UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE BRAŞOV

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: Conf. Univ. Dr. Weber Florentina IulianaStudent:

2012

CUPRINS

1

INTRODUCERE................................................................................................................................3Cap 1. TEORIA ŞI PRACTICA CETĂŢENIEI.............................................................................5

1.1.Redescoperirea cetăţeniei...........................................................................................................51.2. Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei...................................................................................91.3. Ce este cetăţenia?....................................................................................................................111.4. Cetăţenia şi societatea civilă....................................................................................................121.5 Cetăţenia europeană ca statut juridic.......................................................................................17

15.1 Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea Europeană...................................................171.5.2. Statutul juridic al cetăţeanului european......................................................................201.5.3. Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni...............................................22

Cap. 2 IDENTITATEA EUROPEANĂ........................................................................................242.1. Formarea conştiinţei europene................................................................................................242.2. Spiritul Europei: reperele identităţii culturale europene.........................................................292.3. România şi Europa..................................................................................................................31

Cap. 3 DEMOCRAŢIA EUROPEANĂ........................................................................................343.1. Uniunea Europeană ca spaţiu public („Euro-polity")..............................................................353.2. Sistemul decizional..................................................................................................................403.3. Naţional şi supranaţional în construcţia europeană.................................................................44

Cap. 4 „EUROPENIZAREA" SPAŢIULUI PUBLIC NAŢIONAL...........................................514.1. „Europenizarea" ca fenomen istoric şi politic.........................................................................524.2. Actorii „europenizării"............................................................................................................584.3. Societatea civilă transfrontalieră.............................................................................................63

Cap. 5. CONSTRUCŢIA CULTURALĂ A CETĂŢENIEI EUROPENE..................................655.1. Cetăţenia europeană: mituri fondatoare, simboluri, tradiţii reconstruite.................................665.2. Cetăţenia şi construcţia identitară europeană..........................................................................715.3. Cultura organizaţională a spaţiului public european...............................................................785.4. Rolul educaţiei.........................................................................................................................84

CONCLUZII.....................................................................................................................................87BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................89

2

INTRODUCERE

Ce înseamnă să fii cetăţean al Europei? Care sunt drepturile şi responsabilităţile care definesc

cetăţenia europeană? Este oare suficientă deţinerea actelor civile ale naţionalităţii unui stat membru

al Uniunii Europene? Care este spaţiul public în care se exercită această formă de civitate: statul

supranaţional, federaţia interguvernamentală sau coaliţia unor „polity" naţionale? Ce fel de

identitate colectivă este cetăţenia U.E.? Care sunt sistemele sale de legitimare şi mobilizare civică?

Cum se raportează cetăţenia U.E. la democraţia europeană? Cum se poate transforma cetăţenia

naţională într-o cetăţenie supranaţională şi care sunt mijloacele acestei construcţii identitare?

Aceste întrebări generice sintetizează premisele conceptuale ale lucrării.

Ea pleacă de la conceptul integrator de „cetăţenie", considerat ca o paradigmă a ştiinţelor

politice;

• circumscrie problematica democraţiei europene (îndeosebi aspectele controversate ale

reprezentativităţii, transparenţei, participării şi răspunderii publice) în contextul specific al

cetăţeniei europene;

• plasează cetăţenia europeană într-o viziune lărgită (ca statut juridic, identitate colectivă,

cultură organizaţională şi acţiune socială), ceea ce permite abordarea unor aspecte înrudite,

devenite teme majore ale ştiinţelor politice, precum globalizarea, suveranitatea şi declinul statului

naţional;

• plasează dezbaterea actuală privind viitorul Uniunii Europene în cadrul explicativ al

ştiinţelor politice, aşa cum sunt teoria neo-funcţionalistă (care fundamentează metoda consensuală

şi dreptul comunitar), instituţionalismul (baza teoretică a „europenizării") şi guvernanţa (ca

alternativă la guvernare);

• face distincţia între comunitatea culturală şi comunitatea politică, între identitatea

culturală europeană şi identitatea politică a U.E.;

• propune căi şi mijloace ale construcţiei identitare a euro-cetăţeniei.

Pe scurt, lucrarea are în vedere problematica generală a Uniunii Europene ca proiect politic.

Acest proiect trebuie susţinut de o construcţie identitară adecvată, de schimbarea normelor şi

proceselor instituţionale din fiecare sistem naţional, de redefinirea rolului statului şi a spaţiului

public, de asumarea drepturilor şi a responsabilităţilor care decurg din cetăţenia europeană.

În această perspectivă, lucrarea vizează următoarele obiective generale:

• înţelegerea şi utilizarea conceptului de cetăţenie (şi a variantei sale, cetăţenia europeană) ca

paradigmă a ştiinţelor politice;

3

• definirea cetăţeniei europene în dubla sa ipostază, de statut juridic (cetăţenia formală sau

ansamblul drepturilor supranaţionale oficial recunoscute) şi identitate colectivă (cetăţenia informală

sau apartenenţa subiectivă);

• caracterizarea identităţii culturale europene ca sursă posibilă de legitimare a identităţii

politice a U.E.; diferenţierea comunităţii culturale de comunitatea politică în care se exprimă

cetăţenia;

• înţelegerea democraţiei supranaţionale a Uniunii Europene, a instituţiilor, politicilor şi

metodelor de guvernare pe care le-a produs;

• caracterizarea fenomenului de „europenizare" a spaţiului public naţional şi a consecinţelor

sale asupra euro-cetăţeniei;

• analiza construcţiei culturale a identităţii U.E. şi înţelegerea mecanismelor care deosebesc

identificarea naţională de identificarea postnaţională.

Fiecăruia din aceste obiective are obiectivele sale specifice şi instrumente proprii de evaluare

(teste-grilă, proiecte personale, construcţia unor „reader", aplicaţii în grupuri de lucru). Între aceste

module există relaţii de interdependenţă şi continuitate.

4

Cap 1. TEORIA ŞI PRACTICA CETĂŢENIEI

Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei. Ea vizează o

cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul

apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Ea îşi propune să construiască

o comunitate politică transteritorială şi să facă din Uniune un spaţiu public comunitar.

În această perspectivă, studiul conceptului de cetăţenie este indispensabil. El permite

înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor

sociale care decurg din aceste drepturi.

Cetăţenia este o paradigmă a ştiinţelor politice care permite interpretarea proceselor

democratice din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi

responsabilităţilor. Ea valorifică diverse concepte-cheie ale teoriei politice (democraţia

participativă, societatea civilă, drepturile omului, justiţia socială), într-un model explicativ al

societăţii democratice. Ea uneşte comunitatea academică în jurul unui concept integrator, capabil să

relanseze interesul public pentru problematica socială şi politică. În sfârşit, cetăţenia inspiră o serie

de norme şi practici sociale, un sistem de instituţii şi relaţii care reglează comportamentul public şi

orientează acţiunea colectivă.

Acest prim capitol este o introducere în problematica generală a cetăţeniei şi a consecinţelor

sale asupra politicilor publice.

1.1.Redescoperirea cetăţeniei Conceptul de cetăţenie („citizenship") este central pentru ştiinţele politice şi sociologie. Fără

o înţelegere minimală a acestui concept, ar fi dificil să explicăm probleme conexe precum

participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice,

relaţia dintre stat şi societatea civilă.

Cetăţenia a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate chiar afirma,

împreună cu Heater (1990), că societăţile şi modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul

dat cetăţeniei. Cu această ocazie, vom examina conţinutul cetăţeniei în gândirea politică până la

Marshall (1950), autorul care a relansat interesul pentru cetăţenie în epoca modernă.

În contextul de faţă, ne vom concentra asupra dezbaterilor contemporane consacrate

cetăţeniei, după „momentul Marshall". Putem identifica astfel trei etape:

• Criza democraţiei (anii 1960-1980) a apărut pe fondul protestelor contra războiului din

Vietnam, a afacerii Watergate, a mişcărilor contestatare din 1968 şi a recesiunii economice

consecutive „şocului petrolului". Atât cetăţenii de rând, cât şi specialiştii în ştiinţele politice au pus

5

în discuţie capacitatea instituţiilor democratice fondate în secolul al XIX-lea de a gestiona noul

context politic şi social. Raportul „Comisiei trilaterale" (Crozier, Huntington şi Watanuki, 1975), de

exemplu, a arătat că statul este depăşit de noile presiuni sociale şi că el trebuie să-şi asocieze

partenerii din societatea civilă (este ceea ce s-a numit mai târziu „governance", opus simplei

„government" care se exercită exclusiv în interiorul structurilor statului).

• Reabilitarea democraţiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al

democratizării" (Huntington, 1991) şi a măsurilor luate de guvernele conservatoare şi neo-liberale

(legitimate doctrinar de reaganism şi thatcherism), predominante în anii '80 şi care au redus

substanţial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie. Ca

urmare, aşa cum au arătat „Eurobarometer Surveys" şi datele proiectului „Beliefs in Government",

încrederea în democraţie a fost restabilită (Klingemann şi Fuchs, 1995).

• Relansarea cetăţeniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimbări istorice ale

anilor '90 (tranziţiile postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică, erodarea

statului-naţiune), numiţi de Dahrendorf (1994) „deceniul cetăţeniei" („decade of citizenship"). Atât

politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligaţii), cât şi cei de stânga (interesaţi mai ales de

drepturi şi libertăţi), ca şi analiştii şi cercetătorii în ştiinţele politice, au formulat mari aşteptări de la

cetăţenie ca nou contract social. De exemplu, după Beck (1992), singura cale de a ieşi din

„societatea de risc" (sau „modernitatea incompletă", caracterizată prin fragilizarea sistemelor de

securitate publică) ar fi participarea cetăţenească bazată pe vechiul principiu al virtuţii civice.

Democraţia este un proiect continuu, o idee normativă care măsoară progresul, aşa cum

funcţionează infinitatea în matematică sau fericirea în filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna

perfectibil şi incomplet. Între proiect şi realitate, aşa cum spune Bobbio (1987), există o tensiune

naturală rezultată din decalajul inerent dintre o structură simbolică („democraţia formală") şi

realităţile zilnice („democraţia substantivă").

Pentru ca proiectul să se transforme în realitate este nevoie de cetăţenie, de asumarea atât a

valorilor subiacente, cât şi a practicilor specifice vieţii democratice. Cetăţenia nu este însă un

patrimoniu politic şi nici nu se transmite prin simplă imitaţie socială. Ca să devii cetăţean nu este

suficient să te naşti într-o societate democratică. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare persoană să

înveţe codurile şi conduitele specifice cetăţeniei.

Relansarea interesului public pentru cetăţenie în anii '90 nu se datorează unei mode trecătoare

sau motivaţiei pur academice. Un public din ce în ce mai larg se interesează astăzi de cetăţenie

deoarece cetăţenii şi oamenii politici sunt preocupaţi de ceea ce datele statistice şi specialiştii au

numit deficitul democratic.

Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale şi pune sub semnul întrebării

însăşi legitimitatea proiectului democratic. Fără cetăţeni activi, fără participare la instituţiile politice

6

şi fără un minim de încredere în clasa politică, guvernarea democratică şi democraţia ca regim

politic nu sunt eficiente. Din acest motiv, chiar şi organizaţiile globale consacrate condiţiei umane

precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influenţa cetăţeniei asupra dezvoltării.

PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme sensibile şi

preocupante, respectiv „Aprofundarea democraţiei într-o lume fragmentată". Conform acestui raport

(2002, p.10), evoluţia globală a proceselor democratice este mai degrabă încurajatoare. Există însă

mari decalaje privind realizarea efectivă a democraţiei la nivel global:

Progresul general Discrepanţe globale

Reg

imu

l pol

itic

• Începând cu 1980, 81 de ţări au realizat paşi importanţi către democraţie; 33 regimuri militare au fost înlocuite cu guverne civile.

• 140 dintre cele aproximativ 200 ţări ale lumii beneficiază de alegeri multipartide.

• Dintre cele 81 noi democraţii, doar 47 sunt regimuri democratice efective. Celelalte nu au ajuns încă la o tranziţie pro-democratică, au revenit la regimuri autoritare sau se află în conflict.

• Pe ansamblu, doar 82 de ţări (din 200), respectiv 57% din populaţia globului, sunt efectiv democratice.

Soc

ieta

tea

civi

lă

• În anul 2000 erau înregistrate 37.000 de O.N.G.-uri internaţionale, cu 20% mai mult decât în 1990. Peste 2.150 O.N.G.-uri au statut consultativ pe lângă O.N.U (Consiliul Economic şi Social) şi 1550 sunt asociate cu Departamentul Informaţiilor Publice al O.N.U.

• 51 de ţări nu au ratificat Convenţia I.L.O. privind libertatea asocierii iar 39 ţări nu au ratificat convenţia I.L.O. privind negocierea colectivă.

• N.G.O.-urile încă nu au statut consultativ pe lângă Adunarea Generală a O.N.U. Doar 251 dintre cele 1550 O.N.G.-uri asociate O.N.U. (Dept. Inf. Publice) provin din ţările în curs de dezvoltare.

Lib

erta

tea

pre

sei

• 125 de ţări (62% din populaţia lumii) au presă liberă sau parţial liberă.

• Între 1970 şi 1996, numărul ziarelor din ţările în curs de dezvoltare s-a dublat (de la 29 la 60 de titluri la 1000 de persoane) iar numărul canalelor de televiziune a crescut de 16 ori.

• 61 de ţări (38% din populaţia lumii) încă nu au libertatea presei.

În 2001, 37 ziarişti au murit la datorie, 118 au fost închişi, peste 600 ziarişti sau organizaţii ale media au fost atacate fizic sau intimidate.

Dre

ptu

rile

om

ulu

i

• Numărul ţărilor care au ratificat cele şase mari convenţii ale drepturilor omului a crescut semnificativ după 1990. Ratificarea I.C.E.S.R. (drepturile economice, sociale şi culturale) şi a I.C.C.P.R. (drepturile civice şi politice) s-a făcut în 150 de ţări (faţă de 90).

• 106 ţări încă îngrădesc respectarea libertăţii civice şi politice.

• 38 de ţări nu au ratificat sau semnat încă I.C.C.P.R. iar 41 ţări nu au ratificat sau semnat încă I.C.E.S.R.

Ega

lita

tea

de

gen

• În 10 ţări peste 30% dintre membrii Parlamentului sunt femei.

• În lume, doar 14% dintre membrii Parlamentului sunt femei (în 10 ţări, nici o femeie nu este în Parlament).

7

Acest tablou conţine atât elemente optimiste (care confirmă teza celui de-al treilea val al

democratizării promovată de Huntington), cât şi date preocupante, referitoare la marile disparităţi în

realizarea democraţiei ca proiect global.

La nivel european, dezbaterile contemporane privind cetăţenia („citizenship") au fost

impulsionate în anii '90 în special datorită următoarelor împrejurări:

• dezmembrarea marilor entităţi fondate pe criterii ideologice (de exemplu, URSS, Iugoslavia)

şi apariţia de noi state naţionale;

• reinventarea democraţiei în ţările postcomuniste;

• emergenţa unor noi minorităţi în noile state naţionale, rezultate fie din migraţiile umane (,

fie din retrasarea frontierelor;

• ieşirea la suprafaţă a unor probleme civice altădată doar camuflate de statul totalitar (ex.

situaţia particulară a populaţiei Roma);

• presiunile asupra cetăţeniei din partea imigranţilor, a refugiaţilor sau a populaţiei dislocate

în urma războaielor;

• noul proiect de cetăţenie supranaţională introdus de U.E. prin Tratatul de la Maastricht;

• incapacitatea statului bunăstării de a susţine cetăţenia efectivă pentru toţi cetăţenii (în special

la nivelul drepturilor sociale) şi extinderea categoriei de „second class citizens" sau a cetăţenilor cu

drepturi limitate;

• apariţia celei de-a treia generaţii de drepturi ale omului (absente din instrumentele iniţiale de

protecţie) şi interesul pentru drepturile colective şi drepturile culturale;

• agravarea „deficitului democratic" în special datorită aproprierii democraţiei ca bun de

consum, fără susţinerea civică adecvată (de exemplu, reducerea progresivă a ratei de participare la

alegeri sau la dezbaterile civice, apatia şi neîncrederea în forţa democraţiei ca liant social).

Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari

aşteptări (uneori nerealiste) faţă de capacitatea cetăţeniei şi virtuţii civice de a mobiliza energiile

populare. Pe de altă parte, ele au pus sub semnul întrebării însăşi tipul modern de societate şi

civilizaţia subiacentă. S-a afirmat de unii autori, de exemplu, că cetăţenia şi drepturile omului sunt

un apanaj al modernităţii. Terren (2002, p.163) spune astfel că modernitatea s-a exprimat prin trei

tipuri de activităţi: munca, participarea şi identificarea culturală (vezi fig. 1). Dacă ne referim doar

la sfera politicii, se pare că societatea postmodernă este inevitabil o societate depolitizată. Ceea ce

Terren şi alţi autori (Wexler, 1990; Tenzer, 1990; Ichilov, 1998) numesc „atitudine postmodernă"

nu invalidează democraţia ca model de guvernare, ci doar reflectă starea de nemulţumire faţă de

modul său de funcţionare. Apatia şi dezinteresul public sunt forme de dezavuare a „politicii

politicianiste", a corupţiei, a egoismului sau demagogiei politice. Nu valorile democraţiei sunt

contestate (democraţia formală), ci modul său de realizare concretă (democraţia substantivă). Cu

8

alte cuvinte, deşi aceste atitudini pot afecta însuşi proiectul democratic (datorită lipsei de susţinere

cetăţenească), incivilitatea este o formă naturală de protest şi contestare publică, inerentă

democraţiei.

Fig. 1. Atitudinile moderne şi postmoderne privind cetăţenia

(Terren, 2002)Domeniul Activităţi principale (modernitatea) Atitudini postmoderne

Economia Munca Descurajarea şi demotivarea

Politica Participarea Indiferenţa si apatia

Cultura Recunoaşterea şi identificarea Relativismul şi esenţialismul

Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor modernităţii şi

postmodernităţii realizată de Inglehart (1997) la începutul anilor '90.

1.2. Contextul cultural şi istoric al cetăţenieiAşa cum am văzut, cetăţenia se află în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept

controversat şi mobilizator are meritul de a exprima chintesenţa gândirii politice dintr-o epocă

istorică şi de a sintetiza ansamblul problemelor care rezultă din relaţia stat-cetăţeni. Este un termen

paradigmatic, caracterizat prin următoarele trăsături:

a) este o construcţie culturală, specifică anumitor valori şi semnificaţii;

b) are o evoluţie istorică, în funcţie de tipul de societate şi modul de guvernare cu care a fost

asociat;

c) este expresia dominaţiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a

impus în toată lumea;

d) are un conţinut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât şi obligaţiile,

să încorporeze atât o viziune individuală cât şi una colectivă asupra societăţii.

Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne (în

special franceza şi engleza) prin intermediul limbii latine. El a apărut mai întâi în cetăţile-stat din

Grecia antică şi a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice greceşti. Uitat

mult timp, termenul de cetăţenie a reapărut în timpul Revoluţiei Franceze (1789), când a fost

coroborat pentru prima dată cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relaţia dintre cetăţenie şi

statul-naţiune pentru ca, din nou, să urmeze o fază de declin, în perioada interbelică. Sensul

multidimensional de astăzi (cetăţenia politică, civilă şi socială) îl datorăm sociologului englez

Marshall (1950) care, practic, a reuşit să capteze interesul lumii academice pentru acest termen

9

paradigmatic. De atunci, a cetăţenia domină dezbaterea contemporană din ştiinţele politice şi

sociale.

În ce priveşte evoluţia istorică a cetăţeniei, ea poate fi sintetizată în următorul tablou:

• Atena - democraţia („guvernarea de către popor") presupune cetăţeni. Statutul de „cetăţean"

era acordat doar indivizilor liberi. Statutul de cetăţean presupunea:

a) apartenenţa la „polis" (republica ateniană);

b)participarea - dreptul de a lua parte la Adunarea Populară („Ecclesia");

c) identitatea - este ceea ce Aristotel numeşte „methexis", respectiv mândria de a fi grec.

Exista astfel o dublă identitate: ca cetăţean al republicii şi ca grec, membru al diasporei (ansamblul

comunităţilor greceşti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).

• Roma antică - statutul de cetăţean roman („civitas") conferea dreptul de mobilitate şi

drepturi civice (de exemplu, participarea publică) acordate inclusiv populaţiei din teritoriile ocupate

(de exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferenţia, romanii au introdus

două categorii de cetăţeni: cei care proveneau din metropolă şi noii cetăţeni, fără drept de vot

(„civitas sine suffragio"). Romanii au păstrat cele trei caracteristici iniţiale (apartenenţa,

participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată (dreptul roman) şi virtutea

civică („virtus"), un ideal moral care promova patriotismul şi devoţiunea faţă de interesul general.

Cicero, Cato şi Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialităţii şi altruismului, preluat ulterior

ca o valoare centrală a Renaşterii italiene şi a Romantismului german.

• Iluminismul - după o uitare de aproape o mie de ani, cetăţenia revine în atenţia gândirii

politice. Omul politic florentin Machiavelli relansează republica ca alternativă la guvernarea

autocratică. Montesquieu reia teza participării populare. Rousseau se inspiră din modelul cetăţeniei

la scară redusă din cetăţile antice, propunând micro-comunităţi politice de tip contractual.

• Revoluţia franceză a asociat cetăţenia cu drepturile omului („Declaraţia Drepturilor Omului

şi ale Cetăţeanului", 1789).

• Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: cetăţenia

înseamnă în primul rând drepturi şi libertăţi acordate individului (diferit de abordarea colectivistă

din republica ateniană, unde prevala interesul comun).

• Naţionalismul, specific secolelor XVIII şi XIX, a asociat cetăţenia de o construcţie politică

şi culturală nouă, naţiunea. Statele teritoriale devin state naţionale („natio" = comunitate omogenă

având o identitate culturală unică şi care adoptă un sistem comun de organizare politică). Drepturile

civile şi politice se acordă în funcţie de apartenenţa la naţiunea dominantă. Se folosesc două criterii

de acordare a cetăţeniei: „jus sanguinis" (dreptul descendenţilor) şi „jus soli" (dreptul celor născuţi

pe teritoriul naţional). Această schemă este perturbată de migraţiile umane, îndeosebi în cadrul

marilor imperii coloniale, dar şi după dispariţia acestora, în anii 1960.

10

• Comunismul a promovat interesul general, altruismul şi colectivismul, în dauna drepturilor

omului. Cetăţenia sovietică, de exemplu, a fost o formă supranaţională de civitate, justificată

ideologic. Spaţiul public de referinţă era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civilă şi

pluralismul politic.

• Cetăţenia multiplă a existat încă din lumea antică (de exemplu, cetăţenia dublă legiferată

de Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigraţie (SUA, Canada, Australia) au încurajat

ideea de „cetăţenie multiculturală".

1.3. Ce este cetăţenia?Cetăţenia („citizenship") este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei

popularităţi. Ca şi alţi termeni-cheie din ştiinţele sociale şi politice (societatea civilă, guvernarea,

capitalul social), cuvântul cetăţenie pare accesibil şi clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea

şi în orice împrejurare. Simpla sa rezonanţă „civică" şi referinţa implicită la relaţia stat-cetăţeni par

satisfăcătoare pentru a asigura un consens terminologic minimal.

Cu toate acestea, literatura specializată este mult mai eterogenă şi discordantă decât pare la

prima vedere. Iată, spre exemplificare, o colecţie de definiţii semnate de autori celebri în domeniul

nostru de referinţă.

Marshall (1973): „Cetăţenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai

comunităţii. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce priveşte respectarea drepturilor şi a

obligaţiilor consecutive. Cetăţenia presupune un sens direct al apartenenţei la comunitate bazat pe

loialitatea faţă de civilizaţia pe care o împărtăşesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere

dotate cu drepturi şi protejate de o legislaţie comună."

Kymlicka şi Norman (1995): „Cetăţenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi şi

responsabilităţi. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenţei la o comunitate politică."

Barbalet (1988): „Cetăţenia constă în participarea la viaţa publică a celor dotaţi cu drepturi

cetăţeneşti."

Ichilov (1998): „Cetăţenia este un concept complex şi multidimensional. Ea constă în

elemente juridice, culturale, sociale şi politice care conferă cetăţenilor anumite drepturi şi obligaţii,

un sens al identităţii şi interacţiunii sociale."

Janowitz (1983): „Cetăţenia se referă la relaţiile dintre indivizi şi stat."

Habermas (1994): „Cetăţenia este lupta paşnică de tip «dialogic» pe arena publică."

Turner (1993): „Cetăţenia se referă la drepturile legale şi la expresia lor politică în viaţa

publică."

11

Dahrendorf (1994):„Cetăţenia este un concept non-economic care presupune practica atât a

drepturilor civice sau fundamentale, cât şi a drepturilor generice (drepturile politice şi sociale)."

Hayek (1967): „Cetăţenia este practica unui cod moral - un cod care este orientat spre

interesele celorlalţi - fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală şi cooperarea voluntară decât pe

puterea represivă şi intervenţia Statului."

Sintetizând Cetăţenia este apartenenţa şi participarea activă la viaţa publică a cetăţenilor

beneficiari de drepturi şi responsabilităţi, care au astfel capacitatea de a influenţa politicile

publice.

Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici:

- apartenenţa la o comunitate politică, ceea ce conferă un sens comun identităţilor personale şi

colective;

- participarea activă, prin acţiuni civice şi „co-cetăţenie";

- statutul juridic rezultat din setul de drepturi şi responsabilităţi recunoscute oficial (este ceea

ce se numeşte de obicei „naţionalitate");

- capacitatea de a influenţa decizia politică, ceea ce presupune un minimum de competenţe

civice şi conştiinţa acestei capacităţi.

Cetăţenia rămâne un termen amplu şi controversat asupra căruia nu există încă o teorie

exhaustivă, care să acopere toate aspectele. Probabil că, la fel ca în cazul altor „obiecte" complexe,

şi în acest domeniu se va opera în continuare cu definiţii pragmatice, modele sau teorii parţiale.

Oricum, este cert că fiecare sistem sau teorie politică majoră include deja cetăţenia şi explicarea sa

ca o componentă de bază. Aceasta demonstrează faptul că este nevoie de analiza şi înţelegerea

cetăţeniei ca fenomen general, care traversează practic toate activităţile umane. Rezultatul acestui

demers este dublu: pe de o parte, sub forma unor teoretizări parţiale şi contextualizate, de tipul

celor prezentate mai înainte; pe de altă parte, sub forma unor aserţiuni explicative referitoare la

cetăţenie, încorporate însă în cadrul unor teorii politice mai generale.

1.4. Cetăţenia şi societatea civilăSocietatea civilă este spaţiul public în care interacţionează cetăţenii organizaţi. Ea este astfel

un sistem de relaţii organizaţionale, un set de valori şi o acţiune colectivă.

În contextul lucrării, societatea civilă reprezintă atât o oportunitate cât şi o modalitate de

exprimare a cetăţeniei. Din acest motiv, cele două concepte au fost adeseori asociate, incriminându-

se o relaţie de interdependenţă. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul dintre autorii care s-au

ocupat îndeaproape de această relaţie, elaborează chiar o tipologie a cetăţeniei în funcţie de

participarea în spaţiul public. Ar exista astfel un comportament auto-centrat („self-interested

12

behaviour") şi un comportament altruist („other-interested behavior"). Primul denotă o opţiune pe

termen scurt şi are în vedere bunăstarea materială reciprocă, pe baza unei mutualităţi bine

circumscrise: A oferă ceva lui B iar B îi dă lui A altceva. Forma altruistă acţionează pe termen lung

şi vizează scopuri spirituale şi ideologice, pe baza unui „schimb generalizat". Ea presupune oferta

de servicii şi bunuri de la o persoană către un grup sau o comunitate, fără să existe neapărat

reciprocitate directă. Motivaţia acestei acţiuni este interesul general sau cea ce anticii au numit

„virtute civică".

Aceste relaţii au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din tabelul 1. Interacţiunea

limitată este specifică pieţei, unde contractele sunt pragmatice, se stabilesc în termeni precişi şi

urmăresc beneficiul direct. Este relaţia de vânzare-cumpărare care s-a extins şi asupra schimburilor

sociale şi culturale (de exemplu, negocierea condiţiilor de muncă). Ea se caracterizează prin

reciprocitate, indiferent dacă interacţiunea are loc între individ-individ, între individ-grup sau grup-

grup.

Interacţiunea generalizată, pe de altă parte, este generoasă şi unidirecţionată. Ea nu obţine

avantaje pentru iniţiatori, ci doar efecte în folosul comunităţii sau al altor indivizi. Motivaţia acestei

forme altruiste de interacţiune este interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi, grupuri

sau comunităţi (de exemplu, acţiunile filantropice sau caritabile, recursul la drepturile omului pentru

a apăra interesele unor persoane sau grupuri oprimate, sensibilizarea publică în favoarea unor idei

sau proiecte civice etc.). Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru că decurg din opţiunea morală a

iniţiatorilor, nu din obligaţiile care revin din statutul de cetăţean.

Această formă de patos civic, de acţiune în beneficiul general stă la baza societăţii civile.

