CETĂŢENIA EUROPEANĂ

CUPRINS

Introducere

Teoria si practica cetăţeniei

1. Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei

2. Ce este cetăţenia

a) Cetăţenia statutară şi cetăţenia identitară

a ) Cetăţenia normativă şi cetăţenia efectivă

b ) Definiţia pragmatică a cetăţeniei

3.Cetăţenia şi societatea civilă

a) Definiţia societăţii civile

b ) Structura spaţiului public

c ) Tipologia regimurilor politice

d ) Globalizarea societăţii civile

5.Competenţa civică

a) Cultura civică

b ) Drepturile şi responsabilităţile

c ) învăţarea cetăţeniei

Cetăţenia europeană ca statut juridic

1. Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea Europeană

2. Statutul juridic al cetăţeanului european

3.Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni

Identitatea europeană

1.Formarea conştiinţei europene

a) Mitul unităţii teritoriale

b) Mitul destinului istoric

c) Mitul imperiului universal

d) Mitul unităţii creştine

e) Mitul unităţii intelectuale

f) Mitul unităţii pacificatoare

2. Spiritul Europei: reperele identităţii culturale europene

3. România şi Europa: dileme identitare

Democraţia europeană

1. Uniunea Europeană ca spaţiu public ("Euro-polity")

2. Sistemul decizional /77

a) Metoda parteneriatului

2

b) Metoda negocierii

c) Metoda co-opţiunii

d) Metoda consensuală

3.Guvernanţa europeană: regim, federaţie sau stat supranaţional?

4.Naţional şi supranaţional în construcţia europeană

„Europenizarea" spaţiului public naţional

1. „Europenizarea" ca fenomen istoric şi politic

2. Actorii „europenizării"

b) Parlamentele naţionale

c) Partidele politice

d) Justiţia

e) Regiunile

f) Grupurile de interes

3. Societatea civila transfrontalierâ

4. Abordarea comparativa a „europenizării": convergenţa sau diversitate?

Construcţia culturală a cetăţeniei europene

1. Cetăţenia europeană: mituri fondatoare, simboluri, tradiţii reconstruite

2. Cetăţenia şi construcţia identitară europeană

3. Cultura organizaţională a spaţiului public european

4. Rolul educaţiei

a) Dimensiunea europeană

b) Procesul de la Bologna

c) Strategia de la Lisabona

Concluzii /132

Anexa I - Sensul dat cetăţeniei în diverse contexte culturale /134 Anexa II -

Componentele culturii civice /135

Anexa III - Educaţia civică în curriculum-ul formal din ţările europene /136 Anexa IV -

Caracteristicile identităţii europene /145 Anexa V - Cronologia unificării europene /146

Bibliografie /148

3

INTRODUCERE

Ce înseamnă să fii cetăţean al Europei? Care sunt drepturile şi responsabilităţile care definesc

cetăţenia europeană? Este oare suficientă deţinerea actelor civile ale naţionalităţii unui stat membru

al Uniunii Europene? Care este spaţiul public în care se exercită această formă de civitate: statul

supranaţional, federaţia interguvernamentală sau coaliţia unor „polity" naţionale? Ce fel de

identitate colectivă este cetăţenia U.E.? Care sunt sistemele sale de legitimare şi mobilizare civică?

Cum se raportează cetăţenia U.E. la democraţia europeană? Cum se poate transforma cetăţenia

naţională într-o cetăţenie supranaţională şi care sunt mijloacele acestei construcţii identitare?

Aceste întrebări generice sintetizează premisele conceptuale ale lucrarii.

Ea pleacă de la conceptul integrator de „cetăţenie", considerat ca o paradigmă a ştiinţelor

politice;

• circumscrie problematica democraţiei europene (îndeosebi aspectele controversate ale

reprezentativităţii, transparenţei, participării şi răspunderii publice) în contextul specific al

cetăţeniei europene;

• plasează cetăţenia europeană într-o viziune lărgită (ca statut juridic, identitate colectivă,

cultură organizaţională şi acţiune socială), ceea ce permite abordarea unor aspecte înrudite,

devenite teme majore ale ştiinţelor politice, precum globalizarea, suveranitatea şi declinul statului

naţional;

• plasează dezbaterea actuală privind viitorul Uniunii Europene în cadrul explicativ al

ştiinţelor politice, aşa cum sunt teoria neo-funcţionalistă (care fundamentează metoda consensuală

şi dreptul comunitar), instituţionalismul (baza teoretică a „europenizării") şi guvernanţa (ca

alternativă la guvernare);

• face distincţia între comunitatea culturală şi comunitatea politică, între identitatea

culturală europeană şi identitatea politică a U.E.;

• propune căi şi mijloace ale construcţiei identitare a euro-cetăţeniei.

Pe scurt, lucrarea are în vedere problematica generală a Uniunii Europene ca proiect politic.

Acest proiect trebuie susţinut de o construcţie identitară adecvată, de schimbarea normelor şi

proceselor instituţionale din fiecare sistem naţional, de redefinirea rolului statului şi a spaţiului

public, de asumarea drepturilor şi a responsabilităţilor care decurg din cetăţenia europeană.

În această perspectivă, lucrarea vizează următoarele obiective generale:

• înţelegerea şi utilizarea conceptului de cetăţenie (şi a variantei sale, cetăţenia europeană) ca

paradigmă a ştiinţelor politice;

4

• definirea cetăţeniei europene în dubla sa ipostază, de statut juridic (cetăţenia formală sau

ansamblul drepturilor supranaţionale oficial recunoscute) şi identitate colectivă (cetăţenia informală

sau apartenenţa subiectivă);

• caracterizarea identităţii culturale europene ca sursă posibilă de legitimare a identităţii

politice a U.E.; diferenţierea comunităţii culturale de comunitatea politică în care se exprimă

cetăţenia;

• înţelegerea democraţiei supranaţionale a Uniunii Europene, a instituţiilor, politicilor şi

metodelor de guvernare pe care le-a produs;

• caracterizarea fenomenului de „europenizare" a spaţiului public naţional şi a consecinţelor

sale asupra euro-cetăţeniei;

• analiza construcţiei culturale a identităţii U.E. şi înţelegerea mecanismelor care deosebesc

identificarea naţională de identificarea postnaţională.

