CONCEP ŢIA DESPRE OM ÎN MARILE RELIGII

Omul are un statut fiinţial atât în orinea creaţiei cât şi în cadrul realităţii, luat ca întreg. În general, omul este privit ca punct limită; convergenţă dintre lumea empirică şi cea transcendentă. Datorită acestei convergenţe, omul este plasat în poziţia mediatorului, fiind singura fiinţă cu perspective de detaşare de condiţia imediată şi de proiectare în viitor. Omul are acest statut fiinţial aparte în lumea fiinţelor datorită concepţiei generale cu privire la însăşi fiinţa sa, aşa cum este formulată în toate marile religii.

1. TRUPUL ÎN HINDUISM În general, gândirea hindusă consideră că fiecare individ sau persoană umană posedă un trup

exterior, material şi un trup interior sau imaterial, fin. Felul în care aceste trupurti sunt descrise se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu concepţia lui Pitagora, care pretindea că sufletul este învelit într-o îmbrăcăminte fină, imaterială, care, la rândul ei, este unită cu trupul fizic. Trupul exterior este abandonat de suflet la moarte, în timp ce sufletul interior însoţeşte sufletul în procesul de transmigrare, până la absorbirea finală în Brahman, fiind vehicolul care transportă organele psihice.

a. Trupul materialTrupul este lăcaşul duhului vieţii (prana), capul fiind acoperişul sub care toate mădularele

sunt legate de această prana (suflare), ca stâlp al existenţei. Conform textelor upanişadice, trupul este adesea considerat ca o cetate a lui Brahman (brhmapuran), în care se sălăşluieşte ca într-o casă, floarea de lotus a inimii, iar flăcările pranei (respiraţiei) sunt străjeri în timpul somnului. Această cetate are 11 sau 9 porţi; una din aceste porţi este un orificiu imaginar prin care Brahman intră şi se sălăşluieşte în trup şi prin care sufletetele emancipate realizează unirea supremă cu Brahman. Acest orficiu se află în creştetul capului. Scrierile upanişadice târzii descriu trupul în nuanţe mai tragice şi mai pesimiste. Funcţiile organice sunt tot atâtea stări contrare fericirii pe care cel ce doreşte să se desăvârşească în Brahman le întâlneşte şi trăieşte cu ele în prezentul imediat.

Partea corpului uman, care se bucură de cea mai mare atenţie în ochii autorilor anonimi ai Upanişadelor este inima şi aceasta pe motiv că ea este locaşul suflurilor vitale. În inimă îşi au originea ochiul, urechea, vorbirea şi manas (mintea, raţiunea). Inima şi nu capul este considerată ca fiind centrul vieţii conştiente. În timpul somnului toate organele sufletului se retrag în inimă; acelaşi lucru se întâmplă şi la moarte. Cu alte cuvinte, inima este locaşul empiric al sufletului şi, implicit, al lui Brahman.

Adevăratele puteri demonice care subjugă pe om sunt foamea şi setea, căci acestea, prin procesul natural inerent, încarcerează pe om în contextul unui ciclu care îngreunează strădaniile sale de realizare a emanipării finale. Potrivit doctrinei despre transmigraţie, sufletul nu ia fiinţă la naştere pentru prima dată, ci se reîntoarce din lună, unde a primit răsplata faptelor săvârşite anterior. Drumul sufletului spre o nouă existenţă este următorul: de pe lună, el trece în eter, apoi în vânt, fum, ceaţă, nori, ploaie, plante, seminţe şi în trupul mamei, prin legătura conjugală. De aceea naşterea de copii este prezentată ca una dintre datoriile fundamenatle ale oricărui om, alături de studiul şi învăţarea Vedelor. Literatura ascetică nu este, însă, favorabilă acestei îndatoriri, mergând până la totala ei respingere din cadrul vieţii de castă. Un text din Upanişade (Brihadaranyaka Upanishad 3.5.1) spune că brahmanii care au ajuns la cunoaşterea lui Atman se feresc atât de dorinţa de a avea copii, de a poseda averi, cât şi de lume. Această atitudinea nu a fost, însă, generalizată în sânul comunităţii hinduse.

b. Trupul imaterialTrupul imaterial este considerat o temelie a faptelor, cu alte cuvinte,calificarea morală care

condiţionează viaţa viitoare. Întreaga concepţie despre viaţa viitoare a fost formulată mai ales în

sistemul vedantin. Totrivit acestuia, trupul imaterial se naşte din upadhis (condiţii), fiind structura ontologică formată ca urmare a ignoranţei primordiale ce stă la baza ciclurilor întrupărilor şi a faptelor săvârşite în vieţile anterioare. El constă din simţurile trupului, care sunt perceptive şi active şi din simţurile minţii (manas): intelectul, senzaţia, care implică la rândul lor obiectele necesare intelectului şi senzaţiei. În timpul vieţii pământeşti, fizice, acest trup este dependent de suflul vital şi de alte 5 pranas. După sistemul Sankhya, trupul imaterial este format din 18 elemente.

