nu este adeptul unor relaţii la fel de apropiate cu partenerii tradiţionali Franţa şi Germania ar fi răspuns, râzând: “Decât să sug... la mai mulţi licurici mai mici, mai bine sug... la un licurici mai mare”, în Gabriel Stănescu, “Axa lui Băsescu şi sexul oral”, “Gardianul”, 19 august 2005

214

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Astfel, definirea „Axei Washington-Londra-Bucureşti” s-a făcut în pripă şi nu

fără contrarierea partenerilor de Axă, care s-au trezit incluşi într-o construcţie cu scopuri

neclare pentru ei. În viziunea Preşedintelui României, Axa descrie un parteneriat special,

ale cărei elemente sunt următoarele: i) acţiune ofensivă pentru democratizarea şi

stabilizarea politică a zonei Europei de Est şi a spaţiului Mării Negre; ii) acţiune

conjugată pentru combaterea terorismului şi a ameninţărilor asimetrice; iii) stabilizarea

economică a zonei Mării Negre şi iv) cooperarea militară preferenţială în interiorul, sau

în afara cadrelor existente (NATO sau Parteneriatul pentru Pace), atât între membrii Axei

– vezi amplasarea în România de baze americane- cât şi între aceştia şi ţările din zonă.

Marea Neagră şi zona riverană ei sunt văzute de Preşedintele Traian Băsescu ca

loc al intersectării a două fluxuri strategice: primul, care uneşte producătorul de energie

(Orientul Apropiat, zona Caucazului şi a Mării Caspice) şi consumatorul de energie

(Occidentul), cel de-al doilea care trasează o relaţie între producătorul de securitate

(comunitatea euroatlantică) şi consumatorul de securitate (Orientul Apropiat şi zona

Caucazului).

Zona riverană Mării Negre este percepută de Preşedintele României în termeni de

securitate derivaţi din politica balanţei de putere, specifică teoriei realismului în relaţiile

internaţionale. El încearcă să definească acţiunea României ca fiind una care asigură în

acelaşi timp obiectivele NATO, SUA şi Marii Britanii (securitate, democraţie,

întreruperea fluxurilor de trafic ilegal, lupta împotriva terorismului, crearea unei

contraponderi la spaţiul CSI), cât şi pe cele ale UE (prosperitate prin solidaritate şi

extindere spre Est, stabilitate prin democraţie). Ordinea de priorităţi este însă cea dinspre

obiectivele regionale ale SUA înspre cele ale UE, adică cele americane sunt mai

importante decât cele europene.

Conform lui Traian Băsescu, România trebuie să joace un rol activ în cooperarea

cu statele din zona caucaziană, în soluţionarea conflictului din Transnistria şi a celorlalte

“conflicte îngheţate” – Abhazia, Nagorno-Karabakh, Osetia de Sud. Apoi, România

trebuie să acţioneze ca un fel de “ancoră” a Uniunii Europene pentru statele din

vecinătatea sa estică (Ucraina, Moldova) dar, în acelaşi timp, ca gardian al UE pentru

spaţiul respectiv, rol evocat clar în discursul susţinut cu ocazia semnării de către România

a Tratatului de Aderare la UE în 25 aprilie 2005 la Luxemburg.

215

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Definirea României ca stat cu competenţe speciale în zonă are o semnificaţie

aparte, dacă o asociem cu poziţionările anterioare ale României. Vorbind des despre

“politica estică” a României, preşedintele Traian Băsescu a deplasat-o dinspre o logică

unificatoare şi civilizatoare – integrarea în UE - spre o definire a unei identităţi de

margine a Europei, ca spaţiu de frontieră şi de trecere (punte) între UE/Europa şi celelalte

spaţii importante - Caucaz, Orientul Mijlociu etc.

Definirea, în sine, poate părea neimportantă, dar din ea derivă modul în care acest

aspect al politicii externe se leagă de celelalte proiecţii externe ale României şi de modul

în care ele funcţionează coerent. Definirea insistentă a României ca stat din sud-estul

Europei sau aflat la marginea Europei poate să se transforme într-o strategie perdantă prin

obstinaţia cu care România se proiectează în afara centrului geografic şi civilizaţional al

continentului, tot mai mult echivalat cu Uniunea Europeană.

Estul Europei sau frontiera UE pot să însemne la fel de bine periferia Europei.

Această decuplare a României de Europa Centrală este cu atât mai neproductivă şi

periculoasă, cu cât Ucraina mizează foarte mult (şi probabil mai credibil) pe dubla sa

vocaţie simultană - central europeană şi pontică. România operează din nou în termeni

exclusivi când se raportează la cele două spaţii, în loc să le urmărească în acelaşi timp,

asumându-şi pe deasupra şi un rol pe care nu i l-a impus nimeni. În loc de şi-şi, suntem în

logica lui ori-ori, lucru care ne văduveşte de oportunităţi şi ne creează probleme

suplimentare.

Preşedintele Traian Băsescu a revenit la imaginea „României ca placă turnantă”,

discurs care era frecvent folosit în prima parte a anilor ’90. De fapt, sintagma „plăcii

turnante” ascunde imprecizie în ceea ce priveşte obiectivele de politică externă. În epoca

globalizării, ţări precum România nu mai au cum juca rol de placă turnantă, mai ales

atunci când sunt integrate într-un mare bloc politic, economic şi militar. Posibila

echivalare cu situaţia Marii Britanii este forţată şi fără fundament.

În planul acţiunilor concrete de politică internaţională ale României pentru a da

conţinut noii identităţi regionale menţionăm constituirea Forumului Mării Negre, care a

avut loc la Bucureşti (iunie 2006). În legătură cu acest Forum sunt de menţionat

următoarele aspecte: i) iniţiativa se suprapune peste acţiunile Organizaţiei pentru

Cooperarea Economică la Marea Neagră care, de la înfiinţarea ei la Istanbul în 1992, a

216

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 cunoscut o evoluţie ce i-a adăugat o certă dimensiune politică; ii) Rusia l-a boicotat,

trimiţându-şi doar ambasadorul de la Bucureşti; iii) deşi Forumul a fost construit în ideea

unui summit al şefilor de stat, Turcia şi Bulgaria au fost subreprezentate, ca o reacţie de

dezinteres; iv) constituirea unui Fond Mutual al Mării Negre, care ar trebui să contribuie

la stabilizarea politică şi economică a regiunii, anunţată încă din anul 2002, dar reluată în

anul 2006 nu-şi arată efectele până în acest moment; v) Forumul Mării Negre, aşa cum a

fost proiectat iniţial, a fost abandonat, în mod tacit, de către diplomaţia românească în

urma eşecului de la Bucureşti. Forumul Mării Negre a devenit formatul de promovarea a

unor politici în sfera cooperării interguvernamentale şi non-guvernamentale, dar nu este

acea structură capabilă să determine soluţionarea problemelor cu adevărat importante ale

regiunii (conflictele îngheţate şi reţelele de transport ale energiei)499.

Reprezintă cu adevărat tezele prezidenţiale o „revoluţie geopolitică” prin

„descoperirea Mării Negre”? Din punct de vedere istoric merită menţionat faptul că tema

Mării Negre a fost prezentă, ca un subiect secundar sau terţiar încă din perioada

interbelică. După 1989 au existat încercări de inserare în regiune, amintite deja

(Cooperarea Economică la Marea Neagră, proiectul Traceca, iniţiativa constituirii

cooperării trilaterale în Caucazul de Sud, Balcanii de Est şi la Nordul Mării Negre în

1997, reprezentarea NATO în democratizarea şi stabilizarea Caucazului de Sud în 2003).

„Revoluţia geopolitică” pe care retorica prezidenţială o anunţase la sfârşitul anului

2004 a fost treptat-treptat abandonată, ca urmare a confruntării cu realităţile

internaţionale. La Washington şi Londra anunţul de la Bucureşti privind integrarea lor pe

„axă” nu a trezit nicio reacţie de exaltare, în timp ce de la Berlin şi Paris cancelariile

diplomatice s-au cerut lămuriri suplimentare ambasadelor, pentru a constata dacă nu s-au

produs erori pe fluxul informaţiilor. Destul de rapid evaluările occidentale au ajuns la

concluzia că „Axa Washington-Londra-Bucureşti” şi cu derivaţiile sale este un produs

pentru consum electoral în România. Desigur, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să

reprezinte un obiectiv strategic atât pentru Uniunea Europeană cât şi pentru Statele Unite,

dar modul în care a fost pusă în discuţie „noua identitate regională a României” nu a făcut

decât să trezească nedumeriri în mediile diplomatice şi în cele academice specializate în

chestiuni internaţionale. 499 Vezi site-ul http://www.blackseaforum.org/

217

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Chestiunea oleo şi gazaductelor dinspre regiunea Mării Negre către Europa

Centrală poate constitui un studiu-şcoală pentru efectele unui tip sau altul de politică

regională. Statele Unite şi Uniunea Europeană încearcă să elimine dependenţa de

resursele energetice controlate de Federaţia Rusă prin crearea unor reţele alternative la

cele existente sau proiectate. Proiectul Traceca este unul dintre acestea. În paralel însă,

Moscova a adoptat o strategie de „virusare” a proiectelor occidentale prin susţinerea unor

trasee energetice similare cu cele susţinute de occidentali, dar care să fie controlate de

companii ruseşti.

În prima schiţă de strategie a Uniunii Europene în legătură cu problema Mării

Negre, document intitulat „Sinergia în regiunea Mării Negre”500 un loc important îl ocupă

problema energiei şi a rutelor de transport spre Europa ale acesteia. Bruxelles-ul este

interesat, în această variantă a documentului, de dezvoltarea programului său mai vechi

INOGATE (Interstate Oil and Gas To Europe pipelines) - conductele de gaze şi petrol

interstatale spre Europa, dar şi noile proiecte de oleoducte Baku-Supsa, Baku-Tbilisi-

Ceyhan, gazoductul Baku-Tbilisi-Erzerum, inversarea sensului oleoductului Brody-

Odessa şi extinderea lui până în Polonia prin Ucraina. Nu sunt ocolite nici noile proiecte

de oleoducte în construcţie Constanţa-Omisalj-Trieste, Burgas-Vlore şi Burgas-

Alexandroupolis. Este avută în vedere şi o nouă conductă între Grecia şi Turcia, cu o

eventuală extensie în Italia. Este însă demn de menţionat faptul că aceste trasee sunt doar

amintite în Anexele documentului.