Fiecăruia din aceste obiective are obiectivele sale specifice şi instrumente proprii de evaluare

(teste-grilă, proiecte personale, construcţia unor „reader", aplicaţii în grupuri de lucru). Între aceste

module există relaţii de interdependenţă şi continuitate.

5

Cap 1. TEORIA ŞI PRACTICA CETĂŢENIEI

Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei. Ea vizează o

cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul

apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Ea îşi propune să construiască

o comunitate politică transteritorială şi să facă din Uniune un spaţiu public comunitar.

În această perspectivă, studiul conceptului de cetăţenie este indispensabil. El permite

înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor

sociale care decurg din aceste drepturi.

Cetăţenia este o paradigmă a stiinţelor politice care permite interpretarea proceselor

democratice din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi

responsabilităţilor. Ea valorifică diverse concepte-cheie ale teoriei politice (democraţia

participativă, societatea civilă, drepturile omului, justiţia socială), într-un model explicativ al

societăţii democratice. Ea uneşte comunitatea academică în jurul unui concept integrator, capabil să

relanseze interesul public pentru problematica socială şi politică. În sfârşit, cetăţenia inspiră o serie

de norme şi practici sociale, un sistem de instituţii şi relaţii care reglează comportamentul public şi

orientează acţiunea colectivă.

Acest prim capitol este o introducere în problematica generală a cetăţeniei şi a consecinţelor

sale asupra politicilor publice.

1. Redescoperirea cetăţeniei

Conceptul de cetăţenie („citizenship") este central pentru ştiinţele politice şi sociologie. Fără

o înţelegere minimală a acestui concept, ar fi dificil să explicăm probleme conexe precum

participarea democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice,

relaţia dintre stat şi societatea civilă.

Cetăţenia a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate chiar afirma,

împreună cu Heater (1990), că societăţile şi modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul

dat cetăţeniei. Cu această ocazie, vom examina conţinutul cetăţeniei în gândirea politică până la

Marshall (1950), autorul care a relansat interesul pentru cetăţenie în epoca modernă.

În contextul de faţă, ne vom concentra asupra dezbaterilor contemporane consacrate

cetăţeniei, după „momentul Marshall". Putem identifica astfel trei etape:

• Criza democraţiei (anii 1960-1980) a apărut pe fondul protestelor contra războiului din

Vietnam, a afacerii Watergate, a mişcărilor contestatare din 1968 şi a recesiunii economice

consecutive „şocului petrolului". Atât cetăţenii de rând, cât şi specialiştii în ştiinţele politice au pus

în discuţie capacitatea instituţiilor democratice fondate în secolul al XIX-lea de a gestiona noul

6

context politic şi social. Raportul „Comisiei trilaterale" (Crozier, Huntington şi Watanuki, 1975), de

exemplu, a arătat că statul este depăşit de noile presiuni sociale şi că el trebuie să-şi asocieze

partenerii din societatea civilă (este ceea ce s-a numit mai târziu „governance", opus simplei

„government" care se exercită exclusiv în interiorul structurilor statului).

• Reabilitarea democraţiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al treilea val al

democratizării" (Huntington, 1991) şi a măsurilor luate de guvernele conservatoare şi neo-liberale

(legitimate doctrinar de reaganism şi thatcherism), predominante în anii '80 şi care au redus

substanţial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie. Ca

urmare, aşa cum au arătat „Eurobarometer Surveys" şi datele proiectului „Beliefs in Government",

încrederea în democraţie a fost restabilită (Klingemann şi Fuchs, 1995).

• Relansarea cetăţeniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimbări istorice ale

anilor '90 (tranziţiile postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică, erodarea

statului-naţiune), numiţi de Dahrendorf (1994) „deceniul cetăţeniei" („decade of citizenship"). Atât

politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligaţii), cât şi cei de stânga (interesaţi mai ales de

drepturi şi libertăţi), ca şi analiştii şi cercetătorii în ştiinţele politice, au formulat mari aşteptări de la

cetăţenie ca nou contract social. De exemplu, după Beck (1992), singura cale de a ieşi din

„societatea de risc" (sau „modernitatea incompletă", caracterizată prin fragilizarea sistemelor de

securitate publică) ar fi participarea cetăţenească bazată pe vechiul principiu al virtuţii civice.

Unii autori (Giddens, 1998; Bloom şi Path, 2000) consideră însă că aceste aşteptări sunt

nerealiste. Conceptul de cetăţenie pare să unească discursul politic despre problemele publice

(asupra unor chestiuni precum participarea, afilierea politică, responsabilitatea publică, guvernarea

democratică), dar el nu aduce soluţii propriu-zise. În pofida acordului relativ asupra termenului,

problemele structurale mai vechi (de exemplu, sărăcia, inechitatea, insecuritatea ocupării,

degradarea mediului, violenţa socială, corupţia) au fost doar amânate, fără o rezolvare durabilă. În

schimb, odată cu intrarea în noul mileniu, au apărut probleme noi (terorismul, manipularea genetică,

deficitele publice, dezechilibrele demografice, instabilitatea sistemelor de asigurare socială) care

accentuează sentimentul de incertitudine globală. Această incertitudine pune în discuţie însăşi

democraţia ca proiect istoric şi politic. Aşa cum am arătat cu altă ocazie (Bîrzea, 2004), democraţia

este un proiect continuu, o idee normativă care măsoară progresul, aşa cum funcţionează infinitatea

în matematică sau fericirea în filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna perfectibil şi incomplet. Între

proiect şi realitate, aşa cum spune Bobbio (1987), există o tensiune naturală rezultată din decalajul

inerent dintre o structură simbolică („democraţia formală") şi realităţile zilnice („democraţia

substantivă").

Pentru ca proiectul să se transforme în realitate este nevoie de cetăţenie, de asumarea atât a

valorilor subiacente, cât şi a practicilor specifice vieţii democratice. Cetăţenia nu este însă un

7

patrimoniu politic şi nici nu se transmite prin simplă imitaţie socială. Ca să devii cetăţean nu este

suficient să te naşti într-o societate democratică. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare persoană să

înveţe codurile şi conduitele specifice cetăţeniei.

