UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”Facultatea de Ştiinţe Politice. Relaţii internaţionale şi Studii de Securitate Masterat: Relaţii internaţionale. Sisteme de Securitate

COALIŢIA ANTIHITLERISTĂ

Întocmit: ILISAN OANA- MARIA

An I – P.S.R.I.

SIBIU - 2010

I. ADOLF HITLER, RĂSĂRITUL ISTORIEIII. AL DOILEA RĂZBOI MONDIALIII. HITLER- STALIN, O ECUAŢIE CU MULTE

NECUNOSCUTEIV. ATENTATUL DE LA WOLFSSCHANZEV. OPERATIUNEA WALKUREVI. BIBLIOGRAFIE

I. ADOLF HITLER, RASARITUL ISTORIEI.

„ACOLO UNDE SUNTEM NOI NU MAI ESTE LOC PENTRU NIMENI”„POPORUL ESTE ORB, PUTINI SUNT CEI CHEMATI SA FIE STAPANI”„EVREII SUNT INTOTDEAUNA NISTE PARAZITI IN CORPUL UNOR NATIUNI”.1

In aceste pagini este prezentata viata si activitatea conducatorului Germaniei din perioada anilor 1933-1945. El a fost singurul care s-a incumetat sa ridice mana impotriva Uniunii Sovietice, primul stat socialist din lume. Tentativa sa - forta de soc a reactiunii imperialiste internationale - de a-si instaura dominaia asupra intregii lumi, de a opri in loc evolutia istorica, s-a incheiat in primavara anului 1945 cu un esec total. Hitler s-a nascut pe data de 20 aprilie 1889. A luptat in primul razboi mondial, unde a fost apreciat si a atins gradul de caporal.

1 Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945, pag. 236.

A dat examen de admitere de doua ori la facultatea de Arhitectura, dar nu a reusit. In septembrie 1919 a intrat in grupele Partidului Muncitoresc German (DAP) ale lui Drexler. Pe 8 decembrie 1921, Hitler a transformat acest partid, cu sprijinul capitanului Rohm, in Partidul Muncitoresc National Socialist German(NSDAP). in ziu de 9 noiembrie 1923 a incercat sa rastoarne la Munchen guvernul Bavariei, ca urmare este arestat si eliberat la 20 decembrie 1924. In 5 martie 1933 Adolf Hitler este ales noul dictator al Germaniei. In tot cursul celor 12 ani de existenta a Reichului fascist si pana in ultimele zile, Hitler a stat in fruntea mecanismului de stat al Germaniei.2 Devenind la 30 ianuarie 1933 cancelarul Reichului german, el a concentrat treptat in mainile sale toate firele conducerii politice si militare. In august 1934, dupa moartea lui Hindenburg, Hitler a preluat imputernicirile de presedinte, iar in februarie 1938 s-a proclamat comandant suprem al fortelor armate ale Germaniei. In sfarsit, la 26 aprilie 1942, in ultima sa sedinta, Reichstagul fascist l-a situat, in mod formal, pe Hitler "deasupra legii", proclamandu-l stapan absolut, pe viata milioanelor de germani simpli. Acest organ fascist a declarat ca "la nevoie, fuhrerul poate constrange, prin toate mijloacele de care dispune, pe orice german sa-si indeplineasca obligatiile fata de stat, iar in caz contrar, sa-l pedepseasca fara a tine seama de asa-numitul drept natural."

De ce tocmai Hitler -fiul functionarului vamal austriac Schickelgmber si pictor ratat- s-a dovedit a fi atat de mult pe placul cercurilorcelor mai agresivesi reactionare care determinau evolutia politica si economica a Germaiei, in perioada fascismului. Nefiind in stare sa se ridice deasupra interpretarii idealiste a evenimentelor istorice, iostoriografii si publicistii burghezi, incearca de obicei sa explice aceasta, prin trasaturile de caracter ale lui Hitler: o nelimitata incredere in sine si grandomanie, fanatismul si energia sadica cu care urmarea realizarea tarilor pe care si le propunea. Aceste trasaturi de caracter, l-au ajutat desigur pe Hitler sa-si croiasca drum prin multimea altor capetenii fasciste si sa ocupe o pozitie de frunte in Partidul National Socialist. Reactiunea germana era atrasa de dispretul profund a lui Hitler, fata de democtatie, fata de asele populare. "Cu cat cunosc mai bine oamenii, a spus aceasta fiara cu chip de om in martie 1945, cu atat imi plac mai mult cainii"."Poporul este orb, putini sunt cei chemati sa fie stapani"."Capacitatea de asimilare a maselor este foarte limitata, sfera lor de intelegere este foarte restransa". "Masa este aidoma unui animal, ea nu tine seama de logica si de ratiune..

Hitler era un aventurier, un sovinist si un obscurantist extrem, adept al cultului nelimitat al fortei si agresiunii, demagog si mizantrop care isi supra aprecia in mod evident fortele si posibilitatile.Nu este de mirare ca sprijinind concentrarea intregii puteri politice, in tara, in mainile lui Hitler si a partidului nazist, fortele reactiunii germane sau straduit cu perseverenta sa creeze in jurul numelui lui Hitler un adevarat cult. In perioada succeselor obtinute, reactiuniea germana l-a aureolat pe Hitler cu titlul de "CEL MAI MARE CONDUCATOR DE OSTI AL TUTUROR TIMPURILOR" 3

Ametit de succesele repurtate de Germania feascista pe frontul de vest, si de servilismul capeteniilor naziste si militare, care il considerau pe "fuhrer" simbolul "Marii Germanii", menite sa subjuge intr-un viitor apropiat lumea intreaga, Hitler a

2 Revista “Dosarele Historia”, august 2003, număr intitulat “Hitler: dictatorul târât de evenimente”.3 Churchill, Winston, Al doilea război mondial, vol.2, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998.

inceput sa creada intradevar, ca fusese predestinat de de Dumnezeu, ca "intuitia" sa era infailibila, si incetase cu desavarsiresa mai tina seama de realitate. "Istorie mondiala se poate face numai atunci cand te situiezi in fapt de cealalta parte a ratiunii lucide, a constiintei vii, si a precautiei permanente, inlocuind toate acestea printr-o incapatanare fanatica", a declarat el odata auditoriului sau.

Pe la inceputul primaverii anului 1945, Hitler se transformase intr-un cadavru ambulant, care-si mentinea existenta doar cu ajutorul injectiilor doctorului Morell.

Din cauza loviturilor Armatei Sovietice, "fuhrer-ul" isi pierduse toata increderea in sine si prezenta de sine. Era de ajuns ca Blondi, cateaua lui, sa nu raspunda la apel, pentru ca Hitler sa se infure si sa faca un acces de isterie. Atunci, condamnarile la moarte, si deportarile in lagarele de concentrare, curgeau cu duiumul. Generalui Guderion, succesorul lui Halder in functia de sef al marelui stat major, releata "discutia" pe care o avusese cu Hitler in 1945: "In fata mea statea un om cu obrajii rosii de manie, cu pumnii ridicati, tremurand din tot corpul, infuriat la culme, imposibil de potolit. Dupa fiecare explozie de manie, Hitler alerga de colo pana colo prin camera, apoi se oprea in fata mea, si-mi arunca o alta invinuire. Totodata el incerca sa tipe peste puterile lui, ochii ii ieseau din orbite, si venele de pe tample i se umflau".4

Intr-o lucrare apologica despre Hitler, editata in Germania occidentala si apartinand fostului sef al presei, partidului nazist, Dietrich, acesta incearca cu un aer de seriozitate sa-i convinga pe cititori ca zvonurile potrivit carorain cursul acceselor sale de mainie, hitler se tavalea pe jossi musca covoarele "sunt exagerari". Eva Brown cazu intr-o stare de depresiune totala: va sa zica iata ce o astepta pe ea daca avea sa cada in mainile inamicului. Abia miscandu-si buzele, ceru sa i se aduca si ei otrava.

