cîteva specii de imbecili

2
Cîteva specii de imbecili Textul de mai jos a fost scris în timpul unei călătorii la Berkeley, California. Mi se   pare plauzi bil în continuare, mai ales după discuţia despre prostie, găzduită, de  curînd, de Televiziunea Română. Evident, subiectul e inepuizabil… Ca şi moartea, imbecilitatea e democratic ă: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est -europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte,  întîlneşti im becili peste tot ş i la toate n ivelurile. Imbecilit atea are imag inaţie: ea val orifică  în chip diferenţ iat resursele de î ntunecime ale fiecă rui individ şi ale fiecărei naţ ii, aşa înc ît rezultatul să fie sau să pară multicolor.  În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii univ ersale: descoperi neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele deacasă. Din America, de pildă, imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezească perfectă, ca o efigie. El străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini:  e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i -a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat. Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s -ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într -o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilul român mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, el percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realiz ările“ anterioare („rod al muncii şi suferinţei noastre“) şi reuşeşte să intoneze un „ce“ ironic ori de cîte ori se referă la „privatiz are“ (şi „privatizaţi“), „democraţie“, „economie de piaţă“ sau „FMI“.  Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s -ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaş i suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativit ăţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetr ist“. Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil.  Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitate a mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e  împărtăşit ă de mase, că Montaigne n -are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii. Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care -l contestă sau au alte păreri decît el  sînt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţiona ră e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionar ă. Imbecilul superior e un campion al nesincroniză rii, al inadecvării, al

Upload: yuxdar-contell

Post on 03-Apr-2018

221 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

7/28/2019 Cîteva specii de imbecili

http://slidepdf.com/reader/full/citeva-specii-de-imbecili 1/2

Cîteva specii de imbecili

Textul de mai jos a fost scris în timpul unei călătorii la Berkeley, California. Mi se  pare plauzibil în

continuare, mai ales după discuţia despre prostie, găzduită, de curînd, de Televiziunea Română.

Evident, subiectul e inepuizabil… 

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între

prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încîtrezultatul să fie sau să pară multicolor. 

În latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale:

descoperi neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele deacasă. Din America,de pildă, imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezeascăperfectă, ca o efigie. El străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept,e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victimaunei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriileneamului.

El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Caatare, pretinde un respect unanim, necondiţionat. Are aerul că e credincios; în realitate,mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede înel, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost

dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilulromân mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, elpercepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realizările“ anterioare („rodal muncii şi suferinţei noastre“) şi reuşeşte să intoneze un „ce“ ironic ori de cîte ori sereferă la „privatizare“ (şi „privatizaţi“), „democraţie“, „economie de piaţă“ sau „FMI“. 

Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şică Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită deconvingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii

naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist“.Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil. 

Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectualişi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou aleticului, un inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitatea mentală cu acţiuneapolitică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e

 împărtăşită de mase, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză deimbecilitate masele şi Paşcanii. Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-l contestă

sau au alte păreri decît el sînt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantăpostrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenieprerevoluţionară. Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al

7/28/2019 Cîteva specii de imbecili

http://slidepdf.com/reader/full/citeva-specii-de-imbecili 2/2

suficienţei lunatice. Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde odezmăţată poftă de putere, pofta de putere a imbecilului de rînd... 

Dar să nu fim vanitoşi. Să vorbim şi de imbecilii altora. Există, de exemplu, imbecilulmediu american: se declară liber-cugetător şi crede în fantome, consacră chifteaua fărămirodenii drept vîrf al artei culinare, bea lapte la friptură, crede că tot ce se spune la

televizor e „ştiinţific“ şi că nu America a fost descoperită de europeni, ci viceversa. Mult mai interesanţi sînt însă imbecilii americani superiori. Am cunoscut cîţiva, întruchipaţi în profesori universitari, de preferinţă politologi. Ei au o sumedenie de păreriuluitoare: califică dezastrul comunist drept un „experiment istoric interesant“, descalificădrept răuvoitoare invocarea Gulagului în contextul unei analize „obiective“ astalinismului, refuză să admită că ţările est-europene au trăit sub sisteme politicetotalitare. La urma urmelor, comunismul nici n-a fost aşa rău (dovadă că, în fostele ţăricomuniste, comuniştii sînt realeşi de „popor“ drept cîrmuitori legitimi şi credibili). 

Stalin, la rîndul lui, a fost un personaj extrem de „complex“: e ruşinos, intelectualmente,să-l compari cu Hitler. Nici Ceauşescu nu trebuie demonizat abuziv: în unele privinţe,Ronald Reagan s-a dovedit mai dăunător. Imbecilul american superior nu citeşte decîtDerrida şi crede că îi flatează pe muzicanţii polinezieni dacă îi compară cu Mozart. Dealtfel, modul în care un asemenea imbecil înţelege să-şi manifeste „deschiderea“intelectuală, lipsa nobilă de prejudecăţi, e mai curînd jignitor pentru cei cu deprinderi„convenţionale“: manierele curtenitoare sînt suspectate de „condescendenţă“, declaraţiade amor e un act terorist, de macho discriminator. Aparţinătorii „pieilor roşii“ trebuie

numiţinative Americans, dacă nu vrei să treci drept rasist, negrii trebuie numiţi African-Americans (ceea ce dă senzaţia că a pomeni de culoarea pielii e a pomeni un detaliuinfamant). Vrei să invoci un gras, îl vei defini horizontally challenged (greu de tradus:

„solicitat pe orizontală“, „pus la încercare pe orizontală“?). Cineva prea înalt e – dupăacelaşi tipic – vertically challenged.

Teama (psihanalizabilă) de a nu leza susceptibilităţile minorităţilor a creat – pe lîngăasemenea forme de păsărească – noi şi paradoxale minorităţi, net dezavantajate:minoritatea fumătorilor, „minoritatea“ heterosexualilor, minoritatea albilor ş.a.m.d. Din

fericire, America depinde în mai mică măsură de imbecilii ei decît depindem noi,deocamdată, de imbecilii noştri. E însă un fapt că există o internaţională a imbecilităţii, încare riscăm să intrăm mai repede decît în Europa...