După Janosky (1998, p. 95), nu orice deţinător al statutului de cetăţean este capabil şi dispus să se

implice în societatea civilă. În funcţie de gradul şi forma participării civice, există şase tipuri de

cetăţeni:

13

De la individ laDe la individ la grupDe la un grup la alt grupindivid

Interacţiune(1)(3)(5)limitatăSchimbul diadicCătre un grup limitatReciprocitate limitată (suprapunereaparţială a intereselor)A<->CDEFGABCDEFV<->CDEFGH(2)(4)(6)Schimbul multipluCătre o comunitateExcluderea reciprocă (între grupuri culargă (societatea,interese similare)A^B (t1)naţiunea)A^B (t2)A<->BCDEFGHIJKABCDEF<->GHIJKLA^B (t3)Interacţiune(7)(8)(10)generalizatăSecvenţiereCircuit închisSchimbul unilateral cu un grup similar,fără beneficiu directA—B—C—D—EA—BCDE,ABCD—

Tabelul 1. Tipologia interacţiunilor civice (Janoski, 1998)

- cetăţeanul încorporat - este parte a elitei sau se consideră ca atare; se identifică cu acţiunea

guvernamentală şi o susţine fără rezerve;

- cetăţeanul oportunist - participă la activităţi politice doar în măsura în care îi convine sau

obţine un avantaj personal;

- cetăţeanul activ - ia parte la viaţa obştească, fiind deseori implicat în conflicte cu

autoritatea publică; poate fi angajat în partide politice sau alte organizaţii şi se preocupă de interesul

general, într-o manieră altruistă;

- cetăţeanul pasiv - acceptă autoritatea şi conducerea politică deşi nu este convins că acţiunea

acestora este cea mai potrivită; se manifestă incidental şi periodic, cu ocazia votului sau a unor

evenimente deosebite;

- cetăţeanul cinic - este similar cetăţeanului activ, fiind capabil şi interesat de participarea

politică; confruntat cu dificultăţile unui schimb generalizat, specific societăţii civile, el/ea se

mulţumeşte cu o critică indirectă (de exemplu, ironie politică, absenteism) sau se opreşte la o

interacţiune limitată;

- cetăţeanul marginalizat - este inactiv şi alienat, datorită lipsei de mijloace şi oportunităţi;

este categoria celor cu drepturi formale, lipsiţi însă de posibilitatea reală de a le exercita; poate face

obiectul manipulării politice, mai ales în situaţii pre-electorale;

- cetăţeanul fatalist - este apatic, inactiv şi defetist; el neagă chiar utilitatea participării

politice, fiind neîncrezător în oportunitatea unui atare efort.

Participarea la societatea civilă se bazează în special pe forma altruistă de cetăţenie şi pe

cetăţenii activi (primele trei forme din tipologia lui Janoski). Aşa cum vom vedea în continuare,

altruismul şi activismul politic sunt esenţiale pentru disputa cu statul în negocierea drepturilor civile

şi politice.

a. Drepturile şi responsabilităţile

Teoria politică admite astăzi fără rezerve că cetăţenia presupune apartenenţa la o comunitate

politică, participarea, identitatea, drepturile şi responsabilităţile ce decurg din statutul de cetăţean.

Dincolo de acest consens relativ încep însă controversele, referitoare în special la drepturi şi

responsabilităţi: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul juridic de cetăţean? Drepturile

civile, politice şi sociale sunt reciproc contradictorii sau unitare? Cum se articulează între ele şi cum

interacţionează drepturile şi responsabilităţile? Care este statutul lor juridic? Ne referim la obligaţii

şi îndatoriri sau la responsabilităţi?

Fără drepturi şi responsabilităţi, apartenenţa şi identitatea ar fi sterile, fiind imposibilă

acţiunea socială şi participarea politică. Din acest motiv, preferăm să ne referim la responsabilităţi,

nu la obligaţii şi îndatoriri. Obligaţiile scot în evidenţă obligativitatea respectării legii şi a

14

deciziilor majorităţii iar îndatoririle decurg din loialitatea faţă de stat. Obligaţiile şi îndatoririle sunt

impuse şi nu se negociază. Responsabilităţile, în schimb, decurg din liberul arbitru şi exprimă o

opţiune, o decizie personală, o îndatorire morală. Competenţa civică este mai eficientă în cazul

responsabilităţii asumate decât ca efect al obligativităţii şi constrângerii.

Drepturile şi responsabilităţile au fost deseori interpretare ca opozabile pentru că aparţin unor

forme diferite de raţionalitate (Kovâcs, 1999): drepturile sunt norme juridice iar responsabilităţile

sunt norme morale. Enunţarea drepturilor sub formă de enunţuri imperative implică în mod

intrinsec consecinţa morală a respectării lor conform clauzei limitării reciproce: drepturile unui

individ sunt limitate de drepturile similare ale altui individ iar acordarea de drepturi implică

responsabilitatea morală a respectării lor.

Prin urmare, responsabilităţile nu sunt neapărat o contrapondere a drepturilor sau alternativa

lor simetrică. Ele sunt versante complementare ale ansamblului comun numit competenţă civică.

Responsabilităţile sunt enunţuri atât de abstracte şi difuze (fiind vorba de un principiu moral), încât

este imposibil să se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o relaţie de la cauză la efect (un drept

- o responsabilitate corespunzătoare).

Teoria politică este deci confruntată cu o triplă problemă privind relaţia drepturi-

responsabilităţi:

- asimetria şi opozabilitatea lor;

- dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic, drepturile rămân

inseparabile şi unitare, chiar dacă analizele politice le ierarhizează sau le separă conjunctural;

- imposibilitatea de a codifica juridic responsabilităţile, care rămân în domeniul opţiunii şi al

judecăţii morale.

Aceste probleme persistă în orice situaţie de aplicare a competenţei civice, inclusiv în cazul

cetăţeniei europene.

b) Învăţarea cetăţeniei

Cetăţenia este o construcţie culturală şi istorică. Ea se învaţă de fiecare individ şi generaţie de

cetăţeni, printr-un proces spontan de socializare politică sau prin demersuri sistematice de educaţie

civică într-un mediu specializat (de exemplu, în şcoală).

În acest context, socializarea politică are propriile mijloace şi forme de acţiune. Dekker şi

Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei forme de acţiune:

- socializarea politică intenţionată şi directă, al cărui scop explicit este dobândirea de

cunoştinţe specializate, formarea atitudinilor şi a comportamentelor cetăţeneşti (de exemplu, prin

educaţie civică sau alte materii şcolare);

15

- socializarea politică intenţionată indirectă se realizează prin influenţele care nu au drept

scop principal educaţia politică (de exemplu, prin participarea la o activitate voluntară);

- socializarea politică neintenţionată şi indirectă are loc în situaţiile de învăţare informală,

de exemplu, prin lectura presei sau urmărirea „spectacolului străzii".

În ansamblul său, întreaga societate funcţionează ca un mediu colectiv de socializare politică.

Dekker şi Meyenberg au descris cu amănunţime componentele sistemului global de socializare

politică sub forma din tabelul 3, unde se observă clar diversitatea agenţilor de socializare („political

socializers" sau „political socialization agents").

Şcoala rămâne unul din mediile cele mai influente şi o opţiune majoră în cadrul demersurilor

de socializare politică. Ca mediu de formare a culturii civice, şcoala are contribuţii specifice:

- cuprinde copiii şi tinerii reuniţi într-o organizaţie de integrare socială;

- este un mediu de acţiune şi decizie colectivă, ipostază valorificată îndeosebi prin tendinţele

moderne de autonomie şi responsabilizare a unităţilor de învăţământ („self-development" şi „self-

improvement schools");

- este un spaţiu public în care se pot exercita toate atributele cetăţeniei democratice, respectiv

apartenenţa, identitatea, participarea, drepturile şi responsabilităţile; în acest sens, „democraţia

internă" a şcolii se inspiră direct din principiile cetăţeniei;

- oferă situaţii civice reale, similare cu cele din societatea globală, precum relaţia cu

autoritatea, negocierea colectivă, inechitatea sau jocurile de putere;

- permite transmiterea sistematică a cunoştinţelor despre cetăţenie şi formarea deliberată a

valorilor, atitudinilor şi abilităţilor necesare vieţii publice;

16

Agenţi de socializare politicăPersoane sau grupuriInstituţii, organizaţii şi medii socialegrupuri primare familiapărinţii, bunicii, fraţii şi surorile, veciniimediul familialsistemul de învăţământşcoalaprofesorii, colegiiprocesul de învăţământ, instituţia şcolară, sistemul intern de decizie, curriculum-ul, manualele, ritualul academic, activităţile extraşcolarebisericaclerulserviciile religioasemedia şi comunicaţiile de masăprezentatorii, formatorii de opinie, actorii, cântăreţii preferaţiTV, cinematografele, radioul, presa scrisă, Internetul, jocurile interactivecolegii şi prieteniicolegii de echipă, partenerii, liderii informalicluburile de tineret, activităţile recreative şi sportive, competiţiilesistemul de ocupare profesionalăpatronii, angajatorii, formatorii, partenerii sociali, manageriicompaniile şi firmele, echipa de muncă, comunităţile sociale, asociaţiile profesionale, sindicatele, centrele de formare profesionalăcomunităţile politicemembrii de rând, persoanele carismatice, funcţionarii publici, oficialităţile din justiţie, poliţie şi armată, liderii partidelor politicepartidele politice, organizaţiile de femei şi de tineret, serviciile de informare cetăţenească, structurile electorale, grupurile de interes, organizaţiile voluntare, serviciul militar, campaniile de sensibilizare

Tabelul 3. Sistemul agenţilor de socializare politică(Dekker şi Meyenberg, 1991)

- este un mediu complex de socializare politică care integrează trei forme specifice de

influenţe educative : educaţia formală (curriculum-ul oficial şi învăţarea sistematică a unei materii,

finalizată prin diplome şi certificate formale), educaţia non-formală (activităţile extraşcolare) şi

educaţia informală, realizată prin învăţare difuză şi spontană (de exemplu, prin media).

1.5 Cetăţenia europeană ca statut juridic

Am precizat la început că vom folosi cuvântul cetăţenie ca echivalent general al termenului

englez de „citizenship" (fr. „citoyennete"). În schimb, pentru a respecta sensul comun din limba

română, vom recurge în acest modul şi la cuvântul naţionalitate pentru a desemna statutul juridic şi

legal al cetăţeanului beneficiar de drepturi şi libertăţi.

Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale Uniunii

Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta Drepturilor

Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale. Mai exact, noul art. 17

al „Tratatului de constituire a Comunităţii Europene" (fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht)

stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care beneficiază în prealabil de

naţionalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranaţional vine în completarea cetăţeniei

naţionale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât

propria ţară.

Chiar incompletă şi subordonată, cetăţenia europeană suscită deja controverse politice

importante: În ce măsură acest statut juridic se detaşează de contextul legislaţiei naţionale? Care

sunt repercusiunile sale asupra suveranităţii? Mai putem oare recurge la principiul subsidiarităţii

pentru a echilibra naţionalitatea şi cetăţenia europeană? Sunt oare instrumentele actuale de protecţie

compatibile cu noul statut supranaţional? Care este impactul său asupra procesului constituţional

european? În ce măsură cetăţenia europeană ţine cont de principiile comune ale democraţiei

europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile libertăţii, pluralismului, respectării

drepturilor omului şi statului de drept)?

15.1 Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea EuropeanăCondiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi: statul recunoaşte

drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligaţii civice, loialitate şi

participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetăţean,

consfinţit în setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean pe toată durata vieţii:

certificate de naştere, buletine sau cărţi de identitate, paşapoarte, certificate de deces.

17

Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al principiului

suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este

deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.

În ultimă analiză, atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor luate de guvernanţi

depind de voinţa cetăţenilor. Această colectivitate de cetăţeni egali în drepturi, numită „Philia" de

către greci şi „comunitate de drept" de către romani, este sursa puterii şi a legitimităţii politice.

Extrapolarea acestui contract civic de la statul naţional către nivelul supranaţional ridică însă

unele probleme de fond, pe care vom încerca să le clarificăm pe parcursul acestui modul. Aşa cum

am văzut din analiza precedentă, în cursul primului modul, principiul cetăţeniei nu este neapărat

circumscris cadrului naţional. Cetăţenia a fost asociată unui spaţiu public în continuă evoluţie, fie că

a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile

moderne sau de statele-naţiune. Este un proces istoric în care principiul cetăţeniei a fost deseori

coroborat cu statul naţional, fără ca această asociere să fie obligatorie sau exclusivă.

Influenţa acestui determinism istoric al cetăţeniei se observă şi în cazul cetăţeniei europene.

Practic, nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce diminuează foarte

mult forţa şi credibilitatea statutului juridic de cetăţean european. Majoritatea drepturilor sunt

garantate în continuare de cetăţenia naţională (franceză, suedeză, belgiană etc.), cetăţenia europeană

constând doar în patru drepturi supranaţionale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la

Maastricht (1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu sunt de primă

importanţă pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, care constată astfel că cetăţenia europeană este

ceva posterior şi secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin constituţiile naţionale.

Suveranitatea şi exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului naţional, în baza celor

două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu sunt atât de simple

cum au părut la începutul anilor '90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales,

s-au făcut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analişti (Neunreither, 1995; Delanty,

1995; Meehan, 1993) văd această întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene.

Neunreither (1995, p. 5), de exemplu, consideră că problemele cetăţeniei şi participării populare au

fost sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind rezultatul deciziei unor elite

politice şi al concertării „la vârf". În acest sens, după Neunreither, au existat trei etape:

• „Prima Europă", cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a fost reglementată

de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist: guvernanţii au decis pe baza

unui design politic foarte elaborat, dar fără o participare populară propriu-zisă. La vremea

respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură (satisfacerea nevoilor zilnice, vindecarea

18

traumatismelor morale, reconcilierea postbelică), foarte puţini cetăţeni întrezăreau importanţa

noului proiect european.

• „A doua Europă" a început prin crearea Comunităţii Economice Europene sau a pieţei

comune (consfinţită prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe să se intereseze mai mult

de cetăţeni şi de modul în care piaţa comună le afectează viaţa zilnică. După Neunreither, această

etapă este dominată de două demersuri coerente privind problemele cetăţeneşti: pe de o parte, este

ceea ce autorul numeşte „abordarea funcţionalistă" care pune accentul pe nevoile directe ale

indivizilor sau grupurilor de cetăţeni (această abordare este considerată ca o „segmented

citizenship"); pe de alta, este ceea ce se numeşte „indirect citizenship", respectiv construcţia noii

identităţi colective, comune tuturor cetăţenilor. Ca urmare, se elaborează primele simboluri ale

cetăţeniei europene, cum ar fi culoarea roşie comună pentru paşapoartele europene, adoptarea

vechiului drapel cu 12 stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european („Oda

Bucuriei" a lui Beethoven). Acestea marchează, în termenii lui Neunreither, trecerea de la „market

citizen" la „political citizen". • „Cea de a treia Europă" a început cu Tratatul de la Maastricht

(1992) şi primele codificări ale cetăţeniei supranaţionale. Esenţial pentru această nouă fază este

implicarea cetăţenilor, conform noului slogan al „Europei cetăţenilor". De altfel, însuşi Monnet

spunea că „noi unim persoane, nu naţiuni", însă această propoziţie nu s-a regăsit în demersurile

iniţiale ale construcţiei europene. După Maastricht, se pune problema democraţiei şi guvernanţei

europene, a construcţiei unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene, aspecte care fac obiectul

principal al cursului nostru.

Fig. 9. Ataşamentul cetăţenilor faţă de Uniunea Europeană (Eurobarometer, 2003)

L 24 75

I 36 62

F 45 53

IRL 46 50

p : 50 49

A 48 49

B 49 49

D 49 46

DK 53 46

Media U.E. 52 45

E 55 43

GR 62 38

19

S 64 34

NL 69 29

UK 68 27

FIN 74 24

% nu foarte sau de loc atraşi de U.E. | | % foarte sau destul de ataşaţi U.E.

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spaţiul european, inclusiv pentru

ţările candidate precum România. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma instituţiilor

şi consolidarea democraţiei europene, este cea a pregătirii şi conştientizării cetăţenilor. Atât

Tratatul de la Maastricht, cât şi Tratatul de la Nisa s-au realizat prin consultări cu uşile închise, prin

negocieri întreprinse de diplomaţi şi oameni politici. Cele patru decenii de integrare europeană s-au

desfăşurat aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voinţa reprezentanţilor oficiali, fără să existe o

preocupare sistematică de mobilizare a cetăţenilor. Din acest motiv, aşa cum arată datele

Eurobarometer 2003 (vezi fig. 9), doar 45% din cetăţenii europeni sunt atraşi de Uniunea

Europeană. Pe ţări, diferenţele sunt foarte mari, cei mai pro-europeni fiind cetăţenii din Luxemburg

(75%), Italia (62%) şi Franţa (53%), ţări fondatoare ale C.E.E. În schimb, cei mai puţin favorabili

U.E. sunt cetăţenii Finlandei (24%), Marii Britanii (27%) şi Olandei (29%).

Aceste date arată că nivelul de participare şi asumare („ownership") a cetăţeniei europene

este încă destul de scăzut. Evaluările respective nu au inclus încă actualele ţări candidate unde

anchetele naţionale sunt mult prea optimiste (cu un ataşament declarat de peste 70%, datorat

probabil insuficientei cunoaşteri a dificultăţilor integrării).

Cert este însă faptul că, în condiţiile actuale, când cetăţenia europeană reprezintă doar câteva

drepturi în completarea drepturilor recunoscute prin constituţiile naţionale, cetăţenii nu au încă

imaginea clară a Europei ca spaţiu politic comun. Rămâne de văzut dacă reforma instituţiilor

comunitare şi revigorarea democraţiei europene, preconizate prin adoptarea Constituţiei Europene,

vor asigura cadrul necesar pentru realizarea „celei de a treia Europe" descrise de Neunreither.

1.5.2. Statutul juridic al cetăţeanului europeanÎntrebarea care se pune cel mai des în legătură cu acest subiect este dacă cetăţenia europeană

(înţeleasă ca cetăţenie U.E.) poate să rămână ca o simplă prelungire a cetăţeniilor naţionale sau

trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi-creanţe"

respectiv drepturi garantate condiţionat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerinţe prealabile

(de exemplu, anumite obligaţii sau drepturi). La fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall,

adepţii acestei noi forme de cetăţenie pun accentul pe natura socială, economică, politică şi civică a

20

statutului de cetăţean. Autorii care preconizează o astfel de abordare (Habermas, 1995; Neuwahl,

1995; Eder, 2001) ne reamintesc faptul că cetăţenia europeană nu se reduce la statutul juridic

propriu-zis iar Europa nu va putea deveni o naţiune extinsă la nivel continental. Construcţia

europeană a pus deja bazele acestei cetăţenii supranaţionale, de exemplu, prin cele patru libertăţi

fundamentale ale pieţei comune (libertatea de circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor şi

serviciilor), prin recunoaşterea comună a drepturilor sociale ale angajaţilor, prin promovarea

coeziunii sociale şi a dezvoltării regionale etc. Cele patru drepturi civice şi politice introduse prin

Tratatul de la Maastricht completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de

solidaritate şi politicile de acţiune comună, deja realizate în primele decenii ale construcţiei

europene.

Rezultatul acestor dezbateri nu este încă previzibil. Cert este faptul că, atunci când se vorbeşte

de cetăţenia Uniunii Europene (prescurtat: cetăţenia europeană), se înţelege un statut

supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale U.E. Cetăţenia U.E. este deci o calitate

suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional. Această prelungire

„europeană" a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot obţine

automat cetăţenia celorlalte ţări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea

Constituţională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele precizări (apud: von Beyne,

2001, p. 72): „Cetăţenia Uniunii este un concept politic şi juridic care este complet diferit de sensul

conceptului de cetăţenie din Constituţia Regatului Danemarcei şi sistemul juridic danez. Cetăţenia

Uniunii nu conferă dreptul unui cetăţean al unui alt stat membru să obţină cetăţenia daneză sau orice

drepturi, obligaţii, privilegii sau avantaje inerente cetăţeniei daneze".

Statutul de cetăţean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht (art.

8) sub forma a patru drepturi supranaţionale garantate persoanelor care deţin deja naţionalitatea

uneia din ţările membre ale U.E. Acest statut se referă la:

• dreptul de mişcare liberă şi rezidenţă în oricare din ţările membre ale U.E.;

• dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European şi alegerile locale;

• dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu are reprezentanţă

consulară;

• dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa Avocatului Poporului

(„Ombudsman").

Se observă că, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spaţiului politic şi

juridic al propriului stat (acoperit prin cetăţenia naţională). Este o formă de „external citizenship",

superioară vechiului statut de „muncitor străin", introdus în anii '60 între ţările comunitare (de

exemplu, statutul de „Gastarbeiter" al muncitorilor italieni din Germania).

21

1.5.3. Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeniCetăţenia europeană este de fapt o construcţie cu două niveluri: cetăţenia naţională sau

naţionalitatea recunoscută de un stat membru şi cetăţenia supranaţională, reprezentată de cele

patru drepturi adiţionale, introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la nivelul

Uniunii, există o multitudine de drepturi particulare, aferente pieţei comune („market citizenship"),

cum ar fi drepturile consumatorilor sau drepturile sociale. În ce priveşte drepturile politice şi civice,

ele sunt doar parţial recunoscute la nivel unional.

Această evoluţie de la „market citizenship" către „Union citizenship" face necesar un nou

sistem de protecţie a drepturilor cetăţeneşti. După Marias (1995, p. 208), există un dublu sistem de

protecţie a drepturilor care decurg din cetăţenia europeană, respectiv:

a. Mecanismele non-juridice, reprezentate de:

- Comitetul pentru Petiţii al Parlamentului European şi

- Avocatul Poporului (Ombudsman).

Primul recepţionează sesizările şi plângerile cetăţenilor europeni sau cele ale persoanelor

legale rezidente în statele membre, pe care le rezolvă în cooperare cu instanţele naţionale

(comitetele pentru petiţii ale parlamentelor naţionale şi Avocatul Poporului din statele membre).

Avocatul Poporului la nivel european (instituţie creată ca urmare a Tratatului de la

Maastricht) are mai multă putere. El poate realiza propriile investigaţii în statele membre iar

instituţiile europene şi cele naţionale sunt obligate să dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei

luni. Ombudsman-ul european propune soluţii şi măsuri, informează Parlamentul şi persoanele

interesate asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Competenţele Avocatului Poporului la nivel

european rămân însă circumscrise „acquis"-urilor comunitare: această instituţie supranaţională

acţionează numai în situaţiile de sesizare a încălcării prevederilor Tratatelor Uniunii.

b. Mecanismele juridice de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni se referă la

sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea Europeană de Justiţie (cu sediul la

Luxemburg). Pe lângă obligaţia de a verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ veghează

asupra respectării drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din aplicarea Constituţiei Europene şi

a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odată cu adoptarea Constituţiei Europene, CEJ a căpătat

prerogative sporite, în special în raport cu celelalte instituţii europene.

Din punctul de vedere al cetăţeniei europene, Constituţia Europeană face un important pas

înainte pentru că încorporează Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic de

bază pentru consolidarea democraţiei europene. Titlul V („Drepturile cetăţenilor") stipulează deja o

configuraţie lărgită a drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene. Cele 4 drepturi recunoscute de

Tratatul de la Maastricht şi textul Constituţiei Europene (art. 8.2.) sunt completate cu noi precizări,

astfel că în Cartă (art. II 39-46) avem următoarea listă a drepturilor care definesc cetăţenia U.E.:

22

• dreptul de a vota şi a candida la alegerile pentru Parlamentul European;

• dreptul de a vota şi a candida pentru alegerile municipale;

• dreptul la o bună administraţie europeană care, la rândul său, cuprinde:

- dreptul fiecărei persoane de a fi audiată, înainte de luarea oricărei decizii individuale care o

afectează;

- dreptul fiecărei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu respectarea confidenţialităţii, a

secretului profesional şi de afaceri;

- obligaţia administraţiei europene de a-şi justifica deciziile.

• dreptul de acces la documentele instituţiilor europene;

• dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel european;

• dreptul de petiţie la Parlamentul European;

• dreptul de deplasare şi rezidenţă pe teritoriul statelor membre;

• dreptul la protecţie diplomatică şi consulară într-o ţară terţă, în care propria ţară nu este

reprezentată.

Se observă că acest pachet de drepturi conţine îndeosebi drepturi politice în raport cu

instituţiile europene. Se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cetăţean şi structurile publice

ale guvernanţei europene, ceea ce reprezintă deja o întărire a cetăţeniei supranaţionale.

Pentru cetăţenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar care sunt afiliate

Consiliului Europei, există alte instrumente de protecţie, respectiv Convenţia Europeană pentru

Protecţia Drepturilor Omului (1950) şi Carta Socială Europeană (1962). În cazul în care

cetăţenii reclamă violări ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state,

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.

Ţările membre ale Uniunii Europene sunt însă şi membre ale Consiliului Europei, astfel încât

pot beneficia de ambele instrumente juridice de protecţie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale

şi Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului. Cele două instrumente nu sunt

contradictorii, însă rezultă diferenţe care decurg din statutul Uniunii Europene ca instituţie de

integrare (supusă deci dreptului comunitar, prin care statele membre transferă unele prerogative la

nivelul Uniunii), faţă de Consiliul Europei care este o organizaţie de cooperare, respectiv un

consorţiu de state suverane, reunite pe baza dreptului internaţional. Dacă cetăţenia U.E. acoperă

deja unele drepturi politice şi civice la nivel unional, Consiliul Europei rămâne o organizaţie

interguvernamentală, care nu-şi propune codificarea unui statut legal supranaţional. În schimb,

Consiliul Europei este mult mai implicat în construirea identităţii europene, respectiv a dimensiunii

psihologice şi culturale a cetăţeniei europene, de care ne vom ocupa în continuare.

23

Capitolul 2 IDENTITATEA EUROPEANĂ

Cetăţenia rezultă dintr-o relaţie simbolică între indivizi şi o organizaţie socială şi politică.

Această relaţie se constituie pe două căi:

a) printr-un contract social între stat şi cetăţenii săi - statul conferă drepturi şi pretinde

în schimb loialitate şi participare civică; cetăţenia este în acest sens statutul juridic şi politic al

cetăţenilor care beneficiază de drepturile recunoscute oficial;

b) prin asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi a comportamentelor specifice

entităţii politice de referinţă; cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente

ale acestuia, fie că este vorba de un „polity" global (Europa, naţiunea, lumea, civilizaţia), sau de o

organizaţie de proximitate, eventual teritorializată (localitatea, regiunea, patria, statul naţional); în

acest sens psihologic şi cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de atribuire şi

asumare a unor particularisme culturale sau politice.

2.1. Formarea conştiinţei europeneDeşi amplasarea geografică a teritoriului european a fost cunoscută încă din sec. VII î.H. (prin

Herodot), noţiunea de continent european a apărut abia în sec. XVIII d.H. Datorită împrejurărilor

istorice, teritoriul geografic a fost asociat unei apartenenţe culturale globale, compatibilă cu

diversele proiecte politice şi militare de unificare continentală.

Europa a fost o referinţă identitară constantă (de multe ori implicită), în primul rând datorită

„europenizării" progresive a continentului şi chiar a întregii lumi. „Ideea europeană" (Adrian

Marino) a traversat întreaga istorie şi a dus la formarea conştiinţei apartenenţei comune, pe care

Shore (2000, p. 21) o numeşte „Europeanness". Este o identitate colectivă cu vocaţie continentală

care se ataşează diverselor comunităţi culturale şi politice cu care a fost identificată Europa. În

funcţie de conţinutul şi criteriile de constituire a acestor comunităţi, se pot observa şase mituri

identitare ale unităţii europene.

a)Mitul unităţii teritoriale

Comunitatea politică se legitimează, printre altele, prin unitatea teritorială în care

funcţionează. Deşi este un teritoriu cu coordonate exacte, continentul european are un statut

imprecis. Aşa cum constată Morin (2002, p. 39-40), Europa este delimitată pe trei sferturi de coaste

maritime, ceea ce a favorizat deschiderea şi apetitul spre expansiune. Spre vest, marea a reprezentat

puntea spre alte lumi, „europenizate" şi ele. Spre Est, în lipsa unei frontiere geografice, Asia a fost

sursa permanentă de migraţii şi invazii, astfel încât nu a existat niciodată o demarcaţie clară între

24

cele două continente: Rusia rămâne o putere euro-asiatică, la fel şi Turcia, ceea ce creează

dificultăţi în a defini o comunitate politică pe criterii teritoriale.

Mai mult, teritoriul a fost mai degrabă un factor de dezbinare şi destabilizare, decât unul de

unificare şi coeziune politică. Monarhii medievali reuşeau, pe durata deţinerii puterii, să asigure

ordinea publică pentru că inoculau ideea transcendenţei statului: această putere era de origine divină

şi trebuia aplicată întocmai în teritoriul de referinţă. Era însă suficientă dispariţia fizică a

monarhilor, pentru ca statele teritoriale să fie contestate de urmaşi sau vecini. Pe scurt, unitatea

teritorială a generat comunităţi politice efemere şi personalizate după profilul psihologic, spiritual

sau moral al conducătorilor.

b)Mitul destinului istoric

Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la prima vedere, nu-şi

justifică supremaţia. Ceea ce a contat a fost însă modul în care europenii au ştiut să folosească

resursele umane şi să se impună asupra altor continente.

Intrarea în istorie a Europei s-a făcut destul de târziu, după ce alte civilizaţii se afirmaseră în

special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a fost fabricată de greci pentru a desemna un spaţiu

plasat între nordul Greciei, Dunăre (Istros) şi Don (Tanais). Această identitate confuză,

corespunzătoare Balcanilor de astăzi, era însă subordonată celei greceşti care domina spaţiul

constituit la intersecţia a trei continente (Europa, Africa şi Asia).

Tot grecii au fost şi cei care au inventat primul mit identitar al Europei. Cunoscut prin

intermediul lui Herodot, acest mit al originii este semnificativ pentru modul în care grecii îşi

proiectau misiunea istorică în raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui rege

fenician, răpită de Zeus şi transferată în spaţiul grecesc, unde a dat naştere mai multor copii, între

care şi întemeietorului primei civilizaţii europene (Minos). Este proiectul unei lumi noi, născute

într-o mică peninsulă asiatică (continentul european), dar cu un destin istoric cu totul special.

Europa şi misiunea sa istorică a fost reactualizată de poeţii curţii lui Carol cel Mare,

proclamat drept „noul suveran al Europei". Ulterior, chiar dacă termenul de Europa a dispărut din

istorie pentru multe secole, „ideea europeană" a fost încorporată în diverse proiecte unificatoare.

Sensul iniţial al Europei născute ca să-şi sfideze propriile rădăcini asiatice s-a menţinut, chiar dacă

mitul destinului istoric a suferit reciclări şi adaptări conjuncturale. Valurile succesive de cuceritori,

colonizatori, cruciaţi, descoperitori, misionari religioşi sau negustori au fost convinse că au un drept

legitim şi o misiune istorică care trebuie îndeplinită cu orice preţ. Cert este că, urmare a acestei

expansiuni sistematice, lumea a fost treptat „europenizată". Până la al doilea război mondial,

supremaţia Europei a fost covârşitoare.