Totusi, Hitler mai sovaia si mai spera ceva. Acest calau, care, fara sa clipeasca din ochi, trimisese la moarte milioane de oameni, ezita mult timp sa se sinucida. Abia in dupa-amiaza zilei de 30 aprilie, cand trupele de asalt sovietice luptau deja in tunelnurile metrolui din statia Friederichstrasse si patrunsera pe Vosstrasse, unde era fatada cancelariei Reichului, Hitler se hotara in sfarsit. Linge, cameristul sau, il cheama pe Kempka, soferul personal al "fuhrerului" si ii transmise o dispozitie: sa procure 200 l de benzina, si sa le aduca in gradina cancelariei Reichului. La inceput, Kempka, nu intrebase pentru ce ii trebuie lui Hitler benzina, intrucat toate caile de scapare erau taiate. In sfarsit, el se dumeri: va trebui ars cadavrul "fuhrerului". El reusi sa adune numai 180 l de benzina. La masa la care de obicei luau parte persoanele cele mai apropiate de Hitler, domnea de data aceasta o tacere mormantala; prezenta un unui cadavru viu, ii incatusa pe toti. Cu totii asteptau cu nerabdare momentul cand in sfarsit Hitler le va dezlega mainile. Luandu-si ramas bun de la cei prezenti, Hitler si Eva Brown se retrasesera in apartamentul lor. La inceput, pentru a verifica eficacitatea otravii, Hitler si-a omorat cateaua, cu cei patru catei. Fiorosul ucigas insa tot mai ezita. In cele din urma, frica de a cadea viu in mainile aliatilor, si de a fi pedepsit, pentru toate crimele sale, invinse toate ezitarile. Langa usa, Bormann, Achsmann si Linge asteptau cu cea mai mare nerabdare. In clipa cand orologiul arata 15:30 se auzi un foc de arma. In depozitia facuta, la procesul de la Nurnberg, Achsmann declara ca a intrat in camera lui Hitler, imediat ce auzi impuscatura. "L-am vazut pe fuhrer sezand pe divan. Eva Brown sedea alaturi, cu capul pe umarul lui Hitler. "Fuhrerul"

4Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.

avea capul aplecat inainte si era limpede ca murise. Maxilarul ii atarna iar pe podea zacea revolverul." Hitler s-a sinucis, tragandu-si un glonte in gura, iar Eva Brown a murit prin otravire.5

Intr-un al doilea testament particular, Hitler il desemna pe Bormann, ca executorul sau testamentar, insarcinandu-l sa vegheze la aplicarea dispozitiilor luate de el intr-un alt testament di 2 mai 1938, prin care lasa toate bunurile sale personale, NSDAP-ului cu oblgatia de a varsa diverse suma familiei, servitorilor, si catorva prieteni.

Ultima fraza din cel de-al doilea testament particular, vadea limpede hotararea lui de a se sinucide: "Eu si sotia mea, alegem moartea pentru a scapa de rusinea depunerii armelor si a capitularii." 6

II. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost cel mai mare razboi din istorie, la el luand parte in total 61 de tari, cu polulatia de 1.7 miliarde de locuitori reprezentand trei sferturi din populatia Terrei. Finantarea intregului razboi a atins suma de 1 trilion de dolari americani, dintre care numai Statele Unite cheltuind estimativ 341 miliarde.

Dupa incheierea Primului Razboi Mondial, la 11 noiembrie 1918, trei natiuni  si-au manifestat nemultumira fata de urmarile conflagratiei:Germania, considerata raspunzatoare pentru intregul razboi in urma Tratatului de la Versailles, Italia si Japonia. Datorita parerii unanime a cetatenilor germani drept careia conditiile impuse Germaniei prin tratatul mai sus mentionat erau prea dure, dar si datorita problemelor economice cauzate de criza mondiala, in prim-planul scenei politice a aparut Adolf Hitler, conducatorul Partidului National-Socialist al Muncitorilor Germani, iar pe 30 ianuarie 1933 formeaza un guvern, Hitler fiind numit cancelar. Dupa un an, la 2 august 1934, el devine conducatorul statului(Fuhrer).

Tratatele dintre Germania , Italia si Japonia din perioada 1936-1937 au dus la crearea Axei Roma-Tokyo-Berlin .In septembrie 1940 se semna la Berlin Pactul Tripartit care reglementa "spatiul vital" al statelor semnatare : Germania, Italia, Japonia. Odata cu anexarea Austriei (ANSCHLUSSUL) in martie 1938 Hitler a inceput punerea in aplicare a planului sau de expansiune. Mussolini il sprijinea iar englezii si francezii ,in urma reinarmarii Germaniei , au acceptat teza lui Hitler cum ca problema statutului Austriei era o problema interna a Germaniei. In septembrie 1938 Hitler a amenintat cu anexarea ,prin confruntari armate, granita de vest a Cehoslovaciei si a celor 3.5 milioane de oameni de etnie germana. Prim Ministrul Englez Neville Chamberlain a initiat tratative care au culminat la sfarsitul luni cu incheierea acordului de la Munchen, prin care cehii , la insistentele englezilor si francezilor , au cedat regiunea Sudeta in schimbul promisiuni lui Hitler de a nu mai ocupa si alte teritorii .In mai putin de sase luni,in Martie 1939,Hitler a ocupat si ce a mai ramas din Ceoslovacia7 . Alarmati de acest nou val de agresiuni si de amenintarile aduse Poloniei , englezii au depus juramant sa ajute tara in cazul in care Germania ii

5 Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.6 Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.

ameninta independenta. Franta avea deja un tratat de aparare mutuala contra adversarilor.Uniunea Sovietica a fost convocata in cadrul forumului Ligi Natiunilor. Iosif Visarionovici Stalin ,dictatorul sovietic, a oferit sprijin militar Ceoslovaciei in timpul crizei din 1938 , dar a fost ignorat de toti participanti de la Pactul de la Munchen.Acum cand razboiul risca sa ibuzneasca ,ambele parti au incercat sa-l atraga de partea lor ,dar Hitler i-a facut cea mai atractiva oferta. Daca aliata cu Franta si Anglia ,USSR ar fi fost nevoita sa lupte ,Germania ii cerea doar neutralitatea. Pe data de 23 august 1939 ,a fost semnat pactul de neagresiune sovieto-german cunoscut sub numele de Molotov-Ribentrop.In secret Hitler si Stalin au convenit ca sovietici sa anexeze Letonia, Lituania,Basarabia si o parte a Poloniei, nazisti urmand sa-si recapete teritoriul polonez pe care-l doreau. Acest accord a inlaturat si ultimul obstacol in calea atacarii Poloniei de Hitler.8

Pe 3 septembrie Anglia si Franta îl surprind pe Hitler declarând razboi Germaniei, fara însa sa acorde ajutor efectiv Poloniei. Ofensiva a durat pana la 6 octombrie cand ultima rezistenta poloneza s-a predat la Kock. În data de 30 novembrie Uniunea Sovietica a declarat razboi Finlandei. Finlandezii, sub conducerea lui Carl G. Mannerheim, erau experti în lupta pe conditii de iarna. Trupele sovietice, pe cealata parte, erau adesea prost-conduse. Depasiti numeric, finlandezii si-au mentinut pozitia, continuând sa lupte si în noul an. Razboiul a durat pâna la 12 martie 1940, când s-a încheiat un tratat de pace între cele doua tari.

La 9 aprilie Germania debarca in Norvegia chiar daca cu o zi inainte Aliatii minasera apele Norvegiei si tot in aceeasi zi da un ultimatum regelui Christian al-10-lea al Danemarcei .Consiliul de Ministri condus de Stauning accepta cererile germanilor si capituleaza.Dupa un bombardament aerian, Oslo este cucerit rapid iar a doua si a treia zi in porturile Stavanger , Kritiansand , Bergen si Trondheim debarca trupele germane formate din vanatori alpini de origine austriaca. In timpul unei mari batali navale distrugatoarele engleze au scufundat 7 torpilatoare germane in fiordurile orasului Narvik permitand trupelor conduse de generalul Mackesy si Bethouart sa recucereasca orasul si sa inainteze pana aproape de Trondheim. La 2 mai brigazile Aliate de la Trondheim bat in retragere si se imbarca la Andalsnes. Capitularea Norvegiei este semnata la 10 iunie la Trondheim de generalul Roscher-Nielson , in baza ordinului generalului Ruge , comandantul-sef.In mai 1940 Germania a dezlantuit ofensiva de-a lungul intregii frontiere cu Belgia , Olanda , Luxemburg si Franta. Insuficienta colaborare a acestor armate si a proastei echipari au dus la infrangerea lor.

Franta, atacata si de Italia ,a capitulat la 22 iunie 1940, Germania anexeaza Alsacia si Lorena si instaureaza un regim de ocupatie militara inclusiv in Paris.Încheierea ostilitatilor sovieto-finlandeze în primavara anului 1940 a asigurat Moscovei posibilitatea sa-si concentreze atentia asupra României. La 29 martie 1940, V. M. Molotov a ridicat problema Basarabiei, subliniind ca absenta unui tratat de neagresiune între cele doua tari "se explica prin existenta unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a carei anexare de catre Romania nu a fost niciodata

7 Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the German Army, 1969.8 Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

recunoscuta de Uniunea Sovietica, cu toate ca aceasta n-a pus niciodata chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militara" .

Când victoria germana pe frontul de vest a parut sigura, Stalin a decis ocuparea Statelor Baltice si sa adreseze României pretentiile sale. Pregatirile sovietice de razboi au început rapid, la 9 iunie 1940, când forte masive sovietice au fost dispuse pe frontierele de nord si est ale României.

La 30 august 1940 are loc Dictatul de la Viena, prin care Germania si Italia hotarasc sa atribuie Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei. Aceasta decizie a fost primita de catre opinia publica romaneasca cu tristete si indignare, avand loc nenumarate manifestari de protest. Autoritatile însa nu au aprobat oficial aceste manifestari. Mai mult, presa si radioul au primit dispozitii sa cenzureze informatiile, stirile referitoare la aceste exprimari ale sentimentelor colectivitatii.9

Dezmembrarea granitelor tarii a determinat o grava criza politica interna. Regimul de autoritate personala impus de regele Carol II s-a prabusit, iar monarhul, considerat direct raspunzator de amputarile teritoriale, a abdicat în favoarea fiului sau, Mihai I. Puterea în stat a fost preluata de generalul Ion Antonescu, învestit cu largi atributii de conducere si proclamat "Conducator al statului". Acesta si-a asociat la guvernare Garda de Fier, singura formatiune ce avea dreptul sa activeze legal, România fiind proclamata "stat national legionar, la 14 septembrie 1940.

