CLASIFICAREA LUI EDWARD KENNEDY ( 1923)

Este cea mai răspândită, fiind didactică, uşor de reţinut, topografică şi

sugerând soluţia terapeutică. Din păcate, în literatura protetică autohtonă clasificarea

este adesea interpretată eronat față de versiunea originală, fie prin necunoașterea

regulilor de aplicare, fie prin utilizarea unei terminologii inadecvate ( de exemplu

utilizarea termenilor de edentație frontală, edentație terminală).

Reguli de aplicare ( după Applegate):

- clasificarea se face totdeauna numai după

tratamentul preprotetic;

- molarul 3 absent nu se ia în considerare în

clasificare;

- molarul 2 absent fără antagonist nu se ia în

considerare;

- breşele cele mai posterioare sunt cele care

determină clasa de edentaţie; alte suprafeţe

edentate adiţionale se numesc modificări, sau

subclase ale clasei de bază. Kennedy notează

aceste modificări cu A pentru breșele

suplimentare localizate în regiunea anterioară a

arcadei și cu P cele situate în zonele

posterioare ale arcadei;

- cu excepţia clasei a IV-a, fiecare clasă poate

avea mai multe modificări. ATENȚIE! Multe din

lucrările care abordează această temă susțin

posibilitatea existenței a maxim 4 astfel de

modificări pentru fiecare din clasele I, II și III,

dar acest fapt nu este real, putând exista mai

mult de patru modificări. Clasificarea originală a

lui E.Kennedy nu specifică numărul de

modificări posibile.

- întinderea spaţiilor edentate nu se ia în

considerare, ci numai numărul suprafeţelor

edentate.

Reperul principal luat în considerare de către clasificare pentru localizarea

topografică a breșelor edentate este reprezentat de linia mediană a arcadei.

Clasa I- a : Edentaţie bilaterală, mărginită numai mezial de dinţi restanţi;

Clasa a II-a : Edentaţie unilaterală, mărginită numai mezial de dinţi restanţi;

Clasa a III-a : Edentaţie unilaterală, mărginită mezial şi distal de dinţi restanţi;

Clasa a IV-a : Edentaţie mărginită mezial şi distal de dinţi restanţi,

intersectând linia mediană a arcadei

Clasele de bază Kennedy si câteva modificări ale acestora

I

I

II

III IV

I/A II/A-P

III/P III/2P

Edentație clasa III/ 5 Kennedy la maxilar și III/2 la mandibulă, cu specificarea localizării

topografice a modificărilor. Situația de la maxilar este ilustrarea faptului că pot exista mai mult

de 4 modificări ale clasei de bază la primele trei clase ale clasificării, motiv pentru care

Kennedy nici nu specifică numărul de modificări posibile

Frecvența cu care regăsim diferitele clase de edentație parțială după Kennedy

este reprezentată în figura de mai jos.

III/3A-2P

III/A-P

Clasificarea KENNEDY- APPLEGATE ( 1958)

Aduce elemente de informare clinică clasificării lui Kennedy, subliniind

importanţa pe care o are caninul pe arcadă.

Cuprinde următoarele 6 clase de edentație:

Clasa I-a: este aceeaşi cu a lui Kennedy;

Clasa a II-a : este aceeaşi cu a lui Kennedy;

Clasa a III-a: aceeaşi cu a lui Kennedy, dar caninul este incapabil să

suporte o lucrare fixă, edentaţia fiind tratată mobilizabil;

Clasa a IV-a este aceeaşi cu a lui Kennedy;

Clasa a V-a este clasa a III-a Kennedy, dar cu absenţa caninului

( tratament mobilizabil);

Clasa a VI-a este clasa III Kennedy redusă, se tratează prin lucrare

fixă.

SISTEMATIZAREA EDENTAŢIILOR PARŢIALE DUPĂ E.COSTA

Este o sistematizare a edentației parțiale și nu o clasificare propriu-zisă, fiind

deosebit de utilă prin simplitate și expeditivitate pentru stabilirea diagnosticului

topografic de edentație. Publicată în anul 1974 într-o prestigioasă revistă de

specialitate (Journal of Prosthetic Dentistry, 32: 639-645), ea nu a reușit să se

impună totuși pe plan internațional din cauza unor deficiențe, dintre care cea mai

importantă este neconcordanța dintre nominalizarea verbală și cea scrisă a unor

situații clinice de edentație frontală. Cu toate acestea, ea s-a impus pe plan național

și este încă mult utilizată pentru stabilirea diagnosticului topografic (protetic) al

edentațiilor în practica de zi cu zi. Ea permite vizualizarea imediată a cazului clinic

respectiv prin utilizarea unor denumiri topografice ale breșelor:

edentaţie frontală F

edentaţie laterală L

edentaţie terminală T

edentaţie mixtă

Citirea breşelor se face totdeauna de la dreapta la stânga pacientului, întâi

la maxilar şi apoi la mandibulă;

Se citesc breşele şi nu dinţii care lipsesc;

La scriere, între breşele de pe aceeaşi parte a arcadei se pune semnul ,

Când se trece de pe o hemiarcadă pe alta se notează cu - sau cu M

la maxilarul superior şi m la mandibulă ( mediană)

De exemplu : edentaţie latero, latero, fronto - latero, terminală maxilară

Când breşa este unică, se precizează şi sediul ( dreapta sau stânga)

Termenii cantitativi, ca edentaţie redusă, întinsă, sau extinsă pot fi adăugaţi

nominalizării, dar se va apela la aceştia numai în formele simple, unilaterale

sau bilaterale simetrice.

Când numărul de dinţi prezenţi pe arcadă este de numai 3-4 , se va utiliza

pentru nominalizare termenul de edentaţie subtotală.

Nominalizarea formei de edentaţie

după COSTA : edentaţie T,L - F,T

maxilară

Nominalizarea edentaţiei

parţiale după COSTA : edentaţie

subtotală maxilară