Ca şi în cazul altor sisteme religioase şi filozofice, întâlnim în hinduism acelaşi presupus paralelism între microcosmos şi macrocosmos. Astfel, după cum universul constă din pământ, apă, căldură, aer, eter şi Brahman, care este nemanifest, tot aşa şi Puruşa sau omul este constituit din 6 elemente: secreţiile lichide sunt apa, căldura animală este căldura, respiraţia este aerul, spaţiile goale sunt eterul, iar eul lăuntric este Brahman. Sufletul (atman) este o părticică din Brahman sau Principium Aeternitatis.

c. Trupul cauzalPe lângă cele două forme pe care le-am amintit mai sus, mai există şi o a treia, numită

karanasarira sau trupul cauzal. Această formă trupească intră în acţiune atunci când atât trupul material câr şi cel imaterial încetează să mai funcţioneze temporar. Despre natura acestei forme trupeşti nu se dau detalii. Ştim doar că din ea apr cele două forme trupeşti care, apoi, se dizolvă tot în karanasarira.

Sistemul vedantin consideră karanasarira ca aparţinând unei ordi informe universale. Atunci când această formă trupească acţionează, omul nu se mai găseşte pe tărâmul existenţei empirice individuale, ci pe tărâmul Fiinţei supreme. Starea în care acest trup acţionează depăşeşte graniţele cunoaşterii noastre.

2.TRUPUL ÎN BUDISMPentru budişti, trupul, ca manifestare fiinţială, nu este nimic altceva decât lăcaşul răului. De

aceea se impune e urgenţă eliberarea din orice formă de viaţă materială prezentă sau viitoare. Eliberarea este cea mai mare dintre binecuvântări, binele suprem şi scopul cel mai sublim.

Trup este considerat ce fiind lucru necurat şi murdar, asemenea unei răni, care, însă, trebuie născut datorită funcţionalităţii şi caracterului său. Faţă de el nu trebuie să existe nici un ataşament. Toate pasiunile rele provin din trup; nu există altă durere sau suferinţă mai amre decât trupul.

Această concepţie negativistă, dezgustătoare faţă de trup stă la baza părăsirii căminului şi a adoptării vieţii monahale. Însuşi Budha porneşte în căutarea nemuririi meditând asupra aspectelor negative ale existenţei în trup: bătrâneţea, boala şi moartea. Potrivit învăţăturii budiste, lucrul cel mai potrivit pentru emancipare este însuşi trupul uman, fie viu sau mort. Este suficient să vezi trupul aşa cum este el în realitate, pentru a realiza Nirvana.

Trupul este locaşul tuturor suferinţelor, de asemenea este considerat şi ca o permanentizare a suferinţei şi aceasta pe motiv că reprezintă nu numai sfera în care suferinţa devine palpabilă, dar este, vorbind la modul subiectiv, cel care dă naştere suferinţei. Potrivit învăţăturii lui Budha, suferinţa este dorinţa; dorinţa sub orice formă s-ar manifesta, îşi are în mod ultim sediul în trup. D.p.d.v. obiectiv, suferinţa se află în întrupare, în materie şi, prin urmare, trupul este considerat ca ceva ce trebuie dispreţuit. Pentru acest motiv, eliberarea completă de suferinţă este posibilă doar printr-o emancipare şi detaşare deplină de trup şi de materie, fapt care se poate realiza prin distrugerea elementelor existenţei.

Deşi în structura fundamentală a doctrinei sale Budha insistă o atitudine negativistă faţă de trup, susţinând ideea unei evadări din existenţa trupească, el îndeamnă totuşi la grijă faţă de trup prin formarea unor obiceiuri de slujire a eului adevărat. Nici faţă de celelalte creaturi omul nu trebuie să adopte o atitudine distructivă. În om nu trebuie să existe nici măcar dorinţa de a face rău. Orice relaţie, fie ea între oameni sau cu lumea înconjurătoare, trebuie să fie guvernată de marea lege

a iubirii. Există în Sutta Nipata o enumerare a lucrurilor şi faptelor ce întinează trupul, enumerare ce ar putea fi comparată cu Matei XV, 11; XVII,17-20.

