Comentariu pastel cosmic din tabloul al treilea din “Lucefarul” de M. Eminescu

Tabloul al treilea, numit şi "drumul cunoaşterii", este dominat de planul universal-cosmic, Luceafărul este Hyperion, iar fata este motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale.Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinantă. Poetul face referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului universal, dar şi la geneza Universului.

Este surprinsa calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu demiurgul, poetul creeaza astfel o viziune cosmica grandioasa. Viteza cu care zboara Luceafarul este viteza Luminii: "Porni Luceafarul. Cresteau / In cer a lui aripe / Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe.". Poetul materializeaza ideile abstracte, folosind ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizata prin fulger: " Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele."Calatoria spre demiurg devine regresiva, el calatorind spre inceputul lumii. Calatoria este evocata intr-un peisaj cosmic : "Caci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste / Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe.".Imaginea haosului se materializeaza prin vai si dealuri. Umanizarea Luceafarului se realizeaza prin cuvantul "dor" din versul: "El zboara, gand prutat de dor". El este sortit eternitatii care il oboseste, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Parinte, ma deEl nazuieste catre uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire".Dialogul cu Demiurgul pune si mai mult in evidenta puterea de sacrificiu a omului de geniu. Cererea Luceafarului este egala cu un act de revolta de nesupunere fata de ordinea existenta. El este capabil sa renunte la nemurire pt. trairea in iubire a clipei: "Si pentru toate da-mi in schimb / O ora de iubire...". Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de societate: "Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte."

Ideea dualităţii existenţiale ciclice, intre viaţă şi moarte, este unul dintre argumentele Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor: "Căci toţi se nasc spre a muri/Şi mor spre a se naşte."

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi totodată motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta.

In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune mai intai "sa dau glas acelei guri?" mai apoi puterea ideala : " Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie?" sau soarta conducatorului de osti, care sa aiba : " Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg/Dar moartea nu se poate... ".

Dialogul ia sfarsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta / Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. ". Si

atunci ca un ultim argument, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamintul ratacitor sa vada ce-l asteapta.

Comentariu pastel cosmic din tabloul al patrulea din “Lucefarul” de M. Eminescu

Tabloul al IV-lea îmbină, ca şi primul, planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă.

Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă, "un chip de lut".

Întorcându-se "în locul lui menit pe cer", Luceafărul priveşte pe pământ şi-i vede pe cei doi tineri îndrăgostiţi într-un dezlănţuit joc al dragostei:"- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/Sub raza ochiului senin/Şi negrăit de dulce;"

Chemarea fetei adresată Luceafărului exprimă vechile dorinţe, formula modificată în acest ultim tablou nu mai este magică şi accentuează ideea că omul obişnuit este supus sorţii, întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa la iubirea absolută, ideal care nu-i este accesibil:"- Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru si in gand, Norocu-mi lumineaza"Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină, superficială şi "nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul". exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-si d epăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare:"-Ce-ti pasa tie, chip de lut/Dac-oi fi eu sau altul?"

Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor dintre doua lumi: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctului orb, in cercul stramt al norocului, al sansei de a se implini.