“Civilizatia romana sateasca”.

In “Ciocnirea civilizatiilor”, Huntington reprezenta intreg spatiul Europei Rasaritene ca fiind o unitate geopolitica de tip civilizational fundamentata pe ortodoxia rusa. Aceasta conceptie eronata isi poate gasi probabil scuza in aceea ca spatiul ortodox, care este chiar si astazi foarte putin cunoscut si inteles in Occident, a ajuns in atentia gandirii vestic-europene si americane pe fondul succesului cultural al reprezentantilor de marca ai diasporei rusesi, dar si din cauza faptului ca ideea de “civilizatie” a fost asociata in viziunea de Huntington si a intregii literaturi occidentale cu un anume tip de realizare in plan politic si material, adica cu o civilizatie de tip “citadin”.

Ortodoxia nu a generat o civilizatie unitara de tip citadin. Pentru aceasta ar fi trebuit ca ea sa fie un factor supra-etnic aliat cu clasele politice, nobiliare, si sa lucreze prin acestea. La intrebarea “a cui a fost ortodoxia?”, D. Staniloaie raspunde: “Ea a fost a popoarelor. Lucrul se explica si din imprejurarile istorice prin care a trecut. Peste neamurile ortodoxe s-au revarsat puhoaiele Asiei. Aristocratia lor a luat-o la fuga sau s-a asimilat in masa cuceritorilor, caci ea nu poate trai decat in comoditate. A ramas pe brazda poporul cu credinta lui ce-l deosebea de navalitori.”30 Civilizatia ortodoxa este un macro noo-spatiu alcatuit din intersectiile, expansiunile si contractile tuturor civilizatiilor ortodoxe particulare, poporale31, din spatiul Europei Rasaritene, Asiei Mici si Africii de Nord.

Ea este policentrica, multicentric-functionala si din acest motiv urias mai complexa decat civilizatiile citadine, aristocratice, din Apusul Europei.Si spatiului romanesc ii este proprie o astfel de civilizatie poporala, asupra careia s-a insistat mai putin in tratatele de geopolitica, si pe care E. Bernea o numea in 1944 intr-o lucrare cu acelasi nume civilizatia romana sateasca. Civilizatia romana presupune un mod de viata, un mod de gandire, un mod de organizare a energiilor anumite scopuri pentru care ele sunt organizate si care raspund celor mai adanci nevoi spirituale ale omului romanesc. Ea este sateasca fiindca satul, ca forma comunitara de existenta reproduce cel mai adecvat constitutia spirituala romaneasca in planul concret al existentei omenesti. In plan economic si social “ordineatraditionala sateasca este o ordine naturala si echilibrata. Institutia familiei, organizarea muncii, regulele sociale (relatiile) sunt facute sa functioneze cu o mare precizie si rodnicie. Viata nu este sufocata, ci doar indrumata in sensurile cerute de firea lucrurilor. Satul nu are setea de aer pe care pera adesea o traieste orasul cu prea multi carturari si mai putini intelepti.”32In plan nornativ “in societatea moderna (evoluata), institutiile de stat sunt acelea care reglementeaza raporturile dintre oameni, indruma activitatile si organizeaza viata. In societatile primitive si cele mai putin evoluate, asezamintele traditionale si legi nescrise alcatuiesc temeiul ordinei sociale”.33 Cu alte cuvinte ordinea sociala nu se impune din exterior, ci se revarsa din ordinea interioara in cea exterioara: este un efect al intelegerii firii.

In conceptia scolii romanesti de sociologie, prin reprezentantii ei de marca (E. Bernea, H.H. Stahl etc) civilizatia nu este si nu poate fi numai de tip citadin. Ba am putea spune chiar din contra. “Cine indreptateste calificarea unica de civilizat data omului din orase?” – se intreba acum sase decenii E. Bernea – “O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar daca satul are puncte de sprijin mai bogate pentru a fi socotit civilizat? Si le are, desigur. Satul reprezinta civilizatia romaneasca. Si nu numai atat. Privite comparative aceste doua civilizatii, putem afirma fara sa cadem in greseala, caracterul european, ca sa nu spunem international, al celei dintai si autenticitatea romaneasca a celei de-a doua. Aceasta pentru ca civilizatia oraselor noastre este de data recenta si in raport cu datele aceleia dupa care a fost copiata,