Gazoductul Nabucco, ce ar fi trebuit să asigure independenţa României faţă de

gazele ruseşti, prin aprovizioneze cu gaze naturale din Iran şi Turkmenistan, transportate

pe traseul Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Austria pare a fi, în acest moment, un

proiect eşuat. Ungaria pare a adopta punctul de vedere rusesc, urmând să contribuie la

realizarea gazoductului Blue Stream, al Gazprom, alternativ la proiectul Nabucco.501

500 Black Sea Synergy - A New Regional Cooperation Initiative, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdf 501 În octombrie 2002 s-a semnat la Viena acordul de cooperare între companiile BOTAS (Turcia), BULGARGAZ (Bulgaria), TRANSGAZ (România), MOL (Ungaria) şi OMV ERDGAS (Austria) privind proiectul de realizare a unui nou culoar de tranzit al gazelor naturale din regiunea Mării Caspice şi a Asiei Centrale către ţările din centrul şi vestul Europei (NABUCCO), practic, ocolind Federaţia Rusă. Gazoductul Nabucco va trece prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria ar urma să fie construit de companiile Botas, Bulgargaz, Transgaz, MOL şi OMV. Proiectul Nabucco, în valoare de 4,6 mld. €, estimat a fi terminat in anul 2011 (daca lucrările ar începe în 2008) constituie un exemplu concret de

218

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Totuşi, proiectul Nabucco va putea fi realizat doar în urma implicării semnificative a

Statelor Unite şi Uniunii Europene.

Proiectul conductei Constanţa-Trieste nu a depăşit încă faza acordurilor dintre

statele care ar urma să-l susţină (România, Serbia, Croaţia Slovenia şi Italia).

Operaţionalizarea conductei Constanţa-Trieste nu are, în acest moment, o perspectivă

foarte clară. Situaţia este complicată de faptul că, în ciuda dorinţei Comisiei Europene de

a adopta o politică energetică unitară, unele state membre ale Uniunii (Bulgaria, Grecia,

Italia, Ungaria) preferă să încheie acorduri directe cu marile companii ruseşti, pentru

aprovizionarea din surse energetice aflate sub controlul direct sau indirect al Moscovei

(în 2007 s-a semnat memorandumul privind construirea conductei petroliere Burgas -

Alexandroupolis - supranumită "Oleoductul Ortodox"-, între Rusia, Bulgaria şi Grecia, în

care partea rusă va deţine 51% din acţiuni).

Fără a insista asupra unei teme care merită o analiză aparte menţionăm doar că

problema traseelor energetice ar trebui să constituie un exemplu pentru cooperarea

sinergică între două regiuni, Europa Centrală şi bazinul extins al Mării Negre, între care

România poate avea rolul de punte, dacă nu se va poziţiona exclusivist într-una din cele

două arii geopolitice.

Observaţii concluzive

Dacă analizăm retrospectiv istoria naţiunii române începând de la revoluţia din

1848 ajungem la concluzia importantă că destinul nostru istoric a fost intrinsec legat de

Europa Centrală. La momentul 1848 revoluţia din Transilvania a fost direct conectată la

mişcările naţiunilor central-europene. Instaurarea monarhiei de Hohenzollern la Bucureşti

a însemnat racordarea la valorile politice ale spaţiului central-european, nu a celui

balcanic aflat sub influenţă turcă sau a celui estic de inspiraţie rusească. Acordul secret

din 1883 dintre România şi Austro-Ungaria consfinţea această orientare. Neutralitatea din

1914 şi intrarea în război în 1916 alături de Antanta reprezenta consonanţa cu orientările

dominante dintr-o Europă Centrală nu doar non-germană, ci şi anti-germană ale naţiunilor

care doreau reorganizarea regiunii după principiul naţionalităţilor. Mica Înţelegere

implicare economică a UE la Marea Neagră. Gazoductul Blue Stream, al companiei ruse Gazprom, are ca punct de plecare Turcia, urmând sa tranziteze Bulgaria, Serbia şi vestul Ungariei.

219

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 constituie expresia apartenenţei la acea Nouă Europă Centrală anti-revizionistă, pro-

franceză şi pro-engleză, formată din statele succesoare ale imperiilor defuncte. Desigur,

perioada comunistă a însemnat anularea oricăror pretenţii central-europeniste din partea

României.

După 1989 România a încercat din răsputeri să fie acceptată în „clubul central-

european”, dar decizia Occidentului de a se „orientaliza democratic” a diminuat miza

unui asemenea efort, din moment ce Grupul Vişegrád nu putea pretinde apartenenţa

exclusivă la NATO şi Uniunea Europeană. Summitul NATO de la Madrid (1997)

constituie momentul maximei influenţe a identităţii geopolitice a central-europenismului.

Dacă la Madrid acceptarea în NATO a avut şi semnificaţia unei reparaţii istorice a

Occidentului către o parte din naţiunile capturate de Stalin la sfârşitul conflagraţiei

mondiale, următoarea decizie de extindere a Alianţei Nord-Atlantice, luată la Praga, a

fost expresia raţionalităţii geo-strategice, din perspectiva unor schimbări radicale în

tipurile de ameninţări la adresa securităţii internaţionale. Lărgirea Uniunii Europene a

fost, în fapt, o acţiune care intră în logica unificării politice a vechiului continent precum

şi a încercărilor sale de a influenţa profilul proceselor de globalizare. Aici, identitatea

central-europeană nu a mai putut revendica un rol proeminent, fiind redusă, inevitabil, la

una dintre multiplele identităţi regionale. În acest proces România a încercat să-şi joace

abil avantajele geopolitice, poziţionându-se ca un actor central-european dar care poate

avea un rol semnificativ în stabilizarea Balcanilor de Vest şi în efortul de democratizare a

statelor din regiunea caucaziană. Această din urmă componentă a politicii internaţionale a

României s-a manifestat, până acum, mai mult la nivelul retoricii publice, rămânând a fi

găsite resursele pentru o astfel de operaţiune.

220

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Concluzii

O primă observaţie importantă se referă la faptul că în această parte de final a

cercetării nu intenţionez să realizez un simplu rezumat al celor şapte capitole ale tezei

doctorale. Un asemenea demers ar presupune o importantă notă de redundanţă, din

moment ce la finalul fiecărui capitol am inserat observaţii având un caracter sintetic. Ca

atare, în cele ce urmează voi încerca să analizez rezultatele acestei cercetări din

perspectiva relevanţei actuale a temei Europei Centrale.

Cercetătorii au surprins în legătură cu Europa Centrală faptul că aceasta este o

temă de actualitate, în diferite forme, de aproape două secole. Trăsătura definitorie a

Europei Centrale este aceea de spaţiu cu geometrie variabilă, potrivit formulei inspirate a

lui Le Rider, la care se adaugă caracteristica de a fi un spaţiu “între” puterile continentale

care au manifestat tendinţe de expansiune în interiorul acestei zone. De aici derivă

fluiditatea şi impresia de inconsistenţă geopolitică a Europei Centrale, astfel încât unii

analişti (de exemplu Timothy Garton Ash) au ajuns chiar să se întrebe dacă există acest

subiect sau este doar o „realitate imaginată”. Pluralitatea denumirilor aceluiaşi spaţiu

geografic este un indiciu al ambiguităţii conceptuale. Care sunt graniţele dintre Europa

Centrală şi cea de sud-est, sau între Europa Centrală şi regiunea baltică? În funcţie de

interesele celui care realizează delimitarea avem variante multiple. Până la urmă

„Centrul” este un loc imaginar, în măsura în care se află în discuţie chiar graniţele

răsăritene şi sudice ale Europei. Răspunsul la aceste întrebări, aparent banale, este mult

mai dificil de dat decât ar părea la o primă vedere, iar în cercetarea noastră am aprofundat

ceea ce este denumit în mod generic drept „Europa Centrală”. Concluzia noastră este că

putem vorbi de mai multe „Europe Centrale”, aflate adesea în concurenţă unele cu altele,

fiecare dintre acestea însemnând o anumită intenţionalitate de împărţire a puterii.

Viziunea germană asupra Europei Centrale privilegiază, în mod natural, rolul factorului

etnic şi potenţialul de redefinire a regiunii din perspectiva acestuia. Ca o contra-reacţie,

viziunile non-germane asupra Europei Centrale au dorit să excludă sau, în orice caz, să

minimalizeze rolul factorului etnic (implicit politic şi economic) german. Existenţa unor

viziuni contradictorii asupra aceleiaşi realităţi a creat condiţiile pentru realizarea unei

221

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 mitologii a „Europei Centrale”. De exemplu, Róbert Kiss-Szemán vorbea despre

existenţa unui "Homo Visegradicus", adică o creaţie specială a umanităţii care nu s-ar

regăsi decât în această regiune502. O asemenea pretenţie credem că este cel puţin exaltată!

Putem decela un anumit profil regional al culturii politice din Europa Centrală,

însă aceste specificităţi pot fi la fel de bine interpretate ca rezultatul unor experienţe

naţionale dar şi a unora într-un cadru multietnic şi pluriconfesional. Fără îndoială,

Imperiul Habsburgic, ulterior Austro-Ungaria au imprimat o anumită matrice cultural-

instituţională asupra spaţiului, model care a cunoscut importante transformări în perioada

interbelică şi sub regimul comunist. Însă spaţiul central-european s-a aflat sub puternica

influenţă a Imperiului ţarist precum şi a celui otoman, cu tot ce înseamnă acest lucru ca

experienţe istorice formatoare. Ca atare, prezentarea Europei Centrale după 1989 ca un

„paradis pierdut” incumbă o importantă doză de mitologie politică. Aceasta a devenit însă

legitimă în anii `80 în măsura în care se constituia ca o contrapondere la ideologia

oficială, marxist-leninistă. După căderea comunismului subiectul Europei Centrale s-a

constituit într-o formulă tranzitorie de coagulare a identităţii regionale în condiţiile în

care Occidentul nu era decis să se „orientalizeze” prin extinderea instituţiilor sale cele

mai atractive, NATO şi Uniunea Europeană, iar în spaţiul sovietic domnea regula

dezintegrării şi a confruntării.

În planul realităţilor sociale şi economice, în anii `90 ai secolului al XX-lea

Europa Centrală se prezintă ca o structură uniformizată de experienţa comunistă, dar care

păstrează încă semnificative diferenţe intraregionale, ca rezultat al diferenţelor istoriilor

naţionale. Analiza trăsăturilor esenţiale ale principalelor procese politice şi economice

din regiunea central-europeană evidenţiază eforturile societăţilor (cu prioritate a elitelor

politice şi intelectuale) de a se democratiza şi de a construi prosperitatea în cadrul

economiei de piaţă. Pentru atingerea acestui dublu obiectiv (realizarea societăţii statului

de drept şi a economiei capitaliste) statele din Europa Centrală nu au utilizat doar 502 „Popoarele central-europene sunt capabile să înveţe unul de la altul. Ce se poate învăţa de la fiecare şi integrat în ceea ce este comun? De la maghiari explozia unui alegător la 100 de metri şi generoasa lor ospitalitate. De la cehi capacitatea lor de a produce bogăţie şi prudenţa tactică. De la slovaci prospeţimea şi inventivitatea lor naturală precum şi capacitatea de a obţine victorii chiar şi din situaţii dezavantajoase. De la polonezi ingenuitatea şi eleganţa culturală, însoţite de o solidă convingere religioasă. ... omul de Vişegrad (este) exploziv dar generos în ospitalitatea sa, prudent şi corect dar proaspăt şi capabil să câştige, pentru că el priveşte spre viitor într-un mod ingenios şi optimist.”, Róbert Kiss-Szemán, "Homo Visegradicus", http://www.visegradgroup.eu

222

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 instrumentele cooperării ci şi cele ale competiţiei. „Identitatea central-europeană”,

întruchipată într-o primă fază de Trilaterala de la Vişegrád, nu a constituit doar o metodă

pentru asigurarea sprijinului reciproc între membri şi atragerea sprijinului occidental, ci şi

un subtil mecanism de delimitare faţă de ceilalţi vecini (catalogaţi drept „balcanici”), care

au parcurs şi ei experienţa captivităţii geopolitice în interiorul lagărului sovietic.