Conştiinţa europeană s-a format, pe de o parte, prin diferenţiere de „ceilalţi" („barbari",

„păgâni", „sălbatici"), care trebuiau să fie cuceriţi, asimilaţi şi convertiţi, pe de alta, printr-o sinteză

25

a gândirii greceşti, a ordinii romane, a credinţei creştine şi a libertăţii germanice. Convinşi de

superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, cărora le-au impus o civilizaţie pragmatică,

novatoare şi raţională.

c) Mitul imperiului universal

Unul din premiile U.E. pentru merite europene se numeşte „Carol cel Mare". Nu întâmplător,

cetăţenia europeană este deseori comparată cu cea romană, ca să nu mai vorbim de diversele utopii

unioniste (apelul lui George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect European" al regelui

Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea pan-europeană a lui Bonaparte), care

plasează Europa în perimetrul unor imperii cu vocaţie universală.

Evident, analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o valoare limitată. Recursul

la istorie are ca scop să creeze un mit identitar care să justifice acţiunile prezente şi să susţină ideea

că a existat un liant organizaţional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de şapte secole,

între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) şi moartea împăratului habsburg

Maximilian (1519), Europa continentală a fost dominată de diverse imperii: carolingian, germanic

(„Hohenstaufen"), habsburgic, napoleonian. Dacă adăugăm şi imperiile coloniale din sec. XV-XX,

constatăm că imperiul a fost organizaţia politică cea mai durabilă din istoria Europei. Această

constatare necesită însă unele explicaţii suplimentare.

Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politică recunoscută astăzi ca

denominator comun al tuturor naţiunilor europene. Indiferent dacă teritoriul lor a făcut sau nu parte

din Imperiul Roman, toate popoarele europene au fost influenţate de civilizaţia romană. Latinitatea

s-a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este deseori citat (Sartre, 1992) ca

un posibil model al uniunii europene. Acest mit identitar conţine unele elemente similare cu

guvernanţa multiplă şi policentrică pe care mulţi o revendică astăzi pentru Uniunea Europeană.

Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de Sfântul Imperiu Roman

proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului imperiu continental se numea „Imperium

romanorum renovatio" (conform inscripţiei de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt, „renovatio

imperii". Ca şi romanii, împăraţii romano-germani se legitimau printr-o misiune unificatoare şi un

statut mesianic, reclamându-se „unşi ai lui Dumnezeu". Sfântul Imperiu, se afirma în teologia

oficială, primise investitura divină de a unifica toate popoarele, iar împăratul Carol cel Mare era

instrumentul pământean al acestui proiect universalist.

Mitul imperiului universal a animat şi alte tentative de unificare continentală, în primul rând

Imperiul Habsburgic (care se considera continuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul

Universal al lui Carol al V-lea şi Imperiul lui Napoleon.

d)Mitul unităţii creştine

26

Deşi este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei, creştinismul provine din

Iudeea şi s-a răspândit mai întâi în Asia Mică. Cu toate acestea, timp de două milenii, creştinismul a

fost principalul liant identitar al europenismului.

Ca şi alte identităţi colective, creştinismul s-a afirmat prin decizie politică şi diferenţiere:

• a devenit religie dominantă printr-un demers „de sus în jos", o dată cu evanghelizarea

împăraţilor: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis (496), ceea ce a asigurat convertirea în masă

atât a cetăţenilor romani, cât şi a „barbarilor";

• a fost adoptat ca principiu unificator prin diferenţiere faţă de arabi; se poate chiar spune că

Europa s-a afirmat ca o nouă entitate începând cu sec. VIII, în opoziţie cu invadatorii musulmani;

de exemplu, în cronologia formării conştiinţei europene, se citează ca primă referinţă certă cronica

lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor" învingători la Poitiers (732) contra

Islamului.

e)Mitul unităţii intelectuale

Ceea ce n-au reuşit imperiile, au obţinut reţelele transfrontaliere şi organizaţiile de cooperare

culturală. După epuizarea marilor invazii (sec. X), Europa a devenit un spaţiu uman extrem de

dinamic, care a realizat mai întâi integrarea în interior, urmată de o expansiune fără precedent spre

celelalte continente şi civilizaţii. După Nolte (1992), acest dublu proces de „europenizare" (a

propriului continent şi a întregii lumi) a trecut prin următoarele etape:

• Epoca negustorilor şi a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizată printr-o expansiune

mai întâi internă, apoi spre Orient:

• Epoca aventurierilor şi a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizată printr-o

puternică expansiune extracontinentală.

• Epoca generalilor şi a industriaşilor (sec. XIX) se remarcă prin apariţia de noi actori

sociali, capabili să administreze vastele imperii coloniale. Militarii devin guvernatori teritoriali iar

industriaşii se mondializează: ei gestionează imperii economice care transcend spaţiul european şi

localizarea întreprinderilor de producţie.

Europa s-a constituit ca un spaţiu cultural în care s-au dezvoltat reţele transfrontaliere şi

focare de convergenţă. cum ar fi:

• ordinele călugăreşti (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);

• rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago de Compostela);

• ordinele cavalereşti (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la Malta, Ordinul

Templierilor, Ordinul Teutonic);

• marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig, Winchester,

Novgorod);

• bursele de mărfuri (de exemplu, Bruges şi Amsterdam) şi băncile transfrontaliere (de

27

exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);

• Liga hanseatică (confederaţie a 72 de oraşe libere);

• reţeaua universităţilor (de exemplu, programul „peregrinatio academica" promova

mobilitatea studenţilor şi a profesorilor);

• elitele transfrontaliere, care practicau o cultură cosmopolită, vorbeau limbile de circulaţie

europeană, se formau în diverse centre de cultură şi practicau activităţi similare (vânătoarea, dansul,

luptele, studiile clasice, poezia);

• culturile transnaţionale (latină, germană, slavă), care regrupează popoare, state şi naţiuni

dispersate.

Aceste reţele de actori europeni au reuşit să promoveze ideea unităţii dincolo de disputele

teritoriale şi aspiraţiile hegemonice. Reţelele transeuropene au fost globalizate, multiculturale,

pluraliste şi transfrontaliere înainte ca elitele politice să încerce să instituţionalizeze cooperarea şi

unitatea europeană, câteva secole mai târziu.

f) Mitul unităţii pacificatoare

Europa fost teatrul celor mai multe războaie. Violenţa a fost o realitate cotidiană, astfel încât

nu este de mirare că pacea şi securitatea colectivă au constituit tema favorită a numeroase proiecte

utopice. Neputincioşi în faţa conflictelor militare şi a violenţei cotidiene, oamenii au început să

viseze la o lume mai bună, deosebită de realitatea care-i copleşea.

Europa unită a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice respective s-au numit, pe rând,

„Noua Cynee" (Emeric Cruce, 1623), „Renaşterea universală" (Jan Amos Comenius, 1645),

„Proiectul de pace eternă" (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea eternă" (Immanuel Kant, 1795),

„Concertul european" (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite ale Europei" (Victor Hugo,

1841), „Federaţia Europeană" (Aristide Briand, 1929). Aceste utopii au avansat trei idei care se pare

că au inspirat pe fondatorii U.E.:

• uniunea europeană nu este posibilă fără un sistem de garantare a păcii şi securităţii

continentale, aşa cum au fost Tratatul de la Westphalia (1648), Sfânta Alianţă (1815) şi Liga

Naţiunilor (1929);

• unificarea trebuie să se facă pe cale paşnică, prin înţelegeri la vârf ale şefilor de state;

• elitele intelectuale şi conducătorii luminaţi au un rol major în realizarea efectivă a

unificării pan-europene.

*

* *

Fiecare din cele şase mituri fondatoare poate fi actualizat în construcţia identităţii politice a

U.E. Ca orice mit, ele nu oferă însă decât explicaţii parţiale, limitate la anumite simboluri, instituţii

sau actori istorici, cărora le conferă o valoare dominantă. Miturile identitare sunt însă indispensabile

28

pentru că ele conţin o naraţiune plauzibilă asupra originilor şi se constituie într-un important factor

de legitimare simbolică de care orice identitate colectivă are nevoie.

Conştiinţa europeană, atât cât există ea în prezent, ar fi lipsită de conţinut fără trama istorică,

reperele normative şi eroii exemplari ai miturilor „pro-europene".

2.2. Spiritul Europei: reperele identităţii culturale europeneConştiinţa europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face parte din inconştientul

colectiv, este simţită şi recunoscută ca atare, dar foarte greu de descris şi conceptualizat. Două

împrejurări pot explica această situaţie:

Pe de o parte, aşa cum am văzut, „ideea europeană" a fost conştientizată destul de târziu

(aproximativ în sec. IX). Chiar şi după ce a apărut în discursul politic şi naraţiunea identitară,

Europa nu a fost decât o referinţă secundară, alternativă şi ocazională: în opoziţie cu „ceilalţi", în

momentele de confruntare militară, ideologică sau confesională.

Pe de alta, în condiţiile în care valorile, instituţiile şi produsele culturale ale Europei s-au

răspândit în toată lumea, este foarte greu să se circumscrie ceea ce a rămas caracteristic doar

locuitorilor „bătrânului continent". Cultura şi civilizaţiile europene au devenit universale, astfel

încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.

Aceste dificultăţi incontestabile au generat o atitudine mai degrabă rezervată, chiar

neîncrezătoare, faţă de o posibilă identificare colectivă cu Europa istorică şi culturală. Căci astăzi

spiritul european se defineşte prin structura anglo-saxonă cam în acelaşi fel în care acum două mii

cinci sute de ani el se definea prin cea greacă, acum două mii prin cea romană şi aşa mai departe".

Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate unitară este imposibilitatea

de a da contururi precise unei realităţi eterogene şi fluide. Europa a devenit o idee directoare, un

proiect utopic şi un referenţial comun, fără să fie nevoie de localizări precise, reductibile la un

anumit tip de societate. „Spiritul Europei", „conştiinţa europeană" sau „ideea europeană", prin

încărcătura lor emoţională, au devenit referinţe identitare suficient de atrăgătoare ca să mobilizeze

imaginaţia elitelor şi entuziasmul popular.

Ce uneşte astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulaţii retorice, răspunsurile au fost

neaşteptat de variate, ceea ce demonstrează că nu există încă un consens asupra criteriilor care

definesc identitatea culturală europeană. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabileşte o

listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alţi analişti. Este vorba de:

• memoria istorică a celor două „războaie civile europene";

• experienţa imperiilor coloniale;

• emergenţa unei culturi politice transnaţionale;

29

• apariţia unor mişcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;

• omogenizarea culturală sub influenţa americanizării, cunoscută sub numele de „globalizare".

Această schemă este clar reducţionistă, pentru că nu ia în consideraţie decât evenimentele

comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercetări consacrate acestei chestiuni se referă însă la

elementele culturale (idei, paradigme, valori, instituţii, stiluri de viaţă) care definesc identitatea

europeană.

Idei şi definiţii interesante are şi Morin (2002, p. 106-107), după care identitatea culturală

europeană nu este produsul unui program preconceput, al unui demers raţional, ci efectul unei

multitudini de programe concurenţiale care au interacţionat întâmplător şi spontan, conform unei

logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu constă doar în a fi fost fiica iudeo-

creştinismului, moştenitoare a gândirii greceşti, producătoare a Ştiinţei şi Raţiunii moderne. Constă

în faptul de a fi fost fără încetare producătorul şi produsul unui vârtej format din interacţiuni şi

interferenţe între multiple dialogici care au legat şi opus: religia/raţiunea; credinţa/îndoiala;

gândirea mitică/gândirea critică; empirismul/raţionalismul; existenţa/ideea; particularul/ universalul;

problematizarea/re-întemeierea; filosofia/ştiinţa; cultura umanistă/cultura ştiinţifică; vechiul/noul;

tradiţia/evoluţia; reacţia/revoluţia; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/

pro-meteismul; quijotismul/sancho-panzismul etc... Specificul culturii europene rezidă în primul

rând în continuitatea şi intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instanţele constitutive nu

striveşte sau extermină pe celelalte, şi nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie

apăsătoare".

Din această analiză rezultă două limitări considerabile ale construcţiei identităţii politice a

U.E. prin recuperarea simbolică a comunităţii culturale:

• pe de o parte, evocarea istoriei şi a patrimoniului cultural comun nu explică în întregime

datele actuale şi nu permite elaborarea unei organizaţii politice, ci cel mult legitimarea demersului

de constituire a acestei organizaţii;

• pe de alta, comunitatea politică a U.E. ca organizaţie supranaţională nu coincide cu

comunitatea culturală europeană, difuză şi mondializată; identitatea politică a cetăţenilor U.E. se

construieşte printr-un proces similar celui care a generat identitatea culturală europeană, dar având

propriile referinţe dialogice (naţional/supranaţional; drept comunitar/drept internaţional;

subsidiaritate/ proporţionalitate; suveranitate/integrare; guvernanţă/guvernare; uniune/ federaţie;

europeni/non-europeni; extindere/aprofundare a integrării etc.) şi propriile „bucle" decizionale

(ratificarea Tratatelor, primirea de noi membri, orientările politice ale Consiliului European,

negocierea „acquis"-urilor, reforma instituţiilor, hotărârile Curţii Europene de Justiţie,

implementarea fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii unionale etc.).

30

2.3. România şi Europa

Unul din sloganurile care au animat schimbările politice din 1989 a fost „întoarcerea la

Europa". Ca şi în basmul „Frumoasei din pădurea adormită", s-a considerat că popoarele din

centrul şi estul Europei revin la marea familie europeană după o somnolenţă istorică impusă prin

experienţa nefericită a unui despotism de inspiraţie asiatică. Revoluţiile anticomuniste au fost astfel

prezentate ca mişcări pro-europene, deşi nici una din ele nu avuseseră un program explicit în acest

sens. Fie că este vorba de „revoluţia de catifea" din Cehoslovacia, de „revoluţia cântată" din

Estonia, de „revoluţia televizată" din România sau de „revoluţia diplomatică" din Ungaria,

„întoarcerea la Europa" a fost mai mult un efect ulterior, decât un scop iniţial.

Pentru România de la începutul anilor '90, „întoarcerea la Europa" a însemnat în primul rând

afilierea la Consiliul Europei (1993), urmată de invitaţia de începere a negocierilor de aderare la

Uniunea Europeană, în decembrie 1999. Pentru unii analişti (Alina Mungiu-Pippidi), perspectiva

aderării la U.E. este un eveniment istoric major, similar Păcii de la Versailles (1918), care a dus la

definitivarea unităţii naţionale. Pentru Andrei Pleşu, însă, „întoarcerea la Europa" înseamnă în

primul rând regăsirea normalităţii istorice: „Pentru noi, cei din Est, «integrarea» europeană nu e însă

simţită ca dobândire a unui statut nou, cât ca recuperare a celui vechi. Iar Europa care urmează să

renască după dispariţia zidului berlinez e cea veche. «Nouă» şi provizorie a fost Europa de după

1945. Desigur, nimic nu poate renaşte după o jumătate de secol în perfectă identitate cu sine:

spiritul vremii e altul, contextul e modificat, perspectivele se calculează în funcţie de o altă linie a

orizontului" („Europa, spiritul critic şi imaginaţia", în: „Dilema", X, nr. 477/2002).

Această Europă redescoperită a apărut pentru cetăţenii români ca o nouă ţară a făgăduinţei, un

spaţiu identitar nebulos dar capabil să ofere oportunităţi pe care societatea românească nu este încă

în stare să le producă. Nu este deci de mirare că, în anchetele Barometrului de Opinie Publică (cf.

Neculau şi Constantin, 2004, p. 19-21), se constată următoarele tendinţe:

• o mare parte din cetăţenii români (45%) nu ştiu ce înseamnă Uniunea Europeană;

• cei mai mulţi asociază Europa şi aderarea la U.E. cu perspectiva unui trai mai bun (60%);

• marea majoritate a românilor (68% în noiembrie 2000) sunt pro-europeni, chiar dacă nu ştiu

bine ce înseamnă acest lucru.

De o manieră generală, cercetările consacrate filiaţiei europene a identităţii româneşti aplică

aceeaşi metodă ca în cazul identităţii culturale europene. Aşa cum am văzut, majoritatea studiilor

descriu diversele componente ale culturii spaţiului european (valori, idei, instituţii, stiluri de viaţă,

opere exemplare) faţă de care se ataşează procesele de identificare colectivă. Au rezultat inventare,

analize şi sisteme descriptive, mereu incomplete şi subiective, care pun în evidenţă diversele

componente a ceea ce numim „cultură europeană". În aceeaşi manieră, majoritatea autorilor români

31

(vezi în acest sens numerele speciale ale „Secolului XX", 1012/1999 şi 1-3/2000, precum şi cărţile

lui Adrian Marino, Lucian Boia, Alexandru Duţu şi Sorin Alexandrescu) au pus accentul pe diverse

caracteristici ale identităţii româneşti, aşa cum sunt latinitatea, creştinismul oriental, sinteza

interculturală, echilibrul geopolitic, cultura ţărănească, toleranţa religioasă, spiritul contemplativ,

modernitatea întârziată.

Ne atrage însă atenţia cercetarea întreprinsă de Fundaţia „A Treia Europă" din Timişoara, a

cărei metodă se aseamănă cu „principiul dialogic" al lui Morin. În loc să susţină teza unităţii

apriorice şi a omogenităţii, grupul respectiv avansează ideea că în România, ca în orice spaţiu

cultural major, există de fapt mai multe identităţi culturale care interacţionează, se concurează şi se

completează reciproc. România este astfel spaţiul mai multor identităţi de sorginte europeană, spune

de exemplu Gavrilescu (2002, p. 195): „România este mai degrabă eterogenă decât omogenă

identitar, «România» este formată din mai multe «Românii»". Temere: o asemenea viziune

încurajează secesionismul. Departe de a propune o alternativă de acest gen la omogenitatea

proclamată şi încurajată astăzi, lectura noastră sugerează doar nevoia de abandonare a perspectivei

substanţialiste unificatoare. În consecinţă, cultivarea diferenţei poate deveni mai degrabă un atu

decât un handicap, în timp ce postularea ideologică şi susţinerea social-politică cu orice preţ a unei

omogenităţi culturale - îndeosebi după criteriul etniei - poate conduce la tensiuni care se adâncesc,

mai degrabă decât se soluţionează.

Întotdeauna, realitatea locală şi interacţiunea nemijlocită cu «celălalt» (indiferent de etnie,

confesiune, origine regională) cu care actorul a construit natural o istorie comună va genera

reprezentări, aşteptări şi proiecte reciproce mai generoase decât cele proprii unei istorii siluite, în

care o entitate străină realităţilor locale impune ce identităţi se cuvin preţuite şi care depreciate".

Această teză este interesantă şi merită atenţia, deşi poate fi inacceptabilă pentru unii analişti.

Unitatea politică este un concept ideologic, legat de diversele forme ale puterii, pe când unitatea

culturală este mai degrabă o construcţie circumstanţială, asociată anumitor repere identitare: limbă,

patrimoniu, istorie, etnie, confesiune. Unitatea este în primul rând un atribut al comunităţii politice,

care nu se poate aplica întocmai în cazul comunităţilor culturale. Apartenenţa la spaţiul politic

(codificată, de exemplu, prin cetăţenie) este un alt tip de referinţă decât apartenenţele culturale.

Unitatea politică înseamnă legislaţie comună, coeziune organizaţională, un sistem coerent de

decizie şi elaborare a politicilor publice, referinţa la acelaşi cod al drepturilor cetăţeneşti,

responsabilitatea comună în faţa cetăţenilor. În sens cultural, unitatea ar însemna omogenitate,

convergenţă, armonizare a valorilor, ideilor şi stilurilor, ceea ce este imposibil. Singura formă de

suprapunere a comunităţii politice cu comunitatea culturală a fost statul-naţiune, un tip de

organizaţie pe care Uniunea Europeană nu îl poate prelua.

32

Aşadar, „întoarcerea la Europa" nu este un simplu proces de reconectare la instituţiile şi

modelele europene. Atât România, cât şi Europa au evoluat foarte mult, astfel încât pentru

societatea românească de la începutul secolului XXI provocarea integrării în U.E. înseamnă mai

mult decât reinventarea identităţii europene. Apartenenţa europeană este pentru România nu doar o

modalitate de rezolvare a unor probleme imediate (locuri de muncă în străinătate, circulaţie liberă,

acces la informaţie şi bunuri de consum, formare în universităţile europene), ci şi o şansă istorică de

refacere a relaţiei dintre libertatea individuală şi ordinea publică.

„Europenizarea" şi cetăţenia europeană, reprezintă o formă de identificare colectivă cu un

spaţiu dialogic, supus în permanenţă mişcărilor şi metamorfozelor, în care România este parte

participantă. Această apartenenţă la o comunitate politică postnaţională nu se justifică doar prin

evocarea unor caracteristici şi experienţe comune, nici prin accentuarea continuităţii istorice sau a

comunităţii culturale. Este o opţiune a elitelor politice care devine efectivă doar în momentul în care

cetăţenii români îşi asumă cetăţenia europeană ca propria identitate colectivă.

33

Capitolul 3 DEMOCRAŢIA EUROPEANĂ

Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea Europeană (U.E.) este o sumă de

paradoxuri: ea nu este o naţiune, dar înglobează mai multe state naţionale; nu uneşte direct

cetăţenii, ci statele membre, deşi îşi propune să realizeze o „Europă a cetăţenilor"; rezultă din

coexistenţa dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamentală (cooperarea

între state autonome, cu suveranitate auto-limitată), printr-o guvernare hibridă pe care Quermonne

(apud: Herzog, 2002, p. 57) a numit-o „federalism interguvernamental". În sfârşit, U.E. se

bazează pe o imensă piaţă comună care nu dispune însă de propriile bunuri publice. Să adăugăm la

aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al democraţiei care au surprins mai mulţi

analişti (Ulrich şi d'Oliveira, 1995; Marks et al. 1998): legislativul este de fapt o instituţie formată

din reprezentanţi numiţi ai guvernelor (Consiliul Miniştrilor); guvernarea este bicefală (Consiliul

Miniştrilor plus o instituţie supranaţională, Comisia, desemnată de şefii statelor membre), fără să fie

legitimată prin votul direct al cetăţenilor; puterea legislativă este împărţită între Parlamentul

European (ales prin sufragiu direct şi universal) şi Consiliul Miniştrilor; separarea puterilor este

chestionabilă; Parlamentul nu dispune de o veritabilă opoziţie politică iar societatea civilă se

exprimă aproape exclusiv în raport cu statul şi spaţiul public naţional.

Aceste contradicţii interne ale Uniunii rezultă din statutul său inedit de „federaţie a unor state

naţionale" (Jacques Delors). Este însă un statut intenţionat ambiguu, care a funcţionat bine atât timp

cât priorităţile au fost de ordin economic. O dată cu extinderea masivă din mai 2004 şi adoptarea

Constituţiei Europene, se pune problema reformei democraţiei europene. Este un proiect politic

de anvergură, care va angaja mai multe generaţii de cetăţeni europeni, inclusiv actualii noştri

studenţi.

În această perspectivă, modulul de faţă îşi propune să clarifice unele întrebări esenţiale legate

de specificul Uniunii ca proiect politic. După studierea acestui modul, ne aşteptăm ca studenţii să

fie în măsură:

• să identifice elementele care definesc „deficitul democratic" al Uniunii Europene;

• să caracterizează principalele proiecte de reformă a democraţiei europene;

• să facă distincţia dintre modelul federalist şi modelul interguvernamental de guvernare

europeană;

• să descrie sistemul decizional al Uniunii Europene;

• să identifice elementele care caracterizează guvernanţa şi societatea civilă europeană;

• să aplice principiile guvernanţei multi-centrice la contextul specific al societăţii româneşti.

34

3.1. Uniunea Europeană ca spaţiu public („Euro-polity")

Discuţiile care au însoţit procesul constituţional european au depăşit cu mult cadrul propriu-

zis al Tratatului constituţional. În fond, textul propriu-zis al Constituţiei Europene nu contrazice nici

una din constituţiile naţionale ale statelor membre. Opoziţia s-a manifestat mai puţin în legătură cu

textul propriu-zis, cât faţă de însăşi ideea de constituţie supranaţională. Dacă întregul exerciţiu ar fi

vizat un scop mai modest sau mai bine circumscris (de exemplu, extinderea drepturilor

supranaţionale), probabil că s-ar fi ajuns mai repede la un consens.

Ceea ce complică foarte mult dezbaterea privind democraţia europeană şi derutează analiştii

politici este faptul că U.E. este o creaţie de drept: ea nu a rezultat din folosirea forţei, ci s-a obţinut

cu ajutorul unor mijloace juridice, respectiv celebrele „acquis"-uri comunitare (tratatele şi

instituţiile europene). Acest statut este însă incomplet, pentru că U.E. nu este un subiect politic, ci

doar consecinţa unor tratate între state. Chiar dacă CEJ a recunoscut în 1999 echivalenţa dintre

Tratatele Uniunii şi o constituţie, aceasta din urmă rămâne atributul exclusiv al unui stat. Este şi

raţiunea pentru care U.E. s-a dotat ulterior cu un Tratat constituţional, denumirea de „Constituţie

Europeană" fiind un abuz terminologic.

Susţinătorii constituţionalismului european invocă necesitatea de a formaliza, într-o viziune

clară şi de perspectivă, realităţile politice actuale. Sistemul comunitar a fost construit prin decizii

succesive, de multe ori reactive şi conjuncturale, fără un proiect de societate sau o viziune politică

de ansamblu. Realizarea Europei celor 25 este un moment de turnură, care face necesară elaborarea

unui text programatic şi cuprinzător.

În ultimă analiză, dincolo de diferenţele de cultură politică ale protagoniştilor, dezbaterea

legată de Constituţia Europeană reia în forme noi vechea opoziţie dintre adepţii unui „common

law", pragmatic şi consensual, şi susţinătorii unei legi fundamentale, din care să rezulte politicile

publice şi legile specializate. Această controversă a început cu „Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului" (1789), pe care Burke şi Bentham au contestat-o, ca fiind prea ambiţioasă

şi abstractă.

Tratatele U.E. constituie o bază juridică amplă şi reprezintă deja, după Magnette (2003, p.

48), „o cartă constituţională a Uniunii". Atât tratatele, cât şi Constituţia, stabilesc valorile comune şi

principiile comunităţii politice, al cărei scop este unitatea politică, nu formarea unui singur popor,

aşa cum a fost cazul cu statele naţionale. Altfel spus, dificultăţile nu sunt de ordin juridic, ci de

natură politică: unele guverne se tem de riscul ca o constituţie să fie asociată ideii de stat european.

Controversatul proces constituţional s-a iniţiat însă pentru ca U.E. să devină o unitate

politică şi juridică de sine stătătoare, respectiv o entitate supranaţională cu propria personalitate

juridică. După Telo (apud: Magnette, 2000), rolul noii Constituţii Europene este dublu:

35

• să întărească prerogativele statelor, Constituţia Europeană fiind o esenţă a Tratatelor U.E., o

versiune simplificată a acestora, asupra cărora statele deţin încă ultimul cuvânt;

• să stabilească o putere supranaţională, printr-un pact federativ între state.

Interesant este faptul că, intenţionat sau nu, se menţine o ambiguitate semantică prin care se

echivalează Tratatul constituţional cu Constituţia Europeană (această suprapunere se observă chiar

şi în textele oficiale ale U.E.). Ca instrumente juridice, cele două sunt însă diferite. Tratatele devin

legitime prin simpla ratificare în parlamentele naţionale, pe când Constituţia se adoptă prin sufragiu

popular (de exemplu, prin referendum sau adunări constituante supranaţionale). Tratatele sunt

acorduri între state, în urma negocierilor diplomatice, pe când Constituţia presupune deliberarea

publică şi consultarea directă a cetăţenilor. Din acest motiv, majoritatea statelor aderente au recurs

la validarea populară a Tratatului constituţional, astfel încât să-i confere statutul unei Constituţii

propriu-zise.

Un alt aspect interesant al procesului constituţional european este relaţia dintre instrumentul

de protecţie a drepturilor şi textul Constituţiei. La Nisa, s-a adoptat un instrument comun de

protecţie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus deja ca parte componentă a

noului Tratat al U.E. (2000), dar înaintea adoptării unei Constituţii Europene. În SUA, procesul

istoric a fost invers: s-a adoptat mai întâi Constituţia (1787), urmată ulterior de „Bill of Rights"

(1791).

O altă chestiune controversată a Constituţiei Europene este concentrarea pe federalismul

politic, în baza principiului „reprezentare fără taxare" (opus sloganului iniţial al Revoluţiei

Americane „no taxation without representation"). Federalismul fiscal va fi probabil o mare

provocare pentru următorii 10 ani, negocierile pe această temă fiind pur şi simplu amânate.

Dezbaterea constituţională a readus în discuţie şi problema spaţiului public european. Au

apărut astfel noi dileme şi controverse. Este oare posibil să se creeze un spaţiu public supranaţional,

la fel de legitim ca orice „polity" naţional? Poate el să funcţioneze din moment ce nu există un

discurs politic european, o presă europeană, o societate civilă sau un sistem de partide politice la

nivel european? Ce se va întâmpla cu serviciile publice? Poate fi acceptată ideea unei democraţii

supranaţionale?

De fapt, astfel de întrebări nu fac decât să proiecteze la nivel supranaţional modelul

democraţiei naţionale şi problemele sale specifice. Democraţia a fost de la început asociată

identităţilor colective strict teritorializate şi statului naţional. În pofida eforturilor din ultimele

decenii, identitatea europeană rămâne o construcţie mult mai puţin solidă decât identităţile

naţionale, rezultate dintr-o evoluţie istorică îndelungată.

În pofida rezervelor exprimate de unii analişti şi a caracterului său contradictoriu faţă de statul

naţional, există elemente certe care definesc „Euro-polity" sau spaţiul public european.

36

Democraţia europeană, chiar imperfectă şi atipică, funcţionează cu ajutorul unor instituţii politice

supranaţionale, deţine propriile instrumente de protecţie a drepturilor fundamentale, presupune

dezbateri şi exprimarea liberă a diversităţii, se bazează pe sufragiul direct şi universal. Chiar dacă

nu există o societate civilă europeană bine conturată în raport cu statul supranaţional, cetăţenii

europeni sunt organizaţi într-o multitudine de centre de acţiune civică, deseori transfrontalieră.