neimplinita, in curs de realizare, iar civilizatia satelor noastre este straveche, este originara, plamadita odata cu neamul acesta si deplin realizata.”34 “Vechea noastra civilizatie, este o civilizatie sateasca despre care putem spune ca a fost odata cu neamul.“ 35 Aceeasi idee o regasim la H.H.Stahl care spune ca: “O deosebire esentiala intre viata oraseneasca si aceea a satului consista in faptul ca la sat nu exista persoane depozitare a toata cultura sateasca, ci depozitara e insasi obstia. Atunci cand, de pilda, se intampla in viata satului un eveniment deosebit, nastere, moarte, nunta etc., nimeni nu ar putea sa-ti spuna ce anume se va intampla ca reactie din partea obstiei. Ci aici exista o mentalitate colectiva, in care fiecare om in parte, stiind cate ceva, face gesturile care se cad, obstia inchegandu-se firesc, cu fiecare prilej nou. Dar inchegarea aceasta se face pe temeiul unei memorii sociale deosebit de atente, asa cum numai civilizatiile de baza de traditie orala o pot avea. Un fond stravechi exista deci, pentru intrega noastra taranie. Din Tara Oasului si din Banat in Basarabia, obstia taranilor reactioneaza la fel, pe aceleasi linii mari de intelegere a vietii si uneori surprinzator de asemuit pana in cele mai mici amanunte.(…) In gandurile lor despre moarte, despre viata, despre puterile nevazute, bune si rele, care ne stau deasupra, despre chipul in care sa se poarte oamenii unii cu altii inauntrul familiilor si de la familie la familie, toti taranii nostri se arata partasi la aceeasi veche civilizatie.” Geopolitic vorbind, civilizatia romana sateasca marca pe harta Europei un spatiu particular care depaseste spatiul politico-teritorial al Romaniei. In conceptia lui E. Bernea, civilizatia romaneasca de tip satesc reprezinta “prin realizarea sa deplina, un centru de iradiere in centrul si sud-estul Europei, din Nistrupana in Adriatica si din Carpatii nordici pana in campia Tesaliei”.37 Distrugerea acestei civilizatii a insemnat reculul influentei culturale romanesti in spatiul european si vulnerabilizarea intregii arii geopolitice, al carei centru era, in fata expansiunii pseudo-culturii globale citadine care a devorat autenticitatea de substrat a societatilor occidentale.

Puterea geopolitica a noospatiului romanesc.

Intr-un studiu din 1942, D. Staniloaie facea o foarte succinta prezentare asupra “rolului pe care l-a jucat in soarta unui ansamblu mai mare de neamuri, poporul roman”. Sprijinind continuu institutiile bisericesti si manastirile intregului Rasarit ortodox, Staniloaie sustinea ca Principatele romane au sprijinit insesi popoarele ortodoxe si puterea lor, “o data ce aproape toata viata culturala a acestor popoare era concentrata in jurul Bisericii.”Spatiul rusesc s-a crestinat cu cateva secole dupa crestinarea spatiului romanesc. Din punctul de vedere al lui D. Staniloaie “in raspandirea si intarirea crestinismului rusesc nu se poate sa nu fi avut un rol insemnat romanii, care erau vecini de granita si aveau crestinismul din veacurile II-IV. Tinuturile dintre Nistru si Bug si Crimeea, adica chiar primele tinuturi increstinate ale Rusiei, au fost impanzite de colonisti romani asezati acolo, sau de ciobani care petreceau catva timp. Iar intr-un moment de mare primejdie, ortodoxia Ucrainei a fost salvata de catolicismul ce vroiau sa-l impuna regii Poloniei, de catre romanul Petru Movila, mitropolit de Kiev. Rolul jucat de acesta e simbolic pentru toata misiunea, ce a implinit-o poporul roman ca punte intre Apus si Rasarit. (…) Ortodoxia rusa, subminata de tulburarea starovierta si de ispitele catolicismului, s-ar fiprabusit in haos, daca nu-i venea in ajutor un latin ortodox.”De acelasi suport a beneficiat si ortodoxia greaca prin sprijinirea materiala a manastirilor Muntelui Athos si inchinarea unei septimi din mosiile Principatelor ortodoxiei grecesti. Ortodoxia romaneasca a jucat un rol important in realimentarea simbolica si harica a ortodoxiei grecesti.Se poate spune astfel ca centrul noopolitic pe care l-a reprezentat civilizatia romaneasca premoderna a jucat pana in secolele XVII-XIX, cel mai important rol in continuitatea si dezvoltarea spirituala a intregii arii ortodoxe.

