Chemarea muntilor

CUPRINS

CHEMAREA MUNŢILOR

Oameni, iubiti muntele !

Marii cuceritori si muntele

Oameni de stiinta si muntele

Femeia si muntele

Alpinismul viitorului

LITERATURA

Scriitori si muntele

Poezia româneasca

Lirica universala

Legendele muntilor nostri

Adevarata literatura alpina

MUZICA

PLASTICA

CUCERITORII

Lupta pentru înaltimi

Bucegii

Alpii

Pamirul

Himalaya

1

Oameni, iubiti muntele!

            Adevaratul sens al vietii este însasi bucuria de a trai.

Omul, în scurgerea mileniilor, a învatat sa se cunoasca pe sine, sa cunoasca si sa iubeasca natura. Pamîntul si marile au fost primele sale ispite si biruinti. Tîrziu, tîrziu de tot, dupa jertfa lui Icar, omul a cucerit si cerul.

A iubit omul dintotdeauna muntele ? A mers însetat spre înaltimile pline de taine si frumuseti, sau i-a fost teama de ele si nu le-a dorit ?

Adevarul este ca la început omul n-a iubit muntele. Pentru el muntii, stîncosi si cu zapezi, învaluiti adesea în ceata si furtuni, erau lacasul zeilor, al duhurilor rele, al spiritelor strabunilor.

Indigenii din America de Sud strabateau muntii cu spaima, fie cu gura închisa, fie rostind în soapta formule magice. Totemurile din nordul Europei sau cele asiatice marturisesc si ele aceeasi admiratie plina de spaima fata de zeii muntilor. Chinezii considerau ca piscurile muntilor sînt stapînite de spirite, iar cinci dintre muntii lor îi socoteau sacri. Obiecte de adorare a muntelui s-au gasit si la indieni, în Peru.

Mitologia scandinava aminteste de zeii mari si mici ai muntelui.

Legendele povestesc despre bogatia nemasurata a muntilor, dar si de duhurile rele, de piticii cu o forta neobisnuita care o pazesc. În castelul gheturilor eterne sta pe tron o zeita necrutatoare, cu fruntea încoronata de diamante, care cheama la ea, rîzînd cu cruzime, pe eroii care cuteaza sa o înfrunte. Ei urca îndrazneti pîna la dînsa, dar odata ajunsi sus, ramîn înlantuiti de patul mortii, celebrînd nunta lor vesnica cu mireasa de cristal.

În antichitate muntii erau inaccesibili, fiind stapîniti de zei. Olimpul, la greci, era lacasul zeilor trufasi si certareti, Etna, locuinta titanilor, iar Caucazul, muntele lui Prometeu înlantuit.

Denumirile muntilor nu sînt totdeauna îmbietoare — Muntele blestemat, Muntele groazei, Dintele rechinului, Muntele de sînge — iar traversarea lor curajoasa, dar nebuneasca, de catre unii mari cuceritori, ca Hanibal, Cezar, Napoleon, a fost platita greu.

Romanticii sînt cei dintîi mari îndragostiti ai muntelui. Cu exceptia cîtorva vizionari aproape anonimi, nimeni nu s-a gîndit înaintea lor la cunoasterea si cucerirea

2

muntilor. Ei au fost ignorati sau tabu pîna cînd romanticii, la îndemnul entuziast si generos al lui Rousseau: „sa ne întoarcem la natura", au pornit spre ei, i-au cunoscut si îndragit, deschizînd astfel oamenilor, tuturor oamenilor, un drum nou, o lume noua plina de neprevazut, poezie si eroism.

Drumetia de munte, alpinismul nu au aparut însa cu adevarat decît spre sfîrsitul secolului al XVIII-lea, întîiul mare poet al lumii care are curiozitatea sa urce pe munte, pe Ventoux, este Francesco Petrarca. Dar alpinismul nu se va naste decît în 8 august 1786, cînd vînatorul de capre si temerara calauza alpina Jacques Balmat, împreuna cu un medic de tara, pasionat turist, Michel Paccard, vor urca în emotia tuturor pîna la cel mai înalt pisc din Alpi, pe Mont Blanc.

Din Alpi, îndrazneala si voluptatea cuceririi celor mai înalte si neatinse culmi s-au raspîndit în toata lumea, iar termenul de alpinism a început sa fie folosit deopotriva pentru orice încercare, fie la noi, în Bucegi, fie în Caucaz, în Anzi sau Himalaya. Chemarea spre munte a devenit tot mai staruitoare, mai plina de neastîmpar si farmec.

Muntele, ca si marea, a cerut la început nespus de multe jertfe. Aproape n-a fost vîrf cucerit care sa nu fi fost platit cu vieti tinere si temerare. Dar încet, încet, omul a domolit muntele si l-a învins. L-a sapat în „maruntaie” si a creat în zece ani de eforturi tunelul Simplon, de 20 km, dintre Elvetia si Italia. I-a înaltat pe crestet, la peste 4 000 m, observatoare astronomice si statiuni pentru studiul razelor solare. A pus pinteni muntelui si l-a calarit cu teleferice, planînd suspendate în goluri ametitoare. Iar alpinistii i-au îmblînzit ultimele rabufniri de nesupunere.

Este adevarat ca pentru cucerirea celor patrusprezece uriasi ai lumii, de peste 8 000 m, mai toti în Himalaya, omului i-a trebuit mai mult de o jumatate de secol. Everestul, cel mai înalt munte de pe glob (8 848 m), a fost asaltat timp de peste treizeci de ani de unsprezece expeditii, pîna în anul 1953, cînd un înalt si pasnic apicultor neozeelandez, Edmund Hillary, si un dîrz indigen nepalez, Tensing Norke, l-au învins, spulberînd astfel legenda muntilor necuceriti. Astazi n-a mai ramas din lantul neînvinsilor de ieri, al muntilor de peste 8 000 m, nici un pisc necucerit.

La început toate cuceririle omului au fost neîntelese si nepretuite. Alfabetul si tiparul plictiseau pe regi, înotul si jocurile cu mingea erau interzise multimilor de catre biserica, calatoriile în jurul lumii erau socotite cele mai nebunesti dintre nebunii, iar stiinta care contrazicea religia — erezie si sarlatanie.

Cîndva, în secolul al XVI-lea, un elvetian scria prima carte despre munti. Astazi în lume exista peste o suta de mii de carti despre marea pasiune a cunoasterii si cuceririi muntilor. Au scris minunat despre munti Goethe, Heine, Daudet. si eroic, asa cum l-au înfruntat Guido Rey, Abalakov, Frison-Roche, Hillary.

Muzica, la noi si pretutindeni, a dedicat muntelui — de la Vîrful cu Dor si muntii Apuseni la Annapurna — poeme si simfonii. „Simfonia pe un cîntec de munte”, „Manfred”, „Simfonia Alpilor”.

3

Patruzeci si opt de ani, un artist îndragostit de natura a sculptat în muntii Chinei „Poarta dragonului”. În Bucegi, pe Caraiman, Eugen Barbu îl vede sculptat pe Eminescu, cu pletele fluturînd în vîntul verii sau în furtunile cu zapezi.

Cine a fost în munti în nopti de clestar, iarna, în zile nesfîrsit de lungi si darnice vara, în clocot de viata noua primavara si în agonii de culoare toamna, acela nu poate sa nu se fi îndragostit de munte !

Dragostea pentru munte este, pentru cine i s-a dat întreg, una din cele mai pure si depline, în care nu vei fi niciodata dezamagit sau înselat. Ea seamana cu celelalte mari pasiuni care nu ostenesc si nu mor niciodata: lectura, studiul, arta sau miscarea.

Muntele cheama la sine toate vîrstele, daruindu-se fiecareia pe masura inimii ei. Tinerii gasesc în munte excursiile de vara si sporturile de iarna; ei iubesc atmosfera prieteneasca a cabanelor si drumurile spre înaltimi, îsi potolesc setea de miscare. Schiorii si alpinistii sînt pentru totdeauna legati de munte, asa cum sînt legati marinarii de mare si aviatorii de cer.

Vîrstnicii merg în munti ca sa iasa din monotonia si agitatia oraselor, sa traiasca ambianta calma si senina a urcusurilor în dimineti însorite.

Artistii cauta si gasesc în munte seninatatea si linistea creatiei; scriitorii — puritatea si tacerea înaltimilor; muzicienii — acorduri noi si tainice , lumea sonora a padurii, a gheturilor, a furtunii; pictorii — culori si teme, peisaje si oameni, pe care din zori pîna în noapte muntele le daruie generos.

Cine pleaca la munte se pregateste pentru un sir necontenit de bucurii si surprize, pentru ca muntele este o invitatie la neprevazut si frumusete. Ea începe cu nerabdarea si frenezia plecarii, se continua cu bucuriile drumului, cu voluptatea neasemuita a victoriei si se sfîrseste cu amintirile excursiei si cu nostalgia reîntoarcerii sau chemarea altor dragi, desi înca necunoscute, tarîmuri.

Dar nu numai atît. Muntele este o lume întreaga, un univers. Spre el, pentru cunoasterea si cucerirea lui, se îndreapta entuziasti, si adeseori eroic, geografii, geologii, speologii, naturalistii.

Flora si fauna muntelui, cu simbolicele flori-de-colt si cu sprintarele veverite si capre negre, iata o noua împaratie în care se patrunde tacut si atent. Cîinii St. Bernard, imensi si buni, sînt si ei un simbol al puritatii muntelui.

Pîna si profesiunile — plutas, calauza, meteorolog, cabanier — devin altceva acolo sus, în vecinatatea cerului, a brazilor, a apelor: curaj, generozitate, eroism. Iar cabanele, adevarate oaze în albul sau verdele muntelui, aduc o atmosfera specifica, unica, de sinceritate, de cîntec si voie buna, de calm si poezie. Fiecare cabana îsi are viata si destinul ei. Ele se nasc sau mor dupa legi neprevazute, ca si oamenii. Un drum mereu

4

cautat le naste, o avalansa sau uitarea le îngroapa. Ele viseaza la soare ca turistii, cautînd în zari fericiri viitoare.

Iubiti, desigur, marea. De pe tarmul ei priviti, contemplati, visati. Pe aripile pescarusilor gîndurile, dorurile noastre zboara înalt si departe. Marea a fost, pe drept cuvînt, denumita leaganul civilizatiei: Egipt, Fenicia, Venetia, Anglia. Muntele a fost si va ramîne taria de caracter si vointa a unei tari: Elvetia, Peru, Tibet.

Marea invita si la îndrazneala, dar foarte mult la reverie si vis. Muntele, dimpotriva, la cugetare si fapta. (A spus-o un estetician român, Tudor Vianu, si o confirma veacurile si istoria culturii.)

Astazi, muntele si marea, dincolo de semnificatiile lor istorice si estetice, ramîn doua mari si vesnice ispite ale omului modern. Marea este minunata, neîntrecuta, dar e numai poezia si vacanta unui singur anotimp. Muntele, în schimb, este poezia si vacanta tuturor anotimpurilor: primavara — întoarcerea la viata, vara — împaratia lui Verde împarat, toamna — aur si argint, iarna — simfonie în alb.

Marea înseamna tarm si apa, nisip si valuri, trupul gol si bucuria regasirii lui în adîncuri, deci totala contopire cu lumea din care am pornit cîndva, cu milioane de ani în urma. Muntele e vasta si necontenit noua lume de privelisti, natura în soare, ceata si furtuna, omul în lupta cu înaltimile si cu el însusi.

Marea a dat mai multi cuceritori, hoinari si artisti: Columb si Magellan, Loti si Gerbault, Debussy si Rimski Korsakov, Thurner si Gauguin. În schimb, muntele ramîne maret prin chemarea, prin mirajul, prin ispita sa de necunoscut, frumusete si glorie.

Purtam în noi cele doua chemari — chemarea muntelui si a marii. De la simfonia verdelui si înaltului, la simfonia întinsului si albastrului, de la efortul urcusului si al luptei pentru vîrf, la reveria plajei însorite si a valurilor nesfîrsite.

Prin varietate, prin bogatia lui de locuri si întîmplari, muntele poate fi socotit o înalta scoala a curajului, a caracterului, a personalitatii, într-adevar, nu exista o scoala mai barbateasca, mai dîrza, dar si mai placuta în acelasi timp, ca muntele.

Cînd copilul vostru va împlini saisprezece ani, îndemna un scriitor francez, duceti-l la munte. Muntele îl va face sa înteleaga ceea ce jos, în oras, nu va întelege niciodata, sa se cunoasca pe sine. Dar dragostea pentru munte si întelegerea lui poate începe cu mult înainte, din anii copilariei. Ca si cu lectura sau muzica, cu cît te legi mai timpuriu de munte, cu atît mai bine. În timp vine cunoasterea, pretuirea, pasiunea.

Oameni, iubiti muntele !...

De pe înaltimi, frumusetile naturii si întelesurile vietii sînt altele. Mergeti spre munte ca spre o bucurie necunoscuta, dar dorita. Nu e nevoie sa asaltati fisurile albastre si piscurile inaccesibile. E de-ajuns sa priviti saltul curajos al caprelor negre si zborul înalt

5

al vulturilor. Mîine, sufletul vostru le va semana. Atunci muntele va fi patruns în voi, ca seva în copaci primavara. si veti putea, peste ani, spune fericiti: noi am iubit muntele !

Marii cuceritori si muntele

Adevaratii cuceritori ai muntilor au fost, desigur, alpinistii. Dar cu mult înaintea lor, din motive razboinice, au strabatut muntii cuceritorii de popoare si tarîmuri îndepartate. Pe ei nu i-a chemat nici neastîmparul si nici dorinta de a vedea cum arata, din înaltimi, cerul si pamîntul. I-a mînat dorinta de a stapîni. si daca în drumul lor au fost munti, ei trebuiau trecuti, oricîte greutati si jertfe ar fi cerut aceasta: dincolo de munti îi astepta prada si gloria.

Desi n-au fost îndragostiti, însetati de munte si frumuseti, istoria îi aminteste. Iar noi trebuie sa întelegem istoria asa cum se cuvine ...

Dintre marii comandanti militari, primul care s-a urcat pe munte pare sa fie Alexandru cel Mare.

În anul 334 î.e.n., el traverseaza muntii Taurus din Asia Mica si podisul Iranului, pentru a porni lupta împotriva regelui Por si a cuceri India. Armata lui numara 30 000 de pedestrasi si 4 500 de calareti. Se spune ca, înainte de a trece muntii, Alexandru lua o hotarîre care uimi si înfricosa totodata: ordona ca aproape toate carele, îngreuiate de arme si prazi de razboi, sa fie arse. Pe unul din comandanti, prieten al sau, Menandrus, care nu s-a supus si nu a ramas în fruntea garzii pe care o conducea, l-a ucis el însusi.

În „Vietile paralele" Plutarh istoriseste pe larg lupta lui Alexandru cu Por, dar despre trecerea muntilor, care a precedat lupta, nu scrie nimic. A fost desigur una din grelele încercari ale armatei sale, dar ca totdeauna, avîndu-l pe el în frunte, totul s-a sfîrsit cu bine.

Uluitoare ramîne însa, în perioada rivalitatii romano-cartagineze, campania din Italia a lui Hanibal.

A fost o temerara trecere a Alpilor.

Sîntem în anul 218 î.e.n., cînd Hanibal, cutezatorul general cartaginez, porneste de pe crestele estice ale Spaniei spre Galia, cu intentia de a invada nordul Italiei si a coborî spre Roma.

Armata sa, compusa din 80 000 de pedestrasi, 12 000 de calareti si 37 elefanti de lupta, strabate Pirineii si, neobisnuita cu frigul si înaltimile, înfrunta 33 de zile culmile de gheata, potecile primejdioase si furtunile de zapada ale Alpilor.

Este poate una din cele mai îndraznete si victorioase încercari din epoca aceea. Dar nebunia aceasta îl costa pe Hanibal viata a 60 000 de pedestrasi, a 6 000 de calareti si aproape a tuturor elefantilor.

6

Dupa o refacere în Galia cisalpina si dupa un mars la fel de nebunesc, de trei zile si trei nopti, prin mlastinile unui rîu, dincolo de Pad încep marile ciocniri dintre romani si cartaginezi. Hanibal conduce armata de pe singurul elefant care-i mai ramasese în viata. Astfel se încheie mareata trecere a Alpilor de catre Hanibal, omul care a înspaimîntat Roma si care a facut sa ramîna în istorie cuvintele de alarma: „Hanibal ante portas”.

Neînfricat, dîrz, rezistent a trebuit sa fie si Cezar.

În campania sa din Galia (sec. I î.e.n.), cînd nu o data a trecut muntii Alpi, pe atunci înfricosatori si necunoscuti. Multe întîmplari pitoresti sînt amintite chiar de Cezar în lucrarea sa „Despre razboiul cu galii”. Cunoscuta fraza „As vrea sa fiu mai bine cel dintîi aici, decît al doilea la Roma” a fost spusa pe cînd trecea Alpii, într-un sat saracacios din Galia. Anii aceia de lupta în Galia, aproape zece, cucerirea a opt sute de cetati si trei sute de neamuri, luptele cu Vercingetorix au fost nu numai ani de glorie, dar si de grea încercare si au facut din Cezar un mare comandant si un nume de neuitat.

În aprilie 1796, ne povesteste Tarle, Napoleon porneste cu armata sa peste Alpi, spre Italia. În aceasta campanie, Bonaparte a dat dovada de o mare îndrazneala si de un total dispret fata de riscurile personale, desi parerea lui era ca un comandant nu trebuie sa se expuna pericolelor, moartea lui nefolosind la nimic, ba, dimpotriva, putînd provoca confuzie, panica, destramarea armatei.

Dar aceasta traversare a Alpilor era cu totul neobisnuita si de aceea Napoleon a uitat de precautii si a considerat ca e nevoie de exemplul sau personal. Trecerea, timp de cinci zile, pe vestita „Cornisa”, de-a lungul Alpilor Maritimi, sub focul navelor engleze, ramîne o încercare de mare temeritate si una din izbînzile de campanie ale lui Napoleon.

Lucrarea pictorului francez Paul Delaroche ni-l arata pe Napoleon calare prin zapada muntilor, cu mantia batuta de vînt. Armata sa rabda cu stoicism frigul, „îndura privatiuni oribile”, cum scrie Stendhal în însemnarile sale, dar pîna la urma se învinge pe sine si reuseste aceasta trecere plina de cutezanta si disperare, reamintind pe Cezar si Hanibal.

O alta trecere a muntilor de catre armatele franceze conduse de Napoleon a avut loc în luna mai a anului 1 800. Cu mari dificultati a fost învinsa atunci trecatoarea Grand Saint-Bernard, situata la 2 472 m. Stendhal povesteste în „Viata lui Henri Brulard” aceasta traversare cutezatoare, iar pictorii Meyner si Lebel îi surprind momentele emotionante.

Suvorov învingatorul „Puntii Diavolului”. A mai ramas un an pîna la sfîrsitul secolului (1799). Rusii se razboiesc cu francezii în trecatoarea St. Gothard, pe care vor s-o strabata cu orice pret, ca sa ajunga în valea Ronului si sa faca jonctiunea cu armata generalului Rimski Korsakov.

Suvorov e neobosit. Cu pelerina sa albastra, fara buclele perucii pe atunci obligatorii, calareste zi si noapte, conducînd trupele mai departe, mereu mai departe. Calauzele

7

elvetiene spun: „Rusul este un soldat viteaz, dar muntii nostri sînt înalti cît cerul si trecatorile iarna nu le pot trece nici vulturii”.

În ciuda frigului, a zapezii si a echipamentului putin calduros, Suvorov îsi pastreaza voia buna. „Ehei, Eroska — spune el într-o zi soldatului care-i toarna sa se spele — gîndeam noi vreodata acasa, la noi, ca o sa ne spalam cu apa din Alpi ?”

Armata rusa are 17 000 de soldati; a lui Massena 100 000. Dar Suvorov spune ca fiecare rus face cît zece francezi si deci... e superior.

Asaltul trecatorii St. Gothard a fost sîngeros si dîrz. Luptele s-au dat pe Monte Proza si francezii, învinsi, au azvîrlit tunurile în prapastii si s-au retras.

Noaptea victoriei este petrecuta de Suvorov la 2 100 m înaltime, pe un frig de decembrie, desi e doar Septembrie, si pe o ninsoare care nu mai conteneste, în aceleasi uniforme necă 353e48d ;lduroase si fara provizii. Se doarme pe zapada, sub cerul liber, cu gîndul acasa...

Dar lupta nu se încheiase. În retragere, la 15 km de trecatoare, francezii ocupa „Puntea Diavolului”, cu înaltimi ametitoare si prapastii. Un loc de unde, cu doua batalioane si un tun, poti nimici o armata întreaga. Dar catarîndu-se pe stînci, soldatii lui Suvorov, adevarati soimi de munte, luneca pe horn chiar în spatele francezilor. În ecoul multiplicat al împuscaturilor, aceasta coborîre pe zapada înghetata, în care un pas gresit înseamna moartea, va ramîne nemuritoare în istorie si pe pînza pictorului rus Surikov.

Acestea sînt cîteva din cuceririle muntilor de catre marii oameni ai istoriei. Dar muntii, neobisnuiti cu praful de pusca si sînge omenesc, îi asteptau pe poeti, pe oamenii de stiinta, pe alpinisti. si asteptarea lor s-a împlinit într-o zi.

Oamenii de stiinta si muntele

Dintre înteleptii antichitatii, prea multi cunoscatori ai muntilor nu putem cita. Muntele inspira teama, îngrijorare, blestem. Omul nu îndraznea sa înfrunte vointa cruda, nemiloasa a zeilor care salasluiau În preajma norilor si a cerului. În imaginatia popoarelor vechi, pamîntul, muntii erau striviti de picioarele zeilor sau ale elefantilor, iar daca Atlas purta atît de greu globul pamîntesc, aceasta era si din cauza muntilor. În realitate însa nimeni nu stia unde erau muntii, nimeni nu-i vazuse de aproape.

Unul din primii cunoscatori ai muntilor nu a fost un om de stiinta, dar a avut pasiunea unui cercetator. Prin anul 138 î.e.n., în vasta si îndepartata China traia un ofiter din garda imperiala, Cian Ţian.

Curajos, puternic si rezistent, iscusit tragator cu arcul, Cian Ţian, însotit de o suta de oameni, porneste la ordinele cîrmuitorilor statului sa caute neamul ieucizilor, ramura a poporului chinez, înfrînta si alungata în Asia Centrala de huni.

8

Cian pleaca din capitala Chinei si se îndreapta spre apus. Strabate muntii Nansan, trece Zidul chinezesc, dar este prins de huni, care, fara sa-l pedepseasca, îl retin timp de zece ani si-i dau de sotie pe fiica unui nobil hun.

Dar setea de libertate si dorul de tara îl chinuie. În anul 128 Cian cu sotia si fiul sau, ajutat de credinciosul sau tovaras Tanî, fuge în patrie. Strabate din nou stepe si munti. De asta data, povîrnisurile sudice ale Tiansanului de rasarit, prin trecatorile înalte ale Tiansanului central pîna în valea Fergana, în tara Davan.

Cîrmuitorul acestei tari îl roaga pe Cian sa plece din nou la ieucizi, spre Amu-Daria, si sa stabileasca cu ei relatii comerciale. Cian porneste la drum, ajunge în regatul Dasia al ieucizilor, dar acestia nu doreau relatii comerciale cu China.

Asa ca Cian pleaca înapoi, spre casa (127 î.e.n.). Ocoleste pe la nord Pamirul, pe care îl numeste Ţunlin (muntii Cepei), strabate valea Altai si ajunge, credea el, la lacul Lobnor, situat la 780 m înaltime. Dar se însela. Asa cum se înselau si cei ce credeau în povestea fluviului Hwangho (fluviul Galben), care ar izvorî, spuneau legendele, din fantasticul munte Kunlun, înalt de 2500 m, adica 1 500 kilometri ! !

Prins din nou de huni si retinut de asta data numai un an, Cian Ţian fuge din nou cu ai sai si cu nelipsitul Tanî si dupa treisprezece ani de peregrinari pline de aventuri se înapoiaza pentru totdeauna în patrie. Dupa calculele sale, Cian a strabatut în acesti ani aproape 25 000 m, adica 15000 kilometri.

De la Cian Ţian au ramas cele dintîi marturii geografice despre muntii si apele Asiei Centrale, despre Tiansan, Pamir si apele ce izvorasc din ei: Sîr-Daria si Amu-Daria. Pentru anii 138—126 î.e.n. aceasta a însemnat desigur foarte mult. De aceea în primele pagini ale „Istoriei descoperirilor geografice” figureaza descoperirea Asiei Centrale de catre chinezi si calatoriile curajoase ale lui Cian Ţian.

Alpii au fost al doilea semn de întrebare a! lumii antice. În secolul V î.e.n. Herodot îi ignora înca, dar istoricul si geograful Polibiu (130 î.e.n.) ne vorbeste despre muntii Greciei si despre Alpi.

El cunoaste granitele muntilor Alpi, cei mai mari din Europa, le întrezareste înaltimile. Aminteste lacurile Elvetiei, apele Ronului si cele patru drumuri ale Alpilor, dintre care unul era cunoscut lumii din expeditia lui Hanibal asupra Romei.

Istoria aminteste de cei doi Pliniu: cel tînar si cel batrîn. Acela al carui nume se va lega de munti va fi Pliniu cel Batrîn (23—79 e.n.), autorul scrierii enciclopedice „Istoria naturala”, alcatuita din 37 de carti, dintre care aproape jumatate cuprind cunostinte de botanica, zoologie si mineralogie.

Curiozitatea lui stiintifica îl va urca pe Vezuviu (1 277 m) si-l va face sa scrie pagini interesante. Un curios destin: Pliniu cel Batrîn va muri în anul 79, în timpul

9

eruptiei aceluiasi munte, nepotolitul Vezuviu, încercînd sa salveze vietile celor amenintati de furia lui.

Vor trece secole si muntii vor continua sa ramîna o taina si un mister nedezlegat, întîia carte tiparita, cu adevarat stiintifica, despre munti, este lucrarea în limba latina a elvetianului Aegidius Tschudi „De prima ac vera Alpina Rhaetia” (1538). Celelalte doua, care îi urmeaza si care sînt redactate tot în latina, fiind scrise de Konrad Gessner (1541) si Josias Simmler (1574), nu sînt carti de stiinta, ci mai mult însemnari poetice si filozofice asupra muntilor Alpi.

si aceasta numai pentru ca Alpii nu erau cunoscuti cu adevarat, iar piscurile lor cele mai înalte nu fusesera cucerite. Aceasta s-a întîmplat, asa cum se stie, abia peste doua secole, în anul 1786.

La începuturile alpinismului, Alpi, Mont Blanc-ul au constituit o permanenta ispita. O calauza alpina, Jacques Balmat, împreuna cu un medic de tara, Paccard, l-au urcat pentru întîia oara la 8 august 1786.

Dar peste un an, în 1787, omul de stiinta genevez Horace Benedict de Saussure îsi împlineste visul de un sfert de veac, urcînd si el Mont Blanc-ul. Cartea sa „Voyages dans les Alpes” (1796) vadeste omul de stiinta, de caracter si de actiune, care a fost de Saussure.

Patruzeci de ani s-a pregatit si a asteptat el, tenace si încrezator, ziua cînd va urca pe Mont Blanc, înca din tinerete, desi iubea stiinta si promitea sa devina un savant (la 22 de ani preda ca profesor matematicile si era totodata un foarte priceput fizician, botanist, geolog), îndrageste natura, excursiile, dificultatile, asemenea tatalui sau care fusese un pasionat al muntelui.

În 1760 de Saussure urca la Brevent, de unde vede pentru întîia oara bine Mont Blanc-ul. El instituie un premiu pentru cel care-l va cuceri. si timp de douazeci si sapte de ani, statornic, an de an, de Saussure va urca în Alpi, chemat mereu ca de o Fata morgana, de maretul si neînvinsul Mont Blanc.

Este poate un caz din cele mai rare, cînd dupa un sfert de veac un om îsi împlineste fericit visul, împlinire cum doar exploratorii polari sau marii corabieri ai secolului al XVI-lea au mai avut cîndva ...

Însemnarile sale de calatorie în Alpi nu le-a publicat imediat. Omul de stiinta care asteptase aproape trei decenii ca sa urce pe piscul mult visat (3 august 1787) nu voia sa se grabeasca cu cartea pe care desigur o considera, asa cum a si ramas în istorie, cartea vietii sale ...

Deosebit de valoroase sînt consideratiile sale asupra ghetarilor, asupra vîrstei, naturii si miscarii lor, dar si paginile de poezie alpina despre frumusetea peisajelor si maretia muntelui. De aceea H. B. de Saussure n-a ramas în istoria alpinismului numai ca

10

întîiul om de stiinta care a urcat si a studiat muntele, ci si ca un precursor al literaturii alpine.

Jules Michelet (1798—1874), renumit om de stiinta, istoric, n-a fost un mare cuceritor al piscurilor. si chiar daca ar fi fost, cum a trait în epoca pionierilor muntilor, astazi numele lui ar fi fost poate uitat. Ca si neuitatul de Saussure, întîiul om de stiinta care a urcat, la aproape cinci mii de metri, numele lui Michelet a ramas legat de munte prin cartea sa, citata mereu si pretutindeni, „La montagne” (1868).

Cu „Muntele” Michelet continua seria cartilor sale pasionante, începute în 1856: Pasarea, Insecta, Marea. Paginile în care descrie Saint-Gervais, livezile din Javernaz si regiunea Auvergne sînt de un farmec si de o tinerete care înfrunta anii.

Mai ales poezia padurilor este tulburatoare: stejari de o forta neobisnuita, cu coroane despotice, tei cu frunzisuri moi si umbroase, brazi augusti cu lungi barbi de licheni înfruntînd semet cerul si furtuna. O pace a lemnului, a padurii, frînta doar de tumultul torentelor si al cascadelor. Mai sus, pinii care se leagana muzical în soare si vînt, iar si mai sus, împaratia florilor rare de munte. Apoi, dincolo de viata care moare a vegetatiei, ghetarii. De aici începe drumul fara ezitari si temeri al vointei omului. si odata ajuns pe pisc, iata-le stapînul a tot ce ramîne la picioarele tale: paduri, ape, asezari omenesti.

Michelet e fermecat de minunile muntilor. De seva care se aude urcînd în copaci, de frumusetile salbatice ale crestelor, de maretia unica a Mont Blanc-ului, pe fruntea caruia citeste „destinul, viitorul, zilele fericite ale Europei”.

Nimeni ca el — scrie în prefata cartii Andre Theuriet — n-a descris mai pasionant „viata stranie a ghetarilor, maretia padurilor, gratia poienilor, peisajele pastorale ale Engadinei”. Nimeni n-a exprimat mai adînc ca el filozofia muntelui si lectiile pe care ni le da.

J. Michelet povesteste cu farmec, ca un scriitor si nu ca un om de stiinta, primele ascensiuni pe Mont Blanc, despre Elvetia si lacurile ei — în care albastrul apelor se contopeste cu albastrul cerului — despre urcusul plin de melancolie al turmelor italiene sau despre zborul pasarilor, pe arsita ori pe furtuna, deasupra muntilor înalti si prapastiosi.

Trecem prin marile trecatori ale Alpilor: Saint Bernard, straveche si tragica, Simplon, plina de refugii, dar si de pericolul avalanselor. Evocam spiritele strabunilor, vechile altare ale celtilor si galilor, cei tare tematori de duhurile muntilor.

Nu lipsesc anotimpurile (tulburatorul capitol „Moartea muntelui”) sau reflectiile filozofice asupra singuratatii si linistei alpine. Nici lupta permanenta a omului de la munte cu greutatile care-l calesc. Ascultati acest proverb engadin: „Noua luni iarna, trei luni infern” si amintiti-va de Wilhelm Tell si de lupta lui pentru libertate.

11

Pentru Michelet adevarata întelegere a muntelui n-o poti avea decît dupa adolescenta, la maturitate, cînd dragostea pentru natura devine sens de viata si întelepciune. El suie si pe Mont Cenis. Cucerit de „frumusetea fantastica a Pirineilor, de atmosfera lor magica, de inexplicabila lor feerie”, Michelet, romantic, uita ca e istoric. E stapînit în înserari de simfonia rosului si auriului, a licaririlor sub luna, virginal albe si opale. si ascensiunea continua în noapte, misterioasa, plina de farmec si emotii.

Dar neegalate, de neuitat ramîn piscurile marete si salbatice ale Mont Blanc-ului si lacurile lui verzi, în care cerul se oglindeste cînd senin si împacat, cînd framîntat si furtunos. Pretutindeni, la nesfîrsit, Alpii. Alpii stralucitori si eterni, stapîni ai înaltimilor si pasiunilor noastre. Cîntare a cîntarilor marilor piscuri !...

Alexander Humboldt (1769—1859), geograful si naturalistul lumii, a strabatut aproape toate continentele si le-a urcat muntii.

Alpii i-a suit de nenumarate ori, a cercetat timp de un an muntii vulcanici Cotopaxi (5 897 m) si Chimborazo (6 310 m) în Anzi; pe atunci, pe la 1800, Chimborazo era considerat cel mai înalt munte din lume. A strabatut la saizeci de ani Uralii pentru a cunoaste Asia. Dupa douazeci de ani de calatorii si însemnari, publica celebra sa carte, cu titlul atît de actual astazi, „Kosmos”.

Din cartile care vorbesc despre el si despre bunul si nedespartitul sau prieten, francezul Aime Bonpland, pe care îl cunoaste la Paris si de care va fi legat întreaga viata, ne-am faurit imaginea unei corzi alpine. Humboldt, însetat mereu de noutate, zvelt, rezistent — cap de coarda; Renard, studios, fin, întelegator, urmîndu-l pretutindeni ca secund.

Cinci ani au parcurs ei împreuna marile, oceanele, continentele (1799—1804). Dupa un popas pe insulele Canare si un studiu al vulcanului Tenerife, a carui ascensiune o face, cerceteaza vegetatia tropicala luxurianta si plina de primejdii a Americii de Sud. Ajung pîna la locul de întîlnire dintre apele Orenocului si Amazonului, cunoaste triburile antropofage si asista la pregatirea otravurilor în care se înmoaie vîrfurile sagetilor.

Dupa ce vad Cuba, „margaritarul Antiletor”, pleaca mai departe în Ecuador si Peru, pîna la Lima, capitala statului, situata la 4 816 m înaltime. Drumul continua în ani si necunoscut: Mexic, America Centrala, Statele Unite si apoi, dupa cinci ani de pribegie, reîntoarcerea în Europa. Atît de bogat, de vast, de divers era materialul adus din aceasta calatorie, ca au fost necesari douazeci de ani pentru studierea si publicarea lui în treizeci de volume.

Se cunoaste în lumea stiintei munca lor comuna, de albine niciodata obosite, culegînd din aceasta calatorie peste 6 000 specii de plante, dintre care 3 000 necunoscute, pe care apoi le studiaza si le determina. Lucrarile „Privelisti din natura” si „Calatorie în regiunile echinoctiale ale noului continent”, publicate în 1825, fac si ele ocolul pamîntului.

12

Studiul vulcanilor efectuat de Humboldt atît de departe de Europa, în Anzii Americii de Sud, îl situeaza astazi în rîndul vulcanologilor exploratori, cum este belgianul Haroun Tazieff, autorul uimitoarelor „întîlniri cu diavolul”.

Ca sa pornesti la saizeci de ani spre Asia, peste Urali, pîna la granita Chinei si aceasta la începutul secolului al XIX-lea (1829), înseamna ca nu esti numai om de stiinta, ci si un turist exceptional, un calator îndraznet si dîrz. De altfel, ascensiunea sa din tinerete, facuta în 1802, la 33 de ani, pe vulcanul Chimborazo (6310 m) pîna la înaltimea de 5 785 m, a fost considerata o mare performanta, fiind cea mai mare înaltime atinsa de om pîna atunci.

Alexander Humboldt îsi pastreaza locul sau glorios în stiinta lumii. Dar noi l-am dori prezent si în galeria celor care au urcat muntii ca sa le patrunda tainele si frumusetile, ca H. de Saussure si Michelet sau, mai tîrziu, Fedcenko, Nansen si Racovita.

O alta calatorie de cinci ani ramasa în istoria lumii a fost aceea a vasului Beagle si a omului de stiinta englez Charles Darwin, caruia i se datoreaza teoria evolutiei speciilor, ideea ca omul descinde din maimuta.

Darwin n-a fost numai un cercetator al naturii, ci si sincer îndragostit de ea. Pescuia, vîna, calatorea, urca munti. Minunate ramîn însemnarile sale din calatoria în jurul lumii pe vasul Beagle (1831—1836), despre excursiile facute pe tarmurile unde poposea si mai ales traversarea Anzilor, de la Santiago de Chile la Mendoza, în martie 1835, pe care o descrie adesea pasionant, liric, în capitolul al XV-lea al cartii sale.

Urmariti aceasta imagine neobisnuita a unui munte necunoscut pe care neastîmparul lui Darwin nu-l putea lasa neexplorat: „Muntele Tupungato (6 800 m) ni se înfatisa într-o priveliste minunata: era îmbracat de sus pîna jos cu o mantie de zapada, pe care, chiar în mijloc, se vedea un petic albastru, un ghetar fara îndoiala, ceea ce se întîmpla rar prin muntii acestia, începui sa ma catar din greu si îndelung. Munti conici, de granit rosu, se înaltau semeti, de amîndoua partile; pe vai erau cîteva cîmpii întinse de zapezi vesnice”.

Omul care era sa nu fie luat pe vas de comandantul Fitz Roy, fizionomist naiv, care credea ca nasul lui Darwin nu inspira tenacitate si încredere, se dovedeste în aceasta calatorie de o rezistenta si de o putere de munca uimitoare. Pentru Darwin, ca si pentru Humboldt, aceasta calatorie a însemnat sîmburele tuturor cercetarilor si adevarurilor stiintifice de mai tîrziu. Se spune ca ideea evolutiei, idee care va revolutiona lumea, a avut-o în muntii Anzi, la peste cinci mii de metri înaltime, descoperind niste moluste cristalizate. „E veche si nu mai putin uimitoare povestea molustelor, care altadata se tîrau pe fundul marilor, iar azi se gasesc la aproape 14 000 de picioare (5 200 m) deasupra nivelului lor. Nimic, nici chiar vîntul, cu toata nestatornicia lui, nu este atît de miscator ca fata scoartei pamîntului”.

13

În muntii Cordilieri arheologul peruvian Augusto Cardich a descoperit recent, în 1959, resturi omenesti, cu o vechime de 8 000 de ani, apartinînd unei civilizatii preceramice.

Biologia înseamna viata, si muntele care a pornit din adîncul apelor si s-a înaltat peste ele înseamna de doua ori viata. Oamenii de stiinta au înteles-o cei dintîi si au demonstrat-o.

Cunoasterea deplina, stiintifica a muntilor Tiansan si Pamir-Altai se datoreaza cercetatorilor rusi. De aceste descoperiri sînt legate pentru totdeauna numele oamenilor de stiinta si exploratorilor Piotr Petrovid Semionov, supranumit si Tiansanski, Nikolai Alekseevici Severfov, care a stabilit cel dintîi unitatea geologica din sistemul muntos al Tiansanului si Aleksei Pavlovici Fedcenko, primul om ele stiinta care a descoperit ghetarii din muntii Turkestan.

Semionov, evocat atît de frumos în partea întîia a cartii lui Evgheni Simonov „Oameni si munti”, începe asaltul „muntilor cerului” — de care Marco Polo amintise ceva — în mai 1857. Din expeditie fac parte cincizeci si opt de oameni calari.

El traverseaza munti si lacuri, se strecoara prin trecatoarea Karakîr (3 821 m) si este cel dintîi cercetator european care urca povîrnisurile muntilor Khan Tengri. De la Semionov a ramas caracterizarea reliefului si structurii geologice a Tiansanului, precum si a zonei ghetarilor si a limitei zapezilor din întreg masivul.

Presedinte al Societatii ruse de geografie între anii 1873 si 1914, deci timp de patruzeci de ani, el initiaza si organizeaza multe din expeditiile care s-au facut în Asia Centrala, Siberia si Extremul Orient.

Cercetarile începute de Semionov sînt continuate cu pasiune si pricepere de Severtov, pentru care studiul Asiei Centrale devenise, asa cum singur marturisea, scopul vietii sale. El întregeste studiile geografice cu cele zoologice, ia parte la mai multe expeditii si de fiecare data întocmeste harti inedite asupra celor vazute cu pretul atîtor eforturi. Urca muntii Kirghiz si Karatau si este cel dintîi cercetator care stabileste ca ei fac parte din sistemul muntos Tiansan (1864).

În septembrie 1867, Severtov porneste iar spre munti, de asta data cu o mare expeditie al carei tel era Turkestanul. Nimeni pîna la el nu descrie atît de amanuntit si plastic înaltele platouri din Tiansan. Dupa ce trece prin mai multe trecatori si ajunge la rîul Narîn, patrunde în sud-vestul muntilor Koksaltau si este primul european care atinge 41° latitudine nordica, de cealalta parte a Tiansanului central.

Numele lui Fedcenko ne este cunoscut si din harti. Marele ghetar din Pamir care îi poarta numele, lung de 77 km si cu o suprafata de 1 350 km2, este unul din cei mai mari ghetari ai lumii, întîiul ca lungime. Fedcenko nu a trait decît 29 de ani, si a murit tragic în timpul unei ascensiuni pe Mont Blanc (septembrie 1873). Dar tineretea lui, dornica sa

14

cunoasca totul si sa aduca o contributie personala la stiinta lumii, rasplateste aceasta viata nedrept de scurta.

Fedcenko cerceteaza în anul 1871 versantele nordice ale muntilor Altai, urca prin trecatoarea Tenghizbai (3 627 m) si ajunge pe un lant de munti necunoscuti, pe care îi denumeste Zalaisk, muntii de dincolo de Altai, si ale caror piscuri le masoara. Dar cele mai de seama cercetari care ne-au ramas de la Fedcenko sînt asupra ghetarilor din Turkestan si despre comunitatea faunei si florei din sistemul Pamir-Altai, Asia Centrala si muntii Himalaya.

Cercetarile din Tiansan si Pamir au fost continuate si de oamenii de stiinta sovietici. Savantul si alpinistul sovietic August Andreevici Letavet a organizat expeditii de amploare, cu specialisti în geodezie si filmari din avion. În anii 1938 si 1943 aceste expeditii au strîns noi date geografice, între altele descoperirea la 20 km sud de Khan Tengri a Piscului Pobeda (Victoria) de 7 439 m, cel mai înalt vîrf din Tiansan si al doilea din U.R.S.S.

Un alt mare explorator si om de stiinta rus este Nikolai Mihailovid Prjevalski. În aproape douazeci de ani de expeditii el a parcurs în Asia Centrala mai mult de 30 000 de km. A facut o serie de importante descoperiri privind relieful si apele, clima si flora Asiei Centrale, împreuna cu colaboratorul sau Roborovski, ei au strîns aproape 16 000 exemplare de plante din 1 700 specii, dintre care doua sute de specii si sapte genuri total necunoscute pîna atunci; totodata au adunat 7600 vertebrate, între care si cîteva zeci de specii noi.

În cele patru calatorii celebre ale lui Prjevalski, el atinge în prima calatorie peste podisul Gobi Mongolia si Pekinul, descoperind lanturi noi de munti, cu înaltimi de peste cinci mii de metri: Kukunor si Kukusili. Era întîiul european care se avînta pe înaltimile necunoscute ale Tibetului de nord, spre izvoarele fluviilor Hwangho si Yangtze. Pentru prima oara apar acum pe harta Asiei douazeci de lanturi noi de munti si sapte mari lacuri. Lucrarea sa în doua volume îl face cunoscut în întreaga lume, fiind tradusa în mai multe tari europene.

A doua calatorie Prjevalski o întreprinde spre lacul Lobnor, cercetînd cu amanuntime lantul muntos Altin-tag, si el necunoscut, precum si compozitia si întinderea lacului Lobnor. În sfîrsit, ultimele doua calatorii îndraznete si grele Prjevalski le-a facut în Tibet. Acum el traverseaza trecatori la peste 4000 m, trece prin vecinatatea muntilor Kunlun si Marco Polo si ajunge pîna la trei sute de kilometri de Lhassa, unde intrarea strainilor era interzisa. În amintirea cercetatorului si exploratorului Prjevalski, lantul de munti, lung de 700 km (cu un vîrf de 7 720 m si trecatori la 5800 m), din nordul Tibetului, îi poarta pentru totdeauna numele.

Calatorii temerare, ca si Prjevalski, va face si exploratorul suedez Sven Hedin în Pamir (1893—1894) si în Tibet. El ajunge pîna la Pekin si urca cel dintîi, în 1894, Mustagh Ata din Pamir, pîna la peste 6000 m. Se stie ca acest munte dificil (7 546 m) va fi mai tîrziu asaltat fara succes de o expeditie condusa de englezul Shipton. Acesta a

15

ajuns doar pîna la 6 800 m, ceea ce arata deosebita performanta a exploratorului suedez Sven Hedin reusita cu jumatate de secol înainte, fara materiale speciale si fara o tehnica alpina moderna. Pentru întîia data muntele Mustagh Ata va fi cucerit în iulie 1956 de o expeditie chino-sovietica.

Fridtjof Nansen, dupa ce fusese în tinerete campion de schi fond al tarii sale si campion al lumii la patinaj viteza, dar si student foarte bun si studios, la 27 ani, nesocotind sfaturile prietenilor, pleaca într-o expeditie care-l va consacra: Groenlanda (2 mai 1888).

Mai înainte, la 21 de ani, participase la expeditia de pe vasul „Viking" si-si descoperise întîia pasiune stiintifica, biologia focii. Nebuneasca traversare a Groenlandei, în care l-au însotit alti cinci îndrazneti (doi norvegieni si trei laponi) se desfasoara în 65 de zile si nopti de gheata si necunoscut. Expeditia aceasta eroica parcurge 560 km, înfruntînd crevase, munti înalti de 2 700 m, ger de 50°.

Dar numai asa a fost posibil ca, mai tîrziu, acelasi neînfricat om de stiinta, laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1922, sa porneasca cu „Fram” spre Polul Nord si sa ajunga la cea mai nordica latitudine atinsa vreodata de om pîna atunci —86°15.

Tot Nansen este autorul unei carti mai putin cunoscute decît „Spre pol”, dar nu mai putin interesanta, „Prin Caucaz spre Volga” (1929).

Un cercetator consacrat tot de o expeditie polara (vasul „Belgica”, 1897), dar ramas în stiinta lumii ca întemeietor al biospeologiei, este românul Emil Racovita.

E. Racovita este omul care si în studiul sau si în timpul sau liber a iubit muntii si s-a apropiat de ei. El a ajuns pîna în insulele Baleare, unde a cercetat pestera Dragonului si a patruns în pesterile muntilor Pirinei. Peste 1 400 de pesteri din Franta, Algeria, Italia, Iugoslavia au fost cercetate cu grija de Emil Racovita.

Dar nu poti dezlega tainele adîncurilor fara a întelege structura si înaltimile muntilor. De aceea lumea lui E. Racovita este si cea a muntilor , nu numai a adîncurilor acestora. De altfel, Racovita este initiatorul celei dintîi asociatii turistice românesti din Transilvania, „Fratia munteana” (1921), în care vor mai activa, de asemenea, si alti oameni de stiinta ardeleni.

Prezenta comuna a oamenilor de stiinta si a alpinistilor în muntii nostri se oglindeste în descoperirea si studiul pesterilor. Datorita alpinistilor care folosesc adesea scari, corzi, pitoane, alaturi de barci pneumatice, s-a putut patrunde în adîncurile pamîntului, pentru cercetari.

Explorarea pesterii de Ia Izvorul Tausoarelor (regiunea Cluj), cunoasterea celei mai lungi pesteri de la noi din tara (Topolnita — peste 10 km) si a „Cetatilor Ponorului”, descoperirea uneia din cele mai mari colonii de lilieci din tara noastra, în pestera sura Mare (regiunea Hunedoara), recentele cercetari din pestera cu mii de fluturi din muntii

16

Cernei — toate acestea n-ar fi fost posibile daca stiinta nu si-ar fi dat prieteneste mîna cu alpinismul.

Speologii de azi, care continua drumul deschis de Emil Racovita, sînt si ei oameni ai îndraznelii si ai muntelui. Cartile lui Norbert Casteret („Aventuri sub pamînt”) si Michel Siffre („În afara timpului”) ne poarta în lumea necunoscuta, subterana, plina de taine a pesterilor.

Filmul si cartea uimitoare ale lui Haroun Tazieff, om de stiinta belgian, specializat în studiul vulcanilor, „întîlniri cu diavolul”, ne-au sugerat în acest final de capitol alaturarea lui la cei ce strabat muntii si le dezvaluie tainele.

Poate ca nimeni dintre oamenii de stiinta nu înfrunta mai mult ca vulcanologii atît de permanent si curajos, în ascensiunile lor stiintifice, dar totodata si de performanta alpina, moartea. Luptînd cu gazele, cu lava topita, cu bombele vulcanice, acesti oameni ai unei stiinte noi, dar într-un domeniu stravechi, plin de superstitii si magie, merita toata admiratia noastra.

În lume exista sase sute de vulcani, situati la înaltimi între o suta de metri, ca vulcanul Tal de pe insula Luzon din Filipine, si 6885 m, ca vulcanul Ojos del Salado din Anzi, fara a mai socoti si vulcanii submarini necercetati însa de curiozitatea omeneasca, îndrazneala, vecina adesea cu nebunia, a celor care cerceteaza vulcanii, desi nu se stie niciodata cînd erup, cere nu numai pregatire stiintifica, ci si rezistenta alpina. Cu aparatul de filmat, cu masca împotriva gazelor, cu coarda de nailon pe umar, vulcanologii pasesc în „împaratia lui Vulcan si a Infernului” pentru a smulge naturii tainele ei si a darui omenirii adevarurile de care are atîta nevoie.

Femeia si muntele

E greu de stiut care femeie a urcat mai întîi pe muntele cel mai înalt, dar considerînd ca alpinismul începe cu cucerirea Mont Blanc-ului (1787), ascensiunea Henriettei d'Angeville pe Mont Blanc în 1838, cu fratele ei, poate fi considerata întîia mare victorie a unei femei asupra muntilor.

Drept multumire pentru ca o condusese si o ajutase în ascensiune, ea îi daruieste fratelui sau Adolphe d'Angeville drept amintire un foarte frumos album cu desene si stampe înfatisînd Alpii. Despre aceasta ascensiune romantica a scris o carte interesanta Emile Gaillard.

Charles Durier sustine însa ca prima femeie care a urcat Mont Blanc-ul ar fi Maria Paradis, si înca cu trei decenii înainte, în iulie 1808. Iata impresiile acestei prime cuceritoare a celui mai înalt munte din Europa.

Eram o simpla femeie de serviciu. Ghizii îmi zisera într-o zi: „Mergem sus, vino cu noi; strainii te vor vedea si vei primi bani”. Aceasta ma hotarî si plecai cu ei.

17

«Pe Marele Platou nu mai puteam sa merg; mi se facuse rau si ma culcai pe zapada. Suflam ca gainusele care nu mai pot de caldura. Ma sprijinira, ma trasera dupa ei, dar înainte de a ajunge la Stîncile Rosii, le spusei: aruncati-ma într-o prapastie si duceti-va unde vreti... „Trebuie sa mergi pîna la capat”, îmi raspunsera ghizii. Ma luara din nou, tragîndu-ma, ma împinsera, ma purtara si iata-ne, în sfîrsit, sositi.»

Desigur, de atunci multe femei s-au urcat, vara sau iarna, pe munti de doua, cinci sau sapte mii de metri. Pîna în 1933, recordul de altitudine alpina era detinut de alpinista Bullock-Workman (6 930 m). La asaltul piscurilor din Kara-korum (din anul 1933) participa si sotia profesorului Dyhrenfurth, dar nu ca alpinista, ci ca însotitoare. Expeditia cucereste dificilul Queen Mary Peak (7420 m).

Dar dragostea pentru munte nu sta numai în asaltul si cucerirea celor mai înalte piscuri. Georges Sand (1804—1878) a iubit muntii, le-a cautat prietenia, s-a inspirat din maretia si linistea lor. Se spune ca ea colinda muntii, departe de prejudecatile veacului si saloanelor, îmbracata barbateste si tragînd din lulea. De la ea ne-au ramas, în afara romanelor si scrisorilor, doua carti legate de pasiunea ei pentru natura ,,Le compagnon du Tour de France” (1840) si lucrarea în care e descrisa regiunea Auvergne si Berry cu piscul Pui de Dorne (1 465 m).

Tot în aceeasi epoca, o românca, mare pasionata de calatorii si studiu, fiica banului Ghica, Elena, pe numele literar Dora d'Istria, urca în 1856 în muntii Elvetiei pe MOnch (4105 m), unde, cu gîndul la patria sa îndepartata, împlînta pe vîrf tricolorul românesc. Cartea ei, „Elvetia germana si urcusul pe Monch”, a aparut în limba franceza în acelasi an (1856) si istoriseste temerara ascensiune pe acest munte de peste patru mii de metri.

Claire-Eliane Engel ramîne marea îndragostita si poeta a Mont Blanc-ului si a alpinismului, carora le dedica pagini valoroase. Dintre lucrarile ei mai amintim „Lupta pentru Himalaya” (1936) si inedita, bogata „Literatura alpina a secolelor 18 si 19 În Franta si Anglia”.

Povestesc ascensiuni alpine în Alpi, Cordilieri si Himalaya, Sylvia d'Albertas, Nicole Leininger, Micheline Morin. Carti vii, dinamice, nu literaturizate, ci vibrînd de încordarea luptei cu stînca si înaltimile, întîia ascensiune de iarna a Mont Blanc-ului a fost realizata de o femeie. Englezoaica Isabella Straton, condusa de ghizi din Chamonix, a urcat în 30 ianuarie 1876 pe vîrful muntelui, logodindu-se cu acest prilej cu ghidul Jean Charlet.

Dar între timp femeia si-a cucerit noi drepturi si, între acestea, posibilitatea de a deveni aviatoare, parasutista, alpinista. si astazi fiecare tara îsi are temerarele si priceputele cuceritoare ale vîrfurilor de granit si peretilor de calcar.

Începînd cu anul 1955 se tin si la noi campionate feminine de catarare, de alpinism pe stînca. Prima noastra campioana a fost inginera silvica Nina Vasiliu (Rarau, 1955). Doua curajoase echipe feminine (stiinta si Progresul), compuse din cîte patru fete,

18

au reusit în doua zile grele traversarea de iarna, cu schiurile, a Pietrei Mici din masivul Piatra Craiului.

În august 1961, fiziciana si alpinista Ioana Vladescu, în compania lui Sorin Ciulii si a unor alpinisti cehi si sovietici, a urcat în Pamir, vîrful Lenin, înalt de 7134 m. Este prima românca învingatoare a unui pisc de peste 7000 m si aceasta ne face sa credem ca nu va trece mult si vom vedea si o cuceritoare a piscurilor de peste 8000 m.

Dintre alpinistele de frunte ale lumii merita desigur amintita georgiana Aleksandra Djaparidze. Ea are nu mai putin de douazeci si cinci de ani de alpinism si face parte din cei trei Djaparidze care au asaltat si învins Ushba, Kazbek, Shkara, precum si creasta plina de dificultati si riscuri a Caucazului. A facut aproape o suta de ascensiuni, ajutînd geolologi, botanisti si zoologi în cercetarile lor, care fara ajutorul ei de alpinisti, nici nu s-ar fi putut face. Djaparidze întruchipeaza curajul si tehnica generatiilor de alpiniste sovietice. Între altele ea a scris o carte despre grotele din munti, cu titlul sugestiv „Pe urmele legendelor”.

În acelasi an (1953), în care, dupa tentative de decenii, cu greutati si jertfe de neînchipuit, a fost cucerit Everestul, o expeditie franceza, condusa de Pierre Bernard, asalteaza necuceritul Nun Kun (7135 m), învingatorii — dupa o dramatica escalada, precedata de o avalansa care zdrobeste echipa de vîrf si-i face aproape sa renunte — sînt elvetianul Pierre Vitoz si frantuzoaica Claude Kogan, una din cele mai mari alpiniste din lume (desi numai de 1,50 m înaltime si 45 kg greutate). În anul 1959, la 35 de ani, aceasta apriga si îndemînatica cuceritoare a muntilor este acoperita de o avalansa în Himalaya, unde conducea o echipa formata numai din femei. Moartea ei în loc sa înfricoseze, îndeamna la lupta. Noi expeditii feminine ataca în ultimii ani piscurile pe care pîna acum n-au urcat decît barbatii. Expeditia feminina engleza, condusa de Dorothy Gravina în Nepalul de vest, cucereste în 1962 un vîrf de 6553 m.

În Japonia, chiar si astazi, femeile nu au voie sa urce pe anumiti munti, socotiti sacri; asa cum, cu ani în urma, femeile nu aveau voie sa joace teatru, rolurile feminine fiind interpretate de barbati, în travesti. În anul 1957, un grup de alpiniste japoneze au încercat sa urce — deghizate în barbati, dubla cutezanta — pe muntele Ochima. Dar barbatii, alarmati, au prins de veste, au urcat în graba muntele si au împiedicat marele „sacrilegiu”. Femeile au trebuit sa se întoarca din drum, sa coboare, dar poate ca o viitoare încercare se va solda cu o victorie.

Muntele cel mai înalt al Africii (Kilimanjaro, 6010 m dupa ultimele masuratori) fusese urcat de multe ori, dar nimeni nu a ramas niciodata pe vîrf mai mult de cîteva ore. Iata însa ca, în anul 1963, pentru întîia data, o expeditie internationala compusa din sase barbati (trei francezi, doi mauritani, un american) si... doua femei a escaladat piscul, ramînînd pe el timp de zece zile.

Pîna astazi, din cele patrusprezece piscuri de peste 8000 m din Himalaya si Karakorum, nici unul n-a fost cucerit de vreo femeie. O singura expeditie feminina

19

scotiana, una din primele de mare altitudine, a reusit sa urce în 1955 un vîrf de 6 700 m în Himalaya, deschizînd drum si altor expeditii feminine.

Mustagh Ata, „parintele muntilor de gheata”, înalt de 7545 m din Pamir, asaltat si neînvins de Sven Herin si Eric Shipton, a fost pentru a doua oara urcat în anul 1959 (întîia data în 1956), de o expeditie chineza, din care faceau parte si... opt femei.

A fost o lupta grea, de saptamîni, cu peretii de 45°, cu zapada, ghetarii, altitudinea. Dar pîna la urma muntele, despre care o legenda spune ca ascunde în vîrf un lac albastru, înconjurat de o pajiste verde pe care o camila paste dintr-o iarba ce creste neîncetat — semn al vesniciei, muntele acesta s-a dat învins. Din cei treizeci si trei de învingatori, opt sînt femei, si anume: doua muncitoare de ferma, patru studente în geologie, o fiziciana, o cercetatoare geologa.

Cel mai recent record mondial feminin de altitudine a fost stabilit în anul 1962 de catre doua alpiniste chineze. Ele au înaltat steagul Republicii Populare Chineze pe vîrful Minyag Kangkar (7587 m) din muntii Sîciuan. Acelasi pisc fusese cucerit cu sapte ani în urma, în 1957, de catre o expeditie chineza compusa din saptesprezece alpinisti, dintre care patru au pierit în încercarile finale de asalt al piscului.