În ciuda aparenţelor, competenţele supranaţionale sunt deja foarte importante, astfel încât

influenţa statului supranaţional nu mai poate fi pusă în discuţie. În tabelul 4, preluat după Schmitter

(1998a, p. 125), am reprezentat rezultatele transferului gradual al autorităţii dinspre statul naţional

37

195019571968197019922001I. Domeniul economic1. Bunuri şi servicii244442. Agricultură44443. Circulaţia capitalurilor11444. Fluxul de persoane şi forţă de muncă22345. Transporturile23236.

Energia11227. Comunicaţiile11238. Mediul22339. Dezvoltarea regională113310. Competiţia333311. Industria222312. Finanţele şi creditele222413. Schimburile şi împrumuturile externe342414. Taxele şi impozitele332315. Politicile macro-economice2324II. Domeniul socio-

cultural1. Condiţiile de muncă22232. Sănătatea11223. Asistenţa socială23224. Educaţia şi cercetarea33235. Relaţiile de muncă1113III. Domeniul politico-constituţional1. Justiţia şi dreptul de

proprietate12342. Cetăţenia11233. Participarea22224. Poliţia şi ordinea publică2212IV. Relaţiile internaţionale şi securitatea externă1. Negocierile comerciale34552. Asistenţa militaro-

economică11243. Diplomaţia şi apartenenţa la organizaţiile2224internaţionale4. Apărarea111123

Tabelul 4. Integrarea progresivă a politicilor publice în Europa (1950-2001)

Legendă:1 = toate deciziile se iau la nivel naţional2 = doar unele decizii se iau la nivelul U.E.3 = deciziile se iau împreună (la nivelul U.E. şi la nivel naţional)4= cele mai multe decizii se iau la nivelul U.E.5 = toate deciziile se iau la nivelul U.E.

spre nivelul european. Faţă de această evoluţie, problema spaţiului public european apare într-o

nouă lumină.

Se observă că, practic, nu există nici un domeniu al politicilor publice care să fie gestionat

exclusiv de către statul naţional. Deşi opinia publică nu pare să fi realizat acest lucru, politicile

publice din statele membre sunt deja puternic integrate.

Tratatul de la Maastricht a instaurat, după spusele lui Schmitter (1998, p. 131), o ordine

politică europeană stabilă, capabilă:

- să ia decizii;

- să rezolve conflicte;

- să producă bunuri publice;

- să direcţioneze comportamentul public;

- să reglementeze modul de funcţionare a pieţelor;

- să organizeze alegeri;

- să răspundă la presiunile grupurilor de interes;

- să genereze venituri;

- să încorporeze noi membri;

- să aloce fonduri;

- să acrediteze şi să primească reprezentanţi diplomatici;

- să încheie acorduri internaţionale;

- să declare chiar război.

Aceste atribuţii ale „Euro-polity" sunt echivalente cu funcţiile ordinii publice într-un stat

naţional. În schimb, spaţiul public european nu are următoarele caracteristici:

- localizarea unică şi clar definită a autorităţii;

- ierarhia stabilă şi centralizată a serviciilor publice;

- competenţa clară a sferei publice, în interiorul căreia să se ia decizii obligatorii pentru toţi;

- teritoriul de referinţă în interiorul căruia să-şi exercite autoritatea;

- apartenenţa individuală la organizaţiile internaţionale şi capacitatea de a semna tratate

internaţionale;

- o identitate puternică prin care să exercite dominaţia simbolică asupra propriilor cetăţeni;

- monopolul efectiv asupra mijloacelor legale de coerciţie;

- capacitatea unică a implementării directe a propriilor decizii la nivelul grupurilor,

comunităţilor şi indivizilor;

- competenţa de a controla fluxul bunurilor, serviciilor, capitalului şi al persoanelor în

interiorul propriilor frontiere.

38

Democraţia europeană este o construcţie inedită, diferită de cadrul

naţional de referinţă. Sistemul de decizie internă şi repartizarea puterii pe baza principiilor

generice ale subsidiarităţii şi proporţionalităţii fac necesar un permanent proces de

negociere, dialog şi căutare a consensului. Din exterior, prin raportare la raţionalitatea şi

simplitatea aparentă a cadrului naţional, aceste procese par rebarbative, inutile şi ineficace.

În realitate, faţă de amploarea misiunii asumate (crearea unui nou tip de societate

democratică), nici costurile şi nici sinuozităţile nu sunt nejustificate. Dacă privim retrospectiv la

crizele de creştere şi evoluţie ale Uniunii (primirea Marii Britanii, negocierile

cu euro-scepticii, trecerea de la Comunitate la Uniune, instituţionalizarea euro-cetăţeniei, moneda

unică, Constituţia), observăm că procesul a fost dramatic, dar extrem de dinamic. În doar jumătate

de secol s-a reuşit nu doar reconcilierea, integrarea economică şi financiară, dar s-au pus bazele

unei noi entităţi supranaţionale, într-un demers istoric fără precedent. Acest proces nu a rezultat din

cuceriri militare sau anexări teritoriale, ci s-a obţinut prin consens şi liber consimţământ.

Limbajul politic a sesizat foarte bine această evoluţie. Vechile repere terminologice ale

democraţiilor naţionale nu mai corespundeau democraţiei europene, astfel încât s-au creat, uneori

artificial şi incomprehensibil (vezi ceea ce se desemnează de obicei prin „comitologie", respectiv

comitetele, comisiile şi structurile birocraţiei europene), noi referinţe.

Geneza democraţiei europene nu trebuie să se fondeze neapărat pe structurile naţionale, chiar

dacă Uniunea Europeană este rezultatul unui transfer limitat de prerogative dinspre statul naţional

spre structurile supranaţionale.

Soluţia, după Schmitter, poate fi într-unul din modelele:

• Stato/federatio corespunde modelului de guvernare existent în Germania („Politik-

verflechtung") şi Elveţia („federalismul cooperativ"), unde unităţile subnaţionale şi naţionale au

propria identitate în interiorul unei ierarhii a autorităţii. Apartenenţa la această structură este destul

de solidă pentru că, altminteri, separarea ar fi foarte costisitoare. Această localizare teritorială strictă

(delimitări clare ale unităţilor şi ale federaţiei) coincide cu o specializare funcţională bine

determinată, printr-o alocare fixă a competenţelor la fiecare nivel (federal şi subfederal).

• Confederatio este astfel constituită încât să protejeze unităţile faţă de dominaţia centrală.

Aranjamentele funcţionale sunt clar definite şi au limite precise astfel încât să nu îngrădească

suveranitatea statelor componente, care se pot oricând retrage din comunitatea politică. Fiecare

entitate participantă (stat, canton, provincie) poate negocia termenii afilierii la confederaţie dar,

odată consimţită, apartenenţa impune reguli comune privind moneda, schimburile comerciale,

protecţia mediului, securitatea colectivă. Din punct de vedere istoric, confederaţia a fost o structură

destul de fragilă, singurele experienţe fiind Confederaţia Helvetică (1291-1848), Ţările de Jos

(1581-1795), SUA (1781-1789), Germania (1815-1866) şi Iugoslavia (1980-1991).

39

• Consortio este o platformă de cooperare între entităţi autonome. Caracteristicile teritoriale

sunt păstrate dar se asigură o acţiune consensuală într-un cadru funcţional bine delimitat. Ca

exemplu, se citează Comisia Superioară a Navigaţiei pe Rin (1816), prima organizaţie cu vocaţie

europeană, „Concertul European" (1823-1914) sau aranjamentele bilaterale speciale între SUA şi

Canada, între Suedia şi Norvegia etc.

• Condominio este cel mai puţin adecvat construcţiei politice europene pentru că presupune

variaţii interne atât ale atributelor teritoriale cât şi ale caracteristicilor funcţionale. Exemplul potrivit

ar fi cel al „Europei cu mai multe viteze" sau al Europei cu mai multe instituţii regionale acţionând

autonom. Aceste formule conduc însă la suprapuneri şi paralelisme, care ar favoriza mai mult

interesele divergente decât acţiunea concertată.

Limita comună a acestor patru modele constă în focalizarea pe procese, fără prefigurarea

clară a produsului. Toate presupun un anumit grad de integrare, dar nu reuşesc să fie mai precise în

ce priveşte configuraţia democraţiei europene. Aderarea de noi membri şi lărgirea ariei de

cuprindere a politicilor comunitare nu fac decât să pună în evidenţă limitele sistemului actual de

guvernare, vulnerabil atât în ce priveşte legitimitatea şi reprezentarea, cât şi în raport cu răspunderea

publică. Schema bipolară a lui Schmitter (teritorialitate vs. funcţionalitate) se dovedeşte astfel utilă

doar pentru analiza politică, nu şi pentru decizia privind viitorul democraţiei europene. Ca şi în

cazul altor încercări ale analiştilor politici (Meyer, 1995; Scharpf, 1998; Bromley, 2001), la fel de

limitative, soluţia nu poate veni dintr-o construcţie de modele sau tipuri ideale, ci din efortul comun

al guvernanţilor şi guvernaţilor de a găsi soluţii viabile unor probleme politice reale.

3.2. Sistemul decizionalInevitabil, democraţia europeană trebuie să ţină cont de sistemul decizional actual. Că ne

convine sau nu, aşa imperfect cum pare multora, sistemul decizional al Uniunii Europene este

rezultatul unui proces istoric. Noua democraţie europeană nu este deductibilă dintr-un model

conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri încă

puternic acroşaţi egoismelor şi identităţilor naţionale. Aceste negocieri au fost dintotdeauna

anevoioase, dar au marcat un progres evident.

Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simplă a puterilor, după modelul statului

naţional: Comisia iniţiază propuneri legislative, Parlamentul le avizează iar Consiliul le adoptă.

Veriga slabă a acestei ecuaţii era Parlamentul, care nu era nici instanţă executivă (funcţie deţinută

de Comisie) şi nici organism legislativ. Funcţia legislativă revenea Consiliului Miniştrilor, format

însă din reprezentanţi desemnaţi ai guvernelor naţionale (miniştrii de externe).

Pe parcursul evoluţiei care a urmat, a devenit din ce în ce mai clar faptul că democraţia

europeană are propriile instituţii şi propriul sistem de guvernare. Acest sistem a fost creat pentru a

40

rezolva doar anumite probleme şi nu este la fel de polivalent şi adaptabil ca sistemele naţionale de

guvernare. Democraţia politică şi cetăţenia europeană au apărut ca obiective realizabile abia după ce

piaţa comună şi procesul integrării au devenit o certitudine (prin Actul Unic European, 1986).

Wallace (1998b) a analizat sistemul decizional al U.E. într-o perspectivă istorică. Ea distinge

astfel patru metode:

a) Metoda parteneriatului

Această metodă avea în centrul său tandemul Comisie-Consiliu, Parlamentul jucând doar un

rol simbolic (de eventuală mediere între cei doi poli). Ea funcţiona prin consensul obţinut prin

negociere între cele două forţe, respectiv Comisia şi Consiliul. Echilibrul era relativ uşor de obţinut,

dat fiind numărul redus de ţări membre. El se baza însă pe efortul unor elite, fără o participare

populară propriu-zisă. De fapt, Monnet nici nu-şi propusese să realizeze o democraţie

supranaţională (obiectiv apărut de-abia la sfârşitul anilor '80), ci doar să susţină reconcilierea

postbelică printr-un sistem asemănător mai mult diplomaţiei (negocieri între tehnocraţi, în deplină

discreţie) decât acţiunii democratice propriu-zise.

b) Metoda negocierii

Prin metoda parteneriatului, Comisia primise practic aceeaşi pondere ca şi Consiliul.

Inevitabil, cele două au intrat în competiţie, lucru devenit public în 1965, prin „criza de la

Luxemburg" (boicotarea Consiliului de către Franţa, în semn de opoziţie faţă de clauza care obliga

un stat membru să se supună votului majoritar). Ca urmare a poziţiei lui De Gaulle, s-a ajuns la

„compromisul de la Luxemburg", care acorda un rol mai mare statelor naţionale (implicit şi

Consiliului, care le reprezintă). Negocierile aveau loc preponderent între statele membre, în mod

direct, Comisia având un rol secundar. Ca să facă faţă presiunilor care se exercitau asupra sa,

Consiliul şi-a creat un sistem de comitete şi grupuri de lucru (de exemplu, Comitetul

Reprezentanţilor Permanenţi sau COREPER). În acest fel, negociatorii naţionali au devenit mai

importanţi decât funcţionarii europeni. S-au stabilit astfel consilii specializate, unde participă

miniştrii de resort (de exemplu, ECOFIN este Consiliul Miniştrilor de Finanţe), la care se adaugă

peste 150 de grupuri de lucru formate din experţi naţionali. Politicile europene au devenit extrem de

segmentate, astfel încât să răspundă diverselor interese şi priorităţi ale statelor membre. La rândul

său, Comisia s-a organizat pe direcţii generale (cunoscutele DG) corespunzătoare domeniilor

politicilor publice acoperite de structurile Consiliului. Coordonarea internă a fost tot mai dificilă şi,

mai grav, au apărut probleme în asigurarea răspunderii publice: dat fiind faptul că în acest sistem

stufos şi complicat este greu de localizat cine ce a decis, a devenit la fel de dificil de ştiut cine

răspunde de deciziile respective.

c) Metoda co-opţiunii

41

În esenţă, această metodă revine la parteneriatul Consiliu-Comisie (metoda Monnet), păstrând

totuşi sistemul de negociere cu statele membre introdus de De Gaulle. Contextul politic european a

favorizat această schimbare: începând cu anii '80, vechiul consens dintre creştin-democraţi şi social-

democraţi a dispărut, ceea ce a permis venirea la putere a unor guverne neo-liberale şi slăbirea

statelor ca autoritate politică. Comisia a început să-şi dezvolte relaţii strategice cu diverse grupuri

de interes şi să-şi creeze chiar structuri proprii de consultanţă (de exemplu, Comitetul Economic şi

Social, Comitetul Regiunilor). Ca urmare, negocierile s-au realizat nu numai la nivelul macro

(Consiliul), dar şi la nivelurile meso şi micro, prin grupuri transnaţionale de experţi, formatori de

opinie sau parteneri sociali. Este perioada Delors, care a marcat trecerea de la Comunitate la

Uniunea Europeană (prin Actul Unic European) şi asumarea de noi obiective strategice, inclusiv

integrarea politică. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea devine posibilă prin

conlucrarea abordării comunitare (politicile comune sau pilonul I care funcţionează pe baza

dreptului comunitar, prin combinarea metodei parteneriatului cu metoda co-opţiunii) cu abordarea

interguvernamentală (politica externă şi de securitate sau pilonul II, politica internă şi justiţia sau

pilonul III, ambele reglementate în baza dreptului internaţional, unde predomină metoda negocierii

între state suverane, sau metoda lui De Gaulle). Această duplicitate se menţine şi astăzi (vezi fig.

14). Ea constituie punctul nodal al dezbaterilor privind reforma instituţiilor U.E. şi este sursa multor

reticenţe pentru că vizează direct două din chestiunile-cheie ale integrării: limitele suveranităţii

naţionale şi statul supranaţional.

d) Metoda consensuală

După extinderile din anii '70-'80 şi, mai ales, după cele din 2004 (Europa celor 25),

democraţia internă a U.E. a suferit modificări importante. Primul pas a fost renunţarea la metoda

gaullistă a deciziei prin unanimitate (care dădea importanţă votului fiecărei ţări) în favoarea deciziei

prin consens (Tratatul de la Maastricht, 1992).

Al doilea pas a fost renunţarea la dreptul de veto al statelor membre şi introducerea, prin

Tratatul de la Nisa (2000), a sistemului dublei majorităţi: deciziile se iau pe baza a peste 55% din

voturile statelor membre, reprezentând minimum 65% din populaţia ţărilor U.E. Acest sistem

încurajează negocierile şi căutarea consensului, dar acordă o importanţă sporită ţărilor mari (pentru

prima dată, se introduce criteriul demografic).

În prezent, sistemul instituţional al U.E. se prezintă sub forma:

Consultarea este procedura iniţială, introdusă prin Tratatul de la Roma (1957). Comisia face

propuneri (de exemplu, iniţiative legislative) pe care le transmite Consiliului (miniştrii de externe,

reprezentând guvernele statelor membre) care decide, după ce obţine avizul Parlamentului.

Asentimentul presupune dreptul de veto al Parlamentului (introdus prin Tratatul de la

Maastricht) în probleme de maximă importanţă cum sunt drepturile cetăţenilor, fondurile

42

structurale, acordurile de asociere a noi membri, funcţionarea Băncii Centrale Europene.

Cooperarea se bazează pe un circuit reversibil, în care Comisia iniţiază texte legislative iar

Parlamentul, înainte de aprobarea de către Consiliu, are mai multe opţiuni în afară de simplul aviz:

poate respinge propunerea, poate propune amendamente sau o poate adopta prin majoritate simplă

(peste 50% din voturi).

• Co-decizia a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam (1997) şi face din Parlament o co-

instanţă legislativă (alături de Consiliul Miniştrilor). Acest rol este limitat la situaţiile de co-decizie

(pentru anumite texte legislative) şi acordă Parlamentului aceeaşi putere ca şi Consiliului.

Uniunea Europeană este un spaţiu de reguli unde nu există o ierarhie a normelor (Tratatul

constituţional nu are forţa juridică a textelor constituţionale naţionale). Spre deosebire de dreptul

naţional, care este unitar şi obligatoriu, dreptul comunitar este un drept de integrare şi se aplică

doar politicilor şi prerogativelor transferate în gestiunea Comisiei Europene. Dreptul comunitar

comportă patru tipuri de instrumente juridice:

• reglementarea are efect general, este obligatorie în toate elementele sale şi direct aplicabilă

în toate statele membre;

• directiva comunitară este o lege-cadru care obligă statele membre în privinţa rezultatelor,

nu şi a mijloacelor sau căilor de realizare;

• decizia este obligatorie, însă nu se adresează decât persoanelor/companiilor şi statelor

membre, luate individual;

• recomandările, avizele şi rezoluţiile Consiliului Miniştrilor nu au o valoare

constrângătoare.

Adoptarea Constituţiei Europene va avea drept consecinţă întărirea Uniunii şi transformarea

sa în organizaţie politică cu propria personalitate juridică. În prezent, statutul său juridic este

confuz, datorită ezitării între cooperare şi integrare, între dreptul inter-guvernamental şi

dreptul comunitar (vezi comparaţia celor două în tabelul 5, preluat după Moreau Defarges, 2002,

p. 44). În cadrul cooperării interguvernamentale, decizia este consecinţa compromisului între state

suverane şi nu are efecte juridice propriu-zise. Prin integrare, statul naţional nu va fi decât un actor

în cadrul uneia dintre instituţiile europene (Consiliul) şi va pierde monopolul execuţiei şi al

legitimităţii. În plus, statele vor fi angrenate într-un dispozitiv juridic care le va obliga să respecte

deciziile comunitare. De fapt, aici este şi miza reală a Constituţiei Europene: este simbolul său de

instrument juridic al supra-statului european, care va marca sfârşitul supremaţiei statelor naţionale.

Tabelul 5. Diferenţele dintre integrare şi cooperarea interguvernamentală

Integrarea Cooperarea interguvernamentală

43

Domenii libera circulaţie, concurenţa politica externăpoliţiajustiţia

Organizare transfer de competenţe dinspre statele membre către Comunitate (organism cu personalitate juridică)

competenţele rămân la nivelul statelor membresimplă concertare între reprezentanţii statelor membre

Luarea deciziei mecanism integrat: Comisia propune, se adoptă prin co-decizie între Consiliu (prin votul cu majoritate calificată) şi Parlamentul European

consens între statele membre. Eventual, votarea măsurilor de aplicare

Execuţia de către Comisie şi/sau statele membre, sub controlul instituţiilor comunitare

de către statele membre

Legitimitatea dublă: în cadrul statelor şi al instanţelor comune

la nivelul statelor

Analiza dispozitivului instituţional şi a sistemului decizional al U.E. ne conduce la câteva

concluzii semnificative pentru contextul cetăţeniei europene: • democraţia internă a U.E. s-a

constituit iniţial printr-o prelungire supranaţională a configuraţiei statului naţional;

• această proiecţie supranaţională s-a făcut printr-o abatere de la standardele democraţiei, în

primul rând reprezentativitatea directă, răspunderea publică şi separarea puterilor;

• lărgirea progresivă a U.E. a creat noi presiuni asupra sistemului decizional şi a instituţiilor

europene, care au recurs la reforme interne;

• chiar dacă democraţia europeană nu a fost un obiectiv iniţial, prioritatea fiind reconcilierea

postbelică şi integrarea economică, Uniunea a dovedit capacităţi de autoreglare şi adaptări

progresive, ceea ce a dus la rezultate notabile pe calea democraţiei supranaţionale: emergenţa

spaţiului public european, recursul la decizia consensuală şi votul cu dublă majoritate, co-decizia

Consiliu-Parlament, extinderea guvernanţei şi a structurilor consultative, euro-cetăţenia.

3.3. Naţional şi supranaţional în construcţia europeanăAventura integrării europene este unică în istorie: pentru prima dată se trece de la state

naţionale suverane la o entitate supranaţională fără să se mai recurgă la războaie, cuceriri teritoriale

sau aranjamente matrimoniale la nivel înalt. Este o experienţă unică, incitantă pentru analiza

politică, dar şi o provocare pentru cetăţenii europeni.

Inginerie socială sau proces de învăţare colectivă? Efort al imaginarului politic sau efect al

pragmatismului, al intereselor comune şi al globalizării? Demers de auto-reflecţie şi reformă internă

sau produs al mişcării populare? Design prospectiv al elitelor transnaţionale sau consecinţa naturală

a interdependenţelor economice, culturale şi sociale? Integrarea politică este, până la urmă, o

44

sinteză a tuturor acestor aspecte particulare. Democraţia europeană nu mai este doar o formă de

regim politic, ci a devenit deja un mod de guvernare care are propriile norme, instituţii şi structuri

operaţionale.

Care sunt metodele şi soluţiile organizaţionale concrete ale integrării politice? Răspunsurile la

această întrebare sunt foarte diverse, însă formulele propuse de cei mai mulţi autori (Rometsch şi

Wessels, 1996; Heritier şi Knill, 2000; Magnette, 2003) par să conveargă spre următoarele modele

de integrare:

• Europa cu o geometrie variabilă („Kerneuropa" sau strategia cercurilor concentrice)

presupune integrarea diferenţiată, pe obiective bine delimitate. Integrarea politică rămâne la

latitudinea ţărilor membre, în funcţie de interese şi priorităţi, ceea ce, evident, va avea repercusiuni

asupra coeziunii interne şi eficienţei Uniunii ca entitate politică. De exemplu, Marea Britanie este

membră a Uniunii, deşi nu face parte din Spaţiul Schengen sau din Uniunea Economică şi Monetară

şi a aderat parţial la Carta Drepturilor Sociale. În schimb, spre deosebire de Italia sau Portugalia,

Marea Britanie este interesată de înfiinţarea unei Agenţii Europene pentru Industria Armamentului.

• Europa cu mai multe viteze („Abgestufte Integration") se realizează pe baza unor obiective

comune, implementate însă diferenţiat: un grup de ţări îşi asumă riscul de a iniţia un program sau o

politică, aşa cum a fost cazul cu moneda unică şi Uniunea Europei Occidentale1. În contextul

extinderii la 25 de membri şi al disputelor privind Constituţia Europeană, ţările fondatoare ale

Uniunii (în primul rând Germania şi Franţa) sunt deja dispuse să treacă la o nouă etapă a integrării

politice pe principii federale, fără să mai aştepte asentimentul tuturor.

• Europa „â la carte" (integrarea „opt-in", „opt out" sau „ad libitum") este tot o strategie de

integrare diferenţiată, unde un stat membru poate opta pentru anumite obiective comune şi pentru o

participare limitată la unele politici comunitare (este cazul, de exemplu, al Marii Britanii care aplică

doar parţial Protocolul asupra Politicilor Sociale). Un alt exemplu este „metoda deschisă de

coordonare", introdusă de Strategia de la Lisabona, care implică formarea de consorţii de state

interesate în implementarea anumitor obiective.

Punctul comun al acestor trei strategii este integrarea diferenţiată, pe anumite politici,

obiective sau instrumente comunitare. Ele susţin constatarea realistă după care întreaga istorie a

integrării europene, îndeosebi după primul val de extindere din 1972 (Marea Britanie, Irlanda şi

Danemarca), a fost marcată de crize succesive de creştere şi dezvoltare, în care unele ţări şi-au

asumat dintotdeauna iniţiativa, costurile şi riscurile. Şi în cazul integrării politice, mai ales după

transformările din 2004, ne aşteptăm ca unele ţări să fie mai dinamice şi mai interesate decât altele

în realizarea Europei politice. Cu alte cuvinte, este posibil ca integrarea politică să consfinţească

1 U.E.O. este o organizaţie de cooperare militară, înfiinţată în 1984. Cuprinde 28 de ţări, cu patru statute diferite: statele membre ale U.E. (cu excepţia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei şi Suediei), membrii asociaţi (Islanda, Norvegia, Turcia, Cehia, Polonia şi Ungaria), partenerii (ţările candidate, inclusiv România) şi observatorii (ţările scandinave, Austria şi Irlanda).

45

mai degrabă o evoluţie de facto, la capătul unui proces de interdependenţe efective, decât să

înceapă cu o decizie unanimă, impusă din start prin autoritatea birocraţiei supranaţionale.

Indiferent care va fi până la urmă rezultatul acestei evoluţii, putem deja constata un dublu

proces de armonizare. Pe de o parte, este evidentă preocuparea Uniunii de a-şi reforma sistemul

instituţional. Opţiunea sa pentru guvernanţa multi-centrică şi la mai multe niveluri, clar exprimată

printr-o Carte Albă asupra „European Governance" (2001), precum şi disputele actuale dintre

„interguvernamentalişti" (care favorizează Consiliul Miniştrilor) şi „supranaţionalişti" sau

„federalişti" (care păstrează Comisia ca organ executiv dar acordă un rol mai mare Parlamentului)

ilustrează foarte bine aceste preocupări. Pe de alta, aşa cum vom vedea în modulul V, înseşi statele

naţionale fac eforturi de „europenizare" a propriilor politici publice.

Înainte de a intra în fondul acestei dezbateri, este momentul să ne întrebăm de ce

federalismul pare unora un mod de guvernare atât de incompatibil cu proiectul politic european. O

explicaţie ar putea veni din rădăcinile istorice ale poziţiilor actuale: Marea Britanie este produsul

unui imperiu multinaţional gestionat de un aparat militaro-administrativ descentralizat, cu

participarea efectivă a elitelor locale; Germania, în schimb, este exemplul tipic al federaţiei

continentale, realizată prin uniunea unor principate cu suveranitate limitată. Spre deosebire de

domeniile coloniale, care nu erau autonome deşi conduse în cooperare cu reprezentanţii locali,

statele constitutive ale federaţiei sunt entităţi politice de sine stătătoare (au propriile parlamente,

guverne şi curţi de justiţie).

În aceste condiţii, nu este de mirare că teoria politică a federalismului este un produs al

culturii germane2, având ca autor principal pe Carl Schmitt. De fapt, „Teoria constituţională a

Federaţiei", elaborată de Schmitt în 1928, este mai actuală ca oricând. Ea defineşte principiile de

bază ale federaţiei, care pot fi actualizate şi în contextul Uniunii Europene. Spre deosebire de

„comunitatea internaţională", care cuprinde ţări care consimt să-şi regleze relaţiile reciproce pe baza

dreptului internaţional (temporar, fără să-şi piardă totuşi suveranitatea), federaţia este o uniune

durabilă, care integrează entităţi cu autonomie limitată. Tratatul federal are forţa unei constituţii şi,

în mod paradoxal, este cea mai puternică garanţie a supravieţuirii constituentelor: federaţia nu se

justifică decât prin statele sale componente căci, fără ele, s-ar transforma într-un super-stat (Schmitt,

1992, p. 30). Federaţia funcţionează conform principiului subsidiarităţii3, care reprezintă

fundamentul conceptual al guvernanţei europene. Formulată de Schmitt într-o propoziţie adaptată

federalismului („este suveran cel ce decide asupra situaţiei de excepţionalitate"), subsidiaritatea este

2 Nici pamfletele „Federaliste" ale lui Madison şi Hamilton, nici eseul filosofic al lui Proudhon, intitulat „Principiul Federaţiei", nu pot fi considerate teorii politice propriu-zise. În aceeaşi categorie intră şi „Manifestul pentru Europa liberă şi unită", un text al antifasciştilor italieni (Altiero Spinelli) pe care unii îl consideră la originea federalismului european.3 Din lat. „subsidium", care înseamnă trupă de rezervă, ajutor, preluat de doctrina socială a catolicismului (enciclica „Quadragesimo anno" a Papei Pius XI, în 1931) pentru a desemna un principiu al acţiunii publice: „Omul este beneficiarul, creatorul şi scopul tuturor instituţiilor sociale".

46

referinţa comună atât pentru „federaliştii" europeni cât şi pentru „interguvernamentalişti". Aşa cum

apreciază Kuhnhardt (1992, p. 85), condiţiile suveranităţii s-au schimbat, astfel încât subsidiaritatea

este metoda cea mai bună de guvernare. Cele mai multe din politicile publice din ţările europene

sunt de fapt politici comune, ceea ce face ca statele naţionale să aibă deja o acţiune limitată şi

convergentă, datorită „acquis"-urilor comunitare.

Ceea ce se ignoră de multe ori în astfel de dezbateri este faptul că nu orice fel de federalism

este adecvat integrării europene. Federalismul european sau, mai precis, proiectul său este

contestat a priori pentru că este asociat imediat statului german şi, implicit, influenţei sale ca cel

mai puternic membru al Uniunii. În realitate, aşa cum rezultă din tabelul 6, preluat după Watts

(2001, p.29), există o mare varietate de structuri federale dintre care cele mai importante sunt:

• uniunea este un sistem politic în care entităţile îşi conservă integritatea dar recurg la organe

comune de guvernare (fără structuri duble, la nivel central şi regional);

• federaţia funcţionează prin dublă guvernare, cu structuri similare la nivel federal şi la

nivelul componentelor, ambele având puterea de a trata direct cu cetăţenii în exercitarea

competenţelor legislative, administrative şi fiscale; atât instituţiile federale cât şi cele regionale sunt

puternice, dar cu preţul amplificării administrative şi al unei legislaţii pletorice;

• confederaţia se realizează prin asocierea temporară şi pe obiective limitate (de exemplu,

apărarea sau dezvoltarea regională), însă guvernul comun este dependent de guvernele statelor

componente; baza electorală şi fiscală a guvernului confederal nu este decât indirectă, guvernele

regionale mediind între cetăţeni şi structurile confederale;

• asociaţia de tip federal se obţine prin relaţia dintre o componentă mai slabă (un stat mic sau

slab dezvoltat) şi o componentă puternică, dominatoare; inevitabil, relaţia de acest tip devine

asimetrică;

• asociaţia între state comportă un grad mare de suveranitate, fiecare din părţi putând decide

separat;

• condominionul presupune o unitate politică sub tutela comună a unor puteri exterioare, care

acceptă autonomia statului plasat sub protecţie;

• liga este o entitate politică independentă, cu un secretariat comun, unde membrii se pot

retrage unilateral; comportă relaţii interguvernamentale, fără un guvern supranaţional.