3. TRUPUL ÎN IUDAISMLa baza concepţiei biblice despre crearea omului stă credinţa că el a fost creat de Dumnezeu

din ţărână, după care Dumnezeu creator a suflat asupra lui duh de viaţă. Trupul şi sufletul sau duhul sunt elemente esenţiale care stau la baza concepţiei despre omul VT şi în tradiţia iudaică ulterioară. Omul este o unitate fiinţială care rezultă din unirea dintre trup şi suflet. El nu are trup şi nu are suflet, ci este în acelaşi timp trup şi suflet. Trupul şi sufletul constituie în unirea lor entitatea fiinţială care este omul.

Reprezentarea unitară a persoanei umane are profunde implicaţii privind viaţa eshatologică. Faptul că omul este descris ca o persoană vie şi nu este considerat ca suma a două entităţi, ci unitate ce se exprimă pe 2 planuri fiinţiale, spiritual şi pământesc, implică ideea necesităţii participării întregii persoane la viaţa veşnică.

Această concepţie privind unitatea fiinţială dintre trup şi suflet este prezentă şi în gândirea iudaică de mai târziu în contextul învăţăturilor privind învierea şi nemurirea. Este interesant de observat faptul că în limba ebraică nu există un cuvânt anume pentru trup, separat de suflet. Acest lucru se datorează concepţiei iudaice despre persoana umană ca unitate indestructibilă.

Întrucât trupul este considerat ca parte constitutivă a omului, una dintre datoriile religioase faţă de le este de a-l hrăni, adăpa şi îmbrăca. Curăţenia trupească face parte din Legea sfinţeniei, în acre sunt prescrise abluţiuile rituale şi restricţiile la mâncare. De altfel, legea VT cuprinde un număr mare de prescripţii care sintetizează atitudinea faţă de trup. Dar spre deosebire de ritualurile de purificare din alte religii, ritualurile iudaice nu se rezumă doar la simpla curăţire a trupului. Scopul lor prim este într-adevăr curăţia trupească, dar prin aceasta insul uman este pus într-o legătură statutară specială faţă de poporul ales şi mai presus de toate, faţă de Yahve. Astfel, îndeplinind îndatoririle prescrise faţă de trup , printr-o raţionalizare a vieţii pe baza unor înalte principii morale şi a unor ritualuri de purificare, omul săvârşeşte un act plăcut lui Dumnezeu şi astfel se apropie din ce în ce mai mult de El.

4.TRUPUL ÎN CREŞTINISM În creştinism concepţia despre trup primeşte o nouă dimensiune ca rezultat al viziunii

creştine despre locul omului în univers şi stare eshatologică a acestuia. Potrivit învăţăturii creştine, dimensiunea fizică a omului, adică trupul, este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. El crează trupul după ce universul material a fost terminat, deoarece nu era potrivit ca acela care avea să fie stăppân să vie înaintea lucrurilor ce aveau să-i fie supuse, ci numai după pregătirea domeniului asupra căruia avea să fie stăpân, era potrivit să apară şi stăpânul. (Sfântul. Grigore de Nissa, Despre facerea omului, 2).

În pofida statutului său existenţial, prioritar, axiologic vorbind, trupul nu are valoare prioritară faţă de suflet şi nu îi este superior. Faptul că a fost creat întâi arată mai degrabă distincţia netă care există între cele 2 părţi componente ale fiinţei umane. Fiind modelat din ţărână, trupul uneşte cu sine elementele componente ale universului, devenind astfel un microcosmos.

În ceea ce priveşte crearea trupului, întâlnim o intervenţie directă şi extraordinară a lui Dumnezeu, care îl modelează ca pe o statuie neînsufleţită, pentru ca apoi, prin suflul Său să-i dăruiască viaţă. Crearea trupului uman devine, astfel, rezultatul lucrării pozitive a puterii divine. În VT trupul este repzentat ca lăcaş al sufletului, idee păstrată şi în NT. Trupul nu trăieşte decât prin suflet.

În drama mântuirii trupul joacă un rol efectiv. Mântuitorul Hristos a fost răstignit cu trupul pe cruce pentru păcatele oamenilor, prin el am fost eliberaţi de păcat şi de robia morţii şi tot în El vom învia la a doua judecată. Viaţa omului se desfăşoară în trup, de aceea, în mişcarea sa, ac3esta

nu trebuie lăsat la voia întâmplării, deoarece nu se poate împotrivi singur păcatului. Trupul este cel în care se manifestă conduita noastră morală, cea de care va depinde starea omenilor la Înviere. Faptele sunt cele care-şi pun amprenta asupra sufletului, dar şi a trupului, astfel că, cei înviaţi vor fi catalogaţi după mărturia morala dată de propriile corpuri. Prin urmare, în creştinism trupul este recunoscut ca parte integrantă a personalităţii umane. În pinătatea fiinţei sale omul nu este conceput ca fiinţă pur spirituală, ci ca spirit întrupat. În lumea empirrică trupul îşi are drepturile şi obligaţiile sale. Instinctele naturale nu trebuie considerate ca şi cum ar fi fost implantate în om pentru a fi suprimate, ci ca având un loc bine stabilit în procesul de împlinire legitimă a scopului pentru care omul a fost creat. În nimicnicia sa pământească trupul este totuşi sacru, căci în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice şi trupul are locul său promis.