În acest fel poate fi interpretată dinamica înfiinţării şi funcţionării instituţiilor de

cooperare intraregională. Iniţiativa Central-Europeană a reprezentat, iniţial, o formulă de

colaborare ad-hoc între statele comuniste (Iugoslavia şi Ungaria) şi cele capitaliste (Italia

şi Austria). Ulterior, ea s-a lărgit păstrând matricea Grupului de la Vişegrád. Iniţiativa de

creare a unui spaţiu de liber schimb (CEFTA) a utilizat acelaşi model de extindere

concentrică. Altfel spus, nucleul de cooperare regională a fost constituit din

Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria care s-a lărgit prin dimensiunea sa baltică, îndreptându-

se şi spre Europa de sud-est. Însă procesul de lărgire a acestor formule de cooperare intra-

regională s-a „democratizat” abia după ce a devenit evident faptul că Occidentul nu poate

recunoaşte existenţa unui club exclusivist, pe criterii mai mult sau mai puţin obiective,

fără a prejudicia stabilitatea regională. Crizele succesive din spaţiul iugoslav şi eşecul

Europei de a interveni eficient pentru soluţionarea acestora au constituit, în mod indirect,

un argument puternic pentru necesitatea procesului de lărgire a NATO şi Uniunii

Europene.

Tema central-europeană a fost dezbătută şi de către români. Putem identifica mai

multe formule româneşti de definire a spaţiului Europei Centrale. Aurel C. Popovici a

propus o formulă de agregare a regiunii urmând logica fidelităţii faţă de monarhia

habsburgică dar care să respecte şi principiul naţionalităţilor, într-o structură federalistă.

Ulterior, după triumful principiului autodeterminării, politicienii şi intelectualii români au

încercat să dea un înţeles propriu Europei Centrale anti-federaliste, anti-revizioniste şi, pe

cale de consecinţă, anti-germane. Trebuie spus că raportarea românească faţă de Europa

Centrală în perioada interbelică este destul de puţin omogenă, existând curente care

privilegiau identitatea balcanică (vezi crearea Înţelegerii Balcanice), în timp ce altele (cu

predilecţie din Transilvania şi Banat) aveau o mult mai mare sensibilitate faţă de

tradiţiile politice şi culturale ale lumii germanice.

223

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 După 1989 sensibilitatea românească faţă de tema Europei Centrale a cunoscut

grade diferite de intensitate. În plan cultural cea mai substanţială apetenţă pentru

împărtăşirea şi promovarea valorilor „Europei Centrale” a provenit din mediile

transilvănene (Cluj şi Tg. Mureş) şi bănăţene (Timişoara). Miza acestui „pariu” pe

identitatea central-europeană era o subtilă delimitare atât de politica centralistă cât şi de

obiceiurile şi mentalităţile „balcanice”. Mecanismul de legitimare a discursului public al

intelectualităţii din România (fie ea de origine românească, maghiară, germană sau

evreiască) este similar celui folosit în raporturile interstatale: relevarea „superiorităţii”

lumii central-europene asupra celei balcanice. Două observaţii considerăm că sunt

esenţiale pentru analiza discursului cultural despre Europa Centrală în spaţiul românesc:

i) în raport cu intelectualitatea din Ungaria, Cehia şi Polonia, „Europa Centrală” devine o

temă în România abia de la mijlocul anilor `90, având astfel un decalaj de aproape un

deceniu; ii) discursul despre tematica central-europeană a fost mai puternic emoţionalizat

atâta timp cât perspectivele României de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea

Europeană erau neclare. După ce a devenit evident (din anul 2000) că România nu va

rămâne într-o „zonă gri”, discursul românesc despre Europa Centrală şi-a pierdut din

interes, fiind substituit de acela privind apartenenţa la lumea euro-atlantică.

Din perspectiva auto-poziţionării geopolitice România şi-a asumat identitatea

central-europeană chiar înainte ca în mediul cultural tema Europei Centrale să devină

proeminentă. Dacă în perioada 1991-`92 România se definea din perspectivă oficială ca

un stat al Europei de sud-est, după 1993 identitatea regională era sintetizată în sintagma

„stat central-european aflat în vecinătatea regiunii balcanice şi a Mării Negre”. Cu unele

mici nuanţări, în funcţie de succesiunea guvernelor, România şi-a asumat identitatea

central-europeană până în anul 2005, când Preşedintele Republicii a încercat să

poziţioneze statul român în „regiunea extinsă a Mării Negre”, sau în imediata sa

proximitate. Această schimbare bruscă de auto-poziţionare geopolitică nu a scăpat

contestărilor din mediul politic şi din cel al specialiştilor în relaţii internaţionale.

Numeroasele conceptualizări ale Europei Centrale de după căderea comunismului

au fost influenţate de proiecţiile de putere ale puterilor regionale sau a celei globale

(Statele Unite) asupra zonei.

224

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 Dacă în perioada interbelică conceptele politico-diplomatice privind Europa

Centrală în statele succesoare avea o certă componentă anti-germană, începând cu anii

`80 Europa Centrală a fost una anti-rusească, şi aşa a rămas şi în anii `90. Poziţia

URSS/Federaţiei Ruse în raport cu Europa Centrală nu putea fi decât una defensiv-

reactivă, în condiţiile decăderii de la statutul de super-putere la cel de putere regională,

asistată financiar de Occident pentru a nu intra în colaps economic. Moscova a protestat

faţă de procesele de extindere spre Est ale NATO şi Uniunii Europene, a dorit să fie

implicată/consultată asupra acestor decizii, dar nu a obţinut în realitate un asemenea

drept, chiar dacă au fost menajate orgoliile sale. Ca atare, nu doar central-europenii sunt

resentimentari faţă de vecinul lor de la Est ci şi ruşii faţă de vecinii lor vestici, pentru că,

până la urmă, pierderea controlului asupra centrului Europei a însemnat blocarea la

condiţia de putere continental-regională. Iar Rusia sub conducerea lui Vladimir Putin a

făcut tot ce a fost posibil pentru a-şi lua revanşa. A abandonat viziunea geopolitică

stalinistă asupra centrului Europei, care miza pe controlul său cu instrumente politice şi

militare, fiind pus în operă procesul de recreare a dependenţelor faţă de Moscova, de data

aceasta cu ajutorul armei energetice. Aceasta strategie de folosire a şantajului energetic a

fost acompaniată de investiţii masive în sectoare cheie (bănci, industria energetică), fiind

adesea folosite firme occidentale pentru a masca provenienţa capitalului rusesc. S-a ajuns

astfel la situaţia în care, chiar integrate în NATO şi UE statele Europei Centrale să nu

iasă deplin de sub influenţa Federaţiei Ruse. Iar acest fenomen devine tot mai vizibil pe

măsură ce sunt relevate slăbiciunile europenilor şi greşelile strategice ale americanilor.

Pe de altă parte, americanii, îndelung aşteptaţi ca eliberatori de popoarele captive

din Europa comunistă au manifestat o atitudine foarte nuanţată faţă de regiune. Pe de-o

parte erau foarte atenţi în păstrarea unei relaţii amiabile cu Moscova, chestiunea

controlului arsenalului nuclear fiind esenţială. Încercările de transformare democratică a

Rusiei lui Boris Elţân au fost masiv stipendiate de Occident, identificând principalii

donatori în Statele Unite şi Germania proaspăt reîntregită. Pe de altă parte, la nivelul

retoricii publice administraţiile americane şi-au recunoscut datoria morală pe care o au

faţă de popoarele care au fost comunizate în urma aplicării sistemului Ialta. Această

„datorie morală” era însă puternic circumstanţiată politic, în prim plan aflându-se

Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, care au şi întreprins acţiuni pentru răsturnarea

225

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 sistemului comunist. Faţă de restul statelor din regiune atitudinea a fost mai degrabă

indiferentă. În contextul crizelor iugoslave implicarea americană în regiune s-a mărit,

având astfel loc prima lărgire a NATO din 1997/1999, urmată de cea mai largă extindere

din istoria Alianţei Atlanticului de Nord (2001/2004). Prin această operaţiune Statele

Unite şi-au câştigat un suport aproape necondiţionat în „Noua Europă”, atitudine de

fidelitate manifestată în războiul anti-terorist precum şi în războiul din Irak declanşat în

anul 2003.

Germania avea toate datele naturale la sfârşitul Războiului Rece pentru a exercita

cea mai complexă influenţă asupra Europei Centrale. Însă, în memoria colectivă a

naţiunilor central-europene nu se putea şterge atât de uşor faptul că Germania a fost unul

din principalii generatori a două conflagraţii mondiale, în urma cărora regiunea a suferit

importante transformări. Cancelarul Helmuth Kohl a avut însă abilitatea de a da garanţii

Occidentului că Germania nu va dezvolta politici hegemonice asupra Europei Centrale.

Aceste garanţii au fost acceptate şi de statele aflate în proximitatea sa răsăriteană, având

ca fundament politico-juridic Acordurile de la Helsinki. Mai mult, Germania a devenit

principalul avocat al extinderii Uniunii Europene, ca parte a procesului de construcţie a

Marii Europe, un ansamblu instituţional care să poată exercita un rol global. Proiecţia de

putere germană a fost în primul rând geoeconomică şi geoculturală, manifestată în cercuri

concentrice, de la statele aflate în imediata sa vecinătate spre cele mai îndepărtate. În

acest fel a fost pusă în operă strategia „securizare prin integrare”, rezultatul fiind lărgirea

fără precedent a Uniunii Europene la 1 mai 2004 şi 1 ianuarie 2007.

Italia este un alt actor regional care a dorit să-şi extindă influenţa tradiţională din

Balcanii de Vest şi asupra Europei Centrale propriu-zise. Iniţiativa Central-Europeană a

fost unul din mecanismele prin care Roma a dorit să-şi consolideze puterea în regiune.

Însă, în lipsa resurselor politice, influenţa italiană în Europa Centrală s-a manifestat, cu

predilecţie în domeniul economic, investitorii italieni fiind foarte activi în regiune.