Relansarea interesului public pentru cetăţenie în anii '90 nu se datorează unei mode trecătoare

sau motivaţiei pur academice. Un public din ce în ce mai larg se interesează astăzi de cetăţenie

deoarece cetăţenii şi oamenii politici sunt preocupaţi de ceea ce datele statistice şi specialiştii au

numit deficitul democratic. Acesta este prezent atât în S.U.A., cât şi în Europa. În S.U.A., aşa cum

arată raportul „Noua generaţie a democraţiei" (1989) şi studiile lui Putnam (2000), există deja o

îngrijorătoare eroziune a capitalului social şi a încrederii în instituţiile politice. În Europa, ca şi în

S.U.A., deficitul democratic se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în clasa

politică şi rată scăzută a participării civice. De exemplu, conform datelor „Eurobarometer 2001",

doar un tânăr din doi participă la societatea civilă iar rata absenteismului electoral a depăşit 40%. În

SUA, rata de participare la alegeri este încă şi mai scăzută: doar 35%.

Cea mai completă analiză a situaţiei din Europa o găsim însă în datele „European Values

Study" (EVS), o fundaţie independentă care întreprinde anchete periodice asupra valorilor

dominante la fiecare 10 ani începând cu anul 1970. Conform acestor date (Halman, 2001; Tchernia,

2002), opţiunile cetăţenilor din Europa lărgită (40 de ţări) au fost relativ stabile la cele trei reprize

ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctuaţii, ordinea de preferinţe a rămas

constantă, respectiv:

• Familia (86% din opţiuni în 2000);

• Munca (54%);

• Prietenii şi relaţiile sociale (47%);

• Timpul liber („leisure" sau „loisir", 37%);

• Religia (17%);

• Politica (8%);

Pe ultimul loc, la mare distanţă, se află interesul pentru politică, în special la grupul de

vârstă 18-26 ani. Doar 54% din indivizi participă la viaţa asociativă şi doar 37% din ei au încredere

în clasa politică.

Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale şi pune sub semnul întrebării

însăşi legitimitatea proiectului democratic. Fără cetăţeni activi, fără participare la instituţiile politice

şi fără un minim de încredere în clasa politică, guvernarea democratică şi democraţia ca regim

politic nu sunt eficiente. Din acest motiv, chiar şi organizaţiile globale consacrate condiţiei umane

precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influenţa cetăţeniei asupra dezvoltării.

PNUD, de exemplu, a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme sensibile şi

preocupante, respectiv „Aprofundarea democraţiei într-o lume fragmentată". Conform acestui raport

8

(2002, p.10), evoluţia globală a proceselor democratice este mai degrabă încurajatoare. Există însă

mari decalaje privind realizarea efectivă a democraţiei la nivel global:

Progresul general Discrepan\e globale

Reg

imu

l pol

itic

• Începând cu 1980, 81 de ţări au

realizat paşi importanţi către democraţie;

33 regimuri militare au fost înlocuite cu

guverne civile.

• 140 dintre cele aproximativ 200

ţări ale lumii beneficiază de alegeri

multipartide.

• Dintre cele 81 noi

democraţii, doar 47 sunt regimuri

democratice efective. Celelalte nu

au ajuns încă la o tranziţie pro-

democratică, au revenit la regimuri

autoritare sau se află în conflict.

• Pe ansamblu, doar 82 de

ţări (din 200), respectiv 57% din

populaţia globului, sunt efectiv

democratice.

Soc

ieta

tea

civi

lă

• În anul 2000 erau înregistrate

37.000 de O.N.G.-uri internaţionale, cu

20% mai mult decât în 1990. Peste 2.150

O.N.G.-uri au statut consultativ pe lângă

O.N.U (Consiliul Economic şi Social) şi

1550 sunt asociate cu Departamentul

Informaţiilor Publice al O.N.U.

• 51 de ţări nu au ratificat

Convenţia I.L.O. privind libertatea

asocierii iar 39 ţări nu au ratificat

convenţia I.L.O. privind

negocierea colectivă.

• N.G.O.-urile încă nu au

statut consultativ pe lângă

Adunarea Generală a O.N.U. Doar

251 dintre cele 1550 O.N.G.-uri

asociate O.N.U. (Dept. Inf.

Publice) provin din ţările în curs

de dezvoltare.

Lib

erta

tea

pre

sei

• 125 de ţări (62% din populaţia

lumii) au presă liberă sau parţial liberă.

• Între 1970 şi 1996, numărul

ziarelor din ţările în curs de dezvoltare s-a

dublat (de la 29 la 60 de titluri la 1000 de

persoane) iar numărul canalelor de

televiziune a crescut de 16 ori.

• 61 de ţări (38% din

populaţia lumii) încă nu au

libertatea presei.

În 2001, 37 ziarişti au murit

la datorie, 118 au fost închişi,

peste 600 ziarişti sau organizaţii

ale media au fost atacate fizic sau

intimidate.

9

Dre

ptu

rile

om

ulu

i• Numărul ţărilor care au ratificat

cele şase mari convenţii ale drepturilor

omului a crescut semnificativ după 1990.

Ratificarea I.C.E.S.R. (drepturile

economice, sociale şi culturale) şi a

I.C.C.P.R. (drepturile civice şi politice) s-a

făcut în 150 de ţări (faţă de 90).

• 106 ţări încă îngrădesc

respectarea libertăţii civice şi

politice.

• 38 de ţări nu au ratificat

sau semnat încă I.C.C.P.R. iar 41

ţări nu au ratificat sau semnat încă

I.C.E.S.R.

Ega

lita

tea

de

gen

• În 10 ţări peste 30% dintre

membrii Parlamentului sunt femei.

• În lume, doar 14% dintre

membrii Parlamentului sunt femei

(în 10 ţări, nici o femeie nu este în

Parlament).