Minyag Kangkar este un munte de o rara frumusete. „Nu exista pe pamînt loc mai frumos decît Minyag Kangkar”, exclama localnicii. Legendele spun ca o noapte petrecuta pe acest munte echivaleaza cu zece ani de meditatie si rugaciuni neîntrerupte.

Femeile de toate culorile si toate nationalitatile asalteaza pasnic înaltimile pîna mai ieri ale spiritelor rele si zeilor neîmblînziti. Curînd pasii lor vor calca pe urmele celor care, înfruntînd împaratia rece a zapezii si a mortii, au ajuns pîna pe acoperisurile lumii, la zeita mama a pamîntului. În curînd vom auzi de noi izbînzi ale îndraznelii si vointei feminine !

Uriasul pamîntului a fost învins. Everestul a fost asaltat si cucerit în 1953 de Hillary si Tensing.

Dar mai putin cercetati, desi mai putin înalti, au mai ramas înca un an, doi sau trei, Chogori (K2) (8611 m), al doilea munte al lumii cucerit în 1954 de italienii Compagnoni si Lacedelli, Kangchendzonga (8597 m), al treilea munte al lumii, învins de o expeditie britanica în 1955, Makalu (8 481 m), al cincilea munte al lumii, escaladat de francezii Terray si Couzy.

În anul 1955 ramasesera înca necuceriti Lhotse (8501 m) si Dhaulagiri (8172 m), asaltati de expeditii elvetiene, si Manaslu (8 125 m), tinta unei expeditii japoneze.

Astazi toti uriasii au fost cuceriri. N-a mai ramas munte de peste 8 000 m neînvins de îndrazneala si vointa omeneasca. Dar iata ca în 1957, anul geofizic international, începe cucerirea unui nou tarîm necunoscut, cel de al saselea continent: Antarctica !

20

Descoperit în anul 1820 de navigatorii rusi Lazarev si Bellinghausen, acest nou continent vast si alb, cu o suprafata de 14 milioane km2, cu un strat de gheata în medie de 2 500 m si cu o temperatura care n-a mai fost înregistrata medieri pe pamînt — 88,3° la statiunea sovietica „Vostok”, situata la       3 420 m altitudine, deschide si el drumul expeditiilor polare si... alpine.

Dupa expeditiile cu nave ale lui Amundsen si Shakleton, cu cîini si schiuri, ale lui Amundsen si Scott, cu avionul, ale lui Byrd si Ellsworth, încep acum la mijlocul secolului al XX-lea expeditiile pe muntii Antarcticii.

Cel mai înalt munte al noului continent este Executive Committee Range (6 096 m), mai înalt deci ca cel mai mare munte din Africa sau Australia si aproape egal cu McKinley din America de Nord (6193 m).

Piscurile a trei munti se înalta aici la peste patru mii de metri (Markham, 4602, Erebus, 4023, Nansen, 4010). Ulmer are 3 810 m, iar Polul Sud, 2 804 m. Tot în Antarctica se afla masivul care poarta numele aviatorului sovietic Perov, care a salvat în 1958 o expeditie belgiana amenintata sa piara în gheturile vesnice ale Sudului.

Toti acesti munti au fost descoperiti si masurati de expeditiile stiintifice internationale, care au decretat Antarctica drept un teritoriu pasnic, în care se pot efectua numai studii si cercetari polare.

Dar muntii sînt munti si ispitesc fara voia lor. si iata-l pe Edmund Hillary, binecunoscutul cuceritor al Everestului, strabatînd în fruntea unei expeditii neozeelandeze de asta data lanturile de munti glaciari ai Antarcticii. În 78 de zile de vara polara, la blînda temperatura de —25°, expeditia, condusa cu dîrzenie si pricepere de Hillary, parcurge peste 2000 km, escaladeaza muntii de aproape cinci mii de metri Markham si Kirpatrick si, înfruntînd gheturile sfarîmicioase ale crestelor, atinge la 3 ianuarie 1958 Polul Sud. Prin radio baza Scott primeste urmatorul mesaj: „Calauzindu-ne dupa soare, am ajuns la tinta. Sîntem foarte obositi, dar si foarte multumiti ca ne-am atins obiectivul”, înca o data, Hillary intra în istoria cuceririlor geografice.

Dar dupa muntii continentelor si ai Polului, va veni rîndul celor din adîncul marilor si oceanelor. Omul, în neastîmparata lui curiozitate, a si patruns în lumea plina de taine a adîncurilor, în asa-numita lume a tacerii. Francezul Jacques Ives Cousteau a coborît pîna la 90 m cu o masca protectoare. Savantul Auguste Piccard, însotit de fiul sau Jacques, a ajuns cu batiscaful pîna la adîncimea de 3 150 m, în tentativa din septembrie 1953, în preajma insulei Capri, performanta depasita peste un an de Hount si Willm (4050 m) si apoi de Jacques Piccard (11 000 m).

Cea mai mare adîncime din lume masoara 11 034 m si a fost înregistrata prin sondaj în dreptul insulelor Mariane din nordul Australiei si nu departe de insulele Filipine, unde de asemenea au fost masurate adîncimi de zece mii de metri. Asadar, adîncimea marii întrece înaltimea muntilor si nu este egala lor, cum afirmau nemotivat unii cercetatori.

21

Muntii adîncurilor — iata probabil viitoarea ispita a alpinistilor submarini. De pe acum chiar se face vînatoare submarina, iar Cousteau va construi lînga Monaco primul sau oras sub mare.

În fond de ce ne-am mira ? Începuturile noastre de viata n-au fost acvatice ?

În Pacific se gaseste unul din cei mai mari vulcani submarini, amiralul Makarov, înalt de 5000 m si deocamdata... neexplorat. Munti submarini de 3000—4 500 m se întind de-a lungul si dedesubtul Oceanului Atlantic, constituind Masivul sau Valul Atlantic Central. Acest lant de munti începe din nord si continua si în emisfera sudica, cu înaltimi care ating uneori 6000 m. Se spune chiar ca insulele Azore n-ar fi altceva decît vîrfurile foarte înalte ale unor munti submarini prapastiosi, marginiti de vai adînci.

Pe linia acestor munti, în zona Gibraltarului, se pare ca a disparut acum 10000—12000 de ani misteriosul continent Atlantida, despre care Platon aminteste în scrierile sale si care l-a inspirat si pe romancierul francez Pierre Benoit.

Oamenii iscoditori si întelepti sapa nu numai în maruntaiele pamîntului, asa cum au facut cu tunelul de sub Mont Blanc, ci si sub mari si oceane. Un roman fantastic imagina un tunel pe sub Atlantic, între Europa si America. Un proiect realizabil propune un tunel sub Canalul Mînecii, între Calais si Dover. Cousteau construiesti primul „oras” submarin. Iar cel mai original tunel submarin din lume a si fost realizat, în 1957, în Japonia: tunelul Hammon. El leaga insulele Honshu si Kyushu; are o lungime de 3 460 m si doua etaje: cel de sus pentru circulatia automobilelor, cel de jos pentru pietoni.

Un lant de munti submarini, înaltîndu-se la peste 2000 metri deasupra fundului marii, a fost descoperit În 1958 de geofizicienii care au explorat Arctica. Fantezia lui Jules Verne este astazi aproape cu totul depasita. De ce n-ar fi întrecut de realitate si cu cei „20 000 de leghe sub mari” ?

Apoi oamenii vor privi deasupra capului lor, spre stele ... Cum drumul pîna la Jupiter, planeta cea mai mare a sistemului nostru solar, supranumita si gigantul gigantilor, este de 550 milioane kilometri, oamenii vor ateriza mai întîi în luna, unde vor escalada muntii înalti de 9000 m, cu aceleasi nume ca pe pamînt — Alpi, Caucaz, Apenini, Carpati, craterele Lomonosov, Ţiolkovski, Jolliot Curie, lantul muntilor sovietici, si apoi muntii celorlalte planete.

Poate ca astazi toate aceste idei par nastrusnice si nerealizabile. Dar amintiti-va ca asa au gîndit si contemporanii lui Prjevalski, Nansen sau Amundsen. si astazi pamîntul ni se pare mic si prea binecunoscut. Deci sa privim în adîncuri si spre stele. Alpinismul va coborî în oceane, ca speologii în pesteri si se va înalta în înalturi, asemenea cosmonautilor. Universul va fi cunoscut în toate nepatrunsele lui taine. Dar omul va sti si atunci sa descopere noi lumi necunoscute...

22

Literatura

Scriitori si muntele

Totdeauna plini de neastîmpar si entuziasm, însetati de neprevazut si noutate, scriitorii — de la Petrarca la Rousseau, de la Goethe, Puskin, Byron la Daudet, Dumas si Heine — au iubit cu pasiune muntele, foarte adesea cu o pasiune nebuna, „d'un fol amour”, cum scrie în însemnarile sale despre Spania poetul si romancierul francez Theophile Gautier.

În munti ei au cautat si gasit îndelung dorita liniste, surprinzatoare frumuseti, teme noi de inspiratie. Pentru toate acestea — chemare, bucurie, rod — scriitorii au parasit lumea oraselor si a saloanelor, pentru lumea de feerie a înaltimilor si lupta cu natura.

Ei devin nu numai cautatori de teme poetice, ci sinceri si pasionati iubitori ai muntelui, pasiune care la scriitorii Orientului îndepartat, din India, Tibet, China, se transforma în adevarat cult si filozofie de viata.

Pentru Rabindranath Tagore înaltimea este, pentru cei care se tîrasc pe pamînt, sublimul si adeseori neîntelesul: „Pasarile, obisnuite sa-si petreaca viata în gluma, în fundul curtii, în bucatarie, nu pot sa înteleaga cum vulturii se bucura sa strabata înaltimi sublime”.

O veche zicala chineza, a lui Confucius, spune ca „înteleptul se bucura de apa, omul virtuos de munti”. Muntele pentru chinezi este si o culme a sufletului omenesc. Tu Lung, scriitor chinez din secolul al XVI-lea, în cartea sa despre ,,Drumurile lui Ming Liao-tse”, aminteste de cei cinci munti sacri ai Chinei. Cel care se gaseste pe culmea lor se afla deasupra vînturilor ceresti si poate privi cele patru lacuri, miriadele de vîrfuri muntoase, miriadele de fluvii, care par ca încing pamîntul. Calea Lactee straluceste în infinitul cerului, îti pare ca poti atinge cu mîna vulturii cerului. si soarele si luna îti lumineaza timpul si drumul. De trei ori fericit cel care aude muzica divina a vîntului muntilor...”

Ramayana, epopee indica din secolul al VI-lea î.e.n., cînta între altele muntele sfînt dintre Rama si Sita, cu zapezi stralucitoare, gratioase cascade si paduri încarcate cu flori. „Dupa ce am vazut minunile acestui munte maret, muntele sfînt Citracuta, nu mai avui teama de exilul meu, de viata mea solitara. Sa-mi traiesc aici zilele, alaturi de tine, draga mea Sita, si de fratele meu Lachsmana, nu e nici o tristete. Priveste aceste creste sublime care urca spre cerul stralucitor. Unele argintii, de purpura sau opal, altele de smarald. Ai spune un diamant în plin soare”.

„Om manipadme hum”. Lauda, pelerine, frumusetea florii de lotus, îl îndeamna pe muritor Dalai Lama. Cunoaste în floarea de lotus si în fulgul de zapada minunile lui Buddha. O mie de pacate sînt iertate. „Om manipadme hum”.

23

În Europa muntele n-a fost înteles si pretuit de la început de toti scriitorii. Chateaubriand, sensibil si evocator al atîtor frumuseti din natura, este de-a dreptul îngrozit de Alpi. Hegel, care la Berna are prilejul sa cunoasca muntii Elvetiei, rational, rece si „îmbatrînit de tînar”, cum îl caracterizeaza unii contemporani, nu simte nici un fior si nici un îndemn spre ei.

Adoratia unor romantici ca Dumas, Musset, Lamartine va veni ceva mai tîrziu, dar cu rod îndoit. Rousseau cel dintîi ia Alpii ca motiv de inspiratie, cadru pentru „Vicaire savoyard” si scrie lucruri îndraznete în „Lettres de la montagne”. De altfel, cuvîntul „romantic” a fost folosit întîia data în literatura lumii de J. J. Rousseau pentru a descrie frumusetea lacului Geneva.

Interesant ca pîna si Voltaire, om de orase si saloane, insensibil la farmecul naturii, se entuziasmeaza adolescent la vederea lacului Geneva, caruia îi dedica versuri inspirate.

Însusi Kant, filozoful idealist, omul care n-a parasit niciodata în cei optzeci de ani ai sai Konigsbergul natal, a trebuit sa recunoasca frumusetea si varietatea muntilor: „Cît de monotona ar fi fata pamîntului fara munti”.

Una din primele marturii literare privitoare la munte este descrierea lui Tit Liviu despre ascensiunea lui Filip al V-lea, regele Macedoniei, pe muntele Hemus din Tracia. Ascensiunea s-a facut în anul 181 î.e.n., din curiozitate. Filip voia sa se convinga daca, asa cum spunea poporul, de pe vîrful muntelui se vede Marea Neagra, Adriatica, Dunarea si Alpii.

Dupa sapte zile de mars, Filip ajunge la poalele muntelui. Aici se opreste o zi pentru a alege pe aceia pe care avea de gînd sa-i ia cu sine. Apoi porneste la drum ... Cu eforturi moderate ataca întîi înaltimile mai joase. Urca mai departe, unde întîlneste locuri împadurite fara vreo urma de poteca. La un moment dat padurea e atît de deasa, încît abia se zareste cerul.

Urca si mai departe. Deodata un nor neobisnuit de întunecat acopera totul. Parea ca se lasase noaptea. Se ajunge pe vîrf cu mare greutate si mare bucurie. Bucuria celor care au învins necunoscutul si muntele, desi, cum scrie Tit Liviu, „toti erau obositi de dificila ascensiune si cel mai mult dintre ei, regele Filip, care era si cel mai înaintat în vîrsta”.

Dornic sa vada rasaritul soarelui de pe Etna (3 269 m), împaratul roman Adrian urca acest munte în anul 126 e.n. Adapostul construit atunci la o ora de urcus spre vîrf este considerat în istoria alpinismului cel dintîi refugiu alpin, iar ascensiunea lui Adrian, cea dintîi ascensiune cu caracter turistic, estetic.

Asa cum se credea, pe acest pisc soarele rasarea într-o stralucire de culori asemanatoare curcubeului. Stînca de la care s-a început ascensiunea s-a numit de atunci, în amintirea numelui lui Adrian, „Torre del Filosofo” (Turnul filozofului).

24

Cel dintîi mare scriitor cuceritor si cucerit de munte este Francesco Petrarca. El urca pe Ventoux, munte înalt de aproape doua mii de metri (1 912 m), în aprilie 1336, deci mai mult de sase secole în urma.

Încîntat de tot ceea ce vede, marturiseste ca aceasta ascensiune n-o va uita niciodata. „Stateam privind totul în jur si mintea mea staruia acum asupra lucrurilor omenesti”.

Petrarca este coplesit de maretia peisajului, întelege acum adevarul filozofilor care vorbesc de înaltimile neatinse ale muntilor, de valurile vaste ale marii, de respiratia oceanului, de miscarile înfinite ale astrelor...

Iata-l ajuns pe vîrf. Se odihneste pe un mic loc plan si mediteaza: ,,Miscat de o neobisnuita adiere a vîntului usor si de vastul si liberul spectacol, ramasei înmarmurit. Privii. Norii îmi erau sub picioare, îmi îndreptai atunci ochii acolo unde inima ma îndemna, spre Italia. si Alpii, desi atît de departati, Alpii rigizi si înzapeziti, îmi pareau apropiati”.

Istoria a cunoscut si lunga noapte a evului mediu. Dar secolul al XV-lea, pasiunea si imaginatia lui Gutenberg, ne vor aduce lumina tiparului si primele marturii tiparite ale oamenilor de cultura.

Care este cea dintîi carte despre munte ? Interesant, dar nu usor de spus. Istoricii, geografii, literatii îsi sustin fiecare punctul lor de vedere si cum aceasta s-a întîmplat de mult, pe cînd turismul si alpinismul nici macar nu existau ca notiune, este greu sa dai cuiva întru totul dreptate.

Fireste, aceasta mult-cautata carte a muntelui nu poate fi „Scala Paradisi” a lui Saint-Jean (sec. VII) si nici „De elevatione montis” a lui Thomas (sec. XIV). Dupa parerea celor mai multi si mai priceputi, întîia adevarata lucrare despre munti a fost si ramîne „De Alpibus commentarius” a lui Jo-sias Simler. Ea este prima carte de calatorie în Alpi si a aparut în 1574.

Dar înca înainte Konrad von Gesner publicase lucrarea sa, cu un continut mai bogat, istoric însa, „De montium admiratione” (1541). Iar si mai înainte, asa cum veti întîlni la capitolul Alpilor, Aegidius Tschudi scrie întîia carte de topografie alpina, „De prima ac vera Alpina Rhaetia” (1538).

Sa ramînem asadar la Josias Simler si cartea lui de impresii, redactata în limba latina în anul 1574. si sa ne bucuram uimiti ca la începutul secolului al XVIII-lea, cu mult înainte de cucerirea Mont Blanc-ului, Albrecht Haller, bun medic si pasionat alpinist, dedica un volum de poezii muntilor lui dragi, „Alpii”, în 1729.

Dar cea dintîi opera literara a unui mare scriitor, în care muntele este aratat în toata frumusetea lui, ramîne „La nouvelle HeloTse" a lui J.J. Rousseau (1761). Aici sînt descrise, de cel care va deschide drumul romanticilor prin îndemnul sau „înapoi la

25

natura”, crestele muntilor Valais, plimbarile romantice la Stîncile din Meillerie si pe lacul Geneva, acelasi lac Geneva pe tarmul caruia traise si scrisese înainte Voltaire.

J. J. Rousseau e impresionat de singuratatea, de linistea padurilor si muntilor. O pace launtrica coboara în sufletul sau nelinistit. Aici, în muntii înalti, „aerul este mai pur, corpul mai usor, spiritul mai senin; placerile mai putin arzatoare, pasiunile potolite”.

Meditatia devine aici, la înaltimi, calma si profunda. Jos, ai lasat pamîntestile framîntari. Devii acum grav, multumit, gînditor. Te miri ca baile de aer ale muntilor nu figureaza printre „marile remedii ale medicinei si ale moralei”. Bogatia, varietatea privelistilor te uimesc si te încînta. Pasari necunoscute, plante bizare, cascade albastre, o lume noua. Aerul atît de curat face culorile mai vii, distantele pier, uiti de tine si de locul în care te gasesti. si J. J. Rousseau îsi reaminteste versurile lui Petrarca:

Qui, non palazzi, non teatro o loggia,

Ma'n lor vece un abete, un faggio, un pino,

Tra l'erba e'l bel monte vicina

Leva di terra al ciel nostri intelletto[1]

Dar Alpii sînt unici si prin maretia ghetarilor. Enorme culmi de gheata, cum spune Rousseau, înfratite parca aici cu muntele, de la începutul lumii. si cine ar putea uita vreodata amurgurile, cînd dupa apusul soarelui muntii cei înalti se scalda însîngerati în razele lui, colorînd trandafiriu culmile sale albe de zapada.

Acum doua sute de ani J. J. Rousseau, precursor al Revolutiei franceze, s-a dovedit si în scrisul sau precursor al literaturii alpine. Entuziasmul si voluptatea sa de drumetie, paginile, am spune unice, din romanul „Noua Eloiza”, fac din acest scriitor un tovaras bun de mers pe munte, un îndemn statornic la meditatie si bucurie.

Goethe ar fi putut da literaturii universale cea dintîi mare opera literara dedicata muntelui, dar însemnarile sale de calatorie din Elvetia (1779) nu aduc mai mult decît unele pasaje sugestive si cîteva desene, pretioase prin aceea ca apartin marelui poet german.

si el, asemenea lui Rousseau, este uimit, impresionat de maretia muntilor si ghetarilor, de alba lor puritate. „Viziune de o frumusete extraordinara” este stralucirea în noaptea senina a stelelor muntilor. si tot viziune unica, stranie, este lupta naturii, a zapezii, a vîntului si a stîncilor în hornul lui Balmat.

Goethe iubeste tacerea muntilor. „Muntii sînt profesori tacuti si fac din nou discipoli ascultatori”. Nu numai poezia înaltimilor îl încînta pe poet. Ci si lupta naturii, a omului, a acestui Faust etern cautator de întelesuri si fericiri. Muntele este întelepciune, adevar, frumusete. De aceea el trebuie sa ne fie profesor de viata si prieten drag...

26

Prin „Manfred” (1817), poem filozofic cu întrebari profunde asupra vietii, George Byron aduce în literatura nu numai cadrul, dar si adevarurile vietii oamenilor de la munte. Cautarile lui Manfred în Alpi, natura aspra, dar minunata a muntelui, viata pastoreasca a muntenilor, toate acestea fac din „Manfred” un poem al muntilor si al omului care-si cauta rostul si împlinirile.

Byron este coplesit de frumusetea muntilor. El se întreaba fara sa-si poata raspunde: „Muntilor! Pentru ce e în voi atîta frumusete ?” într-adevar muntii sînt o ispita, o chemare pe care nu poti sa n-o urmezi. „Muntele are o prospetime si o forta de viata pe care nu le vor cunoaste niciodata placerile desarte si lenea”.

O alta capodopera a lui Byron, „Prizonierul din Chillon” (1816), se datoreaza si ea Alpilor si lacului Geneva. Castelul Chillon strajuieste trecatoarea dintre tarmurile lacului Geneva. În temnita castelului a fost înlantuit timp de patru ani (1532—1536), de unul din cei sapte stîlpi de piatra, udati de ape, Bonivard, eroul poporului elvetian. Castelul este situat pe o insula stîncoasa, chiar lînga tarm, spre Montreux. În apropiere — Ronul, fluviu puternic si liber. În zare, acoperiti de zapezi — Alpii, cu Dents du Midi. Pe ape, odihnind uneori, si în înalt, spre azur — pescarusii. Iar în temnita întunecoasa, rece si umeda, cu dalele de piatra tocite de lanturi si pasi grei, tintuita de stîlpi — Libertatea.

Muntii si omul. Stîncile acestea eterne atingînd cerul si omul, adeseori atît de nevrednic de sine. Coloanele gotice înaltate pur spre astre. si muzica aceasta fara asemanare, care este muzica muntilor.

Prin „Manfred”, „Prizonierul din Chillon”, „Ratacirile lui Ghilde Harold”, poeme inspirate de natura si mîndria Alpilor, George Byron ramîne unul din scriitorii cei mai legati de munte, deoarece nimic nu a simbolizat poate mai mult libertatea, pentru cel care va cadea la Missolonghi luptînd pentru independenta grecilor, decît muntele, înaltimile acestea cucerite uneori, dar învinse niciodata ...

Asa cum scriitorii din centrul Europei au mers spre Alpi si magicul lor Mont Blanc, tot asa scriitorii rusi au facut din Caucaz Parnasul lor.

Aici a stat Puskin în anii exilului, departe de rautatea si meschinaria saloanelor si a curtii. Aici s-a inspirat el pentru poemele „Prizonierul din Caucaz” si „Fîntîna din Baccisarai”.

si tot în Caucaz este exilat, trimis în surghiun pentru poezia sa revolutionara „Moartea poetului”, dedicata lui Puskin, M. Lermontov. Aici, în carnetul sau de piele cafenie, daruit la plecare de scriitorul V. Odoevski, va scrie el, inspirat de culmile singuratice si stîncoase ale muntelui Masuk, poeziile: Un vis, Muntele, Cearta, Cîndva o frunza s-a desprins, îmi port pustiu prin noapte pasul, precum si ultima poezie a vietii sale, curmata nedrept de timpuriu, la douazeci si sapte de ani, într-un duel, poezia Proorocul.

27

 „Primiti salutul meu, o, munti albastri ai Caucazului” acesta este unul din laitmotivele poeziei lui Lermontov, „Caci voi mi-ati leganat copilaria pe crestele salbatice, voi m-ati purtat si m-ati învesmîntat în nori de argint si m-ati deprins cu cerul si taria... Adesea-n ceasurile aurorii priveam zapada si ghetarii-ndepartati pe stînci... O, Caucazule, cît ti-am iubit furtuna. Pustiitoarele, rasunatoarele furtuni !”

Un alt mare îndragostit al muntilor este scriitorul englez John Ruskin, scotian dupa tata, care vazînd întîia data Alpii la Chamonix, la vîrsta de patrusprezece ani, ramîne un statornic admirator al lor timp de aproape cinci decenii.

Ruskin calatoreste de mic în Franta, Italia, Germania. În cartile sale, aparute la jumatatea secolului al 19-lea (Pictorii moderni, Cele sapte lampi ale arhitecturii, R. de la Sizeranne), dedica Alpilor pagini minunate si entuziaste. Interesant este ca el îsi ilustreaza singur lucrarile, talent din copilarie, care, adaugat la acela de poet, facuse pe profesori sa-l considere un copil precoce.

întreaga opera a lui John Ruskin este un imn închinat naturii. Frumosul în natura si arta, iata care trebuie sa fie nazuinta omului. Priviti cum se iveste din zapezi, în Alpi, în luna mai, o floare „gînditoare si firava” a carei corola ca un clopotel albastriu, încondeiata pe dunga cu purpura, spînzura si tremura pe stînca de gheata. Contemporanii, în frunte cu Carlyle, îi admira ideile, i se recunoaste meritul de a fi deschis un drum nou, o noua renastere. Se vorbeste acum admirativ de frumusetea naturii, a stîncilor si a florilor. Dar Ruskin studiase la Oxford si stiintele. Pasiunea pentru natura si Alpi îl va face sa scrie lucrarea „Despre straturile geologice din Alpi”.

Nici Victor Hugo, care totusi a fost în Pirinei si Alpi si a scris despre ei, si nici Alexandre Dumas, care a stat o noapte întreaga de vorba cu Jacques Balmat, nu au dat cartea mult asteptata de noi.

„Tartarin în Alpi” (1885) a lui Alphonse Daudet este o istorioara vesela, cu multe peripetii, dar numai atît. Iar „Calatoria în Harz”, din tineretea lui Heinrich Heine (1824), este mai mult un pretext literar, decît pasiune si întelegere alpina.

si totusi însemnarile lui V. Hugo sînt prezente, desigur si prin valoarea autorului lor, în toate antologiile alpine ale lumii. Peisajele pe care le descrie sînt de o fermecatoare frumusete, sentimentele pe care le încearca omul în maretia muntelui, coplesitoare. Alpii — un spectacol unic, în fata caruia omul mediteaza profund. O imensa carte deschisa în care citim totul despre natura si despre noi însine.

V. Hugo crede nestramutat în destinul omului: „Nimic nu-l face pe om sa sovaie, nici o masa, nici un bloc, nici o piedica, nici rezistenta materiei, nici maiestatea naturii. Cu tîrnacopul în mîna, omul porneste sa ia cu asalt nemarginirea... Globule, nu te împotrivi stradaniilor furnicii tale”.

28

Sa nu uitam nici romanul lui Jules Verne, inspirat din frumusetea muntilor nostri, pe care el i-a cunoscut si pretuit, roman scris în anul 1892 si intitulat „Castelul din Carpati”.

Romanul este rodul unei calatorii pe care Jules Verne a facut-o la noi în tara, însotind pe o prietena a familiei sale. Locul actiunii este un sat asezat pe muntele Plesa, la poalele Retezatului. În apropiere curge rîul Nyad, desigur un afluent al Jiului.

Eroii sînt toti români: padurarul Niculae Dec, biraul Colt, fiica sa Miorita, ciobanul Fric, savantul Orfanic, învatatorul Hermod. Descrierile de natura sînt pitoresti si reale: defileul Vulcanei, localitatile de dincolo de cele doua Jiuri, asezate la gura minelor de carbuni, piscurile îndepartate ale Retezatului si Parîngului.

J. Verne aminteste încîntat si de mîncarurile românesti, precum si de drojdia si tuica noastra. si de asemenea de voievodul Huniade, simbol al libertatii poporului, de legendele Mesterului Manole, a cetatii Deva si a stîncii de bazalt de la Detunata. Sa fim mîndri ca marele Jules Verne s-a inspirat din frumusetea locurilor si din viata dîrza, cinstita a poporului nostru.

Dintre scriitorii moderni, ispitit si îndragostit de munti este academicianul francez Henry Bordeaux, ale carui „Peisaje românesti” aduc momente, imagini si oameni dragi din lumea mereu tînara si pasionata a Alpilor.

Un mare premiu anual de literatura l-a primit destul de recent, în 1957, ghidul Guy Belzacs pentru cartea sa emotionanta „Calauzele îsi au stelele lor”.

Prezenta muntilor în literatura rusa, atît de vie în poezia lui Puskin si Lermontov, continua astazi modern cu „Oameni si munti” a lui Evgheni Simonov. Cartea povesteste, la început romantat, drumurile lui Tiansanski, apoi realist, dramatic, emotionant, întîmplarile, încercarile prin care trece expeditia care cucereste în 1933 piscul Pobeda (7 439 m).

Nu a ramas gen literar în care muntele sa nu fie prezent, si înca la înaltime. Jean Secret îi dedica un eseu „Alpinistul”, Marcel Achard o binecunoscuta piesa de teatru, mai apoi ecranizata si în care J. Louis Barrault juca unul din primele sale roluri de film la 3 200 m altitudine”).

Samivel, Cos scriu despre munte si eroi coborînd din Tartarin. Iar Joseph Peyre, între altele, trei carti izbutite despre înaltimi: „Mont Everest”, „Matterhorn”, „Mallory et son dieu”.

si în opera lui Hemingway muntele este prezent: muntii Elvetiei în romanul „Adio arme”, muntii Africii în „Zapezile de pe Kilimandjaro”. Dar numai ca decor, nu ca problematica. Pentru Hemingway neobosita lui dragoste a fost si a ramas întotdeauna marea si ea i-a adus, în parte, gloriosul Premiu Nobel („Batrînul si marea”).

29

O carte despre care se vorbeste aproape întotdeauna cînd este amintita opera lui Thomas Mann este desigur „Muntele vrajit” (Zauberberg, 1924), a carei traducere româneasca a lasat-o neterminata, prin surprinzatoarea sa moarte, Ion Marin Sadoveanu. Titlul este tulburator pentru literatura alpina, dar lumea de idei si personaje nu este atît de legata de munte cum ne-am fi închipuit si dorit. Romanul, unul din cele mai dragi autorului, este construit, dupa cum singur o marturiseste, dupa legile muzicii: „Am considerat totdeauna propriul meu talent ca o transpunere a artei muzicale si concep forma artistica a romanului ca un fel de simfonie, ca pe o tesatura de idei si o constructie muzicala. În sensul acesta „Muntele vrajit" are între cartile mele cel mai mult caracterul unei partituri”.

Actiunea se petrece la un sanatoriu, în Elvetia, la Davos. Eroul principal Hans Castorp, ca un Faust sau Hamlet modern, cauta si el întelesurile adevarate ale vietii. Doua personaje simbolice, un umanist si un iezuit, îl determina sa aleaga. Viata nu poate fi privita, iubita si cucerita decît de pe pozitii umaniste. Altfel, totul este minciuna si scrum.

Cum am mai spus, în acest roman muntii nu sînt decît cadrul, peisajul: zapezi, nopti cu luna, ninsori... Fragmentul despre cascadele muntilor este de o frumusete clasica si ades este amintit în antologii.

si acum un ultim popas în literatura noastra. De totdeauna scriitorii nostri au îndragit muntii si au scris despre ei. Înaintasii, Alecu Russo, Vasile Alecsandri le-au preamarit printre cei dintîi frumusetile.

Aleea Russo, care fusese în Elvetia si-i admirase frumusetile alpine, spune totusi ca muntii nostri trebuie sa ne fie si mai dragi. „Am auzit prea adesea, pe unii si pe altii, comparînd Carpatii nostri cu muntii Elvetiei, cu toate ca aceste persoane n-au vazut niciodata, nici chiar în vis, frumoasa Elvetie”.

Desigur, recunoaste Russo, muntii Elvetiei sînt mareti. Creste înalte, vai adînci, torenti naprasnici. „În fata acestora ochiul se minuneaza, ratiunea ramîne neputincioasa”.

Dar cît de altfel sînt muntii nostri, muntii Moldovei. „În prezenta muntilor nostri sufletul se lasa visarii, e o elegie nesfîrsita”. Sînt gîndurile despre munte ale unui mare scriitor, într-o calatorie în anul 1839, undeva la Piatra Teiului !

Pentru Vasile Alecsandri, iar mai tîrziu pentru Vlahuta si Delavrancea, credinciosi prieteniei si muntilor Moldovei, Ceahlaul este chemarea spre natura.

Alecsandri în însemnarile sale de drumetie, publicate în revista „Propasirea” — „O plimbare la munti” (1844) — aduce, ca altadata Cantemir, care considera Ceahlaul nu mai putin vrednic de glorie decît Olimpul, omagiu acestui munte. „Ceahlaul ni se arata în toata marimea lui, ca un urias ce si-ar fi întins capul deasupra muntilor ca sa priveasca apusul soarelui”.

30

Tot de la Vasile Alecsandri ne-a ramas descrierea unor necunoscute drumuri de munte, a unei doine culese din satul Piatra pe valea Bistritei si a multor alte poezii populare. Timp de trei ani (1840—1843), Alecsandri strabate în lung si-n lat Moldova. Merge prin sate si asista la hore, urca pe munte si se opreste la stîne. Este cel dintîi scriitor influentat rodnic de poezia populara si cel dintîi care o valorifica. Dragostea pentru munti si folclor a scriitorilor moldoveni se datoreaza si marelui nostru Vasile Alecsandri.

„Pseudokineghetikos”, una din cele mai originale lucrari din literatura noastra, a fost scrisa de Alexandru Odobescu în anul 1874, sub influenta lui Gogol si Turgheniev, pe care el îi citise în original. Se cunoaste prea bine întîmplarea care l-a facut, fara voie aproape, pe Odobescu sa scrie în loc de o prefata o carte întreaga. si prietenul sau C. Cornescu îl va fi iertat desigur si se va fi bucurat ca un modest manual de vînatoare, scris de el, a sugerat si inspirat eruditului si multilateralului Odobescu acest fals tratat cu incursiuni atît de subtile În literatura, muzica, plastica.

Noi nu urmarim vînatoarea în cartea lui Odobescu, ci paginile despre munte, cele din capitolele al X-lea si al XI-lea. Nu Baraganul atît de maiestrit descris, ca stepa din „Taras Bulba”, ci privelistea carpatica de pe Bisoca, spre Penteleu, „starostele muntilor din Buzau”, si spre alti nenumarati munti asezati „ca trepte ale unei scari de uriasi”.

Apusul de soare de pe Bisoca, din înaltimile lui, ia proportii simbolice, atotcuprinzatoare: „Soarele apunea drept dinaintea noastra; cercul lui rosiatic scapatase pîna pe zarea orizontului si razele-i, calde si senine, pare ca se asternuse peste tot sesul rasaritean al tarii”.

Alexandru Vlahuta a fost un scriitor original, caci nu multi sînt scriitorii care scriu despre pictura, între acestia sînt si exceptii: Rilke a scris despre Rodin, Aragon despre Courbet, Vlahuta despre Grigorescu.

La noi multi scriitori au pornit sa cucereasca tara, fie înainte, fie dupa Vlahuta, îi cunoastem. I-am citit. Dar nici unul nu a avut ideea de a-si face itinerarul si a-si grupa însemnarile pe întreaga harta a tarii. „România pitoreasca”(1901) este preludiul turismului nostru literar si al excursiilor în circuit, simbolul frumusetilor românesti.

Dinicu Golescu scrisese înainte „însemnare a calatoriei mele”, cu impresii din tarile apusene, N. Filimon îsi povestise excursiile în Germania, Bolintineanu pe cele din Bulgaria, Macedonia si Egipt, Alecsandri, calatoria din Africa. Dar nici un scriitor român nu scrisese unitar, laolalta, într-o singura privire de ansamblu, despre tara noastra.

Ghidul nostru Vlahuta ne poarta inspirat, în acelasi timp poetic, istoric, geografic, pe toate meleagurile tarii noastre dragi. Moldovean ca si Russo, Hogas, Sadoveanu, Vlahuta are în el neastîmparul plecarii, al locurilor noi, necunoscute. «A-ti cunoaste tara cu toate frumusetile si minunatiile ei — scrie un critic contemporan cu Vlahuta — e poate una din datoriile cele mai mari si dorinta fiecaruia trebuie sa fie aceasta. Cum însa

31

aceasta este o himera, cei ce nu au putinta s-o faca pot sa citeasca „România pitoreasca” si-si vor face o idee de podoabele ce încununa tara noastra».

Pe Dunare, de la Portile de Fier la Sulina. Pe Marea Neagra. si în muntii nostri. Da, mai ales în muntii nostri. Despre ei scrie Vlahuta cele mai multe si mai entuziaste pagini. Calatoria spre înaltimi începe calare, pe sub muntii Mehedintilor, sus pe Colibas. Aici i se povesteste legenda muntelui Babele, asemanatoare cu o alta legenda ascultata pe Ceahlau, si tot cu Dochia cea rea si transformarea ei în stînca.

Minunata este valea Motrului si manastirea Tismana. Dar neîntrecuta podoaba a muntilor tot Valea Jiului ramîne. Jiul, zbatîndu-se sugrumat de strînsoarea bratelor de piatra si strigînd de parca ar fi pieirea lumii. Dar sa mergem mai departe. Sa urcam din nou pe cai si apoi, pe jos, pe drumuri neumblate si uneori de nepatruns, pe papusa muntilor Parîng, pe Piatra Taiata, la pestera Polovragi, de unde un tunel sub munte se spune ca ar strabate subteran pîna dincolo, în Transilvania.

Neastîmparul si curiozitatea drumetului nostru îl poarta prin locurile cele mai frumoase si tainice: cheia Recei, „fantastica pestera Stogu”, Valea Oltului, unde nu e loc „de care sa nu fie legat un cîntec, o legenda, un nume de viteaz”.

Cu dorul neîmplinit si tristetea fratilor înstrainati — cartea apare în 1901, pe cînd Transilvania era dincolo de granitele României — poetul nostru calator îsi continua drumul prin Cîineni, Curtea de Arges, Cîmpulung. Urmeaza iar darnice peisaje de munte: Rucar, Dîmbovicioara, Pestera de la Dîmbovicioara îi pare poetului „o lume de basme”. Cu un popas în istorica Tîrgoviste, cetate de scaun, capitala a tarii timp de mai mult de trei secole, calatoria lui Vlahuta strabate acum pitoreasca vale a Ialomitei, cheile Tatarului, schitul Pestera. Neobosit, dornic necontenit sa nu piarda nici o frumusete, turistul nostru urca pasionat pe Obîrsia, pîna la Omul si coboara înfiorat de salbatice maretii pe valea Cerbului, spre oraselele Vaii Prahovei: Predeal, Azuga, Buseni, Sinaia.

Dar calatoria înca nu s-a terminat. Fara Moldova si minunatii ei munti (Vrancea, Neamtului, Sucevii) si fara o coborîre pe plute de la Dorna la Piatra, trecînd prin Toance, n-am fi cunoscut întreaga „Românie pitoreasca”. Sa iubim muntii. „Din cîte primejdii nu ne-au scapat pe vremuri muntii si codrii acestia !... Aici, în sipotul izvoarelor si-n freamatul codrilor a rasunat pentru-ntîia oara frumoasa noastra doina si nu e pîrîu, nici plai, de care sa nu fie legata o amintire scumpa sufletului nostru, nu e vîrf de munte, în tot cuprinsul acesta, care sa nu-si aiba povestea si cîntecul lui”.

Dintre muntii tarii noastre, Ceahlaul ramîne laitmotivul tuturor scriitorilor moldoveni si chiar nemoldoveni, ca George Topîrceanu. Ceahlaul si valea Bistritei. Dar mai ales Ceahlaul.

Despre el scrie Nicu Gane în nuvelele sale. Munte care nu înfioara, nu sperie prin salbaticie, ci „dezmiarda simtirile omului, dîndu-i icoana unei naturi blînde, în sînul careia parca locuieste totdeauna primavara”. Dar si Garabet Ibraileanu si Ionel Teodoreanu. Pentru criticul Ibraileanu nici o fericire nu poate egala o noapte pe Ceahlau.

32

O noapte la înaltimi, sub stele si brazi, între prieteni: Stere, Sadoveanu, Hogas, Mironescu. „Altceva nu exista ! Ai douazeci de ani, o pelerina pe umeri, nu crezi în microbi si esti pe Ceahlau ... Dar ca sa ajungi pe Ceahlau trebuie sa stii cum si cu cine”.

Calistrat Hogas a intrat într-adevar în legenda. Pentru el, muntii Moldovei n-au fost dragoste, ci patima, întreaga lui viata a dus-o între orele de clasa — era profesor de latina si româna la Piatra Neamt — si excursiile în munti. Adapostit ca sub un cort, cum se spunea, de vasta-i palarie calabreza, cu o romantica pelerina pe umeri, sorbind apa vie a muntilor — asa va ramîne pentru totdeauna în amintirea noastra Calistrat Hogas.

Se scula obisnuit în zori, la cinci dimineata. Iarna umbla fara palton si scria cu pasiunea cu care traia si hoinarea în munti, înfatisarea sa, chipul, semana cu al lui Victor Hugo.

Desi îi era draga „Pisicuta”, calul sau de munte, umbla cu voluptate si strasnicie pe jos. „Orice calatorie, afara de cea pe jos, e dupa mine — spunea Hogas — o calatorie pe picioare straine”. De ce ? Fiindca „a avea la îndemîna cu-peaua unui tren, roatele unei trasuri sau picioarele unui cal, înseamna a merge sezînd si a vedea ceea ce ti se da, nu însa si tot ce ai voi”.

Nimeni ca Hogas n-a descris în literatura noastra maretia, sublimul muntilor: urcusurile pline de neprevazut si pitoresc, privelistea Ceahlaului, a acestui „fantastic castel de aur, zidit de mîna fermecata a vreunui vrajitor”, bucuriile drumetiei, ca o cumpana între realitate si vis, noaptea magica, cu piscurile în negura, parca „hotare înalte dintre pamînt si cer”.

Urmariti coplesitoarea furtuna, unica în munti si în literatura noastra pîna la Geo Bogza. Aceasta prabusire de apocalips, în care totul se framînta, se sfarma, se naruie, „colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregateau s-o joace pe imensa scena a vazduhurilor”.

Dar natura e mereu învingatoare si datatoare de viata. Furtunii îi urmeaza linisti adînci si amurguri vrajite, lata-l pe C. Hogas, „amantul nestramutat al marilor privelisti”, cum singur se numeste, deasupra norilor, atît de aproape ca „de-as fi întins mîna, as fi prins stelele”.

El merge pe munti ca-ntr-o calatorie în necunoscut. O calatorie care-l soarbe în vasta ei imensitate. si Hogas înfiorat, îsi spune: „Poate ca pasii mei îndrazneti calcau acum pe rascrucile pamîntului si printr-o halucinatie acustica, îmi parea ca-i aud scîrtîitul greoi pe osia sa”.

Cartile lui Calistrat Hogas „Pe drumuri de munte” (1914) si „în muntii Neamtului” (1921), îndragite de fiecare noua generatie, înalta literatura noastra turistica pe piscurile literaturii universale. Nu o spunem din patriotica mîndrie, ci din convingerea critica de a avea în Calistrat Hogas un Dumas sau Heine al muntilor nostri, al muntilor lumii...

33

Un roman al muntelui, al omului de la munte, scris în numai zece zile, este „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu (1929), dupa ce timp îndelungat culesese în muntii Vrancei si aiurea cele o suta patruzeci si cinci de variante ale Mioritei si dupa un drum la munte, sus, dincolo de Bistrita si Dorna, pe culmile Stînisoarei.

M. Sadoveanu a iubit ca nimeni altul Ceahlaul, valea Bistritei, manastirile si muntii Moldovei. Aici se contopea el cu natura româneasca si cu cronicarii. Aici a petrecut el în aleasa tovarasie sau olimpiana singuratate clipele cele mai dragi ale vietii sale.

Este cunoscuta minunata legenda a Ceahlaului, sînt cunoscute si iubite cartile sale de pescuit si vînatoare („În împaratia apelor”, „Povestiri de vînatoare”, „Raiul”), povestirile inspirate de valea Frumoasei din muntii Sebesului.

Este, credem, mult citata si adînca semnificatie a drumetiei: „Ai umblat opt ceasuri; ai strabatut douazeci si ceva de kilometri; te-ai multumit, la amiaza, cu o gustare frugala; nu te simtesti flamînd; nu te simtesti obosit; esti în starea aceea speciala de euforie, pe care nimic nu ti-i poate da în celelalte împrejurari ale vietii”.

Se cunoaste si întîmplarea povestita cu farmec de Ibraileanu, despre o calatorie cu plutele pe Bistrita, în care, aparent absent si absorbit de o partida de sah, parea ca scriitorul nu observa nimic, nu-l emotioneaza nimic din frumusetile fara seaman ale privelistilor.

— Ce faceti, maestre ? îl întreaba surprins un tînar însotitor.

— sad, raspunde mofluz Sadoveanu, continuîndu-si cu si mai multa încordare partida de sah.

... Ca apoi, spre mirarea tuturor, sa publice într-un numar urmator din „Viata Româneasca” o splendida descriere a acestei calatorii, cu amanunte si observatii cum nimeni din cei foarte atenti numai la drum nu ar fi putut-o face. Muntele si apa erau în Mihail Sadoveanu ca stînca si brazii în fiinta muntelui. Lenta leganare pe plute si cufundata lui absenta îl faceau si mai treaz la minunile de frumuseti ale naturii înconjuratoare.

Nimic n-a iubit Mihail Sadoveanu mai mult ca muntii Moldovei, Agapia, Neamtu, Poiana Raiului, Raraul, Ceahlaul, iata numai cîteva din darurile acestui pamînt cîntat de cronicari si poeti. Ţara Moldovei este o tara a minunilor. „Privelistea muntilor moldovenesti are un caracter anumit — ne spune Mihail Sadoveanu. Parca ar fi un decor pentru încîntarea ochilor si multamirea sufletului”. si aceasta încîntare si multamire o va exprima scriitorul în opera sa ori de cîte ori va scrie despre frumoasa si blînda Ţara a Moldovei...

La începuturile turismului nostru, o pasionata de drumetie, cu nume de padure tînara, Bucura Dumbrava, a scris pentru toti îndragostitii de munte, indiferent de vîrsta si

34

anotimpuri, îndemnuri pentru a iubi înaltimile: „Cartea muntilor” (1920). Modeste, simple, firesti ca florile de munte, sfaturile ei cuprind întreaga lume a celor care cauta linistea si multumirea în natura: pregatirea, plecarea, tovarasii de drum, cabana, flora alpina, stîncile, duhul muntilor.

Sa ne patrundem de întelepciunile simple ale Bucurei Dumbrava. „Cînd e bine sa te duci pe munte ? Totdeauna. Nu e anotimp care ar putea sa-ti închida drumul spre înaltimi”. Cu cine ? „Baga de seama, drumete, si nu pleca la munte cu orisicine. Nici daca conduci tu, nici daca conduce altul”. Pregatiti-va sufleteste pentru plecare. „Clipa plecarii la munte are o mare însemnatate, pentru ca atmosfera ei înrîureste asupra excursiei întregi, închiputi-va un concert care ar începe cu un vajnic acord fals”.

Visul ar fi sa ne hranim cu parfumul florilor si al padurii. Dar fiindca numai aceasta nu-i posibil, sa ne îngrijim de hrana, „caci alta e foamea sus si alta cea de jos”. Economisiti-va fortele. Ale voastre si ale celor cu care drumetiti. Nu vorbiti în urcus, asteptati totdeauna pe cel mai slab, nu va încarcati exagerat rucsacurile. Nu puneti întrebari inutile: „Un bun turist, dupa ce a pornit la drum, nu mai pune întrebari unei calauze bune despre itinerar”. Iubiti si pretuiti ceasul focului la munte: „Am un tînar tovaras de drum care nu aprinde un foc fara sa-i spuie cîteva cuvinte prietenoase, rugîndu-l sa arda frumos”.

Ciobanul e primitor si nu se simte niciodata singur. „Nu sînt singur, sînt cu oile si cu muntii”, îndragiti florile, dar „sa nu rupi nici o floare, daca nu esti hotarît s-o duci pîna acasa si s-o îngrijesti, asezînd-o într-un vas cu apa”.

Unii drumeti iubesc piscurile, crestele de munte. Altii stîncile. „Stînca ne umple cu o bucurie puternica si linistita... în om se desteapta un fel de voluptate a urcarii, bucuria de a birui greutatea trupului sau, de a-l ridica aproape de cer”.

Muntele este bucuria de a trai. Daca i-am semana, am fi totdeauna cinstiti si dîrji. Dragostea pentru munte înseamna contopirea cu el. Adevaratul turist trebuie sa aiba muntii în suflet „cu toate florile si padurile, cu apele si vînturile, cu zilele si noptile, cu soarele, luna si stelele !”

Inginerul de drumuri Nestor Urechia a fost un admirator fanatic al Bucegilor. Pentru el Bucegii însemnau paradisul. „Cea mai curata desfatare a mea — marturisea el — este sa ma asez în fata Bucegilor si sa-i privesc. Ei m-au îmbiat la vise senine si au tras departe de buzele mele cupa de amaraciune ce semenii mei îsi daruiesc unii altora. Acela care-i priveste nepasator nu vede decît o îngramadire ciclopica de stînci. Pentru mine, însa, fiecare din acesti munti este o fiinta deosebita”.

În marea sa dragoste pentru Bucegi, la fel ca pictorul Gosse care toata viata lui a pictat Alpii, Nestor Urechia strabate în toate anotimpurile si pe toate drumurile Bucegii. Le patrunde tainele, la descopera orele culorilor, îi schiteaza topografic si le culege legendele.

35

Cine nu a auzit de „Zînele din valea Cerbului”, scrisa la Poiana din Anini pe valea Cerbului, dedicata fiicei sale Aimee si considerata chiar de autor cartea sa cea mai draga. Sînt povesti minunate din împaratia muntelui, povesti spuse în noptile de sfat ale zînelor muntilor: Zîna Zînelor, Zîna Gîzelor, Zîna Pasarilor, Zîna Vînturilor, Zîna Stelelor, Zîna Ninsorilor. Seara de seara ele îsi deapana basmele de-a lungul vaii Cerbului si noi le auzim si acum ca-n anii copilariei, caci omul ramîne totdeauna în suflet cu bunatatea si dorul anilor dintîi.

Convins, ca si Bucura Dumbrava, ca tineretul trebuie sa îndrageasca si sa cunoasca muntii, el îl îndeamna la drumetie, scriind „Umbletul pe jos” (1916), ca apoi, în acelasi an, sa mai dea doua lucrari animate de aceeasi arzatoare dragoste de munte: „Dragi sa ne fie muntii" si „Robinsonii Bucegilor”, ultima premiata de Academia Româna.

O antologie delicata, convingatoare, ramîne „Fermecatoarea natura” (1924), iar ultima sa carte poarta titlul atotcuprinzator „În împaratia muntilor” (1928). Înca cu doi ani înainte, Urechia daruise muntilor sai cei mai dragi, pe care îi urcase timp de treizeci de ani, la început cu Gepeleanu, un înaintas al turismului nostru, apoi cu prieteni devotati, cartea cu titlul unei chemari, unei ispite, „Vraja Bucegilor” (1926). Acesta a fost Nestor Urechia. Sigur, nu un mare scriitor, cu talentul celor care l-au precedat sau îl vor urma în literatura muntilor. Dar fara îndoiala cel mai patimas si hoinar dintre ei.

Scriitorul Geo Bogza a fost mai întîi un neastîmparat si neobosit reporter. El a parcurs si cunoscut întreaga noastra tara, ca odinioara Alexandru Vlahuta. Sinteza acestor calatorii pe întreg pamîntul patriei noastre este desigur eseul „Tablou geografic” (1953) si poemele în vers alb închinate locurilor si oamenilor de la noi.

Iubeste Geo Bogza muntii ? Care munti si pentru ce anume ? Citind cartea „Ţari de piatra, de foc si de pamînt” (1939), desprindem mîhnita, marea lui dragoste pentru Apuseni. Pentru stîncile si oamenii de cremene ai „cetatii de piatra”. Pentru Horia si Avram Iancu, pentru tot ce-a fost suferinta si sînge în istoria motilor din muntii de aur ai Apusenilor.

Motii se aseamana muntilor. Sînt încruntati si dîrji ca ei. Dar asa cum crestele muntilor au înfruntat furtuna, tot asa au biruit urgia timpurilor oamenii, motii. Horia ramîne simbolul, „omul de piatra în care s-a concentrat taria muntilor aspri si stîncosi”.

Daca în „Ţara de piatra” muntii nu apar unitar, ei fiind aici cadru, sens istoric, peisaj, în schimb în „Cartea Oltului” (1945) muntii sînt aproape tot timpul dominatori si stapîni.

Acest poem în proza al marelui nostru fluviu, care-si poarta zvelt si darnic apele pe 700 de km de pamînt pitoresc, a fost scris în urma unei tineresti excursii pe bicicleta, în anul 1939.

36

sapte sînt treptele existentei Oltului: treapta minerala — izvorîrea din Hasmasul Mare, treapta vegetala — Oltul se îndreapta spre miazazi, treapta multiplei fecunditati — întoarcerea spre miazanoapte, treapta spirituala — Oltul strabate Ardealul, treapta marii istorii — strapungerea Carpatilor, treapta deplinei biruinte — Oltul traverseaza întinsa cîmpie, si treapta reîntoarcerii în Cosmos — varsarea în Dunare.

Este aproape imposibil sa alegi citate din cartea lui Geo Bogza. Ar trebui sa o retranscrii pe jumatate. Nu se poate concepe astazi o antologie a muntelui fara Geo Bogza.

Povestea Oltului nu este un basm. Viata lui este încercare grea si lupta. „Pe cînd Muresul strabate linistit Ardealul, curgînd tot timpul spre apus, Oltul se framînta si mereu se întoarce din drum, chinuit de aspra cale pe care si-a ales-o si de propria-i constiinta”.

Muntele Hasmasul Mare din care izvoraste Oltul e un „poem simfonic al pamîntului”. Cîndva, o mare furtuna i-a nascut înaltimile. În vecinatatea lui, „transatlantic greoi” plutind în neguri sau pe valuri albastre, Ceahlaul si, bizar, lacul Ghilcos, imaginea rasturnata, „un munte lichid cu vîrful în jos”. „De aici din Hasmas, de sub un brad singuratic, din acest loc plin de poezie si mister” vine pe lume Oltul.

Furtuna pe Hasmas. Forta imensa care zvîrle în prapastii, într-o singura zi de mînie, cincizeci de mii de brazi. Norii, ploaia, stîncile si muntii. O cumplita frematare, halucinanta: „mii de torente, naprasnic dezlantuite... o puzderie de vipere lichide alearga printre stînci, muscîndu-le cu furie. Apoi deodata, de la o zare la alta, totul devine albastru si pur”.

Muntii lui Geo Bogza sînt fiinte omenesti. si Oltul de asemenea... Hasmasul respira cu plamînii lui de piatra. Oltul paseste calm în cîmpia linistita a Ciucului, nelinistit si dîrz în muntii vulcanici. Aici îsi aduna el întîia oara viori si flaute ca sa cînte Universului bucuria sa uriasa.

Oltul devine prietenul oamenilor. Traieste întîmplari nenumarate în Ţara Bîrsei. Strînge legendele muntilor Persani. În noptile senine, în noptile simfonice ale Carpatilor, „muntii devin cum nu se poate mai solemni, regasindu-si gravitatea din fiecare noapte si cele mai profunde sensuri ale existentei”.

Oltul trece întelept pe lînga cetati si orase. Mediteaza asupra spatiului, muncii, vietii. Pune în fata oamenii de la munte cu cei de la cîmpie. si într-un tîrziu, plin de amintiri, bucuros de uriasa lui întîlnire cu oamenii, ostenit de zbuciumul sau creator, Oltul întîlneste Dunarea si se pierde în apele ei adînci, sub stelele lumii, din nou în Cosmos...

Alexandru Vlahuta, pasionat si igenios, ne-a dat întîia „Românie pitoreasca”, iar Mihail Sadoveanu cu „Baltagul” — romanul oamenilor de la munte. „Cartea Oltului” este poemul apelor, al fluviului care parcurge spatii si timp. Iar „Accidentul” lui Mihail Sebastian, cel dintîi roman al schiului si muntilor (1941).

37

Întrebarea la care cititorul trebuie sa raspunda este daca schiul, acest sport al lunecarii, al visului si muntelui, acest frate bun al nostru, neînteles si adesea neiubit, poate salva un om, un om blazat, dezamagit de viata si dragoste ?

Dar nu numai în acest optimist raspuns sta valoarea cartii, ci în poezia, în frumusetea cu totul neobisnuita a metaforelor si în plastica peisajului.

Aventura, neobisnuita întîmplare care-l face pe Paul, eroul romanului, sa ajunga în munti si sa îndrageasca schiul, începe pe strazile Capitalei, dar urca repede în înaltimi, spre creste.

Din chiar primele clipe totul este cum n-a mai fost vreodata: aceste doua lopeti mari, negre, cu catarame si legaturi metalice care devin aripi de zbor, trenul tineretii, al vacantei, pornind în noapte si în cîntec, costumele multicolore, cu ochelari în loc de masca, parca anume pentru un carnaval al iernii, al zapezii.

Drumul pîna la Poiana Brasovului e un preludiu al minunilor care aveau sa vina. Iar întîiele lectii — o lupta crîncena cu gravitatea si voluptatea miscarii, înca vag traita. „E frumos ?” întreaba Nora, partenera de schi a lui Paul, aceea care îl convinsese sa vina aici, în munti. „E prea frumos. Putin prea frumos. Parca a fost facut într-adins, pregatit dinainte; brazii sînt prea multi, zapada prea mare... si tacerea asta colosala...”

Zile senine, cu soare marin, zile de ceata si viscol, zile si nopti unice, de feerie si basm. Culoare si muzica. „Lanturi de munti cresteau si se prabuseau într-o lumina magica... întreg muntele era o cutie de rezonanta, ca o vioara... Bucegii pareau niste munti de creta, sculptati minutios, cu vîrfurile delicate si exacte. Ţara Bîrsei se desfasura ca o macheta în relief. Zapada parea ca-si schimba în soare densitatea...”

Uneori în noapte totul era albastru: brazii, zapada, stîncile. Doar muntii pareau fosforescenti cu vîrfurile lor stralucitor albe. Cabana, schiorii, pantele, toate erau cuprinse de o frematare tînara, de o exaltare care nu stiai de unde vine, dar care te cuprindea ametitor.

Cu totii se înapoiau la cabana „osteniti de prea mult soare, îmbatati de nesfîrsita leganare pe schiuri”. Mai ales soarele îi coplesea. sedeau pe zapada, în sezlonguri de schi sau pe treptele cabanei. Paul „îsi auzea tîmplele zvîcnind si urechile îi erau asurzite de un tumult confuz de ghioc. Uita unde se afla si de cînd. I se parea ca este în aceasta toropeala luminoasa de totdeauna si pentru totdeauna. Nu avea amintiri, nu avea gînduri. Nici o imagine nu trecea prin ochii lui închisi, nici propria lui imagine”.

Un concurs de schi tulbura linistea muntelui, dar îi da o noua înfatisare. Muntele vibreaza acum de strigate, de lunecari pe schi, de cîntece. Schiorii ? „Stele negre, cazatoare, pe un cer de zapada”. Abia în noapte, totul revine la tacere si calm. Noaptea stelelor înalte, a zarilor albastre si a muntilor fosforescenti...