Franţa a fost preocupată la începutul anilor `90 de asigurarea stabilităţii

continentale, de o bună relaţie cu Federaţia Rusă şi, în mod esenţial, de construirea Marii

Europe, care ar fi trebuit să joace rolul unei contraponderi la Statele Unite. De asemenea,

Parisul a încercat să dezvolte componenta mediteraneeană a Uniunii Europene. Ca atare,

Europa Centrală a rămas un subiect secundar pe agenda strategică a Franţei, având însă

226

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 relaţii strânse cu statele din Grupul Vişegrád. Parisul nu a mai încercat, precum în

perioada interbelică, să „încercuiască” strategic Germania prin parteneriate cu statele

central-europene, preferând un tandem pentru construcţia europeană. Din a doua jumătate

a anilor `90, sub preşedinţia lui Jacques Chirac, Franţa a început să-şi fructifice atuurile în

relaţiile cu Europa Centrală, fiind însă foarte sensibilă la pro-americanismul „Noii

Europe”.

Interesul Marii Britanii pentru Europa Centrală a fost inconstant şi punctual,

Polonia şi Ungaria aflându-se în topul preferinţelor engleze. Marea Britanie a urmat, în

linii generale, Statele Unite şi în relaţia sa cu statele post-comuniste. Criza iugoslavă din

1999 a mărit implicarea britanică în regiune, fiind conştientizat faptul că cea mai sigură

metodă pentru securizarea regiunii este integrarea sa în NATO şi Uniunea Europeană. Iar

securizarea nu reprezintă doar un cost pe care Occidentul trebuie să-l plătească, ci aceasta

reprezintă un extraordinar potenţial pentru investiţii şi profituri ale companiilor vestice.

Firmele britanice au devenit printre cele mai active în regiune, iar cetăţenii englezi printre

cei mai avizi cumpărători de proprietăţi imobiliare ieftine503.

Încorporarea regiunii cuprinse între Marea Baltică în nord şi Marea Adriatică,

respectiv Marea Neagră în sud în NATO şi Uniunea Europeană a consacrat dispariţia

conceptului privind Europa Centrală, aşa cum a fost el reinventat din anii `80. Sensul său

geopolitic esenţial s-a consumat odată cu masiva „orientalizare” a Occidentului. După

această serie de evenimente istorice extraordinare, care au consacrat realizarea Marii

Europe, conceptul de „Europa Centrală” nu mai are decât o conotaţie istorică şi

geografică. Nici măcar noţiunea de „Noua Europă”, adică acea parte a vechiului continent

profund ataşată valorilor atlantice nu mai prezintă actualitate din moment ce chiar în

„Vechea Europă” alegerile recente au adus la putere lideri care doresc legături

transatlantice cât mai strânse. Identitatea culturală a Europei Centrale va deveni şi ea tot

mai puţin specifică pe măsură ce regiunea devine tot mai deschisă schimburilor culturale

specifice procesului de globalizare.

În aceste condiţii, mai are Europa Centrală, ca definire politică, un viitor? În

opinia mea, ţinând cont de evoluţiile politice relativ recente, noile state care mizează pe

identitatea „central-europeană” sunt Ucraina şi Republica Moldova. Curentele pro- 503 CEE/CIS Mergers and Acquisitions Survey 2005 , PricewaterhouseCoopers, www.pwc.com

227

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 occidentale din cele două state accentuează momentele din istoria celor două comunităţi

care legitimează o astfel de opţiune. Ucrainenii se consideră central-europeni prin Galiţia

şi Bucovina iar cei din Republica Moldova îşi reafirmă identitatea românească.

Doar viitorul ne va arată dacă miza pe identitatea central-europeană a unei părţi a

elitelor din Ucraina şi Republica Moldova se va dovedi eficientă pentru construirea

suportului ideatic în măsură să determine un nou val de „orientalizare” a instituţiilor

occidentale, NATO şi Uniunea Europeană. Până atunci putem doar să constatăm faptul că

Europa Centrală a fost unul din acele mituri utilizate în relaţiile internaţionale care au

contribuit la crearea unor noi realităţi geopolitice.

228

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 VIII. Bibliografie

1. Publicaţii periodice

American Journal of Political Science, British Journal of Political Science, Dilema, Dimineaţa, East European Studies, Ethics & International Affairs, East European Quarterly, Euro-Atlantic Studies, Europe-Asia Studies Foreign Affairs, Geographical Journal, International Affairs, American Journal of Political Science, International Security, International Studies Quarterly, Journal of Cold War Studies, Journal of Communist Studies and Transition Politics, Journal of Democracy, Journal of Theoretical Politics, Le Débat, Le Monde diplomatique, Mediterranean Quarterly, New Left Review,Past and Present, Polique étrangère, Problems of Post-Communism, Party Politics, Sfera Politicii, Spaces of Identity, Social Research, Social Science History, Southeast European Times, The Journal of Policy History, The Guardian, World Politics, Ziarul financiar

2. Programe şi rapoarte

***, Acordul CEFTA indică îmbunătăţirea cooperării regionale, 26 aprilie 2006, in http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2006/04/26/feature-02 ***, Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA), Direcţia Diplomaţie Economică, 15 mai 2006, in http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=7269&idlnk=1&cat=3 ***, Agreement Amending the Central European Free Trade Agreement, in http://www.psp.cz/eknih/1993ps/tisky/t198300.htm ***, “CEFTA ar putea primi noi membri anul viitor”, Southeast European Times, 07 aprilie 2006, in http://www.bizwords.ro/article/economie/1535/CEFTA-ar-putea-primi-noi-membri-anul-viitor.html ***, Helsinki European Council 10 and 11 December 1999. Presidency Conclusions, http://www.europarl.europa.eu/summits/hel1_en.htm ***, Manualul NATO, Ministerul Informaţiilor Publice, Bucureşti, 2001 ***, Principalele tratate ale Uniunii Europene (Eur-lex): http://europa.eu.int/eur-lex/en/treaties/index.htm ***, Summit of the Prime Ministers of the CEFTA States, in http://www-8.vlada.gov.sk/archiv/cefta_en/cefta.html ***, The Prague Summit and NATO`s Transformation, “NATO Public Diplomacy Division”, 2003 in www.nato.int - Reuniunea Consiliului NATO-Rusia, Praga, 22 noiembrie 2002 ***, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, Bucureşti, 2005

229

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 3. Surse electronice

www.osf.ro - pentru Barometrele de Opinie Publică http://www.bsec-organization.org- “Black Sea Economic Cooperation” http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdfv - Black Sea Synergy - A New Regional Cooperation Initiative www.pwc.com - CEE/CIS Mergers and Acquisitions Survey 2005 , PricewaterhouseCoopers http://www.constitution.org, Constituţii în limba engleză http://www.ceinet.org/main.php?pageID=17 - pagina web a ICE http://www.mae.ro/ - MAE, „Iniţiativa Central Europeană” http://www.nato.int/issues/pfp/index.htm. - NATO Homepage, "The Partnership for Peace” http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/central_europe_pol01.jpg - Political Map of Central Europe, 2001 http://confinder.richmond.edu/country.php - site-ul University of Richmond Pentru textele constituţiilor statelor lumii, în limba engleză http://www.msz.gov.pl/Weimer,Triangle,2176.html - Weimer Triangle http://en.wikipedia.org/ - Wikipedia, „Central European Initiative”

4. Memorii şi interviuri

• Albright, Madeleine, Doamna Secretar de Stat. Memorii, Rao, Bucureşti, 2004 • Andrew, Cristopher, Mitrokhin, Vasili, The Mitrokhin Archive. The KGB in Europe

and the West, Penguin Books, 2000 • Ash, Timothy Garton, „Foloasele prigoanei: eseuri despre destinul Europei Centrale şi

de Est. Lanterna magica : martor la revoluţia din '89 la Varşovia, Budapesta, Berlin şi Praga”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997

• Idem, The Uses of Adversity: Essays on the Fate of Central Europe, Penguin Books, London 1989

• Clinton, Bill, Viaţa mea, Rao, Bucureşti, 2005 • Havel, Vaclav, Open Letters: Selected Writings, 1965-1990, Vintage Books, 1992 • Fejtö Ferenc, Requiem pour un empire défunt: histoire de la destruction de la

Monarchie austro-hongroise, Balland, Paris, 1988 • Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale: văzută de marii lideri ai lumii, Bucureşti,

Antet • Ionescu, Take, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918 • Kriseova, Eda, Vaclav Havel: The Authorized Biography, Pharos Books, 1993 • Jeszenszky, Géza, The Origins and Enactment of the Visegrad Idea,

http://www.visegradgroup.eu • Mureşanu, Camil, S-a discutat la Oslo,

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current12/mi7.htm • Năstase, Adrian, „Bătălia pentru Viitor’’, Bucureşti, 2000 • Idem, România după Malta. 875 zile la Externe, Vol. 1-2, Fundaţia Europeană Titulescu,

Bucureşti, 2006

230

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Iaşi, Polirom, 2001 • Puşcaş Vasile, Pulsul istoriei în Europa Centrală. Studii, Articole, Comentarii,

Interviuri, Sincron, Cluj-Napoca, 1998 • Idem, România şi noua arhitectură mondială. Studii. Alocuţiuni. Interviuri, 1990 – 1996,

Bucureşti, 1996 • Severin, Adrian, Andreescu, Gabriel, Locurile unde se construieşte Europa, Polirom,

Iaşi, 2000 • Thatcher, Margaret, 10, Downing Street. Mémoires, Albin Michel, Paris, 1993 • Walesa, Lech, The Struggle and the Triumph: An Autobiography, New York, NY:

Arcade Pub., 1992

5. Studii şi cărţi

• Abraham, Florin, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic,

Tritonic, Bucureşti, 2006 • Idem, Transformarea României: 1989-2006. Rolul factorilor externi, INST, Bucureşti,

2006 • Agh, Attila, The Politics of Central Europe, Sage Publications, London & New Delhi,

1998 • Aleksiun, Natalia, Beauvois, Daniel, Ducreux, Marie-Elisabeth, Kloczowski Jerzy,

Samsonowicz, Henryk, Wandycz, Piotr, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll. Nouvelle Clio, Paris, 2004

• Aliboni Roberto, Greco Ettore, „Foreign policy re-nationalization and internationalism in the Italian debate”, in Internatioral Affairs, Vol. 72, No. I

• András Simonyi, Visegrad Cooperation: A 15-Year-Old Success Story - http://www.visegradgroup.eu

• Andreescu, Gabriel, România versus România, Bucureşti, 1996 • Idem, “Pagini de reconciliere româno-maghiare: 1989-1999. Rolul organizaţiilor civice”,

in Altera, 2000, 6, nr. 15, p.128-158 • Andreescu, Gabriel, Bakk, Miklos, Mitu, Sorin, Weber, Renate, Problema

transilvană, Editura Polirom, Iaşi, 1999 • Andreotti, Giulio, „Foreign Policy in the Italian Democracy’’, Political Science

