Comentariul structural al poeziei Ghimpii scrisă de către Lucian Blaga

Conform afirmației lui Eugen Simion, ,,nici un alt mare poet interbelic n-a avut după cel de-al doilea război mondial o influență atît de puternică asupra generațiilor viitoare ca Lucian Blaga, deși între 1945 și 1961(anul morții), el a publicat puțin și, în genere, scrieri nesemnificative. Tăcerea ce i-a acoperit timp de aproape două decenii opera, a fost, în cazul lui, rodnică. Toate suferințele i-au fost răscumpărate prin creație.

Lucian Blaga poate fi numit pe drept cuvînt un om total al culturii române, deoarece a scris atît proză, poezie, cît și teatru. Debutează cu Poemele luminii în 1919 și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu; în1921 apare volumul Pașii profetului. Celelalte volume sînt: Laudă somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curțile dorului(1938), Nebănuitele trepte(1943). Ca filosof se manifestă prin volumele Trilogia culturii, Trilogia cunoașterii, Trilogia valorilor.

Poemele luminii se fac remarcate prin uriașa forță primară ce ordonează și pune în mișcare lumile înecate în haos. Pașii profetului este un volum marcat de tonul profund meditativ. În marea trecere se aude un strigăt insistent pentru a se opri destrămarea, trecerea timpului. E un reproș adus oamenilor care se complac în starea de inacțiune. Laudă somnului creează o lume de mit și legendă, din cauza că este imposibil a rezolva drama existențială eternă a omenirii: distrugerea răului și instaurarea binelui. La cumpăna apelor este volumul care ne vorbește despre dispariția mișcării ca principiu al vieții. La curțile dorului este marcat de sentimentalism, un volum în care se reconstituie atmosfera baladelor, descîntecelor, bocetelor. Dorul este cel care ordonează toate dimensiunile. Nebănuitele trepte ne vorbește despre sacrificiul de sine al poetului.

Scrisul blagian este marcat de expresionism, dar, după caum afirmă critica literară românească, ceea ce practică Blaga este, de fapt, un expresionism îmblînzit, estetizat, plasticizat.”George Gană și Ioan Mariș afirmă că expresionismul lui Blaga este unul localizat și marcat de folclorul autohton. Unele trăsături ar fi: fascinația cosmicului și a ilimitatului; nevoia de transcendere a fenomenelor, de esențializare, de abstractizare; depersonalizarea; preluarea miturilor într-o manieră proprie, chiar inventarea propriului sistem de mituri; decorsetarea de tiparele prozodice.

Poezia Ghimpii face parte din Poemele luminii. În cadrul volumului, este situată între poezia Izvorul nopții și Inima, două poezii marcate de trăiri profunde.

Prima pe o tonalitate mai caldă, cea de-a doua, mai rețiută. Izvorul nopții- proictată într-un timp prezent perpetuu, Inima- ancorată într-un trecut etern.

Prima strofă este alcătuită din șase versuri, mai multe decît restul. Asta, deoarece în cadrul ei este definită o perioadă a vieții ce pare a nu avea sfîrșit niciodată- copilăria. Din această cauză, poetul a simțit nevoia să o avantajeze prin dimensiuni. Cel de-al doilea stadiu al vieții este redat în cadrul a patru versuri. Pare a fi nițel dezavantajat, dar, de fapt, poziția de mijloc a acestei strofe, o privilegiază, o protejează, scoțînd-o în evidență. Etapa maturității este condensată în cinci versuri, dar ea include în sinea ei celelalte două etape- copilăria și tinerețea. Astfel, este dilatată în interior la nesfîrșit. Revenirea la ideea despre copilărie în finalul poeziei îi conferă acesteia o structură circulară/ inelară, iar asta proiectează poezia într-un timp gnomic, etern, care este marcat prin ciclicitate.

Cuvintele în cadrul textului sînt bine alese. În prima strofă, se folosesc verbele la imperfect, care transpun trăirile într-un illo tempore, iar eul poetic se întoarce mereu în acel punct de pornire universală, un timp după care tînjește mereu. În cea de-a doua strofă se folosește perfectul compus, fapt ce ne indică finalizarea acțiunii chiar la momentul vorbirii, deci o trăire imediată a iubirii. Ultima strofă este cea a prezentului. Ea însumează toate cele ce-i ,,trec pe dinainte”. Ultimul vers încheie ciclul: ,,eram copil”. Jocul cu planurile temporale actualizează un motiv de bază în creația blagiană- fugit irreparabile tempus. Nu în zadar, într-o altă poezie, poetul afirma: ,,Oprește, doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.Trandafirii sălbatici n-au fost aleși întîmplător. Este binecunoscut dorul ancestral al lui Lucian Blaga, dorul de a atinge uniunea cu divinitatea, dorul de a se întoarce în spațiul sacru și, poate, sălbăticia trandafirilor îi amintește de el, de aceea el nici nu prea ține să le rupă ghimpii. Femeia iubită este văzută și ea ca o ,,sălbatică” și pură apariție dintr-un timp paradisiac. Deși este plină de ghimpi, eul poetic nu-și permite s-o ,,despoaie”, fapt ce ne demonstrează că el o venerează, dorindu-și s-o păstreze intactă și curată. Exclamația retorică: ,,O, cîți ghimpi aveai!”, relevă entuziasmul la vederea femeii ,,pline de spini”, fapt denotator al purității. În naivitatea sa, eul blagian așteaptă înflorirea ghimpilor. Mutîndu-ne un pic pe axa temporală, ajungem la coordonata zilei de azi, cînd eul poetic zîmbește. Nu spune ,,rîd”, ci anume zîmbesc, pentru că numai zîmbetul poate reda fidel cunoașterea superioară pe care o atinge el. ,,Fuga” iremediabilă a timpului este accentuată în ultima strofă: ,,Azi toate astea-mi trec pe dinainte”.