Munti, zapezi, schi...

38

si caderea. Zborul. socul. E o singura secunda. Daca ar fi doua, poate am muri. E ametitor. .. „Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea... nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atîta lumina”...

La aceasta întelegere fericita a muntelui nu ajungi usor. Dar totul nu e sa ajungi la ea, ci ajuns la ea s-o poti pastra mereu, întreaga viata !...

Dintre scriitorii contemporani, unul dintre cei tineri, sufleteste si ca vîrsta, este si Eugen Barbu. si nu e greu de explicat de ce. Fiindca iubeste cu anii adolescentei natura, miscarea, tineretea.

În reportajele sale, plastice, onomatopeice, pulsînd de vitalitate, „Pe-un picior de plai” (1957), strabat cîmpiile, muntii, marea, zarile. Ţara noastra întreaga, bogata si plina de frumuseti, se întîlneste în paginile acestui neastîmparat hoinar.

Capitolul care noua ne ramîne cel mai drag este desigur acela al muntilor, „Muntii linistiti”, cum l-a intitulat autorul. Aici, în cîteva pagini îndraznete si împlinite, Eugen Barbu priveste adînc, meditativ, muntii si pare sa-l continue în reflectii pe Geo Bogza.

Aceasta marturisire a lui Eugen Barbu îl aduce entuziasmat în familia celor care iubesc muntele, într-adevar, E. Barbu este prietenul bun, confidentul lui Puc, spiritul ghidus, neastîmparat, al iernii sportive. si de asemenea, omul care luneca cu viteza ametitoare pe schiuri „placere a zborului, a desprinderilor de pamînt, salt în abisuri”.

E. Barbu iubeste iarna, asa cum pare sa iubeasca toate anotimpurile. Asa cum iubeste muntele, marea, padurea. Dar iarna parca îndeosebi. Iarna, muntele, zapezile, schiul...

— Sînt muntele !

— Sînt omul care iubeste muntele !

— Sînt muntele, prietenul omului care iubeste muntele!

— Sînt omul îndraznet, sînt alpinistul !

— Fii bine venit la mine, te salut, schiorule !

— Am lasat uneltele sa se odihneasca, pentru ca a luat sfîrsit o saptamîna si iata-ma aici.

— Te cunosc. Vara si iarna îmi alungi singuratatea si pasarile, dar îmi place sa-ti aud glasul si rîsul.

— Îti place bucuria ca si mie. Bucuria e creatoare. Unde ti-e fata ?

— Acum mi-au crescut plete de zapada si ma acopar cu fulare de ceata ...

39

— Te-aud de departe. Vara ai un par electric de fulgere, dar acum îmi pari orb si mînios.

— Nu sînt nici orb, nici mînios. Vorbesc. Gura mea e Ecoul. Tunetul furtunilor e departe, vino !

si acest dialog între munte si om, parca dia!ogul vîntului cu marea din Debussy, continua tainic si înfiorat.

— Vino, omule, te iubesc pentru îndrazneala ta !

— Te iubesc pentru frumusetea ta rece, pentru cele negraite...

— Te iubesc, omule, pentru truda ta pe care o privesc de-aici!

— Te iubesc pentru linistea si semetia ta.

— Sînt prima imagine a lumii. De cînd sfera noastra de lut cînta singura în Univers, asteptînd Viata, privesc lumea !

— Te iubesc pentru întelepciunea ta !

— Tu urci potecile mele, pentru ca vrei sa aud iubirea si dorinta de a descoperi cît mai aproape de cer!

— De aceea am colindat oceanele, de aceea am strabatut padurile înversunate în taina lor, de aceea am coborît în fundul pamîntului !

— Te iubesc, omule, pentru nelinistea ta ! Te iubesc, omule, pentru ca traiesti! Te iubesc, omule, pentru ca doresti totdeauna mai mult...

Muntele nu este o parte din Univers, ci un Univers el însusi. Frumuseti simfonice si plastice. Maretii de titani. Privelisti parca din alte planete. Natura dezlantuita, cosmic, în dezagregari creatoare de atomi. si lupta cu omul pentru a-l face mai îndraznet, mai întelept, mai bun, mai stapîn pe sine si pe tot ce-l înconjura. Asa desprindem muntele din scrisul lui Eugen Barbu.

Iarna, muntele „îsi privea rochia de mireasa asternuta pe umerii a sapte munti; si cum îi sclipea beteala pe drumurile de diamant pe care calca...” Stîncile, vara, da, stîncile pareau „imense doamne de grafit, îmbracate în mala-covuri cenusii de fum, plutind cu gratie deasupra planetei”.

În munte, la balurile aeriene, stranii cîteodata, cînta „muzica infernala a vîntului” si „violoncelele coniferelor”. Cînd e frig, „pe geamurile mici ale cabanei paunii gerului de dimineata îsi desfac cozile mirifice”.

40

Muntele e culoare, mereu alta culoare: „Nu stiu cîte nuante are galbenul, dar muntii au trecut de la culoarea sopîrlei la aceea a viorelei, apoi umerii lor de piatra au devenit suri si a cazut apoi pe ei o pecingine, o rugina rece, batînd în cafeniu; aveau atunci, numai cîteva clipe, ceva urît pe ei, o boala stinsa si cred ca era numai veninul lunii, blestemul ei neputincios”.

„De la contemplarea pasarilor, omul a prins gustul zborului”. Nu este vorba numai de aviatie, ci si de schi, „schiul, sport modern, exercitiu al gratiei si curajului”. Cine l-a facut macar o singura data, stie ca „plutirea în infinit poarta în sine delicii de neînlocuit”.

Furtuna. Munte. „Padurea e o catedrala în care bubuie orga vîntului. Zapada are flacari argintii... La creasta alearga un piton de ger care ne plesneste cu coada. În padure este o primejdie sonora, ametitoare. Trunchiurile imense au rezonante atonale... Undeva, echilibrul naturii a fost sfarîmat, poate platim adînca placere de a fi surprins muntii în clipa lor unica de încîntare de sine...”

Amurg. A trecut furtuna. „Ziua îsi flutura zdrentele în catargele brazilor. Deasupra Caraimanului s-a ivit o turma de casaloti negri cu pîntecele însîngerate în coltii ascutiti ai Morarului. Departe, pe alt munte, se aprind luminile în ferestre chematoare”.

si oamenii. Nu, nu e nici o îndoiala. „Muntele îsi merita oamenii pe care-i are”. Acesti oameni nu se simt niciodata slabi, singuri sau tristi. „Au dreptate: nu sînt singuri, îsi au muntele”.

Dar noi ? Sîntem noi oameni ai muntelui, chiar daca nu sîntem de la munte ? Ce-am învatat noi pîna acum în viata din înalta lectie de poezie si fapta a muntelui ?...

În literatura muntelui, astazi, doi scriitori si un tînar turist pasionat îsi cauta drum spre înaltimi. Cel dintîi, apreciat si pentru lucrarile sale istorice, este Dumitru Almas. Romanul sau, în parte depasit în conceptie, se numeste „Mesterul Manole” si el strînge pagini minunate despre dragoste si dragostea muntilor.

„Drumetia cere rabdare, convingere, hotarîre, pasiune”, pare sa vorbeasca cu gîndurile noastre D. Almas. Muntii nostri nu sînt înalti ca alti munti ai lumii. Dar sînt ai nostri si sînt buni si calmi. „Carpatii sînt inima tarii noastre. Ca sa ne iubim tara, trebuie sa-i cunoastem inima”. „Muntele ne da frumusete, libertate si lumina. si cînd va fi sa murim, sa murim si sa înflorim din nou — îsi doreste romancierul — în smirdarii muntilor, sa fim roua pe cer... sa ma prefac în duh al izvoarelor”.

Al doilea scriitor este Alexandru Balaci, om de cultura si îndraznet alpinist. În compania alpinistilor nostri, el a facut între alte curajoase ascensiuni Acele Morarului, ascensiune de gradul IV, ceea ce pentru un om de studiu si biblioteca este suficient de mult pentru a întelege muntele altfel decît din carti si din fotografii.

Pentru pasionatul de drumetie Alex. Balaci muntele este „acea parte a planetei noastre care se învecineaza cel mai mult cu cerul”, o severa scoala a dîrzeniei si a

41

prieteniei, bucuria de a te scalda în lumina si a asculta „apele care cad, marile freamate ale padurilor de brad în acorduri de orga”.

Profesorul si alpinistul Balaci considera lupta aspra si îndrazneata pe verticala peretilor un lucru hotarîtor în existenta noastra. Aceasta lupta ne verifica, ne formeaza, ne pastreaza ageri si neînfricati. Alpinistul nu este un nebun sau un sinucigas: „Alpinistul nu merge nebuneste în munti pentru a se sinucide, ci, dimpotriva, pentru a se bucura în mijlocul luminii, al celor mai radiante culori, al spatiului nesfîrsit”...

Nimic poate nu verifica mai bine o prietenie ca o coarda alpina. „Muntele este într-adevar o piatra de încercare severa a prieteniei, a lealitatii si a curajului”.

Desigur de aceea trairile în munte sînt atît de intense si de neuitat: „Poate ca nici o alta pagina a vietii noastre nu va fi rasfoita mai des si mai recitita decît aceea a unei ascensiuni, a carei traire ne-a umplut sufletul de o înalta si barbateasca mîndrie”.

Prefata lui Alex. Balaci la cartea despre Bucegi a lui Emilian Cristea si N. Dimitriu este un elogiu clasic al muntelui si-al cuceritorilor lui. Dar de la Alex. Balaci, pasionatul, cel care a escaladat Acele Morarului, asteptam nu numai prefete la cartile altora despre munte, ci chiar o carte a muntelui, avîntata, profunda.

În sfîrsit, tînarul cunoscator si pasionat al muntilor, al Bucegilor, este Andrei Pandrea, autorul cartii „Hoinar prin Bucegi” (1957).

El îsi începe cartea cu un citat din Heine, calator în muntii Harz, face pasi sfiosi în „mîndra cetate a Bucegilor”, urca pe poteci cunoscute si mai putin cunoscute, înnopteaza la cabane, strabate hornuri si creste.

Vîrful Omul este „voievodul de stînca al muntilor”, schitul Ialomita o amintire din secole (1509), turistii, „pelerinii muntilor”.

O simfonie în patru parti dedica autorul anotimpurilor la munte: primavara — murmurul pîraielor, vara — cîntecul pajistei, toamna — talangi de oi rasuna în vale , iarna — dezlantuirea stihiilor.

Acest entuziast reportaj al Bucegilor se încheie cu o pasionata declaratie de dragoste pentru munte: „Iubesc codrul vesnic verde al bradului, iubesc culmile neînfricate cu crestele dure, iubesc apele care murmura curgînd la vale, iubesc umila floare care de mii de ani rasare pe plai; iubesc veveritele zglobii si vulturii falnici; iubesc oamenii întelepti ai naturii!”

Toti oamenii buni, sensibili, generosi iubesc muntele. Va amintiti spaima lui Shakespeare în fata celor care nu iubesc muzica: „Paziti-va de cei ce nu iubesc muzica; ei sînt meschini, ipocriti, sarlatani”.

42

Alaturi de cei care înteleg si iubesc muntele sînt scriitorii. Adesea prin ei, si noi, ceilalti oameni, pasim mai aproape de înaltimi si azur. Muntele este o poarta spre bucurie si întelegere. Sa batem cu încredere si îndrazneala în ea. Dincolo, ne asteapta tineretea vietii !...

Poezia româneasca

Cîndva, la început de veac, în 1913, poetul Tonegaru a strîns într-un volum toate poemele marii (Poezia marii). Iar mai tîrziu, Ion Pillat, care publicase cu Perpessicius o antologie a poetilor tineri (1928), îndragostit de un anotimp al poeziei, ne daruie „Antologia toamnei”.

Dar nimeni nu a daruit muntelui si celor care-l iubesc o antologie a muntilor. S-a crezut poate ca muntele a ispitit mai putin, ceea ce în parte e adevarat, poate s-a socotit ca poeziile închinate muntelui nu sînt de valoarea celorlalte, cu alte teme si alte anotimpuri. Poate ...

Adevarul ? Muntele, prin viata lui de milioane de ani, prin pitorescul si filozofia lui, prin zbuciumul sau cosmic si prin plastica lui inedita a inspirat poetii cei mai mari, poetii lumii si ai nostri.

Primii poeti ai muntilor, la noi si pretutindeni, au fost pastorii. Poezia pastoreasca a tuturor popoarelor cînta muntele. Sînt poezii de dragoste si de dor, dar si de tristete si jale. Ca si cîntecul, poezia populara doineste din frunza si bucium. Ea lauda cerul si brazii, stîncile si apele. În munte, în natura, omul traieste în vecinatatea norilor si a furtunii, se simte dîrz, cinstit, neînfricat.

„Miorita” este simbolul poeziei noastre populare. Dar si al poeziei de munte. Ea a fost gasita si culeasa întîia data de Alecu Russo, în muntii Vrancei, si-apoi publicata de Vasile Alecsandri si cultivata de literati.

„Miorita” nu este numai o poezie populara, cu o întîmplare în munti, între ciobani. Ea este conceptia de adevar si de frumos a poporului nostru, chiar dincolo de viata.

„ ... sa le spui curat

Ca m-am însurat

Cu-o mîndra craiasa,

A lumei mireasa;

Ca la nunta mea

Au cazut o stea;

43

Soarele si luna

Mi-au tinut cununa;

Brazi si paltinasi

l-am avut nuntasi;

Preoti, muntii mari,

Paseri, lautari,

Pasarele mii,

si stele faclii !” (Miorita)

Muntele, Carpatii sînt prezenti în poezia româneasca chiar de la începuturile ei. Nu numai în poezia populara, ci si în cea culta. Ascultati aceasta strofa din „Primavara amorului” a lui Iancu Vacarescu:

„La Carpati mi-am adus jalea

Lor am vrut s-o harazesc;

Rasunetu, frunza, valea,

Apele mi-o înmultesc.”

În creatia lui Vasile Alecsandri muntele apare deseori ca tema independenta, desi poetul pastelurilor cînta mai ales luminoasa lunca de la Mircesti. si, totusi, lui V. Alecsandri i se datoreaza publicarea „Mioritei”, o legenda din muntii Apenini „Muntele de foc”, pastelul „Bradul” si doua poezii cu titluri promitatoare, „Iarna la Sinaia” si „Balada Pelesului”, dar fara atmosfera de munte.

Dintre poeziile amintite, doar „Bradul” are prospetimi alpine. În ciuda tuturor capriciilor naturii, a apelor, a viforului, a gerului si fara sa-i pese de corbii negri si pradalnici, bradul îsi pastreaza eterna sa tinerete:

„În zadar îmi pui povara de zapada si de gheata.

Fie iarna, fie vara, eu pastrez a mea verdeata !"

Adevarul este ca V. Alecsandri n-a fost un poet al înaltimilor, un pasionat de drumetie. Poetul a calatorit mult si în toata Europa. În tara iubea Siretul si Ceahlaul, dar nu pe culmi. Pe atunci muntii nostri înca nu începusera sa fie strabatuti. Pentru aceasta va trebui sa asteptam pe Al. Russo, pe Vlahuta, pe Hogas, pe Sadoveanu.

44

Fara deosebita valoare poetica, dar de meritorie valoare istorica, este ciclul de poezii scris de C. Aricescu în 1872, reamintind, parca prin titlu, poezia lui V. Alecsandri „O preumblare prin munti”.

Avîntat, romantic, declamator, poetul Aricescu începe cu o invocare pe muntele Papusa:

 „Primiti o salutare fraterna, o, Carpati !

 si voi, o, umbre sacre a marilor barbati.

 Ce-n asta citadela sublima de granit

 Chivotul libertatii de barbari l-ati ferit !”

Urmeaza un elogiu al naturii încîntatoare si al muntilor puternici — asa cum vor fi în viitor natiunile cînd se vor împotrivi tiraniei. Lasati acum pe filozofi si învatati, închideti orice carte a oricarui autor. Lasati oamenii rai si grijile marunte.

„Veniti, veniti la munte sa va regenerati în fata astui templu, devin buni cei stricati si orbii vad lumina si liberi sînt cei sclavi, si sanatosi bolnavii si tari se fac cei slabi.”

Realista în descrierea muntelui si privelistilor din jur este poezia „Penteleul”, cu forma sa de vultur, cum spune poetul, pe care amurgul îl îneaca într-o mare de foc. Despartirea de locurile acestea atît de darnice în bucurii si frumuseti este plina de regrete si melancolii,

„Adio, locuri scumpe.

Cu lacrimi eu va las.

Caci pentru mine furati iubitul meu Ramas.”

Cine altul daca nu George Cosbuca a scris în secolul trecut cele mai izbutite poezii, pasteluri despre munte ? „O noapte pe Caraiman”, pastel din volumul „Fire de tort”, si legenda „Muntele Ratezat” sînt cu adevarat poezii ale muntilor nostri.

Veti asculta totdeauna cu emotie, într-o înserare în Bucegi, versurile lui Cosbuc.

„E seara pe culme, si nu-i;

Se-ntuneca-ncet Caraimanul

Cum nu-l mai vazui.

45

Stau neguri pe Jepi, pe Furnica,

si neguri pe Vîrful-cu-Dor;

Se lasa din umedul nor Tacerea,

si noaptea, si frica pe culmile lor.”

(O noapte pe Caraiman)

„Fugiti cu turma repede spre vai”, se apropie furtuna (Pe munte). Pe culmi alearga „duhul razbunarii”. Este într-adevar o revarsare de ape si fulgere, ca în furtuna lui Hogas sau Bogza. Dar nu-i singura furtuna. „Pe plaiul muntelui” un mot mergea calare, cînd deodata îi iese în cale batrînul hot Stoian, dornic de arginti, de banii putini ai motului. Motul se plînge de griji, de dari, de stapîni. Dar hotul nici nu vrea s-auda. si-n timp ce hotul numara banii, ghioaga motului face dreptate: „Un mort ramase-n urma si-un mot trecea calare”.

Tot Cosbuc ne povesteste legenda cu munti si stînci a Retezatului.

,,Fier de plug luînd în mîna,

Azvîrli spre turn cu el,

si-a izbit asa pagîna

Zidul cel de-o saptamîna,

Retezîndu-l asa fel,

Ca si culme, si cetate,

Cu flacau si fatâ-n zbor,

Toate fost-au spulberate

si prin vai întunecate

S-a naltat mormanul lor.”

(Muntele Ratezat)

Clipe senine, jucause îi inspira poetului privelistile de „Pe Tîmpa”. si imagini proaspete, luminoase, calatoria de-a lungul Vaii Prahova, de la izvoare pîna la varsarea ei în apele Teleajenului.

46

„Prahova” este o fata frumoasa, zvelta, care sare peste stînci, se strecoara printre brazi, îsi pune flori în par. Jucausa cînd trece prin Azuga, mînioasa la cotituri, înfiorata de privirea Caraimanului. Pe un deal — Cîmpina, si-apoi Doftana. si mai departe, ultim popas, Teleajenul.

Un dar nepretuit face poetul brasovean st. O. Iosif muntilor, scriind „Icoane din Carpati”. Ciclul de poezii începe cu o izbucnire romantica, ca în poezia lui Heine.

 „Griji amarîte, zbuciumari desarte va las de-acum !

Ma cheama-n zare muntii, muntii mei !

Ce dor, ce dor adînc m i-era de ei !

Ce dor i-a fost poetului

De freamatul bradetului,

De murmurul izvorului,

De fluierul pastorului,

De glasul pasarelelor

si de vecinul stelelor,

De vîrful Caraimanului,

Ce dor, ce dor i-a fost sarmanului !”

Calatoria mult dorita începe cu Caraimanul „înnegurat”, mosneag în veci cu fruntea sus, si continua cu Vîrful cu Dor, care desteapta si poetului dorurile sale „departe peste munti si vai”, unde ar vrea sa coboare din înalt ca un vultur.

Undeva în vai un sat de munte. Coboara soarele si oile vegheate de cîini si magari. si în urma lor ciobanul cu caciula într-o parte. Ai spune, pictura de Grigorescu.

„Se tînguiesc

Talangi pe cai,

si neguri cresc

Din negre vai,

Plutind pe munti....

47

La Fagadau,

La Vadul-Râu,

Sus, la rascruci,

Vin trei haiduci

Pe cai marunti...”

(Doina)

Este una din cele mai frumoase si iubite poezii a lui Iosif. În galopul cailor, în umbrele înserarii, în cîntul talangilor

 „Haiducii mei

Doinesc toti trei;

si clocotesc,

si hohotesc

Paduri adînci...”

si ciclul continua. Un ciobanas mester la joc, o fata visatoare „cu fruntea-n mîna alba”, un ceas de noapte În care „scapara stelele”. O meditatie poetica, ca o poezie de Victor Hugo, „La gura pesterii”, încheie ciclul „Icoane din Carpati”.

La scînteia unui foc, un batrîn pustnic povesteste. si glasul lui se pierde de ani si amintiri. Departe, ca-n zilele dintîi ale lumii „orga surda a padurii cu mii de soapte, taine de izvoare”, peste munti mîndru si solitar Caraimanul si, peste toate, peste întreaga lume, ca un „potir de argint”, eterna luna !

Asemenea lui Iosif, si Panait Cerna coboara „În pestera”. Din lacrimi si din suferinta omul si-a facut armura pentru vremuri grele. Din picurul lacrimilor, de pe tavanele tristetilor au crescut stalactite.

„Dar dupa ani de picurare

S-au închegat coloane pline:

Eterna boltii lacramare

În loc s-o surpe, — o sustine.”

48

Mult mai senina este poezia închinata „Vîrfului cu Dor”, a carui frumusete e cu atît mai deplina, cu cît adesea este zavorîta de ceturi. si totusi „ce viu sclipesc sub cer Bucegii”.

Octavian Goga n-a fost numai poetul Oltului si-al libertatii pamîntului sau natal. El a iubit muntii, muntii care îi desparteau pe frati, dar care îi uneau sufleteste de totdeauna, pentru totdeauna.

„Trup sfînt din trupul ce se frînge,

Voi, munti de brad si de stejar,

Strajeri ai tarii care plînge,

Plin de povesti si plini de sînge,

V-au surghiunit peste hotar.”

(Muntii)

Cum am pute sa nu iubim muntii, sa nu ne fie dragi. Aici pe culme, sus pe culme, „aninîndu-se de brazi se aude Doina, cîntare, mestera cîntare”, aici, în vecinatatea „cetatilor de stele”, poetul îsi poarta dorul si gîndurile toate, aici s-au nascut paduri si lacuri. Aici sînt toate povestile noastre:

„Voi, muntilor mîndri, mosnegi cununati

Cu stelele boltii albastre,

În leaganul vostru de codri si stînci

Dorm toate povestile noastre.”

(În munti)

Privind Ceahlau si privind în timp, poetul are certitudinea viitorului. Ne va fi tara-ntreaga si poate doar batrînii vor mai povesti pe unde-a fost, de mult, hotarul.

,,Va fi-ntr-o zi de primavara

Cu molcom zvon în zari albastre

Cînd poate nimeni n-a mai plînge

Farâmitarea tarii noastre."

49

(Ceahlaul)

Cronologic si major artistic, în literatura contemporana datoram întîietate poetului Demostene Botez. În ciclul sau de poezii „Muntii”, scris la Iasi în 1918, el are la început nostalgia muntilor care îi despart pe frati.

„si în serile tîrzii de vara

Umbra lor ne mîngîie pe frunte,

si simtim cum fiecare munte

Trece granita în tara.”

Urmeaza o trecere în revista a muntilor si a gîndurilor legate de ei: Negoiul, Urlatoarea, Ceahlaul. Melancolii, îngrijorari. Dar si speranta ca într-o zi, apropiata, muntii nu vor mai însemna granite.

„Cu cît ne departam de ei mai tare,

Asa cum sînt de veci, pietrosi si goi,

Pornesc si dînsii parca dupa noi,

Mutind încoace departata zare.”

Tot un iesan, însa adoptiv, Gh. Topîrceanu, ne-a lasat între atîtea balade vesele si triste si o minunata balada a muntilor.

,,Mioare si talangi. Baciul Toma cu magarii. Vîntul trece printre brazi „ca un fosnet lung de apa”. Pleaca turmele de la stîne si în toamna ramîn în urma „muntii singuri si batrîni”, încep ploile si ceturile. Dormitînd pe-o buturuga apare Muma-Padurii. A început sa ninga. si deodata:

,,În senina zi de iarna,

Vezi departe muntii mari

Cum îsi zugravesc în soare

Piscuri vinete spre cer,

Povîrnisuri sclipitoare,

Brazi împodobiti de ger,

50

Atîrnînd ca niste salbe

Pe grumajii lor de stînci,

Peste plaiurile albe

si prapastiile-adînci.”

(Balada muntilor)

Ciudat, muntele, spre deosebire de mare, nu este prezent în poezia lui Eminescu sau Arghezi.     În schimb, el este foarte prezent si plin de semnificatii filozofice în poezia lui Lucian Blaga.

Aproape în toate volumele sale de poezii, poetul care s-a nascut în Lancram si a copilarit nu în munti, dar nu departe de muntii Sebesului si care mai apoi si-a petrecut anii de scoala si tinerete la poalele Tîmpei, urcînd adeseori cu voluptate pe munti — poetul naturii, al dragostei, al vietii nu putea uita muntele. Va amintiti desigur tulburatoarea dorinta:

„Numai pe tine te am, trecatorul meu trup,

Dati-mi un trup, voi, muntilor, marilor,

Dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia în plin.”

(Dati-mi un trup, voi, muntilor)

Ca si Alecsandri, Blaga scrie „Cîntecul bradului”. Este o alta imagine, o alta densitate, desi în timp si peste timp, bradul si-a pastrat forta si vesnicia.

„Subt ursa mare, surpat de bureti, neatins de om, neajuns de ereti, batrîn, batrîn, în imperiul meu bradul barbos strajuieste mereu.”

În padure taindu-si drum pîna acolo departe, unde „se-nchid toamna serpii sub stînca”, „uitînd de lume si lumea de el, traieste „Haiducul”.

„Iezerul”. Sub un cer vînat, aparitie albastra, ca un ochi al lumii:

„În pîlnia muntelui iezerul netulburat,

Ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis.

Cata lung Ochiul spre nord si spre vîrste

si molcom apoi spre vînatul cer.”

51

Unde, daca nu în munti, dragostea este mai pura si mai rupta din stele ?

Pe-un pisc

Sus. Numai noi doi.

Asa: cînd sînt cu tine

Ma simt nespus de aproape de cer.

Asa de-aproape de-mi pare ca de ti-as striga

În zare — numele — i-as auzi ecoul

Rasfrînt de boita cerului.

Numai noi doi.

Sus.”

(Sus)

Pentru Lucian Blaga muntele este întelepciune si dor. El este „Munte vrajit”. Cu toate tainele, chemarile si dezlegarile lui.

 „Intru în munte. O poarta de piatra

Încet s-a închis. Gînd, vis si punte ma salta.

Ce vinete lacuri ! Ce vreme înalta.”

si unde, daca nu în munti, „Printre lacurile de munte”, totul în jur apare transparent de clar: stîncile, brazii, muntii, lacurile toate. Dar daca am vedea cu lacurile?

Daca am vedea cu lacurile, stelele s-ar apropia întîmpinîndu-ne la drumul jumatate.

O întrebare a framîntat creierul omenesc milenii de-a rîndul: cum s-au nascut muntii ? La ea au raspuns geografii, geologii, naturalistii. si poetii. Ascultati si raspunsul lui Lucian Blaga:

„Muntii s-au facut cînd

Norii de la început s-au dezbracat de greul plumb, de greul lut.

Muntii s-au facut cînd Norii,

52

Dorind sa fie calatori si usori,

si-au lepadat sub ei, în vînt, povara pe pamînt.

De-atunci Muntii stau,

Gramezi de plumb, gramezi de lut

si cata catre zile de-nceput.”

(Munti si Nori)

În „Oda pamîntului meu”, poem de Mihu Dragomir, publicat în 1957, cum ar fi putut lipsi muntii ?

„Pletosi, tacuti sînt muntii si încapatînati, înfipti cu radacini de silex în strafunduri. Satul de-atîta umbra prin codrii-ntunecati se mai întind la soare, cu apele, pe prunduri.”

Frate cu poetul si cu toti cei care vin la ei sa gaseasca liniste si întelepciune, muntii, desi ursuzi si întunecati, stau de vorba cu apele. Muntii închid în ei comori: istorie ieri — bogatii astazi.

„Podite cu uraniu mi-s pesterile-adînci, puteri ce duc în spate navala mea voioasa si cern nemarginirea din înghetate stînci, si-n veacul nou, atomic, ma simt la mine-acasa."

Alexandru Andritoiu, poet ardelean, iubeste omul, natura, muntele. si, fireste, Apusenii. Din aproape nici un volum al sau de poezii (Dragoste si ura, Cartea de lînga inima) nu lipsesc poeziile de munte: întoarcerea la munti, Montana, Funicularul, Muntii. Noua, cele mai izbutite ni se par a fi poeziile d:n volumu! „În Ţara Motilor se face ziua” (1953): Pastel motesc, Tîrg de fete pe Muntele Gaina, În adîncuri si Mocanita, din care desprindem versurile:

„Zi de vara muta si albastra, nici un zgomot pacea n-o adasta.

Numai Ariesu-ncaruntit cînta-ncet cu harfe de granit,

Numai „Mocanitei”, tren pitic, trece ca un serpe un colnic

si fumîndu-si pipa ei de fier despleteste fum uscat spre cer.”

(Mocanita)

Poet al muntilor Apuseni este si Vlaicu Bîrna, care a scris un întreg poem pentru prezentarea muzical-literara a suitei simfonice cu acelasi nume de Martian Negrea, suita premiata, cum se stie, la Festivalul de la Bucuresti, din 1953.

53

„Suim cu Ariesul spre Muntii Apuseni,

Lasam cîmpia-n urma cu lanuri de secara;

Ne-ajung cu strâiti pe umar, tarani arieseni,

Motestile carute ce-au colindat prin tara.”

Poemul urmeaza compozitia muzicala. De pe Aries se ajunge în Cetatile Ponorului, adevarate bijuterii ale naturii, se coboara în adîncurile colorate ale pesterii Scarisoara si apoi se iese la soare, pe urma izbucurilor.

Poetii tineri iubesc muntele. Ei cînta natura lui mareata, salbatica sau luminoasa, precum si transformarile facute de mîna omeneasca pentru un mîine fericit. Poetii clujeni Aurel Rau si Aurel Gurghianu le dedica doua cicluri inedite. Aurel Rau, ciclul „Dintr-o noua calatorie în muntii Neamtului”, în volumul „Focurile sacre” (1956). Aurel Gurghianu, ciclul „Cîntecele muntilor”, în volumul „Zilele care cînta” (1957).

O noua poezie a muntelui izvoraste din versurile lui Aurel Gurghianu: „Frumuseti eterne si frumuseti de azi”. „Un cîntec de astazi al brazilor”, „În plina zi” — toate cu acelasi laitmotiv înseninat.

„Oameni ai muntilor,

Mi-e draga bucuria voastra,

Bucuria muncii

Care nu se mai iroseste în zadar,

Sîngele copacilor e proaspat ca primavara.”

(ciclul Cîntecele muntilor)

Noua calatorie facuta de poetul contemporan Aurel Rau în muntii Neamtului pastreaza poezia înaltimilor, dar o înalta înca si mai sus, în viitor. „Prevestirea hidrocentralei”, „Sosirea constructorilor”, „Munca de noapte”, „Întîia treapta de la baraj” — iata tot atîtea culmi cît ale muntilor. Muntele înseamna urcus, actiune, fapta. Munca îi este frate bun.

„De vuiet, de scrîsnetul malaxoarelor

Au insomnie brazii carunti.

În noapte acum toata lumea munceste,

54

Numai luna hoinareste prin munti.”

(Munca de noapte)

si cum ar fi putut lipsi Ceahlaul, dar un alt Ceahlau, al viitorului.

 „si cineva citeste din Cantemir.

Bizarele forme-ale stîncilor

Seamana si-acum cu niste zei pagîni

Desfigurati de ploi si de sfîrlezele vîntului.

Cine stie . . .

Dar înainte totul se arata clar,

Linistit,

Prevestind si mai înalte creste.”

(Vedere de pe Ceahlau)

Tot un poet tînar, si tot ardelean, si tot cîntaret al muntilor, este Rusalin Muresan, al carui volum de poezii se intituleaza sugestiv: „Coboara muntii” (1955).

„Coboara muntii, în cîmpii coboara,

Tezaur urias si nesecat,

Precum natura-mama ni i-a dat:

Colan maret pe inima de tara.”

Dar muntii nu se cuceresc fara lupta, în folosul oamenilor.

,,Coboara muntii oameni buni, va spun.

si veacuri o s-avem cu ei de furca.

Ei doar prin lupte mari ni se supun!”

(Coboara muntii)

55

si laitmotivul continua: coboara muntii plutele spre sate (Plutele), coboara muntii aurul prin paduri si stei (Pe Crisul Alb), coboara muntii farîme de granit (Cariera de piatra). O poezie viguroasa, optimista, în care omul înfrunta muntele si îl supune.

„Cu tîrnacoape albe si brat bronzat de soare

Desprind din munte aspre fârîme de granit;

Detuna dinamita în linistea prea mare

si geme uriasul de veacuri adormit.”

(Cariera de piatra)

Nu uitati niciodata, oameni, cuvintele poetului:

„Coboara muntii oameni buni, va spun,

si veacuri o s-avem cu ei de furca !”

Muntele apare, tema sau cadru, izolat însa, si în versurile altor poeti.

„E muntele ce tace greu cufundat în sine, purtînd pe umeri fulgere de piatra”, poezie dedicata de Eugen Jebeleanu lui Mihail Sadoveanu, si el, la rîndu-i, iubitor al muntilor (E muntele). C-o turma de mioare se vrea în linistea muntilor Zaharia Stancu (Ma vreau în munti). Dantela înspumata si în preajma ei salbatice capre negre, asa apare pentru Veronica Porumbacu cascada serbotei (serbota). Pe muntii lumii, oamenii de sub toate stelele, meridianele si paralelele sînt chemati de Magda Isanos la ziua apropiatei biruinti, sub stindardele rosii (Muntii lumii pe inima mea).

Ape, paduri, zapezi trandafirii — chemare treaza pentru cel cufundat în carti si visare (T. Vianu, Ape si munti). Tulburatoare glasuri de brazi, peste ape, peste vai si inimi, cheama tinerii pe santierele de munca si marele santier al socialismului (Ion Brad, Tulnice).

Cu acest popas în care i-am strîns lînga foc, sa ne citeasca chiar singura lor poezie despre munte, urcam din nou în munti, mai înalt. Nu numai compozitorul Dariu Pop a fost încîntat de frumusetea muntilor Rodnei carora le-a dedicat o suita compusa din sase tablouri, ci deopotriva poetul A. E. Baconski. În volumul sau de poezii, aparut în anul 1967, „Fluxul memoriei”, un întreg ciclu se intituleaza îmbietor „Un dor de timp în muntii Rodnei”.

Un „Preludiu” alpin, o „Moina”, un „Lied de iarna”, o „Trecere lina” ne poarta în împaratia linistii si a sensurilor profunde de viata. Apele, stîncile îsi au cîntecul lor. Asa cum îl au si brazii (Cîntecul brazilor). Dincolo de forta lui de viata, muntele îsi are si

56

melancoliile lui (Elegia muntilor). Chemarea cea mai staruitoare, un dor de timp, îl poarta pe poet pe culmi si prin vai.

„Cu mii de ani în urma,

Pe-aceleasi drumuri serpuind de-a lungul apelor

Turmele toamna coborau spre ses

si neamurile mele de pastori

Ghiceau prin neguri albastrui, Siretul.”

E toamna. Ceturi plutesc din miazanoapte. Amintirea trecutului staruie în noi. Curajul si bunatatea strabunilor traieste înca în noi. si cîntecul.

„Dar cîntecele au zburat din fluiere

si ratacesc fluide prin vazduh,

Ca murmurul izvoarelor,

Ca sopotul padurilor de tei...”

Noapte. Tîrziu. În sat coboara turmele. Se aud talangi. Asa e de mii de ani. si poetul nu-i decît o clipa în aceasta trecere de ani. De aceea în noaptea tîrzie, cu ceturi de toamna, poetul simte „un dor de timp”.

„ — De aceea poate deschizînd fereastra,

Îmi sprijin fruntea în paliiele mîinilor,

si-ascult îndepartatul meu trecut.”

(Un dor de timp în muntii Rodnei)

Lirica universala

Din poezia populara a lumii, emotionanta prin filozofia si bogatia ei de imagini despre munte este poezia chineza. Cititi, uimiti de-atîta frumusete si fantezie, poemul „As-Ma fata ecoului”, scris înca înaintea erei noastre, tradus în româneste de Eusebiu Camilar.

„Peste înaltii munti

Zburau vulturi mareti fi crunti,

57

Flori adormitoare

Înconjurau oglinzile apelor clare.

Avea neîntrecutul A-Ha

O surioara, As-Ma,

Cînd s-a nascut ea, peste sat

A crescut si s-a întins

O floare,

Cum rasar si se-ntind în necuprins

Curcubeele stralucitoare.”

As-Ma avea fata alba ca luna, trup zvelt, picioarele ca florile. Crestea fata ca-n poveste, ca un „lotus prin vreme”. A venit si vremea petitului. Dar nu i-a fost As-Mei sa aleaga.

Caci Hai-J cel urît ca o broasca, cu limba de sarpe si ciont de papagal, din neamul J-Bu-Ba-La, o rapeste. Tristete grea se lasa în munti.

„Fara As-Ma padurile nu mai puteau înfrunzi,

Florile nu mai puteau înflori,

Pasarile cîntau acum arare,

Dar cu glasuri stinse, de margaritare;

Nici fluturii, în lumina fierbinte,

Nu mai zburau în nouri, ca mai înainte.”

A-Ha, fratele As-Mei, îndurerat, pleaca în cautarea ei. El ajunge într-un tîrziu la neamul J-Bu-Ba-La, cu care se întrece în ghicitori. A-Ha învinge. Dar dusmanii sai nu se tin de cuvînt. A-Ha e pus sa lupte cu tigrii, învingator si aici, neamul cel rau cere ajutor rîului cel rau Sil-Has. si acesta era sa rapuna pe As-Ma si pe A-Ha. Dar Scatulama, ecoul muntilor, a îndragit-o si întristata de suferintele As-Mei a chemat-o la ea. Asa a devenit As-Ma fata ecoului.

„Scatulama si-a pârâsit asprele stînci,

58

A poruncit apelor sa stele

si vazduhului sâ-ntinda repede

Punti stralucitoare de curcubeie.

si a coborît Scatulama din munti

Pe stralucitoarele punti,

Întinse pîna deasupra genunilor.

si a luat-o pe As-Ma de subtioara

Ca pe-o nefericita surioara.

si a dus-o-n munti

În vecinatatea linistii

si-a furtunilor.”

si de-acolo glasuieste ea peste timp, fratelui ei:

„Frate A-Ha, cînd urci cararile

La vînatoare,

Cînd semeni ogoare,

Striga-ma, caci eu ti-oi raspunde ...,

Oricînd, din toti muntii

Din toate zarile.”

(As-Ma fata ecoului)

Cea mai mare poeta a Japoniei, Izume Sikibu, evoca si ea în versurile sale muntele si luna:

,,In afara lumii pe un drum întunecat oriunde trebuie sa merg mâ vegheaza în departare luna muntilor.”

59

Întîiul poet al muntilor din literatura universala este, spre mirarea si bucuria noastra, un mare poet: Francesco Petrarca. De altfel el este si cel dintîi om de cultura care urca pe un munte, pe Ventoux.

Ascensiunea aceasta, temerara pentru anul 1335, Petrarca o face împreuna cu fratele sau mai mic, Gherardo, iar însemnarile sale despre urcusul muntelui si frumusetea înaltimilor sînt printre cele dintîi pagini ale literaturii alpine. Poezia sa dedicata muntelui, din volumul cu peste trei sute de sonete si douazeci si noua de cantone, „Il canzoniere", deschide liric, meditativ, antologia noastra.

„În muntii înalti si în paduri salbatice gasesc putina odihna...

Unde-si asterne umbra vreun pin înalt sau pe-o colina

Fac uneori popas...

Unde nu-ntîlnesti umbra, pe înaltul muntelui,

Spre cea mai mare si mai abrupta culme,

Ma cheama adesea o dorinta vie...”

Dar Petrarca nu este singurul mare poet al lumii care în începuturile acestea de neastîmpar ale Renasterii cauta linistea si maretia muntilor. Sînt istorici literari care afirma ca si Dante a urcat în munti, e drept numai la 1547 m, la Camaldoli, pe Prato al Soglio, dar a urcat!...

A doua prezenta lirica este si ea o suroriza. Poetul libertatii, poetul celor umili si nedreptatiti, Robert Burns, poet scotian mort prematur în 1796, la numai 37 de ani, iubeste muntii atît de mult, încît oriunde merge, gîndurile lui, toate, sînt tot la ei.

„Mi-e inima în munti, în largile zari,

În munti, dupa cerbi, pe înalte carari,

Dupa cerbi, dupa ciute, pe vîrfuri de stei,

Mi-e inima-n inima muntilor mei.

Ramîneti cu bine, voi, munti scotieni,

Meleaguri cu vajnici si vrednici munteni;

Oriunde ma vîntur prin lume pribeag,

Pamîntul acesta mi-i pururea drag.

60

Cu bine, culmi albe, culmi neprihanite,

Cu bine, vîlcele si vai înverzite,

Cu bine, paduri aninate pe stînci,

Cu bine, navalnice haituri adînci.”

(Mi-e inima-n munti, trad. Dan Dutescu)

Mult inspirati de munti vor fi romanticii. Nu lirism exaltat sau imaginara voluptate, ci bucurie deplina a maretiei naturii. Lamartine n-a scris într-un fum de opiu meditatiile sale poetice, ci pe marginea lacului Leman, pe care îl iubea atît de mult, si în preajma muntilor.

Padurile si piscurile muntilor sînt puternice si mîndre. Numai norii ajung în taria înaltimilor. A fi pe vîrful muntilor înseamna a atinge cerul. Este o bucurie pe care trebuie sa stii s-o cuceresti si s-o meriti.

„si astfel cînd vei trece pe sub sublimul munte

Vei cuceri suisul prelung privind spre culme

si crestele eterne ce veacul vor sâ-nfrunte

Mantie verde, codrul, pe stînci zvîrlite-n lume,

si nori sumbre cunune

Ce muntele îsi pune

Te-ncumeta si urca tinutul nestiut

Ce-n ceruri se topeste. Pieri printre nori pierdut.”

(Cele doua insule)

Putini scriitori au iubit atît de mult muntele ca Theophile Gautier. Desigur, Dumas, Balzac, Daudet i-au cautat linistile si frumusetea. Dar de o pasiune pentru munti neobisnuita, vecina cu exaltarea, numai Gautier a fost capabil. Atît pentru muntii tarii sale, Alpii, cît si pentru muntii Spaniei, de care aminteste înfiorat în calatoria sa din 1839. Nimeni nu a scris atît de avîntat si pictural despre munti ca Th. Gautier.

Nici Victor Hugo, în lungile lui peregrinari, în tristetea zilelor de exil nu va avea vreodata clipe mai senine ca cele petrecute în preajma Alpilor. „Legendele secolelor”

61

cînta muntii în toata sublima lor frumusete. Ce îsi doreste poetul în clipa mortii ? Nimic altceva decît ca muntele sa-i fie mormîntul.

Cu cel mai sincer dispret al saloanelor si cu neînsetat dor de culmi îsi începe însemnarile calatoriei sale din Harz, Heinrich Heine.

„Eu acum ma urc pe munte

La colibele curate,

Unde pieptul se deschide,

Unde liber vîntul bate.

Eu acum mâ urc la munte

Unde-s brazi stapînitorii

Rîuri curg si cînta pasari

si semet s-alunga norii.

Ramîneti, saloane mîndre,

Straluciri fara folos;

Eu zîmbind din vîrf de munte

Voi privi spre voi în jos.”

(Calatorie în Harz — 1824)

Aproape nu este poet mare al liricii universale care sa nu fi cîntat natura, muntele. Longfelow îi pretuieste spiritualitatea, optimismul, dîrzenia (poezia „Excelsior” tradusa la noi de George Cosbuc).

„Spre seara, printr-un satisor

Din Alpi, un tînar calator

Trecea purtînd prin nea si vînt

Un steag cu-acest strain cuvînt: Excelsior !”

Poetii rusi Puskin si Lermontov îsi uita pentru o clipa exilul si mîhnirile, în maretia si salbaticia Caucazului, mîndru si dîrz.

62

„Vâzduhu-acolo e curat ca ruga de copil.

si oamenii ca pasari duc traiul fara grija.

Iar viata lor e lupta si le-o citesti pe chip.

În case afumate, de trestie sau lut.

Brodind cu fir de aur ori arma curatind,

Femei si fete-acolo, simt sufletul ca-i lînced.

O, sufletul lor sudic si nedeprins cu latul.”

(Lermontov: Caucazul — 1832, trad. Victor Tulbure)

si tot Caucazul, de asta data în poezia lui Puskin: vuietul si forta cascadelor si avalanselor, furtuni necrutatoare, pajistile blînde în care pasc cerbii.

„Caucazu-i sub mine, imens si fertil.

Îl vad cum îsi tine zapezile-n palme.

Un vultur atîrna în cerurile calme,

Alaturi de mine, în zbor imobil.

Vad cum mi se nasc la picioare, cascade

si vad avalansa uriasa cum cade.

Iar norii plutesc pe sub mine, cuminti.

Se-nfurie ploi si vîrtejuri nebune.

Furtuna razbeste, învinge, rapune.

Dar jos creste muschiul, sub raze fierbinti.

În vale e leaganul verde al ierbii.

Acolo sînt pasari. Acolo pasc cerbii.

(Caucazul, trad. Victor Kernbach)

63

J. W. Goethe n-a scris numai proza în urma calatoriilor sale din munti. În afara însemnarilor sale. Dintr-o calatorie în Elvetia (1779), Goethe a mai lasat literaturii universale aceasta mica nestemata: „Peste culmile toate”.

 „Peste culmile toate —

Tacere;

Prin crengi nemiscate,

O adiere

Pîlpîie-abia;

si pasarea tace-n padure.

Îndata, usure

Pacea si tu vei afla.”

Aceste versuri pure, proaspete, au fost scrise de poet într-o dimineata de vara, într-un sat de munte din Turingia, iar la noi au fost talmacite cald de Maria Banus.

Muntele înseamna libertate. si daca aceasta a fost furata, oamenii vor sti s-o ia înapoi (Wilhelm Tell):

„ ... o sa chem

din munti ciobanii, toti or sa se adune

si sus, sub cerul libertatii, unde

voinica-i inima si gîndul proaspat,

o sa le spui cumplita far-de lege.”

Nimeni nu are de ce se teme. Tirania nu poate fi stapîna în înaltimile muntilor.

„Cînd esti vioi si ai simturile treze

si crezi în tine si în cel de sus,

scapi lesne si din cumpene grele.

Nascut în munti, cum sa te temi de munti ?

64

Daca împaratul nu face dreptate

În munti traim si fara de-mparati.”

(Friedrich Schiller: Wilhelm Tell)

si cine, chiar dupa atîta vreme, nu recita tulburat, din Byron, fie „Ratacirile lui Ghilde Harold", scris în preajma lacului Geneva, acolo unde l-a cunoscut pe Shelley, fie „Manfred” cel nefericit, cautîndu-si în muntii Alpi dragostea si adevaratul sau destin de viata.

Aici, în Alpi, întîlneste Manfred duhurile muntilor, vînatorul mîndru si curajos, cascada si zîna Alpilor, oamenii de munte. Nimeni pîna la Byron n-a dat un cadru si un sens atît de înalt muntelui ca în acest poem dramatic vast, de frumuseti neegalate, „Manfred”.

„Mont Blanc e-al muntilor monarh

Încununat de-a anilor gramada

Pe tron de stînci, în mantie de nori,

Cu diadem de vesnica zapada.”

La noi, întîia traducere a dramei filozofice „Manfred” se datoreaza lui C. A. Rosetti, în 1843, iar ultima, moderna, lui Virgil Teodorescu.

Întelepciunea simpla a omului de la munte, acesta este adevarul tîrziu la care ajunge Manfred în cautarile sale zadarnice. Fericirea ? O munca cinstita, încredere în viata si în oameni, bunatate.

„Ţaran din Alpi, virtutile-ti frumoase,

Atît de simple, casa primitoare 

si firea-ti aspra, dîrza si pioasa.

La adapost de gînduri necurate,

si zile calme, nopti de somn adînc;

Vad truda ta pînditâ de primejdii,

Curata, totusi, vad nadejdea ta,

În tihna batrînetii si-ti vad groapa

65

Cu cruce, cu ghirlânzi, cu brazde verzi,

si-n epitaf citesc iubirea celor

Ce te-au urmat. Aceasta vad. si-apoi

În golul dinlauntrul meu privesc,

La pîrjdlitu-mi suflet.”

(Manfred, trad. Virgil Teodorescu)

Dintre poeziile nu numai alpine, dar dedicate oamenilor muntilor, cuceritorilor, trebuie amintita oda închinata lui H. B. de Saussure si primei sale ascensiuni pe Mont Blanc, de poetul cu nume sonor si înrudit cu muntele, poate pseudonim, I. Pindemonte: „Ode per la prima ascensione di De Saussure al M. Bianco”.

Ciossue Carducci nu este numai liricul, peisagistul (Mezzogiorno alpino), ci si admiratorul vointei îndraznetilor, a cutezatorului Emilio Rey (Esequie della guida Emilio Rey).

„Deodata negura care învaluie

Mont Blanc-ul iata se risipeste

si purifica aerul senin topindu-se.

în mijlocul sparturii norilor

abrupt, ascutit, salbatic se înalta

si straluceste în soare Coltul Uriasului

în timp ce strapunge cerul amenintator.”

(Funeralii ghidului Emilio Rey)

Unul din cei mai mari poeti ai muntelui ramîne, fara îndoiala, poetul italian Gabriele d'Annunzio. Dintre nenumaratele lui poezii în care admira linistea, maretia si îndemnul la lupta al înaltimilor, doua sînt mereu amintite în prezentari si antologii: „Alle montagne” si „Per la morte di Giovanni Segantini”, unul din pasionatii pictori alpini.

Ţarile nordice cu paduri, fiorduri si aurore boreale sînt poetice si muzicale. Grieg, Sibelius, Lundkvist. Muntele are în nord frumuseti si asprimi aproape polare. Aici omul se contopeste cu natura, în care vede un prieten si un frate. si oriunde ar merge, natura

66

aceasta aspra, dar draga, îi ramîne în suflet si îl cheama de-a pururi. Asa ca în poezia norvegianului Tarlei Vesas.

„Vorbesti de pamîntul natal: zapada si codrii de brad sînt pamîntul natal.

De la-nceputu-nceputului sînt ale noastre.

Înainte macar s-o aflam de la altii,

Sînt în noi însine, si în noi ramîn totdeauna.

Amestecat cu sufletul nostru de-a pururi;

si daca nimeni nu vede zapada si codrii de brad sînt, totusi, în noi,

Da, povîrnisuri de zapada si arbori, si arbori cît vezi cu ochiul,

De ori unde-am fi ne-ntoarcem la ele.”

(Zapada si codru de brad, trad. Veronica Porumbacu)

Dar lirica universala este fara granite, infinita. si în vastitatea ei se pierde pîna si vasta împaratie a muntelui poetic...

Legendele muntilor nostri

Legendele si miturile Olimpului si Etnei sînt legende ale fanteziei anticilor. Zeus si Jupiter, stapîni ai cerului, ai fulgerelor, parinti ai zeilor. Afrodita si Venus, zeite ale dragostei, fara care viata nu ar avea sens si rod. Apolo, zeul luminii, al muzelor, al artelor. Demeter si Ceres, zeii ogoarelor, cîmpului, bogatiei. Dionysos si Bachus, zei ai veseliei si vinului, iar Faeton, zeul soarelui.

si mai sînt eroii. Prometeu, cel care a furat zeilor focul pentru oameni. Hercule, cu ispravile sale de necrezut. Ulise, cuceritorul Troiei si ratacitorul pe mare. Dedal si Icar, întîii îndrazneti ai zborului între pamînt si cer.

Dar si marea îsi are legendele sale. De Ia zeii Neptun si Poseidon, stapîni ai valurilor si furtunii, la sirenele care ispitesc si-i cheama pe marinari în adîncuri. De la povestea seherazadei cu Simbad corabierul, la Sadco, pescuitorul pestilor de aur de care s-a îndragostit zeita apelor.

Dar muntii ? Nu-si au si ei legendele si povestile lor stravechi ? Ba da, si pare-se ca aceste legende sînt mai multe chiar decît ale apelor si marii. De ce ? Fiindca de totdeauna omul a fost mai legat de munte, de pamînt, decît de întinsul nesfîrsit al apelor. si fiindca fiecare munte îsi are un nume care vine adesea din milenii, iar fiecare nume o poveste si-un destin.

67

Sînt munti ai culorilor — Mont Blanc, Monte Rosa, Muntele Albastru, Muntele Negru si munti ai blestemelor — Muntele blestemat, Dintele rechinului, Muntele Diavolului. În numele lor neobisnuite, ciudate, ei cuprind o lume de mistere si miraje: Chomolungma — zeita mama a pamîntului, Pamir — supranumit si acoperisul lumii, Kangchend-zonga — sipetele cu comori ale marilor zapezi.

Muntii nostri îsi au si ei legendele lor.

Apusenii — o lume înca prea putin cunoscuta, dar bogata în privelisti si povesti.

Muntii Moldovei — domoli, patriarhali, cu Ceahlaul tuturor legendelor.

Retezatul — împaratie a stîncii si a lacurilor albastre, cu tainice întîmplari de demult.

Fagarasii — mareti, salbatici, cu legendele care n-au coborît înca din nori si furtuni.

Bucegii — muntii nostri cei mai dragi poate, fiind si cei mai cunoscuti si cu cele mai bogate legende.

Sa începem drumul nostru în legendele muntilor cu Apusenii, unde sînt: ghetarul Scarisoara, Tîrgul de fete de pe Muntele Gaina, Cheile Turzii, Detunata, Vladeasa, Baisoara. Ce sa alegem ? Cu voia dumneavoastra, legenda Tîrgului de fete...

Muntele Gaina, înalt de 1 468 m, face parte din maretul masiv Bihor, al Carpatilor Apuseni. La rascrucea drumurilor de munte din Ţara Motilor, el a fost si a ramas vestit pentru Tîrgul sau de fete.

Legendele spun ca odinioara, de mult, aici, pe pajistea înconjurata de înaltimi, se tineau sarbatorile pastorale. Veneau sa schimbe de ale mîncarii si îmbracamintei oamenii locurilor din jur, din Trascau si muntii Metalici, din Ţara Abrudului si valea superioara a Crisului Alb.

Se cumparau lucruri de tot felul, si vite, si unelte. Se bea, se dantuia si se cînta. Iar curînd se „cumparau” si neveste. Asa a intrat în legenda si istorie Tîrgul de fete de pe Muntele Gaina.

Versurile lui Andritoiu evoca aceasta sarbatoare a bucuriei si tineretii:

„E-un vechi obicei printre moti ca-n fistece an sa se-adune din sate, catune si stîne, în miezul lui iulie, toti pe piscul Gaina. Aici vin fete cu mica lor zestre; bocceaua, un cal si capestre, s-aleaga flacaii voinici pe-aceea ce-o munci mai cu sîrg. Sînt fetele scoase la tîrg...”

68

Cu pas de urias sa trecem în Moldova. si sa ne suim, daca vreti, cu un popas la Durau, unde a pictat cîndva Tonitza, sus, sus de tot pe Ceahlau, Olimpul imaginatiei lui Dimitrie Cantemir cînd a scris despre frumoasa tara a Moldovei.

Sînt multe, desigur, legendele muntilor acestora patriarhali, sfiosi, cu manastirile pictate ca în putine locuri pe pamînt. Poate cunoasteti pe aceea a lui Nicu Gane despre „Comoara de pe Rarau” sau populara poveste a cojoacelor Babei Dochia sau, de nu, legenda „Scaldatorii Vulturilor” din romanul lui Dumitru Almas „Mesterul Manole”.

„În tancurile acelea îsi au salasul un soi de vulturi mari si frumosi, despre care se zice ca, atunci cînd simt ca li s-au rarit penele din aripi si nu mai pot fulgera vazduhul cu iuteala tineretii, se izbesc de stînci si cad zdrobiti în genuni fara fund. Scaldatoarea Vulturilor, tintirimul vulturilor”.

Dar cea mai frumoasa legenda ni se pare aceea a Pietrei Teiului, istorisita cu neîntrecut farmec de îndragostitul apelor si crestelor moldave, Mihail Sadoveanu.

Se spune ca odata, de mult, necuratul a pus ramasag cu Dumnezeu ca va îneca valea Bistritei. si iata-l, într-o noapte de furtuna, luînd din muntele cel mai înalt al lumii o stînca si purtînd-o în zbor, sub zimtii aripilor lui, spre locul hotarît, ca sa zagazuiasca si sa înece satele si oamenii.

Dar fie ca piatra era prea grea, fie ca drumul era prea lung, au început sa se iveasca zorile si cocosii au prins sa cînte. Necuratul a scapat stînca chiar pe malul rîului si asa a ramas si azi si va ramîne poate pentru totdeauna.

Iar cocosii care au salvat satele si oamenii, tot de-atunci au ramas în mare cinste la munteni si din ei se face borsul cel bun. A doua oara necuratul n-a mai încercat sa înece valea Bistritei, si nici nu va mai încerca vreodata...

De pe Ceahlau, prin umbritele si racoroasele chei ale Bicazului, cu un foc de tabara pe marginea lacului Ghilcos — si el cu legendele, Lacul Rosu sau al Ucigasului — sa pornim voiniceste peste culmi, pîna-n Retezat. Aici ne asteapta povestea muntelui, pe care ne-o spune cu stelele în oglinda iezerelor, hoinarul Xantus.

„A fost odata ca niciodata... Cu mii de ani în urma, au trait pe aici niste uriasi naprasnici, din neam rau si razboinic. Iorgovan, voievodul lor, statea cu un picior pe Pietrele, iar cu altul pe vîrful Peleaga.

Uriasii acestia erau niste monstri mîncatori de oameni si bautori de sînge. Cînd dupa ospaturile lor sîngeroase îi apuca setea, scurmau cu unghiile în stînci pîna ce faceau niste caldari uriase, din care apoi sorbeau ana de clestar a lacurilor de munte. Asa s-au nascut Bucura, Zanoaga si o sumedenie de alte lacuri fara nume.

Pîna si vîrful Retezatului poarta numele razmeritelor launtrice. Impunatorul masiv de piatra a fost turtit, asa cum este astazi, de o secure aruncata de un urias.

69

Grozavia domniei uriasilor a fost curmata de eroul legendar Fat-Frumos, care cu o singura lovitura data cu palosul sau ascutit a taiat capul lui Iorgovan, aruncîndu-l în rîul Cerna. Enorma capatîna de piatra a uriasului din legenda se mai gaseste si astazi acolo... De atunci încoace, în împaratia muntilor s-a statornicit pacea si linistea ...”