5.TRUPUL ÎN ISLAMIslamul afirmă existenţa concomitentă a trupului şi a sufletului. După Coran omul, sau mai

repcis trupul omului, a fost creat de către Alah din lut sau sânge închegat.Actul creării sale precede conceperea sufletului. Între om şi Allah există o legătură fiinţială, vizibilă în dependenţa primului faţă de cel care-l crează. Dumnezeu nu este numai creatorul ab initio al omului, căci chiar şi după creaţie el este cel care se îngrijeşte de ciclul naşterilor, de dezvoltarea după trup a omului. Cu alte cuvinte, de la concepere şi până la moarte omul se află în grija lui Allah.

În preocupările Coranului trupul omenesc ocupă un loc secundar, deşi este considerat lăcaş al sufletului. Chiar în sufism, mişcare ascetică musulmană, nu trupul este piedica în calea unirii cu Allah, ci nafs – eul uman, principiul individual. Cât priveşte igiena, legile coranice sunt aproape identice cu cele din iudaism, ele fiind impuse de mediul cultural, dar mai ales de cel fizic în care trăiau arabii şi evreii. Postul este un mijloc de penitenţă, disciplină şi fapte bune şi nu unul de mortificare a trupului. În general practicile ascetice îndreptate împotriva trupului nu au fost acceptate în islam. De nota, însă, că probabil sub influenţa orientală şi în mod sigur subinfluenţa practicilor creştine această practică a fost adoptată în sufism. Această mortificare era considerată ca un mijloc de a transcede lumea empirică şi de a te apropia de Dumnezeu.

Coarnul nu spune explicit dacă trupurile vor învia sau nu, sau dacă la înviere ele îşi vor păstra forma pământească.. În orice caz există şi o participare trupească în viaţa de după moarte şi aceasta pentru faptul că pedepsele iadului pregătite pentru cei necredincioşi, cât şi plăcerile raiului sund descrise ca senzaţii fizice.

În gândirea filozofior musulmani trupul este considerat ca fiind format din cele 4 elemente fundamentale ale naturii: apă, aer, foc, pământ. În trup există o ordine bine stabilită: toate organele şi membrele trupului sunt guvernate de inimă şi nu de minte. Între facultăţile sufletului şi trup există o strânsă coeziune. Cu excepţia raţiunii intuitive, toate celelalte activităţi sunt tutelate de inimă.

1.SUFLETUL ÎN HINDUISMCa punct de convergenţă al zeităţilor, omul nu este considerat în hinduism un simplu lăcaş al

acestor zeităţi, ci un rpincipiu unificator al activităţilor divine sau, cu alte cuvinte, ca principiu unificator al proceselor, elementelor şi forţelor naturale care sunt stăpânite de zei.

Încă înaite de apariţia scrierilor upanişadice, s-a făcut o distincţie în structura fiinţială a omului, afirmându-se pe lângă trup, existenţa sufletului. Procesul prin care s-a ajuns la afirmarea existenţei sufeltului nu ne este cunoscut. Cea ce ştim este că în perioada invaziei arieneîn India ( al II-lea mileniu î.Hr.) cultul strămoşilor era deja în practică. Mai târziu, în perioada vedică, soarta omului după moarte a devenit o problemă destul de îngrijorătoare, astfel încât tărâmul morţii a fost pus sub egida unui zeu special al morţii, zeul Yama. De aici, faptul că după moarte strămoşii ajung să locuiască în apropierea zeilor a dus la ideea că aceştia le-au dăruit oamenilor nemurirea.

Aproximativ în sec. VII sau VIII îşi face apariţia o nouă credinţă, şi anume credinţa în transmigrare şi karma, sau legea retribuţiei după fapte. Esenţa acestei credinţe noi este răsplata morală a faptelor, adică sufletul unui om care trece prin mai multe vieţi şi culege de fiecare dată roadele vieţii anterioare. Întrucât trupul dispare la moarte, s-a ajuns la accepatarea unei entităţi nepieritoare, care suparvieţuieşte şi care este supusă pedepsei reîntrupării. Sufletele oamenilor sunt, aşadar, entităţi eterne şi indestructibile.

Literatura upaanişadică abordează problema sufletului dintr-un unghi cu totul deosebit. Ele vorbesc despre o esenţă lăuntrice a individului, dar şi a lumii folosind doi termeni: brahman şi atman. Conţinutul ideatic al acestor două cuvinte este în gândirea indiană identic, deoarece realitatea exprimată de fiecare cuvânt în parte este reciproc-identică, ambele fiindcosiderate singurele existenţe stricto sensu.