Antonescu i-a cerut lui Hitler sa trimita in Romania o misiune militara germana, reinnoind solicitarile mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Vaii Prahovei, ale carei rezerve petroliere erau foarte importante pentru masina de razboi nazista si pentru pregatirea armatei romane in perspectiva razboiului cu Uniunea Sovietica. In realitate, era vorba de a mentine dominatia germana in Romania, si in Balcani, proces la care concura si Legatia Germaniei din Bucuresti, cu un personal tot mai numeros, si al carei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. Inca din 10 octombrie 1940 se aflau in Romania peste 22000 militari hitleristi. Numarul lor a sporit pana in primavara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunarea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra lugoslaviei si Greciei. In aceste conditii s-a ajuns la o deteriorare a relatiilor tarii noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile romanesti in bancile americane, pe motiv ca Romania era "o tara ocupata".10

Intensificarea violentelor legionarilor si faptul ca acestia deveneau tot mai indezirabili in ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, inca din decembrie 1940, sa ia primele masuri contra Garzii de Fier. Astfel, a ordonat desfiintarea politiei legionare si a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitand de complicitatea sefului politiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au inarmat, pregatindu-se pentru confruntarea decesiva.

La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler sa-i dea mana libera pentru a restabili situatia. La doar doua zile, Nicolae Patrascu,

9 Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.10www.time.com

secretarul general al miscarii legionare, a proclamat ruptura totala cu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detasamente paramilitare si la baricadarea in sedii. Reintors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiintarea comisiilor de romanizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, si a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Politiei.

Declaratia de razboi a Germaniei hitleriste  împotriva Uniunii Sovietice a avut loc în ziua de 22 iunie 1941, data la care începe o noua faza în istoria celui de al II-lea Razboi Mondial. Operatiunea militara a puratat numele "Barbarosa".Hitler angajeaza in lupta 153 de divizii formate din germani , 14 divizii finlandeze si 12 divizii romanesti adica 3.500.000 de oameni si 3700 de tancuri . Pe Frontul de Rasarit sunt trimise intariri de trupe finlandeze , romanesti , ungare , slovace , italinesti si o divizie de voluntari spanioli astfel incat efectivele se ridica la inceputul lunii august la 195 de divizii si la sfarsitul lunii la 201 de divizii din totalul de 329 de divizii detinut de puterile Axei.

La sfarsitul anului 1942 si inceputul anului 1943, in tara apar divergente din ce in ce mai pronuntate intre Regele Mihai si Ion Antonescu. Infrangerea de la Stalingrad, la sfarsitul anului 1942, zdruncinase alianta romano-germana, dar si pozitia regimului antonescian. Pe acest fond, Regele, sustinut de persoane din anturajul sau, s-a decis sa-si asume un rol mai activ in viata politica, acest fapt generand mari disensiuni cu maresalul Antonescu. Una dintre primele manifestari ale suveranului a fost mesajul sau de Anul Nou 1943. Acest lucru nu a ramas fara ecouri, Baronul Manfred von Killinger, trimisul german la Bucuresti, a protestat pe lânga maresalul Ion Antonescu, iar acesta a intervenit la rege, cerându-i sa se limiteze la rolul care îi fusese conferit si sa nu-si mai permita actiuni care sa dauneze relatiilor de alianta ale statului român.11

Disputa dintre cele doua personalitati a îngrijorat cercurile politice, mai ales ca Antonescu ar fi declarat regelui la un dejun ca era dispus sa renunte la conducerea statului, daca era cineva capabil sa-si asume aceasta responsabilitate. Conditiile pentru renuntare ar fi fost: nerevenirea lui Carol II, nerevenirea la sistemul de guvernare trecut, asigurarea armatei cu tot ce îi era necesar. Cum regele nu avea la îndemâna o solutie, iar situatia tarii nu justifica o schimbare, a fost nevoit sa respinga ideea avansata de Antonescu.

Pentru maresal, dezamorsarea crizei se putea face prin înlocuirea lui Stârcea si numirea unui alt sef al Casei Militare,in persoana generalului Constantin Sanatescu,coleg de scoala si prieten din tinerete al maresalului, solutie acceptata si de rege. Prin aceasta numire, in mare masura criza a fost depasita, insa relatiile dintre cele doua personalitati nu au mai revenit niciodata la cote normale.12

Dupa infrangerea armatei germane la Stalingrad, incepe ofensiva sovieticilor. Intre 25 februarie si 9 octombrie 1943, trupele germane si romane au opus rezistenta atacurilor sovietice in Kuban, care constituiau un scut de aparare a Pensinsulei Crimeea.13 Intre octombrie 1943 - mai 1944 a avut loc apararea si ,in final, pierderea

11Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the German Army, 1969.12 Revista “Dosarele Historia”, august 2003, număr intitulat “Hitler: dictatorul târât de evenimente”.13Ian Kershaw, Hitler 1889–1936: Hubris, W.W.Norton, 1998.

Crimeei. A actionat Armata 17 Germana in colaborare cu 17 divizii romanesti. Dupa lupte grele Adolf Hitler a hotarat evacuarea zonei. Din cei 60.000 romani angajati la inceputul orperatiunii militare au revenit in tara 42.250.Continuarea razboiului dincolo de Nistru a pus Romania in stare de razboi cu Anglia (decembrie 1941) si S.U.A. (iunie 1943).14

La 1 februarie 1944,in urma ruperii fonrtului de catre trupele sovietice in nordul Transnistriei, se trece la evacuarea administratiei civile romanesti.15

In martie 1944, truple rusesti au atins Nistrul, iar la inceputul lunii aprilie au patruns in nodul Moldovei. La 6 martie 1944 are loc debarcarea americanilor si a britanicilor in Normandia, operatiune cunoscuta sub numele "Overlord". La 20 august, armata rosie a declansat ofensiva la vest de Prut, împotriva Armatei 4 române, si la sud de Tiraspol, la jonctiunea dintre Armata 6 germana si Armata 3 româna. In cursul a patru zile, armata rosie a ocupat Basarabia si Moldova, zdrobind Grupul de armate "Ucraina de Sud". Din acel moment, armata rosie avea deschis drumul care Muntenia si, înainte de toate, accesul catre câmpurile petrolifere de la Ploiesti. Dezastrul militar s-a datorat aprecierii prea optimiste - daca nu chiar eronate - facute de catre Grupul de armate "Ucraina de Sud", dar în special, de catre Inaltul Comandament al Trupelor de Uscat. Inca înainte de declansarea ofensivei sovietice devenise limpede ca nu existau suficiente forte si mijloace pentru a se rezista unui atac în forta al adversarului. Nu s-a prevazut nici faptul ca unitatile române, obosite de razboi, nu se vor opune cu toata dârzenia ofensivei sovietice.

La 4 februarie 1945 se deschidea Conferinta de la Ialta. Pe durata a o saptamana, in statiunea de pe malul Marii Negre, Churchill, Stalin si Roosevelt s-au ocupat de soarta viitoare a Germaniei si Japoniei, a caror infrangere nu mai pute fi pusa la indoiala. Intrucat Japonia inca rezista asalturilor americane, Roosevelt a cerut conducatorului sovietic sa intre in razboi alaturi de el, garantandu-i o serie de teritorii din Extremul-Orient.

Rand pe rand, tarile Axei capituleaza, la 8 mai 1945 Razboiul incheindu-se in Europa, prin caderea celui de Al Treilea Reich. La data de 15 august, dupa ce aviatia americana a lansat doua bombe atomice asupra oraselor Hiroshima si Nakasaki, regele Hiroshito al Japoniei semneaza capitularea, punand astfel capat razboiului.Regimul care a condus Romania între 14 septembrie 1940 si 23 august 1944 a fost adus în fata justitiei, în Bucuresti, la 26 mai 1946, si, dupa un proces trucat judecat de Tribunalul Poporului, principalii lui lideri - Ion si Mihai Antonescu si doi dintre cei mai apropiati colaboratori ai lor - au fost executati, iar altii au fost condamnati la închisoare pe viata sau la lungi perioade de detentiune.

La 6 martie 1945 Moscova impune cu forta un guvern comunist condus de Petru Groza care va trece la sovietizarea tãrii. Acest guvern a marcat instaurarea la putere a regimului comunist si lichidarea democratiei. Dupa 2 ani, la 10 februarie 1947 , se semneaza Tratatul de Pace de la Paris, insa Romaniei i se neaga statului de stat co-beligerant. Trupele sovietice urmau sã stationeze pe teritoriul româniei 90 de zile, dar în realitate au rãmas pânã în 1958. Basarabia, Bucovina de nord si tinutul

14 Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.15 Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis, W.W.Norton, 2000.

