Clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile. CLASICISM ŞI ROMANTISM. SIMILITUDINI. DIFERENŢEAtidunea clasică şi cea romantică.

Pentru a înțelege mai bine cele doua curente rivale din secolul al XIXlea, clasicismul și romantismul, e necesară o scurtăprezentare a celor două atitudini în general.

Clasicismul este, în estetică, acea tendință către simplicitate,claritate, logică și echilibru, în tratarea unor teme cu un conținutgeneral omenesc, adică în care orice reprezentant al umanității, ori de unde ar proveni el, să se poată recunoaște. Într-o operă clasică sunt în general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple, caracterele prea excepționale. Totul pare să se supună legilor stricte ale rațiunii. Epoca cea mai strălucită în care stilul clasic s-a manifestat în toată splendoarea lui, este o anumita perioada a artei greco-romane, care nu ţine decât câteva sute de ani. Dupa ea, mult mai târziu, Renașterea pare să îndeplinească aceleași condiții.

Romantismul este contrar tuturor principiilor semnalate în clasicism. El prezintă manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci mai contrare acelui

“general omenesc” esențial  în clasicism, fiind astfel dificil de prins în reguli. Romantismul, ca sa fie prețuit, trebuie să găsească în noi afinități cu creatorul operei. Un autor, ca și un artist romantic, nu va face apel la rațiune, ci va încerca să câștige favoarea noastră uimindu-ne, impresionându-ne puternic sentimentul sau imaginația. Deci nu exista decât un singur fel de a fi clasic, acela care răspunde logicii și rațiunii, dar exista nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi. 

Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște, demăsura, de echilibru între părțile constitutive. Romantismul, dincontra, “irațional” și “aconvenţional”, nu respecta nicio regulă, decât obținerea expresivului cu orice preț. Analizând cele două tendințe după criteriul care în artă are osemnificație deosebită, după atitudinea artistului faţă de natură, ajungem la convingerea că un artist clasic admira lumea exterioară, o prețuiește, o înțelege și o consideră în totalitatea ei ceva armonios, rezultat al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție. Un clasic va ajunge neapărat la convingerea că omul e tot ce e mai interesant și mai desăvârșitpe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor. Pentru un romantic, din contra, natura este ceva haotic și fără limită. Ea se prezintă străbătută de forte misterioase, imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, și încă mai puțin omul. Acesta, contrar voinței sale și uneori fără să își dea seama, este tarat de

aceste forţe, devine jucăria lor. Romanticilor li sepotrivește foarte bine expresia “un peisaj este o stare de suflet”, opera devenind un mijloc curent de expresie lirica a sentimentelor.

Un loc de refugiu pentru romantici a fost natura, cu peisajul ei singuratic, neîntinat de mâna omului. De fapt, era o atitudine de protest împotriva oraşului şi a burgheziei dominatoare. Romanticii idealizează viaţa satului, unde omul este mai aproape de natură, de izvorul sănătos al vieţii. Uneori văd în natură personificarea divinităţii, alteori consideră că este locul unde sălăşluiesc fiinţe supranaturale malefice (Loreley, Undine).

Altă evadare este în spaţiul exotic, cu o viaţă curată şi ideală. Sentimentul naturii este pentru romantici un spaţiu de puritate şi un loc pentru cugetări solitare. Îndreptându-se spre natură, spre viaţa omului simplu, artiştii romantici descoperă arta populară. Folclorul este considerat ca un vestigiu al trecutului şi ca o experienţă artistică mai apropiată de natură. Valorificarea folclorului aduce o sevă nouă în creaţia muzicală, constituind un important element de regenerare a culturii muzicale şi de accentuare a particularităţilor naţionale ale popoarelor.

Faţă de spiritele clasice echilibrate, romanticii sunt firi exaltate, extravertite, care trăiesc fiecare eveniment şi stare sufletească cu deosebită intensitate, încât simt nevoia să-şi comunice semenilor prea plinul lor sufletesc. Ei privesc omul în raport cu universul şi accentuează nuanţele tragice ale existenţei umane, dar manifestă, adesea, şi momente de entuziasm în reacţiile lor individuale.

In timp ce clasicismul este un curent al ratiunii,romantismul exalta sentimentul si fantezia. Natura patrunde masiv in creaiile romantice, in vreme ce pe clasicisti ii interesau numai caractarele umane.

Teme si motive la Eminescu

Natura

La Eminescu putem vorbi de o natura terestra, reprezentata prin motive cum ar fi teiul,copacul iubirii si al amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a infinitului ce proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul singuratatii, un pretext al lamentatiei poetului ( „Pe langa plopii fara sot”). Marul si ciresul sunt cele doua simboluri ce exprima candoarea si inocenta copilariei. Cel mai des intalnit motiv este insa cel al codrului. Padurea apare in viziunea poetica drept loc de refugiu, un confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de mister, de vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a iubirii pierdute, a sentimentelor de melancolie. Padurea se constituie in ipostaza feminitatii, a iubitei ce isi cheama iubitul („O, ramai,ramai la mine / Te iubesc atat de mult”), are miscari tandre, in timp ce poetul reprezinta elementul masculin.

Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocurile luminii sau ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele si luna, aduc idei diferite : spirit, esenta, lumina, identificate in simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate imaginii lunii. Luna declanseaza in sufletul poetului fanezia, fundalul arhaic cu origine mitica, aducand o cunoastere extatica. Elementele primordiale ale vietii capata de asemenea ipostaze inedite . Focul inseamna pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp semnifica si durere si dezamagire. Apa semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii, precum si trecere- timp, continuitate dar si moarte.Aerul reprezinta libertate, transcendenta si zbor, iar pamantul constituie simbolul stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii umane.

Iubirea

Iubirea la Eminescu reprezinta mai mult un ideal, o aspiratie in lirica de tinerete, mai tarziu transformandu-se intr-un sentiment dual, fericire dublata de rautate, pentru ca in final sa se ajunga la sentimentul iubirii pierdute, al dezamagirii profunde si al descurajarii totale.Intalnim astfel femeia in diferite ipostaze.Femeia de salon, corupta, meschina si rea („Scrisoarea V”), care nu intelege aspiartiile barbatului, cocheta, adulterina. Femeia eros, ingenua, femeia copil, femeia indragostita, senzuala ispititoare ce conoteaza placerea. Elementul feminin este puternic legat de planul teluric, spiritualul nu ii este accesibil si ii este aproape inutil. Nu apare mai deloc,fiind prezenta numai in inceputul poeziilor „Luceafarul” si „Calin(file de poveste)” iubirea domestica.

Iubirea si natura in poezii

In „Dorinta” , poetul imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu admiratia fata de frumusetile naturii- codrul, izvoarele, florile etc. In aceasta poezie, natura apare ca o aspiratie, ca o dorinta, aceasta fiind si esenta poeziei eminesciene : tendinta catre fericire. Poetul surprinde laboratrul sufletului uman din care izvorasc sentimente de gingasie si puritate, in cadrul naturii care tainuieste si ocroteste.