Diferenţierea dintre brahman şi atman începe să se facă odată cu scrierea miturilor cosmogonice, dar şi aici termenii sunt destul de echivoci. Astfel, atman capătă conotaţia de suflet individual, reprezentând unitatea sistematică a experienţei conştiente a unui centru individual concret, care este, la rândul lui definit de organismele trupeşti şi de alte condiţii. El se schimbă odată cu individul şi nu poate fi identificat cu esenţa neschimbătoare şi neschimbabilă. Atman este cel care stă la baza acestui empiric. El nu suferă schimbări şi nu trăieşte nici un fel de sentiment. Atunci cănd se află ca suflet individual, el este cuprins de o succesiune de învelişuri:

1. învelişul compus din intelect (asociat organelor de percepere; dă individualitate omului)

2. învelişul minţii (asociat organelor acţiunii; dă puterea gândirii şi judecatei)3. învelişul espiraţiei 4. învelişul mâncării5. învelişul fericirii supremeOmul în totalitatea sa este o unitate integrală a acestor elemente, prin care se încearcă să se

dea răspuns la problema relaţiei dintre materie, viaţă, minte şi spirit. Ceea ce trebuie reţinut la suflet-atmat, este că în esenţa sa el este inactiv şi nemuritor, că reprezintă inteligenţa abstractă, gândire şi nu voinţă activă şi că depăşeşte orice distincţie de ordin moral

Pe lângă Upanişade şi Vedanta, mai există aşte siteme de gândire, care, spre deosebire de acestea, profesează mutiplicitatea sufletelor. Unul dintre aceste sisteme este şi Samkhya, care susţine un dualism ontologic. Există două entităţi eterne: materia şi o infinitate de suflete. Fiecare suflet este inteligent şi nemuritor; o simplă monadă pasivă, la ceea ce se întâmplă în jur.

Vaisesika, un sistem mai târziu, recunoaşte existenţa mai multor suflete şi realitatea lumii.Bhagavad Gita stabileşte nemurirea eului întrupat, care este o monadă veşnică, o minusculă

parte din Dumnezeu; nu s-a născut şi nici nu moare, decât în relaţie cu organismul psiho-somatic, fără a-l determina, însă, pe acesta. Despre eu se poate spune că acţionează doar în măsura în care este ataşat de trup, funcţia sa independentă fiind aceea de a trăi. Totuşi nu trebuie nu trebuie să facem distincţie absolută între eul individual imuabil şi organul psiho-somatic de care este legat pentru că eul este centrul întregii personalităţi, principiul unităţii sale. Deşi inactiv, el acţionează ca un magnet asupra facultăţilor principale ale întregii personalităţi umane (sufletul, mintea, eul şi cele5 simţuri. Toate acestea sunt elemente care au evoluat din natura materială şi nu reprezintă entitatea ultimă atman sau brahman. În relitate nu eul acţionează, ci părţile constitutive ale naturii: sattva, rajas şi tamas (bunătatea sau purittea, pasiunea sau energia şi întunericul). Procesul de integrare în absolut începe prin detaşarea simţurilor de obiectele lor empirice şi plasarea lor sub supravegherea sufletului, care să fie supus apoi eului; simţurile trebuie supuse minţii, mintea sufletului, iar sufletul eului. Sufletul sau buddhi este facultatea supremă a naturii materiale a omului şi se află la graniţa dintre lumea spiritului pur (eul-atman) şi natura psiho-fizică a omului.

Spre deosebire de eul suprem, sufletul posedă şi voinţă. El reprezintă personalitatea omului şi este cel care transmigrează. Sufletul în stare de integrare devine Brahman şi intră în Dumnezeirea Supremă.

Stările diferite prin care trece atman, ca fiinţă individualizată în forme umane:1. starea de trezvie; 2. somnul cu vise; 3. somnul adânc; 4. starea supremei fericiri

2.SUFLETUL ÎN BUDISMAlte cuvinte întrebuinţate pentru suflet: attan, jiva, satta, puggala.Literatura pre-budistă, grupată în Upanishade şi cea a lui Bhagavad Gita propune un cult

special pentru atman. Acesta considerat un microcosmos este posesorul unor atribute aprţinând unei divinităţi macrocosmice (Brahman), cum ar fi atributul permanenţei, al imutabilităţii, al fericirii şi al omnipotenţei. Calea sublimă de mântuire este considerată cunoaşterea adevăratei identităţi între micro şi macrocosmos (atman şi brahman).