Tot o vasta împaratie a muntelui, cîndva de mari framîntari si cutremure, astazi de linisti salbatice si infinite, sînt Fagarasii.

Cine nu a auzit macar, daca nu a dat zile de urcus si nopti în cort pe crestele alpine ale Fagarasilor, de Negoiul si Moldoveanu, de valea serbotei si Strunga Dracului, de Bîlea-Cascada si Bîlea-Lac, de Podragu si Vistea.

si totusi, curios si trist, cu putine exceptii, Fagarasii sînt muntii cei mai absenti din literatura si plastica noastra. Oamenii au faurit în timp, în tara lor de minuni, dar si de zile de blestem, cabane, marcaje, refugii, într-o zi îi vor strînge si legendele.

Pîna atunci sa ascultam de la ciobani, la foc, la mamaliga, povestea lacului Bîlea, asa cum a auzit-o Dumitru Almas.

Fost-a pe aceste meleaguri un castel minunat, un print bun si blînd si o printesa nespus de frumoasa, mai frumoasa ca toate printesele, dar si mai rea ca toate. Cînd printul a plecat departe, la razboi, printesa a calcat juramîntul de credinta dat printului. Dar cum printul era nazdravan, a aflat si tare s-a mîniat. „Muntii s-au fo’ farîmat, ca erau mult mai falnici pe atunci, castelul marmurit o înghitit pe pamînt, cu tot cu printasa cea pacataosa si dusu-s-a pîna în gheena, de sta si azi la talpa iadului. Iar în loc, samn si stiinta pentru noi, s-o ivit iezerul aista, ca un ochi de mare, no, tocma asa precum o fo’ castelul, roata, împrejur”.

sapte munti, sapte voinici.

Aceasta este legenda muntilor Vrancei, munti cu nume de voinici: Bîrsea, Spulberul, Negrila, Spirea, Bodea, Paveleanul, Nistorul. O veche poveste, spusa din tata-n fiu, de demult, de la strabunii nostrii...

Era pe vremea lui stefan Voda al Moldovei. Codrii desi se întindeau pîna spre apele Trotusului si Milcovului, ascunzînd înlauntrul lor vînat bogat.

Pe-o culme, sub coasta muntelui Lepsa, într-o casa micuta, salasluia Tudora Vrîncioaia, o batrîna vrednica si curajoasa. Cei sapte feciori ai ei, tot unul si unul, erau ciobani la stînele din muntii Vrancei.

Aici, la casa batrînei Vrîncioaia a poposit în amurgul unei zile stefan cel Mare. Înfrînt în lupta, parasit de boieri, trist si descurajat, Domnul Moldovei ceru adapost si liniste.

70

Atunci cei sapte feciori ai batrînei pornira în toate zarile, adunara oaste si sub conducerea lui stefan Voda nimicira pe dusmani.

Ca semn de recunostinta si de încredere în popor, Domnul Moldovei hotarî ca cei sapte munti care vegheau Ţara Bîrsei sa poarte pentru totdeauna numele celor sapte voinici. Asa s-a nascut legenda muntilor Vrancei.

Cei mai dragi si mai cunoscuti munti ai nostri ramîn însa Bucegii, poate fiindca sînt si cei mai accesibili. Ei au fost marea dragoste a multor scriitori si geografi si daca ideea de alpinism s-a nascut pe Mont Blanc, atunci ideea de drumetie si de „carpatism” putem spune ca le apartine lor.

Frumusetea lor a inspirat multi poeti si prozatori, de la st. O. Iosif si Alexandru Vlahuta, pîna la Mihail Sebastian si Eugen Barbu, dar nimeni n-a stiut mai bine ca Nestor Urechia sa culeaga, ca pe niste flori de munte aninate de stînci, legendele Bucegilor.

si nu putine sînt acestea, caci numele sînt si ele de legenda: Vîrful cu Dor, Furnica, Babele, Omul, Cheile Tatarului.

Dintre legende n-am ales pe aceea, cunoscuta, a ciobanului care uitat în dragostea sa urca pe munte, unde piere de dor, chemat ca-n Miorita de mioarele sale sau legenda schitului Ialomicioara, ridicat în 1509, evocata de Andrei Pandrea si nici povestile Pelesului sau ale Zînelor din valea Cerbului, ci povestea poate nestiuta de unii, a florii-de-colt, floare simbol pentru simplitatea, frumusetea si îndrazneala drumetiei, a dragostei de munte.

Steaua care condusese pe magi îsi împlinise menirea. si porni acum în lume sa-si caute loc pe pamînt. Ajungînd ea deasupra Bucegilor, tare se minuna de frumusetea locurilor, dar mai ales de linistea, de pacea pe care n-o gasise nicaieri pe unde umblase. Aici mi-e locul de odihna, hotarî steaua. si faramitîndu-se în mii de stelute, cobori pe steiurile vaii Cerbului. De-atunci sînt în munte stelute albe, moi ca lîna si pure ca lacrima (Nestor Urechia: Zînele din valea Cerbului).

Asa cum culeg aceste flori-de-colt îndragostitii de înaltimi tot asa credem ca vor fi culese de aceiasi îndragostiti ai muntelui legendele lui. si-n ele vom gasi pentru toti si totdeauna chemarea si rasplata muntilor nostri dragi, ale legendelor care s-au nascut pe creste si vai. Legende care si acum mai plutesc prin ceturi si timp...

Adevarata literatura alpina

Emile Javelle este considerat creatorul literaturii alpine, asa cum Balzac ramîne creatorul romanului fluviu, Malarme al poeziei simboliste, Walter Scott, iar la noi Sadoveanu, al romanului istoric.

Emile Javelle, alpinist elvetian, a trait între 1847—1883. O viata scurta, dar darnica în trairi, în neastîmpar. Javelle s-a nascut în Franta, la St. Etienne, în septembrie

71

1847. Peste trei ani parintii îl vor aduce la Paris, unde Javelle cunoaste pe unchiul sau bizar, calator la Chamonix si Grand-Saint-Bernard, pastrînd ca într-un muzeu glorioase amintiri: un baston ornat cu un corn de capra neagra, un sac tirolez si un ierbar cu plante si nume neobisnuite, straine. Copilaria lui Javelle este stapînita de acest ierbar ciudat al ciudatului sau unchi si în special de o singura planta: Androsace, de pe stîncile Mont Blanc-ului. Aceasta explica, curios poate, dar adevarat, pasiunea sa timpurie pentru Alpi. Poate ca aceasta pasiune, aceasta nostalgie n-ar fi fost decît atît, daca ar fi ramas la Paris, dar viata a vrut altfel...

Tatal sau pleaca în Elvetia, la Bale, unde se recasatoreste si deschide un atelier de fotografiat. Jevelle este un copil bun, dar nu-si iubeste noua sa mama si fuge în Franta.

Într-o dimineata clara, proaspata, minunata, tînarul de saisprezece ani strabate Elvetia, Savoia, Dauphine. Patrunde în munte si uluit, coplesit, priveste Mont Blanc-ul. Visul începe sa se împlineasca. Floarea de ierbar, Androsace de Mont Blanc, îl va calauzi de-acum întreaga viata pe drumurile si înaltimile Alpilor. Pentru a fi în preajma muntilor si lînga tatal sau, Javelle se hotaraste. Va reveni la Bale. Elvetia va deveni a doua sa patrie si pentru cei mai multi el va ramîne alpinist si scriitor elvetian.

Javelle nu are numai pasiunea naturii, ci si a studiului. Devine profesor, da lectii de franceza, începe sa studieze geologia, iata-l profesor la Vevey, instruind atent si cu pricepere elevii, savurînd clipele în care în dreptul ferestrei apar în lumini magice Alpii.

Muntii îl atrag magnetic. Dar nu numai ca pe un visator. Priviti-l acum pe francezul elvetian Emile Javelle pornind curajos, fara calauze, pe drumuri neumblate, spre creste. Valais, Tour Noir, Grand Paradis, Mont Blanc.

Fara munti, fara Alpi, Javelle nu mai putea trai. În cartea sa, socotita cea dintîi opera a literaturii alpine, „Amintirile unui alpinist”, Javelle evoca aceasta dragoste patimasa a lui pentru munti.

Dimineti de clestar care transforma muntii în orbitoare lumina si în aur, drumuri pline de neprevazut, stînci si crevase, ghetari al caror mers lent îl întelege perfect datorita studiilor sale geologice, apusuri în care sîngereaza piscurile si nopti adînci care aduc linistea lumii, toate acestea apar acum pentru prima oara în literatura.

Nu pot concepe cea mai frumoasa viata, marturisea Javelle, „fara a ma bucura de pacea profunda si odihnitoare a vailor înalte ale muntilor, de seninatatea mîndra a crestelor albe, de speranta drumurilor fara sfîrsit si a ascensiunilor mereu reînnoite”.

Dar oboseala drumurilor sale singuratice sau calauzind pe altii îi este fatala. Se îmbolnaveste grav. E internat la Zinai. Medicii, desigur, sînt nebuni, scrie un scriitor francez care l-a iubit pe Javelle. Cum pot ei sa tina un om al muntilor, între munti, într-o localitate pe unde trec toate caravanele si toti însetatii de Alpi.

72

Javelle nu rezista ispitelor. El îndruma turistii, le face planuri si cînd simte ca altfel nu se poate, pleaca cu ei spre vîrf. Aceasta îi înrautateste boala. Este din nou internat, într-un loc dezolant, la poalele lui Monte Moro.

Dar nici aici Javelle nu-si uita dragostea: natura, muntele. O ultima încercare, Vevey. Totul e zadarnic. Inima lui mistuita de dorul Alpilor, obosita de cîte facuse pentru ei, se opreste ca-ntr-un ultim popas, spre vîrf, într-o zi de primavara a anului 1883. Javelle abia împlinise treizeci si sase de ani. Într-adevar, asa cum simtise înca din copilarie, Javelle iubise muntii pîna la moarte.

Nu numai unul din cei mai mari alpinisti ai Italiei, dar si cel mai de seama scriitor alpin al ei este fara îndoiala Guido Rey (1861—1935).

Înca din tinerete Guido Rey descopera marea frumusete si tulburatoarea chemare a muntilor. si le ramîne credindos întreaga viata. „O caravana care merge pe un ghetar — spune G. Rey — ma face totdeauna sa ma gîndesc la o corabie care pleaca în calatorie. Cînd doua caravane se întîlnesc pe ghetar, seamana cu doua vase care se încruciseaza în plina mare”.

Acest sentiment al calatoriei si al prieteniei — caci oamenii care se întîlnesc la înaltimi se saluta, îsi strîng mîinile, îsi povestesc întîmplarile — nu e singurul sentiment pe care-l traieste alpinistul. Pentru ca muntele înseamna mai întîi de toate dorinta de a cunoaste si înfrunta natura, neprevazutul, imposibilul.

Ceea ce pretuieste mult Guido Rey la munte este metamorfoza, transformarile prin care trece chipul omenesc în aerul si înaltimea muntilor. „Trasaturile, culoarea, chiar si expresia privirii iau un caracter neobisnuit. Chipul omenesc, atît de frumos cînd e tînar, devine si mai frumos, mai barbatesc, mai dinamic. El poarta urmele luptei continue, ale unei vieti dure dar senine. Privirea cauta totdeauna departe, limpede, profunda, ca aceea a marinarilor, o privire care reflecta vastele orizonturi”.

Mai mult de cincizeci de ani Guido Rey a urcat neobosit muntii. În toate anotimpurile, pe orice vreme si pe orice versant, oricît ar fi fost el de potrivnic. În afara muntelui, care a fost poezia vietii mele, obisnuia sa spuna Rey, restul n-a fost decît proza.

Într-adevar, pentru marii cuceritori ai muntelui, la fel ca pentru un scriitor, un muzician sau un om de stiinta, nimic nu este mai puternic ca pasiunea lor. De fapt, cum marturisea odata un scriitor francez, ce este viata însasi, daca nu o curajoasa ascensiune ?...

Desi îsi pierde în Hornul Uriasului din Alpi cel mai bun prieten, G. Rey ramîne legat de munte, pe care-l va cuceri si mai departe cu îndrazneala, dar si cu ratiune. El gaseste un nou drum în Cerveni, dupa ce ramasese suspendat sase ore deasupra unei prapastii de trei mii de metri. Urca în 1883 Ciamarella pe fata sudica si peste patru ani Viso, pe la est. Urmeaza Dolomitii cu toata dantela lor dantesca. Muntele ramîne mereu

73

„poezia” vietii sale. „Tineri — exclama G. Rey — iubiti muntele ! El va daruie bucuria efortului, va face mai entuziasmati si mai puri”.

G. Rey era nepotul celebrului Quintino Sella, geolog renumit si fondator al Clubului alpin italian. Omul acesta nu iubea nimic mai mult, în afara profesiunii sale, ca muntele. Alpii erau marea, obsedanta sa ispita. Acestui om îi datoreaza Rey dragostea sa de munte.

Monte Rosa a fost întîia sa întîlnire cu muntele. O aparitie coplesitoare, învaluita în roz, sub un cer albastru, într-o dimineata senina si rece. De atunci, pîna putin înaintea mortii sale, G. Rey a ramas un neînsetat si neînfricat om de munte. Italienii si-l mai amintesc înca batrîn, dar drept si dîrz, hoinarind pe culmi cu nedespartitul sau alpenstoc.

Victoriile sale alpine, cucerite în epoca de aur a alpinismului, vor ramîne de neuitat: Cerveni, piscurile de mare dificultate din Mont Blanc, trasee aproape inaccesibile în Dolomiti.

si la fel vor ramîne neegalate cartile sale, cu titluri atît de sugestive, de plastice: „Alpinismo acrobatice”, „Famiglia alpinistica”, „Alpinismo a quattro mani”.

G. Rey povesteste temerarele si dramaticele ascensiuni din Mont Blanc-ul granitic si semet: Crepen, Dintele rechinului, Dru, Piscul Verde. Alpii sînt, pentru alpinistii de oriunde, o grea piatra de încercare. Pentru G. Rey ei nu sînt însa numai pietre de încercare, ci piscuri pe care curajul si îndemînarea înalta omul pîna la nori. Alpii, „cetate fantastica, lant de ziduri inaccesibile, turnuri care se profileaza pe cer cu culoarea lor caramizie, aurita de soarele atîtor secole”.

Dolomitii dantelati, amintind parca bijuteriile în calcar ale Pietrei Craiului, sînt împaratia stapînita de Guido Rey: San Martino di Castrozza, Cima della Madonna, Cimone della Palia, Vajollet, Marmolada. Sculpturi gigantice în piatra. Fantezie cosmica. Munti dintr-o planeta necunoscuta înca. Sau, asa cum scrie G.Ray, „cetati ruinate, minarete crapate, profiluri roase de sfincsi, ramasite de catacombe, coloane colosale, de zece ori mai înalte decît cele din Teba”.

Pentru Guido Rey muntele e însasi viata, „neasemuita bucurie a trupului si a spiritului, cu totul alta decît toate celelalte bucurii omenesti, fiindca ea îsi are esenta în voluptati fara granite si de nedescris”.

Dragostea de munte se naste si e necontenit prezenta în albastrul cerului, în prietenia stîncii, în linistea imensa care coboara în noi. Aceasta neasemuita dragoste izvoraste din „senzatia înaltimilor, prezenta pericolului, tumultul libertatii, uitarea tuturor lucrurilor omenesti”.

Guido Rey ramîne în istoria alpinismului îndraznetul cavaler, cavalerul minunat al înaltimilor. Alpinistii care l-au vazut urcînd muntii în tinerete, dar si la saptezeci de ani.

74

Cititorii care i-au citit cu admiratie cartile, l-au numit Harold al marilor munti, vestitorul si cîntaretul dragostei de munte.

Unul dintre cei mai pretuiti scriitori alpini, el însusi ghid si alpinist, este binecunoscutul Roger Frison-Roche. Nascut la Paris, în februarie 1906, dintr-o familie din Savoia, la saptesprezece ani, atras de munti, paraseste capitala si se muta la Chamonix. Muntele devine marea sa dragoste, permanenta atractie. si în acelasi timp, scrisul. Tot atunci el începe sa colaboreze la diferite ziare si reviste.

În anul 1935 o expeditie în muntii Saharei îi dezvaluie frumuseti nevisate. Urmarea ? Scrie o carte „Chemarea Hogarului" si se leaga de Africa ca Hemingway de zapezile de pe Kilimanjaro si vînatorile de lei. Peste un an revine în Africa si în 1938 ia marea hotarîre: se stabileste în Algeria ca ziarist. Aici, cu nostalgia si amintirile din Alpi, scrie el cartea sa cea mai cunoscuta, ajunsa la peste un milion de exemplare si tradusa în foarte multe tari, „Premier de cordee” (Cap de coarda).

Este povestea, destinul tînarului Pierre Servettaz, pe care îl cheama staruitor, obsedant muntele, desi acolo, în preajma piscurilor a pierit strivit de stînci tatal sau, desi el însusi a cunoscut mînia muntelui, fiind grav accidentat într-o ascensiune. Nimic, nimic nu poate opri gîndurile, dorinta sa de a deveni cap de coarda, de a conduce si a pazi vietile celor care iubesc muntele si vor sa-i cunoasca puterea,si frumusetile.

Aceasta carte minunata, elogiu al muntelui, dar si al curajului si devotamentului omenesc, a fost dedicata ghizilor din Chamonix cu indicatia simpla a autorului, „unul dintre ai lor”.

În anii razboiului, corespondent pe front în Tunis, el este facut prizonier în 1942 si apoi trimis în Franta. Din nou reîntîlneste muntii patriei. Lupta eroic în Savoia, în miscarea de rezistenta si termina razboiul ca locotenent de vînatori de munte. La înapoierea sa în Algeria scrie în 1948 romanul „La grande crevasse”.

Parcurge cu o pasiune nestavilita Sahara, în repetate rînduri, în toate anotimpurile, la toate înaltimile, în toate împrejurarile. Rodul acestor calatorii ? O noua carte „Pe schi si pe camila traversînd Marele Erg occidental”, carte care se va epuiza foarte curînd.

Din nou un roman despre Alpi si o întoarcere la „Mont Blanc si cele sapte vai”. si-apoi o noua ispita: filmul. Cu Georges Tairraz, care a ilustrat cele mai multe din cartile sale, realizeaza în 1950 un film în culori, de o rara frumusete, „Bivuacuri sub luna”, inspirat tot de Sahara. Cu acelasi titlu scrie apoi un roman în doua volume. În sfîrsit, în 1957, cartea despre care stim foarte putin — pagini din dramele alpine — „Retour â la montagne”.

Acesta este Frison-Roche, capul de coarda nu numai al ascensiunilor de mare dificultate, dar si al literaturii alpine care escaladeaza temerar consacrarea literaturii universale.

75

Tot în avangarda creatorilor literaturii alpine îl gasim si pe Luis Trenker. De ce ? Pentru ca toata viata lui a fost legata de munte. Alpinist si schior de frunte, desi nu campion olimpic sau cuceritor de piscuri necucerite, L. Trenker a facut totul ca prin el, prin ce a scris si a dat, oamenii sa îndrageasca cu pasiune si patima muntele.

Cine rasfoieste una, oricare din cartile lui, va întelege si va simti ca în natura putine frumuseti depasesc pe cele ale muntilor. si nu-i vorba numai de text, ci mai ales de neînchipuit de frumoasele fotografii ale vailor, crestelor, masivelor, care fac din imaginea fotografica arta plastica si din curiozitatea de a privi, dor de munte...

Sa deschidem larg minunata lui carte, aparuta în 1935 la Leipzig „Bergwelt-Wunderwelt” (Lumea muntelui-lumea minunilor), si sa hoinarim putin prin timp si spatii, purtati de înaripatele privelisti ale tuturor muntilor lumii.

De la nasterea lumii, la popoarele comunei primitive, la romantici si la generatiile alpinismului istoric, alpinismul a parcurs etape surprinzatoare si pitoresti. Aceasta unica istorie a alpinismului lumii, atît de literar si ilustrat prezentata, ar fi fost de-ajuns ca sa lege numele lui Trenker de frumusetea si maretia muntilor. Dar Trenker, în marea lui dragoste pentru munti, stînci si schi, ne-a mai dat feeria alba a lui ,,Berge in Schnee” si lauda muntilor în „Meine Berge”. Romanele sale sînt toate inspirate din viata muntilor (Berge in Flammen, Der Rebeli, Der Feuerteufel), la fel ca si romanul propriei sale vieti „Kamaraden der Berge”.

Trenker nu putea sa nu aduca omagiul sau marilor înaintasi, cutezatorilor cuceritori ai muntilor, „Helden der Berge” (Eroii muntilor).

El a facut si film, fiind totodata interpret, scenarist si regizor. „Infernul alb de pe muntele Palii”, munte de 3 912 m, în Bernina, si filmul inspirat de luptele de pe frontul din muntii Alpi, „Munti în flacari”, sînt marile lui realizari cinematografice. Tot Trenker a fost acel care a evocat cinematografic epopeea alba a cuceririi Matterhornului (4482 m), în prima încercare din 1857 a italianului Gorret si a celor doi frati Carrel.

Pentru toate acestea Luis Trenker ramîne legat pentru totdeauna de munti si de Alpi. Numele lui va rasuna în ecoul vailor si sus pe creste, asa ca în iodlerul lui de tinerete si glorie, într-o coborîre cu o suta de kilometri pe ora.

O carte de neobisnuita frumusete si îndrazneala este, în literatura muntelui, cartea lui Lionel Terray „Cuceritorii inutilului”.

Cine este Lionel Terray ? El însusi se prezinta astfel: „Nascut la poalele Alpilor, am fost campion de schi, ghid profesionist, alpinist de mare altitudine, membru în opt expeditii în Anzi si Himalaya, mi-am consacrat toata viata muntelui”.

Fiu de medic, desi destinat unei profesiuni intelectuale, Terray, un razvratit si un neastîmparat al muntelui, îl cunoaste la vîrsta de unsprezece ani si-apoi, sub îndrumarea lui Gaston Rebuffat, devine omul de munte care va ramîne toata viata.

76

Este una din cele mai glorioase figuri ale alpinismului francez si mondial. Cuceritor al piscurilor celor mai dificile si asaltate. De la Annapurna, întîiul munte de peste 8000 m cucerit de om, la versantul estic al muntelui Chacraraju din Peru, urcat în august 1962.

Terray este cel care reuseste a doua victorie asupra Eigerului, muntele cu zeci de victime, care urca peretele nordic al muntelui Aconcagua, Fitz Roy, Mustagh Tower, Makalu si, în 1962, Januu, de aproape 8 000 m, în Himalaya. Doua decenii de întrecere cu cerul si stînca, si de întîlniri cu moartea. Pentru Terray alpinismul nu este vanitate, record, glorie, ci o enorma bucurie care clocoteste în inima, „care patrunde pîna în ultima fibra, atunci cînd dupa o lunga oscilare la granitele posibilitatilor umane putem din nou sa strîngem viata cu ambele brate”.

Terray crede în pregatire, în îndrazneala, în prietenie. Paginile din carte dedicate marelui sau prieten Louis Lachenal sînt emotionante, tulburatoare. Doua firi diferite si totusi cea mai buna coarda a lumii. Louis dezlantuit, pasionat pîna la nebunie, îndemînatic pîna la neverosimil, izbutind sa gaseasca pîna în ultima clipa rezolvarea care parea de negasit si Lionel calm, rational, echilibrat. Poate tocmai aceasta pendulare de temperamente, de structuri explica echilibrul fortelor. Ca si dragostea lor fara limite pentru munte si prietenia lor, care mergea dincolo de granitele vietii si ale mortii.

„Cuceritorii inutilului” este cartea vietii lui Lionel Terray. Dar nu numai a lui. Ci a tuturor celor care se regasesc în ea. „Cuceritorii inutilului” ? Nu ! Cuceritorii înaltului, al noului, ai neatinsului. Ne dam noi seama cît de util este vietii noastre acest inutil al cuceritorilor muntilor?...

Vitali Mihailov Abalakov este cel mai reprezentativ alpinist sovietic. Se poate spune chiar ca începuturile si gloria marilor ascensiuni sovietice i se datoreaza lui. Acum Vitali Abalakov a împlinit cincizeci de ani de viata si treizeci de ani de ascensiuni alpine. A început sa se catere pe munti înca de la vîrsta de doisprezece ani. Însotitor, prieten si mai tîrziu tovaras de coarda si expeditii i-a fost fratele sau mai mic, Evgheni. Împreuna au urcat stîncile Krasnoiarskului copilariei si apoi tot împreuna au pornit în prima lor escalada, de mare dificultate, vîrful Dîh-Tau din Caucaz (1931). A urmat inaccesibila — pîna la ei — traversare a Bezingai.

Profesiunile alese i-au despartit în viata, dar pasiunea lor pentru munte le-a ramas întreaga si i-a pastrat alaturi. Evgheni, visator, artist, a devenit sculptor, în timp ce Vitali, spirit practic, inventiv, a ales ingineria. Vitali a construit pentru sportivi o serie întreaga de aparate. Cum i-ar fi uitat pe alpinisti? El era constructorul si tot el experimentatorul.

Întîia ascensiune de „7000 m” a lui Vitali a avut loc în anul 1936, pe Khan Tengri (6995 m) în Tiansan, vîrf denumit si Kan To (Muntele de sînge). Se stie ca aici, la fel ca Lachenal pe Annapurna, si-a pierdut Vitali mai multe degete, degerate, si i-a fost amputata laba piciorului.

77

Dar Vitali Abalakov nu era omul înfrîngerii, al renuntarilor. „Omul se ridica mai presus decît muntele”, obisnuia el sa spuna. si a dovedit-o... Dupa cucerirea vîrfului Trapez si a escaladelor de iarna initiate întîia data de el, iata asaltul dîrz si victorios al vîrfului Lenin (7134 m). Rasplata curajului si îndemînarii sale: titlul de maestru emerit al sportului si Ordinul Lenin.

Înca multe ispravi eroice au urmat de atunci. Anii treceau si alpinistul, caruia medicii îi recomandasera dupa Kan To cumintenie si cel mult sah sau pescuit, este acum în vîrsta de cincizeci de ani. La vîrsta aceasta, alpinistii îsi scriu amintirile sau conduc taberele viitorilor cuceritori ai muntilor. Dar Vitali nu se grabeste. El simte înca în el puteri nebanuite pentru lupta cu muntele. Nimeni mai bine ca el nu-i cunoaste tainele, vicleniile, frumusetile.

Timp de aproape doua decenii vîrful semet de 7439 m din Tiansan a înfrînt toate încercarile. Nu se poate, îsi spune Vitali Abalakov, nu se poate ca noi, alpinistii sovietici, sa ne plecam în fata unui munte, fie el si imposibil de cucerit.

Unsprezece oameni din trei generatii de alpinisti au asaltat timp de saptamîni piscul acesta încapatînat, cu care Vitali s-a mai rafuit odata, în 1938. Dar nimic, nici peretii abrupti, nici gheata, nici viscolul si frigul nu-i pot opri.

La 30 august 1956 toti cei unsprezece oameni ai expeditiei sînt pe vîrf. Peste cincizeci de piscuri din Muntii Cerului sînt dominati de acest vîrf învins de vointa omeneasca, de acest pisc caruia învingatorii i-au dat numele de Pobeda (Piscul Victoriei).

Vitali Abalakov este un om al faptelor. El cuteaza, lupta, învinge. si scrie. Modest, simplu, firesc. Cine citeste „Asaltul Piscului Victoria” povestit de Evgheni Simonov va gasi toate gîndurile si toate faptele lui Vitali Abalakov. În fiecare pagina scrisa simti pioletul si coltarii lui Vitali framîntînd muntele. Cu un stilou inspirat Vitali scrie pe albul zapezii povestea cuceririi marelui pisc, în care punctele. Sînt oamenii, aceste furnici cutezatoare pe care nimic nu le înspaimînta si nu le face sa renunte.

Înteleapta sa prevedere este o caracteristica a lui Abalakov. „Vîrful Victoria este o momeala, îi pîndeste pe imprudenti. Ca totdeauna, trebuie sa ne ocupam de fiecare amanunt. Sa prevedem totul... Acolo sus, la peste sase mii de metri altitudine, orice amanunt devine foarte important”.

Abalakov simte vremea rea, ceata sau furtuna. El prefera sa coboare înaltimi greu cucerite, decît sa riste reusita sau sa jertfeasca oameni. Ei urca mereu la minus 20° temperatura, sub amenintarea capricioasei si scurtei veri a Tiansanului. În timpul odihnei alpinistii citesc din O'Henry si Prjevalski. Dupa zile de asteptare îndelunga si obositoare, mai obositoare decît urcusul, Abalakov da semnalul plecarii.

Cu totii îi privesc silueta cunoscuta. Stîncile si el, cuceritorul. În picioare pîslarii par încaltaminte de scafandru. Dar coltarii amintesc de cuiele pantofilor de atletism.

78

Abalakov si Gusak merg acum în coarda, spre pisc. O cetate alba, necucerita, asteapta rece, încruntata. Dar oamenii care de atîtea saptamîni au pornit s-o cucereasca nu mai vor sa dea înapoi. Drumul e greu, dar vointa oamenilor mai puternica decît orice. si pîna la urma, victorioasa.

Alpinistii nostri au dovedit în ascensiunile lor multa îndrazneala si hotarîre. Dar hotarîrea de a scrie pîna acum le-a lipsit.

Emilian Cristea, cel mai temerar si mai vîrstnic din avangarda cutezatorilor, a povestit în ziare si reviste multe din ispravile sale si ale tovarasilor sai de ascensiune. Premiere în Bucegi, tentative în Fisura Albastra, traversari de iarna cu avalanse în Piatra Craiului, explorari în adîncul pesterilor din muntii Apuseni sau Cernei — toate au fost scrise si nu asteapta, întregite de alte întîmplari inedite, decît culegerea în volum.

Dar pîna atunci, mai tînar si mai vrednic la scris, Ion Coman, si el neobosit cautator de trasee neumblate, a publicat „Am îndragit muntii” (1963), o carte de evocari si pasiuni alpine.

Ion Coman îndrageste de foarte tînar muntele si îi cauta prietenia si întelepciunea pretutindeni si în toate anotimpurile. Pe drumuri simple, pe pereti pe care înca nimeni n-a urcat, cu motocicleta, pe schiuri, Ion Coman hoinareste de la un capat la altul prin tara si încîntat îi descrie frumusetile. si bineînteles nu uita întîmplarile care te întîmpina, cum stim cu totii, la fiecare pas în excursii.

Desi îsi pierde într-o ascensiune fratele mai tînar, el ramîne mai departe credincios muntelui, convins ca nici o bucurie pe pamînt nu întrece bucuria înaltimilor învinse si a vietii în natura: „Am îndragit clipele cînd, ajunsi sus, ne strîngem mîna frateste si îmbratisam orizontul; am îndragit asprimea elementelor naturii, ecoul iodlerelor, roseata apusurilor, modestia florilor alpine, marea de nori culcata la picioarele noastre”...

Din Bucegi în Apuseni, din primavara în iarna, de la espadrile la bocancii de schi, Ion Coman e necontenit prezent în munte. Cine a facut drumuri asemenea lui, se va simti si el autor al cartii. Totul este scris asa cum orice pasionat de munte ar face-o, daca ar avea îndemn si mestesug la scris. Cine nu a mers mult pe munte, dar simte ca si-ar dori-o, va porni sigur pe creste, citind aceasta carte.

Muntele cel mai drag lui Ion Coman ramîne Piatra Craiului. Aici este minunata Cabana Ascunsa, Padina lui Calinet, Marea Orga. Aici a fost învins muntele si a învins prietenia (Creasta Prieteniei, traseu de opt lungimi de coarda, opt ore de lucru si gradul V B dificultate).

Nimic nu este mai frumos, mai deplin ca alpinismul, ne încredinteaza Ion Coman. Alpinismul este „lumea înaltimilor, o lume aspra si frumoasa, nascuta din zbuciumul planetei, mîngîiata de nori si rudimentar cioplita de mîna sculptorilor cu putere nemasurata: soarele, apa si vîntul”. Muntii ne pastreaza dîrji, tineri, optimisti. Tot ceea ce

79

putem cere vietii ne da muntele, „spatiu, maretie, asprime, frumusete, prietenie”. Sa fim vrednici de el...

Dupa Cristea si Coman ar urma Aurel Irimia, alpinistul cu performante care peste granita l-ar fi facut demn de o expeditie în Himalaya. si el va lasa într-o zi coarda si pitonul pentru hîrtie si stilou, desi marii alpinisti au dovedit ca ele încap toate foarte bine si în rucsac, si în cortul izotermic. si astfel am face si noi în literatura alpina întîii pasi, premierele de îndrazneala ale viitorilor scriitori alpini.

Înainte de a încheia acest capitol, nu putem sa nu facem un ultim popas, amintind literatura himalayana. Ea este dramatica, eroica, epopeica. Nu fantezie, nu personaje si întîmplari inventate, ci viata, îndrazneala, încordare supraomeneasca. Ea seamana prin maretie si jertfa doar celeilalte literaturi  a cuceririi apelor, polilor, înaltului.

La Los Angeles, la Olimpiada din 1932, germanul Paul Bauer primea medalia de aur a literaturii olimpice pentru cartea sa care povestea expeditia de pe Kangchendzonga (8 597 m).

Pagini tragice, morti grele aduce expeditia de pe Nanga Parbat (8125 m), supranumit si Muntele groazei.

Cartile scrise de Bruce, Finch, Howard, Burry, Smythe sînt cartile pionierilor, în cursa naprasnica a învingerii muntilor Himalayei. „Tigrii din Himalaya” de Frytz Rudolph este recunoasterea istorica a aportului adus de indigeni la victoriile alpinistilor straini în muntii cei mai înalti ai lumii din Nepal si Tibet. Prin „tigri” se înteleg indigenii care purtau bagajele, urcîndu-le pîna la peste 8000 m. Ei s-au dovedit totdeauna dîrji, cinstiti, curajosi pîna în clipa din urma, cînd înfruntau musonul si avalansele. Dar lucrul acesta se uita mult prea repede sau pur si simplu se ignora. Victoria lui Norke Tensing, modestul si încercatul nepalez, rasplateste munca si zecile de jertfe ale serpasilor.

„8 000 de metri deasupra si dedesubt” se intituleaza cartea îndraznelilor si nebuniilor lui Hermann Buhl, alpinistul care a cucerit singur, dupa 16 ore de urcus, piscul necucerit al lui Nanga Parbat. Iar „Annapurna, primul 8000 metri” este epopeea expeditiei franceze în care Maurice Herzog a scris aceste pagini cu degetele însîngerate.

Cartea pe care a scris-o Tensing despre cucerirea Chomolungmei, „Tigrii zapezilor” —carte înca necunoscuta la noi — încheie glorios drumul de efort si sînge pe care s-a urcat pîna la „casa zapezilor”.

Dar cartea care nu poate ramîne necitita, neadmirata, este cartea celui mai îndraznet dintre îndrazneti, a cuceritorului necuceritului pisc al Himalayei, Everestul, „înalta aventura” a lui Edmund Hillary. Acest înalt si pasnic apicultor neozeelandez urca pentru întîia data în munti la saisprezece ani. „Pîna la 16 ani nu vazusem înca muntele”, scrie în primele pagini ale cartii marele cuceritor al Chomolungmei.

80

El învata de mic meseria tatalui sau si devine la treisprezece ani un bun crescator de albine. De la albine la munti, aceasta a fost fantezia întîmplarii, a unei vacante scolare petrecute la munte si schi, pe unul din muntii Noii Zeelande.

Hillary avea, cum am spus, saisprezece ani, era, cum singur marturiseste, „un tinerel înalt, osos si stîngaci” care nu se departase pîna atunci în viata lui mai mult de cincizeci de mile de localitatea unde traia. Muntele nu-l atragea. Dar marea lui dorinta era aceea de a colinda lumea.

Prima zapada vazuta în viata, cele zece zile de schi petrecute în aceasta vacanta si apoi la douazeci de ani prima lui mare excursie pe insula de sud a Noii Zeelande si ascensiunea piscului Olivier de pe muntele Sealy, îl hotarasc sa devina alpinist.

„Zapada era placuta si tare, asa încît puteam sapa trepte solide, lovind doar cu piciorul. Sus, pe creasta muntelui, am gasit o priveliste încîntatoare: o vale întinsa ca un ghetar masiv, înconjurata de piscuri de o rara frumusete. Cuceream pentru prima oara un vîrf de munte... A fost cea mai fericita zi din viata mea.”

În Hillary se desteptase marea pasiune pentru munte si alpinism, pasiune care daca te cucereste o data, te însoteste în viata pîna la moarte, încep si lecturile. „Citeam cu nesat — scrie Hillary — tot ceea ce se putea scrie despre munti”. Doua carti însa l-au facut sa îndrageasca si mai mult muntii: „Tabara sase” de Frank Smythe si „Nanda Devi” de Eric Shipton. Cartea lui Smythe, care-l purta pe Hillary prin ceata, ger si vînt pe creasta nordica a Everestului, l-a impresionat cel mai mult. „Nu-mi amintesc sa fi trait vreodata atît de intens o carte”.

Hillary pleaca în excursii de unul singur, încarcat cu poveri, în regiuni accidentate. Cunostinta cu ghidul Harry Ayres, cel mai bun alpinist al Noii Zeelande, îi deschide întelegeri noi asupra alpinismului, îndeosebi asupra tehnicii escaladelor pe gheata. Iar prietenia lui George Lowe îi strecoara în suflet dorinta marilor cuceriri, a marilor necunoscute: piscurile Himalayei. Hillary împlinise treizeci si unu de ani !

În alpinism se pare ca o traditie cere ca înainte de Himalaya sa urci Alpii. Iata-1 pe Hillary în Austria si Elvetia înfruntînd Alpii si-apoi, în grup, reusind deosebita performanta de a urca în cinci zile, în Oberlandul bernez, cinci vîrfuri de peste patru mii de metri.

O telegrama îl astepta la coborîre, la posta din Jungfraujoch. George Lowe îl chema sa participe la o expeditie pe Mukut Parbat (7 242 m) în Garhwal. A fost întîia expeditie din Himalaya la care a luat parte, victorios, Edmund Hillary, cuceritorul de mai tîrziu al Everestului.

Pîna la jumatatea secolului al XX-lea nimeni nu urcase pe Himalaya dincolo de 8000 m. În anul 1922 o expeditie engleza ajunge pe versantul nordic, prin Tibet, la 8326 m, iar în 1924 o alta expeditie, urmînd acelasi drum, prin nord, atinge înaltimea de 8572

81

m. Cum piscul muntelui este de     8 848 m, înseamna ca pentru a fi învinsi acesti ultimi, îndaratnici si razbunatori 276 m au trebuit nu mai putin de... 29 ani !

Expeditia generalului Hunt, în care a fost selectat dupa criterii severe si Hillary, trebuia cu orice pret sa învinga, mai ales dupa esecul elvetienilor, cu un an înainte, în 1952, la mai putin de trei sute de metri de vîrf. Se împlineau în acest an, 1953, treizeci si doi de ani de la întîia expeditie pentru cucerirea Everestului. Cine reusea acum, intra pentru totdeauna în istorie.

Hillary era unul din cei treisprezece foarte buni alpinisti ai expeditiei, dar nu omul pe care se conta pentru asaltul final. Acesta trebuie dat de Evans—Bourdillon, care într-adevar în ziua de 25 mai urcasera pîna la 8 748 m, deci la o suta de metri de vîrf. Înaltime la care nimeni nu mai ajunsese vreodata si care spunea tuturor ca victoria este aproape. Dar a doua zi, dupa supraomenestile eforturi facute, Evans si Bourdillon n-au mai fost capabili sa urce din nou. Nici ei, nici ceilalti. Se punea întrebarea: se va rata si de asta data cucerirea piscului ?

si-atunci, culmea ironiei, dupa zeci de ani de expeditii britanice, misiunea cuceririi celui mai înalt pisc din lume, Chomolungma, botezat englezeste Everest, a revenit unui indigen nepalez, Norke Tensing si unui alpinist din dominioane, Edmund Hillary. Amorul propriu al englezilor a cedat dorintei de victorie, de superioritate asupra tuturor celorlalte expeditii si mai ales asupra celei elvetiene.

Asaltul a fost eroic. Norke si Edmund, înfratiti de efort si îndrazneala, au trait clipe neuitate, groaznice adeseori, cum scrie Hillary: „La jumatatea urcusului m-am oprit epuizat. Daca priveam în jos printre glezne, priveam într-un abis de 3 000 m. Niciodata nu m-am simtit în mai mare primejdie ca atunci, îngrijorat, i-am facut semn lui Tensing sa urce pîna la mine. — Ce zici de asta, Tensing ? Raspunsul veni prompt: — Foarte rau, foarte primejdios. — Ce crezi, mergem mai departe ? La care îmi raspunse în felul lui obisnuit: — Cum vreti !”

Dar înca nu era totul. Aproape de vîrf îi astepta calm „cel mai formidabil obstacol de creasta — o treapta mare de stînca”. Hillary o cunostea din fotografiile luate din avion si o considera un obstacol care putea foarte bine sa însemne înfrîngerea unei expeditii.

Erau la 8 833 m, dar înca nu pe vîrf. Nefiind sigur ca vor trece acest obstacol, Hillary cu „acel sentiment de mîndrie pe care-l traiesti atunci cînd esti sigur ca ai realizat un fapt unic”, facu cîteva fotografii ale acestui cel mai înalt loc atins pîna atunci de vreun picior omenesc.

Cu un ultim efort, cautînd prize, înfigînd pioletul în fisurile de gheata, întinzînd la maximum cei doisprezece metri ai coardei, Hillary deschise drumul si Tensing îl urma.

Dupa doua ore de taiat trepte în zapada, sleiti de puteri, cînd tocmai se întrebau ce le mai rezerva urcusul, cînd li se parea ca merg de-o vesnicie, îsi dadura seama deodata ca era ultima treapta. „În fata mea — spune Hillary — creasta cobora abrupt spre o

82

cornisa, descriind o curba mare, iar departe, în zare, puteam vedea culorile de pastel si lîna alba ale norilor din tinuturile muntoase ale Tibetului”.

Era ora 11,30, 29 mai 1953. Acolo sus, pe vîrf, deasupra întregului pamînt, pe cel mai înalt pisc al tuturor muntilor lumii — 8 848 m — „caldura domoala a bucuriei, scrie emotionat Hillary, îmi napadea toata fiinta, o bucurie mai putin zgomotoasa, dar mai puternica decît oricare alta pe care o simtisem vreodata mai înainte pe un vîrf de munte”.

Hillary privi chipul radiind de fericire al lui Tensing. Surîdea luminos sub masca de oxigen si sub turturii de gheata de pe barba si mustati. „I-am întins mîna si ne-am felicitat în tacere — spune Hillary — dar pentru Tensing si pentru clipele traite strîngerea mîinii însemna prea putin si, cuprins de elan, m-a prins cu toata caldura în brate si ne-am batut pe umeri reciproc, în semn de felicitare”.

Asa a fost întîia data pe piscul victoriei vointei omenesti în mai 1953. Poate ca peste ani alte victorii, mult mai grele, vor dovedi omului puterea lui asupra Universului. Dar victoria asupra Everestului va ramîne unica, asa cum unic este în lantul muntilor lumii vîrful Chomolungma, zeita mama a pamîntului !..

Muzica

E greu de spus ce e mai mult muntele: culoare sau muzica ? Verde de infinite culori, albastru si violet, alb pur si curcubeie. Zori, amurguri, înserari, anotimpuri. O paleta darnica si neprevazuta pentru orice iubitor al picturii.

Dar muntele, prin excelenta, este dinamism, miscare, muzica. Unde s-a nascut ecoul daca nu în munti ? De unde au aparut iodlerele si valsurile tiroleze ? Unde s-au nascut doinele ?

Unde daca nu în munti izvoarele, apele, vîntul, ploaia, furtuna se nasc, cresc, coplesesc totul si aduc apoi calmul si seninul unei lumi mai dornice de viata. Ape care curg domol sau furtunos — viori cu surdina sau în pizzicato; urcus în munte — acorduri de orga; cascade — harpa si clopotei; vînt de toamna în frunze care cad — serenada de celo; ploaie si furtuna — instrumente dezlantuite, dominate de xilofon, tobe si talgere; ninsoare si zapezi — poem simfonic cu lunecari pe clape.

si nu numai atît. Cum în munte linistite sînt adînci, cosmice, se poate vorbi si de o simfonie a tacerilor, simfonie pe care doar muntele o poate compune si cînta.

Dar, totodata, poate nicaieri mai mult ca la munte nu-ti vine asa din senin sa cînti, sa chiui. Un iodler la mare ar fi nepotrivit. Sirenele prefera liedul, cantoneta, serenada. Nu stiu de ce, dar cuvîntul acordeon îmi evoca aproape totdeauna imaginea însorita si muzicala a unei cabane, fie înecata în verdele padurii, fie surîzînd alb dintre brazi si pîrtii de schi.

83

Doinele si jocurile noastre s-au nascut si ele la munte. Nu cunoastem prea multe instrumente muzicale care au aparut întîia data pe tarm de mare. Poate titera, harpa, havaiana. În schimb fluierul, cornul, buciumul, cavalul sînt si ramîn ale muntelui.

Oamenii de la munte cînta mai mult si mai frumos. Oamenii ce vin la munte cînta mai cald si laolalta. Iar despre munte oamenii cînta entuziast si pitoresc.

Se povesteste o întîmplare ciudata, din viata si mai ciudata a marelui Paganini, care ar dovedi puterea de inspiratie a muntelui. În primul din nenumaratele drumuri ale copilariei lui zbuciumate, din Genova în Cremona, peste muntii înalti si ninsi, cu un scurt popas în Elvetia, Nicolo Paganini e impresionat de tot ce vede si, precoce, reda pe coarde, în gama lui mi, puritatea zapezii, albul nesfîrsit, scînteierile reci si albastre ale ghetarilor, clinchetul argintiu al diligentei care strabate trecatori si culmi albe.

Vom prezenta muzica inspirata de munte, aceasta pentru multi necunoscuta muzica a muntilor, pornind ca într-un urcus de excursie sau ascensiune, de la muzica populara a regiunilor de munte, la maretia si adînca poezie a poemelor simfonice si a simfoniilor. Adica, de la „Mîndrulita de la munte”, la „Vîrful cu Dor”, „Muntii Tatra” si „Simfonia Alpilor”.

Un drum de minunate si neprevazute popasuri, de surprinzatoare si pitoresti privelisti. O excursie muzicala în care natura a chemat artistul spre tainicele si maretele ei frumuseti. Sa pornim deci cu rucsacul plin de darnice melodii, spre înaltimi...

Nu exista tara, popor, continent, care în muzica sa populara sa nu cînte muntele. Negrii si chinezii, indienii si tibetanii, elvetienii si georgienii, cu totii, în muzica lor pastoreasca sau alpina, îsi arata dorul, dragostea sau taria fata de munte.

Cîntecele incasilor din Peru, locuitori dîrji si înfratiti cu natura, traind în padurile si muntii înalti de peste patru mii de metri ai Anzilor, sînt cîntece pline de ritm si culoare.

Cîntareata cu posibilitati vocale neobisnuite — Yma Sumak — le-a purtat în întreaga lume, peste mari si oceane.

Imnul Soarelui (Taita Inti), Muntele mama noastra (Montana mama), Glasul Anzilor (Ataipura) si tulburatorul cîntec al junglei ladul verde (Chuncho) sînt melodii izvorîte din înaltimi si din milenii. Ele reamintesc si poarta peste ani aceasta eterna lupta si fratietate a omului cu natura, cu muntele.

La noi sînt doinele, învîrtitele, romantele, Haiduceasca, jieneasca, Ţarina de la Abrud, Mi-e dor de munti, de Caraiman. Este cîntat bradul si muntele: „Munte, munte, brad frumos”. Frumusetea, prospetimea copacului cu vesnica tinerete inspira dorul de a trai ca el: „De-as creste ca brazii-n munte” sau „De-as trai ca bradu-n munte”.

84

Nimeni nu-i mai vrednica, mai zvelta ca „Marioara de la munte” sau „Mîndrulita de la munte”. Nu degeaba au intrat în legenda Muntele Gaina si cîntecele lui de dor si nunta.

Ca si în poezia populara, în muzica muntele este o chemare, un frate, un prieten de zile bune si rele. Se aud apele, freamata padurea, vîjîie furtuna. Ritmurile sînt repezi, dorinta de viata treaza. Peste jalea doinelor rasuna chiotul haiducesc al muntelui.

Ciobanii n-au numai dansurile lor aprige, cu sarituri si strigaturi, ci si cîntecele lor în care vuiesc tineretea si muntii. Cu cît te apropii mai mult de munte, cîntecele si dansul sînt mai barbatesti, mai viguroase. Breaza este un dans de oameni în care clocotesc neastîmparul si forta. si asa sînt si dansurile din Ţara Fagarasului sau Ţara Oasului. Ţara noastra are un inel, o hora de munti. Prin cîntec si dans oamenii de la munte îsi exprima încrederea si bucuria lor de viata.

Liricele elanuri spre munte se transforma încet în viata de munte, în oameni de munte, în întîmplari de fiecare zi în codri, prin vai, în cabane.

Apare stapînitor, plin de curaj cu arcul sau, „Wilhelm Tell" (Rossini). Vai adînci si stînci înalte, furtuna în paduri si în suflete robite, cornul vestitor al luptei si al victoriei.

„Freischutz" al lui Weber este si el o poveste a muntelui, a padurilor si a vînatorii. Uvertura operei si mult-cîntatul cor al vînatorilor sînt proaspete ca o dimineata în munti, ca o plimbare cu piciorul gol prin roua diminetii.

Oameni de la munte si contrastul între acestia si orasenii nobili, bogati si stupizi, gasim la Zeller, în mereu tînarul1 si melodicul sau „Vînzatorul de pasari”.

Singura lucrare româneasca de opera, de fapt opereta, este satira muzicala a lui Viorel Dobos, „Cîntecul muntilor”, cu cîteva reusite duete si o dantelata arie de coloratura. Prin cadru, prin atmosfera mai trebuie amintita lucrarea lui Filaret Barbu „Plutasul de pe Bistrita”.

si astfel pasim, cu emotia, cu înfrigurarea cu care urcam prin padure spre creste, în domeniul simfonicului: suite, poeme, simfonii.

Vincent d'Indy, care n-a fost numai directorul lui Schola Cantorum, ci si profesorul marelui nostru George Enescu, era originar din muntii Cerveni, pe care-i iubea mult pentru natura lor severa si meditativa. În afara simfoniei pe un cîntec francez de munte, scrisa pentru pian si orchestra, V. d'Indy a compus si suita „Zi de vara la munte”, inspirata de muntii lui dragi si care cuprinde „Zorile unei zile de munte”, mirarea si bucuria ivirii diminetii, „Dupa-amiaza sub pini”, contemplare întrerupta o clipa de un dans taranesc si „Seara” care coboara calm si grav o data cu întoarcerea oamenilor la casele lor.

85

Tot cu o „Dimineata” de munte începe suita întîia din „Peer Gynt” de Edward Grieg. Flautul si oboiul sugereaza cîntul din fluier al pastorilor care întîmpina noua zi. Viorile, în crescendo, redau lumina biruitoare a zorilor. Violoncelul se joaca cu o raza de soare, iar cornul vesteste pastoral ziua care începe în liniste si seninatate. Finalul suitei, care se intituleaza „În palatul regelui muntilor”, e înrudit cu moartea lui Manfred (Ceaikovski) si ca si acolo, instrumentele de corzi, pe o tema a contrabasilor, transforma un dans plin de mister într-un vîrtej de sunete care cuprinde totul în frenezia lui ritmica.

O muzica poate mai putin cîntata, desi tot adînc rod al cunoasterii si dragostei de munte, a scris Frederic Mompu pianist catalan (Impresii de munte, 1895), Fischer cu seducatorul lui „O noapte în Alpi” si cehul Jaroslav Kricka, a carui „Suita de munte” a fost premiata la întrecerile olimpice de arta din anul 1936, cu locul III si o medalie de bronz.

O compozitie recenta, din ultimii ani, „Farmecul muntilor” a lui Alo Koll, începe, se pare, cu obsedanta „victorie a soarelui de dimineata”, continua cu o plimbare cu barca pe lac si se încheie cu o sonora si optimista serbare taraneasca. Interesant este stilul lucrarii, echilibrat cu talent între romanticii germani si modernistii cu orchestratie colorata si bogata.

Cucerit de frumusetea muntilor Carpati si de îndrazneala luntrasilor care-si conduc cu maiestrie plutele printre stînci si ape repezi, compozitorul ucrainean Gomoleak a compus în 1950 suita „Schite transcarpatice”, în care dupa introducerea apasatoare a unui „trecut greu” se trece la „Plutaritul lemnului” si „Zarile Carpatilor” (parti asemanatoare ca idee, deosebite total ca forma de „privelisti moldovenesti” a lui Viorel Dobos: partea întîi si a doua, sus la munte — Bistrita la toance), suita încheindu-se cu o plina de verva „Sarbatoare populara”. Ceea ce place îndeosebi în aceasta lucrare este îmbinarea de poezie a apelor si a muntilor. Cine a mers vreodata cu plutele, va întelege si pretui tocmai aceasta fratietate a naturii, a apelor si a stîncilor si, legate de ele, vointa si victoria omului.

De aici, din Carpati, peste ani si tari, iata-ne în Elvetia minunatelor lacuri si-a înca pe atunci necuceritilor munti. Geneva, august 1835. Zile pline, fericite, din viata lui Franz Liszt. O dragoste calda, romantica, Marie d'Agoult. Lecturi literare, lectii de pian unor elevi nu totdeauna talentati, discutii filozofice si artistice, articole la Gazeta muzicala, excursii si plimbari pe lac cu prietenii lui Chopin. Linistea, dragostea, natura noua si pitoreasca îl îndeamna sa compuna. Se asaza la pian si evoca impresiile plimbarilor pe lac, ale unei excursii în Alpi. Deci înca înainte de Richard Strauss, care el însusi a urcat în Alpi, sau de Ceaikovski, care-si poarta eroul, pe nelinistitul Manfred, tot în Alpi, Liszt, sub impresia frumusetilor alpine si sub stapînirea lecturilor din Shakespeare si Byron facute de Marie în timp ce el compune, scrie „Albumul unui calator” (Anii de pelerinaj), care începe cu clopotele bisericii Sf. Petru din Geneva, ale caror sunete îl urmareau pe compozitor, ca si versurile din „Ratacirile lui Childe Harold” de Byron. În acest prim album al sau, liric si pictural, Liszt va mai lasa: Lacul din Wallenstadt, La marginea unui izvor, Valea lui Obermann, Florile melodice ale Alpilor.

86

În sfîrsit, noi, românii. Paul Constantinescu, atît de statornic legat de folclor, a scris muzica unui balet rasplatit cu premiul Enescu, reprezentat si peste granita, la Viena, „Nunta în Carpati” (1938) si a carui suita se cînta si în concertele simfonice. Iar Martian Negrea, povestitorul din Grui si autorul muzicii de film la „Baia Mare”, îndragostit sincer si de mult de Apuseni, a compus în 1953 suita „Muntii Apuseni” care a primit diploma de merit la Festivalul de la Bucuresti din acel an si apoi Premiul de stat.

Suita cuprinde patru parti si are un plastic continut descriptiv-programatic. „Pe Aries în sus” — prima parte, prima schita a suitei. O zi însorita de vara. Apele Ariesului cristaline si vesele, dar si darnice, caci în limpezimea lor sclipesc parca bulgarii de aur ai steampurilor motesti. „Cetatile Ponorului” — a doua schita. Stînci masive înaltate asemenea unei vechi cetati darîmate, din care n-a ramas decît o bolta uriasa. si aici, în nopti vrajite, în susurul apei care curge pe sub stînci, apar si danseaza ielele. Parca nu s-a schimbat nimic de foarte demult, din timpul dacilor.

„Ghetarul de la Scarisoara" — partea a treia. Basm si feerie. Mister. Ai spune Catacombele din „Tablourile” lui Musorgski. Stalactitele si stalagmitele cu forme bizare, cioplite de mîna naturii în mii de ani. În lumina tortei aprinse totul pare fantastic si apasator. Sa iesim la lumina, acolo e viata, acolo e libertatea.

„Izbucul" — finalul. O tarantela sprintara reda deopotriva si neasteptata aparitie a izvoarelor, a apelor care izvorasc printre stînci, si disparitia lor tot atît de neprevazuta în stîncile care le-au nascut. Un joc de-ascunselea, pe o tema de dans popular, în care simti întreaga natura româneasca.

Suita lui Martian Negrea, pentru a carei prezentare radiofonica Vlaicu Bîrna a scris versuri nu mai prejos de muzica, ramîne una din bunele lucrari românesti si una din cele mai dragi îndragostitului de munti, de Apuseni.

Un valoros film turistic realizat la noi este fara îndoiala „Masivul Retezat”. Pentru acest minunat film colorat, care ne urca pe toate crestele, ne poarta pe tarmul lacurilor albastre si ne duce, în soapta, în parcul natural, „monument al naturii”, întins pe suprafata de 750 km2, Ion Dumitrescu a scris o muzica expresiva si dinamica. Ea urmareste cu fidelitate scenariul literar scris cu pricepere si pasiune de naturalistul clujean Ianos Xantus.

Retezatul masiv si unic ispiteste deopotriva pe turisti, alpinisti si oameni de stiinta. A sosit primavara: ghiocei si brînduse, ape învolburate, pui de pisica salbatica. În poiana cîtiva ursuleti se joaca. „Sa ne vedeti cînd vom fi mari”, par ei sa spuna.

Printre razele de soare ale diminetii ciobanii pleaca cu oile la pasune, iata si stravechea Sarmizegetusa, cu circul roman cladit de cuceritori.

Echipa de geologi, alpinisti si operatori urca pe cai spre culmi. Apar florile, unele dintre cele mai rare din Europa: orhideea, papucul doamnei, bulbuci, pomagul, floare otravitoare...

87

O trompeta vesteste înfrigurat prima aparitie a masivului. Caravana traverseaza pe coarda o cascada înspumata. si, deodata, lacurile. Harpa urmareste undele scînteietoare ale apei: cristale limpezi, dimineata; petale de sidef, la prînz; purpura si matase aurie, seara. Sînt saptezeci de lacuri în Retezat si fiecare îsi are frumusetea lui specifica.

Urcam tot mai sus. Din nou dimineata. Rasare victorios soarele. Pastravii sclipesc ca argintul viu. La 2200 m, parca suspendat între munti si cer, lacul Taul Negru. Este cel mai înalt lac din masivul Retezat. Lacul Zanoaga apare ca-ntr-un decor de povesti, iar Bucura este cel mai întins lac din tara si are un anume farmec: de oriunde l-ai privi pare altul.

Parcurgem întinse regiuni cu jnepeni, iata si „Roua cerului”, planta rara si înselatoare. Apare si ursul, stapîn al padurii. si printre pietre, primejdioasa, vipera.

Înca mai sus, mereu mai sus. Deasupra alpinistilor doar vulturul, rotindu-se în cautarea prazii. Se profileaza în departare Peleaga. Vegetatia e din ce în mai saraca. În schimb, rara aparitie, zvelte si sperioase capre negre. Cu agerime si îndrazneala ele sar pe tancuri si dispar în hauri.

Acum ochiul cuprinde toate departarile. Maret, tacut, biruitor, veghind crestele dantelate în azur si albastrimile vinete ale lacurilor — Peleaga, cel mai înalt munte al Retezatului (2 511 m). Muzica scrisa pentru privelistile unice de Retezatului îi mareste frumusetea si stîrneste în noi dorinta de a-l cunoaste si iubi.