De la “Civilizatia romana sateasca” la anti-civilizatia “orasului mondial”.

Geopolitica poate fi privita inclusiv ca fiind o disciplina noologica despre spatiu. Interesul ei, in aceasta perspectiva, nu cade in primul rand pe mutatiile la care sunt supuse datele exterioare ale spatiului, cat mai ales pe mutatiile care au loc la nivelul consistentei spirituale a acestuia.Spatiile noologice, culturale-simbolice, nu sunt fixe cum sunt cele geografico-teritoriale, cu toate ca ele dubleaza organic un spatiu fizic precis delimitat teritorial. Unele se extind, inghitind teritorii situate pe partea cealalta a globului pamantesc, altele ajung, prin contextul unor imprejurari si evenimente istorice mai putin favorabile lor, sa se contracte pana la propria lor virtualitate. Ele insa mor arareori. Cateodata se scufunda sute de ani pentru ca intr-un moment istoric favorabil sa se trezeasca la viata si sa isi continue fatis sau disimulat in coordonatele exterioare ale unor spatii culturale gazda, traseul lor existential.Spatiile noologice nu pot fi distruse. Ele pot fi insa uitate.De aceea se impune o intrebare: putem vorbi astazi despre spiritualitatea si cultura autohtona a popoarelor europene (inclusiv cele ale Europei Rasaritene), despre valorile lor constitutive, ca despre ceva mai ceva mai mult decat o simpla latenta? Daca nu cumva anumite procese istorice au reusit sa “de-populeze” spatiile spirituale intr-o masura atat de mare incat popoarele Europei au ajuns gazdele minoritare ale unor majoritati dizlocate si livrate unei vulgare si uniformizante pseudo-culturi?Apare astfel o intrebare cruciala: ce s-a intamplat in acest veac cu spatiul romaneasc de adancime? In ce masura mai este romanesc spatiul cuprins intre hotarele fizice ale Romaniei? Si daca nu mai e romanesc, atunci cum este?

Vorbind despre fenomenul globalizarii, Anthony Giddens considera ca este o consecinta a “distantariitimpului de spatiu”, “a spatiului de loc” si a “de-contextualizarii relatiilor sociale”, adica a unei modificari in perceptia subiectiva asupra lumii. Adica nu atat lumea s-a schimbat, cat omul s-a schimbat. A incetat sa mai fie om in felul lui propriu si a devenit un om fara chip, “un element international, fara patrie proprie, fara nationalitate, fara limba, un element care sa fie acasa in Tirol ca si in Boemia, in Galitia ca si-n Transilvania”.42 Pericolul globalizarii este acela ca spatiile culturale autohtone se de-populeaza, raman fara oameni capabili sa le inteleaga, sa le reprezinte, sa lupte pentru continutatea lor, adica se restrang cateodata pana la propria lor virtualitate. Asa-zisa cultura globala nu poate distruge culturile autohtone, dar ea poate captura oamenii, ii poate instraina de culturile lor organice. Ca un contraargument la teza lui S. Huntington, consideram ca civilizatiile nu se pot “ciocni”, fiindca ele nici macar nu se intalnesc. Ceea ce se poate “ciocni” sunt doar proiectele politice care se legitimeaza plecand de la acest fond civilizational, adica grupuri, entitati politice care functioneaza si actioneaza dupa cadre de gandire de acelasi ordin: politice in acest caz. Civilizatia romana sateasca a fost uitata, de catre niste oameni care nici n-au stiut ca ea a existat vreaodata. “Pentru majoritatea lor (orasenilor –n.n.) satul nici nu exista cu trasaturile lui proprii, cu inchegare in forme sociale justificate, cu o cultura traditionala. Ci satul se defineste negativ: e o asezare neurbana: adica e ceva care in fond e tot un oras, insa neajuns la un grad geosebit de dezvoltare: o suma de case mici si saracacioase, dispuse pe uliti intortochiate si murdare. Iar satenii, la randul lor, sunt niste viitori cetateni urbani, cu conditia sa scape de imprejurarile vitrege care i-au tinut pana acuma intr-o stare de semisalbaticie (de trogloditi, spunea de curand un scriitor serios)”.