Quarterly, Vol. 109, No. 3, Conference Issue: Presidential and Parliamentary Democracies: Which Work Best?.(Summer, 1994), p. 529-537

• Archick, Kristin, „The United States and Europe: Possible Options for US Policy”, CRS Report for the Congress in Congressional Research System, Library of Congress, Washington December 28, 2004

• ***, Atlas To Freeman's Historical Geography, Edited by J.B. Bury, Longmans Green and Co., Third Edition, 1903 in

• http://www.lib.utexas.edu/maps/historical/central_europe.html • Balcerowicz, Leszek, „Understanding post – communist transitions”, Wojciech

Kostecki, (Editor) Transformations of Post-Communist States, Palgrave Macmillan, 2000 • Berend, Ivan T. (ed.) „Long-term Structural Changes in Transforming Central and

Eastern Europe’’, Munich: Sudosteuropa-Gesellschaft, 1996

231

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Anghel, Florin I., Aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est la Uniunea Europeană: o

abordare comparată, Bucureşti, Academia de Studii Economice, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, Catedra de Relatii Economice Internationale, 1998

• Antohi, Sorin, „România în anii ’90: geografie simbolică şi identitate social”, in Andreescu Gabriel, România versus România, Bucureşti, 1996

• Babeţi, Adriana (coord.), Europa Centrală: nevroze, dileme, utopii, Iaşi, Polirom, 1997 • Babeţi, Adriana Idem, Europa Centrală: memorie, paradis, apocalipsa, Iaşi, Polirom,

1998 • Bacsi, Zoltan, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix,

Musée d'ethnographie de Genève, Genève, 2001 • Bal, Ana (coord.) et alii, Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006, capit.7 • ***, „Balcanii-ieşirea din trecut’’, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice,

Bucureşti, 1999 • Baldwin, David A, „Review Article: Security Studies and the End of Cold War”, pp.

117-141, in World Politics, vol.48, no.1, 1996 • Banac, Ivo (ed.), Eastern Europe in Revolution, Ithaca, NY: Cornell University Press,

1992 • Barany, Zoltan, „NATO’s Peacefull Advance” in Journal of Democracy, Volume 15,

Number 1, January 2004 • Barbu, Daniel, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă,

Editura Nemira, Bucureşti, 1999 • Baše, Miroslav, Cities in Transformation – Could Central European Identity Be

Regenerated, Czech Technical University, Prague, 2003 • Bauman, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Antet, Bucureşti, 1999 • Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2005 • Bechtel, Delphine, „Galizien, Galicja, Galitsye, Halytchyna: le mythe de la Galicie de la

disparition a la résurrection (virtuelle)” in Cultures d’Europe centrale, n° 4 : Le mythe des confins, Paris, CIRCE, 2004

• Belli, Nicolae, Tranziţia mai grea decât un război. România 1990-200’, Editura Expert, Bucureşti, 2001

• Benoit, Kenneth, Schiemann, John W., „Institutional Choice in New Democracies. Bargaining over Hungary’s 1989 Electoral Law” in Journal of Theoretical Politics, no. 13 (2), April 2001, p. 153-155

• Berend, Ivan T., Central and Eastern Europe 1944-1993 in Back to Europe? Post-1989 Transformation and Pathways to the Future, University of California Press, Los Angeles

• Bernard, Michel, Nations et nationalismes en Europe centrale, XIXe-XXe siecle, Aubier, Paris, 1995

• Bertram, Cristoph, „ Europa în balanţă’’, Bucureşti, Clavis, 1996 • Bordonaro Federico, „Bulgaria, România şi structura schimbătoare a geopoliticii Mării

Negre”, www.globalizarea.com • Boyer, Yves, Facon, Isabelle (editor), „La sécurite de la Russie: entre continuité et

rupture’’, Paris, Fondation pour la Recherche Strategique Ellipses, 2000 • Bibo, Istvan, Misère des petits États d'Europe de l'Est, traduit du hongrois par György

Kassai, Michel Albin, Paris, 1993 • Bocşan, Nicolae (coord), Cronologia Europei Centrale: (1848-1989), Iaşi, Polirom,

2001 • Boniface, Pascal, Relaţiile Est-Vest: 1945-1991, Iaşi, Institutul European, 1998

232

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Borsody, Stephen, „The New Central Europe” in East European Monographs, Columbia

University Press, New York, 1993 • Bota Marius Sorin, România în drumul spre Uniunea Europeană, Bucureşti, 2003 • Brune, Lester H., The United States and the Balkan crisis, 1990-2005: conflict in Bosnia

and Kosovo, Claremont, Regina Books, 2005 • Brzezinski, Zbigniew, “A Plan for Europe”, Foreign Affairs, January/February, 1995,

vol.74, no.1, p.26-42 • Idem, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,

Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1999 • Idem, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Dacia, Cluj-

Napoca, 1993 • Idem, The Soviet Bloc, Unity and Conflict, revised edition, Harvard University Press,

Cambridge, 1967 • Buchanan, James, Post - Socialist Political Economy: selected essays, Edward Elgar,

Cheltenham, U.K., 1997 • Bugajski, Janusz, Cold Peace. Russia’s New Imperialism, Praeger, Westport/CT, 2004 • Bugge, P., „The Use of the Middle: Mitteleuropa vs. Stredni Evropa”, European Review

of History / Revue européenne d’histoire, n° 6, 1999. • Bureau, Jean François, „L`étranger dans le champ des vision des Français”, in Polique

étrangère, no.4, 2002, p. 899-914 • Bútora Martin, „Slovakia’s Democratic Awakening” in Journal of Democracy, 10.1

(1999), p. 84-85 • Bútora Martin, Bútorova Zora, „Slovakia: the Identity Challenges of the Newly Norn

State”, in Social Research volume 60, no.4/Winter 1993, p. 705-736 • Buzan, Barry, Kelstrup, Morten, The European Security Order Recast. Scenarios for

the Post-Cold War Era, Printer Publishing London and New York, 1990 • Calda, Milos, „Constitution-Making in Post-Communist Countries: A Case of the Czech

Republic’’ in http://tucnak.fsv.cuni.cz/~calda/APSA99.pdf • Campus, Eliza, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997 • Castellan Georges, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994 • Cazan, Gheorghe Nicolae, Rădulescu-Zoner, Constantin, România şi Tripla Alianţă,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 • Chifu, Iulian, „Doctrina Putin 2004 si efectele sale”, in Ocasional Paper, Centrul de

Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007 • Chadwick, F. Alger (editor), The future of the United Nations system: potential for the

twenty-first century, Tokyo, New York, Paris, United Nations University Press, 1998 • Chan, Kenneth Ka-Lok, „Structuralism versus Intentionalism in Post-Communist Party

System Evolution. The Polish Case”, in Party Politics, Volume 7, No. 5, 2001 • Chereji, Christian Radu, Identităţi ale Europei Centrale 1815-2000, Editura Accent,

Cluj-Napoca, 2004 • Cole, Daniel H., Poland’s 1997 Constitution in Its Historical Context in

http://indylaw.indiana.edu/instructors/cole/polconst.pdf- • Comisso, Ellen, Gutierrez, Brad, „Eastern Europe or Central Europe. Exploring a

Distinct Regional identity” in The Politics of Knowledge: Area Studies and the Disciplines, UCIAS Edited Volume 3, University of California Press, San Diego, 2002

• Corm, Georges, Europa şi Orientul: de la balcanizare la libanizare: istoria unei modernitati neîmplinite, Cluj-Napoca, Dacia, 1999

• Cornis-Pope, Marcel, History of the Literary Cultures of East-Central Europe, John Benjamins Publishing Company, 2004

233

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Cox, Michael (ed.), „Rethinking the Soviet Collapse. Sovietology, the Death of

Communism and New Russia”, London and New York, 1998 • Cowles, Maria Green, Smith, Michael, „Risc, reformă, rezistenţă, relansare”, in Starea

Uniunii Europene, Vol. 5, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002, p. 25-76. • Croci, Osvaldo, „The Second Berlusconi Government and Italian Foreign Policy”, The

International Spectator, 2/2002, p.89-101 • Cross, Sharyl, „Russia and NATO Toward the 21st Century: Conflicts and Pacekeeping

in Bosnia-Herzegovina and Kosovo”, in NATO-EAPC Research Fellowship Final Report, NATO/Academic Affairs 1999-2001, August 2001

• Csáky, Moritz, Übereinstimmung und Konflikt. Mitteleuropa, Mélanges Emil Niderhauser, Budapest, 1993

• Danilov, Dimitri, „Implications of the NATO Attack on Yugoslavia for European Security and Russian-Western Relations” in Mediterranean Quarterly, 10.3, 1999, p. 56-60, 63-65

• Dassu, Marta, „The Future of Europe: The View from Rome”, in International Affairs, Vol. 66, No. 2. (Apr., 1990), p. 299-311

• De Waele, Jean-Michel (ed.), Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Humanitas, Bucureşti, 2003

• Deletant, Dennis, Ionescu, Mihail, „Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989”, Cold War International History Project, Working Paper, No. 43, April 2004

• Deloche-Gaudez, Florence, Les réaction de la France à l ’élargissment à l `Est de l`Union européene in L`Europe centrale et orientale. Dix ans de transformations (1989-1999), La documentation Francaise, Paris, 2000

• Delureanu, Ştefan, Geneza Europei comunitare, Bucureşti, 1999 • Dingsdale, Alan, „New Geographies of Post-Socialist Europe” in The Geographical

Journal, Vol. 165, No. 2, July 1999 • Dobrinescu, Valeriu Florin, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947).

Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Editura Viitorul Românesc, 1996 • Dobrinescu, Valeriu-Florin, Pătroiu Ion, Anglia şi România între anii 1939-1947,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992 • Droz, Jacques, L’Europe centrale. Évolution historique de l’idée de Mitteleuropa, Paris,

Payot, 1960 • Duculescu Victor, et alii, Drept constituţional comparat: tratat, Vol. 2, Bucureşti,

Lumina Lex, 2002 • Duleba, Alexander, Strážay Tomáš, „New Chances, New Challenges” -

http://www.visegradgroup.eu • Duna, Dacian, “The Policy of Euro-Atlantic Organisations in Central and Southeast

Europe”, in Vasile Puşcaş (ed.), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000

• Duroselle, Jean-Baptiste, Histoire des relations internationale, Paris, Armand Colin, 2001

• Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi André, Histoire des relations internationales de 1945 à nos jours, tome 2, Paris, Armand Colin, 2001

• Dumitru, Felicia, Construcţia comunitară, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2004 • Ehrke, Michael, Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist, 2004 • Idem, Noua Europă: Economia, politica şi societatea în capitalismul postcomunist -

http://www.fes.ro/html_files/docs/Ehrke_Studie_ro.pdf- • Eyal, Gil, Szelényi, Ivan, Townsley, Eleanor, Capitalism fără capitalişti. Noua elită

conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001

234

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Fejtö, Francois, La fin de democraties populaires. Les chemines de post-communisme,

Editions de Seuil, Paris, 1995 • *** Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Editura Nemira, Bucureşti, 1999 • Fischer-Galaţi, Stephen, Europa de Est şi războiul rece: percepţii şi perspective, Iaşi,

Institutul European, 1996 • Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul

European, Iaşi, 1998 • Foucher, Michel, Fronts et Frontieres, Editura Fayard, Paris, 1991 • Idem, „L’Europe Centrale. Actualité d’une représentation à géométrie variable”, in Le

Débat, no.63/Janvier-Fébrier 1991, p.26-39 • Freudenstein, Roland, „Poland, Germany and the East”, in International Affairs (Royal

Institute of International Affairs 1944-), Vol. 74, No. 1. (Jan. 1998) • Frydman, Roman, Rapaczynski, Andrzej, Earle, John S., Procesul de privatizare în

Europa Centrală, Bucureşti, Staff, 1994 • Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Paideia, 1994 • Gafencu, Grigore, Prelude to the Russian campaign: from the Moscow Pact (august

21st 1939) to the opening of hostilities in Russia, Frederick Muller, London, 1945 • Gallagher, Tom, Democraţie şi naţionalism în România, 1989-1998, Editura All,

Bucureşti, 1999 • Idem, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Humanitas, Bucureşti,

2006 • Garton, Ash Timothy „Mitteleuropa” in Babeţi, Adriana (coord.), Europa Centrală :

nevroze, dileme, utopii, Iaşi, Polirom, 1997 • Idem, The Uses of Adversity: Essays on the Fate of Central Europe, Penguin Books,

London 1989 • Idem, „Is Britain European?”, in International Affairs, Vol. 77, No. 1. (Jan., 2001), p. 1-

13 • Geremek, Bronislaw, „The Transformation of Central Europe” in Journal of

Democracy, 10.3 (1999) • Giurescu Constantin C. (coord.), Istoria României în date, Editura Crai-nou, Chişinău,

1992 • Guzzini, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale: povestea fără sfârşit a unei morţi

anunţate: realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politica internaţională, Bucureşti, Institutul European, 2000

• Habermas, Jurgen, „Why Europe Needs a Constitution” in New Left Review, Vol. 11, September/October 2001

• Hadler, Frank, Mitteleuropa – Zwischeneuropa – Ostmitteleuropa: Reflexionen über eine europäische Geschichtsregion im 19 und 20. Jh’’, GWZO, Berichte und Beiträge, Leipzig, 1996.

• Halecki, Oskar, The Limits and Divisions of European History, London, Sheed & Ward, 1950

• Havel, Vaclav, „The Visegrad Dream Still Relevant Today”, in The Visegrad Group – a Central European Collection, International Visegrad Fund, Bratislava, 2006

• Hejsek, Jakub, The Visegrad Countries and the European Union Enlargement, 2003, http://www.visegradgroup.eu

• Held, Joseph (ed.), Democracy and Right-Wing Politics in Eastern Europe in the 1990`s, Boulder: East European Monographs, 1993

• Heller, Agnes, Fehér, Ferenc, Dezmembrarea imperiului lui Stalin, Editura de Vest, Timişoara, 1993

235

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania

1868-1918, Editura Dacia, Cluj, 1992 • Hutchings, Robert L., American Diplomacy at the End of the Cold War: an Insider’s

Account of US Policy in Europe, 1989-1992, Woodrow Wilson Center Press, Washington, DC, 1997

• Hobsbawm, Eric, “The Return of Mitteleuropa”, The Guardian, 11 octobre 1991 • Holbrooke, Richard, „America, A European Power” in Foreign Affairs, vol.74,

no.2/March-April 1995, p.38-51 • Hurezeanu, Emil, „NATO după NATO”, in Gabriel Andreescu, România versus

România’’, Clavis, Bucureşti, 1996, p.143-149 • Idu, Nicolae (coord.), Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru

ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Bucureşti, 2001

• Idem (coord.), „Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est’’, Editura Institutului European din România, Bucureşti, 2001

• Irimia, Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea Europeană, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2000

• Ionescu Mihail E., „Romania`s Position Towards the Evolutions of the Transatlantic Link after 11 September 2001’’, p. 259-280 in Tom Lansford, Blago Tashev, (ed), Old Europe, New Europe, and the Us: Renegotiating Transatlantic Security in the Post 9/11 Era, Ashgate Publishing, 2005

• Janning, Josef, „A German Europe – A European Germany? On the Debate over Germany’s Foreign Policy” in International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 72, No. 1. (Jan., 1996)

• Jaworski, Rudolf, „Ostmitteleuropa. Zur Tauglichkeit und Akzeptanz eines historischen Hilfsbegriffs’’, in Winfried Eberhard et alii (dir), Westmitteleuropa - Ostmitteleuropa. Festschrift für Ferdinand Seibt zum 65. Geburtstag, München, R. Oldenburg, 1992, p. 37-46.

• Johnson, Lonnie R., Central Europe: Enemies, Neighbors, Friends, Oxford University Press, 2002

• Johnston, William M., L’Esprit viennois, PUF, coll. Quadrige, Paris, 1991 • Jowitt, Ken, „The New World Disorder”, Journal of Democracy, vol.2, no.1/Winter

1991, p.11-20 • Judt, Tony, „Redescoperirea Europei Centrale” în Europa Centrală. Nevroze, dileme,

utopii, coord. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Polirom, Iaşi, 1997 • Kende, Péter, „The Trianon Syndrome: Hungarians and Their Neighbors” in Béla K.

Király, ed., Lawful Revolution in Hungary, 1989-94, Boulder, Social Science Monographs, 1995, p. 475-492

• Kiss, Csaba, Europa Centrală, Naţiuni, Minorităţi, Pesti Szalon-Kriterion, 1993 • Kissinger Henry, Are nevoie America de o politica externa? Către diplomaţia secolului

XXI, Bucureşti, Incitatus, 2002 • Kocka Jürgen, „Das östliche Mitteleuropa als Herausforderung für eine vergleichende

Geschichte Europas“, in Zeitschrift für Ostmitteleuropa, Forschung 49, 2000, p. 159-174. • Kruger, Peter, „Mitteleuropa -- ein europäisches Strukturproblem.’’, in Winfried

Eberhard, et alii (dir.), Westmitteleuropa -- Ostmitteleuropa. Vergleiche und Beziehungen. Festschrift für Ferdinand Seibt zum 65. Geburtstag, Munchen, R. Oldenbourg, 1992, p. 23-45.

236

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Kümmel, Gerhard, „Democratization in Eastern Europe. The Interaction of Internal and

External Factors: An Attempt at Systematization”, in East European Quarterly, XXXII, no.2/June 1998, p. 243-267

• Kundera, Milan, „L’Occident kidnappé ou la tragédie de l’Europe centrale ’’, Le Débat, 27, Paris, 1983, p. 3-22

• Lacoste, Giblin et Yves Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hier et d'aujourd'hui, Éditions La Découverte, Paris, 1998

• Lemberg, Hans, „Zur Entstehung des Osteuropabegriffs im 19. Jh : Vom Norden zum Osten Europas“, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas n° 33, 1983

• Idem, Mitteleuropa und Osteuropa: Politische Konzeptionen im Spiegel der Historikerdiskussion der Zwischenkriegszeit’, in G. Plaschka et alii (dir.), Mitteleuropa-Konzeptionen in der ersten Hälfte des 20. Jahrhunderts, Vienne, 1995, p. 213-220

• Lemberg, Hans, „Zur Entstehung des Osteuropabegriffs im 19. Jh : Vom Norden zum Osten Europas“, Jahrbücher für Geschichte Osteuropas n° 33, 1983

• Leneş, Leonela, „Politica externă a Rusiei 2000-2006” in Occasional Paper, Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning, Bucuresti, 2007

• Lesourme, Jacques, Lecomte Bernard, De l`Atlantique a l`Oural. L`après-communisme, Editions Robert Laffont, Paris, 1990

• Lévesque, Jacques, The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe, University of California Press, 1997

• Lipatti, Valentin, Diaconu Ion (editor), Securitatea şi cooperarea în Europa, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996

• Lhomel, Edith, L'Europe centrale et orientale: dix ans de transformations : (1989-1999), Paris : La Documentation Française, 2000

• Löwy, Michael, Rédemption et utopie: le judaisme libertaire en Europe centrale, Paris, PUF, 1988.

• Lukic, Reneo, Lynch, Allen, Europe from the Balkans to the Urals. The Desintegration of Yugoslavia and the Soviet Union, SIPRI, Oxford University Press, 1996

• Meyer, Steven E, „U.S. Policy towards the Former Yugoslavia” in East European Studies, number 69, August 2002, p. 9-15

• Miller, Arthur H., Klobucar, Thomas F., „The Development of Party Identification in Post-Soviet Societies” in American Journal of Political Science, Volume 44, Issue 4 (Oct. 2000)

• Murray, Alasdair, British European policy, Friedrich-Ebert-Stiftung, London, 2000 • Magocsi, Paul Robert, Historical Atlas of Central Europe (History of East Central

Europe), Vol. 1, University of Washington Press, Seattle, 2003 • Magris Claudio, „Il mito asburgico nella letteratura austriaca moderna, Turin, Einaudi,

1963 ”; Le mythe et l’empire dans la littérature autrichienne moderne, tr. fr. jean et marie-Noëlle Pastureau, Paris, Gallimard, 1991 ; nouvelle trad. all, Der habsburgische Mythos in der modernen österreichischen Literatur, trad. all., Madeleine von Pásztory, Vienne, Zsolnay, 2000.

• Idem, „Lontano da dove : Joseph Roth e la tradizione ebraico-orientale”, Turin, Einaudi, 1971 ; trad. all., Weit von wo : Verlorene Welt des Ostjudentums, Vienne, Europaverlag, 1974

• Mamina, Ion, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997 • Mandache, Valentin, „Geopolitical scales of prestige in a former communist world:

Central Europe, Eastern Europe, Balkans. The Case of Romania and Moldova”, Euro-Atlantic Studies, nr. 2, 1999, p.103-111

237

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Marin Gheorghe, (coord.), De la Roma la Amsterdam via Maastricht, Editura

Independentă Economică, Brăila, 1999 • Mason, David S., Revolution and transition in East-Central Europe (second edition),

Westview Press-Butler University, 1996 • Matejka, L., „Milan Kundera’s Central Europe’’, in Cross Currents n° 9, 1990. • Mayer Tom, „The Collapse of Soviet Communism: A Class Dynamics Interpretation”, p.