Acest tablou conţine atât elemente optimiste (care confirmă teza celui de-al treilea val al

democratizării promovată de Huntington), cât şi date preocupante, referitoare la marile disparităţi în

realizarea democraţiei ca proiect global. În acest sens, concluziile sunt contradictorii: există ţări cu

un PIB înalt dar cu un indice slab al democraţiei, precum Kuweit, sau ţări cu un PIB scăzut dar cu

un indice mare al democraţiei (de exemplu, Costa Rica). Oricum, aşa cum se observă din figura 1,

datele raportului PNUD arată că există o relaţie pozitivă între democraţie, modernitate şi dezvoltare

economică. Această relaţie nu este neapărat una de cauză-efect; ea constituie însă un factor

predispozant: regimul democratic favorizează acumularea de capital uman şi reduce inegalităţile

sociale. Să notăm că, în clasificarea PNUD, România ocupă locul 63, cu indicele de dezvoltare

umană de 0,775 (sub media mondială de 0,800). În 1975 acelaşi indice era de 0,755 iar în 1995

ajunsese la 0,772 ceea ce denotă o evolu\ie pozitivă pe calea democratizării şi dezvoltării umane.

La nivel european, dezbaterile contemporane privind cetă\enia („citizenship") au fost

impulsionate în anii '90 în special datorită următoarelor împrejurări:

• dezmembrarea marilor entită\i fondate pe criterii ideologice (de exemplu, URSS, Iugoslavia)

şi apari\ia de noi state na\ionale;

• reinventarea democra\iei în \ările postcomuniste;

• emergen\a unor noi minorită\i în noile state na\ionale, rezultate fie din migra\iile umane

(dinspre regiunile mai sărace spre zonele mai bogate sau de la cele mai pu\in sigure spre cele mai

sigure), fie din retrasarea frontierelor (la fel ca la încheierea primului război mondial, fostele

popula\ii majoritare din marile imperii multina\ionale au devenit minoritare în noile state - de

exemplu, ruşii în \ările baltice sau în Ucraina);

• ieşirea la suprafa\ă a unor probleme civice altădată doar camuflate de statul totalitar (ex.

situa\ia particulară a popula\iei Roma);

10

• presiunile asupra cetă\eniei din partea imigran\ilor, a refugia\ilor sau a popula\iei dislocate

în urma războaielor;

• noul proiect de cetă\enie suprana\ională introdus de U.E. prin Tratatul de la Maastricht;

• incapacitatea statului bunăstării de a sus\ine cetă\enia efectivă pentru to\i cetă\enii (în special

la nivelul drepturilor sociale) şi extinderea categoriei de „second class citizens" sau a cetă\enilor cu

drepturi limitate;

• apari\ia celei de-a treia genera\ii de drepturi ale omului (absente din instrumentele ini\iale de

protec\ie) şi interesul pentru drepturile colective şi drepturile culturale;

• agravarea „deficitului democratic" în special datorită aproprierii democra\iei ca bun de

consum, fără sus\inerea civică adecvată (de exemplu, reducerea progresivă a ratei de participare la

alegeri sau la dezbaterile civice, apatia şi neîncrederea în for\a democra\iei ca liant social).

Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte, au generat mari

aşteptări (uneori nerealiste) fa\ă de capacitatea cetă\eniei şi virtu\ii civice de a mobiliza energiile

populare. Pe de altă parte, ele au pus sub semnul întrebării însăşi tipul modern de societate şi

civiliza\ia subiacentă. S-a afirmat de unii autori, de exemplu, că cetă\enia şi drepturile omului sunt

un apanaj al modernită\ii. Terren (2002, p.163) spune astfel că modernitatea s-a exprimat prin trei

tipuri de activită\i: munca, participarea şi identificarea culturală (vezi fig. 2). Dacă ne referim doar

la sfera politicii, se pare că societatea postmo-dernă este inevitabil o societate depolitizată. Ceea ce

Terren şi al\i autori (Wexler, 1990; Tenzer, 1990; Ichilov, 1998) numesc „atitudine postmodernă"

nu invalidează democra\ia ca model de guvernare, ci doar reflectă starea de nemul\umire fa\ă de

modul său de func\ionare. Apatia şi dezinteresul public sunt forme de dezavuare a „politicii

politicianiste", a corup\iei, a egoismului sau demagogiei politice. Nu valorile democra\iei sunt

contestate (democra\ia formală), ci modul său de realizare concretă (democra\ia substantivă). Cu

alte cuvinte, deşi aceste atitudini pot afecta însuşi proiectul democratic (datorită lipsei de sus\inere

cetă\enească), incivilitatea este o formă naturală de protest şi contestare publică, inerentă democra\

iei.

Fig. 1. Atitudinile moderne şi postmoderne privind cetăţenia

(Terren, 2002)Domeniul Activităţi principale (modernitatea) Atitudini postmoderne

Economia Munca Descurajarea şi demotivarea

Politica Participarea Indiferenţa si apatia

Cultura Recunoaşterea şi identificarea Relativismul şi esenţialismul

11

Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor modernităţii şi

postmodernităţii realizată de Inglehart (1997) la începutul anilor '90. Conform acestei cercetări de

anvergură, ţările industrializate au trecut de la o „civiliza\ie a penuriei" (ale cărei valori principale

erau munca, societatea de masă şi bunăstarea materială) la o „societate postmaterială", în care

valorile centrale sunt activitatea socială, solidaritatea şi diversitatea. În această societate

postmaterială predomină „atitudinea postmodernă" care este de fapt o contestare spontană a oricărei

forme de autoritate institu\ionalizată: na\iunea, armata, religia, familia, învă\ământul, guvernul,

parlamentul etc.

Această relativizare a autorităţii publice, spune Inglehart, are atât păr\i negative, cât şi

aspecte pozitive: pe de o parte, ea slăbeşte capacitatea de influen\ă a institu\iilor publice; pe de alta,

ea deschide calea guvernării participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de organiza\ii

non-guvernamentale, structuri reticulare şi centre alternative. În mod paradoxal, deşi contestă

ordinea instituită, atitudinea postmodernă favorizează cetă\enia prin ponderea pe care o acordă cetă\

enilor organiza\i, în detrimentul autorită\ii formale.