Interesant este că în această clasificare, ca şi în analiza comparativă a lui Elazar (1994),

Uniunea Europeană este considerată „o corporaţie, chiar dacă îşi adjudecă din ce în ce mai mult

trăsăturile unei federaţii" (Watts, 2001, p.27).

Această exprimare este ambiguă şi inactuală dacă avem în vedere evoluţiile recente ale

Uniunii Europene. Din analiza lui Watts, reţinem însă criteriile federalismului ca sistem de

guvernare, care pot fi valorificate în dezbaterea privind viitorul politic al U.E.:

47

• co-existenţa a cel puţin două niveluri de guvernare, care acţionează direct asupra cetăţenilor;

• repartizarea constituţională a autorităţii legislative şi executive, precum şi a resurselor

provenite din impozitare, la diversele niveluri de guvernare;

• garantarea reprezentării regiunilor în cadrul instituţiilor federale însărcinate cu elaborarea

politicilor publice ( de regulă, în cea de a doua cameră legislativă);

• supremaţia Constituţiei, care nu poate fi amendată unilateral, ci doar în condiţii foarte

restrictive (de exemplu, prin asentimentul unei mari părţi a componentelor);

• existenţa unei instanţe de arbitraj, de obicei sub forma tribunalelor federale sau a

referendum-ului, care să permită rezolvarea litigiilor privind competenţele constituţionale ale

guvernelor;

• posibilitatea cooperării interguvernamentale în domenii unde guvernele participante au

competenţe comune.

Dintre acestea, doar unele criterii (guvernarea pe mai multe niveluri, repartizarea autorităţii,

arbitrajul şi cooperarea interguvernamentală) se aplică federalismului european. Cu alte cuvinte,

chiar dacă se va opta pentru acest sistem de guvernare, este clar că Federaţia Europeană va fi

diferită de experienţele cunoscute şi de modelul standard al organizării federale. Aşa cum vom

vedea în continuare, este posibil să rezulte un hibrid politic care să combine subsidiaritatea cu

instituţionalismul şi guvernanţa participativă. Acest hibrid poate să se numească „federalism

interguvernamental" (Quermonne), „federaţie de state naţionale" (Delors), „confederaţie

economică" (Forsyth) sau pur şi simplu „putere publică confederală", cum propune Burgess (2000,

p.260). Indiferent de denumire, cert este că U.E. este o confederaţie care, începând cu anii '90, după

definitivarea integrării economice şi monetare, tinde să devină o federaţie cu personalitate juridică

proprie (de aici, miza Constituţiei Europene care încearcă să consfinţească această evoluţie).

Transformarea Uniunii într-un stat federal european nu este atât de îndepărtată cum pare la prima

vedere. Cel puţin acesta este punctul de vedere al lui Magnette (2003, p. 61), care constată că avem

deja suficiente elemente pentru a considera Uniunea ca un stat incipient: concepţia federalistă

intrinsecă a tratatelor (de exemplu, efectul direct şi supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului

naţional, votul cu majoritate calificată, alegerea Parlamentului European prin vot direct, existenţa

unei Curţi de Justiţie şi a unei Bănci Centrale supranaţionale); dotarea cu propria Constituţie care

conferă U.E. personalitate juridică; guvernanţa multi-centrică şi pluralistă.

Pentru definitivarea acestei evoluţii, ar fi suficientă o ratificare parlamentară sau un

referendum paneuropean, plus unele măsuri imediate menite să corecteze deficitul democratic şi să

consolideze componentele federaliste, cum ar fi:

48

• creşterea puterilor Parlamentului European;

• delegarea mai multor competenţe executive către Comisie;

• integrarea pilierilor interguvernamentali (justiţia şi securitatea internă, apărarea şi afacerile

externe) în cadrul politicilor comune;

• generalizarea votului cu majoritate calificată, împreună cu procedura de co-decizie. Rămâne

de văzut însă în ce măsură, dacă se va impune, federalismul european va fi

deosebit de modelele clasice, cum sunt constituţionalismul lui Madison, super-statul

continental al lui Schmitt sau mutualismul utopic al lui Proudhon. Nu în ultimul rând, ne interesează

maniera în care Federaţia Europeană va reuşi să-şi legitimeze existenţa în afara sau deasupra

cadrului conceptual al statului.

Teoria politică a furnizat deja un cadru normativ al legitimităţii, cunoscut sub numele de

„teoria democraţiei complexe" (Scharpf, 1998; Schmidt, 2000). Acest cadru a fost folosit de unii

autori (Benz, 2003, p. 83) pentru a evalua „deficitul democratic" al U.E. şi a prefigura unele direcţii

de reformă. Este vorba de următoarele clauze:

• instituţiile şi procedurile trebuie să aducă soluţii efective la problemele politice;

• sistemul politic trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să le includă pe agenda

guvernării;

• toate autorităţile publice trebuie să fie răspunzătoare pentru deciziile şi acţiunile lor.

Aceste criterii au fost luate în consideraţie de diversele proiecte de reformă ale Uniunii şi de

Cartea Albă a „European Governance" (2001). S-a creat astfel un nou cadru instituţional, care să

răspundă mai bine cerinţelor „democraţiei complexe" (Kincaid, 1999). Este vorba de o variantă

supranaţională de federalism care, după Lord (1998, p. 46-54) şi Benz (2003, p. 85), presupune:

a) instituţionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.),

numire şi validare supranaţională (Comisia), delegare a suveranităţii (Banca Centrală) ;

b) guvernarea bicefală, prin co-decizia Parlamentului European şi a Consiliului

(asemănătoare cu legislatura bicamerală din sistemul federal german), unde P.E. are putere de veto;

c) rezolvarea parţială a problemei responsabilităţii, prin co-existenţa a două moduri de

reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul, în faţa parlamentelor naţionale; P.E., faţă de

electoratul său, cetăţenii europeni), ceea ce asigură un ascendent politic în favoarea P.E.;

d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. şi prin votul cu majoritate calificată

în Consiliu.

Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele „deficitului democratic" al U.E. Într-o

analiză realizată de Benz (2003, p. 104), sintetizată în tabelul 7, se constată că cea mai preocupantă

rămâne problema răspunderii publice. În ciuda aparenţelor, spune Benz, dificultăţile cele mai

mari nu sunt la nivelul instituţiilor europene (ale căror decizii sunt transparente şi accesibile marelui

public), ci în zona parlamentelor naţionale care nu acordă încă o atenţie adecvată problematicii

integrării. Fie că informaţia „europeană" nu este transmisă către public, fie că modul de definire şi

monitorizare a politicilor publice rămâne ancorat la paradigma interesului naţional, cert este că

parlamentele naţionale nu-şi asumă suficient această responsabilitate europeană care le revine prin

Tratatele Uniunii.

Această incursiune în problematica democraţiei europene şi a reformelor politice ale Uniunii

are un obiectiv explicit. Ea se plasează în contextul cetăţeniei europene, care rămâne preocuparea

noastră principală şi pe care dorim să o raportăm la spaţiul public european. În ultimă instanţă, aşa

cum am afirmat încă din primul modul, cetăţenia nu poate să se manifeste decât într-un cadru de

drepturi şi responsabilităţi, reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entităţi

politice: statul naţional şi, în perspectivă, uniunea politică europeană. Analiza de mai sus ne-a ajutat

să aprofundăm relaţia dintre individul titular de drepturi şi comunitatea politică de referinţă. Au

apărut astfel referinţele inevitabile la guvernanţa pluralistă şi la problemele deficitului democratic al

Uniunii, pe care reformele recente încearcă să-l atenueze. Rămâne de văzut, în continuare, în ce

măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt pregătite să se reformeze ele însele, astfel încât să

susţină eforturile de constituire a spaţiului public comun.

Consorţii ]i parteneriate (modele de asociere)Considerarea diverselor intereseEficienţa rezolvării problemelorResponsabilitatea

publicăComitete consultative şi reţele+ ++-Consiliul şi parlamentele naţionale+ -+-Consiliul şi Parlamentul European++-

Tabelul 7. Democraţia reprezentativă în cadrul U.E.

+ + foarte pozitiv; + pozitiv; + - acceptabil; - negativ

Cap 4 „EUROPENIZAREA" SPAŢIULUI PUBLIC NAŢIONAL

Cetăţenii europeni sunt astăzi confruntaţi cu un paradox: pe de o parte, discursul public

continuă să fie dominat de referinţele naţionale, aşa cum sunt suveranitatea, teritorialitatea,

apartenenţa şi interesul naţional; pe de alta, Uniunea Europeană devine un centru de putere din ce în

ce mai puternic (buget în continuă creştere, prerogative mărite, cuprindere geografică). Aparent,

cetăţenii europeni nu sesizează cu promptitudine această evoluţie şi continuă să fie preocupaţi mai

mult de problemele de proximitate (locală, regională, naţională) decât de Europa îndepărtată şi

abstractă. Chiar dacă participarea electorală locală şi naţională atinge cote mediocre (în jur de 50%),

ea este încă superioară ratei de participare la alegerile europene (45% în 2004). În general, aşa cum

arată datele Eurobarometer din 2003, doar 45% din cetăţeni revendică o identitate europeană.

O primă explicaţie a acestei situaţii este atitudinea clasei politice care depinde, totuşi, de

electoratul local şi naţional. În consecinţă, deşi Europa a devenit deja un „polity" cu propria

identitate şi cu instituţii specializate, discursul politic promovat de mass-media, de instituţiile

publice şi liderii politici continuă să fie dominat de problematica statului naţional. O altă explicaţie

ar putea fi faptul că atributele cetăţeniei (participarea, apartenenţa, exercitarea drepturilor şi a

responsabilităţilor) continuă să se raporteze la spaţiul public circumscris de teritoriul naţional.

Cetăţenia europeană nu constituie încă un pol de atracţie civică şi politică care să contracareze

interesul pentru problematica naţională.

Cu toate acestea, chiar dacă discursul politic nu susţine suficient această tendinţă, politicile

publice ale statelor membre ale Uniunii sunt puternic „europenizate". Mai mult decât apare la prima

vedere, spaţiul public naţional este tot mai mult influenţat de politicile comune şi de instituţiile

supranaţionale.

A apărut astfel un termen ciudat şi ambiguu, „europenizarea", pe care ştiinţele politice l-au

adoptat cu uşurinţă, probabil cu prea multă uşurinţă, fără suficiente analize şi decantări conceptuale.

Acest termen pare uşor accesibil, prin semnificaţia sa „europeană", dar nu spune nimic fără o

clarificare a conţinutului său operaţional. În realitate, aşa cum vom vedea pe parcursul acestui

modul, „europenizarea" poate induce două tipuri de interpretări:

• pe de o parte, sensul maximalist, după care „europenizarea" se referă la influenţa Europei

ca actor global: vorbim în acest caz de „europenizarea" civilizaţiei mondiale;

• pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea" înseamnă transformarea politicilor publice şi

a spaţiului civic din statele membre sub influenţa politicilor comune şi a instituţiilor europene.

În contextul acestui modul, vom trata „europenizarea" doar în sensul său minimalist, de

transformare a politicilor publice ale statelor membre ca urmare a apartenenţei la Uniunea

51

Europeană. În acest sens restrâns, „europenizarea" este o condiţie a cetăţeniei europene, ceea ce

justifică abordarea subiectului în cadrul acestui curs.

Mai precis, am considerat util să acordăm o atenţie aparte „europenizării" şi consecinţelor sale

asupra euro-cetăţeniei, din două motive. Pe de o parte, în pofida lejerităţii sale terminologice,

„europenizarea" se constituie deja într-un domeniu de cercetare faţă de care există un interes

apreciabil, manifestat prin studii şi proiecte de cercetare. Pe de alta, chiar dacă nu beneficiază de

suficientă vizibilitate, „europenizarea" spaţiului public naţional este o realitate incontestabilă şi

reprezintă deja o provocare pentru diverşii actori sociali. Între altele, este vorba de un proces inedit

de adaptare a politicilor publice la presiuni externe, printr-o varietate de strategii şi modele, asupra

căruia vom reveni în detaliu pe parcursul acestui modul.

Cu alte cuvinte, „europenizarea" se prezintă ca o temă aparte, căreia am considerat oportun

să-i dedicăm modulul de faţă. După studierea acestui modul, studenţii vor fi capabili:

• să definească „europenizarea" ca fenomen politic şi istoric;

• să caracterizeze „europenizarea" ca proces de învăţare socială şi instituţionalizare;

• să distingă influenţa specifică a „europenizării" asupra diverşilor actori naţionali (instituţii şi

organizaţii, actori individuali şi colectivi);

• să înţeleagă avantajele şi limitele abordării comparative a „europenizării";

• să definească acţiunea specifică a societăţii civile europene;

• să analizeze efectele „europenizării" asupra societăţii româneşti.

4.1. „Europenizarea" ca fenomen istoric şi politicPână la începutul anilor '90, „europenizarea" avea un sens istoric precis: desemna procesul de

expansiune a culturii europene, care a reuşit să se impună şi în alte continente (mai ales în America

şi Australia) datorită revoluţiei industriale, descoperirilor geografice şi imperiilor coloniale. Această

„europenizare" a întregii lumi (Borneman şi Fowler, 1997) a făcut chestionabil însuşi conceptul

antropologic de Europa şi a extins identitatea europeană dincolo de spaţiul său geografic de

referinţă.

„Europenizarea" a căpătat un sens politic şi instituţional în contextul Uniunii Europene,

îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht (1992) a relansat proiectul uniunii politice şi a codificat

cetăţenia europeană. Spre deosebire de integrare, care a părut multora ca o subminare a

suveranităţii naţionale, „europenizarea" face referinţă la procesele de adaptare şi transformare

internă ca reacţie la dinamismul supranaţional. Este vorba de un amplu proces de învăţare socială

şi convergenţă politică, realizat nu prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile

proprii ale actorilor naţionali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis"-urilor comunitare

în plan naţional, care are drept consecinţă atât modificarea cadrului legislativ intern, cât şi adaptarea

52

instituţiilor de resort. Acest proces nu este unul formal, pentru că presupune transpunerea tratatelor

în comportamente cotidiene, în proceduri, relaţii publice, practici cetăţeneşti, norme şi atitudini

colective. În ultimă analiză, „europenizarea" comportă o schimbare de substanţă atât a cadrului

formal cât şi a comportamentului informal, ceea ce va avea ca efect erodarea statului naţional ca

referinţă istorică dominantă.

Faţă de această perspectivă, nu este de mirare că „europenizarea" a devenit un subiect de

cercetare din ce în ce mai des abordat. Definiţiile propuse au fost tot mai variate, dar şi mai precise

şi compatibile cu analiza empirică. Iată câteva tendinţe:

• „europenizarea" este procesul prin care politicile interne devin subiect al politicilor europene

(Borzel, 1999, p. 574);

• „europenizarea" constă în dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de

guvernare, respectiv a unor instituţii politice, juridice şi sociale specializate, precum şi a unor reţele

transnaţionale care implementează politicile europene (Cowles, Caporaso, Risse, 2001, p. 3);

• „europenizarea" asigură dimensiunea europeană a politicilor naţionale; este procesul de

reorientare a politicilor publice naţionale astfel încât dinamica integrării economice şi politice

europene să fie încorporată în logica organizaţională a politicilor naţionale (Ladrech, 1994, p. 69);

• „europenizarea" constă în asimilarea internă a politicilor U.E. (Stone Sweet et al., 2001);

• „europenizarea" este procesul de construcţie, difuzare şi instituţionalizare în plan naţional a

regulilor formale şi informale, a procedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor şi metodelor de

lucru, a ideilor şi normelor care fac să funcţioneze U.E. (Radaelli, 2003, p.30).

În contextul nostru, vom folosi termenul de „europenizare" în sensul dat de Radaelli, care

pune accentul pe procesele de învăţare, adaptare şi construcţie. În acest sens, „europenizarea"

înseamnă mai mult decât armonizarea, convergenţa sau transferul de „know-how". Este vorba de un

proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor naţionale la politicile europene, cât

şi capacitatea Uniunii de a influenţa politicile comune ca urmare a transformării politicilor

naţionale.

Analiza comparativă şi empirică a mers şi mai departe decât simpla situare a

„europenizării" în raport cu spaţiul public naţional. O serie de autori (Caporaso, 1996; Schmidt,

1997; Giuliani, 2003; Radaelli, 2003) au construit indicatori de evaluare şi au propus chiar

instrumente capabile să măsoare gradul de „europenizare" a politicilor publice sau a unor segmente

ale acestora. Radaelli (2003, p. 35), de exemplu, defineşte trei domenii ale „europenizării" şi, pentru

fiecare, propune patru rezultate concrete şi o scară de evaluare a fiecărui rezultat. Rezultă

următoarea configuraţie:

□structurile interne

- structurile politice

53

• instituţiile

• administraţia publică

• relaţiile interguvernamentale

• cadrul legal

- structurile de reprezentare

• partidele politice

• grupurile de presiune

• fragmentările sociale

□politicile publice

- actorii

- problemele-tip

- stilurile de lucru

- instrumentele

- resursele

□structurile cognitive şi normative

- discursul public

- normele şi valorile

- legitimarea politică

- identităţile

- tradiţiile de guvernare

- paradigmele politice şi cadrul conceptual.

Pentru fiecare din aceste categorii se iau în consideraţie patru tipuri de rezultate ale

„europenizării":

• respingerea - care înseamnă de fapt o „europenizare" negativă;

• inerţia - similară cu absenţa schimbării (de exemplu, întârzierea în implementarea unor

directive comunitare);

• absorbţia - constă în adaptarea parţială a sistemului propriu, pe anumite componente sau

obiective;

• transformarea - se referă la modificările sistemice (de exemplu, schimbarea propriei

politici monetare) ca urmare a unor politici comunitare.

În sfârşit, pentru fiecare din categorii şi tipuri de rezultate, se stabileşte o scară de evaluare

inspirată din psihologia organizaţională, astfel încât rezultă o grilă complexă de analiză

instituţională. Această grilă pleacă de la premisa că, spre deosebire de învăţarea individuală, care

presupune asimilări şi adaptări ale schemelor mintale, instituţiile se transformă printr-un proces de

dezvoltare organizaţională (schimbarea structurilor operatorii ca urmare a unui nou mediu politic şi

54

legislativ). Această transformare, după Radaelli (2003, p. 39), comportă patru procese distincte, care

se pretează la măsurare şi operaţionalizare:

• interacţiunea - este procesul de rezonanţă interinstituţională, de transformare a instituţiilor

autohtone ca urmare a relaţiilor de interdependenţă cu instituţiile europene (de exemplu, reforma

sistemului intern al pensiilor ca urmare a unui mesaj electoral al populaţiei vârstnice în cadrul

alegerilor europene);

• consolidarea - respectiv întărirea instituţiilor interne (de exemplu, profesionalizarea

conducerii sau creşterea coeziunii organizaţionale) sub influenţa politicilor europene din domeniul

respectiv; acest parametru poate fi măsurat prin indicatori de coeziune internă a instituţiei, indicatori

de asigurare a calităţii sau evaluări comparative ale performanţelor;

• reajustarea - constă în modificarea modului de funcţionare internă ca urmare a unei situaţii

de criză sau de inadaptare; se măsoară prin indicatori de progres;

• legitimarea - se referă la credibilitatea politicilor de integrare, măsurată prin anchete de

opinie sau indicatori privind capitalul social.

Astfel de analize, ca de altfel întreaga literatură consacrată acestui nou subiect de atracţie

pentru lumea academică, par destul de complicate şi prea elaborate faţă de simplitatea aparentă a

fenomenului. Dacă aplicăm aceeaşi metodă ca în cazul adoptării Tratatelor Uniunii (decizie la vârf,

fără consultare populară), ar însemna ca „europenizarea" să se transmită, ca o undă de şoc, de la

centru la periferie, fără să mai fie nevoie de atâtea eforturi de conceptualizare şi argumentare. În

realitate, sistemele publice naţionale sunt mult mai preocupate decât instanţele unionale de propria

legitimitate, de transparenţă, reprezentativitate şi răspundere publică. Din acest motiv, chiar dacă

sistemul decizional european este mai puţin democratic decât cel din cadrul naţional,

„europenizarea" trebuie să respecte aşteptările cetăţenilor în materie de democraţie internă şi să

procedeze la o abordare participativă, de jos în sus şi prin implicarea largă a diverşilor actori sociali.

Dacă avem în vedere „europenizarea" în ansamblul statelor membre, atunci situaţia devine şi

mai complicată decât relaţia unilaterală dintre Uniune şi sistemul public al unei singure ţări. Apar

astfel două dimensiuni distincte ale „europenizării":

• pe de o parte, dimensiunea internă, în cadrul unui singur stat naţional, unde interesează

diferenţele între diversele politici publice în asimilarea „acquis"-ului comunitar (reamintim faptul că

„acquis"-ul desemnează ansamblul tratatelor şi legislaţiei U.E., împreună cu instituţiile europene

care le aplică);

• pe de alta, dimensiunea externă se referă la diferenţele dintre statele membre în ce priveşte

implementarea „acquis"-urilor şi a politicilor europene; avem astfel diferenţe între statele mari şi

cele mici, între vechii şi noii membri, între tipurile de administraţie publică şi stilurile guvernării

etc.

55

În ultimă analiză, conform studiului lui Borzel şi Risse (2003, p. 69), „europenizarea" nu este

un transfer de „know-how", o implementare mecanică a deciziilor supranaţionale sau o simplă

convergenţă. „Europenizarea" este un amplu proces de schimbare socială care se produce în

principal din două direcţii: prin crearea de oportunităţi şi redistribuirea resurselor, pe de o parte,

prin învăţare socială şi implicarea actorilor sociali, pe de alta.

Ţinta este schimbarea internă (a politicilor, normelor, legislaţiei şi instituţiilor), ca urmare a

realocării resurselor şi atribuirii de noi roluri sociale. La acest nivel, după Borzel şi Risse (2003, p.

69-70), pot interveni trei tipuri de schimbări interne:

• absorbţia - prin simpla încorporare a normelor şi politicilor europene în cadrul operaţional

naţional, fără ca acesta să se schimbe substanţial; schimbarea internă este nesemnificativă;

• acomodarea - presupune o schimbare moderată, prin adaptarea anumitor componente ale

politicilor şi instituţiilor naţionale; este o abordare „patching up":

• transformarea - implică deja înlocuirea politicilor, proceselor şi instituţiilor existente cu

altele noi, diferite substanţial, care servesc mai bine implementarea „acquis"-ului comunitar.

Situaţia este diferită în ţările candidate la aderare, aşa cum este cazul României. Deşi

cercetările sunt încă incipiente (un bun exemplu este seria de studii de impact realizată de Institutul

European din Bucureşti), se pot evidenţia două planuri de analiză, respectiv două etape ale

„europenizării":

• pe de o parte, etapa negocierilor şi a pregătirii aderării, când „acquis"-urile sunt transpuse

formal, prin modificări ale legislaţiei, instituţiilor şi structurilor oficiale;

• pe de alta, etapa implementării propriu-zise, când politicile şi instituţiile europene induc

schimbări reale ale căror efecte pot fi vizibile în viaţa de zi cu zi.

Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic şi instituţional) şi adoptarea formală

a „acquis"-rilor prin angajamente politice şi texte normative, pe de o parte, operaţionalizarea

„europenizării" sub formă de procese cotidiene şi metode de lucru, pe de alta, face obiectul

celebrelor rapoarte de ţară, elaborate anual pentru fiecare ţară candidată.

Dintre cercetările dedicate „europenizării" în ţările candidate, am reţinut cea a lui Grabbe

(2003) care consideră că „Europa" funcţionează în primul rând ca un cadru integrator care

acţionează după logica globalizării. Mai exact, cel puţin în ţările candidate (unde influenţa U.E.

poate fi directă şi oficială, dar şi indirectă, informală şi spontană), există cinci mecanisme ale

„europenizării":

• modelele - respectiv „acquis"-urile comunitare;

• suportul financiar - prin fondurile de aderare şi fondurile structurale la care ţările candidate

au acces;

• monitorizarea şi evaluarea pe bază de criterii precise ("benchmarking and monitoring");

56

• asistenţa şi parteneriatele;

• negocierea condiţionată - asocierea progresului în negociere de anumite reforme interne

(de exemplu, privatizarea utilităţilor publice în România, securizarea centralelor nucleare în

Bulgaria etc.).

În esenţa sa, „europenizarea" este un proces de instituţionalizare, în sensul pe care ştiinţele

politice îl dau acestui termen (March şi Olsen, 1989; Powell şi Di Maggio, 1991; Scott, 2004).

„Europenizarea" poate fi interpretată ca un demers de schimbare instituţională care se produce fie

prin acţiunea de guvernare şi exercitare a puterii (pe cale descendentă, de sus în jos), fie prin

procese ascendente, iniţiate de înşişi actorii sociali (vezi în acest sens configuraţia câmpului

instituţional din fig.4, preluată după Scott, 2004, p.239).

Politicile europene creează noi reguli şi norme care influenţează scopul şi misiunea

instituţiilor naţionale în aşa măsură încât, aşa cum am văzut din algoritmul din fig. 18, se

declanşează un amplu proces de schimbare a codurilor instituţionale. Aceste noi reguli ale acţiunii

sociale sunt interpretare diferit de actorii naţionali, astfel încât mesajul politic şi juridic „european"

poate fi diferit în funcţie de context. Intervine astfel, după cum spune Morth (2003), un triplu

proces: de „interpretare", de „traducere" şi de „editare". „Acquis"-urile ar presupune, după Morth

(2003, p. 162), două tipuri de reglementări: documentele legale (tratatele, directivele, deciziile,

rezoluţiile) şi regulile constitutive. De obicei, atât negocierile politice cât şi demersurile de

implementare se concentrează pe versantul legalistic al „acquis"-urilor, deşi „europenizarea" nu este

posibilă fără regulile constitutive, respectiv interpretările, rolurile şi contextul instituţional efectiv în

care acţionează actorii naţionali. „Europenizarea" devine operaţională doar prin instituţionalizare şi

crearea de noi reguli constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea" nu este efectivă decât în măsura

în care coboară la nivelul instituţiilor şi al actorilor sociali.

57

Fig.4 . Procesele schimbării instituţionale (Scott, 2004)

4.2. Actorii „europenizării"Mai rămâne un aspect pe care instituţionalismul nu îl clarifică: cine se „europenizează"?

Heritier (1999), Borzel (1999) şi Giuliani (2003) insistă asupra diferenţelor de

operaţionalizare, în funcţie de actorii implicaţi, iar Duina (1999) şi Morth (2003) favorizează mai

degrabă similitudinile şi aspectele transversale rezultate din regulile comune ale

instituţionalismului. Când vorbim însă de statul naţional şi de modul în care acesta este influenţat de

procesele de integrare europeană, trebuie să avem în vedere două lucruri: pe de o parte, în civilizaţia

globalizării, statul westphalian (perfect teritorializat şi cu frontiere greu permeabile) este înlocuit de

un stat deschis influenţelor externe şi proceselor transfrontaliere (finanţe globale, companii

multinaţionale, informaţie liberă); pe de alta, în interiorul său, statul naţional este eterogen şi

dispersat, prin implicarea unor actori diverşi, care acţionează într-o mare varietate de structuri ale

sferei publice (vezi în acest sens reprezentarea spaţiului public din fig. 6). Cu alte cuvinte,

„europenizarea" nu se reduce la o relaţie între entităţi globale şi compacte, cum ar fi raportul dintre

o structură supranaţională unică şi unităţile sale componente. Statele membre sunt părţi participante,

actori ai procesului european, nu simple entităţi subordonate. Prin însăşi logica integrării, Uniunea

nu poate exista fără statele constitutive iar „europenizarea" nu ar avea obiect fără suportul activ al

actorilor şi al instituţiilor din fiecare stat naţional.

Revenind la întrebarea de mai sus, se pot distinge mai multe categorii de actori sociali:

a)Administraţia publică

Scopul principal al fiecărei administraţii publice este să rezolve problemele interne ale

propriei societăţi. Dimensiunea europeană s-a adăugat o dată cu aderarea şi s-a amplificat

concomitent cu reformele instituţiilor europene din anii '80 şi '90. Aşa cum arată Kassim (2003, p.

90), dimensiunea europeană nu se reduce la câteva noi obiective şi structuri subordonate, juxtapuse

sau asimilate de administraţia naţională. Ea presupune o reorientare a politicilor publice ca urmare a

apartenenţei la o instituţie supranaţională de integrare.

Conform analizei comparative întreprinse de Kassim, această reorientare a administraţiei

publice se exprimă prin următoarele tendinţe:

• şefii de state şi guverne şi-au instituit propriile structuri de expertiză şi analiză a politicilor

europene (de exemplu, Secretariatul European în Marea Britanie);

• miniştrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specializate ale Consiliului şi

interacţionează continuu cu omologii lor europeni;

• coordonarea politicilor pro-europene la nivel naţional se face fie centralizat, prin structuri

interdepartamentale coordonate de primul ministru (Franţa, Suedia, Danemarca), fie prin comitete

exterioare administraţiei centrale (Italia, Germania, Belgia);

58

• în fiecare minister, cu excepţia Spaniei, s-au înfiinţat unităţi interne de implementare a

politicilor europene;

• în implementarea „europenizării" este implicat în special executivul, ceea ce duce la

„deparlamentarizarea" politicilor publice;

• s-au constituit ministere specializate în integrarea europeană dar care, cu excepţia Franţei, au

un rol minor în cadrul cabinetelor;

• s-au instalat misiuni permanente pe lângă Comisie.

b)Parlamentele naţionale

După Pohle (citat de Maurer, Mittag şi Wessels, 2003, p. 71), parlamentele naţionale sunt

adevăraţii perdanţi ai integrării europene. Ele au un rol minor în „europenizare" şi au pierdut unele

prerogative naţionale fără să obţină nimic în schimb la nivelul U.E.

