8/19/2019 Clepsidra Pentru Creuzetul Hazardului

1/1

Clepsidră pentru creuzetul hazardului V ăzlucei  mele, Claudia 

Mă‐ntrebam dacă hazardul are vreun fel de preludiu Ştiut, neştiut, dacă tre’ să‐l folosim anume, conform unui studiu Sau doar aşa, cum ne place nouă, la pură‐ntâmplare?... Cu văzduh, echinici, universuri, donări de sânge şi zburătoare,  Înşirate de‐aiurea spre cer, f ără vreun fel de rost, Fără orânduieli  în ce va veni sau tot ce a fost?... 

Dacă prin clepsidră se prelinge miere, ori doar venin, Clipe de desf ătare sau doar simple momente de chin, Disperări ori iluzii, ale dumitale sau poate doar ale mele, Sau numai  împărtăşelile noastre când ne prefacem  în iele?... Cred că e tot ce se scurge  între cele mai probabile sinucideri, Ale chinuitelor noastre suflete, ce se petrec prin lume aşijderi Şi se topesc contopind‐se  în creuzetul ce le stă dedesubt ‐ Să le prindă fiecare rotocol de fum de ţigară şi sorbitură din vinul băut ‐Ca apoi Creatorul să le fiarbă din nou spiritele dimpreună,  îmbrăcat  în straie noi de duminică, După ce s‐a prins că procesul nu a reuşit să producă nici măcar o reacţie chimică... 

Trecând la reproşuri: la trecerea dintre lumi, unde naiba erai, unde eram eu, Când te aşteptam să‐ţi pictez gândurile negre cu vopsea corai sau tonuri de curcubeu? Unde eşti acum, când şoarecii mi‐au ros toate visurile, Mâncate la dumneata  în birou pe pereţi  în toate  înscrisurile, Lângă clepsidra cu pietricele care se bat să oprească această trecere Reuşind să încremenească o clipă, un pic să se‐mpletice, Toată plină de praf  şi de ochi vii, din creştet până‐n călcâi, Care mă aruncă‐n uitare şi mă sfredelesc apoi, precum dorul dintâi... 

Spune‐mi, cum să învăţ să privesc prin ochii tăi mari, 

Să văd cum vezi dumneata lumea, când aşa de rar o priveşti f ără ochelari Care stau să ascundă ochiului meu cele mai grave mirări Şi răspunsuri mult aşteptate la miile mele de  întrebări... 

(Doar la ochiul din ceaf ă, care râde ades, cu câte vreun nou fel de  înţeles M‐aş putea lăuda câteodată cu oareşce acces, Când slobozi câte‐o vorbă mai apăsată, cu care mai dai din greşeală peste altă ceaf ă, plecată... Uneori şi cel din frunte mă amuză profund, Când  în ludica lui sclipire mă las să m‐afund Dar apoi, nu ştiu cum faci, că încerci să‐l străpungi Cu furculiţa, cu toporul, cu drujba şi două cuţite lungi Şi nu poţi nici la un milion de mile depărtare de el să ajungi...) 

Multioculara mea, spune‐mi rogu‐te, cum aş putea Să intru măcar pentru o clipă în pielea ta Ca să scap de orice nevoie de „dumneata”?... Spune‐mi: ce să mă fac dacă, de fapt, eu nu doar te plac Ci chiar Te iubesc?... 

Fată, dumneata ai  înţeles?!... 

P.S. De unde oare, frate, 

Senzaţia asta de imponderabilitate?…