Hertei rãmâneau la U.R.S.S. Se anula Dictatul de la Viena si astfel partea de nord a Transilvaniei revenea României.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a avut consecinte majore si asupra Romaniei. Astfel, Romania a ramas dupa incheierea conflagratiei in sfera de influenta a U.R.S.S., puterea fiind "confiscata" de Partidul Comunist.

III. HITLER- STALIN, O ECUATIE CU MULTE NECUNOSCUTE

La sase decenii de la consumarea ei, colaborarea Hitler-Stalin, "autentificata" de acordurile dintre cei doi prezinta înca pete albe. Am constatat-o deja atunci când arhivele rusesti ne-au relevat contributia de fond a liderului sovietic la redactarea Pactului din 23 august 1939 (nr. 8/1998), o constatam, o data în plus, cu o noua revelatie oferita de inepuizabilul fond de documente detinut de Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova.16

Dupa venirea lui Hitler la putere, la 30 ianuarie 1933, numerosi comunisti si antifascisti germani, în marea lor majoritate evrei, si-au parasit tara, gasindu-si refugiul fie în U.R.S.S. - citadela unei utopii, ce parea a-si fi depasit definitia -, fie peste Ocean. Stalin i-a primit cu bratele deschise pentru ca, dupa un timp, sa îi livreze înapoi Gestapoului. O mie de comunisti si alte 60 de mii de germani care fugisera de nazism au urmat acest traseu dus-întors.

Gestul Kremlinului poate fi subsumat "antisemitismului de stat" din U.R.S.S.-ul epocii lui Stalin. El este un fel de uvertura la momentul declansarii acestei politici, în august 1942, în plin razboi.17 Sectia de propaganda a C.C. al P.C.U.S. (b) semnala atunci ca echipa aflata la conducerea Teatrului Bolsoi este "evreiasca în cvasitotalitatea ei" si lansa o campanie "pentru puritatea artei rusesti". O carte aparuta la Paris, în 1998, în traducere, Prisonniers du pharaon rouge (Prizonierii faraonului rosu), semnata de Ghennadi Kostîrcenko, enumera directiile acestei politici, mentionând cazul Solomon Mihoels, presedintele Comitetului antifascist evreiesc. Creat în 1941, acest organism a fost folosit de Stalin - într-o sinistra operatie de manipulare - la început, pentru a atrage fonduri din strainatate, în speta, S.U.A. Dar odata ce liderul comunist a aflat chiar de la Mihoels personal, despre proiectul de creare a unei Republici autonome evreiesti în Crimeea, presedintele Comitetului avea sa cada victima unui accident de circulatie, înscenat, în ianuarie 1948 de politia secreta. Cu o singura exceptie, toti conducatorii Comitetului antifascist evreiesc au fost împuscati. (La Moscova s-a editat de curând o monografie consacrata lui Solomon Mihoels - 1890-1948.)18

In 1949, Pravda înfiera cosmopolitismul criticilor de arta si imediat numerosi intelectuali evrei rusi erau acuzati de spionaj în folosul Marii Britanii si S.U.A. In ianuarie 1953, cu doua luni înaintea mortii lui Stalin, când au fost arestate eminente personalitati ale lumii medicale, în frunte cu profesorul Egorov, directorul spitalului de la Kremlin, care nici macar nu era evreu, asa-numitul complot al "halatelor albe"

16 Joachim Fest, Plotting Hitler's Death, pag. 228 .17 Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945, pag. 23618 William L. Shirer, Rise and Fall of the Third Reich, cap. 29

încununa politica antisemitismului de stat. Evident, pe fondul unui antisemitism popular traditional, hranit de geloziile particulare sau de rivalitatile profesionale.

Dar sa revenim la cazul resortisantilor germani, la cei alungati în 1933 de nazism. O prima marturie a jocului machiavelic al lui Stalin a constituit-o lucrarea Prisonnière de Staline et d'Hitler (Prizoniera a lui Stalin si Hitler), aparuta imediat dupa razboi, a Margaretei Buber-Neumann, sotia lui Heinz Neumann, Nr. 2 în Partidul Comunist German. Sotii Neumann au fugit din Germania si, odata ajunsi la Moscova, el a fost executat de NKVD, iar ea trimisa în lagar, la Karaganda. Dupa semnarea Pactului germano-sovietic, din 1939, d-na Neumann a fost "livrata" de sovietici înapoi germanilor si deportata de fascisti la Ravensbrück.

Arkadi Vaksberg, un familiar al arhivelor rusesti, pe baza studierii carora a semnat volume de mare succes (Hôtel Lux, Aleksandra Kollontai, Vîsinski, procurorul lui Stalin, Misterul Gorki), traduse în afara tarii lui, merge dincolo de destinul familiei Neumann. De altfel el a afirmat, înca din anul 1994 (în cartea sa Stalin Against the Jews (Stalin împotriva evreilor), aparuta la New York, ca primele negocieri între Berlin si Moscova privind resortisantii germani au început cel putin de la sfârsitul anului 1935, deci cu mult înaintea semnarii "pactului diavolului". Initiativa, afirma recent Vaksberg, dupa investigatii în arhivele MAE de la Moscova, a apartinut serviciilor diplomatice ale Reichului la Moscova. Ele au cerut Kremlinului informatii privindu-i pe cetatenii germani din U.R.S.S. De fapt, sintagma era un eufemism, pentru ca Hitler era interesat de fapt, de militantii comunisti . Intr-o nota din 7 octombrie 1938, semnata de consilierul Schwiner de la Ambasada germana la Moscova, se spunea limpede ca despre comunisti era vorba. Schwiner îi scria chiar omologului sau rus, Grigori Venstein, ca Berlinul presupunea ca erau "peste 500 persoane".

Pe 21 noiembrie 1939, Vladimir Potemkin, loctiitor al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, care raporta zilnic superiorilor sai situatia, îsi titra astfel sinteza: Despre chestiunea cetatenilor germani arestati în U.R.S.S . In acest document, el relata întâlnirea avuta cu însarcinatul cu afaceri von Tippelskirch. "Nu exclud posibilitatea ca, în cel mai scurt timp, sa va pot informa despre unele hotarâri cu caracter practic", nota Potemkin. Trecusera numai cinci zile de la semnarea unui acord secret germano-sovietic ce stipula, în articolul sau 14, ca "toti cetatenii germani care se gasesc înca pe teritoriul sovietic, în închisori sau colonii, sau exilati, trebuie expediati fara întârziere în Germania".19

Pe 11 ianuarie 1940, Potemkin relata o alta întrevedere cu omologul sau german: "I-am dat lui Tippelskirch a doua lista cu germani arestati, care urmeaza a fi expulzati. Sa fie vreo 15 persoane". Berlinul considera însa mult prea lent procesul de "predare". Pe 9 aprilie 1940, von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, ridica tonul în fata ministrului Afacerilor Externe, V.M. Molotov: "Sunt foarte intrigat de faptul ca o mare parte a cetatenilor germani ce trebuiau remisi, conform acordului încheiat, ramân înca în Uniunea Sovietica". "Voi face tot ce tine de competenta mea pentru a scurta aceasta întârziere" - promitea ca un scolar "Domnul Niet".

19 www.wikipedia.ro

Ceea ce a si facut. Si nu numai cu cei 500 comunisti germani identificati de Berlin, înca de la început, care au fost expulzati, ci cu multi altii, care fugisera din Germania în U.R.S.S., fara acte si sub nume împrumutate: oameni de stânga, antifascisti, cea mai mare parte evrei, care - via Polonia - se refugiasera în Rasarit.

Von Schulenburg a avut, pe 19 mai 1940, o întâlnire (în aceeasi problema) si cu loctiitorul comisarului poporului pentru Afaceri Externe, Vladimir Dekanozov, ochiul lui Beria în diplomatie. "Ambasadorul german a reamintit ca - nota Dekanozov - la începutul convorbirilor între guvernul german si sovietic, ultimul ceruse ca partea germana sa poata primi 20 000 refugiati germani instalati pe teritoriul U.R.S.S. Dar, în cursul discutiilor, partea sovietica a crescut cifra pâna la 60 000". Fara cea mai mica unda de ironie, Dekanozov adauga: "Guvernul german a tinut sa sublinieze considerentele umanitare ce l-au facut sa accepte 60 000 de refugiati". Si încheia: "Consilierul Ambasadei germane, Tippelskirch, a amintit ca Potemkin precizase ca, din cei 60 000, numai o mica parte erau de origine etnica germana". Berlinul si Kremlinul actionau deci în totala coniventa în ce priveste etnia (evreiasca) a germanilor refugiat.20

In lunile ce au urmat, colaborarea celor doua guverne a devenit ritmica: pe 27 august 1940, guvernul german emitea un memorandum oficial "strict secret", adresat autoritatilor sovietice, în care preciza ca "acesti cetateni se gasesc în situatii extrem de defavorabile". Molotov a trimis de urgenta documentul "tovarasului Beria, cu rugamintea de a verifica aceasta informatie si a raspunde imediat, cu toate masurile necesare, respectiv eliberarea si expulzarea cetatenilor germani". Este acelasi Molotov care, la 3 mai 1939, când Litvinov era obligat sa demisioneze din functia de ministru de Externe (Magazin istoric, nr. 11, 12/1989) si care îi succeda îi marturisise foarte direct acestuia: "Suntem aici pentru a împrastia sinagoga".21

20 Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.21Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.