In acest context, discursurile politice legate de increderea functionala a “multiculturalismului” par putin idealiste. Intr-un spatiu european de civilizatii satesti (care in definitiv sunt si singurele civilizatii proprii, autohtone) ar fi fost o mare normalitate: fiecare ar fi trait “cum ii e felul”, dar “civilizatia” urbana (care in fond este una singura si este intotdeauna imperialista) este un cadru exclusivist. O Spengler a recunoscut ca omului “satul i-a modelat sufletul”, marelui oras

nerevenindu-i alta functie “culturala” decat sa faca din el proprietatea, creatia, instrumentul si, finalmente, victima lui”44 Marele oras, spune Spengler, a putut aparea fiindca “a supt sevele zonelor rurale”; el este in esenta lui un pradator. O civilizatie citadina nu poate convietui cu nici un fel de civilizatie rurala, dezvoltarea ei este conditionata de disparitia civilizatiilor satesti autohtone. Teza lui Spengler a fost confirmata de istoria intregii Europe: Europa este un continent din care civilizatiile satesti autohtone au disparut aproape cu desavarsire. Civilizatia citadina cu fundamentul ei ideatic speficific imbraca astazi forma “culturii globale”. Cultura globala, spune A. D. Smith, este o “cultura fara memorie” (memory-less culture), ea “este utilizarea pur hedonista, uneori satirica, a diverselor stiluri traditionale, imagini si cuvinte scoase din culturi istorice mai vechi in domeniile literaturii, muzicii, artelor, arhitecturii si modei, vazute din punctul de vedere al media”45. A.D.Smith defineste cultura globala ca fiind“de caracter tribal, compusa dintr-un numar de componente ambivalente, chiar hibride: o pastisa de motive si stiluri traditionale locale, nationale si folclorice; un discurs modern, stiintific; o cultura a consumului de masa constand din bunuri de piata standardizata, imagini, practici si sloganuri; si dintr-o interdependenta a tuturor acestor elemente pe tot globul, bazata pe presiunea unificatoare a telecomunicatiilor si a sistemelor informatizate (computerizate)”.

“Sensul orasului mondial, afirma N. Crainic, este sleirea tuturor posibilitatilor culturale, sterilitatea chiar fizica a omului, a omului ramas fara metafizica: materialismul desfranat si toate “ismele” eticei si esteticei, pana la internationalismul incolor. Omul civilizatiei extreme redevine nomad ca-n starea de barbarie primitiva din care a plecat: ubi bene, ibi patria. Cu atractia irezistibila si ucigasa, cu ingramadirea uriasa de caturi peste caturi, orasul mondial e un nou Turn al lui Babel sortit blestemului pustiitor al fatalitatii istorice. “Problema acestei culturi, pana la urma e totala ei inutilitate. La ce serveste ea? “Ce aduce ea?” Pot marile ansambluri de barbati si femei “sa traiasca prin aceasta cultura si cu ea?” Conduc traditiile ei launtrice spre “o noua cultura, un nou stil de viata, care sa fie totodata un mod de viata, unul care poate aduce (inspire) confortul, linistea fiintelor umane pentru pierderi, pentru tristeti si pentru moarte? Ce amintiri, ce mituri si simboluri, valori si identitati, poate oferi o atare cultura globala?” Aceasta cultura globala care poate atat de mult si atat de multe, care-a rascolit totul, mai mult prin desfigurare, pare, intr-adevar, total inutila.