Scopul budismului era înlăturarea ideei de eternalism, care susţine prezenţa unei entităţi eterne, imuabile, ce se sălăşluieşte în om. Budiştii se feresc şi de anihilare. Problema budismului nu este cum va supravieţui individul uman la moarte, ci ce se va îmtâmpla cu el în clipa în care se vor împrăştia grupurile skandhas ( forma, simţul, gândirea, conformaţia şi conştiinţa).

3.SUFLETUL ÎN IUDAISMÎn ebraică există doi termeni pentru a reda noţiunea de suflet şi duh: nephesh şi ruah.

Nephesh = principiul de viaţă, ceea ce constituie o fiinţă vie; este rezultatul unirii dintre trupul din ţărână şi sufletul divin.

Ruah=întâlnit în toate limbile semite, cu excepţia celor din ramura răsăriteană. Înseamnă prezenţa aerului în mişcare, vânt, suflare; el denotă toate aspectele vieţii emotive, intelectuale şi voliţionale ale omului şi este, de asemenea, un atribut al lui Dumnezeu. Conceptia iudaica despre suflet a fost largita si preciyata in perioada post-biblica a iudaismului sub influenta helenismului.

Iudaismul rabinic preia dualismul ontologic:trup-suflet.Sub influenta miscarii cabbaliste, iudaismul rabinic accepta teoria transmigrarii sufletelor.Iudaismul contemporan nu mai accepta aceasta teorie.Folosirea literaturii cabbaliste trebuie facuta cu grija , mai ales pentru ca ea poarta amprenta universalismului mistic de nuanta gnostica.

4.SUFLETUL ÎN CREŞTINISMTermenii neo-testamentari pentru a reda conceptul de suflet: psihi, pnevma, kardi şi pii. Psihi-nefesh-suflet, este considerat principiul spiritual al vieţii prezente în om; psihi denotă

subiectul stărilor psihice.Pnevma-ruah-suflet reprezintă suflarea, respiraţia, viaţa animală, dar şi principiul

înţelepciunii şi al inteligenţei.Kardia – leb-cor – inimă este principiul sentimentelor,al gândirii şi al hotărârilor.Mai există şi termenul nous=cugetarea, raţiunea, mintea, inteligenţa. Acest terment nu are

corespondent ebraic. După cum se poate observa, concepţia NT desapre suflet este o continuare a celei VT, doar că NT accentuează caracterul dihotomic al omului.

Ideea creştină despre suflet evoluează în jurul a 3 elemente fundamentale: realitatea fiinţială a sufletului ca entitate de sine stătătoare, relaţia trupului cu sufletul, relaţia cu Dumnezeu.

6. SUFLETUL ÎN ISLAM Termeni folosiţi: ruh, tradus ca duh sau spirit, îşi are originea în directă în Allah şi

însufleţeşte trupul; nafs sau sufletul este considerat ca fiind sufletul animal sau cea mai joasă parte care incită la rău. Aceşti termeni sunt strâns legaţi de inimă, considerată a fi mijlocul de realizare a cunoaşterii directe a lui Allah. Sufletul poate fi separat de trup, deoarece sufletul a fost „insuflat de Allah”.

Concepţia coranică despre suflet însumează idei şi formulări care se întind de la materialism, până la spiritualismul absolut al interpretării alegorice. Teologii sunt mai ales interesaţi de suflet ca fapt al existenţei. Primii teologi musulmani adoptă o atitudine materialistă faţă de suflet. Concepţia despre suflet ca substanţă materială este strâns legată de credinţa în metempsihoză. Teoria că sufletul este o substanţă distinctă de trup o întâlnim mai ales în scrierile misticilor. Terminologia acestora este influenţată de gnoza elenistă şi de teologia creştină. În general misticii musulmani accentuează factorul emotiv al religiei.

Filozofii mahomedani (Al-Kindi) afirmă că sufletul, când părăseşte trupul, primeşte o descoperire directă din partea lui Dumnezeu.

Averroes spune că sufletul este cel care dă viaţă trupului. El se întoarce spre cauza sa, care este Dumnezeu.

În general, existenţa sufletului este o necesitate de împlinire a aspiraţiei către perfecţiunea absolută.

COMUNITATEA UMANĂTemelia unei comunităţi umane trebuie să fie ceva unificator. Un exemplu elocvent ar fi

credinţa într-o providenţă binefăcătoate, care imprimă nu numai un sentiment de dependenţă faţă de ordinea supranaturală, ci şi dependenţa omului faţă de acea societate. Religia nu este preocupată doar de aspectul eshatologic al vieţii, ci şi de viaţa de zi cu zi a credincioşilor. Vom observa în fiecare din marile religii comunităţi umane structurate şi coordonate pe baza înv. de credinţă propovăduite de aceste religii.