IV. ATENTATUL DE LA WOLFSSCHANZE.

Hitler a supravietuit multor atentate de asasinare. Cel mai important a fost cel de pe 20 iulie 1944.

O conferinta importanta, care urma sa marcheze ofensiva sovietica in Galitia, a fost convocata pentru 20 iulie 1944 la Wolfsschanze. Trei zone ale buncarului sunt inconjurate cu retele de sarma ghimpata, dintre care unele, conectate la curent electric, de inalta tensiune. Pentru a intra in fiecare zona, trebuie prezentate legitimatii diferite, care sunt sever controlate. Oberfuhrerul SS Rattemhuberm este seful serviciului de protectie al Fuhrerului. Extrem de bine pazit, Hitler ocupa Wolfsschanze. Conferinta are loc intr-o sala lunga de 10 metri si larga de 5 metri, cu 10 ferestre, toate deschise din cauza caldurii. In mijloc, o masa de lemn masiv, mare si grea, denumita "Masa de harti" lunga de 6 metri si lata de 1.20 metri si cu o grosime de 10 cm.

La 19 iulie, Stauffenberg este convocat la Rostenburg, pentru a doua zi; trebui sa prezinte un raport Fuhrerului si, asa cum anunta Olbricht el pleaca "cu o incarcatura plina". Joi, 20 iulie, la ora 14:30, Mussolini, refugiat acum in Germania, urma sa faca o vizita la marele cartier general, prietenului sau. Orarul fusese stabilit cu precizie. Keitel se pregateste sa se indrepte spre "baraca". Stauffenberg se izoleaza pentru moment. Scoate din servieta bomba, care este de fabricatie englezeasca. Aceste bombe, destinate sabotajelor, nu sunt prevazute cu un mecanism de ceas, ce e drept indiscret si revelator, dar care permite o declansare mult mai precisa, decat un procedeu chimic. Pentru declansarea exploziei, la aces tip de bomba, trebuie sparta o mica fiola de sticla, continand un acid; acest acid, ataca firul metalic, care contine percutorul, impiedicandu-l sa loveasca detonatorul si, dupa zece minute, percutorul eliberat provoaca exoplozia.22

Cu cele trei degete ale sale, colonelul Claus von Stauffenberg amorseaza bomba, ajutandu-se de un cleste plat. Odata bomba amorsata, el o introduce in servieta. Deci, explozia va avea loc peste 10 minute. Keitel care se teme enorm de orice intarziere in fata Fuhrerului, il cheama cu nerabdare. In trei minute ei ajung la baraca. Ofiterii care urmeaza sa ia parte la conferinta, asteapta in fata usii. Locotenent - colonelul Nicolaus von Below al doilea aghiotant al fuhrerului, ii invita sa intre. Hitler soseste, si conferinta incepe la orele 12:30.23

Douazeci si cinci de persoane, inclusiv Stauffenberg, se afla in sala. Intrand, Stauffenberg, l-a informat pe subofiterul de serviciu, la telefon, ca o comunicare urgenta, ii va fi transmisa de la Berlin. Keitel il informeaza pe Hitler ca Stauffenberg va prezenta un raport, privind crearea de noi divizii; Hitler ii intinde mana. Stauffenberg isi pune servieta sub masa cu harti, la dreapta colonelului Brandt. Dupa cateva clipe, el paraseste sala, spre a lua, spune el lui Keitel, o comunicare telefonica de la Berlin, de unde trebuie sa-i vina precizari in vederea completarii raportului.

22 Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.23Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.

Servieta pe care o lasase jos se afla la mai putin de 2 metri de fuhrer. Colonelul Brandt, lovindu-se insa de servieta lui Staufferberg cu piciorul, ii schimba locul, ceea ce nu numai ca o indeparteaza de fuhrer, ci o plaseaza astfel incat intre hitper si servieta se afla unul din cele doua socluri de lemn masiv pe care se sprijina masa. Sarmanuol colonel Brandt nu este mai informat acum de ceea ce se va petrece decat fusese in martie 1939, cand i se incredintase in avionul fuhrerului, un pachet cu doua sticle de coniac, in realitate explozivi destinati sa omoare pe toti pasagerii.

La ora 12:42, in timp ce Hitler, in picioare se apleca spre o harta intinsa pe masa, s-a produs explozia. Generalul Jodl va spune "Am crezut ca o lustra enorma ne-a cazut in cap".

Raportul SS-ului asupra atentatului, semnaleaza stricaciuni considerabile: o gaura de 55 centimetri diametru in podeaua care a fost transformata in aschii de marimea chibriturilor; de jur imprejur, solul era rascolit, masa sparta, plafonul crapat; bucati de lemn si de pieleinfipte in perete; printre daramaturi, bucatele mici si foarte mici de piele si metal provenind dintr-o servieta.

Un stenograf a fost facut bucati dupa ce picioarele i-au fost sfaramate. Sunt multi raniti. Colonelul Brandt de la biroul de operatii al statului major general, a servit drept scut fuhrerului. El va muri spre seara. Generalul Korten, sef al staului major, al fortelor militare aeriene, moare a doua zi. Generalul Schmundt, primul aghitant al fuhrerului, va muri din cauza ranilor peste 40 de zile. Au fost deasemenea, raniti grav, generalul Bodenschatz, generalul Scherff, locotenet - colonelul Borgmann. Au fost atinsi mai putin grav, generalul Heusmger, generalul Buhle, contra - amiralul von Puttkomer, capitanul vos Assmann. Alti participanti au fost usor atinsi. Explozia a aruncat pe ferestre, la cativa metri, doi participanti. Masa de harti, sub care bomba a fost deplasata in ultimul moment, la protejat pe Hitler. Acesta are fata innegrita si parul parlit, plin de praf si aschii de lemn. Pantalonii sunt zdrentuiti, cateva zgarieturi, contuzii si arsuri; cotul drept lovit, bratul partial paralizat, auzul serios afectat de un traumatism al urechii.24

Stauffenberg nu avu insa prilejul sa afle acest lucru. Sigur de reusita, alergase pana la pista de aviatie din imediata apropiere si se si alfa in zbor spre Berlin. Acolo il astepta o surpriza neplacuta. Contrar planului stabilit, conspiratorii de la Berlin nu trecusera la actiune. Voiau sa aiba mai intai certitudinea mortii lui Hitler. De aceea, nu lansasera prin radio, proclamatia prin care se anunta moartea fuhrerului si construirea unui nou guvern, in care Beck ar fi devenit seful statului, iar maresalul Witzhben comandant al Wehrmachtului.25

Stauffenberg le dadu asigurari, ca Hitler murise, si ii convinse sa treaca la actiune. Se pierduse insa timp pretios, si aceasta intarziere, mai mult decat esecul atentatului, avea sa impiedice reusita puciului.

In timp ce primele ordine porneau spre garnizoane, cativa dintre conspiratori, dintre cei mai de seama, aflara ca Hitler fusese numai usor ranit. Catre orele 15:30, comunicatiile cu Wolfsschanze, pe care un complice al lui Stauffenbrg le taiase in momentul atentatului fusesera restabilite. Din momentul acela, cei mai putini curajosi,

24Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.25 Knopp, Guido, Razboinicii lui Hitler, Litera, 2010.

au fost cuprinsi de panica. nadajduind sa-si salveze pielea, ei si-au abandonat prietenii si au refuzat sa mai joace rolul pe care-l acceptasera cu cateva zile in urma.

Cei care se aratasera dispusi sa-i sprijine pe conspiratori, in cazul in care actiunea lor ar fi reusit, incercau acum sa-i evite sau chiar sa-i aesteze, asa cum a facut de pilda generalul Fromm. Cu cateva rare exceptii, generalii, pe care dinamismul lui Staunffenberg reusise sa-i insufleteasca o clipa, redevenira ceea ce fusesera defapt in permanenta: niste oportunisti lasi. Cu chiu cu vai, la orele 19:30 feldmaresalul Witzleben, transmise prin radio o telegrama, prin care ordona militarilor sa preia puterea pretutindeni. Acelasi ordin, transmis la orele 13:00, ar fi putut salva situatia de vreme ce Gobbels instiintat de atentat, primise dupa orele 16:00, ordin sa anunte ca Hitler eset nevatamat.