În asteptarea muzicii inspirate de Fagaras, Piatra Craiului sau Ceahlau, sa însemnam aici „Ţara Motilor”, o suita de Carmen Petra, dupa reportajele lui Geo Bogza si cele sase schite simfonice dedicate de Dariu Pop muntilor Rodnei. Precum si „Cantata muntilor”, lucrare de proportii, închinata frumusetilor muntilor nostri, în a caror vecinatate traieste autorul Norbert Petri.

Suita „Ţara Motilor” are sapte parti, dar nici una cu adevarat alpina. Ea staruie îndeosebi asupra istoriei framîntate a motilor (Saracie de stînca tare, Razvratitii Horia, Closca si Crisan si Martiraiul) si a vietii grele a acestora (Pîine amara în fundul pamîntului, Brazii cimitirelor, tulnice tînguitoare, Munca în toi, la torsul cînepii si-n inima muntilor). Mîndria moteasca, dîrzenia motilor biruitoare peste jertfe si timp si seninul vremilor de azi sînt temele ultimelor doua parti ale suitei (Cetatea din vîrful Cîrnicului — Sarbatoare muiereasca în valea Ariesului).

Dariu Pop a fost unul din bunii prieteni din tinerete ai lui Liviu Rebreanu. Simpatia lui pentru muntii Rodnei este tot atît de fireasca, pe cît a fost a lui Martian Negrea pentru muntii Apuseni. Crescut în preajma muntilor Rodnei, obisnuit sa-i vada, sa-i admire, sa-i calce, compozitorul, cînd a putut sa exprime muzical dragostea lui de care era atît de plin, a compus aceasta suita, „sase tablouri din muntii Rodnei”.

„Cantata muntilor” a fost compusa de Norbert Petri, pe versuri de Ion Magnea. Ea a fost întîia data executata chiar sub bagheta autorului.

88

„Cantata muntilor” este un omagiu al frumusetii si tariei muntilor nostri. Ei ne-au dat „un suflet de balada”, ne-au purtat pe cararea lor „de azur si de matase” si au fost pentru noi toti „simbolul neclintirii”.

Înaltii, voinici si ninsi, muntii nostri ne-au fost si ne-au ramas prieteni. S-au dus pentru totdeauna greul si plînsul. Din Apuseni în Bucegi, din culme în culme sa-ntindem o hora vesela. Munca si prietenia sa ne fie îndemn. Iar muntii tovarasie...

Prezentarea poemelor simfonice despre munte o începem chiar cu creatorul poemului simfonic, cu Franz Liszt. Primul din cele douasprezece poeme simfonice ale lui Liszt, inspirat dupa un poem al lui Victor Hugo, se numeste „Ce se aude pe munte”. Mai întîi un zgomot imens, confuz, însotit de acorduri, de murmure suave. Sînt harpele spatiului în care plutim si din care deodata se desprind doua voci amestecate: una pura, senina, biruitoare — Natura, a doua sfîsietoare, plina de lacrimi si strigate — Omenirea. si ascultîndu-le, compozitorul, meditativ, îsi pune plin de neliniste întrebarea destinului omului. Sînt putine pagini muzicale în istoria muzicii care sa exprime atît de înalt, de cuprinzator, ideile filozofice ale unui poem literar. Dar sa nu ne miram. Este vorba doar despre Victor Hugo si Franz Liszt.

Un alt poem simfonic, scris tot de un mare compozitor, este poemul „O noapte pe muntele plesuv”, la care Musorgski a lucrat mai mult timp si care ulterior a fost definitiv orchestrat de Rimski Korsakov. Inspirat din lumea de basme si legende a poporului rus, el reda o noapte de dansuri si vraji, cum am mai întîlnit în „Dans macabru” de St. Saens si în proportii dantesti în finalul „Simfoniei fantastice” a lui Berlioz. Poemul lui Musorgski, desi se cînta fara întrerupere, în realitate are patru momente: întîlnirea vrajitoarelor, cortegiul diavolesc, apoteoza lui Satan si sabatul vrajitoarelor. Expresive, dinamice sînt ritmurile de dans, de dezlantuire orgiaca a duhurilor rele, în noaptea fara stele, grea de taine si mister. Linistitoare, izbavitoare e venirea diminetii, vestita prin clopotele bisericii din sat care vor alunga stihiile. „O noapte pe muntele plesuv” este o lucrare în care regasim dramatismul si mijloacele muzicale ale monologului lui Boris Godunov.

Tot de la Vincent d'lndy, marele îndragostit al muntilor Cerveni, ne-a ramas, din primii sai ani de creatie, „Poemul muntilor”. Alaturi de „Wallenstein” si „Cîntecul clopotului”, el vadeste influenta wagneriana, pe care o vor avea si întîiele sale drame lirice. Din pacate acest poem se cînta extrem de rar, istoriile muzicale nu-i dau continutul, iar la noi el n-a avut pîna acum înca o prima auditie. Noi l-am amintit fiindca apartine lui Vincent d'lndy si fiindca e vorba de munte.

Enumeram în continuare o serie de poeme dedicate nu celor ce se întîmpla pe munte sau unor idei filozofice, rod al contemplarii, ci muntilor însisi: „Muntii Tatra” (Novak), „Muntele Azov” (Muravlev), „Farmecul Dolomitilor” (Car Iani), „Muntii Hentei” (Dam Din Suren), „Poemul padurilor si muntilor Chinei” (Ma Sî Tzum). Sînt peisaje muzicale cu culoarea lor locala, cu povestea milenara a padurilor, apelor si piscurilor, a antimpurilor si a întîmplarilor istorice. Asa cum este si „Balada muntelui Blanik” de Janacek, scrisa dupa un poem al lui Jaroslav Vrchlicky. Dintre poemele

89

amintite, prin ritmurile neobisnuite, exotice si prin solo-ul de vioara ca un laitmotiv de seherazada, place mult „Muntii Hentei”, al compozitorului mongol Dam Din Suren.

Un poem simfonic foarte putin cunoscut la noi, desi el glorifica cea dintîi biruinta a omului asupra celor mai înalti munti ai lumii, este ,,Annapurna”. Asemeni lui Raloh Vaugham Williams, care dedica „Simfonia Antarctica” (1953) expeditiei lui Robert Scott la Polul Sud, compozitorul francez Andre Ammeler compune poemul simfonic „Annapurna” în cinstea cuceritorilor acestui munte din Himalaya, prima victorie a lumii peste 8 000 m (8 078 m — 1950) si o dedica lui Maurice Herzog si tovarasilor sai de expeditie.

Au scris compozitorii nostri poeme simfonice inspirate de munte? Raspundem bucuros afirmativ, dar cu remarca ca toate cele trei poeme compuse pîna acum sînt inspirate doar de frumusetea si pitorescul Bucegilor: Vîrful cu Dor, Prin muntii nostri, Poemul Carpatilor. Maretia salbatica a Fagarasilor sau a Retezatului înca nu si-a gasit artistul. Muntii însa traiesc mult. Ei pot sa astepte, asa cum asteapta de milenii, si într-o zi tot va poposi în ei cel mult asteptat...

Poemul lui Hartulari-Darclee „Vîrful cu Dor” este scris dupa povestea populara a ciobanului care, parasit de iubita sa, se retrage sus pe vîrful muntelui, de unde nu va mai coborî niciodata, vîrf care va primi numele de Vîrful cu Dor. Sa ascultam poemul. Se ivesc zorile. Pe cer mai sclipesc cîteva stele, în vale, sub puterea soarelui, se destrama ultimii nori. Viorile în tremolo, însotite discret de celesta si flaut, sugereaza linistea si puritatea dimentii. Ciobanul singur si uitat e sus pe munte. Se chinuie de dor si e framîntat de renuntare. Muntele (oboiul, tema populara) l-a primit ca pe un frate si-i împartaseste tristetea. Cel chinuit de dor, sfîrsit de puteri, adoarme. Dar e trezit de talangile oilor care-si cauta credincioase stapînul. Ciobanul se trezeste, se suie pe o stînca, le vede, se bucura, dar îsi aminteste de dragostea lui si de legamîntul facut. El va ramîne si va muri acolo sus. si pentru totdeauna locul acela se va numi Vîrful cu Dor.

Un binefacator concediu în Bucegi (1948), cu nelipsitele excursii si neprevazute, si iata-l pe compozitorul de 23 de ani Laurentiu Profeta compunînd cu tot elanul tineretii un poem al înaltimilor, intitulat „Prin muntii nostri”. Viata în munte si viata în munca, la poalele lui, începe în zori, cu risipirea cetii si ivirea soarelui. Cornul anunta aceasta redesteptare a naturii si a oamenilor. Apoi încep pulsatiile vii ale muncii creatoare si, în final, entuziasmul, bucuria pentru tot ce s-a realizat nou si frumos. Fara sa aiba un continut programatic mai legat de viata muntelui, poemul lui L. Profeta este totusi un dar adus muntilor, Bucegilor si mai ales legaturii dintre om si mediul înconjurator, dintre munca si natura, o prezentare senina, optimista a oamenilor de la munte.

Elev al lui Martian Negrea, cu care a studiat compozitia, Alexandru Pascanu va deveni si el un iubitor si-un cîntaret al muntilor. „Poemul Carpatilor” pe care l-a compus în 1953, la 35 de ani, este o calatorie în Bucegi, începuta „În zori de zi”, cu popasuri „La Pîrîul Rece” si la „Pestera Ialomicioara”, cu o întrerupere a „Furtunii” si apoi cu un drum „La stîna”, de unde, urcînd mereu pe creasta, „De sus se vede tara întreaga”. Este în aceasta hoinareala prin Carpati ceva din neastîmparul si neprevazutul „Simfoniei Alpilor”

90

si, ca si ea, poemul se cînta fara pauze, fara a marca trecerea la cele sase tablouri simfonice. O adevarata excursie, în care întîlnesti frumuseti în care furtuna vine pe negîndite, dar care totusi nu te împiedica sa ajungi la vîrf, de unde sa admiri larga priveliste a tarii.

Muntele este un poem, iar poemul simfonic transpune muzical tot ce e în munte sunet, culoare si fapta. Dar muntele, ca si marea, are o maretie a sa, cosmica, unica, simfonica: simfonia muntelui !

Mai întîi, amintita mai înainte „Simfonia pe un cîntec de munte” pentru orchestra si pian de Vincent d'lndy. O lucrare delicata, de atmosfera alpina si de climat sufletesc, în care pianul picura toate visarile si melancoliile. Ceva din concertul pentru pian al celuilalt romantic, Grieg. De ce a folosit V. d'lndy în aceasta simfonie pianul cu parti solistice, asa cum a facut-o mai deplin Lalo în „Simfonia Spaniola”, cu vioara, nu ni se spune si trebuie s-o ghicim. Poate e vorba de un dialog cu sine însusi si atunci pianul ar da orchestrei raspuns la întrebarile compozitorului sau. Instrument complex, pianul exprima continuu impresiile atît de variate si adînci de la munte. Sau poate numai pentru sonoritatea lui, în care am regasi deopotriva apele, brazii, vîntul, furtuna. Se începe cu o visare; o melodie calma si lenta, plina de farmec si poezie. si aceasta meditatie continua si în partea a doua a simfoniei. Dar ea devine vie, vesela, dansanta în partea a treia si ultima a lucrarii, care exprima energia si prospetimea muntelui. Tema unica si mereu conducatoare a simfoniei — vechiul cîntec francez de la munte — ramîne asemenea unei melodii optimiste si dragi, cu care te-ai desteptat dimineata si care te însoteste toata ziua, ca un refren de dincolo de tine si totusi numai al tau.

Un nou Faust cauta raspuns întrebarilor pline de enigme ale existentei. Este Manfred, eroul lui Byron, omul care în cautarea dezlegarii tainelor naturii si a cuceririi libertatii, neînteles de cei din jur, e înfrînt si moare.

Manfred, prin complexitatea psihologiei lui, a ispitit pe Schumann, care a scris pentru el muzica de scena, dar opera muzicala cu adevarat mare, care a ramas sa înfrunte anii, este simfonia lui Ceaikovski.

Scrisa la sugestia si dupa un program dat de Balakirev, simfonia „Manfred” (1885) este o evocare impresionanta a Alpilor, a ratacirilor si mortii lui Manfred. În prima parte a lucrarii, Manfred, chinuit de pierderea iubitei, colinda muntii, cuprins de un sentiment de zadarnicie, încearca sa gaseasca împacarea în natura, dar uitarea nu vine. Scherzo-ul partii a doua ni-l arata pe Manfred la poalele unei cascade în curcubeu, cascada zînei Alpilor. Dar nici aceasta nu-i da linistea mult cautata. si atunci Manfred se retrage între oamenii de munte, sperînd ca în viata lor saraca, dar simpla si curata, va gasi mîngîiere si rost. Dar degeaba. Poate secretul vietii este în mîinile lui Ahriman, zeul subteran al muntilor. E ultima încercare si Manfred o face cu curaj. Dar zeul muntilor si duhurile lui sînt mai puternici decît vointa lui Manfred. Într-o bacanala, care prin dinamismul si tragismul ei reaminteste parca pe Wagner sau Berlioz, Manfred cade prada cautarilor lui zadarnice.

91

Muzica lui Ceaikovski se ridica la înaltimea poemului lui Byron. De altfel, sa nu uitam ca tot Ceaikovski a transpus în muzica „Francesca da Rimini” a lui Dante si „Romeo si Julieta” de Shakespeare. El foloseste o orchestratie bogata, teme expresive si cantabile, un laitmotiv al iubitei — ca Berlioz în „Simfonia fantastica" — instrumente care prin lumea lor sonora sugereaza plastic si patetic imagini: harpa pentru cascada, orga pentru moartea eroului, în final. Ratacirile lui Manfred prin munti, gîndurile lui apasatoare si chipul iubitei care-l însoteste pretutindeni sînt doua teme de o forta neobisnuita, iar valsul partii a doua, al viorilor si al harpei, de o prospetime si noutate fara asemanare cu valsurile celorlalte simfonii. Atît prin continut, cît si pentru forma, simfonia „Manfred” ramîne una din cele mai îndraznete simfonii ale lui Ceaikovski, una din marile lucrari ale istoriei muzicii si printre cele mai de seama din muzica muntilor.

Dar opera muzicala pe care noi o socotim cea mai reprezentativa pentru muzica muntilor este desigur „Simfonia Alpilor” a lui Richard Strauss. Ea este pentru munte ceea ce „Marea” lui Debussy este pentru mare, sau „Pastorala” lui Beethoven pentru frumusetea naturii.

Simfonia lui R. Strauss, care ne poarta din nou, ca si Ceaikovski, în lumea Alpilor, dar de asta data nu cu nelinistile si destinul lui Manfred, ci cu dorinta cunoasterii naturii si a minunatiilor ei, a fost compusa în 1915 si în ea vom regasi puterea de creatie a celui care a fost socotit pe drept unul din cei mai mari compozitori ai timpurilor noastre.

Idei clare, teme inedite, o orchestratie de o forta si expresie unica, acesta-i Richard Strauss. Poemele sale simfonice, operele sale si aceasta Simfonie a Alpilor l-au facut nemuritor. Nu usor de executat si dirijat, „Simfonia Alpilor” mai necesita, pentru o deplina a ei interpretare, orga si o orchestra mare.

Ne-am întrebat adeseori daca o lucrare de proportia, de frumusetea si continutul acesteia, ar fi putut fi scrisa de compozitor, fara ca el sa fi urcat în Alpi, sa întîlneasca uimit si fericit toate acele minunatii pe care, dupa aceea, ni le-a adus noua în dar. Desi se spune ca poeti mari au scris poezii reusite despre mare, fara sa o fi vazut macar o data în viata, noi credem ca în ceea ce priveste „Simfonia Alpilor” si Richard Strauss acest lucru n-ar fi fost posibil.

Ca si Heinrich Heine care a urcat în Harz, ca si Alphonse Daudet sau Alexandre Dumas care cunosteau bine Alpii, ca si Vlahuta care nu putea scrie „România pitoreasca” fara sa o fi strabatut, la fel R. Strauss n-ar fi putut compune „Simfonia Alpilor” daca nu i-ar fi iubit, daca nu i-ar fi cunoscut si urcat. Sa nu uitam, R. Strauss a scris „O viata de erou”, l-a nascut din nou pe Don Quijote si l-a faurit pe Till Buhoglinda. El stia sa desparta adevarul de fantezie si legenda, lata de ce credem ca „Simfonia Alpilor” este lucrarea unui adevarat îndragostit si cunoscator al muntelui, asa cum au fost Rimski-Korsakov si Pierre Loti în muzica si literatura marii, sau Antoine de St. Exupery în literatura înaltului, a aviatiei.

Dar sa pornim la drum. Linistea noptii a fost strapunsa de zorile diminetii. Introducerea lenta arata tocmai aceasta lupta si biruinta, înceata, dar sigura, a luminii. În

92

dimineata racoroasa se începe urcusul. Cornii vestesc apropierea padurii, viorile, jocul apelor. Pe poienile înflorite pasc vitele. O pastorala calma de nimic tulburata, lata însa ca deodata, în orchestra, apar semnale de alarma. Pîndesc primejdii la fiecare pas. Sîntem pe ghetar si orice lunecare ne poate zvîrlî în prapastii, în abis. Dar mai departe ne asteapta rasplata. Vom fi pe vîrf si de-acolo vom privi în jur, pîna departe, totul. Iata-ne într-adevar pe pisc. O tema biruitoare. Victoria omului si maretia, sublimul naturii.

Bucuria nu ne este însa îndelunga. Din toate partile, ca o armata nevazuta, te-ncercuieste negura. O liniste nefireasca si vasta vesteste apropierea furtunii. Priviti-o, ascultati-o. Cumplita, necrutatoare, atotputernica. Altfel ca în „Pastorala” lui Beethoven. O forta care naruie totul si care nu se opreste decît tîrziu si cu încetul.

Se însenineaza, începem coborîrea. Sîntem uzi de parca n-am fi avut nimic pe noi, dar coplesiti înca de maretia si forta naturii (tema urcusului inversata). Soarele apune. A fost si pentru el o zi plina de încordari si emotii. si linistea noptii coboara iar, ca-n ziua dintîi a lumii.

În tacerea care numara doar timpul si bataile inimii, amintirile zilei revin calm si blînd ca o sarutare, ca un refren drag. Visator, omul multumeste naturii si fagaduieste sa-i ramîna credincios.

Aceasta sa fie si dorinta noastra a tuturora. Muzica este un prieten bun si sincer. Muntele, o pasiune care te pastreaza tînar si întelept. Iar muzica muntilor, un prilej de-a uni într-un singur gînd, într-o singura dorinta, doua dragoste — dragostea de munte, dragostea de muzica — si a face din ele una singura: dragostea de viata !

Plastica

Trebuie sa recunoastem de la început, marea a ispitit mult si de totdeauna pe artistii plastici. Este si firesc. Nicaieri ca aici nu este atîta revarsare de miscare, culoare si lumina.

Marea este prezenta în lucrarile lui Monet, Turner, Gauguin, Petrascu, stiubei. Retina unui pictor este, asa cum s-a dovedit, mai sensibila la valurile marii decît la freamatul brazilor, la iradierea soarelui, decît la albul egal al zapezii.

E adevarat ca mult mai putini artisti plastici cunosc si iubesc muntele. El este mai inaccesibil, mai pretentios si mai nestatornic. Desi daca îi punem alaturi ca valori artistice, amîndoi au dreptul de a fi egali în inspiratie si realizare artistica, asa cum egale sînt literatura si muzica muntilor si marii.

Una din stravechile marturii ale artei plastice alpine a fost recent descoperita de o expeditie de arheologi în muntii Nuratan din Uzbekistan. Pe stînci, pe versantii muntelui, artisti anonimi de-acum cîteva mii de ani, din antichitate, au lasat peste doua mii de desene sapate în piatra sau lucrate în vopsea rosie. Desenele înfatiseaza animale, grupuri de oameni la vînatoare, dansînd sau rugîndu-se, pe cai sau sezînd. Vopselele minerale cu

93

care acesti pictori au ornat desenele proveneau dintr-o mica si apropiata pestera din munte. Bogatia aceasta de desene sculptate si pictate în stînca muntelui este unica pîna acum în lume.

Muntii apar decorativ sau simbolic în iconografia popoarelor crestine si în grafica miniaturala a Extremului Orient. Natura, în conceptia de viata a chinezilor, nu apare, ca la greci, sub forma unor fiinte vii, însufletite. si nici ca la indieni, o forta care a zamislit pamîntul.

Fiecare colt de natura greaca, culme sau apa apartinea zeitatilor si în cinstea lor muritorii ridicau temple. Pentru chinezi, întreaga lor lume erau cei cinci munti sacri în care ei vedeau un imens templu al naturii.

Nici un alt popor nu contopeste atît de deplin arta sa cu peisajul înconjurator. Priviti acest templu maret, înaltat pe Tai-Shan, la 1 500 m, avînd la poalele muntelui alte nenumarate temple. Aspiratia spre înaltime, spre cer, nu este numai arhitectonica, ci si filozofica. Urcusul nu înseamna numai supunere fata de cei de sus, de zei, ci purificare, simbolul drumului vietii omenesti.

Templul egiptean era ascuns undeva înauntru, în adîncul muntelui. Templul chinez e pe vîrf de munte. El îmbratiseaza larg lumea, libertatea spiritului, atît de draga filozofiei chineze. Templul Cerului din Pekin cu terasele patrate — pamîntul — si formele rotunde — bolta cereasca, este expresia artistica a acestor idei de viata.

Pictura chineza este si ea legata puternic de natura. Chinezii adorau muntii si apele. Aproape nu exista peisaj pictat în epoca Tan în care sa nu apara munti, cascade, pini, neguri îndepartate. Acest gen de pictura se numeste în chineza shan-shui, adica munti si ape. Calmul, pacea este caracteristica picturii peisagiste. Uneori chinezii puneau în fata bolnavilor paravane cu astfel de peisaje linistitoare, fiind convinsi în efectul lor binefacator.

Daca pictau lanturi lungi de munti, pictura era orizontala, daca, dimpotriva, muntii erau înalti, abrupti, în trepte, sulul era vertical. Cele mai valoroase peisaje chinezesti apartin perioadei Sung, din sec. X—XIII. Adeseori pictorii îndragostiti de natura si pasionati de excursii plecau la munte, hoinareau si nu aduceau nimic lucrat. Dar ei erau fericiti, caci Lao-Tse îi învatase sa gîndeasca asa: „Limpede vede acela care priveste de departe”.

În pictura moderna muntele, peisajul alpin nu este atît de mult cautat de pictor ca marea. Muntele nu are revarsarea de orizont, lumina si culoare a marii. Spre munti, mai ales iarna, se merge foarte rar, iar unii munti, poate tocmai cei mai interesanti, mai salbatici si mai darnici în privelisti sînt greu de urcat, chiar pentru îndragostitii de drumetie. Muntele, si întelegem prin munte înaltimile, crestele lacurile albastre si adînci, poate si fiindca e mai dificil, mar putin ospitalier ca marea, nu a chemat spre el prea mult pictorii.

94

Nu se poate spune ca muntele nu are o poezie a lui, o bogatie de lumini si culoare — zori, dimineti, amurguri, anotimpuri — dar drumul spre el nu-l gaseste oricine si oricînd. Ca sa pictezi Bucegii, Piatra Craiului sau Fagarasii nu-i de-ajuns sa fii un pictor bun; mai trebuie sa fii deopotriva un pasionat si încercat turist.

Nu orice pictor se simte la larg în zilele adesea capricioase, inegale, mai ales pentru lumina, ale muntelui. Negoiul e neastîmparat ca un copilandru. Retezatul îsi are si el tîfnele lui, Bucegilor, pentru a iesi din banalitate, din litografie, trebuie sa le gasesti noi frumuseti si noi taine.

În Dolomiti, Alpi, Caucaz, Himalaya dragostea pentru munti a urcat pîna la ei, la înaltimi înca si mai mari ca ale noastre, cu venerata pasiune, pe adevaratii poeti ai naturii si ai artei.

Se spune ca cel dintîi peisaj alpin se datoreaza lui Durer, în preajma anilor 1500. De asemenea se stie ca însusi Leonardo da Vinci a urcat în 1511 în masivul Monte Rosa, vîrful de 2 536 m al lui Monte Bo.

Aceasta noua descoperire a lumii — muntele — nu va chema si inspira numai pe scriitori si muzicieni, ci si pe pictori. Franta, tara ideilor îndraznete, originale, va organiza an de an, începînd din 1901, la Paris, pe bulevardul St. Germain, expozitia pictorilor alpini, a plasticii muntelui.

Fireste, în Austria, Elvetia, Italia, tarile vastei împaratii albe, Alpii, aparusera generatii de pictori îndragostiti de munte: Ernst Platz, Segantini, H. Wieland, Otto Barth, R. Reschreiter.

Albert Cos îsi serie impresiile sale de pictor si om de munte: „Souvenirs d'un peintre de montagne”. Apar din ce în ce mai multe carti ilustrate de pictori care urca sus, pe creste. Alpilor li se dedica culegeri bogate de peisaje, în acuarele si ulei. Iar pictorilor muntilor, un studiu atent în revista de arta plastica „L'art vivant”, în numarul din septembrie 1927. În acelasi an Viena organizeaza si ea o apreciata expozitie de plastica alpina.

Alpinistul sovietic Evgheni Abalakov nu devine numai învingatorul celor mai înalte si dificile piscuri (Caucaz, Pamir, Tiansan), ci si sculptorul acestui nou erou al luptelor pacifiste, cuceritorul înaltimilor neatinse.

si la noi pasiunea pentru Bucegi a inginerului Nestor Urechia poarta spre înaltimi si pe scriitorul Bucuta si pe romanciera Bucura Dumbrava, dar de asemenea si pe pictorul Ary Murnu, care va ilustra cartea tineretii noastre, „Vraja Bucegilor”.

Dragostea pentru munte este adevarat cult si ritual în tarile Asiei: China, India, Japonia. Aici muntele nu e numai întoarcere la natura sau întrecere cu tine însuti, ca la europenii romantici, ci însasi esenta vietii, cosmogonie si filozofie de viata.

95

Fujiyama, cu bizara-i coroana de lumina, este muntele sfînt. Everestul, Chomolungma, cel mai înalt munte din lume, este numit de tibetani „Zeita mama a pamîntului”, Himalaya, lantul piscurilor de peste 8000 m, înseamna în limba localnicilor „Casa zapezilor”, iar Khan Tengri din Tiansan, „Stapînitorul cerurilor”.

Patruzeci si opt de ani — aproape o viata de om — a sculptat mesterul chinez Ou Jiako, din secolul al XIX-lea, în stînca muntelui Sisan, „Poarta dragonului”. Broderia aceasta sculpturala în granitul muntelui nu arata numai cultul acestui popor pentru înaltimi, ci si rabdarea fara limite a artistului, rabdare venita din îndepartate si anonime traditii artistice.

Pictura de culori simple, dar sugestive, este de o fermecatoare originalitate, albul si rotundul învaluind totul: ape, lacuri, ceturi, munti. O lumina care scalda totul ca feeria unei zile însorite. Gravurile dimpotriva: negrul adînceste vaile, padurea, vegetatia, prapastiile. Muntele minunilor — galerii imense cu sculpturi de marimi neobisnuite, fresce viu colorate si picturi de rara finete, iata înca un tezaur al unei Chine putin cunoscute.

Cît de cu totul alta este poezia cromatica a Nordului, plastica, am spune sonora, a fiordurilor norvegiene, munte si mare totodata. Fie simpla, naiva, feminina ca în lucrarile Suzanei Zabrowska (Fiordurile Raftsund si Lofoten), fie risipitor de darnica, ca în acuarelele impresioniste, parca neverosimile, de film tehnicolor, ale germanului Heinrich von Medwey din Hamburg.

Iata si Spania, nu a florilor si a pietelor în sarbatoare, Spania lui Albeniz si De Falia, ci Spania urcusurilor grele de munte, a catîrilor care trag ostenind, a stîncilor pravalite peste ape, a castelelor care nu asteapta seniori si serenade, ci pe stapînii lor de azi, obositi de plictiseala unei zile fara munca, o Spanie în care muntele nu e poezie si invitatie la contemplare, ci fragment de viata, geografie, decor cotidian, între europeni si asiatici conceptia artistica difera în prezentarea muntelui, dar el ramîne totusi ispita si dor. E mult mai framîntat peisajul asiaticilor. Ca într-o viziune a lui Van Gogh, pinii, crestele, apele apar aici tumultuoase, zbuciumate, framîntate. Ceturi, furtuni, natura în lupta cu elementele ei. Alteori viziunea e pur si simplu stilizata. Calm, visare, reverie. Pictura de carbune ori pastel, pe matase sau lemn de esenta rara. Cosmogonie sau idilice peisaje alpine. De la miniatura cea mai fina la arta decorativa cea mai expresiva. si pîna la compozitie.

Alpii au alte dimensiuni si alta cromatica. Iar scoala plastica europeana, alta viziune artistica: mai calma, temperata, cu prim plan precizat, policroma si nu alb-negru. Dar muntele îsi pastreaza si asa frumusetile, maretia lui. si culoarea, asa cum spune chiar numele lor: Mont Blanc, Monte Rosa, Aiguille Verte ...

Din aceasta calatorie în Univers, mai bine-zis în universul muntilor, desprindem imensa varietate a plasticii alpine. Nu este ea tot atît de bogata în paleta ca marea, dealurile, sesul ?

96

si înca nu am analizat muntele în diversitatea lui de teme: anotimpuri, momente din zi, munca si oameni. Asa sînt padurea, cascadele, crestele în zori de zi sau în amurg, cu lumini irizate sau verdele În zeci de nuante.

Alteori deasupra muntilor coboara nori grei, cenusii, prevestind în sagetarile de lumina ale fulgerelor apropiata furtuna. Dar, curios, furtuna atît de coplesitor prezenta în muzica si literatura muntilor, în plastica lipseste. Se cere pentru aceasta îndrazneala, o forta si o fantezie creatoare care nu si-a gasit înca maestrul.

În muntii picturilor noastre doinesc ciobanasi, se coboara voiniceste pe plute, se catara temerar pe creste alpinisti, dar nu se întîlneste decît arareori dramatismul înaltimilor în furtuna si zapezi. si totusi o lucrare româneasca în carbune, a brasoveanului Waldemar Schachl, „Dupa avalanse” — în valea Malaiesti — te poarta înspaimîntat într-o drama a muntelui, în care gerul, vîntul si ceata sînt stapîne peste oameni si viata.

Muntele modern — cabana, turismul, schiul, concursurile — a inspirat mai ales grafica, afisele alpine invitînd la drumetie si sport pretutindeni pe glob unde sînt munti batrîni si oameni tineri. Iar daca recunoasteti si fotografiei dreptul de a fi arta, înseamna ca plastica muntelui se îmbogateste generos cu o noua lume, nu atît de culoare, desigur, cît de idei si imagini.

Cartile artistic ilustrate ale lui Luis Trenker, albumele Dolomitilor, Alpilor, Caucazului, Himalayei, expozitiile de fotografii — în care nu rareori fotografiile sînt cu adevarat plastice — toate acestea apartin fara îndoiala artei si marii noastre pasiuni pentru munte. Cine nu a retrait voluptatea zilelor petrecute pe munte si nu a vibrat estetic privind în albume sau la expozitii înserari la cabana, zapezi cu reflexe solare, siluete însorite pe pîrtii paradisiace, plute coborînd ape înspumate, pe ploaie, stînci de forme bizare si oameni puternici si dîrji în munca muntelui, de transformare a naturii si vietii ?

S-ar putea crede, cercetînd revistele si studiile noastre de arta plastica, monografii si pinacoteci, ca muntele nu este prea mult prezent în arta plastica româneasca. În parte este adevarat, dar prezentul ne dovedeste altceva, iar perspectivele sînt mai mult decît promitatoare.

Avem, mai întîi, cu un veac în urma, înaintasii, calatori straini uimiti de frumusetea naturii românesti si de traditionala noastra ospitalitate.

O gravura din 1820 a lui Iacob Alt evoca peisajul „Orsovei vechi”. Localitate pitoreasca, vegheata de ape si munti, astazi în prag de a deveni, prin construirea marelui baraj de pe Dunare, o amintire, asemenea gravurii lui Alt.

Renumita noastra statiune balneoclimaterica Baile Herculane, cu o traditie de peste doua mii de ani si cu împrejurimi într-adevar unice, a inspirat pe Bartellet, care într-o gravura în arama ne înfatiseaza „Baile Herculane pe la 1843”.

97

Mai cunoscuta va este poate una din gravurile în lemn ale francezului Ch. Doussault, care în cartea sa „Album moldo-valaque”, aparuta în 1848 la Paris, va face sa participati la o „Vînatoare în Muntenia la 1844”.

Un desen de Michel Bouquet, din acelasi album moldo-valah, reprezentînd „Vîrf în Bucegi” si gravura pe otel, colorata, dupa L. Rohbock, „Cheile Turzii”, sînt dupa aprecierea noastra cele mai semnificative pentru munte.

Dar aceasta însa nu-i totul. Parcurgînd lucrarea (însemnarile calatorilor straini la noi în tara) „Voyage de Paris a Bucarest”, veti putea privi, reflecta si visa asupra gravurii în lemn a „Pesterii Polovragi” de Lancelot (1860) si desenului în creion al „Portilor de Fier”, datorita tot lui Michel Bouquet. „Sinaia la 1861” este o litografie de K. Daniels, nu deosebit de valoroasa, dar „Vînatoare de ursi în Ardeal” — o compozitie expresiva, desi tratata scolastic, a renumitului pictor ceh Vincentiu Melka, lucrare aparuta în 1871 într-o revista din Budapesta. Bucuria acestui final victorios de vînatoare este legitima, tara noastra fiind, cum se stie, înca din secolul trecut, una din putinele tari din Europa în care mai traiesc si se mai pot vîna ursi.

Toate aceste emotionante marturii ale trecutului, nu totdeauna izbutite artistic, au totusi valoare istorica si ele ne sînt dragi si nu pot lipsi nicicum dintr-un album al plasticii muntilor. Singura noastra parere de rau este aceea de a nu fi avut pentru aceasta epoca pictorii nostri.

Asa cum vor fi în curînd Carol Pop de Szatmary, Sava Hentia, Nicolae Grigorescu. În pinacoteca orasului Cluj am vazut întîia data acuarela lui Szatmary (1812—1885, 1888) intitulata „Muntii Bucegi”. Nu este o lucrare mare, o compozitie, dar ea vadeste, ca si „Peisaj de munte”, ulei în colectia Galeriei Nationale, o prima întelegere si un prim îndemn spre munte. Lucrarea idilica, senina a lui Sava Hentia (1848—1904) „Ciobanasi” strînge laolalta calmul si puritatea muntilor, blândetea mioarelor si a copiilor, care le pazesc cîntînd din fluier.

Nicolae Grigorescu ramîne, asemenea lui Enescu în muzica si Sadoveanu în literatura, marele rapsod al naturii si sufletului românesc. Va amintiti desigur din lucrarile lui: „Ciobanasii”, „Drumetul” si mai ales „Cheile Dîmbovicioarei”. În zilele de vacanta petrecute chiar în satele de pe apa Dîmbovicioarei, Nicolae Grigorescu n-a fost încîntat numai de frumusetile naturii, dar si de chipurile oamenilor de la munte, a caror seninatate si dîrzenie a redat-o în cîteva schite de portret (Muntean, Rucareanca). Iata argumentul major al plasticii muntelui: Nicolae Grigorescu si lucrarile sale dintr-una din cele mai pitoresti regiuni ale tarii, Rucar, Dîmbovicioara.

si Aman are o pictura care prin nume si loc se leaga de munte, „Sinaia 1888”. Este o imagine a începutului de viata a acestui oras, la început de drumetie carpatina. În prim plan parcul, oameni plimbîndu-se, turlele manastirii Sinaia. În plan secund, vag, muntii. Nu este, desigur, asa cum ne-am fi dorit, o pictura alpina. Dar este a unui oras drag noua si a unuia din marii nostri pictori, si de aceea o pretuim si o amintim aici.

98

Fiind vorba de Sinaia, fireste v-ati gîndit Ia Castelul Peles si poate la Zînele din valea Cerbului sau la legenda Vîrfului cu Dor. Curios si trist, în salile de basm ale Castelului Peles, nascut parca într-o zi de clestar din frumusetea muntilor (1875), cu exceptia a doua pînze în ulei (1,50x1 m) semnate de Becker, amîndoua peisaje de munte dar nu de la noi, nu se mai gaseste nimic inspirat din farmecul Bucegilor, de brazii, de cerul, de înaltimile muntilor nostri atît de dragi.

Nici muzeul Brukenthal din Sibiul vecinatatilor cu muntii Cibinului si Fagarasilor nu are prea multe picturi inspirate de munte. În afara singurei lucrari românesti, un „Tîrg de munte”, semnat de Szatmary, toate celelalte lucrari sînt straine: „Peisaj stîncos” — miniatura — de Frans Boels, din secolul al XVI-lea si „Peisaj muntos” de Joduchus de Momper (1564—1635). Poate dragostea noastra pentru munte este patimasa, iar dorinta de a întîlni în muzeele noastre astfel de lucrari, exagerata. si totusi daca Weimarul a strîns de pretutindeni din lume tot ce este legat de opera lui Faust, daca Salzburgul si Bayreuthul sînt orase ale muzicii si ale traditionalelor festivaluri, daca în strainatate exista muzee cu schiurile lui Nansen, cartile despre muntii Alpi, sau expeditiile din Himalaya, de ce sa nu avem si noi, undeva într-un oras în tara, sa spunem la Brasov, un muzeu si o biblioteca a muntelui ?

Cel mai frumos dar facut pîna azi Bucegilor ramîne legenda „Vîrfului cu Dor” a lui G. Mirea (1852—1934), pictura de înaripata poezie, în care totul pare desprins din înaltimi, ca si în poemul cu acelasi nume al compozitorului Hartulari-Darclee. Asezat la loc de cinste în Galeria Nationala, el surprinde prin marime si culoare si emotioneaza prin tema. Albastrul dominant al lucrarii, albastrimile muntelui înrudeste cromatic muntele cu marea, asa cum au fost ele înrudite geologic cu milioane de ani în urma. Privind „Vîrful cu Dor” al lui Mirea, simti o nestavilita dorinta de a porni si tu spre înaltimi, dar nu pentru a ramîne acolo pentru totdeauna, ca ciobanul din legenda, ci pentru a te înfrati cu muntele si a reveni la el, entuziast si statornic.

Dintre pictorii de azi care s-au împrietenit cu muntele, au mers spre el si i-au cules în culori bogatia si neastîmparul, vom aminti în primul rînd pe Miron Constantinescu, Gheorghe Lowendal si Secosanu.

Miron Constantinescu a surprins prin expozitia sa dedicata în întregime muntilor: schite, laviuri si acuarele din Fagaras, Bucegi si Piatra Craiului. Pentru întîia oara Negoiul, lacul Avrig, lacul si cabana Bîlea, cabana de pe Omul, peisaje din Piatra Craiului veneau ele la oras, spre oamenii care le îndragisera sau ar fi trebuit sa le îndrageasca. Mergînd de la un tablou la altul, simteai parca cum hoinaresti într-o zi senina de august pe crestele muntilor, la marginea lacurilor, spre cabane si piscuri.

Aceeasi senzatie de voluptate a drumetiei, a neprevazutului ne-au daruit-o lucrarile lui Secosanu, atras si el de maretia salbatica a Parîngului si Fagarasilor.

Gheorghe Lowendal are un alt stil de a picta, caracteristic, usor de recunoscut: decorativul. Dar pasiunea pentru munte e aceeasi. Desi aduce cu sine dupa multe zile de stat în munti o lume pe care noi o cunoastem atît de bine Bucegii, totusi suita sa de lucrari

99

este noua, interesanta, originala si noi am numit-o „Povestea Bucegilor”. Caci este într-adevar poveste sau legenda, aceasta imagine plastica a muntilor atît de cunoscuti si dragi: Sfinxul de la Babele, Povestea despre Babele, Caraimanul cu cabana Brav, Balaurul, Valea Morarului, Caraimanul cu Crucea, Valea Prahovei, Valea Ialomitei...

Un alt colt de tara, cu munti domoli, dar de blînda frumusete si miraculoase pesteri, cu oameni dîrzi si nedreptatiti de istorie, a intrat în plastica româneasca prin pictura lui Eugen Gîsca, asa cum a pasit în literatura prin Geo Bogza.

Pictorul a trecut de la compozitia dramatica din ,,Horia si capitanii sai” la peisajul atît de caracteristic al Ţarii Motilor; dar nu peisaj simplu, ci însufletit de viata si oameni: drumeti pe coama de munte, oamenii la strînsul fînului, femei la rîu, o idila la margine de sat, femei pornind cu desaga la tîrg...

Se mai vad casele cu acoperisul tuguiat specific Apusenilor, stogurile de fîn, muntii. Totul într-un colorit stins, parca în ceata, dar si cu unele rabufniri ale soarelui, asa cum este uneori, în unele anotimpuri, prin partile locului. Dar noi înca mai asteptam tainele adîncurilor, ghetarul cu orga lui de forme si cu'ori de la Scarisoara, valea Ariesului cu trenuletul intrat în legenda si poezie — Mocanita, satele rascoalelor din 1784 si ale revolutiei din 1848, Apusenii de astazi...

Surprinzatoare este absenta aproape totala a muntelui în pinacoteca Brasovului. Singura lucrare deosebita este un ulei al pictorului elvetian, prieten cu Odobescu, mare îndragostit de peisaje românesti si calator împreuna cu Odobescu prin tara, Henry Trenk (1818—1892).

Lucrarea se numeste „Oltul la Cîrlige” si ea surprinde Oltul chiar în defileu, cu soseaua serpuind alaturea, cu care cu coviltir, în umbra înaltimilor. În contrast cu pata aceasta mai de umbra, o parte din apele Oltului si muntele sînt într-o victorioasa lumina. O calma si clasica imagine a Oltului, a unui pictor din scoala europeana care ne-a cunoscut si ne-a iubit tara.

Un pictor contemporan, cu o bogata activitate plastica de cinci decenii si multe lucrari inspirate de natura, de munte, este sibianul Hans Hermann. Dintre operele sale oglindind frumusetea privelistilor muntilor amintim gravura cu acul „Muntii Fagarasului”, acvafortele despre valea Sîmbetei, gravurile Bucegii, valea Malaiesti, lacul Zanoaga din Retezat, acvafortele Coltul Balaceni si lacul Caprelor din muntii Fagarasilor.

Uneori pictorii nostri mari s-au inspirat si ei din munte: Luchian — „Cioban cu oile”, stefan Popescu — „Predeal”, „La munte”, Camil Ressu — „Drum spre Dîrste”.

Octavian Angheluta ne-a dat chiar o îndrazneata compozitie alpina si sportiva, cea dintîi de acest gen semnata de un pictor consacrat, „Jocurile mondiale universitare de la Poiana”. Pe creasta ninsa a muntelui Postavarul schiori din mai multe tari, într-o atmosfera sarbatoreasca, sînt în asteptarea concursului de schi. Dar pîna atunci înca se mai poate învata. Unul din schiori arata celorlalti miscari de tehnica. Tineri si tinere pe

100

schiuri, în soare, atenti, îl privesc. Zapada se armonizeaza vesel cu multicolorul costumelor si steagurilor. Iar în jur simti aerul rece si sanatos al muntilor...

Cu adevarat statornica, sincer legata de munte este plastica brasoveana, ai carei reprezentanti înca înainte de a pune mîna pe penel au urcat pe jos si pe schiuri muntii din jurul Brasovului.

Temele lor sînt asemenea anotimpurilor: mereu altele si mereu aceleasi, tinere si pline de viata. Nu exista ora din zi si nu exista anotimp din an în care pictorii brasoveni sa nu hoinareasca aparent absenti, dar contemplativi si treji în ei, prin împrejurimile atît de darnice în pitoresc ale orasului sau ale regiunii.

Ne amintim de o înserare si o noapte, iarna, în Postavar, a lui Bomches, de toamnele mustind de culoare ale lui Hermann, de desenele în carbune ale Lacului Rosu si Suhardului de Ioan Matis si de muntii din jurul Brasovului prezenti în gravurile lui Helfried Weiss.

Tînara generatie sibiana este si ea pe acelasi drum al frumusetilor muntilor. Apare din ce în ce mai mult si omul, la scoc, la exploatari forestiere, în lupta cu natura, pe care nu o priveste numai liric, meditativ, ci dîrz, tenace ca un învingator.

Aceasta este, fugar prezentata, ca-ntr-o excursie de o zi, plastica muntilor. Muntele care îsi primeste bucuros si sincer oaspetele, pe cel care vine cu prietenie spre el. Teme infinite asemenea muntilor nenumarati si privelistilor mereu neprevazute îl asteapta pe artistul care în dragostea lui pentru natura, pentru înaltimi, ar urca pîna la ei.

Pîna nu de mult necunoscut, neînteles, hulit, muntele face astazi parte din viata noastra, din bucuriile noastre adolescente, indiferent de vîrsta. Arta care se inspira din viata si o exprima cu talent si convingere nu putea sa uite muntele. Mai ramîne ca marii iubitori ai muntelui, tineretea cea neastîmparata care colinda în toate anotimpurile si în toate felurile muntii, sa vina spre arta si prin munte, sa învete a iubi mai presus de orice frumosul, natura si adevarurile lor de viata.

101

Cuceritorii

Lupta pentru înaltimi

Pamîntul, cerul, apele, adîncurile au fost pentru om, înca de la aparitia lui, o continua si tulburatoare ispita. În aceasta întîlnire cu natura si cu sine, cu spatiul si cu timpul, lupta pentru înaltimi ramîne una din cele mai încordate si dramatice.

La început omul a înaltat cea mai înalta statuie, aceea de 30 m a lui Apolo (280 î.e.n.), cunoscuta în antichitate sub numele de Colosul din Rhodos si considerata ca una din cele sapte minuni ale lumii. Un cutremur de pamînt a zdrobit aceasta cutezanta a omului de a se ridica mai presus de propria sa înaltime.

Dar omul a continuat sa tinda spre înaltimi. Campanile, turnul din piata venetiana San Marco, avea 99 m, biserica Sf. Petru din Roma, unde a lucrat cîndva Michelangelo, 132 m, iar Ulmer Munster, cel mai înalt turn de biserica din lume, 161 m. Iata astfel depaseste si faimoasa piramida a lui Keops — si ea una din minunile lumii antice, 137 m — si silueta zvelta a celui mai înalt copac din lume, eucaliptul, care creste în Australia si atinge înaltimi de peste 150 m.

Începe acum batalia înaltimilor care depasesc doua si trei sute de metri. Universitatea Lomonosov priveste de la 208 m rîul Moscova si viitorul lumii. Turnul Eiffel se înalta deasupra Senei si a Parisului la 327 m, iar cea mai înalta cladire din lume, Empire State Building din New York (449 m), pare ca atinge cerul. Dar turnul de televiziune de la Moscova va fi si mai înalt: 533 m !

De aici omul nu se mai încumeta sa cucereasca înaltimile. Balonul îi da pentru prima oara acest fior si aceasta voluptate a victoriei, întîiul zbor peste o mie de metri apartine francezului Charles, care în 1783 atinge neverosimila înaltime de 3 500 m.

Dar ca toate recordurile, aceasta granita va fi si ea depasita si cu timpul va deveni amintirea nostalgica îndepartata a unei îndrazneli, astazi de începator. Fizicianul Gay-Lussac va urca cu Biot pîna la 7000 m, în anul 1804, iar peste un veac si mai mult, în 1932, tot un fizician, elvetianul Piccard, va face primul zbor în stratosfera, cu balonul, la 16 940 m, înaltime care va fi si ea depasita, sovieticii atingînd în 1933, 19 000 m.

Iata însa ca apare avionul, acest neastîmparat stapîn al cerului, si dupa ce austriacul Celerich izbutise în 1914 sa atinga 8050 m, în 1920 se trecea granita celor zece mii de metri. Astazi se da batalia cuceririi Cosmosului si a spatiilor interplanetare. Victoriile cosmonautilor, înaltimile ametitoare de sute de kilometri sînt o biruinta si o promisiune.

În acesta cutezatoare si eroica lupta pentru înaltimi îsi gaseste locul meritat si alpinismul, întîile victorii ale omului fiind cucerite pe pamînt, pe acesti munti ai lumii, care de milioane de ani ne priveau de sus.

102

Cuceritorii muntilor (Balmat, Mallory, Abalakov, Hillary, Tensing, Buhl) vor figura pentru totdeauna alaturi de aceia ai apelor, ai pamînturilor îndepartate, ai polilor si cerului. Muntii lumii nu-si au numai stravechile lor origini geologice, ci si milenarele lor existente istorice.

De ce sa nu recunoastem ca nu ne explicam prea precis cum se nasc muntii prin eruptii vulcanice, eroziune si încretirea scoartei, cum s-au despartit cu milioane de ani în urma continentele si cum prin miscarea blocurilor acestora, din fundul oceanelor s-au ivit munti bizari si masivi ?

Cine vrea sa creada ca în Antarctica sînt munti de peste 6000 m, ca podisul Tibetului este la aproape 5000 m înaltime, ca muntii Dobrogei, acum trei sute milioane de ani, cînd s-au format, erau înalti de mii de metri (astazi Ţutuiatul abia mai are 456 m) si cine are azi imaginea viitoare a falnicilor Carpati, Alpi, Cordilieri, Himalaya, care peste milioane de ani vor arata asemenea dealurilor dobrogene

Dar pîna atunci mai este înca vreme. Sa vedem cum arata astazi muntii, care sînt piscurile cele mai înalte, care au fost jertfele cerute pentru cucerirea lor si care au fost învingatorii. Pe continente, cei mai înalti munti si cuceritorii lor sînt binecunoscuti:

Mont Blanc Alpi Europa 4810 J. Balmat M. 1786 Carstensz Noua Guinee

Australia5030 Paccard H. Harrer 1962

Kibo Kilimanjaro Africa 6010 H. Meyer 1889Aconcagua Anzi America de Sud 6959 M. Zurbriggen 1897Everest Himalaya Asia 8848 E. Hillary N. Tensing 1953

Geografia si istoria eroica a alpinismului cunosc 14 piscuri de peste 8000 m si aproape 200 de peste 7000 m. Fiecare cucerire si-a avut paginile ei de glorie si jertfa. Ca sa întelegeti cît de necrezut de grea a fost aceasta batalie cu uriasii pamîntului, amintiti-va numai ca primul mare pisc de peste 8 000 m (Annapurna, 8 078 m), asaltat de francezi cu pretul multor jertfe, între care si degetele mîinilor si picioarelor învingatorilor, Maurice Herzog si Louis Lachenal — a fost cucerit abia în 1950.

Dupa treizeci de ani de expeditii si încercari aproape totdeauna eroice, a cazut si Chomolungma „Zeita mama a pamîntului”, cel mai înalt si inaccesibil pisc al lumii: 8 848 m. Dar nu mai putin eroice au fost încercarile de a cuceri Nanga Parbat (8 125 m), muntele groazei, muntele celor 31 de jertfe, învins în 1953, sau cel de-al doilea munte înalt al lumii: K2 (Chogori) (8611 m), cucerit în 1954.

si acestea nu sînt decît patru din marile batalii ale muntilor. Adaugati toate celelalte zeci si sute de batalii pentru Himalaya, Karakorum, Tiansan, Pamir, treceti apoi în Anzi si Cordilieri, urcati pe Kilimanjaro, Caucaz, Alpi si nu uitati nici Carpatii nostri cu înaintasii lor romantici si temerarii cataratori de azi.

103

Muntii lumii ! Mii de metri înaltime, zeci de mii de kilometri lungime. Toti semanînd parca între ei, dar nici unul asemenea celuilalt. Ziduri marete si salbatice de 8 000 km ca Anzii Cordilieri sau de 2500 km ca lantul Himalayei, vulcani care mai ameninta si acum viata oamenilor si a pamîntului Cotopaxi-Ecuador (5897 m), Popocatepetl-Mexic (5 452 m), cascade cu caderi de apa de sute de metri (Angel-Venezuela, 979 m), ghetari lungi de 60—80 km sau cu imense suprafete (Vatna Jokull-Islanda, 8 800 km2), fiorduri de 240 km ca Hamilton Inlet din Labrador si trecatori la 5 580 m în Karakorum.

si totusi, înfruntînd si supunînd natura, pretutindeni, aceasta încapatînata furnica a Universului, acest urias al ei, omul, si-a facut asezari la peste 3 500 m (La Paz-Bolivia, 3 694 m, Lhassa-Tibet, 3 600 m si chiar Mina Chupiquina în Chile, cea mai înalta asezare omeneasca de pe glob, 5 600 m), tuneluri lungi de 20 km, cum este Simplonul în Alpi, între Elvetia si Italia, construit în zece ani (1896—1906) cu nenumarate jertfe materiale si omenesti, cai ferate la mare altitudine, ca cea din Peru la 4 816 m deasupra oceanului, sau cea elvetiana, construita în 16 ani (1896—1912), care urca de la localitatea Scheidegg (2 064 m) pîna la 3 457 m, nu departe de piscul celui de-al cincilea munte al Europei, Jungfrau (4 159 m).

Muntii lumii sînt presarati astazi cu marcaje si cabane, observatoare si statiuni meteorologice, teleferice si trenuri electrice. Cel dintîi club alpin din lume a fost cel englez, creat în 1857. El numara atunci, la înfiintare, 480 de membri. I-au urmat cluburile german, elvetian, norvegian.

Astazi, numarul pasionatilor si cuceritorilor de munti creste cu fiecare zi si îndraznetele lor fapte aproape ca nu mai mira pe nimeni, desi sînt adesea uimitoare. Peste o suta de mii de carti, în toate limbile si în toate genurile, vorbesc oamenilor despre dragostea si biruinta lor, grea în timp, asupra muntilor.

Muntii lumii au fost în întregime cuceriti. Dar mai ramîn muntii celorlalte planete si muntii, care au si primit nume, ai lunii. Un nou alpinism îi asteapta pe cuceritorii muntilor: cucerirea muntilor planetelor, cucerirea muntilor Universului.

Bucegii

Nu sînt în tara noastra munti mai cunoscuti, mai iubiti si mai cîntati decît Bucegii. Inima muntilor nostri si inima noastra sînt Bucegii. De totdeauna si pentru totdeauna Bucegii vor însemna poate, pe nedrept, fata de ceilalti munti minunati ai nostri, chemarea muntelui.

Aici s-a nascut drumetia si tot aici cele dintîi inspiratii poetice despre munte. Pe stîncile Bucegilor s-au catarat pentru prima oara alpinistii si tot în Bucegi s-au ivit, sfioase, cele dintîi cabane. Spre Bucegi si-au îndreptat pasii scriitorii si pe Bucegi hoinaresc astazi pasionatii de turism, indiferent de vreme si anotimpuri.

104

Primii turisti ai Bucegilor au fost pastorii, iar primul bucegist român, cum îl numeste Nestor Urechia, a fost... francezul Vaillant. S-a întîmplat de mult, într-un capricios iulie al anului 1839 si ne-o aminteste cu fragmente din însemnarile lui Vaillant chiar Nestor Urechia, în cartea sa „Dragi sa ne fie muntii” (1916).

Vaillant era un om de cultura cu idei progresiste si, precum s-a dovedit, un pasionat de natura si drumetie. El a stat la noi în tara treizeci si patru de ani si a publicat la Paris, în 1844 (dupa altii în 1849), trei volume documentate „La Roumaine” (histoire, langue, litterature, ortographie, statistique), în care, desi eram în anii premergatori Unirii, îi prezenta totusi laolalta pe ardeleni, valahi, moldoveni.

Excursia lui si a slugerului Angelescu care-l însotea, împreuna cu doua calauze, Stoica Voda si Ion Puiu (iata deci si aici, ca-n orice început, prezenta ghizilor), este întîia ascensiune pe Bucegi si reaminteste, parca prin patriarhalitate si poezie, pe aceea de pe Mont Blanc.

Dupa hurducaturile drumului cu caruta pîna la Sinaia începe urcusul pe lînga manastirea ridicata în 1695 de Mihai Cantacuzino si apoi, calare, spre vîrful muntelui Dorul, „care se înalta maret în fata noastra”. Sînt lasati în urma Paduchiosul si Furnica, movila Iepurelui (o stîna acum botezata), culmea Crucea Voinicului, a carui poveste, de aproape o suta de ani, o spune sfatos Stoica.

Un popas si o meritata odihna sub o ciuperca mare de piatra, care mai exista si azi la poalele Dorului, ale Vîrfului cu Dor, un vînt naprasnic de care scapa ca prin minune si iata-i coborînd pe jos de asta data, peste brazii doborîti de furtuni cu zece ani în urma, spre muntii Ialomitei. Tîrziu, spre seara, frînti de oboseala, dar încîntati de cele vazute, ajung la Pestera. Primire frateasca si o noapte fara vise.

A doua zi dimineata, mai departe... În cale, stînci, jnepeni. .. Pe jos si calare, cei patru îsi fac drum cu greu spre Babele. Desi vara, sus pe vîrf e frig, e atît de frig, încît îsi pun mantalele, îi înconjura de pretutindeni ceata. Ninge, apoi ploua, iese soarele, cade grindina. ,,Timp de douazeci de minute se perinda toate anotimpurile”.

Dar vremea nu-i sperie. S-a facut frumos si, urcînd calare Obîrsia Ialomitei, drumetii nostri ajung dupa doua ore de urcus pe culmea Caraimanului, sus de tot, pe Omul, unde Vaillant, cu gîndul la viitoarea Unire a Principatelor în care credea, vrea sa înfiga drapelul tricolor, dar din cauza vîntului puternic nu o va putea face.

Privelistea muntilor de aici de pe Omul, vazuti întîia data de acest francez entuziast si de însotitorii lui, e mareata si Vaillant se straduie s-o descrie cît mai plastic. „Zarim la stînga costisele repezi si aurite ale Ardealului, spre miazazi se rotunjesc cocoasele roscate ale Gîrbovei; la dreapta, piscuri sterpe strapung norii, iar la picioarele noastre se casca prapastii înfioratoare, din care izvorasc mii de colti, mai putin subtirei si îndesati ca sulitele unei falange, mai putin greoi si razletiti ca mormintele faraonilor, dar tot atît de zvelti si numerosi ca sagetile repezite ale tuturor catedralelor gotice din Europa”.

105

Bucuria acestor privelisti nu tine însa mult. O ceata groasa, de nu vezi la trei pasi calul care merge înainte si un vînt ce te doboara, îi hotarasc sa coboare prudent si repede. Cu un ocol fara voie, pîna la poalele Paduchiosului, o baie rece la picioare si o întîlnire, cu strasnici cîini ciobanesti, iata-i ajunsi la stîna de pe Furnica si-apoi seara la opt, la manastirea Sinaia. Asa a fost pe Bucegi, în cîteva zile capricioase de iulie, acum o suta douazeci si cinci de ani...

Dar Vaillant nu va fi singurul strain care va urca în acele vremi îndepartate pe Bucegi. Celebrul alpinist englez Leslie Stephen, unul din întemeietorii Clubului alpin englez (1857) si cuceritor al Alpilor, însotit de Bryce, urca în 1866 în Carpati, pe Bucegi si Ceahlau, descriindu-i în „The Playground of Europe" (1871).