1.COMUNITATEA UMANĂ ÎN HINDUISMorganizaţia socială hindusă este bazaztă pe un complex de idei, concepţii despre viaţă şi

idealuri, strâns legate de contextul istoric în care a luat fiinţă şi s-a dezvoltat. Într-o primă fază omul a fost preocupat de existenţa pământească; valorile fundamentale erau concentrate asupra bunurilor materiale. Cu timpul ei au început să mediteze mai profund asupra scopului vieţii, asupra valorilor morale şi spirituale. Accentul nu se mai pune pe aici şi acum, ci pe etern, pe ceea ce transcede timpul şi spaţiul.

a.Aspectul general şi scopul vieţii. Contextul general al vieţii omului în hinduism se bazează pe irealitatea lumii empirice. Omul are datoria să se elibereze (moksa) de această condiţie. La baza concepţiei hinduse despre viaţa pământească se află două dogme: 1. dogma despre enaştere sau transmigrare şi 2. karma, sau legea faptelor (legea cosmică a cauzei şi efectului).

1. Potrivit dogmei transmigrării, omul este o fiinţă spirituală eternă, care se naşte succesiv în această lume.

2. În legătură cu legea karmei, dogma hindusă susţine că soarta şi situaţia actuală a oamenilor au fost condiţioneate de felul în care au trăit în viaţa anterioară. Insul poate urca sau coborâ pe scara valorică a fiinţelor. Scopul esenţial al vieţii este descoperirea eului adevărat, Brahman, adevărul suprem.

Pe lângă moksa, mai există kama (dorinţa, plăcerea) şi artha(proprietate, interes). Acestea privesc în mod direct viaţa empirică: kama – partea emotivă a omului, dorinţele, plăcerile; artha – atitudinea faţă de bunăstarea pământească.

Cea care păstrează echilibrul valoric între kama şi artha şi dă coerenţă este dharma. Acestea trei trebuie împlinite în mod egal. Dharma nu este un crez sau un cult care impune oamenilor un cod etic, ci este legea perfectă a vieţii; legea armoniei dintre om şi om şi dintre om şi univers. Prin dharma trebuie să înţelegem: stăpânirea vedelor, ascetismul, renunţarea, credinţa, jertfa, puritatea, adevărul, stăpânirea de sine şi auto-îmbunătăţirea. Darma este instrumentul prin care omul ajunge la conştiinţa universală – Brahman.

b. Structura socităţii hinduse. Fundamentul vieţii religioase şi sociale hinduse este dharma clasei şi a stadiilor vieţii. Menţiune claselor face parte din Rig Veda. Există 5 caste: a.brahmana – brahmanii, preoţii şi învăţătorii; b. Kshatriya – regii, războinicii şi aristocraţii; c. Vaisya – negustorii şi meseriaşii; d. Sudra – servitorii şi agricultorii; e. Panchamas – casta reprobaţilor.

Elemente esenţiale care caracterizează castele- fiecare om este născut într-o anumită specie în virtutea karmei- doar brahmanii au dreptul la învăţătură şi la a învăţa pe alţii; autoritatea religioasă le

este datăde zei- există un număr nedefinit de specii de oameni; străinii sunt necuraţi- valoarea fiecărui om variaz după apartenenţa sa la o castă superioară sau inferioară- fiecare membru al unei caste trebuie să-i păstreze puritateac. Ashramas sau treptele vieţii individuale. Viaţa umană este prezentată ca fiind formată din

4 stadii, dintre care primele 3 sunt îndatoriri de castă. 1. Brahmacarya - treapta de ucenic=perioada de instruire în ştiinţa Vedelor. Durează 12 ani

sau mai mult; studiul este îndrumat de un guru. Scopul educaţiei este de a-l pregăti pe ucenic pentru viaţă.

2. Grihastha = stăpân al casei. După terminarea studiului, tânărul îşi ia locul în contextul vieţii sociale. Aceste prime două stadii sunt 2 trepte obligatorii în viaţa celui care doreşte să devină sfânt.

3. Vanaprastha=starea de eremit în pădure. După ce copii s-au căsătorit, stăpânul casei se retrage, însoţit sau nu de soţie în pădure. Aici se supune unor reguli de abstinenţă riguroasă şi îndeplineşte un mare număr de obligaţii rituale: meditaţia, moartea voluntară, sau renunţarea şi intrarea în ultima treptă a vieţii. Sinuciderea religioasă a fost reglementată de legea lui Manu.

4. Samnyasa= starea de renunţare. Cel care intră în această stare se nu meşte sannyasin sau yati. Un yati trebuie să renunţe la orice proprietate, la distincţia dintre caste, la familie sau la practicile religioase. El se dedică relizării cunoaşterii supreme; nu mai aparţine poporului său, ci lumii întregi. Ţelul este descoperirea unităţii dintre atman şi brahman.