La ora 1:00, Hitler rosteste o cuvantare."Bomba pusa de colonelul conte Claus von Stauffenberg a explodat la doi metri de mine. Au fost raniti cativa dintre fidelii mei colaboratori, dintre care unul a murit. Eu insa sunt absolut nevatamat, cu exceptia catorva zgarieturi, contuzii sau arsuri. Consider acest fapt ca o confirmare a misiunii pe care mi-a dat-o providenta... Chiar in aceste momente in care armatele germane se gasesc angajate in cele mai grele lupte, cam ca si Italia, sa gasit in Germania un mic grup care credea ca poate sa le dea ca in 1918, o lovitura de pumnal pe la spate. Dar, de data aceasta s-au inselat amarnic... Grupul pe care il constituie aceseti uzurpatori este extrem de mic... Ei vor fi exterminati fara mila."26

Incepu o represiune sangeroasa. In spatele lui Stauffenberg se aflau cei mai deseama reprezentanti ai corpului de generali fascisti: general-colonelul Beck, feldmaresalul Witzleben, Kiluge, generalii Oster, Fromm si altii, pe scurt, tocmai acei reprezentanti ai militarismului prusac despre care Hitler spusese in momentul in care acaparase puterea: "Daca n-ar fi fost ei, noi n-am fi fost acum aici." Stauffenberg il chema la Berlin pe Stulpnogel si le anunta conspiratorilor de la Paris esecul. Inainte de a pune receptorul in furca, el a spus: "Usigasii care vin sa ma rapuna sunt deja la usa mea".

Desi atentatul nu a reusit, explozia de la Wolfsschanze a luminat asemenea unui fulger profunda criza politica in care se afla Germania in urma loviturilor nimicitoare date de armata URSS-ului.

Complotul de pe 20 iulie 1944 a fost o tentativă de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, liderul Germaniei Naziste, care ar fi trebuit să fie urmată de Operaţiunea Walküre, prin care complotiştii urmau să-şi asigure controlul asupra ţării. Principalul atentator la viaţă führer-ului a fost Claus von Stauffenberg, care făcea parte din statul major al Armatei de Rezervă, funcţie care îi permitea să aibă acces la sala de raport a lui Hitler.

Atentatul din 20 iulie 1944 a fost punctul culminant al acţiunilor rezistenţei germane, care încercase de mai multe ori fără succes să răstoarne regimul nazist.

26Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.

Eşecul complotului a dus la arestarea a peste 5.000 de oameni şi la executarea a aproximativ 200 dintre ei, practic la zdrobirea rezistenţei.

Grupurile de conspiratori care plănuiau lovitura de stat existau în Wehrmacht şi în Abwehr încă din 1938. Primii lideri complotişti au fost generalul de brigadă Hans Oster, şeful serviciului de informaţii militare, fostul şef al Marelui Stat Major, generalul Ludwig Beck şi feldmareşalul Erwin von Witzleben. În 1938 şi 1939 au fost concepute planuri pentru răsturnarea de la putere a lui Hitler pentru a-l împiedica să declanşeze un nou război mondial. Toate aceste planuri au fost abandonate din cauza nehotărârii generalilor armatei Franz Halder şi Walter von Brauchitsch, dar şi din cauza incapacităţii, până în 1939, a puterilor occidentale de a se opune agresiunii lui Hitler. Acest grup de rezistenţă militară şi-a amânat planurile după ce führerul a câştigat o popularitate imensă ca urmare a succesului neaşteptat din bătălia Franţei.27

În 1941, a fost format un nou grup conspirativ, condus de colonelul Henning von Tresckow, membru al statului major al feldmareşalului Fedor von Bock (care îi era unchi), comandantul Grupului de Armate Centru din Operaţiunea Barbarossa. Tresckow a recrutat sistematic membri ai opoziţiei din cadrul Statului Major, formând unul dintre cele mai bine organizate grupuri de rezistenţă din cadrul armatei. Împotriva lui Hitler nu puteau fi făcute multe lucruri atâta vreme cât armatele germene înaintau triumfătoare în vestul Uniunii Sovietice, în anii 1941 şi 1942, chiar şi după eşecul din faţa Moscovei (decembrie 1941), care a dus la demiterea lui Brauchitsch şi Bock.

În 1942, Oster şi Tresckow au reuşit să refacă o reţea de rezistenţă funcţională. Cel mai important nou recrut al lor a fost generalul Friedrich Olbricht, şeful cartierului general din Bendlerblock (Berlin), care controla un sistem independent de comunicaţii al unităţilor de rezrvă din toată Germania. Prin conectarea acestui nou recrut cu mai vechiul grup de rezistenţă a lui Tresckow din Grupul de Armate Centru a fost creată o grupare care putea organiza o lovitură de stat cu sorţi de izbândă.

La sfârşitul aceluiaşi an, Tresckow şi Olbricht au formulat un plan de asasinare a lui Hitler şi au fixat data loviturii de stat în martie 1943, în timpul vizitei dictatorului la cartierul general al Grupului de Armate Centru de la Smolensk. Pentru eliminarea lui Hitler fusese plănuită plasarea unei bombe la bordul aparatului de zbor cu care urma să se deplaseze führerul. Bomba nu a funcţionat. A eşuat de asemenea o încercare de asasinare a lui Hitler în timpul vizitării unei expoziţii de armament sovietic capturat. Eşecurile au demoralizat conspiratorii. În 1943, ei au încercat fără succes să recruteze comandanţi de pe front importanţi, precum mareşalul Erich von Manstein şi mareşalul Gerd von Rundstedt.

Până pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a schimbat decisiv în defavoarea Germaniei. Complotiştii din rândurile armatei şi aliaţii lor civili ajunseseră la concluzia că numai asasinarea lui Hitler ar fi putut deschide drumul către formarea unui guvern acceptabil pentru Aliaţii occidentali, guvern care să fi început tratativele pentru o pace separată. Semanarea unei păci separate cu occidentalii ar fi împiedicat Uniunea Sovietică să invadeze Germania şi ar fi oprit vărsarea de sânge.

27Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the German Army, 1969.

În august 1943, Tresckow a întâlnit un tânăr ofiţer de stat major, colonelul Claus Schenk Graf von Stauffenberg. Stauffenberg, care fusese grav rănit în luptele din Africa de nord, era un politician conservator, naţionalist şi catolic practicant. Dacă la început el întâmpinase cu entuziasm venirea la putere a naziştilor, corupţia şi ineficienţa regimului instaurat de Hitler l-a deziluzionat. Stauffenberg a fost dezgustat de tratamentul aplicat evreilor şi prizonierilor de război sovietici. Începând cu anul 1942, alături de alţi ofiţeri ai armatei germane, a devenit conştient că Hitler conducea Germania către dezastru şi că din acest motiv dictatorul trebuia înlăturat de la putere. Anumite scrupule de ordin religios l-au împiedicat o vreme să accepte că singura cale de înlăturare de la putere a führerului era asasinatul. După dezastrul de la Stalingrad, Stauffenberg a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler era cel mai mic rău moral.

Olbricht le-a prezentat lui Tresckow şi Stauffenberg o nouă strategie a loviturii de stat. Armata de rezervă avea un plan de acţiune numit Operaţiunea Valkiria, care urma să fie declanşată în cazul izbucnirii mişcări anarhice din cauza bombardamentelor aliate sau în cazul unei răscoale de proporţii a muncitorilor străini care prestatu muncă forţată în industria germană. Olbricht a sugerat că planul operaţional putea fi folosit pentru mobilizarea Armatei de Rezervă, care ar fi putut prelua controlul asupra oraşelor ţării, ar fi dezarmat SS-ul şi ar fi arestat conducerea nazistă, totul numai după asasinarea lui Hitler. Walküre putea fi declanşată doar de generalul Friedrich Fromm, comandantul Armatei de Rezervă, care trebuia ori să fie câştigat de partea conspiratorilor sau trebuia neutralizat. Fromm, ca şi mulţi alţi ofiţer de rang înalt, ştia câte ceva despre conspiraţiile militare care se pregăteau, dar nu le sprijinise niciodată activ, nici nu le trădase Gestapoului.28

La sfârşitul anului 1943 şi începutul anului următor, au existat cel puţin patru tentative ale conspiratorilor de a ajunge suficient de aproape de Hiler pentru a-l ucide cu o grenadă de mână sau cu focuri de pistol. Dar atari tentative deveneau treptat mai dificil de dus la bun sfârşit. Cum situaţia de pe front se deteriora constant, Hitler nu mai apărea aproape deloc în public şi vizita foarte rar Berlinul. El îşi petrecea timpul în special la cartierul general din Prusia Răsăriteană (Wolfschanze) sau la vila sa din Berchtesgaden, în munţii Bavariei. În ambele locaţii, Hitler era foarte bine păzit, iar printre vizitatori se numărau numai oameni pe care dictatorul îi cunoştea bine şi în care avea deplină încredere. Himmler şi Gestapoul erau tot mai îngrijoraţi în privinţa unui posibil complot împotriva lui Hitler, ofiţerii de stat major fiind principala sursă de ameninţare la siguranţa dictatorului.

În vara anului 1944 era clar că Gestapoul se apropiase primejdios de mult de cercul conspiratorilor. Conspiratorii începuseră să creadă că acţionau contra cronometru, date fiind situaţia de pe fronturi, (pe care, atât în răsărit cât şi în apus, germanii se retrăgeau neîncetat), cât şi situaţia din Germania.29 Tot mai mulţi conspiratori au ajuns să creadă că mai aveau o singură şansă - şi anume prin lichidarea lui Hitler. Pentru mulţi dintre conspiratori, complotul împotriva lui Hitler a început să capete o importanţă mai degrabă pentru salvarea onoarei ofiţerilor, familiilor lor şi armatei, părând tot mai evident că evenimentul ar fi avut consecinţe din ce în ce mai mici pentru cursul istoriei.