758-812 in Social Forces, March 2002, 80 (3) • Mazowiecki, Tadeusz, „The Mutual Return to Europe”, http://www.visegradgroup.eu/ • Mearsheimer, John J., The Tragedy of the Great Power Politics, University of Chicago,

W.W Norton & Company, New York, London, 2001 • Meleşcanu Teodor, „Romania`s Accesion to NATO after the Prague Summit”, in Euro-

Atlantic Studies, nr. 5, 2002, p. 63-66 • Meyer, Henry Cord, Mitteleuropa in Thought and Action, Martinus Nijhoff, La Haye,

1955 • Meurs, Wim van (editor), Beyond EU-Enlargement. Volume 2. The Agenda of

Stabilisation for Southern Europe, Bertelsmann Foundation Publishers, Gütersloh, 2001 • Michnik, Adam, „Reflections on the Collapse of Communism”, in Journal of

Democracy, no.11.1 (2000), p.119-126 • Miller, Benjamin, Kagan, Korina, “The Great Powers and Regional Conflicts: Eastern

Europe and the Balkans from the Post-Napoleonic Era to the Post-Cold War Era”, in International Studies Quarterly, Vol. 41, No. 1. (Mar., 1997), p. 51-85

• Mishler, William, Richard Rose, „Trust, Distrust and Skepticism: Popular Evaluations of Civil and Political Institutions in Post-Communist Society”, in Journal of Politics, 59/2 (1997), p. 418–451

• Mohan, Emilia D., „Germany and the New Security Problem in East – Central Europe” in Vasile Puşcaş (editor), Central Europe since 1989, Dacia Publishing House, Cluj-Napoca, 2000

• Moşoiu, Teodora, “NATO, U.S. and EU in the Changing International Environment”, in Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2004, p. 91-93

• Naumann Friedrich, Mitteleuropa, traduction de l’allemand par l’Argus suisse de la Presse a Geneve, Delachaux & Niestlé – Payot, Neuchatel et Paris, 1915

• O’Callaghan, Bryn, An Illustrated History of the USA, Longman Group UK Limited, Harlow, Essex, 1990, p. 76-77

• Okey, Robin, „Central / Eastern Europe: Behind the Definitions” in Past and Present, No. 137, Nov. 1992

• Pasti, Vladimir, Miroiu, Mihaela, Codiţă, Cornel, România-starea de fapt. Volumul I. Societatea, Nemira, Bucureşti, 1997

• Pătrăşconiu, Cristian, „Europa Centrală a murit. Trăiască Europa Centrală?” in Dilema, nr. 503, 1-7 nov. 2002

• Păun, Nicolae, Păun, Ciprian Adrian, Istoria construcţiei europene, EFES, Cluj-Napoca, 2000

• Pentelescu, Aurel, „Avatarurile unui tratat de pace înrobitor (Bucureşti, 7 mai 1918)”, in Gheorghe Nicolescu (coord.), România în ecuaţia păcii şi dictatului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001

• Pehe, Jiří, Central European Identity in Politics, Conference on Central European Identity, Central European Foundation, Bratislava, 6-7 November 2002, http://www.pehe.cz/prednasky/2002/2002-11-06-bratislava.htm

• Perlmutter, Ted, „The Politics of Proximity: The Italian Response to the Albanian Crisis”, in International Migration Review, Vol. 32, No. 1. (Spring, 1998), p. 203-222

238

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Plaschka, R. G. et alii (dir.), Mitteleuropa-Konzeptionen in der ersten Hälfte des 20.

Jahrhunderts, Vienne, 1995 • Przeworski, Adam, Democraţia şi economia de piaţă: reformele politice şi economice

în Europa de Est şi America Latină, Bucureşti, ALL, 1996 • Pollack, Michel, Vienne 1900, Gallimard/Folio, coll. histoire, Paris, 1992 • Pollack, Michel, Galizien, Nach, Von Chassiden, Huzulen, Polen und Ruthenen, Eine

imaginäre Reise durch die verschwundene Welt Ostgaliziens und der Bukowina, Vienne, Christian Brandstätter, 1984 (plusieurs rééditions)

• Pomian, Krzysztof, „Les particularités historique de l’Europe centrale et orientale” in Le Débat, no.63/Janvier-Fébrier 1990, p.26-39

• Pop, Adrian, „Conceptul de Europa Centrală”, in Sfera Politicii, nr.28, an IV, 1995, p.32-35

• Idem, “Frameworks of Sub-regional Cooperation in South Eastern Europe”, in Euro-Atlantic Studies, nr. 1, 1998, p. 99-108

• Idem, „Geopolitical Patterns of Euro-Atlanticism. A Perspective from South Eastern Europe”, Euro-Atlantic Studies, nr. 8, 2005, p. 73-83

• Idem, „Reviewing South East European Security and Cooperation”, Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2002, p. 21-30

• Popescu, Alexandru, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998 • Puşcaş, Vasile, Relaţii internaţionale contemporane, Dacia, Cluj.Napoca, 1998 • Idem, Căderea României în Balcani, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000 • Radu, Alexandru, Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România, Editura

Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000 • Ramet, Sabrina P., Coffin Letty, „German Foreign Policy Toward the Yugoslav

Successor States, 1991-1999” in Problems of Post-Communism, vol. 48, January/February 2001

• Rider, Jacques, „Allemagne, Autriche, Europe Centrale”, in Le Débat, no.67/Novembre -Décembre 1991, p.105-126

• Idem, Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997 • Idem, Modernité viennoise et crises de l'identité, Paris, PUF, 1990, 2e éd. 1994 • Reisenleitner Markus, „Tradition, Cultural Boundaries and the Constructions of Spaces

of Identity”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February 2001 • Reiter, Dan, „Why NATO Enlargement does not spread democracy”, in International

Security, vol 25, No. 4 (Spring 2001), p. 41-76 • Idem, Europa centrală sau paradoxul fragilităţii, Polirom, Iaşi, 2001 • Robbins, Keith, „Britain and Europe: Devolution and Foreign Policy”, International

Affairs, Vol. 74, No. 1. (Jan., 1998), p. 105-117. • Roderick, Martin, „Central and Eastern Europe and the International Economy: The

Limits to Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. (Jan.,1998) • Rose, François, Al treilea Război Mondial nu a avut loc. NATO şi Pacea, Bucureşti,

Nemira, 1998 • Rose, Richard, „Another Great Transformation”, in Journal of Democracy, Vol. 10,

No.1, 1999 • Roskin, Michael G., The Rebirth of East Europe, 4th Edition, Prentice Hall, New York,

2001 • Rothschild, Joseph, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de

Est după Al Doilea Război Mondial, Antet, Bucureşti, 1997

239

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Rupnik, Jacques, „Eastern Europe: the International Context’’, Journal of Democracy,

vol.11, no.2/April 2000, p. 115-119 • Salesse, Yves, L’Europe que nous voulons, Paris, Fayard, 1999 • Sandu, Dumitru, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999 • Sanford, George, „Overcoming the Burden of History in Polish Foreign Policy” in

Journal of Communist Studies and Transition Politics, Volume 19, Issue 3, September 2003, p. 178-179.

• Sava, Ionel Nicu „Extinderea NATO. Puncte de stabilitate şi securitate către Est’’, Institutul Social Român, 2003, p.19-37

• Idem, Zece ani de tranziţie în Europa de Est (1990-2000), Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000

• Rupnik, Jacques, „The Reawakaning of European Nationalisms”, in Social Research, Volume 63, no.1/Spring 1996, p.41-76

• Idem, L’Autre Europe. Crise et fin du communisme, Editions Odile Jacob, 1993 • Săgeată, Dănuţ-Radu, Baroiu Dragoş, Graniţele de stat ale României – între tratatele

internaţionale şi dictatele de forţă, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2004 • Schenk, Frithjoj Benjamin, „Mental Mapp. Die Konstruktion von geographischen

Räumen in Europa seit der Aufklärung. Ein Literaturbericht”, in Geschichte und Gesellschaft, 28, 2002, p. 493-514.

• Schlögel, Karl, Die Mitte liegt ostwärts. Die Deutschen, der verlorene Osten und Mitteleuropa, Berlin, Corso bei Seidler, 1986

• Schreiber, Thomas, „Le rêve américain de la «Nouvel Europe»” in Le Monde diplomatique, mai 2004, p. 18-19.

• Secăreş, Vasile, „Noua ordine mondială şi războiul din Balcani’’, p.130-145 in Balcanii - ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999

• Shumaker, David, „The Origins and Development of Central European Cooperation: 1989-1992”, in East European Quarterly, XXVII, no.3/September 1993, p.351-373

• Sinnhuber, Karl, „Central Europe: Mitteleuropa: Europe Centrale: An Analysis of a Geographical Term” in Transactions and Papers (Institute of British Geographers), No. 20, 1954

• Soare, Aurel Constantin, România şi Europa în secolul al XX-lea: regimul politic din România în deceniul al treilea al secolului al XX-lea: studiu comparativ cu statele din Centrul si Sud-Estul Europei, Bucureşti, Semne, 2000

• Sperling, James, „Neither Hegemony nor Democracy: Reconsidering German Power in Post Cold-War Europe”, in British Journal of Political Science, vol.31/April 2001, p.389-426

• Spira, Thomas, German-Hungarian Relations and the Swabian Problem: from Karolyi to Gombos’, East European Monographs, Boulder, 1977

• Stark, David, Bruszt, László, Traiectorii postsocialiste: transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est’, Bucureşti, Editura Ziua, 2002

• Stan Valentin, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p.57-122

• Idem, “The Euro-Atlantic Structures and Romania”, in Euro-Atlantic Studies, nr. 1, 1998, p. 119-128

• Stănescu, Vasile, Societatea civilă în faţa globalizări’, CIDE, Bucureşti, 2002 • Stojarova, Vera, Sedo, Jakub, Kopecek, Lubomir, Chytilek, Roman, Political Parties

in Central and Eastern Europe in search of consolidation, Central and Eastern Europe Regional Report, Stockholm, International IDEA, 2007

240

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Szikinger, Istvan, Hungary's Pliable Constitution, in Democratic Consolidation in

Eastern Europe, Volume 1, Institutional Engineering, June 2001, p. 406-431 • Sharman, J.C., “Culture, Strategy, and State-Centered Explanations of Revolution, 1789

and 1989”, p.1-24, in Social Science History, vol.27, no.1, Spring 2003 • Smith, Martin A., The Kosovo Crisis and the Evolution of Post-Cold War European

Security, Manchester University Press, 2003 • Smolar, Aleksandr, „Poland’s Emerging Party System” in Journal of Democracy, 9.2

(1998) • Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste: din 1945 până în zilele

noastre, Polirom, Iaşi, 1998 • Steves, F., „Poland and the International System: External Influences on Democratic

Consolidation” in Communist and Post-Communist Studies, Volume 34, Issue 3, September 2001

• Stiles, Andrina, Napoleon, Franţa şi Europa, Bucureşti, All, 1995 • Suri, Jeremi, „Explaining the End of Cold War: a New Historical Consensus?” in