12

2. Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei

Aşa cum am văzut, cetăţenia se află în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept

controversat şi mobilizator1 are meritul de a exprima chintesen\a gândirii politice dintr-o epocă

istorică şi de a sintetiza ansamblul problemelor care rezultă din rela\ia stat-cetă\eni. Este un termen

paradigmatic, caracterizat prin următoarele trăsături:

a) este o construcţie culturală, specifică anumitor valori şi semnifica\ii;

b) are o evoluţie istorică, în func\ie de tipul de societate şi modul de guvernare cu care a fost

asociat;

c) este expresia dominaţiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a

impus în toată lumea;

d) are un conţinut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât şi obliga\iile,

să încorporeze atât o viziune individuală cât şi una colectivă asupra societă\ii.

Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne (în

special franceza şi engleza) prin intermediul limbii latine. El a apărut mai întâi în cetă\ile-stat din

Grecia antică şi a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice greceşti. Aici a

cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea civică (idealul moral al Romei

republicane) şi de problemele de implementare a cetă\eniei romane. Uitat mult timp, termenul de

cetă\enie a reapărut în timpul Revolu\iei Franceze (1789), când a fost coroborat pentru prima dată

cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat rela\ia dintre cetă\enie şi statul-na\iune pentru ca, din

nou, să urmeze o fază de declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (cetă\

enia politică, civilă şi socială) îl datorăm sociologului englez Marshall (1950) care, practic, a reuşit

să capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, aşa cum am văzut

în capitolul precedent, cetă\enia domină dezbaterea contemporană din ştiin\ele politice şi sociale.

Într-o cercetare anterioară (Bîrzea, 2003), am colectat defini\ii ale cetă\eniei din diverse limbi

şi medii culturale. În Anexa I, care sintetizează datele respective, constatăm că termenul de „cetă\

enie" este specific limbilor latine şi limbii engleze, care încorporează rădăcina comună „civitas"

(„civis" = cetate). Aceasta, la rândul său, este o traducere a cuvântului „polis", denumirea greacă

pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate"

(burg) iar în limba germană apar trei referin\e diferite: una care denumeşte na\ionalitatea

(„Staatsangehorigkeit"), alta care desemnează statutul de de\inător de drepturi

(„Staatsburgerschaft") şi alta care subîn\elege participarea politică („Staatsbiirgerstatus"). În limbile

slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetă\enie trimite la „obscia", care

înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare politică, înaintea statului unitar). Cele mai

mari diferen\e se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia

1 Heater (1960, p. 293) îl numeşte „buzz word": el captează atenţia şi stimulează dezbaterea,

chiar dacă sensul său nu este clar pentru toată lumea.

Centrală, de exemplu, cetă\enia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba arabă ea evocă

apartenen\a la un anumit teritoriu („wand" = patrie, teritoriu). În sfârşit, în limba chineză se pune

accentul pe obliga\ii şi îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependen\ei păr\ii fa\ă

de ansamblu şi a loialită\ii individului faţă de stat.

În ce priveşte evolu\ia istorică a cetăţeniei, ea poate fi sintetizată în următorul tablou:

• Atena - democraţia („guvernarea de către popor") presupune cetăţeni. Statutul de „cetăţean"

era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25 000 în Atena; cam tot atâţia erau sclavi şi femei,

care aparţineau comunităţii domestice sau „domos", fără să beneficieze de statutul de cetăţean).

Statutul de cetăţean presupunea:

a) apartenen\a la „polis" (republica ateniană);

b)participarea - dreptul de a lua parte la Adunarea Populară („Ecclesia");

c) identitatea - este ceea ce Aristotel numeşte „methexis", respectiv mândria de a fi grec.

Exista astfel o dublă identitate: ca cetăţean al republicii şi ca grec, membru al diasporei (ansamblul

comunităţilor greceşti, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).

• Roma antică - statutul de cetăţean roman („civitas") conferea dreptul de mobilitate şi

drepturi civice (de exemplu, participarea publică) acordate inclusiv populaţiei din teritoriile ocupate

(de exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferenţia, romanii au introdus

două categorii de cetăţeni: cei care proveneau din metropolă şi noii cetăţeni, fără drept de vot

(„civitas sine suffragio"). Romanii au păstrat cele trei caracteristici iniţiale (apartenenţa,

participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată (dreptul roman) şi virtutea

civică („virtus"), un ideal moral care promova patriotismul şi devoţiunea faţă de interesul general.

Cicero, Cato şi Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialităţii şi altruismului, preluat ulterior

ca o valoare centrală a Renaşterii italiene şi a Romantismului german.

• Iluminismul - după o uitare de aproape o mie de ani, cetăţenia revine în atenţia gândrii

politice. Omul politic florentin Machiavelli relansează republica ca alternativă la guvernarea

autocratică. Montesquieu reia teza participării populare. Rousseau se inspiră din modelul cetăţeniei

la scară redusă din cetăţile antice, propunând micro-comunităţi politice de tip contractual.

• Revolu\ia franceză a asociat cetăţenia cu drepturile omului („Declaraţia Drepturilor Omului

şi ale Cetăţeanului", 1789).

• Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: cetăţenia

înseamnă în primul rând drepturi şi libertăţi acordate individului (diferit de abordarea colectivistă

din republica ateniană, unde prevala interesul comun).

• Na\ionalismul, specific secolelor XVIII şi XIX, a asociat cetăţenia de o construcţie politică

şi culturală nouă, naţiunea. Statele teritoriale devin state naţionale („natio" = comunitate omogenă

având o identitate culturală unică şi care adoptă un sistem comun de organizare politică). Drepturile

civile şi politice se acordă în funcţie de apartenenţa la naţiunea dominantă. Se folosesc două criterii

de acordare a cetăţeniei: „jus sanguinis" (dreptul descendenţilor) şi „jus soli" (dreptul celor născuţi

pe teritoriul naţional). Această schemă este perturbată de migraţiile umane, îndeosebi în cadrul

marilor imperii coloniale, dar şi după dispariţia acestora, în anii 1960.

