Cioran , in cercetarea sa, fundamenteaza in lucrarea “ Revelatiile durerii », durerea ca fiind determinantul sensului vietii. Sensul vietii se contureaza abia in momentul in care se experimenteaza suferinta in absenta careia riscam sa cadem intr-un absolutism moral, caracteristic mediocritatilor. Fericirea inteleasa ca bine supreme este o imposibilitate si de aceea nu trebuie sa cautam un sens al vietii. El considera ca durerea imbraca alternativele, atunci cand suferi descoperi capacitatea de a ierta pe de-o parte, iar pe de alta parte, durerea te transforma fie ca esti om normal sau mediocru, facandu-te sa renunti progresiv la lucrurile ce te inconjoara, sa te desprinzi treptat de tot.

ioran vede suferinþa bivalentã: existã o suferinþã esteticã ºi o suferinþã cronicã. Cea dintîi este superficialã ºi nerevelatorie a vieþii în sine, lipsitã de intensitate ºi prin urmare privatã de sensuri imanente sau de o cãutare a lor în însãºi esenþa vieþiiCea de-a doua suferinþã, cea metafizicã sau cronicã, este durerea autenticã, revelatorie, stã în însãºi esenþa vieþii, are un caracter intens ºi care se amplificã pînã la disperare (paroxismul durerii), aflatã în conul thanatos-ului freudian

Astfel, prin suferinta se contureaza destinul. Fiecare sufera in sine si pnetru sine. De aici, concepe ideea ca morala crestina a durerii e eronata, ineficace, absurda, deoarece nu a inteles ca cineva nu poate suferi pentru altcineva. Intrebarile retorice daca durerea are un sens sau daca viata insasi are un sens au ca substrat absurditatea, caci cautatorii te densuri devin in cele din urma iremediabili, pierduti, sfarsesc prin renuntare sau disperare. Cercetarea sensului conduce la prabusirea lantrica, ruinarea spiritului constructiv. Astfel, aceasta lupta crancena a omului care ravneste dupa un sens e abandonata, caci e imposibil sa gasesti un sens a carui valabilitate sa fie evidenta si imperioasa.