Journal of Cold War Studies, Vol. 4, No. 4, Fall 2002, p. 60–92 • Sutton, Michael, L'Europe du Centre: 50 années révoluées?, Bruxelles, De Boeck-

Wesmael, 1991 • Szücs, Jenö, Les Trois Europes, Paris, Editions l'Harmattan, 1985 • Tang, Helena (editor), Winners and Losers of EU integration. Policy Issues for Central

and Eastern Europe, The World Bank Washington D.C., 2000 • Tapié, Victor-Lucien, Baroque et classicisme, Hachette, Paris, 1957 • Idem, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969 • Taras, R., Consolidating Democracy in Poland, Westview, Boulder, 1995 • Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la

Have’, traducere de Alexandru Vlad, Polirom, Iaşi, 1999 • Tismăneanu, Vladimir, „Reassessing the Revolutions of 1989” in Journal of

Democracy, 10.1, 1999 • Trenin, Dmitri, The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and

Globalization, Carnegie Moscow Center, 2001 • Tudor, Tiberiu, „Istoria dramatică a teritoriilor româneşti ocupate. Tratatul cu Ucraina

– 1997”, Ed. “Ion Creangă”, Chişinău, 2000 • Tudoriu, Theodor, „Importanţa puterilor exterioare pentru securitatea spaţiului

balcanic’’, în Balcanii – ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi Strategice, Bucureşti, 1999, p. 179-184

• ***, „Terorismul – ameninţare majoră asupra democraţiei secolului XXI’’, Editura U.N.Ap, Bucureşti, 2004, p.17-48

• Telegdy, Álmos, Privatizarea MEBO in România. Procesul de privatizare şi rezultatele împroprietăririi, Universitatea de Ştiinţe Economice, Budapesta şi Universitatea Central-Europeană, Budapesta 2002, http://www.efesonline.org/

• Thompson, Wayne C., „Germany and the East”, in Europe-Asia Studies, Vol. 53, No. 6 (Sep. 2001), p. 923-931

• Tiersky, Ronald, Francois Mitterand. The last French President, 2000 • Titulescu, Nicolae, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1994 • Troebst, Stefan (Hg.), „Geschichtsregionen: Concept and Critique”, European Review of

History, 10, 2003, 2: Topical Issue: Introduction, p. 173-188. • Tsygankov, Andrei P., „Hard-line Eurasianism and Russia’s Contending Geopolitical

Perspectives”, East European Quarterly, XXXII, no.3, Fall 1998, p. 315-334

241

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Ulc, O., „The Role of the Political Right in Post-Communist Czech-Slovakia" in

Democracy and Right-Wing Politics in Eastern Europe in the 1990` s. Ed. by J. Held, Boulder: East European Monographs, 1993.

• ***, „Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene’’, Polirom, 2001 • Ungureanu, Cornel, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002 • Urs, Altermatt, Previziunile de la Sarajevo: etnaţionalismul în Europa, [Iaşi], Polirom,

2000 • Vese, Vasile, Ivan, Adrian, Tratatul de la Nisa, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001 • Verdery, Katherine, Banac, Ivo (eds.), National Character and National Ideology in

Interwar Eastern Europ”, Yale University Press, New Haven, 1995 • Von Beyme, Klaus, Parliamentary Democracy: Democratization, Destabilization,

Reconsolidation: 1789-1999, New York, St Martin’s, 2000 • Wagner, Richard, Popoare în derivă: Europa de Est la răscruce de epoci, Bucureşti,

1994 • Wandycz, Piotr, The Price of Freedom: A History of East Central Europe from the

Middle Ages to the Present, Londo-New York : Routledge, 1992 • Wandruszka, Adam, Urbanitsch, Peter (dir.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918,

Vienne, ÖAV, 1980 • Weidenfeld, Werner (ed.), New Ostpolitik: Strategies for a United Europe, Bertelsmann

Foundation, 1998 • Wilson, Kevin, der Dussen, Jan van (eds.), The History of the Idea of Europe,

Routledge, London, and New York, 1993 • Wolf, Larry, Inventing Eastern Europe: the Map of Civilization on the Mind of the

Enlightenment, Stanford, Stanford University Press, 1994 • Wood, Stephen, Germany and East-Central Europe: Political, Economic and Socio-

Cultural Relations in Era of EU Enlargement, Ashgate, 2004 • Wyrzykowski, Mirosaw, „Legitimacy: The Price of a Delayed Constitution in Poland”,

Democratic Consolidation in Eastern Europe, Vol. 1, Institutional Engineering, June 2001, p. 431-455

• Zaharia Gheorghe, Botoran Constantin, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic (1919-1939), Editura Militară, Bucureşti, 1981

• Zayarnyuk, Andriy, „On the Frontiers of Central Europe: Ukrainian Galicia at the Turn of the Millennium”, in Spaces of Identity, Volume 1, Issue 1, February, 2001

• Zielonka Jan, „Challenges of EU Enlargement”, in Journal of Democracy, Volume 15, Number 1, January 2004

• Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană: trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Trei, 1998

6. Metodologie. Teorie politică

• Abbot, Philip, „<Big> Theories and Policy Counsel: James Burnham, Francis Fukuyama, and the Cold War”, p.417-430, in The Journal of Policy History, vol.14, no.4, 2002

• Abraham, Florin, „Sfârşitul războiului rece şi teoria relaţiilor internaţionale”, in Un destin şi o viaţă. Omagiu profesorului Radu Ciuceanu la 75 de ani, INST, Bucureşti, 2003, p. 358-366

• Brams, Steven J., Kilgour Marc, Game theory and the national Security, New York, Basil Blackwell, 1988

242

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Brubaker, Rogers, Nationalism Reframed. The National Question in the New Europe,

Cambridge, Cambridge University, 1996 • Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, Bucureşti,

1999 • Bunce, Valerie, „Comparing East and South”, in Jurnal of Democracy 6.3 (1995), p. 87-100. • Carlo, Jean, Geopolitica, Editori Laterza, 1995 • Clark, Ian, „The post-cold war order: the spoils of peace’’, Oxford University Press, 2001 • Defarges, Philippe, La Mondialisation. Vers la fin des frontieres?, Dunod, Paris, 1993 • Defarges, Philippe,, Relaţiile internaţionale după 1945, Iaşi, Institutul European, 2001 • Defarges, Philippe, „La France et l`Europe: l`inévitable débat”, in Polique étrangère, no.4,

2002, p. 951-966 • Dobrescu, Paul, „Geopolitica’’, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003 • Dogan, Mattei, „Sociologie politică. Opere alese’’, Alternative, 1999 • Dogan, Mattei, Pahre, Robert, „Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor’’,

Editura Alternative, Bucureşti, 1997 • Dogan, Mattei, Pelassy Dominique, „Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică

comparativă’’, Alternative, Bucureşti, 1993 • Fawn, Rick, „Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies’’, Frank

Cass, London, 2003 • Ferry, Jean-Marc, „La question de l’Etat européen’’, Paris, Gallimard, 2000 • Gaddis, John Lewis, „On Moral Equivalency and Cold War History”, in Ethics &

International Affairs, vol. 10 (1996) • Giddens, Anthony, A treia cale. Renaşterea social-democraţiei, Polirom, Iaşi, 2001 • Held, David, Democraţia şi ordinea globală: de la statul modern la guvernarea cosmopolit’,

Univers, Bucureşti, 2000 • Henderson Conway W., International Relations. Conflict and Cooperation of the turn of the

21-st century, McGrow Hill, 1998 • Hix, Simon, The Political System of the European Union, London, 1999 • Holsti, K. Ole, International Politics. A Framework for Analysis, New Jersey, 1995 • Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor, Antet, Bucureşti, 2001 • Keohane, Robert, Martin Lisa L., „Promisiunea teoriei instituţionaliste” in International

Security, Vol.20, No.1, Summer 1995 • Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, All, 1998 • Joffe, Josef, Viitorul marilor puteri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000 • Lafontaine, Oskar, Müller Christa, Nu vă fie teamă de globalizare. Bunăstare şi muncă

pentru toţi, Editura InterGraf, Reşiţa, 1998 • Lebow, Richard Ned, Risse, Kappen Thomas, International Politics Theory and the End of

the Cold War, New York, Columbia University Press, 1995 • Mair, Peter, „What is Different About Post-Communist Party Systems’’, in Studies in Public

Policy, no. 259, Centre for the Study of Public Policy, University of Strathclyde, Glasgow, 1996 • McElroy, Robert W., Moralitatea în politica externă americană: rolul eticii în relaţiile

internaţionale, Bucureşti, Paideia, 1998 • McFaul, Michael, „The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative

Transitions in the Postcommunist World”, in World Politics, Vol. 54, January 2002, p.212-244

• Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale’’, Polirom, Iaşi, 2006

243

Teza de doctorat

Conceptul de Europa Centrală după 1989 • Morghenthau, Hans, Politics among Nations: the Strugle for Power and Peace, the 3rd

edition, New York: Knopf , 1948 • Moţoc, Iulia, Uniunea Europeană: dreptul şi politica extinderii spre Est, Editura Paideia,

Bucureşti, 2001 • Muraru, Ioan, Pucheanu, Mona-Lisa, „Constituţiile române – texte, note, prezentare

comparativă’’, R. A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993 • Nau, Henry R., Perspectives on International Relations: Power, Institutions, and Ideas,

Washington, DC: CQ Press, 2006 • Nye, Joseph S. Jr., Le leadership americain: quand les règles du jeu changement, Presses

Universitaires de Nancy, 1992 sau varianta engleză Bound to lead: the changing nature of American Power, New York, Basic Books, 1990

• Schorske, Carl E., Fin-de-siecle Vienna : Politics and Culture, New York: Vintage Books, 1983.

• Shaw, Martin, Social democracy in the unfinished global revolution. Conference paper, 1999 in http://www.sussex.ac.uk.html

• Ulman, Richard H., Securing Europe, Princeton, Princeton University Press, 1991 • Waller, Michael, „Parties inheritances and parties identity”, in Pridham and Lewis,

Stabilizing Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe’’, London, Routledge, 1996

• Walston, James, Italian Foreign Policy. Light and shade in the second Berlusconi government, ASMI Conference, 26 November 2004, www.york.ac.uk/depts/poli/news/asmi/walston.pdf

• Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, Reading, Addison Westley, 1979 • Wiarda, Howard J., „The Politics of European Enlargement: NATO, the EU and the New

US –European Relationship” in East European Studies, number 67, February 2002, p. 9-20 • Williams, Paul D., British Foreign Policy Under New Labour, 1997-2005, Palgrave, 2005 • Wohlforth, William Curti, „Reality Check: Revising Theories of International Politics in

Response to the End of the Cold War”, p. 650-680, in World Politics, vol.50, no.4, 1998 • Zeletin, Ştefan, Neoliberalismul: studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române, Editura

Politică, Bucureşti, 1971

244