• Comunismul a promovat interesul general, altruismul şi colectivismul, în dauna drepturilor

omului. Cetăţenia sovietică, de exemplu, a fost o formă supranaţională de civitate, justificată

ideologic. Spaţiul public de referinţă era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civilă şi

pluralismul politic.

• Cetă\enia multiplă a existat încă din lumea antică (de exemplu, cetăţenia dublă legiferată

de Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imigraţie (SUA, Canada, Australia) au încurajat

ideea de „cetăţenie multiculturală".

Din acest tablou rezultă că au existat trei modele de cetăţenie:

a) Modelul republican este specific cetăţilor-stat din lumea antică, republicilor italiene ale

Renaşterii şi Revoluţiei Franceze. Acest model se caracterizează prin următoarele trăsături:

• prevalenţa interesului comun şi referinţa la o entitate politică integratoare (polis, civis,

republica, naţiunea, statul-partid);

• patriotismul, ca expresie a loialităţii faţă de stat; corespunde idealului antic de „virtus";

• accentul pus pe obligaţii şi responsabilităţi;

• obligativitatea participării civice;

• existenţa unor raporturi civice care unesc membrii comunităţii politice (ceea ce presupune

interdependenţe, ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic şi social);

• asumarea ordinii civice şi a responsabilităţii comune (engl. „ownership").

b) Modelul liberal a fost susţinut de iluminişti şi utilitarism. Se caracterizează prin

următoarele trăsături:

• egalitatea tuturor indivizilor;

• guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ;

• existenţa unei tensiuni între indivizi şi stat, exprimată printr-o negociere continuă a

drepturilor şi obligaţiilor;

• focus pe drepturi, nu pe obligaţii;

• încurajarea indivizilor să-şi depăşească condiţia socială şi statutul civic, prin emancipare

politică;

• exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie să

aducă atingere drepturilor altor persoane).

c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale comunităţilor

constituite istoric. El a fost promovat îndeosebi în societăţile multiculturale (de exemplu,

Canada, Australia), care recunosc drepturile colective ale entităţilor etnice şi culturale. Acest

model presupune următoarele trăsături:

• recunoaşte drepturile colective ca bază de referinţă (drepturile omului sunt drepturi

individuale care se exercită însă colectiv);

• cetăţenia este condiţionată de apartenenţa la o comunitate culturală (nu doar la una politică);

• accentul este pus pe identităţile colective;

• comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei şi dezvoltării personale;

• apartenenţa la o comunitate nu este predeterminată şi imuabilă: membrii săi au libertatea de

a alege şi a decide conform propriilor afinităţi;

• relaţiile intercomunitare sunt mai clare şi mai stabile decât relaţiile interindividuale (se

previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc prin exercitarea abuzivă a drepturilor individuale).

Aceste trei modele au interacţionat continuu. Ele au fost combinate într-o viziune

multidimensională de către Marshall, autorul care a reuşit să facă din cetăţenie conceptul-cheie al

dezbaterilor privind societatea democratică.

3. Ce este cetăţenia?

Cetăţenia („citizenship") este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei

popularităţi. Ca şi alţi termeni-cheie din ştiinţele sociale şi politice (societatea civilă, guvernarea,

capitalul social), cuvântul cetăţenie pare accesibil şi clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea

şi în orice împrejurare. Simpla sa rezonanţă „civică" şi referinţa implicită la relaţia stat-cetăţeni par

satisfăcătoare pentru a asigura un consens terminologic minimal.

Cu toate acestea, literatura specializată este mult mai eterogenă şi discordantă decât pare la

prima vedere. Iată, spre exemplificare, o colecţie de definiţii semnate de autori celebri în domeniul

nostru de referinţă.

Marshall (1973): „Cetăţenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai

comunităţii. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce priveşte respectarea drepturilor şi a

obligaţiilor consecutive. Cetăţenia presupune un sens direct al apartenenţei la comunitate bazat pe

loialitatea faţă de civilizaţia pe care o împărtăşesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere

dotate cu drepturi şi protejate de o legislaţie comună."

Kymlicka şi Norman (1995): „Cetăţenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi şi

responsabilităţi. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenţei la o comunitate politică."

Barbalet (1988): „Cetăţenia constă în participarea la viaţa publică a celor dotaţi cu drepturi

cetăţeneşti."

Ichilov (1998): „Cetăţenia este un concept complex şi multidimensional. Ea constă în

elemente juridice, culturale, sociale şi politice care conferă cetăţenilor anumite drepturi şi obligaţii,

un sens al identităţii şi interacţiunii sociale."

Janowitz (1983): „Cetăţenia se referă la relaţiile dintre indivizi şi stat."

Habermas (1994): „Cetăţenia este lupta paşnică de tip «dialogic» pe arena publică."

Turner (1993): „Cetăţenia se referă la drepturile legale şi la expresia lor politică în viaţa

publică."

Dahrendorf (1994):„Cetăţenia este un concept non-economic care presupune practica atât a

drepturilor civice sau fundamentale, cât şi a drepturilor generice (drepturile politice şi sociale)."

Hayek (1967): „Cetăţenia este practica unui cod moral - un cod care este orientat spre

interesele celorlalţi - fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală şi cooperarea voluntară decât pe

puterea represivă şi intervenţia Statului."

Varietatea acestor definiţii ne obligă la o încercare de sistematizare. Vom apela astfel la trei

criterii: dicotomia statut-identitate, cetăţenia ca proces social şi cetăţenia ca instituţie politică.

a) Cetăţenia statutară şi cetăţenia identitară

Din tabloul de mai sus rezultă că definiţiile oscilează în jurul a două ipostaze ale cetăţeniei:

□ Statut legal şi politic

În acest sens (care predomină, fiind mai bine structurat, mai precis şi mai uşor de codificat),

cetăţenia constă în ansamblul drepturilor şi responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi. Este

statutul legal al cetăţenilor ca subiecţi ai dreptului, care defineşte regulile şi limitele apartenenţei la

o comunitate politică (de exemplu, cetăţenia recunoscută de statul naţional). Acest statut se bazează

pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituţionale: pe de o parte,

statul acordă, recunoaşte şi garantează drepturile şi responsabilităţile care decurg din statutul de

cetăţean; pe de alta, în schimbul acestora, cetăţenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie

să o apere şi să o promoveze.