Această concluzie comportă însă unele precizări. După Benz (2003, p. 97), trebuie făcute

următoarele distincţii:

• rolul parlamentelor naţionale depinde de cadrul naţional (în Franţa, executivul este mai

puternic, pe când în Germania cele două camere parlamentare reprezintă adevărata arenă pentru

participarea reprezentanţilor landurilor);

• unele parlamente naţionale au reacţionat la „europenizare" prin ajustări structurale (de

exemplu, „Delegation de l'Assemblee Nationale pour l'Union Europeenne" a fost creată în Franţa

prin însăşi amendarea Constituţiei);

• există relaţii informale (contacte, schimburi, proiecte comune) între parlamentele naţionale

şi Parlamentul European (de exemplu, în cazul negocierii „Agendei 2000").

Pe de altă parte, îndeosebi după Tratatul de la Nisa (2000), parlamentele naţionale sunt

asociate la definirea şi implementarea politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se mai

reduce la funcţiile tradiţionale de control al executivului şi la elaborarea legislaţiei (Maurer şi

Wessels, 2001). Ele participă deja la definirea politicilor şi pot iniţia texte legislative europene, prin

intermediul reprezentanţilor naţionali în structurile comunitare.

Nu este de neglijat însă şi situaţia inversă, când parlamentele naţionale au captat şi speculat

nemulţumirile populare faţă de unele politici europene (de exemplu, adoptarea euro în Italia),

alimentând astfel euro-scepticismul. În astfel de cazuri, opoziţia din parlamentele naţionale a folosit

„europenizarea" şi unele din efectele sale controversate (subvenţionarea agriculturii, cotele la

pescuit, politica socială) pentru a sancţiona propriile guverne (Norton, 1995).

c) Partidele politice

„Europenizarea" afectează contextul politic intern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la

rândul lor, să ia în consideraţie problematica europeană şi influenţa sa asupra alegătorilor. Dintre

puţinele studii consacrate acestei chestiuni, ne atrage atenţia analiza lui Ladrech (2001), care se

59

ocupă de modul în care partidele politice se pregătesc pentru alegerile europene, de influenţa

problematicii europene asupra programelor politice, de interesul oamenilor politici faţă de

„europenizare". Mai precis, Ladrech pune în evidenţă cinci domenii de interes:

• schimbarea conţinutului programelor politice - Europa apare tot mai frecvent ca o

referinţă în doctrinele şi documentele de partid; de exemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit

cel mai pro-european, sub denumirea Democraţii de Stânga; din contră, Partidul Independent din

Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene şi locale din 2004, şi-a construit

identitatea electorală cu un program de scoatere a ţării din Uniunea Europeană;

• schimbări organizaţionale la nivelul statutului astfel încât să se permită cooperări

interparlamentare directe şi definirea unei strategii de partid pentru propriile delegaţii la

Parlamentul European; de exemplu, şeful delegaţiei Partidului Laburist Britanic la Parlamentul

European este automat membru al Comitetului Executiv Naţional (organismul de conducere al

partidului);

• schimbarea tacticii şi a strategiei politice, astfel încât să se capitalizeze „interesul

european": de exemplu, noul partid RPR înfiinţat de Jacques Chirac în 1999 în perioada alegerilor

parlamentare europene a folosit cu succes atu-ul european, alături de cel naţionalist (RPR fiind

descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul bavarez CSU condus de Stoiber şi-

a centrat strategia în opoziţie cu opţiunea partidului naţional CDU în favoarea monedei unice;

• relaţiile partid-guvern - cum partidele au o influenţă redusă în plan supranaţional, ele

încearcă să influenţeze guvernele prin presiuni în mass-media, prin campanii electorale sau acţiuni

parlamentare; de exemplu, divergenţele dintre guvernul suedez şi Partidul Social Democrat

(majoritar) în privinţa adoptării euro s-au exprimat prin dispute parlamentare;

• relaţiile din afara sistemului naţional de partide politice - de exemplu, cele trei mari

grupuri de partide din Parlamentul European promovează relaţii partizane cu partidele naţionale

înrudite; unele dintre partidele naţionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimează prin

înrudirea cu Partidul Popular European.

Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflectă principalele orientări

ideologice ale partidelor naţionale (Quermonne, 2002, p. 84-85), respectiv:

• Partidul Popular European este creştin-democrat şi susţine federalismul atât la nivel

naţional, cât şi la nivel european; se bazează pe o viziune creştină asupra omului, de unde interesul

pentru justiţie socială şi valorile tradiţionale (familia, comunitatea, religia).

• Partidul Socialiştilor Europeni este integrat Internaţionalei Socialiste şi promovează ideile

socialiste şi social-democrate, precum echitatea, accesul la muncă şi servicii sociale.

• Federaţia partidelor liberale, democrate şi reformatoare europene este destul de

eterogenă, fără o direcţie ideologică unică; cuprinde mai ales politicieni de orientare liberală, de

60

unde prioritatea dată unor valori definitorii ale liberalismului precum libertatea, iniţiativa

particulară, optimismul şi elitismul.

d)Justiţia

Curtea Europeană de Justiţie nu este o instituţie politică, însă ea este implicată în sistemul

instituţional european: Curtea naţională controlează implementarea dreptului comunitar în statele

membre, conform principiului prevalenţei legilor comunitare asupra legilor naţionale.

Justiţia şi Afacerile Interne (al treilea pilier al U.E.) au fost considerate un domeniu de

cooperare interguvernamentală. Împreună cu pilierul II (Securitatea şi Afacerile Externe), ele

reprezintă fundamentul suveranităţii naţionale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care statele

membre nu doresc să renunţe.

Cu toate acestea, aşa cum arată Eder şi Trenz (2003, p. 126), cooperarea în domeniul JAI a

evoluat foarte mult, în sensul trecerii de la simple negocieri interguvernamentale la o guvernanţă pe

mai multe niveluri. Eder şi Trenz argumentează prin apariţia unei dinamici orizontale, care se

manifestă prin:

• reţele transnaţionale de criticism public;

• integrarea instituţională din Spaţiul Schengen;

• controlul comun al frontierelor externe ale U.E.;

• politici comune în materie de refugiaţi.

Chiar dacă JAI rămâne încă un domeniu interguvernamental (subiect al cooperării între state

suverane), instituţiile interne se transformă şi se acomodează cu „europenizarea" prin ceea ce Eder

şi Trenz (2003, p. 130) numesc „structuri de rezonanţă transnaţională".

e)Regiunile

În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea

Britanie şi Portugalia), principalul rol în „europenizare" revine guvernelor, datorită competenţelor

în relaţia cu U.E. şi aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele descentralizate

(Italia, Olanda, Spania) şi în cele federale (Austria, Belgia şi Germania), implicarea regiunilor este

mai mare. De exemplu, în Germania miniştrii regionali participă direct la activitatea Consiliului.

Chiar şi în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht, regiunile sunt încurajate

să implementeze direct politicile U.E. De exemplu, autorităţile locale şi regionale au început să-şi

adapteze structurile la sistemul comunitar de decizie (Maurer, Mittag şi Wessels, 2003, p. 73). De

asemenea, reforma fondurilor structurale din 1999, ca şi Agenda 2000, încurajează regionalizarea şi

implementarea regională directă a politicilor europene. Keating şi Hooghe (1996) văd în această

tendinţă un demers deliberat de slăbire a statului naţional, principala barieră în calea uniunii

politice.

61

Începând cu anii '90, Uniunea Europeană recunoaşte guvernele subnaţionale ca parteneri

oficiali. Ca urmare, după datele lui Marks, Nelsen, Ray şi Salk (1998), 54 de guverne regionale şi

locale au oficii de reprezentare la Bruxelles. Această formă de cooperare permite o mai bună

mobilizare a resurselor şi comunicarea directă cu actorii locali. Ca să ilustreze această situaţie,

Marks et al. (1998, p.51) au calculat indicele de autonomie regională, prin agregarea datelor

referitoare la federalism, autonomia teritorială şi participarea regiunilor la guvernarea centrală (vezi

sinteza din tabelul 8). Aceste date arată că regionalizarea este foarte diferită printre statele membre

şi că, în general, U.E. colaborează mai mult cu guvernele centrale. Diversitatea administraţiilor

rămâne o importantă sursă de variaţie a condiţiilor politice, ceea ce se repercutează asupra

„europenizării".

Tabelul 8. Indicele de autonomie regională în ţările membre ale

U.E. (1998)

Federalism (0 - 4)

Autonomie teritorială (0 - 2)

Participarea laguvernarea

centrală (0 - 2)

Scor global (indicele de autonomie regională)

Belgia 3 1 2 6Danemarca 0 0 0 0Franţa 1 0 0 1Teritoriile „outre-mer" 1 1 0 2

Germania 4 0 2 6Grecia 0 0 0 0Irlanda 0 0 0 0Italia 1 0 0 1Luxemburg 0 0 0 0Marea BritanieAnglia 0 0 0 0Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord

0 1 0 1

Olanda 0 0 0 0Portugalia 0 0 0 0Madera şi Azore 0 2 0 2Spania„Regimen extraordinario"

3 2 0 5

„Regimen ordinario" 3 1 0 0

f) Grupurile de interes

Este vorba aici în primul rând de firmele particulare şi de partenerii sociali (sindicate +

patronat + guvern). După Grote şi Lang (2003, p. 235), grupurile de interes pot realiza două tipuri

de schimbări organizaţionale:

62

• măsuri interne de absorbţie (de exemplu, flexibilizarea structurii organizaţionale);

• măsuri îndreptate spre exteriorul organizaţiei (de exemplu, încurajarea avantajului

comparativ).

*

* *

„Cine se europenizează"? La această întrebare am reuşit să găsim o varietate de răspunsuri. Pe

scurt, analiza de mai sus ne-a arătat că există mai multe tipuri de actori care să gestioneze

implementarea „acquis"-urilor în statele membre. Aceştia sunt:

• instituţiile - fie ca actori colectivi (sub formă de consorţii, forumuri sau parteneriate), fie ca

actori individuali, responsabili de implementarea anumitor politici publice sau a unor componente

ale acestora;

• administraţia publică, ca actor colectiv;

• autorităţile subnaţionale, regionale şi locale;

• grupurile de interes şi sectorul privat.

4.3. Societatea civilă transfrontalierăLa originea sa, în sec. XVIII, „societas civilis" era un atribut al statului naţional (Comaroff şi

Comaroff, 1999, p.4): ea desemna ordinea paşnică, obţinută prin consens implicit sau explicit, între

cetăţenii beneficiari de drepturi civice. Era considerată o formă consensuală de pace socială

garantată de stat în interiorul frontierelor sale naţionale. Spre deosebire de stat, care acţiona pe bază

de autoritate, societatea civilă a început să apară ca o alternativă non-violentă, capabilă să

mobilizeze interesul cetăţenilor prin mijloace non-coercitive şi dialog social. În acest fel, statul şi

societatea civilă s-au asociat într-o relaţie de simbioză (Kaldor, 2003), ca două componente

inseparabile ale spaţiului public.

Este însă cazul să ne întrebăm în ce măsură „europenizarea" afectează această relaţie dintre

stat şi societatea civilă. Sau, mai exact, ne interesează să aflăm dacă societatea civilă este un actor

colectiv al „europenizării", la fel ca administraţia publică, sistemul politic, justiţia sau autorităţile

locale. Această întrebare comportă două aspecte distincte:

a) Pe de o parte, libertăţile promovate de piaţa comună şi drepturile supranaţionale

instituţionalizate prin recenta versiune a Tratatului Uniunii au creat noi oportunităţi de participare şi

acţiune civică pentru toate tipurile de ONG-uri naţionale. „Europenizarea" implică toţi actorii

sociali, inclusiv cetăţenii organizaţi. În această viziune, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea în

interiorul unui spaţiu public naţional, unde interacţionează cu statul, sfera privată şi mass-media în

implementarea „acquis"-urilor comunitare. Ca urmare a deschiderii frontierelor şi a apartenenţei la

U.E., actorii din spaţiul public naţional desfăşoară acţiuni transfrontaliere şi participă la procesele

63

de „europenizare" din alte ţări membre (de exemplu, în cadrul unor proiecte comune, a unor

activităţi inter-regionale, în consorţii sau parteneriate). În ce priveşte societatea civilă, ea capătă o

responsabilitate directă în „europenizare", pe două căi: prin preluarea unor competenţe operaţionale

de la propriul stat, ceea ce îi permite mai multă libertate de acţiune transfrontalieră; prin

implementarea guvernanţei supranaţionale, ceea ce face ca anumite funcţii publice să fie transferate

unor componente ale societăţii civile (de exemplu, definirea politicilor în domeniul patrimoniului

cultural). În ambele situaţii, ne referim la participarea societăţii civile la „europenizarea" spaţiului

public naţional de care aparţine.

b) Pe de altă parte, o dată cu formarea statului supranaţional şi a sferei publice

europene, este posibil să se constituie şi o societate civilă europeană. Am asista astfel la

reconstituirea în plan european a schemei dicotomice după care orice stat trebuie să co-existe cu o

societate civilă. Această abordare este însă limitativă pentru că, aşa cum am văzut în capitolul

consacrat democraţiei europene, spaţiul public supranaţional funcţionează altfel decât un stat

naţional. Chiar dacă presupun un deficit de legitimare şi de reprezentare inacceptabil pentru orice

democraţie naţională, instituţiile europene sunt capabile să gestioneze pluralismul politic, şi-au creat

propriile instrumente de protecţie a drepturilor omului, garantează libertatea, iniţiativa privată şi

expresia opiniilor, asigură separarea funcţională a puterilor. Este drept că, la nivel european,

influenţa partidelor politice este mai mică, însă spaţiul public european este mai eficient în

promovarea şi instituţionalizarea dialogului social: prin Comitetul Economic şi Social, prin practica

sistematică a sensibilizării publice (există peste 600 grupuri de „lobby" pe lângă instituţiile

europene), prin consultarea partenerilor sociali (de exemplu, UNICE). În plus, prin politica sa

regională şi guvernanţa multicentrică, Uniunea Europeană este pe cale să construiască un spaţiu

public de un tip nou, care nu mai are statul naţional ca axă de putere. Decizia este consensuală şi

implică un amplu proces de consultare şi negociere publică, în care societatea civilă deţine un rol tot

mai important. În acest fel, chiar dacă spaţiul public european nu mai reproduce dualismul

funcţional de la nivel naţional (stat -societate civilă), „europenizarea" aduce o nouă perspectivă

asupra vieţii publice, detaşată de teritorialitate şi cadrul statului naţional.

64

Cap 5. CONSTRUCŢIA CULTURALĂ A CETĂŢENIEI EUROPENE

„Dacă ar fi să încerc din nou, aş începe cu cultura", sunt cuvintele atribuite lui Jean Monnet ca

un regret tardiv faţă de prevalenţa economicului în construcţia europeană. La fel, Robert Schuman,

un alt părinte fondator al comunităţii europene, scria în testamentul său politic intitulat „Pour

l'Europe": „Înainte ca Europa să devină o alianţă militară sau o unitate economică, ea trebuie să fie

o comunitate culturală în sensul cel mai nobil al cuvântului".

Conform metodei „neo-funcţionaliste" a lui Monnet şi a celorlalţi autori clasici, integrarea

europeană trebuia să se facă în paşi mici („step-by-step"), astfel încât să nu se contrarieze statele

membre, preocupate de păstrarea suveranităţii. Se începea cu integrarea economică ce urma să

declanşeze, prin efectul de „angrenare" („spill-over"), convergenţa politicilor sociale, politice şi

culturale. Criticii acestei abordări (George, apud: Shore, 2000, p.44) o consideră simplistă şi

mecanică, centrată prea mult pe măsuri economice: ea presupune că întărirea progresivă a

instituţiilor europene va antrena spontan transferul gradual al loialităţii cetăţenilor către o

comunitate socio-psihologică transnaţională, prezumţie contrazisă însă de realitate.

Construcţia europeană nu a devenit posibilă decât în momentul în care s-au îndeplinit două

condiţii indispensabile, respectiv reconcilierea postbelică (Planul Schuman) şi liberalizarea pieţei

interne (ai căror ideologi au fost Jeremy Bentham şi Richard Cobden). Până atunci, toate proiectele

fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei" în viziunea lui Victor Hugo), ideologie („Tineretul

European" al lui Giuseppe Mazzini), religie („Republica Christiana") sau raţiuni geopolitice şi

militare (de exemplu, apărarea comună contra invaziei turceşti) au eşuat. Deşi a fost susţinută de

mari personalităţi culturale şi politice, ideea europeană nu a fost suficientă. Integrarea nu a devenit

efectivă decât prin liberalizarea schimburilor sociale şi economice, prin piaţa comună care, odată

realizată, a făcut posibilă trecerea la unificarea politică.

S-a ajuns astfel la un moment de răscruce pe care nu l-au prevăzut nici părinţii fondatori şi

nici eurocraţii anilor '60-'70. Este etapa cea mai dificilă, cea a unităţii politice, care presupune cel

puţin trei elemente: statul supranaţional, personalitatea juridică a Uniunii şi o nouă identitate

colectivă. Primele două aspecte au fost abordate în modulul consacrat democraţiei europene. Cel de

al treilea, mai controversat, face obiectul acestui modul.

Întrebarea pe care mulţi analişti o pun în legătură cu această temă (de exemplu: Eder, 2001a;

Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dacă ne propunem doar să extrapolăm construcţia identitară de

la nivel naţional sau dacă, din contră, avem în vedere un proces de negare a identităţilor naţionale,

de ruptură epistemologică faţă de vechile forme de apartenenţă. Aşa cum vom vedea în cele ce

urmează, cele două planuri sunt greu de separat. Formarea cetăţeniei europene urmează traseul

65

istoric al tuturor identităţilor colective, prin ceea ce sociologia cunoaşterii a numit construcţia

socială a realităţii.

Poate fi Europa inventată, la fel ca orice proces de „making of a nation" (Gehlen)? Această

întrebare are implicaţii mult mai profunde decât ne putem imagina la prima vedere. Cetăţenia

europeană, în sens identitar, nu este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperită şi desemnată

prin noi simboluri şi noi concepte. De asemenea, nici soluţia unei construcţii artificiale, realizate de

tehnocraţii şi elitele comunitare, nu rezistă în timp. Istoria a arătat ce efecte perverse poate avea

construcţia unor naţiuni prin demersuri pur intelectuale, fără suport popular şi fără să corespundă

unor realităţi sociale durabile. De aceea, în construcţia noii identităţi colective trebuie evitată

tentaţia rezolvării superficiale, de suprafaţă, printr-o simbolistică forţată şi un discurs artificial, fără

transformări de substanţă ale societăţilor europene. Această tentaţie este cu atât mai pernicioasă în

cazul ţărilor mici sau al celor dependente, care nu au nici forţa politică şi nici argumentele culturale

şi economice care să prevină instalarea stării de „formă fără fond", cu care s-a confruntat

modernitatea românească la începuturile sale.

În această perspectivă, modulul de faţă este foarte important pentru înţelegerea întregului

nostru demers. El finalizează atât analiza spaţiului public european (acel „Euro-polity" în care se

manifestă civitatea europeană), cât şi discuţia anterioară privind „europenizarea" ca proces de

schimbare socială şi instituţionalizare. De asemenea, acest modul completează datele referitoare la

identitatea europeană (care au făcut obiectul modulului III), precum şi introducerea generală din

primul modul, unde am tratat cetăţenia europeană în dubla sa ipostază, ca statut politic şi identitate

colectivă.

După studierea acestui ultim modul, ne aşteptăm ca studenţii să fie în măsură:

• să deosebească procesele identitare care au stat la baza naţiunii şi cele implicate în

construcţia identităţii U.E.;

• să definească specificul cetăţeniei europene ca nouă identitate politică a cetăţenilor U.E.;

• să caracterizeze cultura organizaţională a spaţiului public european;

• să stabilească direcţiile de acţiune necesare pentru susţinerea cetăţeniei europene ca nouă

identitate colectivă;

• să precizeze rolul educaţiei în acest proces;

• să analizeze condiţiile construcţiei identitare europene în România.

5.1. Cetăţenia europeană: mituri fondatoare, simboluri, tradiţii reconstruiteÎn cursul istoriei, identităţile colective s-au format pe două căi:

• prin procese spontane, naturale, de învăţare socială; o anumită cultură sau anumite

simboluri, mituri şi mentalităţi au fost asumate de o comunitate umană ca fiind propriile sale semne

66

distincte; identificarea cu această cultură sau cu elementele sale s-a făcut pentru a se demarca de

alte comunităţi umane, de alte culturi, de alte identităţi colective;

• prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente identitare; în acest caz,

faţă de diversitatea imensă a opţiunilor culturale, autoritatea politică întăreşte influenţa acelora care

convin obiectivelor sale ideologice; în acest fel, învăţarea socială este orientată în favoarea

identităţilor colective promovate de putere, interesată eventual să-şi obţină legitimitatea sau să

creeze o pârghie de mobilizare politică; aşa a fost cazul, de exemplu, cu limbile naţionale 4 din noile

state formate în sec. XIX sau cu tricolorul naţional (referinţă la triada valorilor Revoluţiei Franceze:

libertate-egalitate-fraternitate), care a apărut simultan în drapelul majorităţii republicilor fondate

după dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX şi începutul sec. XX.

În cazul cetăţeniei europene, prima soluţie nu a avut timpul istoric necesar pentru o elaborare

eşalonată. Practic, „europenizarea" a început în 1951 (prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului) şi, în pofida progreselor înregistrate prin piaţa comună, moneda unică şi crearea Uniunii,

nu a avut când să formeze o nouă identitate colectivă.

Din acest motiv, cultura europeană a continuat să fie dominată de reperele naţionale, în

contrast cu tendinţele supranaţionale de integrare economică şi politică. Comunitatea de limbă,

teritoriu şi tradiţii istorice este încă mult mai solidă decât referinţele recente la Europa şi instituţiile

sale, create şi impuse de elite care nu conving pe toată lumea. Naţiunea şi statul naţional sunt încă

puternice tocmai pentru că sunt rezultatul unui proces de învăţare istorică, la care au participat toţi

actorii sociali.

Pentru a accelera procesul formării noii identităţi colective, oficialii europeni au instituit o

simbolistică supranaţională artificială, în completarea simbolurilor naţionale. Cetăţenia europeană s-

a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene5, cu paşapoartele de culoare unică (roşu-

bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei" a lui Beethoven, dar fără text) şi

înscrierea apartenenţei la Uniune pe paşapoartele naţionale. De asemenea, au fost reactualizate

miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza greacă-iudeo-creştină,

misiunea civilizatoare) şi s-au lansat sloganuri adecvate („unitatea în diversitate", „Europa

cetăţenilor", „întoarcerea la Europa").

Această nouă simbolistică, suprapusă referenţialului naţional, a întâmpinat două dificultăţi

notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodică, în ocazii strict „europene": 9 mai „Ziua Europei",

4 Limba naţională a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin susţinere politică. Hobsbawm (1990, p. 60) citează cazul limbii italiene care, în momentul unificării politice (1860), era vorbită curent doar de 2,5% din populaţie. Această limbă s-a impus ulterior datorită utilizării sale în administraţia publică, în presă, dar şi printr-o campanie de alfabetizare în limba respectivă.5 Acest simbol a fost ales tocmai pentru că avea o oarecare notorietate: a fost folosit iniţial de Consiliul Europei timp de patru decenii, suficient pentru a se fixa în memoria colectivă. De altfel, aşa cum arată Shore (2000, p. 47), citând o sursă a Consiliului Europei, simbolismul numărului 12 este adânc ancorat în cultura europeană: 12 este simbolul unităţii şi al plenitudinii, numărul apostolilor, al fiilor lui Iacob, al tablelor dreptului roman, al muncilor lui Hercule, al orelor dintr-o zi, al lunilor anului, al semnelor Zodiacului, al „halo"-ului sfânt al Fecioarei Maria („Revelaţiile", 12:1) ş.a.m.d.

67

alegerile europene, comemorările, festivităţile sau premierile legate de merite „europene". Aceste

ocazii sunt rare şi nesemnificative în raport cu omniprezenţa şi forţa emoţională a simbolurilor

naţionale, astfel încât simbolistica europeană nu beneficiază de ataşamentul afectiv necesar

construcţiei unei identităţi colective. Cetăţenia europeană, în pofida eforturilor recente, nu s-a impus

în inconştientul colectiv al cetăţenilor europeni. În al doilea rând, învăţarea cetăţeniei europene

este ineficientă. Problematica europeană apare ca o dimensiune adăugată, juxtapusă programelor şi

manualelor şcolare, care rămân fidele paradigmei naţionaliste (îndeosebi manualele de istorie, limbă

şi literatură, geografie, ştiinţele umane). Din acest motiv, cetăţenii europeni nu cunosc suficient de

bine reperele noii ordini culturale la care sunt chemaţi să contribuie. Atracţia emoţională a

apartenenţei naţionale, produs al învăţării istorice şi al exerciţiului cotidian, este mult prea puternică

pentru a ceda în faţa „europenizării" şi a mesajelor sale destul de abstracte.

Experienţa anilor '90 a arătat că introducerea simbolurilor europene nu ajută foarte mult în

construirea noii identităţi colective, atât timp cât procesele culturale rămân în apanajul politicilor

naţionale. Emergenţa spaţiului public european şi prioritatea acordată unităţii politice fac posibil

însă un alt tip de abordare, prin care construcţia identităţii europene să nu repete în mod inexorabil

experienţa construcţiei naţionale. În sec. XIX, naţiunile s-au format îndeosebi prin accentuarea

diferenţelor specifice: faţă de vecini, faţă de „ceilalţi", faţă de alte civilizaţii şi alte culturi.

Specificul naţional a fost principala forţă de coeziune şi identificare a populaţiei care împărtăşea

cultura dominantă din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A rezultat astfel un dublu proces: de

incluziune (a co-naţionalilor) şi de excludere (a „celorlalţi"). Această metodă de construcţie

identitară nu mai este posibilă în cazul cetăţeniei europene, definită prin drepturi supranaţionale şi

detaşarea de teritoriul naţional. În cazul în care s-ar urma totuşi modelul naţional al diferenţierii,

ar însemna ca identitatea europeană să se auto-definească în opoziţie cu o altă identitate colectivă:

Islamul politic sau cetăţenia americană, de exemplu.

Între construcţia europeană şi formarea naţiunilor există însă şi similitudini. Atât Uniunea

Europeană, cât şi naţiunea sunt comunităţi politice care trebuie imaginate sub forma unor noi

identităţi colective care nu au existat în prealabil. Aşa cum afirmă, de exemplu, Gellner (1994, p.

17): „naţionalismul nu înseamnă trezirea statelor naţionale prin conştiinţă de sine; el constă în

inventarea lor acolo unde nu există". Anumite elemente ale culturii sunt astfel interpretate şi

structurate (sub formă de scheme mentale, paradigme, coduri normative sau explicaţii simbolice),

încât să atragă şi să stimuleze adeziunea emoţională a subiecţilor. Această formă de explicaţie,

interpretare şi organizare simbolică trebuie inventată, dezvoltată şi asumată de participanţi, prin

ceea ce Berger şi Luckman (1999, p. 66) au numit construcţia socială a realităţii.

În cazul care ne interesează, unele studii au insistat asupra aspectelor comune ale diverselor

construcţii identitare, cum sunt naţiunea şi comunitatea europeană. Anderson (1983, p. 55), de

68

exemplu, în cartea sa fundamentală „Imagined Communities", lansează teza interdependenţei dintre

organizaţie şi identitate: structura administrativă creează noi semnificaţii care legitimează

organizaţia socială şi se constituie astfel în noi identităţi colective. Aşa a fost cazul unităţilor

administrative coloniale şi al birocraţilor locali din zonele periferice ale imperiilor coloniale (de

exemplu, Venezuela şi Argentina) care au evoluat spre constituirea unor „patrias", revendicând

identităţi naţionale proprii. Aceste noi entităţi naţionale s-au fondat pe veleităţile autonomiste ale

administraţiei locale, astfel că America Latină, în pofida comunităţii de limbă, religie şi tradiţii

culturale, nu a devenit o unitate politică de sine stătătoare. Ea s-a fragmentat în mai multe naţiuni

autonome, legitimate prin structurile centrifuge ale administraţiei locale.

Acest exemplu confirmă analiza lui Hobsbawm (1990) referitoare la rolul agenţilor de

socializare în formarea naţiunilor. Este vorba de educaţia de masă, de armata de voluntari şi de

cultura scrisă („modern print capitalism") care au susţinut afirmarea noilor identităţi naţionale.

Referindu-se direct la asemănarea dintre formarea naţiunilor şi construcţia europeană, Shore (2000,

p. 33-34) pune în evidenţă două mijloace comune de acţiune:

• pe de o parte, rolul intelectualilor şi al managerilor; la fel ca în formarea naţiunilor,

profesioniştii „europenizării" şi participanţii la programele europene au devenit o elită sau un grup

de interes care susţine integrarea şi formarea conştiinţei europene;

• pe de alta, construcţia europeană poate valorifica experienţa naţiunilor în folosirea

tehnologiei politice pentru a incita şi orienta conştiinţa publică; este vorba de mijloacele de

comunicare în masă, de susţinerea politică a unor limbi sau instituţii culturale, de fixarea unor idei

sau a unor mesaje sub formă de programe, sloganuri, clişee sau stereotipuri identitare.

La aceasta trebuie adăugat rolul simbolurilor în consolidarea diverselor comportamente

identitare. După Berger şi Luckman, simbolurile conferă semnificaţii unor concepte cu care

operează comunitatea politică, precum „Europa", „uniunea", „cetăţenia", „interesul comun" etc.

Simbolurile nu au doar un rol estetic; ele direcţionează şi captează sentimentul popular, dau sens şi

explică opţiunile identitare. Aşa cum afirmă foarte convingător Thiesse (2000, p. 9): „Naţiunea este

rodul unui postulat şi al unei invenţii. Dar ea nu fiinţează decât prin adeziunea la această ficţiune.