CREDINŢA ÎN VIAŢA DE APOICredinţa în nemurire reprezintă unul dintre elementele universale întâlnite în IR.

Viaţa de apoi în hinduismNemurirea sufletului este premiza fundamentală a întregului sistem religios hindus. Sufletul

este nemuritor, el fiind unul şi acelaşi cu Brahman (şi preexistent). În perioada vedică, credinţa în viaţa de apoi era considerată ca o comuniune cu strămoşii. Cei răi sunt repdestinaţi unui loc abisal în care sunt aruncaţi de Indra şi Soma. Omul poate muri de mai multe ori; aceasta este o premiză sugestivă a credinţei în transmigrare(samsara). Reîncarnarea nu este o doctrină specific indiană.

Naşterile şi renaşterile se succed în ordine ontologică spre stări fiinţialemai bune sau mai rele, după cum sunt faptele celui în cauză. Un om dintr-o castă inferioară poate sp se nască brahman sau rajah, dar în acelaşi timp poate deveni un vierme sau o gânganie sau un suflet supus torturilor

iadului. Soarta individului nu este pusă în legătură cu divinitatea, ea fiind determinată de însăşi faptele vieţii sale empirice.

În expunerea lui Paul de Ussen din Filosofia vedanta, legea karmiică implică o serie de idei:

-ideea de ispăşire=omul nu poate scăpa de fapte săvârşite-sufletul nu poate ispăşi faptele rele prin fapte bune- insistenţa asupra pedepsei personale=karma nu acţionaeză din afară, ci din interior; viaţa

este o trăire a rezultatelor create de noi înşine; prin urmare suntem născuţi într-o lume pre-condiţionată şi pre-determinată; existenţa empirică este ireală, ea este maya (iluzie, decepţie)

Căi de realizare a cunoaşterii supremea.Karma marga = calea faptelor – reprezintă îndeplinirea metodică şi sistematică a

ritualurilor ţi îndatoririlor religioase, o acumulare de fapte buneb.Jnana marga = calea cunoaşterii – îşi are originea în gândirea metafizică a Upanishadelor

(omul, în viaţa pământească, se află într-o stare de ignoranţă ontologică). Calea cunoaşterii reprezintă un proces de sarcini religioase, intelectuale, sociale şi de trăire spirituală intensă.

c.Bhakti marga = calea dragostei – cea mai populară şi mai răspândită metodă a eliberării. Ia forma unei iubiri pasionate faţă de o zeitate. Credinciosul trăieşte într-o constantă aducere aminte a prezenţei lui Dumnezeu şi se simte unit cu divinitatea.

Starea sufletului după moarteUpanishadele vorbesc de două căi: a zeilor (calea luminii) şi calea strămoşilor (calea

întunericului).Calea zeilor. Sufletul celor eliberaţi intră în flacăra focului, din flacără în zi, din zi în

jumătatea strălucitoare a lunii, de aici în an, din an în soare, din soare în lună, din lună în fulger. Aici există o persoană care conduce sufletul la Brahman.

Calea strămoşilor. Reprezintă etapele de reîntoarcere în lumea empirică. În hinduism eliberarea nu constă într-un proces de devenire, după chipul divinităţii, ci de

redescoperire a faptului că omul este una cu divinitatea. Asta înseamnă pierderea totală a caracterului personal şi anularea totală a trăirii şi conştiinnţei de fericire veşnică.

ORIGINEA OMULUIApariţia omului în lume este strâns legată de geneza ei.

Originea omului în hinduismIdentitatea fiinţială dintre universul empiric şi brahman pune sub semnul întrebării însăşi

concepţia despre originea lumii. Conceptul de creaţie ex nihilo este străin gândirii indiene. Lumea este o emanaţie din Brahman, ca o parte integrantă a acestuia. Toate formele de existenţă sunt esenţial identice, fiind întrupări ale lui Atman. Literatura hindusă pune accent pe legătura fiinţială dintre om şi univers, pe de o parte şi Atman pe de altă parte. Motivele formării omului sunt kama, kratu (jertfa) şi tapas (pocăinţă şi dorinţă arzătoare). Omul rămâe rezultatul lucrării lui Atman.

Lumea empirică este o emanaşie a lui Brahman într-o succesiune infinită de acte producătoare şi reabsorbţii. Lumea nu este decât o iluzie. Sufletul individual este unul şi acelaşi cu Brahman.

Gândirea indiană nu se preocupă de un început al începuturilor, acesta neexistând în principi. Omul, în condiţia sa actuală, este un rezultat al afaptelor sale dintr-o viaţă anterioară. Caets lucru este valabil în cazul întregii existenţe.