Între timp însa, cei din Ardeal începusera urcusurile pe munti, cea mai buna dovada fiind cartea profesorului si parohului Yohann Michael Salzer din Medias, care tipareste în 1860, la Sibiu, „Reisebilder aus Siebenburgen", impresii din Bucegi si Ceahlau, dupa Valeriu Puscariu cea dintîi carte documentata despre muntii nostri.

Curînd vor începe si românii sa urce crestele Bucegilor. Dintre aceste romantice ascensiuni ale începutului, istoria drumetiei noastre a pastrat, între altele, putine, evocarea excursiei pe Omul în 1886, deci acum optzeci de ani, facuta de Ion Turcu din Zarnesti, însotit de un profesor brasovean si un tînar din Tohan, student la Politehnica din Viena.

Impresiile acestei excursii si ale altora facute între anii 1885—1892, Ion Turcu le publica în volumul, putin cunoscut, dar deosebit de pitoresc si pretios pentru începuturile turismului nostru, „Excursiuni pe muntii Ţarii Bîrsei si ai Fagarasului” (Brasov, 1896).

Înca cu un an înainte, în 1885, Ion Turcu, ajuns la Pestera, vrea sa urce la Om, dar o ploaie rece si fara sfîrsit îl impiedica. În august 1886, timpul pare mai binevoitor. Cei trei excursionisti pleaca din Bran, prin Strunga, la schitul Ialomicioara. Dupa o noapte de odihna urca pe Cocora si dupa ce trec si de Stîna din Obîrsie petrec o noapte sub cer, la foc de jnepeni, o noapte rece pe care nu o vor uita niciodata.

A doua zi, în zori, la cinci dimineata, pornesc mai departe, dincolo de izvoarele Ialomitei. Le iese în întîmpinare cu stelute de munte (flori-de-colt) un cioban din partile locului.

Lasînd la dreapta Caraimanul, Costila si Valea Cerbului, ei ajung dupa doua ore de mers pe Om (2 507 m), cel mai înalt vîrf al Bucegiului, cum spune Turcu, folosind vechea denumire si nu pe cea geografica.

Moment de larga si calma contemplare. În jur si departe, munti. Cu ocheanul de peste un metru, adus aici de cîtiva membri brasoveni ai Societatii Carpatice Transilvane, ei privesc în zare pîna în Ţara Bîrsei, în care se vad oamenii pe cîmp la seceris si pîna spre Zarnesti, unde disting casele.

106

Drumetii din Sinaia le dau sa citeasca ziare românesti. Cineva povesteste legenda muntelui Omul. E simpla si plina de adevar, ca orice adînca întelepciune. Muntele nu poarta numele lui Manuil sau Manea, care se îngrijea de toti, de oameni si animale, de supararile si bolile acestora, ci ale Omului, ale Omeniei lui.

Ziua de august e senina si privelistile acestea de la doua mii cinci sute de metri vor ramîne pentru totdeauna dragi si neuitate. Asa cum vor deveni pentru orice turist care va urca vîrful Omul si crestele darnice în privelisti ale Bucegilor.

Între primii cuceritori ai Bucegilor se cuvine sa amintim si oamenii de stiinta care, alaturi de drumetii visatori, au strîns date si au scris cele dintîi pagini despre Bucegi; geologul Murgoci, francezul Martonne, de la care a ramas denumirea de Alpii Transilvaniei data Fagarasilor, naturalistii Simionescu si Borza.

Dar mai presus de toti, legati pentru totdeauna de Bucegi, prin marea si statornica lor dragoste, ramîn cei trei înaintasi ai turismului nostru: o scriitoare, Bucura Dumbrava, un inginer, Nestor Urechia si un pasionat de documente Mihai Haret. Fireste, ei nu au fost singurii — niciodata nu esti singur în munte — dar sînt cei mai patimasi si fideli.

Cu atît mai frumoasa, mai sincera este dragostea Bucurei Dumbrava pentru muntii nostri, cu cît ea nici n-a fost românca. Drumurile facute întîia oara de ea în Bucegi, neuitata „Cartea muntilor”, pîna si astazi una din cele mai sincere chemari spre natura si drumetie, ideea „Hanului Drumetilor” (asociatie turistica), în parte înteleasa în acea vreme, romanul „Haiducii”, inspirat din viata codrului si a luptei pentru libertate a lui Iancu Jianu — toate acestea fac din Bucura Dumbrava o înaintasa nu numai romantica, ci si o dîrza combatanta pentru victoria drumetiei românesti. Ea a urcat Alpii, dar natura româneasca a Bucegilor si a Retezatului — lacul Bucura îi poarta cu nostalgie numele — muntii nostri i-au ramas mai dragi si lor le-a daruit toate gîndurile si dorurile ei.

Alaturi de ea, în drumuri si nazuinti, a fost Nestor Urechia. Înca din copilarie Bucegii îl vor ispiti cu formele si culorile, cu parfumurile si muzica lor si cînd în 1889 este numit inginer al soselei Cîmpina—Predeal, el îsi începe initierea de bucegist, de neobosit si încercat turist, dar totodata de sincer si inspirat scriitor al muntilor, Javelle al nostru. Despre Nestor Urechia am amintit, cu pretuire, la literatura muntilor, dar el îsi are loc si aici, în istoricul drumetiei românesti. El face primele trasee mai grele si necunoscute din Bucegi si tot de la el, inginerul, ne-au ramas nu numai cartile despre Vraja si Robinsonii Bucegilor, ci si minutioase schite, asa cum apar Bucegii, mai ales de jos din Busteni.

Cel de-al treilea îndragostit al Bucegilor va fi Mihai Haret, membru al Societatii de geografie din Paris, al Clubului Alpin francez si italian, organizatorul si animatorul Turing Clubului Român, de care se leaga întreg turismul nostru modern. El va învata drumetia si dragostea de munte de la profesorul Nicolae Bogdan, un alt înaintas al Bucegilor care nu trebuie uitat. M. Haret se va lega pentru toata viata de Bucegi si lor le va darui cele mai multe si mai frumoase din lucrarile lui: Masivul Bucegi, Pelesul, Pestera Ialomicioara, Casa Pestera. Pasiunea si munca sa creatoare vor fi continuate, dupa

107

prea timpuria sa moarte, de Valeriu Puscariu, care însa ramîne legat de muntii Apuseni, pentru care are o legitima pasiune.

Victoria Bucegilor nu ar fi fost însa posibila numai cu acesti îndrazneti si pasionati oameni de munte. Mai erau necesare cabanele, casele de adapost cum li se spuneau la început si asociatiile turistice, caci fara ele muntele ramîne numai al cîtorva, numai al celor care vorbesc între ei despre el.

Cea mai veche asociatie carpatica din tara noastra dateaza din 1873. Ea functiona la Brasov, avea 1600 membri si voia sa fie un raspuns dat vremii cînd în Europa se înfiintau an de an, în toate tarile cu munti, cluburi alpine. Acum se marcheaza la noi întîile drumuri de munte si se construiesc primele cabane: Negoiul (1881), Malaesti (1882), Casa Omul (1888).

În preajma anului 1900 apar cîteva asociatii turistice mai bine organizate: Societatea Carpatica din Sinaia (1895) si Societatea Turistilor Români (1903), care avea între initiatori un cerc mai larg de iubitori ai naturii: doctorul I. Cantacuzino, chimistul C. Istrati, geologul Munteanu Murgoci, matematicianul Traian Lalescu.

Din pacate însa, viata acestor atît de necesare societati turistice a fost scurta: pîna în 1910 Societatea Carpatica si pîna în 1915 Societatea Turistilor Români. Asa cum n-a fost lunga nici existenta „Hanului Drumetilor” (1921—1926), pentru care a luptat atît de mult Bucura Dumbrava si cei pe care ea avusese puterea sa-i convinga si sa-i entuziasmeze. Interesant este ca în aceiasi ani, la Cluj, Emil Racovita, creatorul biospeologiei, pune bazele primei societati românesti de turism din Ardeal „Fratia Munteana” (1921).

Înfiintarea Turing Clubului Român (1926) deschide epoca turismului organizat. Se vor naste apoi multe societati turistice, unele cu nume sugestive („Hai la drum”, „Dor deduca”, „România pitoreasca”, A.D.M.I.R.), dar merite deosebite si o noua orientare spre alpinism revine Clubului Alpin Român (1934). Dupa al II-lea razboi mondial, turismul si alpinismul au capatat pentru întîia data la noi în tara un caracter popular de masa: sectii turistice si alpine, cabane noi, cursuri de alpinism, concursuri, excursii în tara si în strainatate.

si astfel, calcînd pe urmele înaintasilor, putem face astazi ascensiunea istorica a Bucegilor, în asteptarea cronicarului care va scrie cu întelegere si pasiune întreaga lor viata turistica de peste o suta de ani.

Excursiilor patriarhale de la începutul si jumatatea secolului al 19-lea (Vaillant, Salzer, Turcu), le-a urmat epoca drumetiei contemplative (Bucura, Urechia), apoi a turismului de munte organizat (Haret) si, în sfîrsit, aceea a alpinismului, a adevaratilor cataratori si cuceritori ai muntelui: N. Dimitriu, N. Comanescu, E. Cristea, I. Coman, A. Irimia.

108

Alpinismul, la rîndul sau, a avut si el doua epoci: prima, a înaintasilor, a deschizatorilor de drum si a doua, a marilor performante si învingatori.

Nu putem numi premiera turistica a Bucurei Dumbrava pe Valea Malinului premiera alpina. Asa cum nu facea alpinism Nestor Urechia care, înca înainte de 1907, traversa cu îndrazneala Valea Seaca, desigur fara corzi, pitoane si tehnica alpina. În tovarasia vînatorilor de capre Gelepeanu si Butmaloiu, Urechia a urcat si alte vai în Bucegi, între care si maiestuoasa Vale Alba, paradisul de mai tîrziu a alpinistilor nostri.

Înainte de 1914, singurele ascensiuni care ar putea fi numite alpinism au fost cele facute de Rosetti Solescu (între care si Acele Morarului), totodata un înaintas al schiului si autorul primului manual românesc de schi, publicat în 1921.

Dupa tentativele îndraznete dar nesemnificative dintre anii 1920—1930, alpinismul de stînca, ascensiunile de iarna si marile traversari iau avînt dupa 1930. Întîia escaladare a peretului nord-estic din Negoiul se face în 1938. Dar înca mai înainte fusese asaltat peretele de sute de metri al Galbenelelor, în Costila.

În 1933 apare revista alpina „Buletinul Alpin Român” si pe Costila si Piatra Craiului se tin primele cursuri de alpinism (1938, 1939), alpinistii nostri realizînd în acesti ani unsprezece premiere de gradul V.

Întîia mare traversare de iarna a Fagarasilor este isprava a doi campioni de schi si a unui încercat alpinist: Ion Cojocaru, Gyuri Covaci, Dan Popescu. Ei strabat cu curaj cei 10 km ai crestelor amenintate de cornisa si avalansa, în aprilie 1939, de la Sîmbata la Vistea.

Fireste, pîna la traversarile de iarna de 80—100 km ale Retezatului, Fagarasilor si Bucegilor, realizate de alpinistii de la Armata si Dinamo (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Teodor Hurbean, Nicolae Jitaru) în 25—30 de zile de mari eforturi si riscuri e drum lung, dar alpinismul nostru l-a facut perseverent si dîrz.

Au trebuit sa treaca patru decenii de alpinism românesc si aproape doua secole de la ascensiunea lui Jacques Balmat, pentru ca trei alpinisti români — Gh. Udrea, Ion Dobre, Alex. Stanescu — sa urce la 4180 m, pe cel mai înalt munte al Europei, Mont Blanc (august 1957) si doi soti, fizicieni atomisti, lucrînd în Uniunea Sovietica, la Dubna, sotii Ciulii, sa escaladeze unul din cele mai înalte piscuri din Pamir, Vîrful Lenin, înalt de 7 134 m (august 1961).

Dar sa revenim la Bucegi... Asa cum vastul masiv din Alpi ramîne paradisul alpinistilor europeni, iar Caucazul al cataratorilor sovietici, tot astfel Bucegii înseamna pentru noi alpinism si mari trasee alpine.

De ce nu Fagarasii, Retezatul, Piatra Craiului? Mai întîi fiindca Bucegii sînt mai aproape, mai accesibili, mai cunoscuti; dar în acelasi timp, greu de escaladat, bogati în pereti.

109

Urmariti numai cu ochii deschisi sau cu un binoclu peretele de trei sute de metri din muntele Costilei. Aici sînt marile ispite, cu nume la fel de îmbietoare: Fisura Grotelor, Traseul celor trei surplombe, Furcile, Hornul Coamei. Aici numele cataratorilor s-a legat pentru totdeauna de stînca si de victoria asupra ei: Umarul lui Coman, Umarul lui Rosculet.

Asa cum am învatat la scoala si poate sa v-o spuna orice scolar silitor, cele mai înalte vîrfuri din tara noastra sînt Moldoveanul (2 543 m) si Negoiul (2 535 m). Dar cea mai grea încercare si cea mai frumoasa izbînda asupra muntelui, la noi, ramîne pentru totdeauna Fisura Albastra.

Fiecare masiv si-a avut necuceritele sale piscuri: Alpii — Matterhornul, Figerul, Grandes Jorasses, Dolomitii — Cima Grande di Lavaredo, Caucazul — Elbrusul, Cordilierii — Aconcagua, Himalaya — Everestul. Iar Bucegii — acest traseu de o diabolica dificultate — Fisura Albastra.

Din tren, din gara Busteni, Fisura Albastra pare un jgheab negru în stînca nu totdeauna scaldata în soare. Ai spune, loc pentru vulturi sau zapezi de primavara, pentru ploi si vînt, pentru nopti întunecoase si reci.

Dar omul iscoditor si neînfricat a gîndit ca aceasta trecere spre cer prin imposibil îi e sortita lui. si iata-l luptînd zile si nopti cu stînca si cu gravitatia, cu timpul si cu el însusi. Nu multe sînt, în istoria cuceririlor alpine românesti, povesti atît de pasionante ca aceasta a Fisurii Albastre. S-o ascultam...

Traseul a fost descoperit de ochiul încercat si neobosit al celui mai vîrstnic dintre alpinistii nostri, Guido Rey al nostru, Emilian Cristea. Aceasta în vara anului 1945.

De jos, din Valea Alba si de la baza, traseul nu parea sa aiba dificultati de neînvins. Fireste, un traseu greu, dar nu imposibil. Asa par de altfel toate lucrurile grele în viata: simple, cu atît mai simple, cu cît se dovedesc mai tîrziu de complicate si de nedezlegat.

Cine ar fi gîndit atunci, în primele tentative de cunoastere si parcurgere a acestui traseu care va deveni redutabila si vestita Fisura Albastra, ca vor trebui pentru cucerirea ei 44 de escalade, 100 de zile, din care 23 de nopti în perete, 300 de pitoane si 300 m de coarda ? Iar în ani, nu mai putin de sapte, sapte ani de încercari si sperante.

De ce este atît de inospitaliera si inaccesibila Fisura Albastra ? Pentru ca escaladarea pe pereti nu se poate face, din lipsa fisurilor, decît cu dificile traversari. Sînt apoi portiuni întregi de gresie sfarîmicioasa în care ciocanul cauta zadarnic loc pitoanelor. În sfîrsit, pentru surplombele adesea parca de netrecut ale partii superioare a traseului si pentru întreaga lungime, varietate si dificultate a Fisurii, care cere deopotriva si în tot timpul tehnica, încordare, curaj.

110

Numai o îndrazneala vecina cu uitarea de sine, o îndemînare în care pîna si vîrful degetelor si picioarelor sînt hotarîtoare, si o rezistenta aproape neomeneasca pot învinge acest culoar înrudit prin încapatînare si rautate cu cele din Mont Blanc, Dolomiti sau Caucaz.

Tot încercînd mereu, pe vreme buna si rea, în zile lungi de vara si înserari repezi de toamna, au trecut lunile, anii. Ca un melc care îsi poarta încet dar sigur cochilia si frunza de dud gasita în drum, alpinistul a cîstigat metru cu metru zidul rece, neprimitor, fara nici un sprijin de care acum îl leaga, mai presus de viata, dorinta de a-l stapîni.

Au fost clipe înfiorator de grele, acolo sus, în vecinatatea norilor si a furtunii. Urcusuri care-ti fura respiratia, hornuri prin care te strecori hoteste, aproape sugrumîndu-te, echilibru imponderabil în flexorii degetelor.

Zile cînd un semn al corzii, dupa minute nesfîrsite de asteptare, însemna înca un pas înainte. O lupta de centimetri, de paianjen care-si tese pînza, sau de furnica purtîndu-si stoic firul de grîu sau farîmitura de pîine.

Zile în care de sus cad peste tine pietre nevazute, în care gura uscata de sete de peste douasprezece ore asteapta un picur de apa sau dimpotriva zile în care ploaia strecurata prin horn se cerne la nesfîrsit pe lînga tine, pe tine, prin tine, încît ai senzatia unei plante acvatice sau a unui dus.

si noptile... noptile acelea de veghe, de frig sau dura trezire, ancorat pe jumatate de metru patrat, suspendat la sute de metri deasupra prapastiilor, cu stelele cerului sclipind deasupra ta si cu stelele caselor de pe Valea Prahovei sub picioarele tale, stingîndu-se în zori una cîte una, asemenea orelor de asteptare înaintea unui atac pe front. Omul si muntele, omul si natura. Lupta de secole pentru o împrietenire de ore si zile !...

si iata ca într-un august 1952, în al saptelea an de încercari si sperante, Fisura Albastra a fost învinsa si omul a urcat biruitor prin ea, pîna pe creasta muntelui Costila, la cerul albastru, care din cînd în cînd se zarea în popasuri si care, tel si speranta, a dat numele acestei încercari de ani de zile: Fisura Albastra !

A fost cea din urma înfruntare a muntelui. Cinci zile de atac dezlantuit si dornic de victorie, în care coarda si prietenia au învins imposibilul. Ca orice stradanie îndelunga, si aceasta nazuinta si lupta s-au soldat cu victorie. si omul s-a dovedit înca o data mai tare ca natura si ca el însusi !

Va trebui neaparat povestita într-o zi aceasta cucerire de Matterhorn a Fisurii Albastre. Sfatosul Emilian Cristea si tinerii lui însotitori vor intra astfel, fara pitoane si carabiniere, în literatura si istoria muntelui.

Peste un an, în 1953, si apoi pîna în 1955, deci timp de trei ani, alti alpinisti, din noua generatie, prieteni de schi pe Valea Alba — Alex. Floricioiu cap de coarda, Norbert Hiemesch si Roland Velkens secunzi — asalteaza din nou Fisura Albastra, de asta data pe

111

directisima. A fost o noua lupta acerba cu stînca si viclesugurile ei. Pentru a o învinge au trebuit 80 de ore de lucru efertiv, cinci nopti dormite în perete, trecerea extrem de dificila a celor trei surplombe si, am spune, fara exagerare, eroica traversare în scarite a tavanului de zece metri, adevarata punte de trecere a diavolului.

S-au folosit pe traseu patru bivuacari, nici una prea placuta, corzi de patruzeci de metri, lucru acrobatic de mare îndemînare, finete si curaj la sapte sute de metri deasupra firului vaii, un curaj care ar speria pîna si pe aviatorii sau parasutistii cei mai îndrazneti.

Astfel a fost învinsa pentru a doua oara, în iulie 1955, Fisura Albastra, cea mai dificila escalada a muntilor nostri.

De atunci putini, foarte putini — între altii Hurbean si Jitaru în 1957 — au mai îndraznit sa iasa spre creasta si cer prin Fisura Albastra.

Pentru toti îndragostitii de alpinism Fisura Albastra ramîne un simbol, o invitatie la îndrazneala si virtuozitate alpina. Pentru noi ceilalti, îndragostiti doar romantic de munte, dovada iscusintei omenesti si a victoriei omului asupra naturii.

Alpii

În antichitate, muntii erau stapîniti de legende si duhuri, de ciclopi, cerberi si stapînitor ai iadului. Nimeni nu dorea nici sa-i cunoasca, nici sa-i urce sau sa-i cerceteze.

Pe atunci, Alpii au fost, ca si astazi, cei mai înalti munti ai Europei, în stapînirea romanilor. Dar nici grecii, cei mai neastîmparati si curiosi dintre antici, nu au stiut multa vreme ceva despre ei.

Herodot (sec.V î.e.n.) îi ignora, iar atunci cînd întîmplator aminteste de numele lor, îi confunda cu un oarecare afluent dunarean. Se stia totusi vag de un lant de munti în nordul Mediteranei, dar nimeni nu-i vazuse si nu scrisese despre ei.

Iata însa ca dupa cucerirea în anul 222 î.e.n. de catre romani a orasului celtic Como si a Helvetiei, urmeaza nebuneasca si ingenioasa trecere a Alpilor de catre Hanibal, cu tauri purtînd în coarne somoioage aprinse de paie, ca sa înspaimînte pe dusman (132 î.e.n.).

Primul istoric si geograf care scrie despre Alpi din vazute este grecul Polibiu (130 î.e.n.). Pentru întîia data în istoria Alpilor cineva îsi da seama de maretia lor, de înaltimea si de vasta lor întindere, de la Marsilia la Adriatica.

Daca muntii Greciei pot fi urcati într-o zi, scrie Polibiu, atunci pentru Alpi sînt necesare cel putin cinci. Tot el este primul care indica patru din drumurile Alpilor.

Sa le urmarim pe harta:

112

— din Riviera prin Liguria peste lacurile Alpilor în hornul Teuda sau Col d'Argenteuil;

— drumul muntelui Cenis, micul St. Bernard (drumul lui Hanibal);

— drumul marelui St. Bernard;

— trecatoarea Rhaetia.

Dintre lacurile Alpilor, Polibiu cunoaste Garda, Como si Magiore, dintre ape aminteste Ronul, dar despre frumusetea si maretia piscurilor nu spune nimic. Fireste, ele ar fi trebuit urcate, ori acum doua mii de ani aceasta ar fi însemnat, spuneau toti, nebunie si moarte.

Numele de Alpi vine de la cuvîntul celtic alp, care înseamna înaltime. Poate ca tot din el s-a format si cuvîntul latin alb, albie, cu întelesul de alb, creste, piscuri albe.

Cînd s-au nascut Alpii si cum arata ei, ce lungime si înaltime au, sînt desigur întrebari pentru geografi si geologi; dar pentru noi, dornici sa stim cît mai mult, va fi interesant sa aflam cîte ceva.

Alpii apartin sistemului care îi poarta numele — sistemul alpin — care cuprinde de asemenea muntii Pirinei, Carpati, Balcani, Caucaz si chiar îndepartatii munti ai Himalayei. Actul lor de nastere poarta aceeasi data: era tertiara, 19 milioane de ani! Le-am ura ani multi, viata lunga, daca n-am sti ca muntii, asemenea oamenilor, cu cît pasesc în timp, cu atît se apropie mai mult de moarte.

Alpii, modesti, nu au nici lungimea Cordilierilor. (8000 km), nici înaltimea Himalayei (8848 m). Ei se întind pe o distanta de 1100 km lungime si 260 km latime, legînd patru tari, care de fapt au si dat pe cei dintîi pasionati si îndrazneti alpinisti ai lumii: Franta, Italia, Austria, Elvetia.

Din amfiteatrele marete si salbatice ale Alpilor — scria în cartea sa despre munti Michelet — pornesc spre patru mari europene patru mari fluvii: Po, Ronul, Rinul si Innul. Alpii — cetate de apa a Europei, inima ei, a fecunditatii si viitorului ei. Marea circulatie a atmosferei — vînturi, nori, ploaie, zapezi — îsi are sediul în Alpi.

Cei mai înalti munti ai Europei sînt în Alpi. Pentru cucerirea lor se dau de peste doua sute de ani lupte neîncetate, care înca si azi cer jertfe grele. Natura a ramas stapîna acolo sus, desi învinsa, asa cum odinioara în istorie civilizatia greaca a ramas învingatoare, desi Grecia a fost supusa de romani. Primele carti despre Alpi au aparut la scurt timp de la inventia tiparului, dar nu se stie în ce masura ele sînt cu adevarat inspirate de cunoasterea profunda a muntilor. ,,De prima acvera Alpina Rhaetia", a lui Aegidius Tschudi (1538), pare sa fie într-adevar întîia lucrare despre Alpi.

113

Asa cum „De montium admiratione” (1541) de Konrad Gesner si .,De Alpibus commentarius” (1574) a lui Josias Simmler sînt întîile omagii aduse de calatori frumusetii muntilor, iar „Die Alpen” (1729) primul mare poem al literaturii alpine, scris de medicul poet AIbrecht Haller.

Etape marcheaza cartea lui Jean Jacques Rousseau „La nouvelle Heloise” (1761), care decchide romanticilor o lume noua de inspiratii, de idei, cartile lui De Saussure (1779), Edward Whymper (1871), W. Coolidge (1908) si Guido Rey (1903), care între multi altii aduc pentru întîia oara Alpilor darul adevaratilor alpinisti, al neînfricatilor cataratori.

Dar mai presus de carti, desi ele ramîn sa înfrunte timpul, sînt faptele cuceritorilor Alpilor, epopeea luptelor pentru marile înaltimi. Lupte pe care istoria nu le aminteste nicaieri, dar care depasesc în semnificatii si rod razboaiele punice si elenica, napoleoniene sau franco-germane, pe care omenirea ar fi fost fericita sa nu le fi trait.

Sîntem ispititi sa împartim istoria alpinismului — caci în fond Alpii au însemnat începutul — în trei epoci:

- epoca romantica 1786—1857

- epoca clasica 1857-1921

- epoca eroica 1920 pîna astazi.

Ce însemnatate au anii care marcheaza aceste trei perioade ?

1786 — cucerirea Mont Blanc-ului. 1857 — constituirea primului club alpin din lume. 1921 — începutul marilor escalade în Alpi si a marilor expeditii în Himalaya.

Alpinismul se naste cu întîia ascensiune pe Mont Blanc, dar aceasta glorioasa premiera este precedata de alte numeroase tentative, nu cu ideea de a cuceri piscul, ci din placerea de a urca cît mai sus si curiozitatea de a strabate drumuri necunoscute înca.

În 1730 pastorul Severhand urca la 2932 m, iar în 1784 parintele Clement atinge — se spune, desi pare de necrezut — Dents du Midi (3261 m), înca înainte, în 1762, sînt urcati în Alpii austrieci Grossglockner (3 798 m) si Ankogel (3 263 m). Dar întîia si cea mai semnificativa biruinta a omului asupra muntilor, simbolizata de Alpi, ramîne cucerirea Mont Blancului. Sa urmarim istoria acestei prime ascensiuni.

În Alpi, pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, s-a zvonit ca muntii, sus de tot, dincolo de neguri, sînt plini de diamante. Pesterile încep sa fie cercetate, sapate, scormonite. În 1784 oamenii vorbesc ca un ghid ar fi adus de pe vîrf 300 kg de mari cristale transparente, rubinii, care îi facura pe toti sa-si piarda capul...

114

Un Balmat, din vestita familie de ghizi, urca îndraznet mai sus ca oricine. Dar afara de o furtuna îngrozitoare nu mai gasi nimic. În schimb, în locul bogatiilor, este gasit drumul spre Mont Blanc. 6 august 1786 devine o data istorica, iar Jacques Balmat din Chamonix întîiul cuceritor al Alpilor

Jacques Balmat, în vîrsta de 25 de ani, era de o dîrzenie putin obisnuita, înainte de a gasi adevaratul drum spre vîrf, el încercase sa ajunga ne Mont Blanc traversînd ghetarul Uriasului si-apoi ghetarul Miage.

Dar de fiecare data prapastiile Muntelui blestemat si ale lui Dorne du Gofiter îi împiedica accesul sore pisc. Norocul aiuta însa pe îndrazneti. O noapte petrecuta fara voie în Marele Platou îl face sa observe mai bine în zori drumul mult cautat. Comunica la coborîre doctorului de tara Paccard cele observate si iata-i la 7 august 1786 pe acesti doi energici si curajosi oameni de munte pornind sa cucereasca Mont Blanc-ul.

Ei urca pe versantul de nord, cel accesibil. A doua zi, la patru dimineata, trec ghetarul. Sînt vazuti ultima oara înainte de a dispare în Marele Platou. O mare tacere si neliniste fac ziua parca nesfîrsita. Dar la aproape sase si jumatate seara, doua minuscule puncte negre apar în strigatele emotionate ale celor de jos. Stîncile Rosii fusesera învinse si Mont Blancul cucerit. Pentru întîia data de la începutul lumii.

Chiar a doua zi, de Saussure, care de douazeci si sapte de ani viseaza cu pictorul Marc Theodore Bourrit sa ajunga pe vîrf, vrea sa plece pe urmele lor. Însa ploaia si zapada îl împiedica s-o faca. Abia peste un an, în august 1787, H.B. de Saussure, însotit de J. Balmat si de aproape douazeci de oameni înarmati cu prajini lungi si scari pentru trecerea crevaselor, îsi va îndeplini visul de un sfert de secol. si astfel intra în istoria alpinismului, a cuceririi Mont Blanc-ului, primii trei oameni din lume: ghidul cautator de comori Jacques Balmat, doctorul de tara Paccard, amîndoi din Chamonix si genovezul de Saussure.

Desi în tinuta speciala si cerînd eforturi de rezistenta si îndemînare neobisnuite, deci alpiniste, totusi întîile ascensiuni în Alpi ne apar, peste ani, romantice si le consideram astfel, asa cum cele de dupa 1850 vor fi clasice prin tehnica si grad de dificultate, iar cele de dupa 1920 eroice prin nebuneasca lor temeritate si prin tributul de vieti pe care l-au dat, nu totdeauna cu judecata, dar din toata inima si dragostea de munte de care numai alpinistii sînt capabili.

Dar sa pasim în istorie. Sa ne strecuram prin hornuri si sa planam aerian peste prapastii si timp:

Mont Blanc 4810 m Franta J. Balmat              8.8.1786    Elvetia M. Paccard

Monte Rosa 4638 m Elvetia Fratii Smythe                  31.7.1855  Italia

Matterhorn 4482 m Elvetia Whymper-Douglas           14.7.1865  Italia Hudson-Hadow

115

Finsterarhorn 4275 m Elvetia Rudolf Mayer    16.8.1812  însotit de ghizi

Jungfrau 4158 m Elvetia Fratii Meyer              1811

Grossglockner 3798 m Austria Fratii Klotz                 28.7.1800

Cum sa nu numim romantica o astfel de epoca în care, cum vedeti, alpinistii sînt legati adesea nu numai de coarda alpina, ci si de rudenie, frati de sînge si frati în dragostea de munte.

Cine credeti ca sînt creatorii primului club alpin din lume ? Curios, desi ei nu au munti mari, iar Londra de cînd se stie se pierde în ceturi, englezii, chemati de noua pasiune a secolului, înfiinteaza În 1857 Clubul Alpin Englez. Whymper devine cuceritorul Matterhornului (1865), iar peste un secol, în 1953, expeditia engleza condusa de Hunt va învinge, dupa decenii de încapatînare a muntelui si grele jertfe omenesti, Everestul.

Aceasta jumatate a secolului al XIX-lea se caracterizeaza prin contradictii sociale si noi pasiuni. Se pare ca dragostea de munte este una dintre ele. Sînt anii în care Victor Hugo, Theophile Gautier, Alexandre Dumas, George Sand, Louis Pasteur se îndreapta cu totii spre munte, spre Alpi si Mont Blanc, fie din curiozitate, fie din dorinta sincera de a-l cunoaste si iubi.

Nu exista început îndraznet fara grele încercari si jertfe. Legenda lui Icar nu este numai legenda, ci si simbol. Una din dramele înca si astazi neuitate, a cuceririi Alpilor, este ascensiunea pe Matterhorn (4482 m) a lui Whymper. Piscul este cucerit, dar, la înapoiere, unul din cei sase membri ai expeditiei lunecînd pe povîrnis si coarda rupîndu-se tîraste dupa el în abis înca trei oameni. Un pret prea sîngeros pentru o victorie asupra muntelui. Astazi, aceasta întîmplare de acum un secol nu mai tulbura atît; dar ea va aminti totdeauna începuturile îndraznete si eroice ale alpinismului.

Înfiintarea primului club alpin stîrneste o avalansa de initiative, aproape fiecare tara europeana cu munti creîndu-si clubul sau de alpinism sau turism: 1857 — Clubul Alpin Englez, 1862 — Clubul Alpin Austriac, 1863 — Cubul Alpin Elvetian, 1863 — Clubul Alpin Italian, 1868 — Clubul Alpin Norvegian, 1874 — Clubul Alpin Francez.

Întîia curiozitate a acestor date de nastere este, cum s-au mai spus, timpuria si bizara constituire a Clubului Alpin Englez, iar a doua, tîrzia organizare a Clubului Alpin Francez, la aproape un secol de la prima si victorioasa ascensiune a Mont Blanc-ului.

Asadar, anul 1857 înseamna începutul epocii clasice a alpinismului, iar ofensiva asupra celorlalte mari piscuri din Alpi si Dolomiti continua, dînd roade. Schwarzenstein este cucerit în 1852; Monch (4 105 m) în 1857; Eigenil (3 975 m) în 1858, iar Marmelada di Rocca (3 342 m) în 1861.

116

Între anii 1878 si 1900 încep încercarile încununate de succes ale cuceririlor celor mai dificile si periculoase piscuri din Mont Blanc — dupa cît se pare pasiunea englezilor, care devine si va ramîne peste ani paradisul european al marilor alpinisti: 1878, Aiguille de Dru (C.T. Dent), 1881, Aiguille de Grepon (Mummery), 1882, Dent du Geant (Sella. W. W. Graham), 1885, Aiguille Blanche (H. Seymour King), 1893, Dent du Requin (Mummery).

Dar omul, mereu iscoditor si cutezator, a mai scornit o idee: cucerirea muntilor iarna! Începe asadar o noua si înversunata lupta: strabaterea for pe zapezi, cu schiurile si escaladarea peretilor de gheata cu piolete speciale si coltari. Fratii Otto si Emil Zsigmondy publica întîiul manual alpin al lumii „Die Gefahren der Alpen” (1886), iar Mathias Zdarski inventeaza slalomul, cortul care îi poarta numele, si scrie prima carte, de tehnica a schiului alpin (1897).

Omul care urca pentru prima oara pe schiuri dincolo de 3 000 m înaltime este Wilhelm Paulcke. Aceasta se întîmpla in 1896 pe Oberalpstock (3 330 m), iar peste un an, tot el, însotit de înca patru curajosi alpinisti si schiori, traverseaza Oberlandul Bornei de la Guttanen la Belalp. Amintim ca recordul de înaltime cu schiurile apartine si astazi englezului Franck Smythe, care în ascensiunea Jongsang Peak-ului (7 495 m), realizata de expeditia Dyhrenfuhrt în anul 1930, a urcat pîna la 7160 m !

Istoria alpinismului pastreaza cu emotie si mîndrie amintirea celor dintîi ascensiuni de iarna, pe jos sau cu schiurile. Cine a urcat iarna numai ca sa se plimbe sau sa priveasca din înaltimi departarile, undeva la doua mii de metri, va întelege desigur mai usor ce înseamna aceste traversari, uneori de zile, pe creasta amenintata la fiecare pas de cornise care se desprind, de ceata care te tine necrutator pe loc, de furtuni de zapada si de inevitabilele avalanse.

Întîia ascensiune de iarna a Mont Blanc-ului a fost facuta de doi ghizi si un porteur (Jean Charlet, Silvain Gouttet, Michel Balmat), la aproape o suta de ani de la întîia ascensiune celebra, a celuilalt Balmat. Aceasta s-a întîmplat în 31 ianuarie 1876 cu prilejul conducerii spre vîrf a alpiniste  engleze Isabela Stratton.

Iata muntii si anii cînd au fost asaltati si învinsi în timpul iernii, pe jos si cu schiurile. Sînt performante care, realizate înca înainte de 1910, apar de-a dreptul uimitoare.

 

Pe jos Cu schiurile

Jungfrom 4158 m                      1874    1902

Grossglockner 3 798 m                        1875    1909

Mont Blanc  4810 m                 1876    1904

117

Ortler  3 899 m                                    1880    1909

Marmelada di Rocca 3 342 m în           1884    1910

Finsterarhorn 4275 m               1887    1901

O traversare de iarna aproape nebuneasca a masivului Mont Blanc s-a facut pe jos în 1887 si abia în 1924 pe schiuri. Exceptionala ramîne desigur si tentativa reusita a Lt. A. Chevalier, care în 1937 strabate Alpii pe schiuri de la Chamonix la Zermatt.

Am numit epoca contemporana a cuceririi Alpilor epoca eroica. De ce eroica ? Mai întîi fiindca dragostea de munte, de ascensiuni noi devine pasiune, patima, chiar exaltare. Apoi, fiindca nu mai e vorba acum atît de trasee dificile, cît de trasee de cea mai mare dificultate, pîna la gradul V B si mai mult, si în cele mai grele conditii. În sfîrsit, pentru ca aceste încercari care turistului simplu, îndragostitului de drumetie îi par adevarate încercari de sinucidere, se fac foarte adeseori de unul singur, înfruntînd toate neprevazuturile, dintre care ultimul este... moartea.

Acestui alpinism, pe care Emilio Comici l-a numit „Alpinismo eroico”, alpinistii îi ramîn statornici, fideli pîna la urma. Ca si în literatura si arta, ca si în pasiunea pentru tehnica si stiinta, alpinismul te cere întreg si te rasplateste dupa cît i te darui.

Alpinismul nu este numai o pendulare pe stînci, o strecurare dibace printre hornuri spre azur si victorie, o lupta lucida între viata si moarte cu muntele, anotimpurile si neprevazutul. El ramîne pentru cei care-l iubesc si cred în aceasta chemare, mai puternica decît instinctul de conservare, o scoala mai curajoasa decît cea mai dîrza scoala a vietii, un sens si o menire mai presus de micile noastre idealuri  pamîntene.

Achille Ratti, profesor si preot în tinerete, mai tîrziu Papa Pius XI, a urcat Monte Rosa, Cervin, Mont Blanc si a fost unul din prietenii de ascensiuni ai marelui Guido Rey,

Regele Albert al Belgiei a fost un catarator pasionat, de mare îndrazneala si talent. El piere anonim, ca orice om al muntelui si nu ca un rege, într-o escalada.

Heinrich Klier, doctor în filozofie si scriitor (între alte carti, romanul tradus în mai multe limbi „Vara minunata”), escaladeaza 26 de piscuri în Alpi, are cîteva premiere dificile si se poate mîndri cu un 6 000 m si mai multi 5 000 m în Cordilieri.

Jean Arland, unul din membrii expeditiei franceze în Himalaya din 1936, era un foarte priceput alpinist si medic si toate gîndurile lui erau închinate muntelui. Muntele l-a luat la el, în tovarasia sa eterna, într-o întîmplare neprevazuta, în anul 1938.

Cine nu a auzit de Guido Rey, învingatorul atîtor piscuri din Mont Blanc si Dolomiti, autorul neuitatei carti, actuala înca si azi si întotdeauna, „Alpinismo acrobatice”, de G. Gervasutti, care împreuna cu R. Chabod realizeaza în 1934 premiera Tacul-ului (4249 m, gradul V B) în Mont Blanc, de Emilio Comici care ne-a lasat nu

118

numai îndraznetele sale premiere în Alpi (între acestea peretele de nord al lui Cima Grande di Lavaredo în 1933, cu fratii Dimal), ci si emotionanta sa confesiune „Alpinismo eroico”, carte de capatîi a tuturor celor care se înfratesc cu stînca.

Sau de Gabriele Boccalatte, care dupa ce cucerise, în premiera, pe Mont Blanc, peretele de sud al Piscu'ui Negru, peretele de sud-est al Piscului Alb si contraforturile nord-estice din Tacul, plateste aceasta cutezanta si biruinta cu viata, cazînd într-o zi de august în peretele sudic al lui Aiguille de Triolet.

Dar sa nu-i deplîngem. Primele jertfe s-au ivit înca de la începuturile luptei pentru Alpi. Jacques Filmat, cuceritorul din 1786, va fi înghitit de ghetari în 1834, dupa ce, cu putin înainte, în 1820, familia Balmat a mai platit muntelui un tribut, pe Pierre.

Dupa Mummery, care a fost, dupa cum singur marturiseste în cartea sa „Ascensiunile mele în Alpi si Caucaz”, unul din marii îndragostiti ai acestor munti si îndeosebi ai piscurilor din Mont Blanc (Aiguille de Grands Charmoz si Aiguille de Grepon 1881, Dant du Requin 1893) si rare se pierde, undeva departe în tinutul Nanga Parbat în 1895, se pare ca alpinistii englezi nu au mai asaltat Alpii cu pasiunea romanticelor începuturi. Ei încep sa se îndrepte spre Asia, unde din 1890 vor asalta cu forte mereu sporite si materiale tot mai perfectionate Everestul si celelalte necucerite piscuri de 7—8 000 m din Karakorum si Himalaya.

Francezii si elvetienii în schimb au ramas mai departe legati de Alpi, munti înalti care-i despart ca granita, dar îi unesc în pasiune si în lupta cu înaltimile. Marcel Kurz, Raymond Lambert dintre elvetieni si Maurice Herzog, Louis Lachenal, Gaston Rebuffat, Lionel Terray dintre francezi, iata numai cîteva din numele glorioase ale acestei epoci. Dar si ei vor trada pîna la urma frumusetea si maretia Alpilor, dantela lor de stînci si hornuri, pentru a se lupta în Cordilieri sau Himalaya cu vasta, salbatica întindere de zapezi si gheturi si cu peretii prapastiosi de mii de metri adîncime, atîtea mii cît întreg muntele Mont Blanc. Ca si în dragoste, ca si în viata, o pasiune mai noua si mai mare copleseste pe cea veche. Mai staruie nostalgic amintirile, dar gîndurile, toate, si fapta, actiunea ramîn ale noii chemari, ale pasiunii celei mari.

Sa mai ramînem o clipa pe muntii care au nascut alpinismul, pe muntii Alpi. Sa-i urcam din cele patru tari care-i cauta înaltimile, sa escaladam cei mai înalti pereti si sa urcam pe vîrfurile lor cel mai greu de cucerit. Sa învingem din nou Alpii, pentru a treia oara. Întîia data au facut-o Rhizii si visatorii, a doua oara alpinistii de mare îndrazneala si tehnica, iar acum cei care le descopera dificultati inaccesibile, dar care si ele pot fi învinse.

Grandes Jorasses (4 208 m) are pereti de 1 200 si 1 800 m, cei mai grandiosi pereti ai Alpilor. Foarte putine trasee duc spre vîrf si toate sînt de cel mai înalt grad de dificultate, V B, si poate chiar mai mult. Escaladarea acestor pereti, de cînd exista muntele, nu s-a facut de mai mult de douazeci de ori.

119

Ultima, nebuneasca, aproape sinucigasa ascensiune a acestui munte s-a facut recent, în februarie 1963, cînd alpinistii italieni Walter Bonatti si Cosimo Zapelli reusesc în nedumerirea generala premiera imposibilului: ascensiunea versantului nordic Grandes Jorasses prin pintenul Walker, pe timp de iarna. Ei au petrecut sase zile si sase nopti în perete, pe un vînt ce atingea o suta de kilometri si la o temperatura de —30°. Întreaga lume a urmarit speriata, prin presa si radio, aceasta aventura în infern. Dar pîna la urma vointa si îndrazneala omeneasca au învins din nou, ca în atîtea rînduri, si imposibilul a devenit posibil. Ascensiunea s-a terminat, desi desfasurata în conditii neînchipuit de grele, cu o zi mai devreme fata de cum îsi propusesera alpinistii, dar au fost clipe care puteau transforma fiecare zi în ultima. Grandes Jorasses a fost învins. El a trebuit sa se plece înca o data în fata dîrzeniei omului.

Un alt traseu de maxima dificultate, dar si de neasemuita frumusete este escaladarea peretelui de vest al lui Petit Dru, înalt de 1100 m. Considerat în prezent ca cel mai dificil traseu —înclinatia medie a peretului este de 80°—82° — el îi obliga pe alpinisti sa foloseasca pe o portiune de aproape doua sute de metri prize artificiale. Acest perete a fost urcat pentru întîia data abia în 1952 de o echipa de alpinisti francezi condusa de Mangnone, dupa un asalt de opt zile, si pîna acum n-a fost parcurs decît de cinci ori.

Matterhornul, pentru a carui glorie au luptat acum un secol Ed. Whymper si Antoine Carrel, a stîrnit si în timpurile noastre ispite. Peretele nordic al acestui munte, perete de 1100 m, este unul din cele mai dificile trasee din Alpi, apreciat ca avînd gradul V B si mai mult (VI B). El a fost urcat la 1 august 1931 de germanii Toni si Franz Schmidt.

Traversarea vîrfului Grepon, înalt de 3 489 m, este de asemenea unul din traseele de mare dificultate. Suita de obstacole neprevazute, greu de trecut fara o tehnica desavîrsita si curaj, fac din Grepon o proba a maestrilor. Escaladarea se face pe întreg parcursul la verticala absoluta sau surplombanta. Ascensiunea e si mai dificila cînd se face pe peretele dinspre Marea de Gheata. Chiar marsul de apropiere este foarte pretentios, facîndu-se pe o panta de gheata extrem de abrupta. Dupa un urcus de stînca se începe escaladarea propriu-zisa: un horn suspendat de treizeci si cinci de metri, mai multe surplombe si terase, iar în final, spre vîrf, o ultima si de loc usoara fisura surplombanta.

Cel mai frumos si mai dificil vîrf din Dolomiti este Civetta (3 210 m), dupa cel de-al doilea nume al sau, metaforic „Peretele peretilor”, înalt de o mie de metri, deasupra lacurilor Alleghe, Civetta seamana cu o orga gigantica adusa aici de un urias iubitor de muzica. Creste, turnuri, contraforturi fac din acest perete cu optsprezece trasee, toate de un înalt grad de dificultate, un paradis al alpinistilor. Peretele Civettei, în întregul lui, este considerat de toti specialistii ca unul din cei mai dificili din lume.

Alpii sînt pentru toti alpinistii muntii cei mai dragi, pe care oricine vrea sa-i cunoasca si sa-i urce. Faima lor a crescut mereu si lupta pentru cucerirea lor, dusa de aproape doua secole, le-a dat o maretie unica. Nu numai înaltimea muntilor atrage interesul alpinistilor, ci si forma si structura lor, numarul de trasee si dificultatea acestora.

120

Drumul spre Mont Blanc, în 1786 unul singur, are astazi douazeci de trasee. Din totalul de 77 vîrfuri de 4000 m ai Alpilor Apuseni, 66 se afla în regiunea Wallis si a masivului Mont Blanc. Cei mai mari cataratori ai lumii si cei mai îndrazneti cuceritori ai Himalayei aici si-au facut ucenicia, aici au îndragit pentru totdeauna muntele.

De aceea alpinistilor români Gh. Udrea, Alex. Statescu si Ion Dobre li s-a parut un vis ziua în care, pentru prima data în istoria alpinismului nostru, au urcat pe Mont Blanc, pe minunatele si glorioasele lui piscuri (august 1957).

Dorinta lor initiala a fost sa urce pe Mont Blanc chiar în ziua de 23 August. Pentru aceasta au plecat din tabara internationala organizata de F.S.G.T. pe ziua de 22 august, ajungînd în seara aceleiasi zile la cota 3 800, la refugiul Aiguille de Gouter, unde au ramas peste noapte. A doua zi dimineata trebuiau sa-si continue drumul spre vîrf, dar ceata si viscolul îi fac sa renunte. Mai trece o zi. Timpul se cuminteste si, nerabdatori, cei trei alpinisti români, însotiti de un francez si de un german, tot alpinisti din tabara, pornesc hotarît la urcus.

25 august. Din nou acelasi drum din Montroc, sediul taberei, spre refugiul Gouter. si înca o noapte de asteptare cu emotii pentru capriciile vremii. În zori, la trei dimineata, ora stabilita pentru plecare, timpul nu-i de loc prietenos. Ceata deasa si vînt, un vînt puternic si continuu. Din ora în ora, agitati de acest neprevazut, cei care asteapta de patru zile sa asalteze Mont Blanc-ul ies afara sa vada cum este vremea. La sase dimineata ceata se risipeste si alpinistii pleaca la drum. Prima echipa: Gh. Udrea cap de coarda, Ion Dobre si francezul M. Claude secunzi. A doua echipa: Alex. Statescu conducator, si germanul Hans Joachim. Legati de corzi, ei urca destul de greu pîna la refugiul Vallot   (4 347 m). Scurt popas în care se manînca si se lasa rucsacurile. Se porneste la asaltul final. Vîntul se înteteste. Pioletul nu poate fi înfipt doar cu o singura mîna. Coarda zgîltîita mereu de vînt îi face sa   nu-si dea seama precis de semnele coechipierilor. Francezul Claude sufera o degeratura si e frecat cu zapada. Creasta nu e acum mai lata de treizeci de centimetri. Vîntul sufla amenintator. Ultimii cincizeci de metri par nesfîrsiti. Dar aproape, aici, sub picioarele lor, este Mont Blanc-ul. Se vede magnific Monte Rosa si în zare vîrfurile cele mai înalte ale Alpilor elvetieni. Mont Blanc a fost urcat pentru întîia data si de români ! Sîntem în 26 august 1957.

Înainte de a ne desparti de Alpi si de cei care l-au asaltat sau cucerit, mai sîntem datori cîteva evocari. Reaminti-ti-va nelinistea, dar si bucuria dezlantuita în iulie 1938 de cucerirea într-adevar eroica a peretului de nord, vertical, de 1 600 m, din Eiger, dupa 61 de ore petrecute în perete de echipa Vorg-Heckmair si 68 ore de Harrer si Fritz Kasparek.

Asemenea lui Grandes lorasses, învins si iarna, alpinistii Kinshofer si Monnhardt, care în 1962 vor ataca si cuceri pe versantul vestic înca neuitatul Nanga Parbat, realizeaza înainte de aceasta întîia escalada de iarna a peretului nordic al Eigerului, performanta uimitoare, greu de egalat.

Dar în munte, bucuria se împleteste cu mîhnirea, marile izbînzi cu dureroasele si tragicele insuccese. Sa pastram o clipa de tristete pentru italienii Molteno si Valsechi,

121

morti pe vîrf în expeditia învingatoare de pe Pic Badiledin iulie1937. si înca una pentru Willy Welzenbach, Willy Merkl si Alfred Drexel, prieteni nedespartiti în ascensiunile din Alpi, pe care un destin necunoscut îi astepta la mii de kilometri distanta de muntii lor dragi, în cea de-a doua expeditie pe Nanga Parbat, muntele groazei (1934). Acolo de unde nu s-a mai înapoiat nici Adolf Gottner, care dupa cîteva trasee extrem de dificile în Alpi realizase în premiera peretele de nord, de neînvins, al Civettei din Dolomiti.

Nu-l putem uita pe Paul Bauer, animatorul celor doua expeditii pe Kangchendzonga (8 597 m) si care printre primii în lume a fost atît de aproape de granita mult visata a celor 8 000 m. si nici pe Erwin Schneider si Peter Aschenbrenner, supravietuitori norocosi ai dramei de pe Nanga Parbat. Înainte de a pleca în Himalaya, ei au facut în Alpi toate îndraznelile posibile si imposibile. Erwin era un catarator neobosit, pentru care nu existau obstacole. Dupa ce a urcat, coborît si urcat din nou toti Alpii, a plecat în Himalaya sa se masoare cu titanii si între primele lui victorii au fost cinci piscuri peste   7000 m. El ramîne unul din cei mai mari alpinisti austrieci. Pieter, dîrz, cu o încredere de granit în fortele si calmul sau, dupa ce a strabatut infernalul culoar nord-estic al Mont Blanc-ului, a parasit si el Alpii pentru înaltimi mai inaccesibile si mai ispititoare.

Cel mai îndraznet si tehnic alpinist austriac a fost considerat, dupa victoria sa exceptionala, de unul singur, asupra lui Nanga Parbat, din 1953, Hermann Buhl. Biruinta sa asupra acestui urias (8 125 m), asupra acestui munte blestemat, lacom de vieti, o datoreaza si Alpilor. Prima sa mare isprava a fost ascensiunea de iarna, în premiera, cu Kuno Rainer, a peretelui de sud-vest al muntelui Marmelada. A urcat apoi în trei zile de furtuna, în tovarasia aceluiasi Kuno, acele ascutite ale lui Aiguille de Chamonix si a izbutit pentru a doua oara în istoria Mont Blanc-ului sa strabata drumul de stînci care duce la Grandes Jorasses si sa-l urce pe la nord, pîna în vîrf. Dar cea mai nastrusnica, cea mai aventuroasa ascensiune a lui Buhl, întreprinsa în asteptarea plecarii în Himalaya, a fost ascensiunea de iarna în care a plecat singur sa înfrunte cel mai lung perete din Alpii de est, al muntelui Watzmann. Doua mii de metri de stînca, urcati la lumina lunii, într-o zapada pîna la sold, pe hornuri înghetate si lunecoase. Singur, noaptea, iarna. Cuvintele lui, rostite dupa aceasta ascensiune de necrezut, unica în istoria atît de curioasa si dramatica a Alpilor, „acum nu mai mi-e teama de Nanga”, s-au dovedit profetice. Ceea ce înseamna ca omul, ca în „Simfonia a cincea” de Beethoven, poate lupta cu propriul sau destin si-l poate învinge.

Dar sa nu încheiem istoria cuceririlor din Alpi, fara a dedica macar un capitol ghizilor, calauzelor de munte. Fara ele, fara Jacques Balmat si urmasii sai din toate timpurile — Michel Croz, Mathias Zurbriggen, Jean Antoine Carrel, Bseugner, R. Frison-Roche, Gaston Rebuffat — aceasta istorie n-ar fi putut începe, nici continua. Asa cum nu s-ar fi putut scrie epopeea Everestului fara „tigrii” din Himalaya.

Povestea Alpilor este o poveste adevarata. În ea Omul si Natura se iau la lupta apriga, pe viata si pe moarte, dar sfîrsesc prin a deveni prieteni pentru tot restul vietii, pentru totdeauna.

Pamirul

122

Vast lant muntos, Pamirul a fost denumit de geografi si poeti „Acoperisul lumii”. Nascut din framîntarea pamîntului, aici la granita Uniunii Sovietice, Afganistanului si a Chinei, Pamirul îsi înalta spre cer piscurile sale înalte si ascutite, întrecute în înaltime pe glob doar de vîrfurile ninse sau cetoase ale muntilor Himalaya si Karakorum.

Asia, acest întins continent al lumii, are doua noduri orografice: masivul Armeniei si Pamirul. Pamirul se caracterizeaza prin lanturile de munti care se desprind din el — Tiansanul, printr-unul din cele mai înalte lacuri din lume, Kara-Kul (3 900 m), prin cea mai înalta statiune meteorologica (4000 m), prin ghetari lungi de 70—80 km (Fedcenko, 76 km) si prin înaltimi care depasesc 7000 m.

În Pamirul de sud-vest, în lantul muntos sahdarin se înalta crestele cu nume glorioase, Marx (6 726 m), Engels (6510 m), precum si alte trei piscuri peste sase mii de metri, între care si „Universitatea din Tbilisi” (6127 m). Toate aceste vîrfuri au fost asaltate si urcate de echipe de alpinisti din Gruzia.

Cuceritorii Pamirului au avut în oamenii de stiinta rusi vrednici înaintasi. Piotr Semionov, numit si Tiansanski, este cel dintîi european îndraznet si dornic de a patrunde în lumea necunoscuta a Pamirului. El parcurge calare tinuturi întinse, strabate trecatori înalte si urca cel dintîi pe povîrnisurile muntilor Khan Tengri (1857).

Îl urmeaza Severfov, care atinge cea mai nordica latitudine a Tiansanului (1867) si binecunoscutul Fedcenko, caruia i se datoreaza studiul ghetarilor din Turkestan si al muntilor Alai si Transalai (1871).

Traditia aceasta a cercetatorilor si a expeditiilor în Pamir si Tiansan este continuata si reînnoita de alpinistii sovietici în secolul nostru.

Mai întîi este cucerit Khan Tengri (6 995 m) în anul 1931. Acest munte, numit si Kan To, Muntele de sînge, pentru setea lui de jertfe omenesti, este îmblînzit de o expeditie dîrza avînd în frunte pe Mihail Pogrebetki. Peste cinci ani, în 1936, Vitali Abalakov, cu pretul a mai multor degete si a labei piciorului (amputata), da o noua lectie de vointa omeneasca muntelui razvratit. Timp de aproape douazeci de ani muntele este lasat în pace. si parca pentru a-l înfrînge definitiv, o a treia expeditie îl urca si-i pune din nou pioletii în crestet (1954).

Tot Vitali Abalakov va fi si cuceritorul Vîrfului Lenin, în Transalai, vîrf înalt de 7134 m. În urma acestei victorii Vitali va primi Ordinul Lenin si titlul de maestru emerit al sportului.

A treia mare victorie a lui Vitali Abalakov, de data aceasta cu N. Gusak si alti noua alpinisti, este cucerirea Vîrfului Pobeda (Victoria). Aceasta s-a întîmplat în anul 1956, cînd Vitali Abalakov împlinea... 50 de ani, o vîrsta nu prea potrivita, veti spune, pentru astfel de ispravi. Daca vreti sa stiti cum a luptat aceasta expeditie ca sa cucereasca vîrful, care rezistase mai multor asalturi timp de doua decenii, cititi cartea lui Evgheni

123

Simonov „Oameni si munti”, dar si însemnarile lui Vitali Abalakov, din care veti gasi un fragment în lucrarea „Cucerind înaltimile”.

Vom consacra o povestire mai ampla cuceririi celui mai înalt vîrf din U.R.S.S. (Vîrful Comunismului, 7 495 m), victorie repurtata de celalalt Abalakov, Evgheni, de unul singur, asa cum a învins Hermann Buhl Nanga Parbat si vom urca muntii de peste 7500 m ai Kasgarului, la granita acestor doua mari tari, Uniunea Sovietica si China, pe suprafata carora traieste o treime din populatia globului.

S-a vorbit, s-a scris mult si frumos despre Mustagh Ata (7546 m) si expeditia chino-sovietica învingatoare în iulie 1956. Va amintiti poate si de fotografia celor doi alpinisti care fixeaza pe creasta, sub o gramada de pietre, steagurile celor doua popoare. La aceasta ascensiune au participat 31 de alpinisti, iar pe vîrf au urcat de asta data chiar cîtiva operatori cinematografici. Ascensiunea pe Mustagh Ata a experimentat aclimatizarile succesive si a triat lotul alpinistilor pentru urmatoarea pretentioasa tentativa: Kungurtiube-tag sau Kungur II, tot în Kasgar, înalt de 7595 m. Aceasta a fost o ascensiune cu adevarat grea, în care rezistenta si tehnica alpina, la o altitudine de 7 600 m, a pus la încercare la fiecare pas expeditia din 1956. Ne-o povesteste K. Kuzmin, unul din cei sapte alpinisti sovietici care au asaltat si învins Kungur II.

Piscul se gaseste în masivul Kasgar, pe teritoriul Chinei, dar pasiunea pentru alpinism nu cunoaste granite. De asta data nu mai era vorba de o ascensiune în masa, cum a fost aceea pe Mustagh Ata, ci de o verificare si de un record: cea mai mare altitudine cucerita vreodata de alpinistii sovietici. Antrenamentele s-au facut iarna, în Caucaz si în muntii Chinei Centrale. O noua metoda a fost experimentata si a dat rezultate de necontestat: metoda aclimatizarii treptate (ascensiuni la 6 200 m si   6 800 m si coborîre ulterioara în tabara de baza). Ea permitea acum ascensiunea în ritm rapid, aplicarea tacticii asaltului din mers.