Încercările nereuşite sunt numeroase. Iar succesele sunt rezultatul unui prozelitism susţinut, care îi

instruieşte pe indivizi asupra identităţilor, le inculcă datoria de a se conforma ei şi îi îndeamnă să

răspândească, la rândul lor, această referinţă colectivă. Sentimentul naţional nu răbufneşte decât

atunci când a fost perfect asimilat, însă el trebuie să fi fost mai întâi de toate învăţat ... Astăzi se

poate întocmi cu precizie lista elementelor simbolice şi materiale pe care trebuie să le întrunească o

naţiune demnă de acest nume: o istorie ce statuează continuitatea în raport cu marii înaintaşi, o serie

de eroi pilduitori pentru virtuţile naţionale, o limbă, monumente culturale, un folclor, locuri

69

memorabile şi un peisaj tipic, o mentalitate specifică, însemne oficiale - imn şi drapel -, precum şi

identificări de ordin pitoresc: costum, specialităţi culinare sau un animal emblematic."

Această analiză ne permite să reiterăm în acest context conceptul nostru de bază, cel de

cetăţenie europeană. Mai exact, vom încerca să valorificăm datele din primele două module

(„Teoria şi practica cetăţeniei", „Cetăţenia europeană ca statut legal") în explicarea procesului de

identificare supranaţională. În acest scop, vom integra aspectele culturale şi cele politice („cetăţenia

identitară" şi „cetăţenia statutară") într-o viziune compozită, adecvată identităţilor postnaţionale. În

această abordare, cetăţenia europeană va fi definită independent de teritoriul naţional, ca un produs

al unui anumit cadru organizaţional (instituţiile europene).

Este cazul însă să facem o precizare importantă, de care depinde discuţia noastră în

continuare. Cetăţenia europeană ţine de o anumită cultură organizaţională şi se referă la identitatea

U.E. ca identitate colectivă. Această identitate se construieşte într-un anumit spaţiu public,

caracterizat prin instituţii specializate, politici şi acţiuni cetăţeneşti. Identificarea cu acest spaţiu

public se face nu doar prin diferenţiere (în contrast cu alte „polity"), ci şi prin interiorizare, în

sensul înţelegerii şi asumării „europenizării" de către cetăţeni. Cu alte cuvinte, este de aşteptat ca

integrarea să ducă la afirmarea identităţii supranaţionale ca una din identităţile multiple ale

cetăţeanului european.

Astfel înţeleasă, identitatea U.E. se deosebeşte de identitatea culturală europeană, în sensul

de patrimoniu cultural, destin istoric şi valori comune, aşa cum a fost definită în modulul III.

Această identitate colectivă este foarte veche şi, în pofida dificultăţilor metodologice (spaţiu

cultural vs. teritoriu geografic; universalism vs. particularism, incluziune şi/sau excludere; focus pe

diferenţe şi/sau pe similitudini), este definită prin criterii relativ precise. Identitatea U.E., în

schimb, este recentă (a fost lansată ca un concept politic oficial în 1973, când Comunitatea

Europeană a adoptat „Documentul privind Identitatea Europeană") şi mult mai greu de realizat: este

o identitate politică, atributul unei entităţi supranaţionale controversate, al cărui statut este încă

neclar.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitatea culturală europeană, care acoperă toate aspectele

şi corespunde unui mod de viaţă deja instituit, identitatea politică a U.E. este mai mult un proiect

decât o realitate. Cele două sunt însă complementare şi se susţin reciproc. Cetăţenia europeană şi

identitatea U.E. valorifică apartenenţa la cultura europeană pentru a justifica unitatea politică şi

acţiunea comună. La rândul său, identitatea culturală europeană a inclus deja în patrimoniul comun

valorile recente ale democraţiei (drepturile omului, pluralismul politic şi statul de drept), apărate

atât de Consiliul Europei, cât şi de Uniunea Europeană. De altfel, atât identităţile individuale cât şi

cele colective sunt multiple: fiecare persoană sau comunitate se poate identifica în acelaşi timp cu

mai multe repere culturale, fără ca acestea să fie neapărat contradictorii. În cazul unei apartenenţe

70

supraordonate precum identitatea U.E., spune Shore (2000, p. 42), avem de a face cu o ierarhie de

loialităţi interdependente, aşa cum sunt setul de păpuşi ruseşti sau cutiile chinezeşti interpozabile.

Astfel de construcţii la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de apartenenţă, cum este

identitatea locală, identitatea regională şi identitatea naţională. Această imagine se regăseşte în

cazul studiilor (Delanty, 1995) care afirmă că o identitate politică (identitatea U.E.) încapsulează

mai multe straturi succesive de apartenenţă şi valorifică diversele forme particulare de identificare.

În această viziune optimistă, cetăţenia europeană şi identitatea U.E. ar fi apogeul unui proces

evolutiv care nu se poate finaliza decât prin integrarea politică.

În realitate, aşa cum arată Shore (2000, p. 228) şi Guibernau (2001), identitatea politică

europeană este contradictorie, tocmai pentru că încearcă să legitimeze o formă de stat (instituţiile

europene) renunţând la suportul lor cultural, naţiunea şi „demos"-ul. Ca urmare, în pofida unor

similitudini incontestabile (modul de viaţă şi sistemul de valori), identificarea politică este mult mai

lentă. Ceea ce s-a reuşit, spune Shore (2000, p. 87), a fost formarea cetăţeanului-consumator,

participant activ la constituirea pieţei comune, fără să se obţină ceea ce este cel mai important,

anume conştiinţa europeană. Folosirea normelor comune de consum nu reprezintă un proces de

identificare, cu atât mai puţin unul de identificare politică.

Evident, această apreciere este prea drastică şi prea tranşantă în raport cu evoluţia procesului

de integrare politică. Piaţa comună are meritele sale incontestabile şi, istoric vorbind, a fost cea care

a declanşat şi a făcut posibilă construcţia europeană. Piaţa nu poate rezolva însă toate situaţiile: ca

să funcţioneze, ea însăşi are nevoie de o societate democratică şi de o cultură organizaţională

favorabilă cooperării. Cu alte cuvinte, piaţa comună trebuie coroborată cu cetăţenia europeană şi

cadrul instituţional supranaţional. Aceste trei elemente se regăsesc, de altfel, în criteriile de

aderare („criteriile de la Copenhaga") şi reprezintă substanţa „europenizării" sau contextul

organizaţional în care se va forma identitatea U.E.

5.2. Cetăţenia şi construcţia identitară europeanăÎn acest capitol vom pleca de la următoarea premisă: cetăţenia comportă un anumit tip de

acţiune socială, care se exercită într-un spaţiu public bine determinat. Această acţiune constă în:

• participarea activă la activităţile şi instituţiile politice, atât în sectorul public, cât şi în

societatea civilă;

• exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor civice care decurg din statutul de cetăţean;

• cauţionarea modului în care statul respectă drepturile omului şi răspunde de deciziile sale în

faţa cetăţenilor;

• organizarea dialogului civic cu puterea instituită;

71

• participarea la diversele activităţi de solidaritate umană, de sprijin moral şi material a

persoanelor, grupurilor şi comunităţilor în dificultate.

Aceste acţiuni civice nu se mai exercită exclusiv într-un spaţiu public naţional şi nu se

raportează doar la statul naţional. Ele se dezvoltă într-un „polity" pe mai multe niveluri, care

cuprinde regiunile, statele naţionale, guvernanţa transnaţională şi instituţiile europene.

Acest „polity" european este însă recent şi fragmentat într-o multitudine de culturi naţionale.

El nu poate fi integrat decât printr-o cultură politică europeană care să dea substanţă cetăţeniei

europene. După Habermas (1995, p. 266), această nouă cultură politică motivează acţiunea civică

transfrontalieră, promovează conştiinţa europeană şi ideea apartenenţei la aceeaşi comunitate

politică. Mai exact, Habermas propune ca cetăţenia europeană să se sprijine pe o cultură civică în

măsură să transcendă diferenţele naţionale: „În general, sferele publice naţionale sunt izolate

cultural una faţă de alta. Ele sunt ancorate de un context în care aspectele politice sunt relevante

numai în raport cu istoria şi experienţa naţională. În viitor însă, va trebui să intervină o diferenţiere

în cadrul culturii europene, între o cultură politică comună şi manifestările naţionale prin artă,

literatură, istoriografie, filosofie etc. Elitele culturale şi mass media vor avea un rol important de

jucat în acest scop. Spre deosebire de varianta americană, patriotismul constituţional european

trebuie să rezulte din diferitele interpretări ale aceloraşi drepturi universale şi din principii

constituţionale marcate de diverse istorii naţionale".

Cheia de boltă a culturii politice europene este patriotismul constituţional, care presupune

adeziunea faţă de valorile şi instituţiile europene, în locul unei identităţi culturale unice, imposibil

de realizat. Patria nu mai este pământul strămoşesc, aşa cum evocă originea latină a cuvântului, ci

spaţiul simbolic în care se dezvoltă acţiunea cetăţenească. Voltaire imaginase acest spaţiu sub forma

unei utopii, Republica Europeană compusă din naţiuni distincte, conduse de regimuri diferite dar

care acceptă regulile comune de drept. Comenius, Penn şi Aristide Briand au fost convinşi de

importanţa elitelor culturale şi politice în asigurarea păcii europene. La rândul lor, Wolton şi

Dahrendorf consideră Europa Unită drept ultima utopie politică a sec. XX, pentru simplul motiv că

democraţia nu poate funcţiona la nivel supranaţional. Absenţa „poporului european" şi a unei clase

politice europene face imposibilă democraţia supranaţională: instituţiile europene şi sistemul

decizional funcţionează doar pe baza canalelor naţionale de influenţă.

Această poziţie pesimistă nu corespunde cu rezultatele „europenizării", chiar şi în Marea

Britanie. Aşa cum am constatat în modulele IV şi V, politicile şi instituţiile naţionale sunt vizibil

influenţate de apartenenţa la U.E. Chiar dacă democraţia europeană depinde încă foarte mult de

deciziile statelor naţionale, se constată deja două procese care, conform Raportului Cecchini (1988),

sunt ireversibile (costurile renunţării ar fi prohibitive):

72

• pe de o parte, „europenizarea" a creat un spaţiu public supranaţional, realizat prin

interacţiunea celor trei instanţe (regională, naţională şi europeană) unde identitatea politică a U.E.

este recunoscută şi valorificată;

• pe de alta, diverşi actori naţionali se adaptează la influenţele comunitare, astfel încât îşi

schimbă legislaţia, organizarea, metodele de lucru şi sistemul de relaţii publice.

Cu alte cuvinte, aşa cum arată datele concrete invocate în modulele IV şi V, „europenizarea"

schimbă organizaţiile (prin procesul de învăţare socială numit „instituţionalizare"), dar şi cultura

politică aferentă. În această perspectivă, cetăţenia europeană nu mai poate fi înţeleasă doar în sensul

său legalistic, prin cele patru drepturi supranaţionale introduse de Tratatul de la Maastricht. Ea

constă în acţiunea civică desfăşurată de actorii individuali şi colectivi în noul spaţiu public instituit

prin „europenizare". Cetăţenia europeană este o formă extinsă de „patriotism constituţional", care se

aplică întregului proces de construcţie a democraţiei supranaţionale. Ea comportă, bineînţeles,

anumite competenţe civice şi politice (cultura politică a „europenizării"), un amplu proces de

învăţare socială (prin instituţionalism şi schimbarea culturii organizaţionale), un sistem de

identificare colectivă (identitatea politică a U.E.), dar şi acţiunile sociale specifice oricărei forme

de cetăţenie democratică: participarea politică, responsabilitatea publică, critica ordinii instituite,

exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor cetăţeneşti, solidaritatea umană, încurajarea diversităţii

culturale şi a pluralismului politic, auto-organizarea civică, promovarea echităţii şi justiţiei sociale.

Acestea sunt, de altfel, elementele constitutive ale cetăţeniei europene ca atribut al culturii

politice a „europenizării". Pentru moment, cetăţenia (în sensul de acţiune socială, identitate

colectivă, statut juridic şi cultură politică) se exercită preponderent în cadrul naţional. Statele

naţionale sunt referinţe instituţionale şi politice încă foarte influente, faţă de care se raportează

majoritatea acţiunilor cetăţeneşti. Prin „europenizare", aşa cum am văzut, statele naţionale au cedat

din prerogativele lor tradiţionale (politicile comune gestionate la Bruxelles) şi îşi transformă

propriile politici şi instituţii în conivenţă cu evoluţiile comunitare.

În perspectivă, pe măsură ce proiectul politic european va căpăta consistenţă iar Uniunea va

deveni instanţa decizională predominantă, cetăţenia europeană va fi mult mai vizibilă şi influentă

decât cetăţeniile naţionale. Pentru aceasta, sunt necesare două demersuri:

• mai întâi, extinderea sferei de acţiune a cetăţeniei europene la întreg spaţiul public creat

prin „europenizare"; în prezent, limitarea cetăţeniei europene la cele patru drepturi supranaţionale

nesemnificative nu face decât să ne priveze de un instrument extrem de influent prin care proiectul

politic european ar căpăta substanţă şi suport cetăţenesc;

• în al doilea rând, se impune definirea operaţională a cetăţeniei europene, în sensul lărgit

de mai sus (statut juridic + identitate colectivă + cultură politică + acţiune socială); aceasta

73

presupune noi cercetări şi analize dedicate cetăţeniei în relaţie cu spaţiul public supra- şi

transnaţional constituit prin „europenizare".

Să nu uităm faptul că cetăţenia a fost unul din pilierii construcţiei naţiunilor şi a statelor

naţionale. Spre deosebire de statele teritoriale, unde loialitatea era ataşată unui spaţiu gestionat

autarhic, statele naţionale au realizat o formă superioară de coeziune socială, prin drepturi civile şi

politice acordate persoanelor care au statutul de cetăţean. Comunitatea politică a cetăţenilor -

subiecţi de drept s-a constituit ca o identitate colectivă extrem de puternică, rezultată din contopirea

interesului comun (reprezentat de stat şi naţiunea care l-a emanat) cu interesele individuale ale co-

naţionalilor. Din acest motiv, cetăţenia şi naţionalitatea (apartenenţa civilă oficial recunoscută şi

garantată de statul naţional) au devenit interpozabile, fiind considerate chiar sinonime.

Cetăţenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai raportează la un

anumit stat şi este decuplată de teritoriu şi naţionalitate. Indiferent de limbă, istorie sau tradiţii,

cetăţenii îşi exprimă loialitatea faţă de instituţiile U.E. şi participă la o guvernanţă transfrontalieră.

În modelul evoluţionist al lui Marshall, calcat pe particularismul istoric şi politic al Marii Britanii,

cetăţenia s-a transformat prin adiţionarea de noi drepturi: civile în sec. XVIII, politice în sec. XIX şi

sociale în sec. XX. Surprinzător, schema evolutivă a lui Marshall poate să se aplice şi în cazul

cetăţeniei europene. Etapa reconcilierii şi a pieţei comune s-a realizat printr-o abordare minimalistă

a cetăţeniei (cele patru libertăţi de circulaţie: a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a

persoanelor). Ulterior, după iniţierea integrării politice în anii '80, s-a simţit nevoia codificării, chiar

incomplete şi superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circulaţie liberă, non-discriminare,

protecţie consulară, participare la alegerile europene, apel la Curtea Europeană), urmând ca, în

continuare, să se abordeze problema spinoasă a drepturilor sociale.

De altfel, modelul tripartit al lui Marshall a fost aplicat de o manieră sistematică la cetăţenia

U.E. de către Shaw (1998). Acest autor distinge trei domenii ale drepturilor supranaţionale, într-o

abordare mult extinsă faţă de Tratatul de la Maastricht. Rezultă astfel trei etape, corespunzătoare

celor trei tipuri de drepturi:

• instituţionalizarea drepturilor civile sau legale - de exemplu, Curtea Europeană de Justiţie

prevalează faţă de legislaţia naţională în cazuri de discriminare pe bază de diferenţe etnice,

religioase, lingvistice sau de gen;

• garantarea drepturilor politice - de exemplu, dreptul de participare la instituţiile U.E.,

dreptul la informare privind activitatea Comisiei şi a Parlamentului;

• recunoaşterea drepturilor sociale - de exemplu, drepturile consumatorilor, dreptul la

muncă şi condiţii adecvate de salarizare etc.

74

Astfel de abordări ne arată că acceptarea cetăţeniei europene de către statele membre este doar

începutul unui proces mult mai complex. Este posibil să asistăm chiar la o revizuire importantă a

listei de drepturi şi a modului lor de implementare la nivel european.

Interesantă este şi metoda prin care cetăţenia europeană a fost instituită. Ideea a apărut pentru

prima dată în 1976 (Raportul Tindemans), dar conceptul juridic de „community national" a fost

introdus abia în 1992, prin Tratatul de la Maastricht. Ca şi cetăţenia naţională, cetăţenia europeană a

devenit obligatorie pentru toţi cei eligibili, în cazul respectiv, titularii prealabili ai cetăţeniei unui

stat membru. Deşi principiul subsidiarităţii ar fi permis acest lucru, nu s-a admis dreptul de alegere:

cetăţenia U.E. este obligatorie, adăugându-se automat cetăţeniei naţionale. În plus, o altă abatere de

la logica cetăţeniei este faptul că drepturile nu sunt acompaniate de responsabilităţi. Uniunea nu

este asigurată că, în schimbul drepturilor supranaţionale, cetăţenii acceptă că au şi responsabilităţi

europene.

Cetăţenia europeană este o condiţie majoră a „europenizării". Instituţionalizarea sa ar dovedi

că statul supranaţional (sau echivalentul său) începe să funcţioneze, că există o democraţie

europeană şi că spaţiul public intrinsec „europenizării" constituie un pol de atracţie pentru cetăţenii

europeni. În legătură cu şansele de afirmare a cetăţeniei unionale, părerile sunt însă împărţite. Unii,

precum Shaw (1998), Eder (2001b) şi Quermonne (2002), sunt optimişti şi prevăd o evoluţie spre

consolidarea drepturilor politice şi codificarea drepturilor sociale, aşa cum a preconizat Marshall

pentru statele naţionale. Alţii, precum Delanty (1997), Closa (2001) şi Wallace (2003) sunt mult

mai rezervaţi, invocând influenţa nesemnificativă a drepturilor supranaţionale. Shore (2000, p. 77),

de exemplu, estimează că cetăţenia unională a fost adăugată la Tratatul de la Maastricht doar pentru

a-i da mai multă credibilitate într-un moment de cumpănă (vezi referendum-urile din Franţa şi

Danemarca).

Aceste analize au în vedere situaţia cetăţeniei europene în etapa Maastricht. Între timp,

conjunctura a evoluat considerabil, prin extinderea masivă a Uniunii (2004), revizuirea Tratatului

Uniunii (2000) şi adoptarea Tratatului constituţional (2004). Provocările globalizării şi apariţia unor

noi factori de insecuritate colectivă (terorismul, degradarea ecologică, precaritatea pieţei muncii,

incertitudinea sistemelor de asigurări sociale) au întărit ideea unităţii politice. Dezbaterile actuale în

legătură cu democraţia europeană şi reforma instituţiilor dovedesc această nouă focalizare pe

aspectele politice şi culturale. Această dezbatere nu era posibilă şi nici nu interesa în anii '50-'70,

când cetăţenia europeană era greu de imaginat.

Transformarea statelor naţionale în unităţi ale Federaţiei Europene, aşa cum se prefigurează în

diversele proiecte unionale, presupune însă nu numai o cetăţenie europeană (chiar incipientă şi

marginalizată, cum este în prezent), ci şi cetăţeni europeni. Pentru aceasta, este necesar ca Europa

să se „subiectivizeze" (în sensul psihologiei sociale), adică să fie interiorizată sub formă de norme

75

operatorii, coduri instituţionale şi repere ale acţiunii colective. Identitatea politică a U.E. nu va fi

doar atribuită (sub formă de simboluri artificiale, fără rezonanţă afectivă în personalitatea

subiecţilor), ci asumată ca un sistem propriu de valori, fără de care conduita cotidiană ar rămâne

incompletă.

Această dimensiune a construcţiei identitare rămâne încă destul de îndepărtată. S-ar putea însă

ca rezultatele „europenizării" şi presiunile politice să devină atât de pregnante, încât să accelereze

formarea conştiinţei şi cetăţeniei europene. Experienţa identităţilor naţionale şi constituirea istorică

a „ideii europene" (de care ne-am ocupat în modulul III) ne permit deja să anticipăm tendinţe sau să

formulăm unele aşteptări în legătură cu ce ar trebui să fie cetăţenia europeană. Aceste aspecte au

fost abordate în analiza precedentă, care reflectă stadiul actual al cunoştinţelor noastre şi, mai ales,

rezultatele de până acum în operaţionalizarea cetăţeniei unionale.

Rămâne de discutat o altă chestiune, la fel de importantă, anume ce trebuie făcut pentru a

consolida cetăţenia europeană şi a forma actorii sociali de care are nevoie „europenizarea".

Încercările de răspuns la această întrebare nu pot evita referinţele la experienţa istorică a con-

strucţiei naţionale şi la emergenţa statului modern, fondat pe principiul drepturilor omului şi ale

cetăţeanului.

Aceste date, aşa cum am văzut din primul modul, ne sugerează unele direcţii de acţiune

semnificative pentru afirmarea cetăţeniei europene ca realitate istorică:

a)Reforma politicii culturale a U.E., astfel încât să susţină „europenizarea" şi formarea

cetăţeniei europene. Kastoryano (1998, p. 65) şi Shore (2000, p. 62) sugerează câteva

piste:

- liberalizarea pieţei comunicării şi a informaţiei transfrontaliere (presă, televiziune, baze de

date, biblioteci electronice);

- includerea educaţiei, culturii şi tineretului ca noi domenii ale jurisdicţiei comunitare (de

exemplu, articolul 128 al Tratatului de la Maastricht defineşte noua „arie culturală" în politicile

comune);

- încurajarea cercetărilor consacrate patrimoniului cultural european, pe care se poate construi

conştiinţa europeană;

- valorificarea miturilor fondatoare ale identităţii europene în construcţia noilor mituri

identitare;

- susţinerea reţelelor transfrontaliere, similare structurilor de integrare intelectuală din sec.

XII-XV (universităţile, rutele de pelerinaj, sistemul hanseatic, târgurile, ordinele cavalereşti);

- infiltrarea spaţiului simbolistic naţional cu simboluri supranaţionale care folosesc acelaşi tip

de suporturi şi acelaşi mod de captare emoţională (de exemplu, drapelul, imnul, actul de identitate,

heraldica);

76

b) Utilizarea diverselor tehnologii politice prin care Shore (2001, p. 30) înţelege „acele

structuri ale cunoaşterii şi puterii care sunt mobilizate în direcţia influenţării modului de

gândire şi acţiune al indivizilor". În formarea naţiunilor, astfel de intervenţii dirijiste au

vizat impunerea unor simboluri, a limbilor naţionale sau a unui tip de instituţii publice.

Unul din impedimentele actuale ale unificării politice europene, care limitează analogia cu

identificarea naţională, spune Drulak (2001), p. 186), este marea diversitate lingvistică: 43 limbi

vorbite în Europa, dintre care 21 sunt deja limbi oficiale ale U.E. O soluţie ar fi încurajarea prin

măsuri politice a unei „lingua franca" (de exemplu, limba engleză) celelalte fiind păstrate ca limbi

oficiale secundare.

c) Dezvoltarea „studiilor europene" ca domeniu de cercetare şi formare, de exemplu,

prin catedrele Jean Monnet, înfiinţarea de departamente sau centre specializate. Dependente de

fondurile puse la dispoziţie de U.E., universităţile se orientează din ce în ce mai mult spre

problematica „europenizării". Aceste programe de pregătire sunt extrem de utile pentru asigurarea

cunoştinţelor de bază şi formarea conştiinţei europene a noii generaţii de cetăţeni.

d) „Europenizarea" manualelor de istorie şi adaptarea curriculară. Interesant, aşa

cum observă Shore, este faptul că „perspectiva europeană" se substituie ideologiei naţionaliste,

astfel încât, de cele mai multe ori, „dimensiunea europeană" se reduce la reliefarea evenimentelor

cu semnificaţie „europeană" din istoria naţională şi estomparea celor care fuseseră folosite ca suport

al conştiinţei naţionale.

e) Constituirea şi utilizarea agenţilor de socializare politică europeană. Intră aici

elitele politice, formatorii de opinie, instituţiile de formare, organizaţiile de tineret, grupurile de

acţiune civică etc.

f) Formarea opiniei publice, interesată de problematica cetăţeniei europene şi de

activitatea autorităţilor publice comunitare. Un instrument pertinent în acest sens, conform analizei

lui Shore (2000, p. 31) şi Guibernau (2001, p. 173), este Eurobarometer şi statisticile Eurostat.

Dincolo de informaţia furnizată de aceste servicii specializate, statisticile europene sunt puternice

instrumente de influenţă politică:

- ele introduc categoriile politice subînţelese de cetăţenia europeană („spaţiul european",

„populaţia europeană", „cetăţenii comunitari");

- folosesc meta-concepte politice, pe care le inoculează în inconştientul colectiv (de exemplu,

„opinia publică europeană", „publicul european", „identitatea europeană");

- constituie un mod de raportare publică („public accountability") privind progresele

„europenizării"; acest sistem de transparenţă şi răspundere publică este indispensabil pentru

democraţia europeană.

77

5.3. Cultura organizaţională a spaţiului public europeanLa începutul acestui curs, am definit cetăţenia prin următoarele patru elemente:

• participarea,

• apartenenţa la o comunitate politică,

• exercitarea drepturilor şi a responsabilităţilor,

• cultura civică, respectiv ansamblul de competenţe care permit cetăţeanului să influenţeze

deciziile politice.

Dintre acestea, vom trata mai îndeaproape o anumită formă a culturii civice, respectiv cultura

organizaţională a spaţiului public european. Este vorba de anumite competenţe ale cetăţeniei

europene prin care se exprimă „patriotismul constituţional" şi care fac posibilă participarea la

„europenizare". Este o cultură organizaţională inedită prin care o nouă configuraţie instituţională îşi

creează o identitate politică adecvată, prin inventarea de noi simboluri şi referinţe identitare.

Vechile apartenenţe colective (naţiunea, imperiul, republica) sunt deconstruite şi demitizate, fiind

înlocuite de aderenţa la o comunitate politică supranaţională.

Aceasta oferă noi oportunităţi de manifestare a drepturilor şi libertăţilor, a iniţiativei şi

participării cetăţeneşti.

Wolton (1993) şi Perez-Diaz (1998) apreciază că există diferenţe notabile între sfera publică

naţională şi spaţiul public emergent al „europenizării":

• primul a rezultat dintr-o istorie îndelungată şi comportă o comunitate politică funcţională;

celălalt, nu numai că este recent, dar se poate baza doar pe suportul economic;

• primul are avantajul localizării precise (frontierele naţionale, în interiorul cărora drepturile şi

responsabilităţile pot fi operaţionalizate); celălalt face referiri confuze, de tipul „de la Atlantic la

Urali" (expresia lui de Gaulle), greu de transpus în acţiunea publică;

• cetăţenia europeană este mai mult un ideal decât o realitate, un agregat de „polity" naţionale,

puternic ataşate identităţilor naţionale;

• prin cetăţenia europeană, comunitatea de valori nu mai poate fi un criteriu de identificare, fie

pentru că aceste valori au devenit universale (democraţia, liberalismul, respectul drepturilor omului,

economia de piaţă), fie pentru că ele nu mai pot fi definitorii pentru Europa (creştinismul,

anticomunismul etc.);

• majoritatea spaţiilor publice naţionale s-au constituit pe baza unei limbi comune; acesta nu

este şi cazul Europei, unde se vorbesc 43 de limbi, dintre care 21 sunt limbi oficiale ale

U.E.;

• dezbaterea publică la nivel european este incipientă şi sporadică; participarea cetăţenească în

plan european vizează tot problemele interne, raportate la „acquis"-urile comunitare. Probabil că

aceste observaţii sunt corecte. Spaţiul public european este un proiect, dar un

78

proiect care a început deja să prindă contur. Acest spaţiu rezultă din interacţiunea actorilor

naţionali cu instituţiile europene, în cadrul „europenizării". Este un spaţiu public unde funcţiile

statului sunt deţinute de mai multe instanţe operaţionale, prin ceea ce se numeşte guvernanţă. Este

un domeniu al acţiunii politice unde actorii tradiţionali (parlamentele şi partidele politice) împart

puterea cu noile centre de influenţă precum agenţiile specializate, oficiile de consultanţă şi „lobby",

mass-media, organizaţiile de patronat, sindicatele, companiile supranaţionale. Este un spaţiu public

în care apar noi tipuri de organizaţii (de exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social şi

civic), prin fuzionarea şi transformarea instituţiilor tradiţionale.

Reamintim faptul că teza principală susţinută în capitolul anterior a fost cea a relaţiei dintre

tipul de organizaţie şi identitate. Această teză este confirmată atât de sociologia politică şi

psihologia socială, cât şi de cercetările recente privind construcţia culturală a identităţilor colective.

În cazul cetăţeniei, această relaţie s-a stabilit între o comunitate politică („polity" sau spaţiul public

unde se manifestă cele patru atribute generice ale cetăţeniei la care ne-am referit mai sus) şi

identitatea colectivă care asigură coeziunea şi specificitatea acestei comunităţi. Aşa a fost cazul cu

cetăţile-stat şi cetăţenia antică, cu imperiul roman şi cetăţenia romană, cu republicile medievale şi

cetăţeniile teritoriale, cu statele naţionale şi cetăţenia naţională (asimilată naţionalităţii). În situaţia

nouă a Uniunii Europene, atât comunitatea cât şi identitatea politică sunt atipice: organizaţia de

referinţă nu mai este exclusiv statul, ci guvernanţa multi-centrică; identitatea colectivă nu se mai

construieşte în raport cu teritoriul şi cultura naţională, ci prin valorificarea ataşamentului individual

şi colectiv faţă de unele principii universale (drepturile omului) şi reperele specifice ale integrării

politice europene (respectiv, instituţiile europene, politicile comunitare şi tratatele Uniunii,

eventual, Constituţia Europeană).