28 Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.29 Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.

Este surprinzător că, după luni de comploturi ale grupurilor de rezistenţă din Armată şi a celor din aparatul de stat, în condiţiile în care în mişcarea de rezistenţă erau implicaţi foarte mulţi oameni, Gestapoul nu prinsese de veste. Gestapoul ştia de fapt încă din februarie 1943 de existenţa grupurilor de rezistenţă din Abwehr (protejate de amiralul Wilhelm Canaris) şi de rezistenţa civililor formată în jurul fostului primar al oraşului Leipzig, Carl Goerdeler. Dacă toţi complotiştii despre care existau informaţii sigure ar fi fost arestaţi, Gestapoului i-ar fi fost posibil să descopere şi grupul din cadrul Grupului de Armate Centru, iar atentatul din 20 iulie 1944 nu ar mai fi avut loc. Unii cercetători au avansat ipoteza că Himmler a lăsat complotiştii, dintr-un motiv necunoscut, să-şi continue încercările de asasinare.

Himmler a avutîn august 1943 cel puţin o conversaţie cu un opozant cunoscut – ministrul de finanţe al Prusiei, Johannes Popitz –, implicat în reţeaua lui Goerdeler. Lui Himmler i s-a oferit şansa să se alăture opoziţiei şi să-l înlăture pe Hitler şi să asigure securitatea negociatorilor de pace.[2] Această întâlnire s-a încheiat fără vreun rezultat, dar Popitz nu a fost arestat, şi se pare că Himmler nu a făcut nimic pentru descoperirea restului reţelei care opera în birocraţia de stat. Este posibil ca Himmler, care încă din 1943 ştia că războiul este pierdut, să fi lăsat cu bună ştiinţă desfăşurarea complotului, avându-se în vedere şi împrejurarea că succesorul lui Hitler ar fi fost chiar el, Himmler, şi că ar fi putut negocia o pace. Popitz nu era singurul care îl vedea pe Himmler ca pe un aliat potenţial. Generalui von Bock l-a sfătuit pe Tresckow să ceară sprijinul lui Himmler, dar nu există nicio dovadă că s-a încercat aşa ceva. Se pare că Goerdeler a menţinut contacte indirecte cu Himmler prin intermediul lui Carl Langbehn. Biograful lui Canaris, Heinz Höhne, a sugerat că şeful serviciului de informaţii al armatei şi Himmler ar fi încercat să schimbe regimul, dar aceasta este doar o speculaţie.

La 1 iulie 1944, Stauffenberg a fost numit şeful statului major al generalului Fromm la cartierul general al Armatei de rezervă din Bendlerstrasse, în centrul Berlinului. Această poziţie îi permitea să participe la conferinţele militare ale lui Hitler, atât în Prusia Răsăriteană, cât şi la Berchtesgaden. Stauffenberg era astfel în măsură să atenteze la viaţa lui dictatorului, cu ajutorul unei bombe sau al unui pistol. Conspiratorii nu fuseseră multă vreme de acord cu ideea asasinării dictatorului din motive etice sau religioase, dar şi-au schimbat poziţia, poate şi ca urmare a unor mărturii despre exterminarea la Auschwitz a aproximativ 250.000 de evrei unguri – punctul culminant al Holocaustui.

Între timp, de partea conspiratorilor a fost adus un nou aliat important, generalul Carl-Heinrich von Stülpnagel, comandantul militar al trupelor de ocupaţie din Franţa, care urma să preia controlul Parisului după asasinarea lui Hitler şi să negocieze cu forţelel aliate un armistiţiu imediat. Complotul era gata de a fi declanşat.30

30 Joachim Fest, Plotting Hitler's Death, pag. 220.

V. OPERATIUNEA WALKURE

La începutul lui iulie, Stauffenberg a participat, purtând o bombă în geantă, la două conferinţe ale lui Hitler. Dar datorită faptului că s-a considerat că nu numai Hitler, dar şi Himmler şi poate şi Göring ar fi trebuit să moară pentru ca operaţiunea Walküre să aibă şansă de reuşită, atentatul a fost amânat de fiecare dată în ultima clipă, deoarece Himmler nu era prezent la conferinţele militare. De fapt, complotiştii ar fi trebuit să ştie că Himmler de obicei nu participa la conferinţele militare ale lui Hitler.

La 15 iulie, când Stauffenberg a zburat din nou spre Prusia Răsăriteană, condiţiile sus amintite au fost abandonate. Conform noului plan, Stauffenberg urma să plaseze bomba în sala de conferinţe în care era se afla Hitler cu temporizatorul pornit, şi atentatorul să părăsească sala sub un pretext oarecare, să aştepte explozia şi moartea dictatorului, să zboare la Berlin şi să se alăture complotiştilor din Bendlerblock. Urma apoi să fie declanşată operaţiunea Walküe, iar Armata de rezervă urma să preia controlul asupra Germaniei şi să-i aresteze pe principalii lideri nazişti. Generalul Beck urma să fie numit şef al statului, fostul primar Goerdeler cancelar, iar Witzleben comandant suprem al armatei. Planul era ambiţios, dar, cu un dram de noroc, nu era deloc nerealizabil.31

31 Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the German Army, 1969.

O altă tentativă de asasinare a fost anulată în ultima clipă din motive care rămân necunoscute. Toţi participanţii la conversaţia telefonică care a dus la amânarea acestei tentative au murit până la sfârşitul anului 1944. Stauffenberg s-a reîntors la Berlin furios şi dezamăgit. Plecând de la falsa prezumţie că atentatul a avut loc şi Hitler murise, la 15 iulie a fost declanşată parţial Operaţiunea „Walküre”. Numai după depunerea unor eforturi uriaşe şi cu mult noroc, complotiştii au reuşit să mascheze desfăşurarea de forţe denumind-o „exerciţiu de mobilizare”. La 18 iulie au apărut zvonuri, auzite şi de Stauffenberg, conform cărora Gestapoul ar fi aflat de conspiraţie şi că urmau să aibă loc arestări masive. Se pare că a fost o alarmă falsă, dar zvonurile au fost suficient de îngrijorătoare pentru a-i determina pe conspiratori să acţioneze imediat. La ora 10:00 a zilei de 20 iulie, Stauffenberg a zburat la cartierul general de la Rastenburg ca să participe la o nouă conferinţă militară cu Hitler. Din nou, Stauffenberg avea o bombă în geantă. De menţionat că, în ciuda maniei lui Hitler pentru securitate, ofiţerii care se prezentau la conferinţele militare nu erau supuşi vreunei percheziţii.

Conferinţa a început pe la ora 12:10. Stauffenberg a activat detonatorul, l-a plasat în masa de exploziv plastic preparat de Wessel von Freytag-Loringhoven şi întreg ansamblul l-a introdus în geantă. A intrat în sala de conferinţe şi a plasat geanta cu bomba sub masa în jurul căreia se adunaseră Hitler şi mai mult de 20 de ofiţeri. După zece minute, Stauffenberg a părăsit camera sub un pretext oarecare. La 12:40 bomba a explodat, demolând cea mai mare parte a sălii de conferinţe. Trei ofiţeri şi un stenograf au fost grav răniţi şi au murit curând. Dar Hitler a supravieţuit, suferind doar câteva răni neglijabile. Este posibil ca Hitler să fi scăpat din cauză că geanta cu explozibil fusese mutată în spatele piciorului mesei din stejar masiv, ceea ce l-ar fi ferit de explozie. Există prezumţia că geanta ar fi putut fi mutată de un ofiţer la capătul mesei opuse de locul unde se afla Hitler. Stauffenberg, după ce a auzit explozia şi a văzut fum ieşind ferestrele cu geamuri sparte ale clădirii răvăşite de explozie, a presupus că Hitler a murit, a sărit într-o maşină alături de Werner von Haeften şi a fugit la aeroport. La ora 13:00, a decolat la bordul unui avion He 111 spre Berlin.

Înainte ca avionul lui Stauffenberg să aterizeze la Berlin (pe la ora 15:00), un alt membru al conspiraţiei prezent la Rastenburg, generalul Erich Fellgiebel, a telefonat şi a raportat că Hitler a supravieţuit atentatului. Acest telefon a făcut ca majoritatea complotiştilor să-şi piardă curajul, judecând, poate pe bună dreptate, că mobilizarea „Walküre” nu mai avea nicio şansă în condiţiile în care lumea urma să afle că Hitler supravieţuise. Confuzia a sporit în momentul în care Stauffenberg a aterizat la Berlin şi a telefonat de la aeroport anunţând moartea lui Hitler. Complotiştii nu mai ştiau pe cine să creadă. În cele din urmă, la ora 16:00, Olbricht a dat ordinul de declanşare a Operaţiunii „Walküre” şi începerea mobilizării. Şovăielnicul general Fromm i-a telefonat mareşalului Wilhelm Keitel pentru a se asigura că Hitler este în viaţă. Keitel i-a cerut lui Fromm să-l găsească pe Stauffenberg. Keitel i-a spus lui Fromm că toate iţele complotul duc la cartierul lui general şi că se află în mare primejdie să fie găsit vinovat de participare la atentat. Fromm a răspuns că crezuse tot timpul că Stauffenberg a fost alături de Hitler.