Ce sa faci cu toate aceste sisteme de comunicare globala, cu aceste sisteme computerizate, cu toate aceste mass-media vizuale, daca nimic din ce vehiculeaza ele si din modul pe care-l imprima ele vietii noastre cotidiene, nu pare sa contina o umbra de raspuns macar spaimelor noastre, angoaselor flotante, tristetilor, nostalgiilor care ne traverseaza, pierderilor si mortii?”.

Depopularea noo-spatiului romanesc.

“Influentele de natura istorica sunt aici, la sat,– spunea L. Blaga – sau respinse, instinctiv boicotate ca niste corpuri staine, sau, cand sunt acceptate, ele sunt total asimilate unor structuri si moduri proprii satului. “Tocmai de aceea – afirma H.H. Stahl -- schimbarile care se ivesc in sanul satului nu pot fi usor siluite de catre o vointa exterioara. Asupra unui orasean poti exercita o teroare si sa-l silesti sa faca ceea ce vrei tu. Ii poti schimba constiinta si, ca atare, toate gesturile pe care le are sub supravegherea acestei constiinte. Dar clatinarea unei constiinte individuale nu este de ajuns pentru a sparge constiinta colectiva a obstei, caci aceeanu e controlata de ratiunea individuala, ci de ceva cu mai mult adanc si mai tainic. Este vorba aici de o anumita sensibilitate a satului intreg fata de viata si imprejurarile ei, care nu dispare usor. Si totusi, la un moment dat satul n-a mai putut “boicota istoria”, cum spunea Blaga, ci mai degraba s-a ajuns la grava situatie in care istoria l-a boicotat pe el mai intai in launtrul unui grup de oameni autohtoni pe care i-au

transformat in ceea ce M. Eminescu numea ”indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, ii numim romani”, dar carora “le lipseste simtul “istoric”, ei se tin de natia romaneasca prin imprejurarea ca sau nascut pe cutare bucata de pamant, nu prin limba, obiceiuri sau maiera de a vedea52”, grup care, in timp, a devenit tot mai numeros.Procesele si mutatiile secolului XX au distrus prin forta aceasta civilizatie romaneasca de tip satesc.

“Este vorba, spunea E. Bernea, de o schimbare brusca produsa de o interventie externa comunitatii satesti de viata si civilizatiei sale, de o lume straina aceleia despre care am vorbit pana acum. In ceea ce priveste procesul actual al satului romanesc nu este vorba de o schimbare in sens de evolutie si netulburata transformare care poate fi mai lenta sau mai rapida, ci o adevarata inlocuire.” 53 Ceea ce a supravietuit din aceasta civilizatie sunt doar comunitatile de oameni care se sustin sau se revendica de la acele valori constitutive proprii civilizatiei satesti insa mutate in alta cadru de existenta strain si unerori chiar ostil. Pentru o masa mare a populatiei romanesti civilizatia romana ca atare a disparut, sau mai precis, ei au disparut din ea.“Acest neam traieste inca in trecut – spunea M. Sadoveanu -, toti copii lui care intra la universitate sar veacurile, desfacandu-se de el, desradacinandu-se si murind. Civilizatia romana sateasca este profund religioasa. Tocmai religiozitatea ei este cheia intelegerii rolului geopolitic urias al noospatiului romanesc in intreaga arie est-europana. “Daca justitia statului – explica E. Bernea -, a mers pana a inlocui in intregime (desi nu in tot locul) dreptul obisnuiesnic, daca in relatiileeconomice s-a intamplat acelasi lucru, in viata spirituala a satului, biserica ca institutie de Stat este accea care a suferit influente, a fost transformata si facuta sa apartina locului mai mult decat centrului episcopal. Biserica taranului roman nu este o biserica a statului, ci o biserica a satului. In viata religioasa a satului romanesc oficialul si popularul sunt adanc intrepatrunse, uneori pana la inchegarea organica. Spiritualitatea locala straveche s-a adaptat formelor si sensului vietii religioase reprezentata de biserica, fara sa renunte la continutul si valorile sale, iar biserica oficiala s-a adaptat la conditiile si sensul traditiei locale fara sa renunte la ceea ce ii era esential. Acelasi lucru il mentioneaza si D. Staniloaie: “Biserica romana n-a fost o Biserica a claselor suprapuse si o Biserica a Statului, o Biserica oficiala. (…) Din intimitatea in care a trait Biserica cu poporul s-a nascut o cultura poporala crestina-romana de o bogatie extraordinara. In Apus crestinismul a fructificat o teologie abstracta, ca produs al ratiunii universale a intelectualilor. In Rasarit rolul teologilor l-a implinit poporul care, meditand asupra revelatiunii crestine din imprejurarile concrete ale vietii si ilustrand-o prin ele, pe de o parte si-a increstinat profund fiinta, pe de alta a creat o cultura poporala tot pe atat de crestina, pe cat de etnica.”