Această situaţie inedită constituie deja o provocare pentru ştiinţele sociale şi politice, de unde

şi interesul major pentru cetăţenia europeană ca domeniu de studiu în universităţi6. În această

perspectivă, considerăm oportun să insistăm, în continuare, asupra celor doi factori ai construcţiei

culturale a „europenizării", respectiv organizaţia şi identitatea. Mai exact, ne vom ocupa mai pe larg

de cultura organizaţională a guvernanţei europene şi de oportunităţile create pentru formarea

cetăţeniei europene ca statut, apartenenţă, participare politică şi identitate colectivă.

Uniunea Europeană nu este un stat supranaţional care să practice un sistem parlamentar de

guvernare. Democraţia europeană nu reproduce modelul statului naţional, aplicat unui consorţiu de

state suverane. Chiar şi federaţia europeană, pe care mulţi o întrevăd ca soluţie organizaţională, nu

va fi identică cu cea care funcţionează în Germania, SUA sau Belgia. Miza cetăţeniei europene, în

acest context extrem de complicat, nu este cea a câtorva drepturi supranaţionale, adăugate mai 6 Practic, „studiile europene" constituie un numitor comun al tuturor universităţilor europene (fie sub forma unui pachet de opţiuni, fie printr-un curs interdisciplinar sau prin departamente specializate). Cât despre „cetăţenia europeană", ea apare deja ca domeniu de studiu în universităţile din Bruges, Strasburg, Florenţa, Bruxelles, Torino şi Berlin. La acestea, se adaugă proiectele finanţate de U.E. şi activitatea Celulei de Prospectivă a Comisiei, precum şi centrele de cercetare şi monitorizare a „europenizării".

79

degrabă din raţiuni psihologice (inocularea ideii de unitate) decât din considerente politice şi

juridice. Interesul atât de mare pentru cetăţenia europeană, ca şi în cazul Constituţiei Europene, este

legat de problemele-cheie ale suveranităţii şi viitorului statului naţional. În ultimă instanţă,

dezbaterile privind „reforma instituţională" nu se referă doar la democratizarea U.E., ci vizează

multe aspecte domestice pe care guvernanţii ar fi fost nevoiţi să le trateze cu sau fără existenţa U.E.

Ceea ce este în joc, în această aparentă confruntare de idei, este de fapt întreaga ordine politică a

modernităţii, realizată începând cu revoluţia industrială şi afirmarea naţiunilor ca identităţi

colective dominante. Această arhitectură politică se baza pe trei pilieri, anume statul naţional,

drepturile omului şi cetăţenia.

Noua ordine introdusă de guvernanţa europeană este o alternativă istorică la organizarea

ierarhică, centralizată şi etatistă instituită de statele naţionale. Ideea de guvernanţă pluralistă, pe care

am discutat-o în modulul IV, presupune interacţiunea instituţiilor supranaţionale cu actorii naţionali,

fără să se mai recurgă la mijloacele coercitive ale guvernării. Este o ordine bazată pe metoda

comunitară a consensului, în care nici statele naţionale nu mai sunt suficient de autoritare ca să

monopolizeze deciziile cele mai importante şi nici instituţiile europene nu au forţa politică şi legală

a unui stat supranaţional. Este o metodă de organizare consensuală, inspirată din conceptul de

„consciational democracy" al lui Lijphart (1999), unde deciziile se iau prin negocieri şi cooperare.

Această metodă presupune că uniunea politică se realizează prin acordul între state suverane, prin

interdependenţa instituţiilor europene cu actorii naţionali şi prin convergenţa de facto, sub forma

reţelelor transfrontaliere, a proiectelor transnaţionale şi a integrării economice.

Cultura organizaţională a acestei noi ordini politice poate fi caracterizată prin patru

elemente:

a) Guvernanţa multi-centrică şi pluralistă, ceea ce presupune descentralizarea deciziei,

implicarea diverselor instituţii politice (nu doar a statului naţional), participarea actorilor non-

guvernamentali (ONG-urile, centrele de expertiză, consultanţă şi „lobby", mass-media). Optând

pentru această formă de organizare socială şi politică, U.E. aspiră să devină prima „network

society" din istorie (Tallberg, 2000). Pentru unii autori (Guibernau, 2001, p. 29), această asociere

atipică între guverne, sindicate, organizaţii cetăţeneşti, asociaţii de profesionişti şi instituţii

supranaţionale pune dubla problemă a coerenţei şi a responsabilităţii: cum se asigură coeziunea

organizaţională, cine şi cum răspunde în faţa cetăţenilor din moment ce luarea deciziei este atât de

dispersată?

b) Emergenţa unor noi actori colectivi, aşa cum sunt „policy networks" (Rhodes,

2003),agenţiile şi parteneriatele sociale (Streeck şi Schmitter, 1991). Aceste forme corporatiste

de actori sociali sunt descentralizate şi relativ autonome, au libertate de mişcare şi sunt

competente în anumite domenii ale vieţii publice. Un exemplu este cel al „European

80

Works Council", o formă de organizare transfrontalieră a muncitorilor (echivalentă

sindicatelor) care, după Streeck (2001, p. 129), permite armonizarea drepturilor sociale ale

„cetăţeniei industriale" la nivel european. Alte exemple sunt „Comitetul Economic şi

Social" (organizaţie europeană de parteneriat social) şi consorţiile inter-regionale (de

exemplu, Alpi-Adria).

Marks şi MacAdam (1998, p. 104) consideră că politicile sociale europene sunt domeniul cel

mai propice pentru parteneriat şi dialog social. Într-un studiu exhaustiv consacrat acestei chestiuni,

aceşti autori identifică trei mari domenii unde se formează noii actori europeni:

• sindicalismul transnaţional - în prezent, există paradoxul după care firmele devin tot mai

multinaţionale, în timp ce sindicatele sunt tot mai fragmentate şi limitate la cadrul naţional. Pentru a

contracara această evoluţie, s-a creat Confederaţia Europeană a Sindicatelor (ETUC) în 1973,

reprezentând peste 40 de federaţii şi peste 20 de ţări; barierele actuale sunt însă la nivel naţional,

unde legislaţia şi modul de organizare sunt extrem de rigide;

• mişcările regionale au început să se organizeze fie la nivel global (Asociaţia Europeană a

Regiunilor), fie sub formă de grupuri de interes şi consorţii; interesant este faptul că regiunile au

personalitate juridică (se pot angaja în nume propriu, direct, fără să mai treacă prin controlul

central) şi au format propriile structuri operaţionale (de exemplu, centre de „lobby" şi relaţii cu

publicul);

• „noile mişcări sociale" (NMS) care, spre deosebire de „vechile" forme (Inglehart, 1990), se

detaşează de ierarhia socială şi tratează probleme transversale, comune tuturor societăţilor

europene. Iată câteva exemple: mişcările ecologice, mişcările anti-nucleare, grupurile feministe,

acţiunile de solidaritate cu Lumea a Treia etc.; patru organizaţii paneuropene sunt deja reprezentate

la Bruxelles şi pe lângă Curtea Europeană de Justiţie.

c) Informalizarea deciziei sau ceea ce Benz (2003, p. 100) numeşte

„dezinstituţionalizarea luării deciziei" se referă la procesul de consultare şi negociere directă între

indivizi şi noii actori colectivi. Luarea deciziei nu mai este strict interguvernamentală: ea comportă

relaţii interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, alianţe, influenţe, discursuri carismatice, acţiuni

de captare a bunăvoinţei („confidence-building"), „lobby" politic. Benz constată că astfel

de relaţii informale au început să apară şi în cazul colaborării dintre Consiliu şi

Parlamentul European, prin multiplicarea workshop-urilor şi a reuniunilor informale.

Poziţiile de negociere nu sunt neapărat interstatale şi nu pleacă de la raporturi de putere, ci

de la interacţiunea persoanelor şi a elitelor. Această informalizare a relaţiilor oficiale este

un pas important spre formarea comunităţii politice şi a coeziunii organizaţionale care stau

la baza cetăţeniei europene.

81

d) Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cetăţeniei europene. După

Brubaker (apud: Schmitter, 2001, p. 88), cetăţenia europeană este o variantă a tipului ideal de

cetăţenie prin ajustări conjuncturale care vizează următoarele aspecte:

• egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii U.E.; este vorba de drepturi egale pentru toţi

cetăţenii statelor naţionale, recunoscute şi la nivelul Uniunii;

• loialitatea nu se mai exprimă prin disponibilitatea la sacrificiu în interesul „patriei-mamă";

această formă sacralizată de loialitate, susţinută de serviciul militar obligatoriu, a dispărut în cazul

euro-cetăţeniei; ea este înlocuită de ritualuri pur simbolice (salutul drapelului sau respectul imnului)

şi de „patriotismul constituţional" al lui Habermas;

• apartenenţa la o comunitate politică şi culturală care nu mai este legată în mod necesar de

naţiune şi teritoriu;

• participarea la activitatea unităţilor subnaţionale (de exemplu, regiunile, municipalităţile) şi

a instituţiilor europene specifice (Ombudsman, Parlamentul European, Curtea Europeană de

Justiţie);

• naţionalitatea este dublată de cetăţenia U.E., astfel încât cetăţenii statelor membre au o

dublă cetăţenie (naţională şi europeană);

• beneficiile individuale de pe urma cetăţeniei europene nu sunt foarte convingătoare

(drepturile supranaţionale nu influenţează foarte mult viaţa zilnică a cetăţenilor); cu toate acestea,

euro-cetăţenia este o condiţie favorizantă pentru alte drepturi prevăzute în reglementările

specializate referitoare la egalitatea de gen, tratamentul angajaţilor sezonieri sau pe termen redus,

protecţia mediului, drepturile consumatorilor, asistenţa medicală a persoanelor care se deplasează în

interiorul U.E., practicile competiţionale între firme, standardele minimale de sănătate şi siguranţă

socială, protecţia împotriva subculturilor etc. Statutul de cetăţenie europeană deschide accesul la

alte drepturi, incluse în reglementări care nu se referă direct la euro-cetăţenie.

Aceste modificări ale tipului ideal de cetăţenie, spune Schmitter (2001, p. 109), nu au reuşit

totuşi să impună cetăţenia europeană ca o identitate colectivă atrăgătoare, capabilă să capteze

identificarea politică a cetăţenilor. Cetăţenia U.E. rămâne ca un supliment la „polity" naţional, fiind

incapabilă să rezolve problema legitimităţii şi democraţiei europene.

Soluţia constă nu în a începe cu inventarea miturilor identitare, a tradiţiilor şi a simbolisticii

aferente. După Schmitter, ceea ce trebuie realizat mai întâi este consolidarea organizaţională a

„Euro-polity" astfel încât cetăţenia europeană să devină un concurent puternic pentru cetăţenia

naţională. Cu alte cuvinte, acţiunea politică trebuie să susţină cu prioritate organizaţia, care va fi

capabilă să-şi dezvolte ulterior propria identitate colectivă. În acest scop, Schmitter avansează şase

propuneri de reformă politică vizând relansarea interesului pentru cetăţenia europeană:

82

• organizarea unor referendum-uri naţionale o dată cu alegerile europene; această măsură ar

da legitimitate şi ar atrage atenţia asupra U.E. ca organizaţie politică;

• introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul European: pe liste de partid şi

pe liste individuale;

• folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) şi introducerea deliberării colective (de

exemplu, prin forum-uri Internet), astfel încât cetăţenii să aibă mai multe informaţii despre

candidaţi;

• aderarea U.E. la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, devenind astfel eligibilă pentru

Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg; acest demers trebuie completat prin

codificarea drepturilor din generaţia a 3a şi a 4a (de exemplu, drepturile sociale, drepturile culturale,

drepturile copilului, drepturile consumatorului, drepturile ecologice), specifice spaţiului public

european; aceste drepturi ar fi complementare celor din generaţia 1a şi a 2a, protejate de

instrumentele naţionale;

• legiferarea statutului „Euro-denizens", a persoanelor care nu au acces la drepturi pentru că

nu au statutul de cetăţean naţional; cetăţenia europeană ar fi un statut juridic acordat nu numai

„comunity nationals", ci şi azilanţilor politici, refugiaţilor de război, solicitanţilor de rezidenţă iar

U.E. ar căpăta responsabilităţi efective în gestionarea acestei zone de „non-citizenship";

• garantarea cetăţeniei europene pentru descendenţii cetăţenilor statelor membre ale U.E. care

trăiesc în afara Uniunii.

Toate aceste măsuri au drept scop să facă din cetăţenia europeană o alternativă şi nu un

derivat al cetăţeniei naţionale. Ele vizează întărirea „Euro-polity" ca organizaţie de integrare

politică şi, implicit, ca suport al formării noii identităţi colective. Această identitate va depăşi

stadiul actual de „market membership". Ea va ocupa treptat spaţiul transnaţional al societăţii

europene prin valorificarea celui mai recent mit identitar: mitul cetăţeanului. Este un mit care a

mobilizat energiile populare în perioada formării naţiunilor şi a reuşit să confere legitimitate statelor

naţionale pe baza unui contract social foarte simplu: cetăţenii primesc drepturi garantate şi

recunoscute de stat care, în schimb, cere loialitate şi respectarea obligaţiilor civile. Aspectele

intervenite ulterior, respectiv participarea politică şi justiţia socială, au făcut ca cetăţenia să devină

piatra de încercare a politicilor publice şi măsura capacităţii statelor naţionale de a gestiona

echilibrul dintre drepturi şi responsabilităţi.

Pentru moment, nu dispunem de un proiect la fel de mobilizator pe baza căruia să se

construiască identitatea colectivă a U.E. Cetăţenia europeană este mai mult decât suma cetăţeniilor

naţionale. Ea nu se reduce la cele patru drepturi supranaţionale recunoscute de Tratatul de la

Maastricht şi nici nu se limitează la simbolurile „europene" (drapelul, imnul, paşaportul etc.)

introduse artificial, prin imitarea sistemelor de identificare naţională. Cetăţenia europeană trebuie să

83

reprezinte activitatea unei comunităţi inclusive care funcţionează într-un spaţiu public transnaţional.

Ea va fi efectivă doar în momentul în care va îndeplini toate criteriile cetăţeniei şi va fi capabilă să

capteze adeziunea cetăţenilor cel puţin în aceeaşi măsură ca cetăţenia naţională.

5.4. Rolul educaţieiFormarea conştiinţelor individuale şi colective se face cel mai temeinic prin educaţie.

Îndeosebi în epoca modernă, guvernanţii au folosit educaţia ca un mijloc de influenţă socială, mai

eficace decât recursul la forţă, prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea naţiunilor,

de exemplu, învăţământul naţional, secularizat şi accesibil a fost un instrument activ în inculcarea

sentimentului naţional. Şcoala a fost spaţiul cultural în care s-a învăţat limba, istoria şi geografia

naţională, dar şi un mediu pentru socializarea politică precoce. Prin instruire, viitorii cetăţeni au fost

sensibilizaţi în favoarea virtuţii civice şi a loialităţii faţă de statul-naţiune.

Educaţia pentru cetăţenie europeană nu mai poate opera în aceleaşi condiţii. Pe de o parte,

pentru că identitatea colectivă a U.E. nu a devenit încă un referenţial politic capabil să concureze

spaţiul public naţional, care continuă să monopolizeze activităţile civice şi politice.

Pe de altă parte, conform Tratatului Uniunii, educaţia este în atribuţia statelor membre. Ea nu

face obiectul unei politici comune, cu excepţia unor competenţe legate de libertatea de circulaţie a

persoanelor (dreptul la educaţie al copiilor lucrătorilor migranţi, recunoaşterea calificărilor) incluse

în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiarităţii, educaţia şi cultura rămân atribute

definitorii ale statului naţional.

Această contradicţie dintre nevoia de educaţie pro-europeană şi absenţa politicilor comunitare

în acest domeniu a devenit preocupantă la sfârşitul anilor '90, când s-a constatat o rămânere în urmă

a Europei faţă de principalii săi concurenţi (SUA şi Japonia). Ca de obicei în situaţiile de criză (vezi

şocul Sputnik-ului şi efectele sale asupra educaţiei americane sau mobilizarea naţională prin

educaţie în Japonia postbelică şi în perioada Meiji), politicienii şi-au adus aminte de educaţie. La

început prin procese spontane, de cooperare directă între instituţiile de învăţământ (Procesul

Bologna, Programele Leonardo şi Socrates), educaţia şi formarea profesională au primit tot mai

mult sprijin comunitar. Mai mult, începând cu Summit-ul de la Lisabona (2000), educaţia şi cultura

au devenit, pentru prima oară în istoria U.E., priorităţi strategice ale politicilor europene.

În acest proces de valorificare a educaţiei în construcţia europeană, se pot identifica trei

momente de referinţă, respectiv introducerea dimensiunii europene, Procesul de la Bologna şi

Strategia de la Lisabona. Chiar dacă nu se referă direct la cetăţenia europeană, aceste momente sunt

importante pentru formarea prin educaţie a conştiinţei europene şi a identităţii politice

corespunzătoare. Cele trei demersuri la care ne vom referi în continuare sunt rezultatul unei

schimbări de atitudine în favoarea educaţiei şi formării profesionale la nivelul Uniunii care începe

84

să se comporte ca un stat supranaţional: şi-a creat un aparat birocratic organizat pe domenii ale

politicilor publice (inclusiv educaţia, cultura şi tineretul), se preocupă de relaţia sa cu cetăţenii şi îşi

asumă politici care altădată erau lăsate în apanajul exclusiv al statelor naţionale (educaţia, apărarea,

securitatea, relaţiile internaţionale).

a)Dimensiunea europeană

Ideea de „dimensiune" evocă deschiderea europeană a sistemelor educative naţionale,

circumscrise jurisdicţiei statelor membre. Introdusă în 1983 printr-o recomandare a Parlamentului

European, dimensiunea europeană desemna o finalitate adăugată politicilor naţionale în domeniul

învăţământului ceea ce, practic, se traduce prin teme şi conţinuturi europene în cadrul unor materii

precum geografia şi istoria, studiul limbilor străine şi al „acquis"-urilor, chiar prin materii aparte

dedicate studiilor europene. Adiţionarea acestor specificaţii la edificiul naţional al educaţiei nu a

mai corespuns aşteptărilor, astfel încât s-a simţit nevoia unor dezvoltări mai consistente. Începând

cu 1993, în „Carta Noii Europe" (adoptată o dată cu Tratatul de la Maastricht), „dimensiunea" a

căpătat un contur mai precis. Ea înseamnă:

• educaţia în Europa, care pune accentul pe apartenenţa la un spaţiu cultural comun;

• educaţia despre Europa, care se referă la conţinuturile şi materiile care studiază diversele

aspecte ale societăţii europene;

• educaţia pentru Europa, care vizează formarea identităţii şi cetăţeniei europene.

Acest din urmă aspect a devenit o prioritate în programele de cooperare în domeniul educaţiei,

cercetării şi tineretului. În condiţiile dublării bugetului comunitar pentru educaţie şi triplării

fondurilor pentru cercetare în exerciţiul 2005-2008, este de aşteptat ca educaţia pentru cetăţenie

europeană să beneficieze de o susţinere masivă.

b)Procesul de la Bologna

Este vorba de o mişcare ad hoc a universităţilor europene în favoarea unei „Arii Europene a

Învăţământului Superior". Aceasta presupune armonizarea politicilor, a structurilor, a modului de

recunoaştere a studiilor universitare, ceea ce depăşeşte cu mult simpla „dimensiune" injectată în

sistemele naţionale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna (validat în 1999 prin susţinerea

oficială a miniştrilor de resort din ţările semnatare, inclusiv România) antrenează schimbări de

substanţă, respectiv:

• un sistem comparabil de diplome şi acte de studii (de exemplu, „foaia matricolă");

• o structură echivalentă, similară învăţământului superior american, care să cuprindă două

cicluri, respectiv licenţa (ciclul inferior, „Bachelor" sau „undergraduate" cu durata de 3 ani) şi

nivelul Master („graduate") cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu universitar, inclus în

învăţământul superior (nu va mai fi considerat învăţământ postuniversitar, ca în România) şi va

avea o durată de 3 ani;

85

• un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul European de Credite

Transferabile), echivalent pentru toate universităţile europene, unde un semestru = 30 credite, 45

ore săptămânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfaţă (cu prezenţă) şi 15 ore de lucru individual;

ECTS presupune o scară unică de evaluare cu şapte calificative, care să înlocuiască sistemul de

notare de la 1 la 10;

• intensificarea mobilităţii studenţilor şi a cadrelor universitare (de exemplu, prin

programele TEMPUS şi ERASMUS);

• cooperarea în materie de asigurare a calităţii, de exemplu, prin European Network of Quality

Assurance in Higher Education;

• promovarea studiilor europene şi a educaţiei pentru Europa.

c) Strategia de la Lisabona

Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima dată în istoria U.E., că

educaţia şi cultura devin priorităţi ale politicilor comune. Ca urmare, sub numele generic „Strategia

de la Lisabona", s-au fixat trei obiective strategice, respectiv:

• îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemelor de educaţie şi formare profesională din cadrul

U.E.;

• facilitarea accesului la sistemele de educaţie şi formare din statele membre;

• deschiderea sistemelor de educaţie şi formare către societate.

Cum sistemele naţionale de învăţământ sunt foarte variate (structuri, tipuri de instituţii,

examene şi certificate, legislaţie, curriculum, formarea profesorilor, management şi finanţare), s-a

convenit să se menţină această diversitate dar să se obţină convergenţa şi armonizarea politicilor

educaţionale pe două căi:

• prin stabilirea unor obiective comune, realizate însă printr-o mare diversitate de programe,

actori şi stiluri manageriale;

• prin adoptarea unor standarde comune de performanţă („indicators and benchmarks") care să

permită evaluarea după criterii comune, comparabilitatea şi planificarea unor acţiuni comune.

Aceste tendinţe exprimă interesul statelor membre şi al U.E. de a susţine demersurile de

integrare politică prin acţiuni tot mai consistente în domeniul educaţiei şi formării profesionale.

„Europenizarea" se extinde astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate altădată ca atribuţii

inviolabile ale statului naţional. Fără îndoială, aceste evoluţii ne arată, pe de o parte, că U.E. tinde

să-şi asume toate prerogativele unei entităţi politice funcţionale, pe de alta, că statul naţional nu mai

este singur pe arena publică şi că este nevoit să împartă puterea şi responsabilitatea cu alţi parteneri,

aflaţi în afara teritoriului naţional.

86

CONCLUZII

Statutul Uniunii Europene provoacă pentru moment confuzie, chiar dacă cercetătorii în

ştiinţele sociale şi politice sunt entuziasmaţi de faptul că au lansat un nou termen: guvernanţa

multiplă. Cetăţenia naţională s-a format în interiorul spaţiului public naţional, caracterizat prin cele

trei puteri clar definite (executivul, legislativul şi juridicul), prin relaţii manicheiste între stat şi

societatea civilă, între guvernanţi şi opoziţia politică. În schimb, democraţia europeană este prea

complicată. Ea aduce un amestec ciudat de principii, practici diplomatice şi structuri federaliste, de

subsidiaritate şi pluralism instituţional, de coabitare a dreptului comunitar cu reglementarea

interguvernamentală, toate acestea într-un ansamblu compozit greu de explicat prin reperele

anterioare. Cetăţeanul de rând este derutat de faptul că, deşi guvernele naţionale rămân puternice şi

foarte vizibile, statele naţionale acceptă totuşi deciziile unor instituţii supranaţionale care le

limitează suveranitatea. Deşi a învăţat încă din şcoală că cetăţenia nu are existenţă juridică decât în

interiorul propriului stat, cetăţeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi europene şi

instrumente de protecţie care se aplică direct, în deplină logică federală. Acestea nu sunt însă

drepturi subiective, în sensul juridic al termenului (ele nu stabilesc o relaţie juridică între cetăţeni şi

Uniune), ci principii de cooperare pe orizontală, între entităţi politice autonome. În sfârşit, scena

politică a democraţiei europene oferă şanse de participare îndeosebi pentru elite, întreprinzători şi

tehnocraţi, pentru persoanele poliglote, cu o educaţie multiculturală şi dispuse la mobilitate. Apare

astfel riscul ca cetăţenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator şi egalitar al cetăţeniilor

naţionale, să mărească clivajele şi să încurajeze inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul şi

non-participarea.

Altfel spus, în concluzia acestei lucrări, cetăţenia europeană este ambiguă. Pe de o parte, ea

conservă sensul iniţial al cetăţeniei, aşa cum a apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului

naţional, ca relaţie directă între cetăţenii statelor membre şi Uniune. Ca în orice sistem federal, unde

drepturile se aplică direct cetăţeanului (fără filtrul decizional al entităţilor intermediare), statutul de

cetăţean european desemnează drepturile cetăţeanului ca membru al propriului stat şi al Uniunii.

Pe de alta, a fi cetăţean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunităţi politice,

ireductibilă la suma societăţilor şi statelor naţionale. În acest sens, cetăţenia europeană desemnează

un nou tip de identitate colectivă, care asigură liantul politic şi cultural între statele membre, între

acestea şi instituţiile supranaţionale. Spre deosebire de identitatea culturală europeană, care se referă

la istoria, valorile şi patrimoniul cultural comun al popoarelor europene, cetăţenia europeană trebuie

înţeleasă în primul rând ca o identitate politică. Este identitatea U.E., reprezentată de o cultură

politică comună care trebuie construită şi inventată printr-un proces similar formării statelor 87

naţionale în sec. XIX. Acest proces, aşa cum am văzut, trebuie să înceapă cu organizaţia politică,

cu demarcarea spaţiului public în care se va desfăşura acţiunea cetăţenilor europeni. Această nouă

formă de organizaţie nu se mai reduce la stat şi la polaritatea putere-opoziţie. Ea este pluralistă,

multi-centrică şi pe mai multe niveluri, într-o structură reticulară complet diferită de sistemul

centralizat şi ierarhizat al statului naţional.

Uniunea Europeană este o provocare pentru ştiinţele sociale şi politice tocmai prin caracterul

său inedit şi contradictoriu. Ea nu se limitează la termenii specifici statului, nici chiar la versiunea

sa federală, şi nici nu mai poate fi explicată prin logica guvernării. Puterea este descentralizată,

împărţită între o multitudine de actori naţionali şi europeni, ceea ce incită la cooperare şi formarea

parteneriatelor. În sistemul de guvernanţă pluralistă al Uniunii, nici un participant nu mai este atât

de puternic încât să-i domine autoritar pe ceilalţi. Această formă de organizaţie politică decurge din

noua ordine europeană care a reuşit să aducă nu numai stabilitate, dar şi prosperitate, facilităţi

economice, comerciale şi financiare fără precedent.

Rămâne ca proiectul de integrare politică, început în anii '90, să definitiveze acest proces.

Hibridul juridic al Uniunii ca îmbinare între dreptul internaţional şi dreptul comunitar, între un stat

federal şi o organizaţie supranaţională, este greu de conceptualizat. El nu mai poate fi cuprins prin

tiparele obişnuite, astfel încât este nevoie de alte încercări explicative, de alte concepte, de alte

cercetări. Tocmai din acest motiv, am considerat interesant şi oportun să introducem conceptul

integrator de cetăţenie europeană în formarea studenţilor în ştiinţele sociale şi politice. Dezbaterea

pe care am iniţiat-o în acest curs poate deschide accesul spre concepte înrudite, la fel de complexe şi

dificil de încadrat, precum „europenizarea", „guvernanţa", „societatea civilă", „identitatea

europeană", „drepturile omului", „societatea reticulară", „globalizarea" etc. Acestea sunt nu numai

provocări intelectuale de mare atractivitate, dar şi concepte operaţionale, utile în viaţa de zi cu zi a

viitorilor cetăţeni europeni.

BIBLIOGRAFIE

ABROMEIT, H. (1998) Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-

State Polity,Oxford, Berghan Books.

ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucureşti, Ed. Univers.

ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civică, Bucureşti, Editura DU Style. London,

Sage.

ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and wishart.

BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality,

Minneapolis, University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetăţenia, Bucureşti, Editura DU Style,

1997).

BEETHAM, D.; LORD, C. (1998) Legitimacy and the EU, London, Longman.

BERTRAND, G.; MICHALSKI, A.; PENCH, L.R. (1999) Scenarios Europe 2010. Five

Possible Futures for Europe, Brussels, European Commission.

BIRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyennete. L'Annee sociologique. vol. 46, nr. 1, p. 57-85.

BÎRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint.

BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe

Press.

CAIRNS, W. (2001) Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Universală

Dalsi. CALAME, P. (2001) Le principe de subsidiarite active. Concilier unite et diversite. In: O. De

Schutter,

DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Bucureşti, Ed.

Lumina Lex.

DUŢU, Al. (1999) Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, Ed. All.

FREEDEN, M. (1998) Drepturile, Bucureşti, Editura DU Style.

GELLNER, E. (1994) Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, Antet/CEU.

Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World

(2002), New York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.

IONESCU, N. (1990) Între realităţile noastre. În: Roza vânturilor, Bucureşti.

KOOIMAN, J. (2002) Governance: A Social-Political Perspective. In: J. Grote, B. Gbikpi

(eds.)

KOVÂCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe. National

Contexts and European Construction. In: Concepts of Democratic Citizenship, Strasbourg,

Council of Europe, p. 3-7.89

NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii şi integrarea europeană; radiografia

unei atitudini. În: A. Neculau (coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed. Polirom, p. 13-28.

NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucureşti, Humanitas.

PELKMANS, J. (2003) Integrarea europeană. Metode de analiză economică. Bucureşti,

Institutul European din România, ed. II-a.

REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University of

North Carolina Press.

ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizen's Europe. In Search of a New Order,

London, Sage.

SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom; Qu'est -

ce que c'est la citoyennete?, Paris, Gallimard, 2000.

SCOTT, R.W. (2004) Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.

STRAUSS, L. (1999) Cetatea şi omul, Iaşi, Polirom.

TALLBERG, J. (2000) Europe at the Eve of the 21st Century: Deep Trends and Policy

Analysis, Brussels, European Commission.

TĂSLĂUANU, C.O. (1996) Obsesia europeană, Bucureşti, Ed. Scripta.

THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX,

Iaşi, Polirom.

VLASCEANU, M. (1996) Sectorul non-profit: contexte, organizare, conducere, Bucureşti,

Ed. Paideia.

WALLACE, W. (1990) (ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter.

WATTS, R. (2001) Les modeles de partage federal des competences. Revue internationale

des sciences sociales, nr. 167, p. 25-35.

WEILER, J. (1999) The Constitution of Europe, Cambridge, Cambridge University Press.