La ora 16:40, Stauffenberg şi Haeften au ajuns la Bendlerblock. Fromm a profitat de situaţie şi a schimbat tabăra şi a încercat să-l aresteze pe Stauffenberg, dar a fost la rândul lui reţinut de Olbricht şi Stauffenberg sub ameninţarea armelor. În acel

moment însă, Himmler preluase controlul asupra întregii situaţii. El a dat ordinele necesare pentru contramandarea mobilizării operaţiuni Walküre. În unele locuri, acţiunile loviturii de stat continuau, fiind conduse de ofiţeri încredinţaţi că Hitler murise. Ministerul Propagandei din Wilhelmstrasse, cu Joseph Goebbels în incintă, a fost înconjurat de trupe rebele, dar telefonul lui Goebbels nu a fost întrerupt. La Paris, Stülpnagel a dispus arestatrea comandanţilor SS şi ai SD-ului (serviciul de securitate). La Viena, Praga şi în alte câteva oraşe mari, trupele rebele au ocupat birourile naziste şi au arestat gauleiterii şi ofiţerii SS.

Momentul decisiv a venit la ora 19:00, când Hitler a contactat ministerul propagandei. Goebbels a aranjat ca Hitler să poată vorbi cu Otto Remer, comandantul trupelor care împresuraseră clădirea ministerului. Otto Remer a fost asigurat că führerul era în viaţă şi a primit de la acesta comanda să preia controlul asupra capitalei germane. La ora 20:00, Witzleben a sosit la Bendlerblock şi s-a certat rău cu Stauffenberg, care mai insista încă să se continue acţiunile loviturii de stat. Witzleben a plecat la scurtă vreme. Cam în acelaşi timp, preluarea puterii la Paris a fost abandonată când Günther von Kluge, care fusese numit de curând comandat şef al trupelor din vest, a aflat că Hitler era în viaţă şi a trecut de partea regimului. Kluge l-a arestat în grabă pe Stülpnagel.32

Membrii mai puţin hotărâţi ai conspiraţiei din Berlin au început să schimbe unul după altul tabăra. La Bendlerblock au izbucnit lupte între susţinătorii complotului şi şi cei care se opuneau continuării lui. În timpul luptelor, Stauffenberg a fost rănit. Până la 23:00, Fromm a recâştigat controlul asupra garnizoanei, sperând ca prin zelul arătat să-şi salveze pielea. Beck s-a sinucis, exemplul lui fiind urmat de mai mulţi alţi complotişti.

Fromm a declarat că a instituit o curte marţială cu un singur membru – chiar el – şi i-a condamnat pe Olbricht, Stauffenberg, Haeften şi pe Albrecht Mertz von Quirnheim la moarte. La ora 00:10 a zilei de 21 iulie, condamnaţii au fost executaţi în curtea cartierului general. Au urmat alte execuţii, dar la ora 00:30 trupele SS conduse de Otto Skorzeny au ajuns la faţa locului şi a oprit orice execuţie. Fromm s-a dus la Goebbels să pretindă că este cel care a înăbuşit lovitura de stat. Fromm a fost arestat imediat.33

În săptămânile care au urmat, Gestapoul a arestat aproape pe oricine care ar fi avut o cât de mică legătură cu atentatul din 20 iulie. Descoperirea unor scrisori şi jurnale ale ofiţerilor implicaţi au dezvăluit poliţiei secrete şi existenţa comploturilor din 1938, 1939 şi 1943, ceea ce a dus la o nouă serie de arestări, inclusiv a lui Franz Halder, care a fost trimis într-un lagăr de concentrare. Himmler a proclamat o nouă lege a Sippenhaft (vina a sângelui), prin care toate rudele complotiştilor au fost arestate. Mai mulţi complotişti s-au sinucis (Tresckow, Kluge, Erwin Rommel şi alţii). Lui Erwin Rommel, care fusese acuzat că, deşi ştia de complot, nu i-a raportat nimic lui Hitler, i s-a dat de ales între sinuciderea cu cianură şi procesul intentat la Tribunalul Poporului.34 Dacă ar fi ales să se sinucidă, familia nu ar fi fost victimă a

32 William L. Shirer, Rise and Fall of the Third Reich, cap. 29.33 Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.34Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis, W.W.Norton, 2000

represaliilor lui Hitler. Dacă ar fi ales să fie judecat, nu ar fi avut nicio şansă de scăpare, iar familia lui ar fi fost executată odată cu el. Stülpnagel a încercat de asemenea să se sinucidă, dar a supravieţuit şi a fost mai târziu spânzurat.

Câţiva complotişti au încercat să fugă sau să nege participarea la complot. Celor care au supravieţuit interogatoriilor li s-a organizat procese rapide la Tribunalul Poporului. În total, aproximativ 50000 de oameni au fost arestaţi,[4] şi cam 200 dintre ei au fost executaţi.

Nu toţi cei executaţi au avut o legătură cu atentatul din 20 iulie, dar se pare că Gestapoul s-a folosit de ocazie pentru a-şi regla conturile cu diferiţi indivizi incomozi. După 3 februarie 1945, când Roland Freisler a fost ucis într-un raid aerian american, nu s-au mai organizat procese, dar la sfârşitul lunii aprilie, când războiul se apropia de sfârşit, a fost găsit jurnalul lui Canaris şi o nouă serie de persoane au fost implicate. Execuţiile complotiştilor nou descoperiţi au continuat până în ultimele zile ale războiului.

Primele procese au avut loc la Tribunalul Poporului la 7-8 august 1944. Hitler ordonase ca cei găsiţi vinovaţi să fie „spânzuraţi precum vitele”

Procesele şi execuţiile au fost filmate şi mai apoi vizionate de Hitler şi anturajul său. Din iniţiativa lui Goebbels, o versiune a acestor fime au fost mai târziu combinată într-o peliculă de 30 de minute

Hitler credea că supravieţuirea sa ar fi fost „un moment divin al istoriei” şi a ordonat înfiinţarea unei noi decoraţii, pe care a acordat-o tuturor celor care s-au aflat în sala de conferinţe în momentul atentatului.

VII. BIBLIOGRAFIE

Mooorhouse, Roger, Killing Hitller. The Third Reich and the Plots to Kill the Fuhrer, Vintage, 2007.

Joachimsthaler, Anton, Sfarsitul lui Hitler, Lider, 1995.

Knopp, Guido, Razboinicii lui Hitler, Litera, 2010.

Philipp Freiherr von Boeselager, Am Vrut Sa-l Omoram pe Hitler- operatiunea Walkiria, ultimul supravietuitor al complotului de la 20 iulie 1944, Meteor Press, 2009.

Churchill, Winston, Al doilea război mondial, vol.2, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998.

Loch, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

Geoff Layton, Germania: Al treilea Reich. 1933 – 1945, Ed. All, 1997.

Revista “Dosarele Historia”, august 2003, număr intitulat “Hitler: dictatorul târât de evenimente”.

Arina Avram, Femei celebre. Mică enciclopedie, Ed. Allfa, 2001.

Manualele alternative de istorie pentru clasa a XI-a.

„Nebunii Istoriei” ,Paul Stefanescu, , editura Seculum Vizual, Bucureşti, 2003.

Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945, Weidenfeld & Nicolson, 1996.

Ian Kershaw, Hitler 1889–1936: Hubris, W.W.Norton, 1998.

Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis, W.W.Norton, 2000.

Roger Manvell şi Heinrich Frankel, The Canaris Conspiracy: The Secret Resistance to Hitler in the German Army, 1969.

Joachim Fest, Plotting Hitler’s Death: The German Resistance to Hitler 1933–1945.

Joachim Fest, Plotting Hitler's Death..

William L. Shirer, Rise and Fall of the Third Reich, cap. 29 .

Ian Kershaw, Hitler 1936–1945: Nemesis.

Alexandru Duţu, Comisia aliată de control destructurează Armata Română în „Revista de istorie militară” nr.5, 1992.

Alexandru Duţu, Florina Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti 1997.

Alexandru Oşca, Vasile Popa, O fereastră în cortina de fier. România, Declaraţia de independenţă din aprilie 1964, Focşani 1997.

Buzatu Gheorghe, Actul de la 23 august în context internaţional.

Cornelia Ghinea, Locţiitorul politic în armată, editura Romulus Rusan, Bucureşti 1997.

Denis Deletont, România în regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti 1997.

Florica Dobre, Alexandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, vol.I, 29 august 1944-28 decembrie 1948, Bucureşti, 2000.

M. Covaci, Fl. Dragna, Unele aspecte ale luptei din România împotriva dictaturii militaro-fasciste şi a războiului antisovietic.

www.sparetimegroup.net/ ~horea/rm/al2rm/op_militarewww.wikipedia.rowww.history1900s.about.comwww.time.comwww.germaniainternational.com