Omul fara chip romanesc este intai de toate omul fara chip religios. Staniloaie vorbea in textul citat despre “boerimea romana transilvaneana care parasind ortodoxia s-a maghiarizat”57 si “de cea din Vechiul Regat care parasind ortodoxia s-a frantuzit”; “numai poprul i-a ramas fidel Bisericii, pentru ca si-a ramas fidel siesi.Gasim in acest context relevante lamuririle pe care Vasile Cojocaru, un batran de 62 de ani din satul Cornova (Orhei), impreuna cu sotia sa, i le-au dat lui H.H. Stahl in anii ’20 despre motivul pentru care “s-a stricat lumea”: “El: Inainte, gandesc ca mai bine erea! Prosti ereau, fara carte ereau, dar traiau mai bine. De ce zic eu ca erea mai bine? (…) Uitati-va: ca oamenii lucrau , o data, painea! Vasazica porumbul aista, is praseau numai o data. Mergeai cu sapa o data si gata erea: nu puteai dovedi de rod! Acum praseste si de patru ori, ca nu-i. Dumnezeu da, atunci. Vasazica erea lumea mai buna. Omu’ prost, daca nu stie ce este, ei atuncia, Dumnezeu atuncia da! (…) Erea buruiana ca pomul. Si poama, ca nu le putea cara bunicul! Amu, in vie, e ca in casa: stropit, curatat… dar muncesti degeaba! De ce? De ce suntem, rai, noi, inaintea lui Dumnezeu. Iata de ce. Amu sudui de Dumnezeu sau de Cruce? Ai auzit vreun jidan sa suduie lumea lui? Ea: Dar Sambata lui, se duce el undeva? El: Traesc mai bine, cu buna seama. Pazesc legea lor. Dar ai nostri, nu! Inainte vreme nu erea asa. Inainte

vreme, iata ce erea. Eu nu am multi ani si nici nu am apucat. Da’ spun batranii. Inainte, ara plugul pe deal. Cand tragea clopotul, acolo ramanea plugul. Il lepada si nu mai ara, nu semana. Sedea. Dar amu unde este? Sarbatoarea si apuca si se duce la lucru. Si unii tin pe nou, altii pe vechi! Ce vechi, ce nou? Cand ai auzit ca se trage clopotul, ca are sa slujeasca preotul, stai! Nu trebuie de lucrat. Trebuie sa serbezi, sa ijicosesti, sa te odihnesti! Ei cata lume-i amu, putina-i lume buna. Amu cu totii suntem rai inaintea lui Dumnezeu. Amu nu suntem buni!” Singura problema noopolitica care ramane sa fie pusa si solutionata legata de spatiile europene se refera la situarea noologica a elitelor in sau inafara noospatiilor autohtone? Politica cui o fac? Ce spatiu spiritual ii revendica? Si ce functie geo-noopolitica implinesc ele in acest imens sistem noologic polycentric functional care este Europa?Deci… este spatiul romanesc inca romanesc? Noi credem ca da, inca mai este. Cel putin asa, romanesc, se arata poporul roman lunii la sfarsitul anului 2003: 28% dintre romani frecventau cel putin saptamanal serviciul religios, 45% cel putin o data pe luna iar la sarbatorile religioase importante 80% dintre romani se intalneau in acelasi cadru noologic al sarbatorii.