Cei sapte asediatori ai lui 7 590 m erau: P. Skorobogatov, B. Dimitriev, V. Potapov, V. Sibiriakov, B. Rukodelnikov, G. Senacev si K. Kuzmin, autorul notelor de drum. La 5 august începe recunoasterea masivului. Cum nici un ghetar sudic nu permite asaltul lui Kungur I (7719 m), cel mai înalt punct al crestei Kasgar si al întregului sistem muntos din Pamir, se renunta la el si este preferat Kungur II, de altfel superior, nu prin înaltime, ci prin înclinatia pantelor si complexitatea tehnica a itinerarului.

12 august. Echipele de ajutor, formatia de asalt si doi operatori cinematografici pornesc calari pe cai si iaci spre ghetarul de la baza piscului Kungur II. Obstacole neprevazute se ivesc chiar pe primii 30 km de drum. Doua torente vijelioase opresc înaintarea. Se înnopteaza între morene la 4600 m.

Prima tabara se fixeaza la 5 500 m, la trei sute de metri deasupra ghetarului Kungur. Ninge. Apare o saritoare de o suta de metri. Viscoleste. La 6200 m echipa de asalt se desparte de cea de ajutor. si-acum începe lupta pe viata si pe moarte cu altitudinea, cu blocurile pravalite, înalte de 120 m, cu peretii de gheata înclinati la 55°.

124

Înclinatia peretilor continua sa creasca. Zapada prafuita ascunde gheata lunecoasa. Cine cade acum, cade de la 6 900 m, în abis, în neant. Viscoleste si e ger. Mîinile îngheata pe piolet. Dar la 7 000 m trebuie sapata o platforma si n-ai vreme sa te mai gîndesti la nimic.

16 august. Se lupta la granita necrutatorului 7 500 m. Cel care deschide drum, la fiecare douazeci de metri se odihneste tot atîtea minute. Cînd simti si vezi, aproape de tot, vîrful, începe gheata, învinsa si ea, n-au mai ramas decît doua, trei sute de metri de creasta. Lînga tine cornise amenintatoare te pot tîrî în adînc. Dar nimic nu te mai poate speria sau opri. Iata vîrful. 7595 m. Kungur II a fost cucerit! Este cea mai mare altitudine la care au urcat vreodata alpinistii sovietici.. .

si acum povestea unei alte cuceriri, glorioasa chiar dupa trecerea anilor sau învingerea unor piscuri si mai înalte. Povestea pe care am fagaduit sa v-o spunem mai pe-ndelete: cucerirea celui mai înalt pisc din Uniunea Sovietica. Piscul Comunismului.

Mii de ani, muntii Pamirului au ramas inaccesibili si necunoscuti, iar harta lumii le-a dat un nume... fara nume „Pata alba”, caci pe hartile geografilor si geologilor nu era însemnata nici o denumire, nici o înaltime. La granita U.R.S.S., în masivul Pamirului, se înalta alb si stîncos piscul de 7495 m.

În 1931, în cea dintîi ascensiune de mare altitudine a fost atins piscul Khan Tengri (stapînul duhurilor). Dar toate gîndurile si toate pregatirile erau pentru cel mai înalt vîrf din Uniunea Sovietica, care va fi cucerit în 1933 de Evgheni Abalakov.

La începutul anului 1933 se termina pe imensul ghetar Fedcenko construirea observatorului meteorologic (unul din cele mai înalte din lume, situat la 4 300 m), al carui telegrafist avea sa receptioneze datele de temperatura, vînt, furtuna, pe care postul de radio de pe vîrful cel mai înalt din Pamir, care urma sa fie cucerit chiar în acel an, trebuia sa le transmita automat. Geografii, geologii si alpinistii urmau sa culeaga în aceasta grea încercare, cu dificultati usor de prevazut, o mare si îndelung asteptata victorie.

Înca înainte de a se face planul general al expeditiei începura discutii aprinse asupra echipamentului, materialului si detasamentului de asalt. Trebuia pentru îmbracaminte o stofa groasa, dar usoara, saci de dormit speciali de matase cu puf de gîsca si eider (cei din expeditiile polare erau prea grei), frînghii, coltari, piolete si pitoane din materialul cel mai bun, în sfîrsit corturi joase, de cel mult trei, patru kilograme si care puteau adaposti si apara de frig si vînt cîte trei-patru alpinisti.

Expeditia începe în iunie 1933 si din ea fac parte cei mai încercati alpinisti sovietici, în frunte cu dîrzul si priceputul Evgheni Abalakov. Cine este acest Abalakov despre care am auzit de atîtea ori, dar despre care stim totusi atît de putin ?

El este unul din cei doi frati Abalakov, „neînfricatii siberieni" cum li se mai spune, si de mic s-a deprins sa se catere pe stînci si creste. Nu departe de Krasnoiarsk,

125

orasul sau natal, sînt povîrnisurile Saianului si de aici, de sus, dupa lupta cu înaltimile, va privi întîia oara Evgheni larg, departe, nepatrunsele si nesfîrsitele paduri din taiga. Anii au trecut, acum e student la Institutul de Arte si curînd va fi sculptor (iar fratele sau Vitali, inginer), dar pasiunile tineretii au ramas aceleasi, ba parca mai aprige, mai îndraznete.

Fratii Abalakov sînt printre cei mai dîrji cuceritori ai Caucazului. În 1931 ei au urcat creasta nordica a vîrfului Dîh-Tau, al doilea pisc din Caucaz, de peste 5 000 m, cel mai înalt fiind Elbrusul. Acum descopera fratii Abalakov si un pisc nou, caruia îi dau numele lui Puskin, iar un an mai tîrziu traverseaza unul din zidurile celui mai mare ghetar din Caucaz, ghetarul Bezinga. Tot împreuna au urcat, dupa nopti petrecute în pesteri pline de zapada, stînci înclinate la saizeci de grade si grota de gheata Djanghi-Tau (5 051 m).

În conceptia lor, alpinismul nu este o loterie, o lupta în care mai devreme sau mai tîrziu te asteapta acelasi sfîrsit: caderea în abisuri. Pentru ei, asa cum spunea convins Vitali si aproba calm, senin, Evgheni, totul trebuie sa fie „tehnica si pregatire; noi nu sîntem prizonieri muntelui alb, ci cuceritorii lui”.

Nu stim de ce la cucerirea celui mai înalt dintre vîrfuri (7 495 m), Evgheni n-a pornit alaturi de fratele sau Vitali.

Pagina aceasta epopeica ar fi fost parca si mai frumoasa datorita fratiei de sînge, asemenea fratiei celeilalte, a echipei, a capului de coarda si a secunzilor, a clipelor grele si neprevazute în care fiecare gest, fiecare miscare de deget poate aduce victoria sau moartea. Poate ca Vitali era atunci în Caucaz, pregatind traversarea masivului Selda sau cucerind înca unul din piscurile necucerite ale ghetarului Bezinga.

Dar nici tovarasii de acum nu sînt mai prejos de îndrazneala si priceperea lui Evgheni. Guscin, de profesiune instalator electrician, este un foarte bun schior si alpinist. Desi mai vîrstnic, este foarte bine pregatit, rezistent si de o dîrzenie neobisnuita. sianov, muncitor la o uzina din Moscova, în afara de alpinism face atletism si gimnastica. Este calm si optimist, om pe care te poti bizui în orice împrejurare, oricît de grea ar fi ea. si Evgheni, încercarile de pîna atunci îl calisera si îl învatasera multe. Prudent si calm, zgîrcit la vorba, dar neîntrecut în orientare, în alegerea celor mai bune trasee, a prizelor celor mai favorabile si a celor mai putine riscuri.

Sîntem în 20 iunie si în valea Alta, unde cei trei alpinisti, însotiti de topograful Volkov, au ajuns de la Ox cu automobilul, dupa o zi de drum, începe primavara. Dupa o saptamîna (28 iunie), urcînd pe ghetarul Fedcenko, încep peripetiile. Vechiul drum pentru caravane, din cauza deplasarii ghetarului, se stricase. Animalele înainteaza greu si un cal încarcat cu zahar luneca într-un lac glaciar.

O noapte de popas, înca o zi de drum si se ajunge la Sicriul Dracului. Dar, zic alpinistii, dracul nu este niciodata atît de negru cum se spune, caci aici, lînga sicriul lui, e si iarba proaspata si apa buna, iar stîncile te feresc de vînturi si rostogoliri de pietre.

126

Începe drumul ghetarilor. Imense turnuri de gheata, vasta mare alba si încremenita. Tacere adînca, drum fara surprize si deodata un mic lac. Aici se stabileste a doua tabara, tabara de sub munte (3 900 m), prima fiind cea de la începutul ghetarului Fedcenko, tabara de baza.

O singura zi de drum îi desparte pe alpinisti de poalele vîrfului înca neatins. si ziua aceasta grea e petrecuta printre acele si labirinturile ghetarului sub care curg torenti. Nu o data trebuie sa te folosesti de piolet cu toata energia si sa te cateri pe peretii înalti si reci.

Acolo unde sfîrseste drumul se deschide pentru întîia oara perspectiva neasteptata, coplesitoare a piscului. Nori albi învaluie vîrful. De pe povîrnisuri se rostogolesc cu zgomote avalanse.

E seara. Se cauta loc de adapost. Din tabara dintre gheturi (4 600 m) priviri iscoditoare cauta în jur, în stîncile mute, drum spre nepatrunsele înaltimi.

Sîntem în 9 iulie. Desi oamenii sînt obositi de efortul din ajun, la propunerea lui Abalakov, care arata ca alimentele sînt putine si trebuie sa se ajunga la trepte, se pleaca mai departe. Abalakov, Guscin si Harlampiev, dupa un urcus de zece ore, ating cei dintîi umarul primei pante. Altimetrul arata 5 600 m. În Caucaz ar fi fost înaltimea maxima, aici ea este cu aproape doua mii de metri mai jos de vîrf.

Noaptea trece greu. A doua zi, cînd sa se atace prima din cele sase trepte de gheata si zapada, Harlampiev, epuizat de insomnie si oboseala, nu poate face un singur pas. Se coboara deci, mai ales ca si alimentele se terminasera, la tabara de sub munte (12 iulie).

Fata de greutatile întîmpinate si de cele ce puteau fi prevazute se concepe un nou plan: refacerea potecii ghetarului Fedcenko pentru caravane, aprovizionarea îndestulatoare cu echipament, alimente, combustibil, ducerea cît mai sus posibil a statiunii meteorologice automate si crearea a înca trei tabere intermediare. Asaltul piscului se hotaraste pentru jumatatea lunii august.

Se începe munca. Aproape doua saptamîni de eforturi si de încercari. Un nou grup de alpinisti, condus de Nikolaev, medicul Maslov si sapte hamali din Altîn-Mazar vin sa sprijine expeditia. si    într-adevar, la 24 iulie prima caravana cu alimente si echipament îsi face drum spre tabara dintre gheturi. Pîna la data hotarîta pentru asaltul vîrfului ramînea mai putin de o luna.

În acest timp se instruiesc în tehnica alpinismului hamalii, tadjici curajosi si devotati, dar neobisnuiti cu gheata si zapada, si se cauta posibilitati noi pentru trecere de la 5600 m, mai sus, spre vîrf, proiectîndu-se o ultima tabara la 7 000 m. În ziua de 29 iulie, un grup de doisprezece oameni greu încarcati urcara cu tot raul de munte la 5 600 m, caci fara o buna baza de alimentare si materiale orice înaintare era inutila.

127

A doua zi dimineata, 30 iulie, începe asaltul treptelor. Cu corzi alpine lungi de 30 m, batînd pitoane pe care cei din urma lor fixau scarile de frînghie, Abalakov si Guscin escaladeaza cu greutate, dar fara ezitari, primele doua trepte.

În timp ce se pregateau pentru atacul celei de a treia, din urma, de la 5 600 m urca pe urmele lor celalalt grup de alpinisti, încercînd sa urce neasigurat, cautînd o priza, o piatra mare îl lovi pe Nikolaev în umar, rostogolindu-l într-o clipa de groaza si inutila disperare pentru toti în abisul dinspre ghetarul Ordjonikidze. Corpul lui Nikolaev, care dupa o cadere de cinci sute de metri disparuse dupa stînci, nu a putut fi gasit, desi tovarasii lui coborîra îndata, cautîndu-l pretutindeni. Avalansele stîrnite de caderea lui l-au îngropat desigur undeva într-o fisura de stînca.

Aceasta întîmplare în loc sa-i descurajeze, îi îndîrji. Alpinistii considera ca este de datoria lor sa lupte pîna la capat, oricare ar fi pretul victoriei. si chiar cînd la aceasta prima jertfa se adauga una noua, hamalul Djambai, care muri în urma unei congestii pulmonare (boala fatala la mare altitudine), urmata de doua abandonari (Harlampiev si înca un alpinist), hotarîrea expeditiei ramase neclintita, pastrînd dîrza încrederea în fortele ei si în reusita.

Trei alpinisti si patru din cei mai buni hamali pregatesc la 3 august asaltul treptei a treia, între aceasta si celelalte doua se instaleaza o noua baza: 5 900 m ! În noaptea de 5 august o avalansa uriasa însotita de zgomote mari se desprinde dintr-un ghetar si matura aproape totul pe versantul de sud al crestei, nu departe de tabara 5 600 m. N-a lipsit mult ca frînghiile de fixare a corturilor sa fie rupte de suflul avalansei.

Daca dintre trepte cea de a treia fusese grea, dar nu inaccesibila, în schimb a cincea era de-a dreptul imposibil de trecut. Un zid vertical, în care alpinistii cautara zadarnic cu ochiul si binoclul prize pentru un drum, oricum ar fi fost acesta, învinsi ? Nu !

— Ce facem, Evgheni ? întreaba Guscin.

— Cum ce facem ? Mergem mai departe!...

si Abalakov, neîntrecutul, cutezatorul, inspiratul gaseste, totusi, planînd în gol deasupra unei prapastii de o mie cinci sute de metri, o posibilitate, una singura, în stînga stîncii. Pe acolo porneste curajos si îndemînatic, cu o rezerva de pitoane si ciocanul de stînca, Abalakov, secondat de Guscin.

Proiectat pe cer, Abalakov pare prins miraculos de stînci, ca într-un trucaj cinematografic. Fiecare miscare, fiecare gest hotaraste în fiecare secunda viata lui si soarta expeditiei.

Ar vrea sa se opreasca o clipa, sa se odihneasca. Echipamentul nu-i de loc usor: bocancii au tricuni, pitoanele si ciocanele cîntaresc parca îndoit. Pîna si ochelarii care te feresc aici de orbitoarele raze ultraviolete devin o greutate.

128

Dar orice clipa e hotarîtoare. Trebuie cu orice pret sa ajunga dincolo de stînca, iata, acum, nimeni de jos nu-l mai vede. A ajuns ? Traieste ? Frînghia care aluneca încet prin inelul carabinierei le spune ca da.

Lupta nu s-a terminat înca. Cu doua, trei degete, apoi cu pumnul, Abalakov îsi înalta bratul, bustul, trunchiul. Cu picioarele, strivindu-le aproape, se strecoara în crapatura. În sfîrsit un prag, pragul salvarii. Spre el vor urca acum, greu, si ceilalti, înca un efort (ce simplu e sa scrii aceasta) si cea de a sasea treapta este si ea învinsa. Sîntem la 6 400 m. Aici se va stabili o noua tabara.

Pîna la vîrf au mai ramas o mie de metri si cine a urcat fie si la 2 000 m întelege desigur ce înseamna aceasta în drumul spre 7500 m. Dar ajutoarele nemaiputînd sa urce, acelasi om, Evgheni Abalakov, a coborît si a urcat de doua ori, aducînd în noua tabara alimente si material.

„A ramas ultimul kilometru — scria unul din participantii la expeditie. Deasupra capului atîrna acest kilometru fara de sfîrsit, ca o vesnicie. La picioarele muntelui furnicau oamenii care le doreau reusita. Numai un singur kilometru. Cît de aproape si totusi cît de departe.”

Vestea cuceririi treptelor a fost sarbatorita jos, în tabara de sheata, cu sticla de vin scoasa din fundul rucsacului lui Sianov, care adusese statiunea meteorologica automata, compusa din doua parti si cîntarind fiecare cîte 15—16 kg. Transportul ei peste trepte, spre vîrf, era o noua problema cu nu se stie cîte necunoscute.

Pîna la venirea statiei, a alimentelor si a materialelor necesare ultimului asalt, Abalakov si Guscin, coborîti la tabara dintre gheturi (4 500 m), se odihnesc la soare si privesc nerabdatori drumul caravanelor. Este 20 august si daca se mai întîrzie mult, timpul bun trece si pot surveni surprizele.

Iata ca apar oamenii, cu forte noi, si pe data se întocmeste planul asaltului. Trebuia dus totul pîna la 6400 m, ori a sasea treapta nici nu fusese parcursa decît de Abalakov si Guscin. Se hotaraste pentru 24 august un popas la 7 000 m, iar peste trei zile cucerirea vîrfului de 7 495 m. Între timp celelalte grupuri trebuiau sa-i urmeze urcînd la taberele intermediare.

Dar în munte, mai mult ca oriunde, socoteala de la poale nu se potriveste cu cea din vîrf. Tabara de la 5 900 m care nu putea primi mai mult de doua corturi, din cauza deplasarii ghetii, a trebuit sa fie refacuta, taindu-se în gheata o noua platforma.

Hamalii, înca neaclimatizati cu efortul la mari înaltimi, n-au mai putut urca spre 5 900 m si, parasindu-si poverile, au coborît la 5 600 m. Ultimul lucru neprevazut si neplacut a fost accidentarea lui Guscin, care, urmîndu-l pe Abalakov în drum spre tabara de la 6400 m, s-a ranit la mîna cu o piatra cazuta de sus, dintr-o stînca sfarîmicioasa.

129

Totodata o alta piatra a taiat frînghia de asigurare a lui Abalakov, izolîndu-l în horn. înfruntînd moartea, Abalakov a coborît pîna la marginea prapastiei unde zacea Guscin, l-a pansat, a înnodat frînghia taiata si cu un curaj pe care numai clipele grele ti-l dau, a hotarît continuarea drumului. La 6400 m au ajuns seara, tîrziu, în întuneric. Guscin cu bandajul plin de sînge, Abalakov obosit si fara forte. Au renuntat sa-si mai organizeze un bivuac. S-au culcat pe o foaie de cort, prinsi cu frînghii de pitoanele batute în stînca. La picioarele lor, adîncul prapastiilor, deasupra capului, înaltul inaccesibil al stîncilor si al zapezilor.

si totusi, învingîndu-se pe sine, hamalii care cu o zi înainte parasisera lupta au reluat-o, de data aceasta victoriosi. În ziua de 25 august materialele si alimentele necesare au ajuns în tabara 6400 m si astfel cei doi alpinisti au putut sa-si continue înaintarea mai departe spre vîrf.

27 august. Abalakov si Guscin încep urcusul spre 7 000 m. Drum obositor în zapada înghetata si aerul din ce în ce mai rarefiat. În sapte ore de urcus continuu abia s-au cîstigat cinci sute de metri. Sîntem la 6900 m ! Guscin zace pe zapada sleit de puteri. Abalakov priveste drumul ramas înca de strabatut si-apoi coboara cu Guscin iar spre 6 400 m.

În tabara, ceaiul din zapada topita îi asteapta. Nu puteau fi risipitori cu alimentele. Cîteva linguri de gris, doua bomboane, trei pesmeti, doua bucati de zahar si... gînduri pentru a doua zi, aceasta a fost masa de seara.

O zi întreaga (29 august) a durat urcusul grupului de sase alpinisti spre 6 900 m. Vînt aspru bate necontenit din fata. La prînz temperatura este de minus 15° si picioarele, desi în pîslari grosi, ca la pol, încep sa le degere, într-o ora, în înserare, ei sapa cu pioletii gropi în zapada. Adorm cu greu, oftînd si gemînd în sacii de dormit, în rabufnelile vîntului si în asteptarea diminetii în care vor porni spre vîrf.

Dar a doua zi, alt neprevazut. Ceata groasa învaluie tabara. Nu se vede nici la cinci metri. Bolnavii, trei la numar, au trebuit sa coboare la 6400 m si-apoi în tabara dintre gheturi. Fiindca doar Abalakov putea urca statiunea meteorologica, ceilalti neaclimatizati renuntînd dupa zece metri, s-a hotarît instalarea ei la 6 850 m. De aici au pornit în spatiu primele înregistrari de pe piscul atîtor grele încercari.

Nici în 31 august cei trei alpinisti n-au putut porni mai departe. Temperatura a coborît la —25°. Vînt puternic din toate partile. si o ninsoare neîntrerupta care te îngroapa în corturi. Doua zile si doua nopti furtuna a fost singura stapîna a înaltimilor. Furtuna si frigul. Termometrul arata acum —45°. Este a cincea noapte petrecuta aici, la 6 900 m. Vointa omeneasca în lupta cu natura dezlantuita si necrutatoare.

În sfîrsit zorile. Sîntem în 3 septembrie. Timpul se pare ca s-a îmbunatatit. si vizibilitatea. Masa în schimb... O cutie de conserve de peste si un pachet de ciocolata pentru trei oameni înaintea ultimului asalt, al vîrfului de 7495 m.

130

Rasare soarele. Dar e la fel de frig. Abalakov e în frunte. Un tovaras nu-l mai poate urma. Celalalt renunta si el dupa cîtva timp. Ramîn sa se înfrunte doar Abalakov si muntele. Evgheni merge încet, dar lipsa de aer îl sufoca, tot costumul sau e un blindaj de gheata. Se clatina, se ridica, se sprijina în piolet si merge mai departe. Granitul muntelui îl cheama, îl ispiteste. Sculptorul din el, cu dalta fauritoare de viata si alpinistul, cu pioletul si ciocanul fauritoare de glorie alpina, pasesc încrezatori în victorie. Acum e la 7300 m ! Un ultim efort, o ultima încercare si muntele îl va recunoaste stapîn. Sînt cinci ore de cînd muntele, viclean si puternic, nu se lasa biruit în lupta dreapta, cinstita a lui Abalakov.

Ultimii zeci de metri. Cuiele tocite ale bocancilor nu-l mai ajuta. Abalakov pune coltarii. si într-un ultim si suprem efort se catara spre vîrf. Dar picioarele nu-l mai ajuta. În patru labe, coplesit de oboseala, dar beat de fericirea victoriei, urca pe vîrf, nu grav si surîzator, ca învingatorii de pe pamînt, ci simplu, omeneste, ca dupa o lunga rafuiala pe viata si pe moarte cu muntele.

„Pe creasta ascutita ca o lama de cutit care ducea spre vîrf cautînd sa înfig coltarii si pioletul cu toata puterea si sa-mi mentin echilibrul sub bataia vîntului lateral, urcam spre ultimele stînci ale piscului. Un sentiment ciudat, îngrijorarea ca nu mai ajung, ma facea sa tulbur ritmul lent al miscarilor. Ma catarai în patru labe pe platforma stîncoasa din vîrf.”

De-acolo, în lumina violeta a apusului, din înaltul cel mai înalt al Pamirului, Abalakov priveste departe, pîna la patru sute de kilometri muntii masivi din Hindukus, Kunlun, Tiansan. si umbra lui, proiectata de soare peste vai, se-ntinde biruitoare peste lantul întreg de munti, muntii cuceriti de vointa de neînvins a omului !...

Noi, românii, nu am urcat atît de repede la mari altitudini. Au trebuit sa treaca aproape doua sute de ani de la cucerirea Mont Blanc- ului, ca trei alpinisti români, Udrea, Statescu, Dobre, sa urce pe aces vîrf care „a creat” alpinismul. si iata, abia în august 1961, doi români, sotii Ciulii, au urcat pentru întîia data la peste sapte mii de metri, pe Vîrful Lenin (7134 m).

Asteptam cu emotie ascensiunea celor dintîi alpinisti români la peste opt mii de metri, undeva în Karakorum sau Himalaya. Dar pîna atunci sa povestim mîndri, dupa notele de drum ale lui Sorin Ciulii, ascensiunea lui si a Ioanei Vladescu pe piscul Lenin, în Pamir.

sase alpinisti, trei natiuni, doua familii, sau, pe profesiuni, un geolog si cinci fizicieni, au pornit într-un început de august sa cucereasca înaltimile Pamirului. Cine le-a insuflat aceasta dorinta, ce pregatire aveau si cum gîndeau ei sa ajunga pe vîrful de sapte mii de metri pe care si-l fixeaza ca obiectiv ?...

Desigur, oamenii acestia nu urcau acum prima oara pe munte. Dar una este Tatra (Iosep Sekira si sotii Mali erau cehi), Carpatii pe care îi urcasera sotii Ciulii si alta Caucazul sau Pamirul.

131

Pregatirea pentru o ascensiune la mare altitudine sotii Ciulii o facusera dîrz si metodic în anii anteriori, ei fiind de mai multa vreme în Uniunea Sovietica, fizicieni atomisti la Institutul international de cercetari nucleare din Dubna, de lînga Moscova.

Începutul ? Ca aproape totdeauna în viata noastra si a marilor noastre pasiuni, datorit neprevazutului... Un concediu de odihna în Caucaz, în 1957, o scoala de catarare pe gheata, o prima voluptoasa victorie—escaladarea Elbrusului (5 641 m) si sotii Ciulii vor ramîne pe viata oamenii muntelui si ai marilor înaltimi.

Cum au ajuns în Pamir ? Foarte simplu. În anul vacantei, în Caucaz, ei întîlnesc pe V. Abalakov, neînfricatul, atotstiutorul, pasionatul, si de la el, într-o noapte cum numai vînatorii si alpinistii stiu s-o faca alba, sotii Ciulii pornesc înapoi cu gîndul la Pamir.

Chiar în anul 1959 ei urca, în tovarasia a trei fizicieni cehi, pe ghetarul Fedcenko, cu ciudatele lui diferente de temperatura: +50° ziua, —25° noaptea. Pe creste întîlnesc expeditia sovietica organizata în cadrul Anului Geofizic International,

Apoi urmeaza o premiera. Sorin Ciulii si alpinistul sovietic Alfred Koraliov escaladeaza cu succes piscul Comuna din Paris, nu atît de înalt (6 365 m), dar extrem de dificil de urcat din cauza cailor de acces.

Încep abia acum antrenamentele severe, gradate ca efort si altitudine. si în 9 august 1961 caravana internationala compusa din trei cehi, doi români si un sovietic porneste hotarît si nerabdator la drum...

Bine echipati, cu pantaloni de alpinism si peste ei pantaloni de ghetar, pulover de lîna, pufoaica, hanorac de nailon si cizme îmblanite de pilot, cu saci de dormit speciali din nailon si puf de pinguin, alpinistii nostri decoleaza de pe aeroportul Moscovei — întîia baza de plecare — pîna la Frunze, în nordul Tiansanului, 3 500 km, sau patru ore cu un avion cu reactie. De aici, un zbor peste valea Fergana care desparte masivele Pamir si Tiansan si primul popas în Os, supranumit oraselul expeditiilor pamiriene.

Din Os mijlocul de locomotie se schimba. Cu masina si cu panorama muntilor Alai mereu în fata, caravana paseste încet si emotionat în împaratia Pamirului.

Nici n-au pus bine bazele primei tabere (3 700 m) si greutatile, neprevazutul au si început sa apara. Vreme rea, zapada, ceata. Sotii Mali, bolnavi de raul de munte, într-adevar, cum spune Sorin Ciulii, cel dintîi obstacol greu de trecut la mare altitudine este aerul rarefiat. Închipuiti-va ca la 5 500 m, de pilda, presiunea atmosferica este numai jumatate din cea de la nivelul marii. Raul de munte, ca si raul de mare sau de avion, dar mai mult decît acestea, are efecte foarte neplacute si daunatoare: dureri de cap, insomnii, vomitari, lipsa de pofta de mîncare, apatie totala.

Ceata s-a risipit. Sotii Ciulii si Sekira au plecat din tabara de baza sa caute un drum peste ghetar, pentru instalarea unei tabere superioare. În zilele urmatoare, în lupta

132

cu gheata sfarîmicioasa si cu greutatea urcusului s-a ajuns la 4 800 m, unde se instaleaza tabara. Nu fara prudenta, fiindca zilnic se auzeau, nu departe, bubuiturile avalanselor care porneau de pe cornisele de o suta cincizeci de metri grosime ale muntelui.

Urmatorul obiectiv era 5 000 si 5 100 m, stînca lui Lipkin. Dupa o escalada de trei ore, cu trecere prin niste hornuri, se ajunge în sfîrsit aici. Se coboara apoi la tabara de baza, unde au venit oaspeti neprevazuti: trei alpinisti sovietici care tocmai reusisera un „sapte mii”. O despartire grea de sotii Mali, bolnavi, cu regretul de a fi nutrit atîtea vise.

Dar muntele e neclintit. El asteapta oamenii curajosi, dîrji, dornici sa-l cunoasca si sa se întreaca cu el împreuna cu alpinistii sovietici se urca la 6000 m, unde se instaleaza a patra tabara. De o escalada pe verticala a peretelui nordic nu poate fi vorba.

Creasta nu este departe. Dar uneori ea pare la numai cîtiva pasi, la cîteva minute de mers. Senzatie asemanatoare cu mirajul din desert, iluzie optica a marilor înaltimi, provocata de puritatea si densitatea aerului. Unul dintre alpinisti, ispitit de aceasta tentatie a atingerii crestei, n-a mai putut rezista si a pornit în iures spre ea. S-a înapoiat dupa o ora si jumatate, obosit si dezamagit.

O alta înselatoare iluzie optica si un spectacol neobisnuit, cu care alpinistii se mîndresc, a fost urmarirea unei puternice avalanse, pe peretele nordic al Vîrfului Lenin, avalansa care parea ca înainteaza lent, ca-ntr-o filmare cu încetinitorul, dar care în realitate cobora vertiginos cu 60 km pe ora. Avalansa a stîrnit, la rîndul ei, peste crestele muntelui, alte avalanse...

Ascensiunea finala a început din tabara a treia, de la 5100 m. Dupa o noapte petrecuta la 6000 m si traverseul peretelui nordic, a fost instalata tabara la 6 800 m. De unde, dupa înca o noapte de asteptare, cu vînt naprasnic si temperatura de —25°, s-a trecut la asaltul piscului.

31 august 1961. Sub un cer albastru, Vîrful Lenin îsi asteapta cuceritorii. Creasta nu este periculoasa, ci numai obositoare. Urcusuri si coborîsuri care parca nu se mai sfîrsesc Apoi un perete de gheata foarte înclinat, dar din fericire nu mai lung de o suta de metri. Platoul. si vîrful...

Pe pioletele înfipte în stînca fîlfîie steaguri, între altele si tricolorul românesc. El saluta de aici, de la 7134 m, ghetarul Fedcenko, argintat în lumina soarelui, apele îngîndurate ale lacului Kara-Kul, piscurile alb-albastre ale Pamirului...

Asa cum Universitatea Lomonosov din Moscova a devenit si a primit numele de „Universitatea popoarelor”, tot asa Pamirul, supranumit „Acoperisul lumii”, este astazi muntele tuturor alpinistilor lumii. În iulie 1962 sase alpinisti britanici condusi de John Hunt si sase alpinisti sovietici au escaladat Vîrful Comunismului. Acelasi grup de alpinisti au urcat si un vîrf fara nume, ca atîtea altele în Pamir, nu departe de piscul Garno, numind acest nou vîrf cucerit Vîrful Concordiei, în cinstea prieteniei celor doua tari.

133

O parte din piscurile Pamirului si ale muntilor învecinati sînt cunoscute si cucerite: Khan Tengri (6 995 m), Vîrful Lenin (7134 m), Pobeda (7 439 m), Vîrful Comunismului (7 495 m), Mustagh Ata (7 546 m), Kungurll (7 595 m). Altele sînt descoperite în anii din urma, asaltate si învinse. Asa este, de pilda, vîrful de 6113 m, din apropierea ghetarului Fedcenko, escaladat în premiera în anul 1962 de o expeditie de saisprezece alpinisti sovietici.

Himalaya

Din cele patrusprezece piscuri înalte de peste 8000 m, zece sînt în Himalaya si patru în Karakorum. Cînd spui Himalaya, spui Everest (Chomolungma) si cînd spui Everest, ai si rostit numele lui Edmund Hillary si Norke Tensing.

Everestul a fost supranumit cel de al treilea pol al pamîntului. si lupta încordata, eroica, pentru cucerirea lui, a durat mai mult de trei decenii. Cucerirea Everestului a însemnat victoria omului asupra naturii si asupra lui însusi.

Asa cum spunea Maurice Herzog, întîiul cuceritor al unui munte de opt mii de metri, Annapurna: „O data cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a disparut un mit. De acum înainte omul este stapînul universului marilor înaltimi”.

Iar John Hunt, conducatorul glorioasei expeditii, vede în aceasta cucerire nu numai victoria record asupra muntilor, ci o lunga si grea lupta plina de semnificatii: „Ea este simbolul însusi al efortului omului împotriva fortelor naturii; ea evoca continuitatea acestei lupte, ca si lantul care-i leaga pe toti cei care au luat parte la ea”.

Pîna în prezent peste saptezeci de alpinisti din întreaga lume au reusit sa învinga munti de aproape opt mii de metri. Aproape dublul lor constituie jertfele cunoscute ale celor care au visat si încercat acelasi lucru.

Dintre cei cincizeci de învingatori, numai patru au reusit o dubla victorie la peste opt mii de metri: Hermann Buhl pe Nanga Parbat (8125 m) si Broad Peak (8047 m), Kurt Diemberger pe Dhaulagiri (8172 m) si Broad Peak, Pasang Dawa Lama de doua ori pe Cho Oyu (8153 m) si Gyaltsen Norbu pe Manaslu (8125 m) si Makalu (8481 m).

Himalaya nu este cel mai lung lant de munti din lume (el are doar 2 500 km fata de cei 18000 km ai Cordilierilor), dar maretia lui este unica. Aici se gasesc toti muntii înalti ai lumii, zapezile cele mai mari, furtunile si avalansele cele mai necrutatoare.

De altfel cuvîntul Himalaya vine de la sanscritul hima, care înseamna frig, zapada, iarna. Traducerea cea mai apropiata a numelui Himalaya ar fi deci muntii înzapeziti. Aproape toate denumirile geografice, originare ale muntilor, sînt pline de legende, de mituri si poezie.

Chomolungma (Everest—8 848 m) nu este numai, cum se spune în tibetana, „Zeita mama a pamîntului”, ci si „Muntele pe care-l vedem din orice loc”, „Muntele pe

134

care orice pasare orbeste daca zboara atît de sus” sau, cu un nume care aminteste de ninsorile lui neîntrerupte, „Casa zapezilor”.

Kangchendzonga (8597 m), cel de al treilea urias al pamîntului, este cel dintîi munte estic care întîlneste musonul si-i primeste darul alb al zapezilor. El are cinci vîrfuri semete si totdeauna atît de ninse, încît de aici a primit muntele chiar numele sau „Cele cinci sipete cu comori ale zapezilor”.

La capatul opus, cel mai vestic munte al Himalayei este Nanga Parbat (8125 m), numit de locuitorii din Casmir si Muntele Rege sau Muntele Golas. Pentru alpinistii care l-au asaltat si care au platit cu peste 50 de jertfe cucerirea lui, Nanga Parbat va ramîne pentru totdeauna, asa cum i s-a spus amar, „Muntele groazei”.

Lhotse (8 501 m) are o denumire geografica simpla — Piscul de sud — si ea nu se datoreaza localnicilor, ci exploratorilor care l-au descoperit în 1921, la prima expeditie de recunoastere a Everestului.

În sfîrsit Annapurna (8 078 m), întîiul munte de peste 8 000 m, cucerit de francezi în 1950, premiera tuturor premierelor himalayene, poarta numele zeitei semanaturilor, a recoltelor, care în mitologia hindusa este în acelasi timp si zeita abundentei.

Pentru localnici, muntii cei mai înalti ai lumii, muntii Himalayei sînt tabu. De nepatruns si de neatins. Cine urca în Nepal muntii sacri, acela plateste amenzi grele, echivalînd în bani cu înaltimea muntelui urcat.

Ideea de munte care ucide, de munte care nu trebuie urcat, o gasim de altfel si în denumirea lantului muntos Mindukus, care în traducere înseamna „Omorîtorul de hindusi”. Exista credinta ca cei care vin din India calduroasa si îndraznesc sa urce pe acesti munti, pier în zapezile lor vesnice.

Daca timp de treizeci si doi de ani Everestul nu a fost învins, aceasta se explica si prin interdictia de a se urca muntele pe versantul lui sudic, legile Nepalului fiind în privinta aceasta neînduplecate.

Se cunoaste îndrazneala nebuna a alpinistului englez Maurice Wilson care în anul 1934, dupa ce se strecoara peste granita Tibetului travestit în tibetan, încearca de unul singur (la 6 400 m cei trei hamali nu mai vor sa-l urmeze) sa ajunga la saua de Nord (7007 m). Asa cum reiese si din jurnalul sau, creasta n-a putut fi atinsa. O ultima încercare, disperata, si Wilson dispare. Corpul lui, pastrat de gheturi si zapezi, ca o amintire a nebuniei sale, a fost gasit în primavara anului urmator.

Zeii muntilor sînt neiertatori cu muritorii care vor sa le dezlege tainele, spun preotii budisti si credintele poporului. Cine ar atinge muntele cel mai înalt, muntele „Zeita mama a pamîntului”, Chomolungma, ar muri sau ar deveni el însusi zeu.

135

De aceea, dupa ce Norke Tensing a atins vîrful cel mai înalt, în neguri, zapezi si spirite al Chomolungmei, si a lasat pios acolo biscuiti, ciocolata si ce-i mai ramasese din mîncare, pentru hrana zeilor, a fost privit de oameni la înapoiere ca un sfînt, purtat pe sus cu mare cinstire, iar hainele i-au fost atinse cu admiratie si respect, ca unui Dalai Lama.

Fara sa facem un istoric al expeditiilor din Himalaya sau sa urcam cu alpinistii marilor îndrazneli fiecare munte de peste opt mii de metri, sîntem totusi datori în aceasta evocare a muntilor lumii sa trecem în revista marile ascensiuni, încercarile eroice, grelele jertfe vrednicele biruinti.

Lupta cu uriasii pamîntului, atît de tîrzie în ani, dar necrutatoare în tarie, aminteste de lupta pentru cucerirea marilor, a polilor si a cerului. Ea este însa unica prin maretia si încordarea supraomeneasca pentru cucerirea fiecarui metru de înaltime, a ficarei creste înghetate sau amenintate de cornise de zapada, a peretilor de stînca care coboara vertical în abisuri, la cinci mii de metri sub picioarele ostenite ale alpinistilor.

Nu vrem sa începem aceasta incursiune în ascensiunile Himalayei fara a aminti o lege a ei si poate una din cele mai frumoase ale exploratorilor lumii. Himalaya a fost înca înaintea Antarctidei si a Anului Geofizic International singurul loc de pe pamînt unde popoarele s-au întrecut pasnic între ele pentru cucerirea spatiului necunoscut. Cu piolete si coltari în loc de pusti si tunuri, cu masti de oxigen în loc de masti de gaze, alpinistii tuturor natiunilor s-au întrecut aici prieteneste pentru victoria vointei omenesti si gloria celor mai îndrazneti si bine pregatiti.

S-a creat o traditie cavalereasca, un fair-play al muntilor, dreptul respectat tacit de toti alpinistii lumii, ca muntele asaltat prima data de o natiune sa ramîna al ei, cu toate încercarile nereusite, pîna la definitiva victorie.

În aceasta situatie au fost cu K2 (Chogori) — italienii, cu Nanga Parbat — germanii, cu Annapurna — francezii. si ne-a mirat cînd Everestul, asaltat din 1921 de englezi în unsprezece expeditii, a fost rîvnit în 1952 de elvetieni. Probabil ispita cuceririi celui mai înalt vîrf din lume, victorie istorica si sportiva, a întunecat o clipa legea sportivitatii. Pîna la urma însa, prin firescul istoriei, totul a fost reabilitat. Everestul a fost cucerit de englezi, asa cum se cuvenea, caci ei au facut începuturile si au dat întîile jertfe. Dar si de nepalezul Tensing, simbol al drepturilor tarii gazda, stapînitoare a muntelui, întîmplarea cuceririi muntelui Everest de un neozeelandez si un nepalez, componenti ai unei expeditii britanice, este si o lectie istorica. Precum si dovada contemporana a prieteniei popoarelor, fara care nu se poate convietui, nici aici jos la granitele tarilor si nici sus la granitele norilor!...

si acum sa pornim la drum.

Ce este Himalaya, aceasta tara a zapezilor, cum este ea numita de localnici, aceasta împaratie a muntilor învecinati cu cerul ? Prin ce legi geologice s-a format aici, în timpuri stravechi, în miocen, aceasta cuta a scoartei pamîntului, lunga de 2 500 km si lata

136

de 220 km, si care an de an continua sa creasca în înaltime, cresterea ultimilor douazeci de ani fiind de 25 m ?

Doua mari ape (Indusul si Brahmaputra) si trei state (Nepal, India, Tibet) delimiteaza granitele tarii zapezilor. Nepalul, pîna în anul 1949, nu dadea voie nici unui strain sa-i calce pamîntul, ceea ce a facut ca toate expeditiile himalayene sa se faca pe versantul nordic, prin Tibet.

Tibetul este o tara a multor curiozitati, avînd trei sute de mii de calugari dintr-un milion de locuitori, o capitala, Lhassa, la 3 600 m altitudine, un lac, cel mai înalt din lume, la 5 465 m, si o religie plina de mistere, cu o capetenie zeificata, Dalai Lama.

În sfîrsit, India, atît de aproape de muntii acestia de opt mii de metri, abia în anul 1960 va porni si ea la cucerirea Chomolungmei, a zeitei mame a pamîntului.

Himalaya are, ca si mitologicul Janus, doua fete diferite. Versantul sudic, cel spre India si Oceanul Indian, este tropical. O jungla luxurianta, paduri vesnic verzi, stejari, castani, dafini, magnolii, iar spre vîrf stepa alpina. Versantul nordic, cel dinspre Tibet, e format din munti înalti, ghetari, vai prapastioase si zapezi eterne.

În Himalaya, asemenea noptilor polare care dureaza sase luni, musonul (din araba, anotimp) bate si el la fel, aducînd cu sine nedorite si nesfîrsite ploi, ninsori neîntrerupte si uragane, vînturi naprasnice de 180—200 km pe ora. Pentru ca o expeditie sa învinga în Himalaya, întîia conditie este sa nu fie surprinsa de muson. De aceea aproape toate cuceririle muntilor de peste opt mii de metri din Himalaya s-au facut numai între lunile mai si iulie.

Himalaya nu are numai musonul, acest adversar mai de temut decît înaltimile muntilor; nu numai frigul de —50° si vîntul 200 km pe ora sînt aparatorii muntilor neîmblînziti. Ci mai ales avalansele. Ca sa le stapîneasca, sa le farîmiteze forta, Hunt a adus în expeditia din 1953 tunuri speciale.

Veti vedea cum, ca sa poata mai usor cuceri vîrfurile, italienii au luat cu ei pe K2 macarale mecanice pentru transportarea bagajelor între tabere, iar elvetienii au folosit pe Dhaulagiri un avion, cu numele de Veti. Dar adevarata si singura victorie a alpinismului este aceea cucerita de om, de puterea, îndrazneala si priceperea lui.

De ce nu popoarele muntilor Himalaya au fost primii lor cuceritori — am spus-o nu o data, dar sa reluam. În credinta acestor popoare muntii sînt tabu, munti sacri, în stapînirea duhurilor rele si omul care îi înfrunta e pierdut. Acestor zei ai muntilor li se datoreaza respect, adorare si sacrificii în animale, ca sa le domoleasca mînia si spiritul de razbunare.

si totusi, încet, cu greu, anii si viata au clintit pîna si credintele în zeii muntilor, în zeii zapezilor si furtunilor. „Tigrii” din Himalaya n-au urcat numai cu poveri grele la peste sapte mii de metri, si cu piolete si colturi în tovarasia alpinistilor din întreaga lume

137

la peste opt mii, ei au urcat pe tronul zeilor si au adus de acolo, din vecinatatea norilor, încrederea ca omul este stapînul Universului si nu zeii. Aceasta i-a sugerat poate lui Fritz Rudolph, evocatorul epopeilor himalayene, si titlul ultimei sale carti „Vîrfuri fara zei”.

Noua sute de kilometri din granita Nepalului se învecineaza cu Tibetul si muntii Himalayei. „Tigrii” sînt locuitori ai tinuturilor înalte ale Nepalului, aceasta tara de munti, aproape fara cai ferate; în întreg Nepalul, la o suprafata de 140000 km2 si zece milioane de locuitori, sînt 103 km de cale ferata.

O tara cu temple de aur si analfabeti. De oameni saraci, cinstiti si dîrji, care iau la nastere, adeseori, numele zilei în care s-au nascut. Pasang, de pilda, înseamna vineri. Va amintiti de prietenul lui Robinson Crusoe, gasit pe insula tot într-o zi de vineri ?

Cînd sînt din valea Sola Khumbu li se mai spune serpas adica barbat din rasarit. Ei urca la înaltimi de sapte, opt mir de metri în aerul rarefiat, în ceata sau în luciul orbitor al zapezii, zeci de kilograme de materiale. Ei coboara pe „sahibii" (stapînii) bolnavi sau epuizati de forte, în taberele intermediare. si, daca e nevoie, tot ei ramîn devotati lînga ei, în zapezi, pîna în ultima clipa, desi s-ar putea salva de la moarte...

Numai cel mai vrednic dintre ei ajunge sirdar, seful hamalilor. si numai cei mai rezistenti si curajosi ajung „tigri”, învingatori ai înaltimilor de peste sapte mii de metri.

Astazi în istoria cuceririlor muntilor Himalaya numele lui Norke Tensing, Pasang Dawa Lama, Gyaltsen Norbu sînt prezente alaturi, cu cinste, de acelea ale alpinistilor din întreaga lume. Mîine, popoarele din jurul muntilor de peste opt mir de metri vor scrie, fara îndoiala, o noua cucerire a muntilor Himalaya !...

Din cei patrusprezece uriasi ai pamîntului, Karakorum are doar patru munti peste 8 000 m: K2 (Chogori), asaltat si cucerit de italieni în 1954 si trei munti a caror înaltime difera în zeci de metri: Hidden Peak (8068 m), Broad Peak (8 047 m), Gasherbrum II (8 035 m).

Întîi a cazut Gasherbrum II, în anul 1956. Victorie a unei expeditii austriece, condusa de Fr. Moravec. Broad Peak este asaltat si cucerit de o expeditie austriaca condusa de M. Schmmuck, la care a participat si H. Buhl, iar Hidden Peak de o expeditie americana, în frunte cu N. Clincii.

Iata cum a fost cucerit Gasherbrum II. Expeditia austriaca a lui Fritz Moravec, din care faceau parte sase alpinisti, nelipsitul doctor si geologul, ajutata de o suta saizeci si opt de hamali, a asediat si acest munte care îsi pastrase neprihanirea. În ziua de 7 iulie 1956 S.Larch si H. Willenpart pornesc din tabara de la 7 500 m si dupa opt ore de urcus eroic cuceresc piscul.

Acest an 1956 marcheaza, de fapt, în asaltul marilor piscuri, unul din anii celor mai depline biruinti: în luna mar cad doi mari munti ai lumii, Manaslu (8125 m) si Lhotse (8501 m), iar în iulie Gasherbrum II (8035 m).

138

Shisa Pangma (8 013 m)

Cel mai mic dintre cei mari, muntele acesta, situat la granita Nepalului si Chinei, a fost cel din urma cucerit, în mai 1964. Aceasta tîrzie cucerire se explica si prin pozitia lui, prin ambitia alpinistilor de a cuceri mai întîi piscurile cele mai înalte din Himalaya, si totodata prin restrictiile privind accesul pe acest munte. Ziarele au anuntat la începutul lunii mai 1964 ca zece alpinisti chinezi, pornind din tabara de la 6 800 m, au escaladat muntele. Ei au fost ajutati de 4 serpasi si 40 de hamali.

Cucerirea piscului a fost întîrziata cu o saptamîna, din cauza viscolului si a ninsorii. Trei echipe de asalt, pe ger si vînt, asediaza panta de peste 50° de la 7800 m si pîna la urma, depasind greul, ies învingatoare.

În felul acesta si China intra în palmaresul cuceririlor himalayene ale muntilor de peste 8 000 m.

Annapurna (8 078 m)

Muntii si-au asteptat de milenii îndraznetii cuceritori. Mai întîi au mers spre ei exploratorii, oamenii de stiinta: Marco Polo, cei trei frati Schlagintweit, Prjevalski, Sven He-din. Dar nu au putut ajunge decît în preajma lor.

si-atunci au sosit pe urmele lor alpinistii, acesti „nebuni”, care înfruntînd imposibilul descopera geografia si înving natura îndaratnica. De necrezut, desi Himalava este tinta exploratorilor înca de la începutul secolului al XIX-lea, abia în anul 1950 este cucerit cel dintîi pisc de opt mii metri. si nu de englezi, si nici de localnici, care abia mai tîrziu vor lupta pentru cucerirea muntilor lor, ci de francezi.

Sa nu ne miram însa... Franta a fost totdeauna tara ideilor îndraznete, a ideilor generoase. Cei care urcasera cei dintîi pe Mont Blanc si dadusera omenirii o noua pasiune, o noua nazuinta — alpinismul, nu puteau sa nu fie în primele rînduri si în cucerirea Himalayei.

Muntele ales a fost Annapurna. înaltimea: 8 078 m. Cuceritorii ? Nume cunoscute si pretuite de alpinismul lumii: Louis Lachenal si Maurice Herzog. Data istorica a cuceririi: 3 iunie 1950.

Lupta a fost apriga. Dar Lachenal si Herzog nu erau oamenii care sa cedeze. Cu pretul vietii, al degetelor lasate acolo, înfipte în granitul muntelui, victoria trebuia cucerita si a fost cucerita într-adevar.

Cine citeste istoria acestei epopei a muntelui, se înfioara de clipele grele prin care au putut trece oamenii, dar ramîne si coplesit de admiratie în fata vointei lor. Francezii nu s-au multumit numai cu aceasta victorie istorica si de prestigiu. Ei vor mai intra o data în istoria Himalayei prin cucerirea vîrfului Makalu (8481 m).

139

Anul 1962 ne-a adus o noua veste! Expeditia condusa de Lionel Terray, care participase cu ani în urma si la ascensiunea pe Annapurna, a escaladat muntele Jannu (7 710 m), în Nepal, asaltat cu trei ani înainte de francezi, munte extrem de dificil, cu pasaje de gradul cinci si sase la înaltimea de 7400 m. Marile înaltimi ramîn asadar o permanenta invitatie, un nesecat izvor de pasiuni alpine si de eroism...

Nanga Parbat (8125 m)

Este muntele care a cerut cele mai multe si grele jertfe, dar care, ciudat, a fost învins de un singur om: Hermann Buhl. Ceea ce nu s-a mai întîmplat cu nici un alt munte din Himalaya.

Nanga Parbat este caracteristic prin cea mai mare diferenta de altitudine de pe întreg globul pamîntesc.

Cît trebuie sa fi fost de emotionant pentru Peter Aschenbrenner, unul din supravietuitorii expeditiilor tragice din 1934, ca dupa douazeci de ani sa revina aci, ca sa razbune moartea tovarasilor sai si cruzimea sîngeroasa a muntelui.

Hermann Buhl a pornit mai mult în noapte decît în zori (la doua dimineata) si pîna seara la sase — deci dupa 16 ore de ascensiune — a ajuns la pisc! Înapoierea s-a facut abia a doua zi. H. Buhl, reamintindu-si de noaptea din Alpi, pe Watzmann, a mai petrecut una aici, la opt mii de metri.

Flamînd, înghetat, fara macar un sac de dormit, dar învingator al celui mai crud munte din Himalaya.

În anul 1962 o noua expeditie germana, condusa de dr. K. Herrligkoffer, acelasi care a condus si expeditia din 1953, a asaltat piscul pe versantul vestic. Echipa de asalt constituita de Low Kinshofer si Mannhardt — ultimii doi, eroii primei escalade de iarna a peretelui nordic al Eigerului — cucereste piscul la 22 iunie 1962. Dar la coborîre ei platesc greu aceasta victorie. Kinshofer si Mannhardt se aleg cu degeraturi grave la fata si picioare, iar Low aluneca pe o panta de zapada cu gheata, accidentîndu-se mortal, înca o data Nanga Parbat, „Muntele groazei”, nu si-a dezmintit numele.

Manaslu (8 125 m)

A surprins desigur aparitia, dar nu si victoria expeditiei japoneze în Himalaya. De altfel, înca cu ani înainte, japonezii asaltasera mai multe piscuri de peste sapte mii de metri si cucerisera o parte din ele.

De asta data, în 1956, tinta lor este Manaslu. O rafuiala mai veche, cu patru ani în urma, nu daduse nici un rezultat. Dar dîrzenia, perseverenta si modestia japonezilor sînt considerate ca unice în lume.

140

Peste un an, în 1953, ei sînt din nou la datorie. Dar muntele nu se vrea învins. Asaltul e parasit la 7750 m, deci la mai putin de patru sute de metri de vîrf. În anul 1954 încercarea japonezilor de a urca din nou pe Manaslu este oprita de protestele si credintele localnicilor ca expeditiile anterioare au dezlantuit furia zeilor asupra satelor lor.

În anul 1956, dupa ce japonezii platesc cele zece mii de rupii cerute pentru templul distrus de zeii muntelui, suparati pe alpinisti, expeditia lui Yuko Maki, un conducator cu totul neobisnuit pentru expeditiile himalayene (63 de ani), porneste iar la drum. Expeditia este compusa din doisprezece alpinisti, douazeci de serpasi si noua tone de material. si iata, dupa cinci ani de staruitoare si repetate încercari, ziua victoriei: 9 mai 1956. învingatorii: alpinistul japonez T. Imaniski si sirdarul Gyaltsen Norbu.

Aceasta expeditie a stîrnit atît de mult entuziasm pentru Himalaya, încît de atunci expeditiile japoneze sînt foarte des întîlnite în lupta pentru cucerirea celor mai înalti munti ai lumii. În 1960, prin doua formatii de asalt, ei au cucerit Himal Chuli (7864 m). Totodata, în Hindukus, au urcat Noshaq (7492 m), iar si mai recent, în aprilie 1964, o noua expeditie japoneza a asaltat si cucerit pentru întîia data vîrful Gyanchunkang (7 922 m), la 30 km est de Everest, la frontiera Tibetului.

Cho Oyu (8 153 m)

În anul 1953 englezii au pornit prin Nepal, convinsi ca de asta data Everestul nu va mai rezista. Dar, surpriza, elvetienii obtinusera mai înainte aprobarea guvernului local si acum erau dincolo de saua de Sud. Ca sa se consoleze, expeditia, din care facea parte Shipton, Hillary, Riddifort, Evans, Bourdillon, Gregory, Lowe si sirdarul Ang Tarke, asalteaza un alt munte de peste opt mii de metri, dar pîna la urma nici acesta nu va fi cucerit.

Aceasta a fost cea dintîi ofensiva a muntelui Cho Oyu. Piscul este asezat chiar pe granita dintre Nepal si Tibet si a fost zarit întîia data în 1951, de Shipton si Bourdillon, de la înaltimea pasului Nangpa La, fara sa-i ispiteasca prea mult. Dar un munte de peste opt mii de metri, mai ales acum, cînd asaltul celor patrusprezece devine neprevazut si febril, este totusi o victorie si ea nu trebuie scapata. Acest lucru îl va întelege mai bine expeditia austriaca din 1954.

În 19 octombrie 1954 (curioasa luna pentru o cucerire himalayana) muntele este cucerit de doua formatii de asalt, prima fiind alcatuita din H. Tichy si S. Jochler, iar a doua din H. Heuberger si Pasang: Dawa Lama. A fost expeditia cu cea mai mica greutate de bagaje (900 kg) si cu cel mai mic numar de alpinisti. Ea dorea sa demonstreze posibilitatea cuceririi unui pisc înalt în grup restrîns, usor echipat.

O întîmplare neprevazuta era sa rateze însa cucerirea muntelui. În timpul unui viscol puternic, Tichy si-a pierdut manusile, iar mîinile au început sa-i degere. Asaltul a fost amînat. Au trebuit sa coboare la tabara de baza.

141

Între timp o expeditie franco-elvetiana a venit si ea pe Cho Oyu, propunînd unirea celor doua expeditii. Tichy n-a vrut sa accepte. Pasang Dawa, surprins de aceasta interventie, ferm si cinstit, a hotarît soarta victoriei austriece. El a urcat cu serpasii sai, într-o singura zi, înaltimea de 3000 m, ducînd în tabara încarcatura necesara. Apoi l-a convins pe Tichy sa se continue ascensiunea. Ba mai mult, în portiunile grele, Tichy, avînd mîinile degerate, l-a ajutat sa urce cu frînghia. Asa au cucerit austriecii, datorita cinstei si dîrzeniei lui Pasang Dawa, muntele Cho Oyu.

Elvetienii au pornit mai apoi si ei Ia asaltul muntelui, dar vremea rea i-a facut sa renunte.

Dhaulagiri (8172 m)

A fost asaltat pîna în 1956 de patru ori, o expeditie argentiniana ajungînd pîna la 7 800 m, de unde musonul a alungat-o cu violenta, conducatorul expeditiei F. Ibanez murind în urma degeraturilor.

Pîna în anul 1960 muntele a mai fost asaltat de înca trei expeditii. Este adevarat ca muntele parea de necucerit. O imensa piramida cu pereti puternici de stînca, înaltata în vecinatatea cerului si aparata de zapezi, ceturi si furtuni, înca în 1960, deci la zece ani de la cucerirea Annapurnei si sapte de la caderea Everestului, Dhaulagiri înca nu fusese cucerit. Pe rînd, expeditii franceze, argentiniene, elvetiene, germane se recunosc învinse.

Elvetienii însa nu vor sa cedeze. sapte expeditii pentru un munte de 8172 m ! Parca mult prea mult, chiar pentru Himalaya. În anul 1960 a patra expeditie elvetiana pe acest munte îsi fagaduieste sa nu mai coboare decît învingatoare.

Max Eiselin conduce aceasta ofensiva hotarîta, pe viata si pe moarte. Alaturi de cei sase alpinisti elvetieni mai fac parte din expeditie doi polonezi, un german, un austriac si sapte serpasi. Un avion cu numele de Veti, nume inspirat de misteriosul om al zapezilor, sta la dispozitia expeditiei.

Muntele este asaltat pe creasta de nord-est, pe acolo pe unde, cu un an înainte, austriecii, cu o jertfa grea omeneasca, ajunsesera la 7 800 m.

Întîia tabara e constituita la 5100 m. Urmatoarele la 5 700, 6 600, 7 050, 7 400 si 7 800. În patru mai începe asaltul. „Veti” sprijina aprovizionarea, dar, eternul neprevazut, are o defectiune si se prabuseste pe ghetar. Din fericire cei doi aviatori ramîn în viata. Amînare. Asteptarea grea, ca orice asteptare înaintea unei lupte decisive. Peste 8 zile, în 12 mai, din nou asaltul vîrfului. sase oameni dorm înghesuiti, nerabdatori, într-un singur cort, la 7800 m. A doua zi, la 13 mai, legati în trei corzi, Kurt Diemberger si Na Wang Dorje, E.Forrer si Nyima Dorje, A.Schelbert si P.Diener urca muntele. Asa se încheie lupta pentru cea de a treisprezecea cucerire a unui munte de peste opt mii de metri, în mai 1960, pe piscul Dhaulagiri...

