PROF. Olga Merila

Cine comunică, se comunică

Ştiinţa vieţii se bazează pe principiul comunicării.

(Bernard Dagenais)

Fenomen complex si persuasiv, comunicarea se preteaza utilizarii mai multor modele,

din perspective teoretice diferite. Sociologii o considera factor decisiv de socializare,

antropologii o vad ca pe un instrument de constituire si raspandire a culturii, semioticienii o

trateaza ca proces de (re)configurare a semnificatiilor semnelor sau, ca in cazul prezentei

lucrari, comunicarea poate fi privita ca tip aparte de comportament prin care individul isi

satisface un set de nevoi: fizice/biologice, de identitate, de afectiune si sociale ( nevoia de

cuprindere/includere si dorinta de autoritate). Se poate spune ca “nevoia de comunicare este

una de manifestare, in dorinta de a se face observat si observabil”. (L. Soitu, p.12) Indiferent de

ce atitudine adopta o persoana, aceasta inseamna comunicare. Tot ceea ce fac oamenii si tot

ceea ce sunt, comunica ceva despre ei; deoarece comportamentul are valoare comunicativa.

Prin modul in care vorbim, actionam, ne imbracam , prin mimica nu facem altceva decat sa

transmitem mesaje.

Exista o legatura directa intre ceea ce simte individul si felul in care se manifesta. Cand

ceea ce simt e pozitiv, semenii sunt multumiti de manifestarile lor, li se par “corecte”, iar cand

persoana crede ca este important ce spune, ce transmite celuilalt, fara sa se intereseze ce are

acesta de spus si ce gandeste despre continutul mesajului, momentul sau contextul transmiterii,

atunci comunicarea devine defectuoasa si naste conflicte interrelationale. Un alt fapt demn de

retinut, tangent ideii dezvoltate mai sus, este acela ca nimeni nu se poate intoarce la

experientele de comunicare trecute pentru a le revizui sau pentru a le anula si nici nu se poate

sustrage influentei acestora atunci cand se angajeaza intr-o noua comunicare.

“Interrelationarea prin comunicare poarta amprenta perceptiei de sine si a altora, dar si

a perceptiei altora asupra noastra. In dialogul cu lumea intram autodezvoltandu-ne prin

supraapreciere ori subapreciere, cu acceptarea sau neacceptarea noastra si/sau a celuilalt, cu

autointelegerea noastra si a celuilalt, cu neintelegerea noastra si a altora.” (L. Soitu, p.33)

O manifestare frecvent intalnita este tendinta de a ascunde anumite defecte si foarte

multe persoane cred ca, daca nu comunica, nu vor fi cunoscute asa cum sunt. Practica amintita

1

nu face decat sa intarzie un fenomen inevitabil, iar pana la revelarea aspectelor mascate se

petrec doua lucruri: teama de a nu fi descoperiti mentine un nivel ridicat al stresului si efortul

de a deghiza starile reale epuizeaza psihic.(C. Dupu, p.104) Ambele influenteaza reusita

comunicarii, obtinandu-se, paradoxal, rezultate opuse celor asteptate. Ca să poţi avea succes în

abordarea celorlalţi, e bine să te cunoşti pe tine însuţi, să-ţi depăşeşti limitele acolo unde este

posibil, să le accepţi acolo unde nu se poate schimba nimic, să cauţi să evoluezi, să fii deschis

la nou, flexibil, adaptabil şi motivat pentru ceea ce vrei să faci.

Comunicarea interumana este o arta care se invata si pe care trebuie s-o imbunatatim

mereu. Exista doua forme neconventionale de comunicare in care se manifesta puternic

personalitatea individului: incidentala si consumatorie. In primul caz, individul furnizeaza

detalii despre sine fara a avea intentia de a o face; prin indici mai grosieri sau de mare finete, el

comunica informatii despre statutul, rolurile, aspiratiile sale sau chiar despre o serie de trasaturi

psiho-comportamentale proprii. In cea de-a doua ipostaza, comunicarea survine ca o consecinta

a unor stari emotionale sau motivationale, fiind expresia directa a unor stari; ceea ce ii face pe

indivizi sa comunice nu este dorinta de a furniza informatii, ci pur si simplu de a-si exprima

starea afectiva pe care o traiesc. Ea vizeaza schimbul de mesaje din placere, luand adeseori

forma “a vorbi de dragul de a vorbi” sau “a vorbi pentru a trece timpul”.

Fenomenul comunicarii nu survine ca entitate izolata si independenta, ci ca parte a unor

fenomene mult mai complexe: integrarea familiala, educarea tinerilor, conducerea

organizatiilor, practica politica etc. Acest proces ajută la o mai buna cunoaştere de sine, cât si

la cunoşterea celorlalţi. Cele doua tipuri de cunoaştere sunt interdependente: atunci când îi

cunoaştem pe ceilalţi în procesul de comunicare, ne cunoaştem simultan propria fiinţă, învăţăm

cum ne influenţează ceilalţi şi măsura în care îi influenţăm. Putem spune că ne privim în ochii

celorlalţi ca într-o oglindă. “Orice comunicare are efecte in plan educational, asupra celui care

(se) comunica si a celui care receptioneaza.”(L. Soitu, p.201).

Bibliografie

INTERNET

2