Makalu (8 481 m)

142

Situat la numai 20 km sud-vest de Everest si confundat adeseori cu el, Makalu este cea de a doua cucerire franceza în Himalaya. Ea a fost realizata la doi ani dupa caderea Everestului, în 15 mai 1955, datorita unor alpinisti cu performante mondiale: Lionel Terray, Jean Couzy, Jean Franco, Guido Magnone, dar si rezistentei si priceperii lui Gyaltsen Norbu, adevarat tigru al Himalayei, de doua ori învingator al piscurilor de 8000 m, sirdarul pe care japonezii l-au cinstit ca pe un erou dupa cucerirea muntelui Manaslu.

Întreaga expeditie, din care mai faceau parte înca patru încercati alpinisti — P. Leroux, S. Coupe, J. Bouvier, A. Vialate — a urcat în urmatoarele doua zile muntele, inaugurînd astfel în Himalaya ascensiunea în grup a unui munte de mare înaltime.

Makalu a ispitit în 1961 si o puternica expeditie anglo-americana în frunte cu mereu neobositul Hillary, învingatorul Everestului si al muntilor Antarctidei. Dar nu departe de vîrf, alpinistii au trebuit sa renunte. Trei membri ai expeditiei, care au încercat sa forteze reusita, asaltînd piscul fara baloane de oxigen, s-au îmbolnavit, într-adevar, victoria unei ascensiuni în Himalaya nu e un lucru usor si sigur. Ea e conditionata de multi factori si de foarte multe neprevazute: ceata, ninsoare, avalanse, pereti de gheata sau ca acum... baloane de oxigen.

Lhotse (8 501 m)

Lhotse, supranumit de asaltatori si ultimul din cei patru mari, a fost cucerit de expeditia elvetiana condusa de Albert Eggler, în vîrsta de 43 de ani, în 18 mai 1956.

Expeditia a fost foarte puternica, tenace si... inspirata. Compusa din opt alpinisti de renume, un medic si un geolog, trei sute cincizeci de hamali din valea Sol Khumbu si doi serpasi de altitudine din Darjeeling — o adevarata armata pornita sa dea o mare batalie — aceasta expeditie care lupta cu una din ultimele redute ale Himalayei îsi înfige pintenii, de doua ori în timp de cinci zile, în crestetul muntelui.

Au fost necesare sase tabere. S-a folosit oxigen chiar în timpul somnului. Ultima tabara a fost fixata de 7 900 m. Asaltul l-au dat mai întîi Ernst Reiss (36 ani) si Fritz Luchsinger (32 ani) în ziua de 18 mai. Iar în 22 mai repeta aceeasi ascensiune, ramînînd o ora pe vîrf, celalalt cuplu Ernst Schmied (32 ani) si Jury Marmet (28 ani).

Aceasta glorioasa si meritata victorie situeaza alpinismul elvetian, cu justificatele lui veleitati si traditionalele lui victorii pe întreg globul, între primele patru natiuni care au învins cei mai înalti munti ai Himalayei: Anglia, Italia, Franta, Elvetia.

Gloria lui Mathias Zurbriggen, învingatorul Anzilor, cel care cel dintîi a urcat Aconcagua în 1897, renastea acum peste sase decenii, în 1956, în tot atît de îndepartata Asie, pe Lhotse...

Kangchendzonga (8 597 m)

143

Un munte care a ispitit pe oameni înca cu multi ani în urma, fiind cel de al treilea urias al pamîntului. În anul 1899, geograful si alpinistul englez Douglas W.Freshfield îi cerceteaza relieful si caile de acces.

Întîia data germanii l-au asaltat în 1931, cînd expeditia lui Paul Bauer a ajuns pîna aproape de ceea ce însemna ne atunci recordul de altitudine al lumii. De altfel, în 1932, la Olimpiada de la Los Angeles, P. Bauer primeste medalia de aur a literaturii sportive pentru cartea sa despre Kangchendzonga.

Muntele a fost învins abia în 1955 de o expeditie engleza, cînd în doua asalturi succesive (26 si 27 mai), mai întîi G.Band si J.Brown si apoi N.Hardie si T.Streather îi urca vîrful maret dintre Nepal si Tibet.

Aceasta victorie este rodul celor doua expeditii, din 1953 si 1955, cînd sub conducerea lui Ch. Evans se lupta pentru gasirea adevaratului drum, precum si a celor mai buni hamali condusi de Tensing Dawa si Ang Tarke. În 1955 asaltul final s-a dat de la 8200 m si a durat sase ore. Conform întelegerii, expeditia nu a urcat ultimii doi metri ai vîrfului, pentru a respecta credintele localnicilor în lacasul zeilor. Dar alpinistii ramîn, si fara acesti doi metri ai împaratiei spiritelor, cuceritorii muntelui Kangchendzonga, muntele cu cele cinci sipete de comori ale zapezilor.

K2(Chogori) (8 611 m)

Cea dintîi expeditie în acest masiv din Karakorum o face de timpuriu, din 1892, cunoscutul cercetator si alpinist englez M.Conway. Dar înca înainte cu treizeci de ani, în 1861, muntele fusese descoperit de Godwin Austen. De aceea, multa vreme acesta a fost si numele muntelui.

K2 nu înseamna, cum s-ar crede, Karakorum — al doilea munte al lumii, ci pur si simplu Karakorum indice 2, denumire geodezica. Localnicii îi spun Chogori, adica Muntele Mare.

Nici K2 nu s-a lasat usor cucerit. Au fost necesare sase expeditii. Dar ultima din ele, cea din 1954, cu înca o jertfa, alpinistul Mario Puchoz, va iesi învingatoare. Aceasta s-a datorat, dupa cum se spune, în mare masura, pregatirii ei minutioase si bunei organizari.

Recunoasterea s-a facut din avion. Fiecare component al expeditiei primeste un ghid cu schite si fotografii. Profesorul Ardito Desio, conducatorul expeditiei, explorase ghetarul Baltoro înca din 1929 si revenise aici în 1953 pentru a pregati expeditia din anul 1954. si într-adevar, dupa o lupta apriga, muntele este învins în ziua de 31 iulie 1954.

În aceasta expeditie, pentru întîia oara în istoria ascensiunilor muntilor de opt mii de metri, italienii au folosit o macara mecanica pentru transportul bagajelor în taberele intermediare.

144

În istoria cuceririi muntilor, învingatorii lui K2 vor ramîne pentru totdeauna Achille Compagnoni si Lino Lacedelli, doi neînfricati alpinisti ai lumii. Dar victoria lor n-ar fi fost posibila fara devotamentul si curajul lui Walter Bonatti. Ajunsi în preajma vîrfului, la un pas de victorie, echipa de asalt a celor doi ramasese tintuita locului datorita lipsei de oxigen. Nu ar fi fost întîia data cînd se rata la zeci de metri cucerirea unui munte de opt mii de metri, însotit doar de un serpas, cu riscul vietii, petrecînd o noapte fara cort si fara provizii la 8 000 m, Bonatti duce pîna la cortul celor doi buteliile de oxigen hotarîtoare pentru asalt si victorie. A fost o minunata dovada a spiritului de prietenie si de lupta al oamenilor muntilor, în fata careia pîna si muntele s-a dat învins.

Everest—Chomolungma (8 848 m)

S-a scris imens despre Everest. si aproape tot ce ai spune despre el se cunoaste. Dar nimic nu este plicticos sau inutil.

Daca lupta pentru Poli n-a stîrnit atîtea discutii, aceasta a fost pentru ca au fost cuceriti înainte (1909 Polul Nord, 1911 Polul Sud) si pentru ca, în fond, ei sînt doi. Pe cînd Everestul este unic !

Cu statura lui de noua mii de metri, cu cele douasprezece expeditii eroice si dramatice care au pornit spre el cu ultimul deznodamînt neprevazut, cu victoria alpinistilor chinezi pe versantul nordic si asaltul expeditiei indiene — Everestul constituie muntele despre care se vorbeste mereu. Cel putin o treime din cartile dedicate Himalayei scriu despre el. Iar filmul care-i poarta numele si care a emotionat milioane de oameni de pe întreg globul, film premiat cu medalia de aur la Festivalul Mondial al Tineretului si Studentilor de la Varsovia (1955), a dat Everestului o maretie neobisnuita, de epopee.

Numele european al muntelui provine de la ofiterul englez care cel dintîi i-a apreciat înaltimea (1843). între primii cercetatori ai Everestului au fost si cei trei frati Schlagintweit, exploratori de renume.

Pîna în secolul nostru nimeni nu urcase în Everest dincolo de 8000 m. În anul 1921 începe asaltul celui mai înalt munte din lume. Nepalul fiind teritoriu tabu, cele sapte expeditii dintre cele doua razboaie au trebuit sa ia drumul Tibetului si al crestei nordice.

În prima expeditie din 1921, pregatita temeinic si autoritar condusa de generalul Howard Bury, George Mallory, unul din cei mai încercati alpinisti ai lumii, gaseste drumul spre vîrf si pentru întîia oara atinge saua de Nord (7 007 m înaltime).

Expeditia din 1922, condusa de Bruce, atinge prin Norton, Mallory, Sommerwell 8 225 m, urcînd fara baloane de oxigen, iar prin Finch si Bruce, cu aparate de oxigent, 8 326 m. O avalansa Ucigasa, care îngroapa în zapada sapte hamali, opreste cel de al treilea asalt, care ar fi fost poate si mai reusit.

Sîntem în 1924. A treia expeditie engleza pentru Everest. Sau, mai bine-zis, împotriva lui, caci muntele acesta, îndaratnic si violent, începe sa fie asaltat ca o cetate,

145

ca o inexpugnabila cetate. Doi oameni mor de viscol. Norton si Sommerwell, acum cu experienta si mai îndîrjiti, ajung la 8 572 m ! Înaltimea fantastica, la numai 276 m de vîrf, înaltime pe care abia peste trei decenii, în 1952, o vor depasi elvetianul Lambert si însotitorul sau, tibetanul Tensing, dar de data aceasta pe versantul sudic (8600 m).

Deci în 1924 recordul mondial de altitudine alpina apartine lui Norton si Sommerwell —        8 572 m — si el nu va fi depasit decît peste douazeci si opt de ani, pe acelasi munte, dar pe alt versant. Expeditia aceasta din 1924 a fost, pare-se, cea mai puternica. Un al doilea asalt, cu un alt cuplu. La fel de bun, de curajos: Mallory si Irvine. Dar ei se pierd undeva în ceata pentru totdeauna.

Expeditiile din 1933, 1936, 1938 asaltînd eroic, disperat, cu hotarîrea de a încerca tot ce este omeneste posibil pentru cucerirea vîrfului, se soldeaza cu insuccese, desi dintre membrii expeditiei fac parte gloriile timpului: Shipton, Smythe, Tilman, Odell. Recordul de 8 572 m ramîne neatins.

Abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, Nepalul permitînd accesul expeditiilor straine, Everestul a putut fi asaltat pe versantul sudic. Aceasta a si dus de altfel la victorie. În 1953, Hillary-Tensing, în 1956 elvetienii, care ratasera cu cîtiva ani în urma cucerirea piscului, dar de asta data prin Marmet-Schmied, Reist-Gunten.

Una dintre cele mai îndraznete expeditii ramîne însa aceea chineza, în care un geolog de 34 de ani, Wang Fu-ciu, un soldat tibetan de 27 de ani, Kon Bu, un padurar din provincia Seciuan, Ciu Jin-hua de 32 de ani si virtuosul alpinist de 35 ani Shi, Cian-ciun, învingatorul de pe Mustagh Ata si Minyag Kangkar, cuceresc Chomolungma, pe drumul atîtor încercari si jertfe, pe versantul nordic, în primavara anului 1960.

Pregatirile pentru expeditie au început în ultimele luni ale anului 1959, dar abia în anul urmator ele au fost gata. La 19 martie 1960, cei 214 membri ai expeditiei, alpinisti si purtatori de bagaje, au ajuns la tabara de baza (5 120 m).

În urmatoarele trei zile s-a facut aclimatizarea si s-a atins înaltimea de 6 400 m. Timpul s-a mentinut frumos. Doar exploziile de gheata sub soarele de primavara i-au nelinistit putin pe cei care urcau. Timpul, surprinzator de bun, n-a tinut mult. În 27 martie o furtuna de zapada i-a gonit pe toti înapoi, la tabara de baza. Apoi a reînceput asaltul. Au fost gasite spre faimoasa creasta nordica, din gheata si doar cu un usor strat de zapada pe ea, înclinata la 60°, patru cai de acces. Trecerea s-a facut între 5 si 11 aprilie cu multa grija si pricepere, cu corzi, coltari si trepte sapate în gheata. O noua tabara de asalt este pregatita. La 2 mai, expeditia chineza, condusa de Shi Cian-ciun, începe de la 7600 m escaladarea „dîrei galbene”, portiune stâncoasa de roca friabila. Cu mare greutate si precautie cei cinci alpinisti condusi de Shi Cian-ciun ajung la 8 500 m !

În bivuac se discuta aprins tot ce va urma. De pe acum, pe vîrf, se iveau semnele musonului apropiat si necrutator. Deci nu era timp de pierdut. În 17 mai dimineata, întreaga expeditie e la tabara de baza pentru pregatirea asaltului final.

146

Din nou, în 23 mai, alpinistii sînt la 8500 m. Din cei patrusprezece, patru vor ataca vîrful care straluceste în lumina albului zapezii si albastrul cerului.

Ziua atacului: 24 mai. Echipa de asalt: Wang Fu-ciu, Ciu Yin-hua, Kon Bu si Liu Lien-man. Dupa o trecere de pasaj stîncos, o terasa de trei metri, aproape imposibil de trecut la aceasta înaltime, îi astepta. Dupa încercari grele, istovitoare, cei trei metri sînt trecuti pe umerii lui Liu Lien. Aceasta  simpla încercare, acesti trei metri de stînca, le-au rapit nu mai putin de trei ore !

Ramasesera trei oameni. si mai ramasesera ultimii zeci de metri. Dar si neprevazutele: întunericul noptii, venit în timp ce ei luptau cu stînca, si baloanele de oxigen goale.

Pîna la vîrf mai sînt cincizeci de metri. Sa te reîntorci de la cincizeci de metri de vîrful Chomolungmei ? Nu, ar fi o nebunie ! Da si sa continui. Zorile le aduc dezlegarea. Cu eforturi supraomenesti de vointa, fara baloane de oxigen, cei trei alpinisti chinezi, dupa 19 ore de escaladare, ating piscul. si astfel, dupa 29 de ani de încercari, de eroism alpin si de jertfe omenesti, Chomolungma este învinsa si pe inaccesibilul ei versant nordic ! (25 mai 1960).

Dupa biruinta tibetanului Tensing si a expeditiei chineze, si India, tara de la poalele muntilor cei mai înalti din lume, a rîvnit la aceasta cinste. În timp ce expeditia chineza asalta victorios Chomolungma pe versantul nordic, o expeditie indiana, ca o teribila armada (20 de alpinisti, 50 de ser-pasi, 700 de culi) pasea prin creasta de sud spre vîrf. O echipa de trei alpinisti ajunge în 25 mai pîna la 8626 m. Dar de aici mai sus nu pot înainta. Un viscol neobisnuit de puternic îi face sa se retraga.

Aceeasi vreme imposibila, necrutatoare, împotriva careia omul înca nu poate lupta, rateaza si asaltul muntelui dat în 1962. Dar pîna la urma, Chomolungma s-a dovedit întelegator si în 1965 pe piscul „Zeitei mame a pamîntului” a fluturat învingator si steagul „mamei India”.

Nimic în viata nu se poate obtine fara îndrazneala, lupta, jertfa. În ciocnirea aceasta dintre om si natura, dintre om si munte, lupta n-a fost numai încordata, ci si dramatica, iar uneori chiar tragica.

Înca de la întîia sa întîlnire cu muntele înalt de peste opt mii de metri al Annapurnei, omul plateste primul tribut. Lachenal si Herzog sufera degeraturi atît de grave, încît trebuie sa li se amputeze degetele de la mîini si picioare. Asa cum îsi va pierde cîteva degete de la mîini si laba piciorului Vitali Abalakov în ascensiunea muntelui Khan Tengri.

Dar cu mult înainte, în anii începuturilor asaltului Himalayei, alpinistii vor lupta cu moartea si nu o vor putea învinge totdeauna. Gloriosul, neînfricatul Mummery, care pacalise de atîtea ori moartea în Alpi si Caucaz, piere în 1895 la întîia încercare de ascensiune pe Nanga Parbat.

147

Prima jertfa a celei dintîi expeditii pe Himalaya (1921) a fost dr. Hellas, bun alpinist si bun medic, care, paradoxal, venise în aceasta ascensiune sa studieze limitele la efort si altitudine ale inimii omenesti. Dar prima inima care a cedat a fost chiar inima sa !

Irvine si Mallory sînt sperantele expeditiei engleze din anul 1924. Dîrji, bine pregatiti, cu experienta, ei erau sortiti sa intre victoriosi în istoria cuceririlor din Himalaya. Dar „Zeita mama a pamîntului” nu-i iubeste înca pe pamînteni. Într-o zi, plecînd de la tabara de baza, Mallory si Irvine sînt vazuti, o clipa, pe creasta muntelui, la 8600 m. Apoi un nor de zapada, ceata si nimic. Pîna în anul 1933, cînd Harris si Wager, alpinistii unei noi expeditii, vor gasi pioletul lui Mallory si altceva nimic.

Fiecare atac, fiecare cucerire îsi are oamenii sai de sacrificiu. Albi sau galbeni. Celebritati alpine sau simpli serpasi. Învingatori din Alpi sau „tigri” din Himalaya. Aproape nu e munte în Himalaya, pe drumul caruia sa nu se fi înaltat piramidele amintirii celor care au cazut pentru acest ideal simplu: victoria asupra înaltimilor.

Muntele de care se mai aminteste si azi cu tristete ramîne Nanga Parbat. Întîia expeditie din 1932, condusa de Willy Merkl, dupa ce ajunge prin sapte tabere la peste sapte mii de metri, este surprinsa la 1 august de o neprevazuta iarna timpurie si abia scapa printr-o grea retragere din ceata, furtuna, zapezi si avalanse.

Peste doi ani, în 1934, o noua ofensiva. De asta data tragica. Desi E. Schneider si P. Aschenbrenner urcasera pîna la 7 950 m, deci la 165 m de vîrf, un uragan necrutator transforma întreaga expeditie într-o trista procesiune.

„Mîna rece a mortii culca totul la pamînt. Vîntul, iad de gheata. Zapada îngroapa totul”, iata cîteva însemnari fugare din jurnal.

Înca înainte de a cadea prada mortii, Willy Merkl si Willy Welzenbach noteaza cu ochii împaienjeniti, ca Robert Scott la Polul Sud, ultimele lor gînduri: „Am pierdut pe Ulii (Wieland) la coborîre. Coborîrea noastra la tabara a sasea a esuat. Eu, Willy , am probabil bronsita, anghina si gripa. Bara Sahib, degeraturi la mîini si la picioare. De sase zile nu am baut nimic cald si n-am mîncat aproape nimic”.

Tot atunci, în 1937, pe Nanga Parbat moare si Adolf Gottner, învingatorul în premiera al peretului nord-vestic al Civettei din Dolomiti. si mai mor înca sase hamali indigeni. Expeditia din 1937 e si mai tragica. O avalansa, în rostogolirea ei nimicitoare, ia cu sine în noapte corturile cu alpinistii care dormeau în tabara a patra (16 oameni).

A fost o cumplita razboire cu muntele, cu uraganul, cu avalansa, în care de asta data omul a fost zdrobit. Dar „omul — spunea Hemingway — nu a fost creat pentru a suferi înfrîngeri. Omul poate fi nimicit, dar nu poate fi învins”.

Muntele îsi are si el ciudateniile lui, cruzimile lui, absurditatile lui. În contrast cu mortile eroice din munti, avem mortile stupide. Asa cum ar muri un aviator, un scafandru sau un torero într-un banal accident de automobil. De altfel, asa cum a pierit, absurd,

148

chiar Evgheni Abalakov, învingatorul de unul singur al celui mai înalt pisc din U. R. S. S., pe una din strazile Moscovei. Sau marele alpinist Raud Herron, învingatorul piscurilor de sapte mii de metri, deschizator al drumurilor peste opt mii de metri, care moare, ridicol, cazînd de pe piramida lui Kefren, înalta de o suta patruzeci si trei de metri.

Lachenal învinge Annapurna. Dar într-o traversare, fara asigurare, pe un munte oarecare, nici macar dificil sau îndaratnic, aluneca, se pravaleste într-o crevasa si moare.

Hermann Buhl, dupa culoarul nocturn al Watzmannului, facut de unul singur, iarna, pe luna, si dupa biruinta vointei si îndemînarii, tot de unul singur, pe Nanga Parbat si o a doua victorie la peste opt mii de metri, luneca într-o crevasa si îsi zdrobeste întreaga fiinta care parea pentru totdeauna înfratita cu muntele.

Trei elvetieni înving si ei groaza si capriciile lui Nanga Parbat. Dar la înapoiere, unul din ei, Low, deci unul dintre învingatori, aluneca pe un povîrnis de gheata, se accidenteaza si moare.

Dintre toate femeile care au asaltat muntii lumii, poate cea mai temerara si tehnica era alpinista franceza Claude Kogan. Acolo unde uneori barbatii erau înfrînti, micuta Claude se dovedea biruitoare. Victoria ei pe Nun Kun a intrat în legenda. A fost printre putinele femei care au urcat vreodata atît de sus, la 7 600 m. Dar îndrazneala ei nu va place muntelui, care în anul 1959, printr-o cruda viclenie, o va face prizoniera pentru totdeauna. Franta recunoscatoare a distins-o post mortem cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

Norke Tensing a fost desigur cel dintîi serpas glorios, întîiul „tigru” care a învins Himalaya. Dar Gyaltsen Norbu, tot nepalez si tot sirdar ca Tensing, îl întrece. El a urcat de doua ori pe înaltimile de peste opt mii de metri. O data cu francezii pe Makalu, în 1955, a doua oara în anul urmator, în 1956, cu japonezii, pe Manaslu.

Mult pretuit de alpinistii francezi cu care urca alaturi si de la egal, mult stimat de japonezi care-l invita la Tokio si-l numesc sirdarul tuturor expeditiilor lor, Norbu îsi întrerupe lantul victoriilor asupra muntilor care se temeau de el, printr-o neprevazuta, absurda si timpurie moarte, într-o avalansa, în anul 1961, în Lang Tang Himal.

Înfricoseaza aceste morti pe alpinisti ? Îi fac oare sa renunte, sa ezite, sa coboare din înaltul în care îi pîndeste frigul, avalansa, moartea alba ? Din cîte va amintiti din povestirile noastre, nu. Dimpotriva. Asa, ca într-o batalie, fiecare tovaras mort te face mai dîrz, mai dornic de victorie. Fiecare pas înapoi ar fi o tradare.

O întreaga expeditie cazarii a pierit urcînd spre înaltimile Pamirului. Cu doua vieti au platit cuceritorii Vîrfului Comunismului victoria lor. Cu patru jertfe a învins Minyag Kangkar expeditia chineza din 1959. Dar omul paseste mai departe, mai înalt, mai puternic.

149

Desigur, asa cum spunea Evgheni Abalakov, alpinistii nu trebuie sa fie prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui. Asa cum în stiinta trebuie sa fie medicina: nu sclava mortii, ci învingatoarea ei.

Nu exista însa pe pamînt lupta fara insuccese de moment, grele încercari si chiar moarte. Dar si atunci, ea trebuie sa aiba un sens, o înalta semnificatie, caci cum scria Frison-Roche: „O moarte trebuie totdeauna sa foloseasca la ceva. Marii savanti, exploratorii, soldatii, marinarii, ghizii care au cazut pentru o cauza dreapta sau pentru o opera utila celorlalti oameni, merita respectul si amintirea noastra. De aceea nu trebuie sa ne temem de moarte, ci sa facem în viata cît mai mult bine si adevar”.

Batalia muntilor a luat sfîrsit!... Astazi toti muntii înalti de opt mii de metri ai Himalayei si cei de sapte mii de metri ai Pamirului si Cordilierilor au fost urcati. Omul si-a dovedit siesi si muntilor forta lui morala, dreptul sau de cuceritor. Dar aceasta s-a întîmplat numai pe planeta noastra, micuta noastra Terra, pîna nu de mult înca „incognita”, cu pete albe, fara nume. Zborul cosmic ne va purta în Luna si apoi pe celelalte planete — iata viitoarea etapa a alpinismului lumii.

Cartea muntilor terestri se închide aici. În curînd vom citi poate primele pagini dintr-o noua carte: a muntilor Lunii. si-apoi a muntilor planetari.

Gînduri despre munte

Apropie-te de natura si încearca sa spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce traiesti, ce iubesti si ce pierzi.

RAINER MARIA RILKE

Dragostea de munte îsi are radacina în frumusetea locului de unde privesti, în transparenta aerului, în claritatea cerului, în adîncul prapastiilor, în marea singuratate. Ea izvoraste din senzatia înaltimilor, din prezenta pericolului, din tumultul libertatii, din uitarea tuturor lucrurilor omenesti.

GUIDO REY

Cînd e bine sa te duci la munte ? Totdeauna. Nu este anotimp care sa-ti închida drumul spre înaltimi. Adevaratul drumet stie sa iubeasca natura sub toate înfatisarile ei.

BUCURA DUMBRAVA

Nicaieri ca în munte nu exista atîta varietate pe un spatiu foarte restrîns, într-o singura zi în munte poti vedea si simti schimbarile din cursul unui an întreg.

JOHN RUSKIN

150

Muntii nostri sînt mult mai cuminti, mai familiari si mai buni decît Alpii. Noi nu dorim si nu putem sa trecem de 2 500 m altitudine. Carpatii sînt inima tarii noastre. Ca sa ne iubim tara, trebuie sa-i cunoastem inima.

DUMITRU ALMAs

Am sufletul salbatic si ceea ce am iubit mai mult în natura a fost singuratatea. Mi-a fost totdeauna sete de ea si am cautat-o pretutindeni. Sînt de-ajuns doua mii de metri ca sa devin fericit.. .

HENRY RUSSEL

Am îndragit clipele cînd, ajunsi sus, ne strîngem mîna frateste si îmbratisam orizontul; am îndragit asprimea elementelor naturii, ecoul iodlerelor, roseata apusurilor, modestia florilor alpine, marea de nori culcata la picioarele noastre, fosnetul cetinii si susurul apelor...

ION COMAN

Adevaratul alpinist se caracterizeaza prin modestie, oroare de vorbarie si în special prin dragostea fata de natura.

HENRY HORDHAU X

Motii priveau muntii. Erau colturosi, prapastiosi, acoperiti de zapada, tari, de gresie, formati din stînci aspre si învalmasite. Motii îi priveau. Tacuti, pe paduri, cu fruntea încruntata, pleoapele lor se închideau si se redeschideau, lasînd sa se strecoare muntii înauntru, în fîsii subtiri, ca si cum ar fi fost o bautura rara, pe care ar fi vrut sa o guste cît mai îndelung.

GEO BOGZA

Îmi placea mult sa ma odihnesc la mare. Iubesc aceasta zîna ciudata. Ea are secretul vietii, dar cît este de zbuciumata. Plecam sa regasesc calmul, în imobilitatea Alpilor, nu a Alpilor stralucitori care par o permanenta sarbatoare de cascade si lacuri frumoase. Preferam pe marele pustnic, gigantul tacut, Mont Blanc-ul. Numai la el speram sa regasesc zapada si odihna.

JULES MICHELET

Iubesc codrul vesnic verde al bradului, iubesc culmile neînfricate cu crestele dure, iubesc apele care murmura curgînd la vale, iubesc umila floare care de mii de ani rasare în plai; iubesc veveritele zglobii si vulturii falnici; iubesc oamenii întelepti ai naturii.

ANDREI PANDREA

151

Cea mai curata desfatare a mea este sa ma asez în fata Bucegilor si sa-i privesc. Acela care-i priveste nepasator nu vede decît o îngramadire ciclopica de stînci. Pentru mine, însa, fiecare din acesti munti este o fiinta deosebita.

NESTOR U RECHI A

Se însala cine crede ca o priveliste e aceeasi vazuta în aceleasi conditiuni; ca rasariturile, amiezile si amurgurile se repeta; ca clipele curg monoton. Cine e atent vede si aude pururi altceva. . . Ma încorporez lucrarilor si vietii, am simtirea ca totul traieste în felul sau particular; brazda, stînca, feriga, tufis de zmeura, arbore si tot ce pare nemiscator.

MIHAIL SADOVEANU

Ai umblat opt ceasuri; ai strabatut douazeci si ceva de kilometri; te-ai multamit la amiaza cu o gustare frugala; nu te simtesti flamînd; nu te simtesti prea obosit; esti în starea aceea speciala de euforie, pe care nimic nu ti-o poate da în celelalte împrejurari ale vietii.

MIHAIL SADOVEANU

Sînt facut sa alerg mereu dupa un tel fugar. Simt ca traiesc, numai cînd cuceresc în fiecare zi din nou viata.

FRIEDRIC H SCHILLER

Hoinarelile si cartile — bai luminoase pentru inima si minte.

PANAIT ISTRATI

Orice calatorie, afara de cea pe jos, e dupa mine o calatorie pe picioare straine; a avea la îndemîna cupeaua unui tren, roatele unei trasuri sau picioarele unui cal, înseamna a merge sezînd si a vedea numai ceea ce ti se da, nu si tot ce ai voi.

CALISTRAT HOGAs

Trebuie sa tinzi totdeauna spre mai înalt si sa privesti totdeauna cît mai departe.

GOETHE

De ce odihna înainte de moarte, cînd ne asteapta aceea de dupa ea.

NICOLAE IORGA

152

Sub aparenta lui imobilitate, muntele este însasi miscarea si ia formele cele mai diverse, cele mai seducatoare. El este imaginea vietii si totodata simbolul evolutiilor spiritului omenesc.

ANDRE THEURIET

Simtim nevoia de a fugi pe drumuri. Excursia e sora buna cu vacanta. Plecam cît mai departe si ne urcam cît mai sus. Piscurile muntelui sînt obiectivul natural al vacantei, al evadarii.

I. D. SUCHIANU

Atunci cînd nimeni nu se gîndea sa urce muntii, un vînator de capre si un savant — Jacques Balmat si Michel Paccard — s-au unit pentru a îndeplini una din cele mai simple si mai mari actiuni: atingerea piscului inaccesibil. A fost o nebunie; ei au creat alpinismul si au dat omului o pasiune în plus.

GUIDO REY

Marea o privesti ca un visator, asezat pe mal sau plutind, ea alearga spre tine, te înconjoara, te sfatuieste sa stai linistit. Muntele, dimpotriva, trebuie sa te duci tu la el; muntele nu se da învins decît celor care au puterea sa-l cucereasca. Ca sa iubesti muntele, trebuie sa-ti placa a umbla. Pe malul marii stai jos; la munte te sui.

ALBERT DAUZAT

Schiul... Caderea, zborul, socul. E ametitor. Nimic în lume, nici vinul, nici muzicA, nici iubirea, nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atîta lumina.

MIHAIL SEBASTIAN

Drumetia cere rabdare, convingere, hotarîre, pasiune... Noi nu batem recorduri. Cautam sanatate si frumusete, aer si privelisti, lumina si libertate.

DUMITRU ALMAs

O caravana care parcurge un ghetar ma face totdeauna sa ma gîndesc la un vas care pleaca în calatorie. Cînd doua caravane se-ntîlnesc pe ghetar, ele seamana cu doua vase pe întinsa mare: de îndata ce se zaresc, ele îsi încetinesc alura, îsi fac semne, schimba strigate si saluturi vesele.

GUIDO REY

Nici o împrejurare nu e mai prielnica convorbirilor prietenoase sau împrietenirii prin vorbe nemestesugite si sincere, ca un drum lung de munte.

153

BUCURA DUMBRAVA

Se reproseaza uneori alpinismului de a fi un sport al individualitatii; se uita însa soliditatea coardei, care nu-i numai o legatura materiala... un camarad de coarda ti-e ca un frate, de care esti legat pe viata.

JEAN SECRET

O coarda acoperita de gheata îi leaga pe toti alpinistii în timpul urcusului. Dar ceea ce îi leaga si mai mult este unitatea pe care au dobîndit-o în aceasta lupta cu muntele.

EVGHENI SIMONOV

Pentru un singur om, multe piedici ramîn de neînvins. Pentru doi tovarasi, oricare drum devine mai usor, umar la umar, în cîntecul voios al prieteniei.

ION COMAN

Muntilor! Pentru ce e în voi atîta frumusete ?

GEORGE BYRON

Sa mai ramînem o clipa... E atît de frumos sa te odihnesti pe vîrf si pentru cîteva clipe din viata, printre nori, sa visezi.

GUIDO REY

Mare este betia urcusului, mare desfatarea acestor plaiuri, mare dorinta de a pluti. Cerul pare mai aproape de noi, dar el este si în noi, într-o viata cinstita si o inima nesovaitoare.

JULES MICHELET

Mont Blanc se descoperi deodata privirilor noastre si noi avuram în acel moment deplina senzatie a frumosului, a maretiei, a sublimului.

THEOPHLLE GAUTIER

Intram pe spintecatura Jiului, în strîmtoarea muntilor. Nicaieri n-am vazut desfasurate cu atîta maiestrie, în acelasi cadru, cele trei podoabe ale pamîntului: muntii, padurile si apa.

ALEXANDRU VLAHUŢĂ

154

Priveste aceste creste sublime care urca spre cerul stralucitor unele argintii, parca de purpura sau opal, altele de smarald. Ai spune un diamant în plin soare.

RAMAIANA

Primiti salutul meu, o, munti albastri ai Caucazului! Caci voi mi-ati leganat copilaria pe creste salbatice, voi m-ati purtat si m-ati învesmîntat în nori de argint si m-ati deprins cu cerul si taria. O, Caucazule, cît ti-am iubit furtuna. Pustiitoarele, rasunatoarele furtuni.

M. LERMONTOV

Asemanatoare Dianei, razboinica fecioara, cu viziera lasata pe frumoasa-i fata imaculata, tunica de nea: jungfrau.

AXEL MUNTHE

O priveliste din luna. Ce vezi aici nu seamana cu nimic pamîntesc. E linistea de veci a unei planete care a încetat sa mai traiasca. E ca o imagine a marilor framîntari cosmice, o amintire a haosului.

PIERRE LOTTI

Dragostea de frumos, tata singura pasiune care urca la trei mii de metri !

HENRY RUSSEL

Muntii sînt marile catedrale ale pamîntului cu stîlpii de stmci, mozaic de nori, coruri de izvoare, altarul de zapada, cu bolte vesnic sclipitoare de stele.

JOHN RUSK/N

Nu exista doi munti care sa se asemene; fiecare cu individualitatea lui, fiecare se schimba fara sfîrsit, dupa ora zilei, jocurile luminii, dupa vreme, dupa anotimp, care-l învaluie, rînd pe rînd, cu ceata si lumina, zapada, verdeata si flori.

ALBERT DAUZAT

Ceahlaul ni se arata în toata marimea lui, ca un urias ce si-ar fi întins capul pe deasupra muntilor ca sa priveasca apusul soarelui. Umbrele se suisera treptat, ascunzînd în întuneric stîncile mari si codrii salbatici de pe coastele lui si numai Palaghia, stînca cea mai piramidala de pe crestetul sau, era înca luminata de razele aurite ale soarelui.

VASILE ALECSANDRI

155

Brazii suri si neclintiti, cu trunchiuri netede si goale se ridicau încremeniti si drepti pîna la înaltimi ametitoare; iar din bolta ciuruita de umbra neagra-verde, alcatuita din crengile îmbratisate sus de tot, ca prin o sita deasa, se cerneau în linistea larga a padurilor picaturi de cer albastru si fulgi nestatornici de lumina aurie cadeau peste mine de pretutindeni.,.

CALISTRAT HOGAs

Muntii uriasi înalta în aer piscuri învaluite în troiene sclipitoare, iar la poale poarta ghetari mareti, ce umplu vaile cu masele lor stravezii si patrund în mare cu frunti prapastioase brazdate de albastru.

EMIL RACOVIŢĂ

Cheile Bicazului, peisaj wagnerian... E declinul unei calde amiezi de vara. În fata am munti, în stînga munti, în spate munti. E vast si totusi foarte intim. Toti brazii sînt în mine cu fiecare respiratie si fiecare privire.

IONEL TEODOREANU

Deasupra acestor pajisti de basm se înalta peretele nordic al muntelui Nanga Parbat, mareata imagine, cum nu exista alta pe pamînt. Everestul este o forta. Kangchendzonga este salbatic. Muchiile lucitoare de filigran fac din Siniolchu un munte fermecat. Piramida Makalu se desfasoara în linii nobile, iar piscul Ciong-Song se înalta trupes pe creasta. Dar Nanga Parbat îmbina forta si salbaticia cu demnitatea si frumusetea.

FRITZ  RUDOLPH

Privim Minia Konka. Lumina palida a lunii stralucea slab pe zapada îndepartata de pe piscuri, dîndu-le un aspect de miraj. Piramida vîrfului Konka se ridica peste celelalte. Era parca întruchiparea maretiei... Crestele de zapada ascutite ca un brici straluceau în întuneric.

SHI CIAN-CIUN

În întunericul care-i acopera, muntii devin cum nu se poate mai solemni, regasindu-si gravitatea din fiecare noapte si cele mai profunde sensuri ale existentei. Prin aerul pur, stralucirea stelelor creste, încît apar ca în nici un alt loc pîna acum, mari si grele si pline de roua de diamant a eternitatii lor.

GEO BOGZA

Vazuti de la marginea Sibiului, muntii Fagarasului fac o impresie de masivitate calma si de trainicie ce înfrunta cu nepasare vremelnicia... Aceasta temeinicie, însa,

156

departe de a te strivi, dimpotriva, îti da un simtamînt de siguranta, de liniste, impresia ca te reazemi pe ceva ce nu poate  clintit.

MIHAI BENIUC

Cine are norocul pe care l-am avut eu, sa vada Bucegii într-o noapte absolut senina, o noapte plina de ger si de lumina stelara, se poate lauda ca stie cum a fost Geneza.

EUGEN BARBU

Uneori ceata se lasa fumegînd dinspre vîrf. Norii se strîngeau mai aproape. Brazii deveneau negri, întunericul era profund si dens. Tacerea parea ca merge pîna la marginile lumii...

MIHAIL SEBASTIAN

Aici toate se armonizeaza: roca neînsufletita farîmitata de pasii sprintari, de capra, pîrîul tulburat de trecerea umbrei, cetina clatinata molcom de vînt si vastele cortine ale cerului sub semnele acelei altitudini celeste, din care, în noptile senine, inunda ploile de stele peste puritatile auguste ale ozonului.

VLAICU BÎRNA

Muntele — ca o cetate semeata si gigantica — îsi împlînta piscurile în hlamida alba a norilor. Stîncile de cremene si ochiurile tacute de mare adapostesc în umbra lor taina nasterii legendelor, a povestirilor si a basmelor.

IANOs XANTUS

Poezia vietii mele este muntele; restul nu-i decît proza.

GUIDO REY

Lumea înaltimilor, o lume aspra si frumoasa, nascuta din zbuciumul planetei, mîngîiata de nori si rudimentar cioplita de mîna sculptorilor cu putere nemasurata: soarele, apa si vîntul.

ION COMAN

Alpinistii, pe care i-am vazut în ascensiuni de dificultate extrema, sînt fiinte atît de aeriene, încît dupa atingerea crestei, îti pare ca ar fi în stare sa-si continue ascensiunea pîna la însurubarea în azurul cerului.

ALEXANDRU BALACI

157

Lanturi de munti cresteau si se prabuseau într-o lumina magica... întreg muntele era ca o cutie de rezonanta, ca o vioara.

MIHAIL SEBASTIAN

O dimineata în munti. Pura, proaspata, sonora. Ca o melodie de Grieg. E momentul orei albastre, la ivirea zorilor, cînd se naste ziua... si cînd îsi leapada cu greu, valul ceturilor nocturne. Corturile fumega cu o respiratie calda. Vuietul rîului creste aidoma unui tren ce se apropie fara istov. Sunetele, culorile, miscarea se contopesc într-o melodie unica, plina de forta. Glasul muntilor !

EVGHENI SIMONOV

În mijlocul marii, încet si maret, plutesc munti de gheata, albi în soare si albastri în umbra; la picioarele lor apa înverzeste în unde de safir si valurile patrund zgomotoase în grotele lor sinilii si ies acoperite de spuma argintie.

EMIL RACOVIŢĂ

Rînd pe rînd toate viorile din glasul Oltului încep sa se auda. Un pasionat dirijor conduce, fluturîndu-si bratele de pe culmile muntilor. Asternute fiind în calea apelor stînci colturoase, scurte spatii pardosite cu pietris sau nenumarate gheare de gresie, el poate sa opreasca unde trebuie violoncelele, pentru a lasa sa se auda numai viorile; apoi le aduna împreuna, viori, violoncele si flaute. Atunci cînd interventia suprema a fost, în felul acesta, îndelung pregatita, el scoate din coltii de cremene si muntilor sunetele triumfatoare ale instrumentelor de alama, revarsîndu-le peste toata întinderea lumii, ca pe flacarile unui urias incendiu.

GEO BOGZA

Stîncile, la cîte o limpezire a cerului, ni se parura imense doamne de grafit, îmbracate în malacoave cenusii de fum, plutind cu gratie deasupra planetei. Acest voal aerian, desfasurat în muzica infernala a vîntului atunci stîrnit, care se folosea de violoncelele coniferelor, avea un farmec straniu.

EUGEN BARBU

Acest colt l-am botezat al muzicii, fiindca acolo se schimba cîntecul apelor; cînd urci la deal, cel frumos si simfonic al Ialomitei se potoleste si în vîlcel se aude numai doina izvorului, care curge din luminisul schitului nou; iar cînd coborî la vale melodia dulce a acestui izvor se contopeste deodata cu armonia puternica a rîului.

BUCURA DUMBRAVA

Ne gaseam asadar într-o originala camera de muzica, subterana, în care era instalat un xilofon de stalactite. Amicul meu, care este un mare meloman, se grabi sa

158

tapeze „Kleine Nachtmusik”al lui Mozart. Sînt convins ca aceasta capodopera a literaturii muzicale n-a mai fost executata niciodata, de nimeni, pe un xilofon de stalactite, într-o grota subterana, care nu cunoscuse pîna atunci nici macar vibrarea discreta a celor mai slabe raze de lumina.

IANOs XANTUS

Marea Orga începuse sa cînte. O adiere domoala vîslea lin din înaltimi, lasîndu-si undele sa lunece pe fata orgii. O melodie ciudata se zbatu în ganguri. Ascultau cu totii, înfiorati de placere, freamatul simfoniei alpine. Nimeni n-ar putea reproduce concertul Marii Orgi de sub turnul Pietrei Craiului, dar oricine l-a auzit si-l reaminteste cu emotie.

OVIDIU MAN1ŢIU

Intram în zona minunata a rododendronilor, cordon înflorit în jurul muntilor (Himalaya). Pe masura ce altitudinea creste, florile acestor arbusti nodurosi trec de la purpuriu la trandafiriu; peste trei mii de metri se fac galbene si apoi albe. Aerul era îmbatat de parfumul greoi al florilor de magnolia, presarate pe toata desimea padurii. Cum s-ar putea traduce în cuvinte frumusetea pasarilor suimanga, ale caror pene au stralucirea pietrelor pretioase ?

JOHN HUNT

Un sculptor american a sapat într-un munte întreg, daca stim bine, chipul lui Washington. N-ar fi maret ca în acest Caraiman un sculptor sa sape fata nemuritoare a celui mai mare poet român, Mihai Eminescu ? Închipuiti-va fruntea lui vasta veghind asupra tarii, gînditi-va ca ochii lui v-ar privi de departe în fiecare clipa si ca, la vremea aceasta, pletele lui de piatra ar fi încaruntite de omat. Primavara, în fiecare primavara, Luceafarul ar întineri. Am astepta atunci sa-i auzim seara soptindu-si, cu vîntul, de-a lungul tarii, neuitatele-i versuri.

EUGEN BARBU

Vapaia asfintitului împroasca lumini fantastice peste întreaga priveliste: Strunga pare de fier, Costila de arama, Padina Crucii de cobalt, Omul de aur. În jos, prapastia coboara, perete, pîna în valurile vinete ale Ialomicioarei.

DUMITRU ALMAs

Florile si fluturii Fesierei! N-am vazut nicaieri un acord de culori mai frumos ca acolo, între fluturii de pe tulpini si florile care zboara.

BUCURA DUMBRAVA

Începe marea simfonie a Carpatilor. Primele ei acorduri, preludiu plin de imense promisiuni, se aud o data cu ivirea stelelor; iar zorile mai gasesc viori si violoncele

159

staruind înca, în epuizarea totala a lunii, asupra unui motiv ce-a fost în timpul noptii ca o poarta larg deschisa, prin care altfel era vazut tot Universul.

GEO BOGZA

Un alpinist are pe retina sa o adorabila colectie de rasarituri de soare, pe care, plecînd mereu în zori, si-o îmbogateste necontenit. El cunoaste toate nuantele de roz si auriu de pe întinsurile de zapada.

HENRY BORDEAUX

Aurul înverzeste si îndata ora adevarata stapîneste tinutul, ora cînd muntele capata haina sa fireasca.... Asa se vad Bucegii, pîna ce soarele trece de amiazi. Apoi însa soseste ora catifelei.... Dar iarasi si ora aceasta se duce si cel din urma joc de lumina, ora vînata se arata.

NESTOR URECHIA

Exista în împietrire un farmec tulburator.... Mii si sute de mii de flori, de ciorchini de piatra, stravezii sau pîrguiti în auriu, împodobesc cît vezi cu ochii, pereti a caror înaltime nici lumina n-o poate urmari. Nu exista nici o palma de loc care sa nu fie batuta în nestemate sau care sa nu rodeasca în formele cele mai încîntatoare. Mîna purtata pe pereti isca din perii de cristal ascutiti clinchet de zurgalai de argint.

DAN COMAN

Peste vai si munti, belsugul de culori se întinde plin de veselie. Mesteacanul îsi risipeste banutii de aur prin iarba padurilor, iar frunzele de bronz ale fagului cad peste verdele mohorît al padurii de brad. Turistul singuratic parca ar strabate o uriasa expozitie de pictura.

IANOs XANTUS

Nimic nu-l face pe om sa sovaie, nici o masa, nici un bloc, nici o piedica, nici rezistanta materiei, nici maiestatea naturii. Cu pioletul în mina, omul porneste sa ia cu asalt nemarginirea. Viitorul vasista poate la darîmarea Alpilor.

Globule, nu te împotrivi stradaniei furnicii tale.

VICTOR HUGO

Epopeea muntilor si-a primit consacrarea. O data cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a disparut un mit. De acum înainte, omul este stapînul universului marilor înaltimi.

MAURICE HERZOG

160

Alpinismul nu este o loterie. Nu toti alpinistii termina la fel, cazînd mai devreme ori mai tîrziu în prapastii. Noi credem în tehnica si pregatire. Noi nu sîntem prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui.

EVGHENI ABALAKOV

Omul, în loc sa înfrunte pe altii în dorinta desarta de a-si domina semenii si, fara doar si poate, de a-si trimbita gloria, lupta împotriva fortelor naturii si a propriei sale slabiciuni. Cu rare exceptii, alpinistul nu aspira la glorie si nu are nici spectatori care sa-l încurajeze.

LIONEL TERRAY

Cîmpia înseamna pacea, muntele lupta.

L. LAUNAY

Sînt neîmblînziti si razvratitori, acesti munti uriasi, eroi ai libertatii nebiruite, care refuza a fi subjugati altora, decît soarelui, mîndri printi ai Alpilor, constienti de nobila lor obîrsie.

AXEL MUNTHE

Orice munte este o cetate, mai mult sau mai putin aparata. Unele nu s-au putut lua, altele, înainte de a se preda, s-au împotrivit unui lung sir de asalturi. Dar totdeauna trebuie sa lupti cu piedici nenumarate si tocmai acestea constituie una din bucuriile ascensiunii muntilor.

EUGENE RAMBERT

Vointa este unul din cele mai pretioase daruri ale muntelui. El ne obisnuieste sa luptam împotriva greutatilor materiale ale vietii si ne învata ca numai efortul, singur, da sens existentei noastre.

ANDRE THEURIET

Nimeni nu va putea uita vreodata lupta aspra si îndrazneata care se da si cu puterile trupului, dar si cu fortele sufletului pe verticala peretilor, deasupra abisului ametitor, în fisuri suspendate sau albastre, în trecerea acrobatica si spectaculoasa a surplombelor si traseelor.

ALEXANDRU BALACI

Muntele inspira simtiri grandioase. Cînd vezi vaile si cîmpiile întinzîndu-se la picioarele tale, drumurile, serpuind ori în linie dreapta, satele presarate de-a lungul lor, ai sentimentul unei tari. Descalecatorii au venit de la munte.

161

GEORGE CĂLINESCU

Povestirile ascensionistilor sînt o înalta scoala a curajului, a camaraderiei, a eroismului, a caracterului, a spiritului de prevedere si de jertfa.

DUMITRU ALMAs

Pentru noi, cei care avem pasiunea alpinismului, e lucru cunoscut ce superioritate da fortei gîndirea si perseverenta. Noi stim ca fiecare înaltime cucerita, fiecare pas înainte nu pot fi realizate decît cu pretul unor eforturi îndelungi si tenace, pe care dorinta singura nu le-ar putea niciodata înfaptui.

EDUARD WHYMPER

Dar Emilio n-a murit... A plecat în munti pentru ca sa nu se mai desparta niciodata de ei. Sufletul lui ne va calauzi mereu pe peretii de calcar si ne va fi mereu cap de coarda.

SEVERINO CASARA

Unii alpinisti îsi risca viata. Alpinistii echilibrati gasesc în acest risc un prilej de meditatie si un izvor de zel care, opunîndu-se fanatismului morbid al acestora, le releva nobletea pasiunii lor si semnificatia sacra a vietii.

MAURICE HERZOG

Cînd voi muri, ultimele mele gînduri vor fi pentru Alpi si voi multumi cerului nu atît pentru ca i-a creat, cît pentru ca i-am cunoscut.

THEODORE CAMUS

La fel ca vazduhul si oceanele, muntele îsi cheama prietenii. Fiecare îsi împlineste chemarea curajos. Unii cad, pentru ca cei mai multi sa învete, sa se bucure de viata si sa priveasca încrezatori înainte.

ION COMAN

As vrea sa mor si sa înfloresc în smirdarii muntilor . As vrea sa mor si sa fiu roua pe flori; as vrea sa mor si sa ma prefac în duh al izvoarelor.

DUMITRU ALMAs

Nu, muntele nu înseamna moarte sub avalanse sau în furtuni, prin desprinderea prizelor sau smulgerea pitonului solicitat. si turistul sau alpinistul va merge nebuneste în munti pentru a se sinucide, ci dimpotriva pentru a se bucura în mijlocul luminii, al celor

162

mai radiante culori, al spatiului nesfîrsit, pentru a asculta apele care cad, marile freamate ale padurilor de brad în acorduri de orga.

ALEXANDRU BALACI

Zadarnic ai cauta posomorîrea si încruntarea la noi; surîsul e al tarii întregi, România nu rîde în hohote zgomotoase. Ea zîmbeste ca si peisajul ei si surîsul e al naturii întregi, trecînd în graiul si literatura orala; peisajul acesta este dominat de munte, leaganul si adapostul de veacuri al poporului.

TUDOR ARGHEZI

Acesta este asadar Muntele, despre care auzisem atîtea si al carui zvon l-am acceptat ca o tinta de dor chiar si în visuri... Muntele era înaltul si adîncul, si adaosul de oboseala proaspata ce-o simteam în sînge. Muntele era aceasta priveliste în care intram tot mai adînc, si care la rîndul ei intra si ea în mine.

LUCIAN BLAGA

În muntii înalti, aerul este mai pur, corpul mai usor, spiritul mai senin. Aici placerile sînt mai putin arzatoare, pasiunile mai stapînite. Meditatia are un caracter profund, raportata la lucrurile care ne înconjura si voluptatea e calma, fara nimic amar si sensual.

J. J. ROUSSEAU

Lenesii se mira ca ne vad parasindu-ne scaunele confortabile si drumurile noastre sigure, pentru a urca muntii dificili si periculosi. Aceasta pentru ca muntele are o prospetime si o forta de viata de care nu se vor bucura niciodata placerile desarte si pe care lenea nu le va cunoaste niciodata.

GEORGE BYRON

La munte omul este mai simplu, viata lui este mai în liniste, naravurile sînt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gînd si la vorba si verde la trup ca brazii sub care traieste.

VASILE ALECSANDRI

Ce-l cheama pe om la înaltimi ? Gustul pericolului, mîndria de a stapîni, dorinta de a cunoaste ceea ce este necunoscut ? Poate numai înrudirea sa cu infinitul, acolo sus, pe vîrful cucerit pentru totdeauna...

AEGIDIUS TSCHUDI

163

N-as putea concepe cea mai frumoasa viata, fara a ma bucura de pacea profunda si odihnitoare a vailor înalte ale muntilor, de seninatatea mîndra a crestelor albe, de speranta drumurilor fara sfîrsit si a ascensiunilor mereu reînnoite.

EMILE JAVELLE

Ceea ce cautam este gustul acelei enorme bucurii care clocoteste în inimi, care patrunde pîna în ultima fibra, atunci cînd dupa o lunga oscilare la granitele posibilitatilor umane putem din nou sa strîngem viata cu ambele brate.

LIONEL TERRAY

Maestrul a spus: înteleptul se bucura de apa, omul virtuos de munti.

CONFUCIUS

De mult timp se pregateste o întelegere între fortele primitive ale omului si acelea ale muntilor; fericit cine stie sa le împace.

GOETHE

Sufletele mari sînt ca si culmile înalte... Asa a fost acest munte colosal care s-a ridicat deasupra Italiei Renasterii si al carui profil framîntat îl vedem pierzîndu-se în zilele departarii.

ROMAIN ROLLAND

Viata este si ea o ascensiune. Pe masura ce urci vezi mai bine, respiri mai puternic, esti mai stapîn pe tine...

HENRY BORDEAUX

Muntele invita la cugetare si fapta; sesurile la reverie.

TUDOR VIANU

Portile muntilor îsi deschid o lume noua, o lume fara de sfîrsit.

JOHN RUSKIN

Turistul vine aici sa caute un punct de vedere, gînditorul gaseste o carte imensa.

VICTOR HUGO

Ca si padurea, ca si oceanul, muntele este un educator tacut care ne pune în fata noastra însine.

164

JACQUES CHEVALIER

În linistea muntilor s-a nascut un suflet si o constiinta. În contact direct cu misterele naturii, oamenii au ajuns la o fina sensibilitate si o bogata viata interioara.

OCTAVIAN GOGA

Privirea oamenilor care urca muntii cata totdeauna departe, limpede, profund ca privirea marinarilor în care se reflecta vastele orizonturi.

GUIDO REY

Ne cheama spre munte bucuria de a lupta si de a cunoaste, ispita riscului si voluptatea victoriei, dorinta de a evada dintr-o lume mecanica, uniforma, pe care am facut-o prea asemanatoare noua însine.

JACQUES CHEVALIER

Motii sînt oameni de munte. De-o mie de ani, ei sînt legati pe viata si pe moarte de acesti munti încruntati, cu creste ascutite, spintecînd simbolic urgia vînturilor.

GEO BOGZA

Carpatii nu ne-au despartit niciodata. Peste ei s-a cladit aceeasi limba, acelasi suflet si mai tîrziu aceleasi aspiratii.

GEORGE VÎLSAN

Noi ramînem recunoscatori dragostei parintesti a acestor giganti augusti, munti sublimi, în care gasim adapost la inima lor senina, pasnica si profunda.

JULES MICHELET

Nu exista pe pamînt loc mai frumos decît Minia Konka. Legendele spun ca o noapte petrecuta pe munte echivaleaza cu zece ani de meditatie si de rugaciuni neîntrerupte.

SIH CIAN-CIUN

Ce este alpinismul ? Un sport ? O activitate de cercetari ? Un leac împotriva ipohondriei ? Un mijloc de odihna ? Nici prima, nici a doua, nici a treia si totusi fiecare din toate acestea. E o nazuinta a sufletului spre înaltimi. Spre tot ceea ce este mai bun si mai înaltator.

EVGHENI SIMONOV

165

Gîndirii îi sînt necesare pasul calatorului, zvonul apelor, miresmele muntelui, ozonul tariilor albastre, bolta brazilor, verdeata perena e ca un simbol al longevitatii la care rîvneste fiinta noastra.

ALEX. ROSETTI

Nici o scoala, în adevar, mai barbateasca si mai eroica — si ceea ce e mai mult — mai nationala, decît aceea a muntelui.

ION CONEA

Prin turism, ca si prin muzica, omul se modeleaza, se transforma, se slefuieste cu ajutorul emotiilor pe care le încearca, se întareste prin asprimile ce le îndura, îsi îmbogateste sufletul cu lumina si frumuseti nebanuite.

DUMITRU ALMAs

Muntele este acea parte a planetei noastre, „acoperisul lumii”, care se învecineaza cel mai mult cu cerul. Pe creste ne simtim parte integranta din Univers, de acolo, fara sa mai avem limita vederii, salutam spatiile siderale.

ALEXANDRU BALACI

Muntele îsi merita oamenii pe care îi are. Am vazut insi singuratici calatorind de zile întregi pe necunoscutele sosele de zapada si întrebîndu-i daca nu-i deprima singuratatea, m-au privit cu uluire. Au dreptate: nu sînt singuri, îsi au muntele.

EUGEN BARBU

CUPRINS

CHEMAREA MUNŢILOR

Oameni, iubiti muntele !

Marii cuceritori si muntele

Oameni de stiinta si muntele

Femeia si muntele

Alpinismul viitorului

LITERATURA

Scriitori si muntele

166

Poezia româneasca

Lirica universala

Legendele muntilor nostri

Adevarata literatura alpina

MUZICA

PLASTICA

CUCERITORII

Lupta pentru înaltimi

Bucegii

Alpii

Pamirul

Himalaya

GÎNDURI DESPRE MUNTE

[1] Aici nu palate, nu teatru sau loja,

Dar în locul lor un abete, un fag, un pin,

Iarba verde si frumosul munte apropiat

Ridica spiritul nostru de la pamînt la cer

Bibliografia

Redactor responsabil: GH. DEREVENCU   Tehnoredactor: N. PANAITIDE

Dat la cules 12.06.1967. Bun de tipar 12.11.67   Aparut 1967. Tiraj 7000+140 ex. brosate.

Hîrtie scris I A 80 g/mp.  Format 32/84 X 108.

Coli editoriale 14,23. Coli tipar 7,5. Planse coala T. nr. 9081/1967. C. Z. 52

167

Întreprinderea poligrafica Brasov, strada Lungi nr. 20. Brasov.

Republica Socialista România Comanda nr. 1099

Scanare, OCR si Rosioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Corectura : Dan Patîrniche

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/

Carte obtinuta prin amabilitatea dlui Popa Horatiu

168