Forma cea mai concretă a acestei relaţii este naţionalitatea (apartenenţa oficială la statul

naţional), recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naştere şi de deces,

paşapoarte, cărţi de identitate.

În cazul cetăţeniei U.E., acest statut se limitează la cele 4 drepturi supranaţionale introduse de

Tratatul de la Maastricht (vom reveni pe larg). Este un statut care se aplică doar cetăţenilor unui stat

membru al U.E. şi care completează cetăţenia recunoscută de constituţiile naţionale ale statelor

respective.

Această dimensiune juridică a cetăţeniei formale este însă limitativă. Între altele, ea

condiţionează accesul la drepturile omului de statutul de cetăţean. Din acest motiv, Hanna Arendt

şi Dahrendorf au recomandat ca drepturile omului să fie aplicate persoanelor fizice, nu cetăţenilor.

Aceasta ar împiedica, de exemplu, să se ajungă la situaţiile de excludere civică oficializate prin

acordarea statutului bizar de „non-cetăţean" (de exemplu, în Letonia, Estonia şi Slovenia) care, de

fapt, înseamnă lipsa de acces deplin la drepturi pentru imigranţi, minorităţi sau persoane dislocate în

urma conflictelor militare.

□ Identitate şi rol social

În acest sens, cetăţenia este una din identităţile individuale. Fără să se restrângă în mod

necesar la un teritoriu, această identitate poate excede spaţiul legal de apartenenţă. De exemplu, în

acest sens identitar şi cultural, cetăţenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu

spaţiu cultural şi istoric. Fără să presupună o constrângere juridică sau politică propriu-zisă,

cetăţenia informală este o formă de apartenenţă culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă

şi prin care preferă să fie recunoscut. Poate exista astfel un cetăţean al regiunii, al naţiunii, dar şi un

cetăţean european şi chiar un cetăţean al lumii. Dacă statutul de cetăţean este strict şi gestionat

printr-o legislaţie precisă (Heater îl numeşte „hard core" al cetăţeniei), cetăţenia identitară este

supusă unor mari variaţii culturale: ea disociază apartenenţa de teritorialitate, este contextuală (un

individ poate avea simultan mai multe identităţi civice) şi fluctuantă.

În acest sens, identitatea europeană poate fi asumată de orice locuitor al Europei geografice şi

nu numai.

b) Cetăţenia normativă şi cetăţenia efectivă

Faţă de limitările distincţiei anterioare, unii autori (Sommers, 1993; Bernbaum, 1996) preferă

să vorbească de o cetăţenie normativă şi de una efectivă. Prima se referă la idealul de cetăţean,

susţinător activ al virtuţii civice. Este mai degrabă un sens moral care conferă cetăţeniei valoarea

unui cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah (1975) consideră cetăţenia ca o „religie civilă"

capabilă să regleze ansamblul relaţiilor sociale.

Cealaltă ipostază pune accentul pe cetăţenie ca proces, nu ca simplu input al vieţii publice.

Turner (1993, p. 2), de exemplu, defineşte cetăţenia ca „un set de practici politice, economice,

juridice şi culturale, care caracterizează persoana ca membru competent al societăţii". Aceste

practici pun în evidenţă capacitatea individului de a fi cetăţean efectiv şi dimensiunea interactivă a

cetăţeniei: nu există cetăţeni în sine, ci doar co-cetăţeni. Cetăţenia se defineşte astfel nu în raport cu

titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept ai comunităţii juridice, ci prin modalităţile

concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile

publice.

c) Definiţia pragmatică a cetăţeniei

După alţi autori, cetăţenia se confundă cu existenţa socială, astfel încât este iluzoriu şi

imposibil să o cuprindem într-o ipostază unică. Mai degrabă, spune van Gunsteren (1998, p. 11), ne

interesează capacitatea operaţională a cetăţeniei ca program de acţiune socială: „Cetăţenia nu este

o esenţă eternă, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reuşesc să obţină de la ea. Ca şi

limbajul, ea depinde şi se modifică în funcţie de utilizare: schimbările de regim politic sau de pe

agenda publică implică de obicei schimbări în valorificarea şi semnificaţia cetăţeniei".

Această interpretare pragmatică, tributară „jocurilor de limbaj" ale lui Wittgenstein, consideră

că cetăţenia are un sens strict sau formal (participarea şi egalitatea în drepturi ca urmare a statutului

de cetăţean) şi un sens substantiv care se referă la capacitatea reală a cetăţenilor de a influenţa

politica. În această perspectivă, van Gunsteren dezvoltă o teorie „neo-republicană" a cetăţeniei

bazată pe trei elemente:

• cetăţenia este o instituţie a vieţii publice la care are acces fiecare cetăţean, în mod egal şi

ne-discriminatoriu;

• cetăţenia este un pluralism organizat, o comunitate politică ce recunoaşte şi încurajează

diversitatea;

• cetăţenia este o acţiune socială care constă în practica efectivă a drepturilor şi

responsabilităţilor într-un context dat.

În această viziune, cea mai importantă condiţie a cetăţeniei este utilizarea sa în situaţiile

cotidiene ale vieţii publice. Cetăţenia, concluzionează van Gunsteren, este „o acţiune civică" sau

ceea ce fac cetăţenii în mod real: prin participare activă (la instituţiile politice, la vot, viaţă

asociativă, serviciu militar), prin contestaţie civică („cetăţenia critică"), schimbare socială şi

guvernare democratică.

*

* *

La capătul acestei incursiuni terminologice, vom încerca să propunem o definiţie operatorie

care să ţină cont de toate aspectele identificate mai sus. Propunem astfel următoarea definiţie pe

care să o subînţelegem pe tot parcursul acestui curs:

Cetăţenia este apartenenţa şi participarea activă la viaţa publică a cetăţenilor beneficiari de

drepturi şi responsabilităţi, care au astfel capacitatea de a influenţa politicile publice.

Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici:

- apartenenţa la o comunitate politică, cee ce conferă un sens comun identităţilor personale şi

colective;

- participarea activă, prin acţiuni civice şi „co-cetăţenie";

- statutul juridic rezultat din setul de drepturi şi responsabilităţi recunoscute oficial (este ceea

ce se numeşte de obicei „naţionalitate");

- capacitatea de a influenţa decizia politică, ceea ce presupune un minimum de competenţe

civice şi conştiinţa acestei capacităţi.

4. Cetăţenia - o nouă paradigmă a ştiinţelor politice

Din definiţia de mai sus rezultă că cetăţenia este în acelaşi timp un statut politic şi juridic, un

tip de cultură organizaţională, o identitate şi un set de practici sociale. Această lărgire considerabilă

a ariei tematice şi a problemelor subiacente explică interesul deosebit al specialiştilor, al oamenilor

politici şi al practicienilor. Pe scurt, împreună cu Turner (1993, p. 3), putem afirma fără ezitare că

cetăţenia a devenit o nouă paradigmă a ştiinţelor politice. Nu întâmplător, cetăţenia este deja un

domeniu de formare universitară, fie ca specialitate principală (de exemplu, la universităţile din

Lund, Leicester şi Strasburg), fie ca specializare secundară (de exemplu, la universităţile din

Geneva, Pavia şi Tubingen). Cetăţenia face obiectul a numeroase proiecte de cercetare şi reprezintă

subiectul principal a numeroase cărţi, studii, articole şi rapoarte oficiale. Există în prezent peste 50

de fundaţii, asociaţii şi centre specializate de cercetare şi analiză a cetăţeniei. În martie 2002,

rezultatul unei explorări la intrarea „cetăţenie" („citizenship") a obţinut 1 560 000 răspunsuri

(www.google.co.uk). Să adăugăm şi evenimentele considerate deja „cotidiene" (conferinţe,

seminarii, dezbateri în media, stagii de formare) şi vom avea imaginea unui subiect care domină

interesul comunităţii de specialişti, studenţi şi practicieni în ştiinţele politice.

Aceste argumente confirmă faptul că cetăţenia este o paradigmă activă a ştiinţelor politice.

Mai exact, cetăţenia:

• reprezintă un cadru teoretic care orientează cercetarea şi formarea în domeniul ştiinţelor

politice şi sociale;

• oferă o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenenţa, participarea, identitatea) intrate

deja în patrimoniul comun al vocabularului politic;

• uneşte comunitatea de specialişti din acest domeniu în jurul acestor concepte, modele şi

practici sociale;

• inspiră un set de acţiuni sociale şi fundamentează unele opţiuni politice majore precum

guvernanţa, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-responsabilităţi, multiculturalismul,

instituţionalizarea drepturilor culturale şi sociale;

• susţine alte construcţii teoretice, primordiale pentru domeniul nostru de studiu, precum

societatea civilă, responsabilitatea publică, echitatea sau coeziunea socială.

Unele din aceste aspecte vor fi aprofundate în cele ce urmează. a)

Teoria cetăţeniei

De ce este nevoie de o teorie a cetăţeniei? În ce măsură mai poate fi interesată comunitatea

academică de o astfel de problemă, din moment ce toţi cetăţenii, sau aproape toţi, beneficiază de

drepturi şi libertăţi? Cui poate folosi un astfel de efort?

Cu toate ezitările sugerate de aceste întrebări, cetăţenia s-a impus ca o temă majoră în special

în legătură cu rolul statului în societatea modernă. Fie că este vorba de „welfare liberals" (Rawls),

de „minimalists" (Hayek şi Nozick), de conservatori (Oakeshott) sau de comunitarişti (Nisbet),

există o reticenţă clar exprimată faţă de capacitatea statului de a garanta în continuare justiţia

socială, interesul comun şi ordinea civică. De fapt, spune Kelly (1995, p. 79), această neîncredere

privind rolul statului a favorizat deplasarea interesului spre cetăţeni şi cetăţenia organizată

(societatea civilă). Aceste aşteptări alimentează încercările de codificare a cetăţeniei sub formă de

teorii, modele sau practici explicitate.

Unii analişti, precum Kymlicka şi Norman (1995, p. 284), spun că presiunile în favoarea unei

teorii a cetăţeniei sunt nerealiste, din cel puţin două motive:

• o astfel de teorie este potenţial fără limite căci „obiectul" de referinţă (cetăţenia) este extrem

de vast; de obicei, cei care se hazardează să producă astfel de teorii fie se limitează la modele

(forme inferioare ale analizei teoretice), fie reduc „obiectul" la unele componente ale sale;

• al doilea risc provine din dualitatea cetăţeniei ca statut legal (dedus din apartenenţa la o

comunitate politică) şi activitate concretă (participarea efectivă la viaţa societăţii politice). Pentru a

depăşi aceste adevărate „obstacole epistemologice", pentru ca teoria cetăţeniei să

nu se limiteze la o teorie a „bunului cetăţean", s-a procedat la o departajare pragmatică.

Teoretizarea asupra cetăţeniei poate fi o teorie a discursului despre cetăţenie, o teorie a

instituţiilor democratice şi o teorie a practicii sociale. Aceste distincţii sunt cel mai clar

exprimate de Giesen şi Eder (2001, p. 7) care identifică trei sfere ale cetăţeniei, fiecare cu tipul său

de construcţie teoretică (vezi fig. 3).

Fig. 3. Trei concepţii asupra cetăţeniei (Giesen şi Eder, 2001)

Ipostaza cetăţeniei

Paradigma individualistă (modelul pieţei, teoria liberală şi critica socialistă)

Paradigma politică (modelul participării, teoria democraţiei, critica republicană şi comunitaristă)

Paradigma identităţiicolective (modelul apartenenţei, teoria universalistă şi critica primordialistă)

Practică socială Libertăţi individuale (libertatea negativă)

Obligaţii civice (libertăţile pozitive)

Virtuţi şi valori comune

Instituţie Beneficii sociale („welfare entitlements")

Democraţia ca sferă publică activă

Cultură şi tradiţii comune

Discurs Drepturi Obligaţii Apartenenţă

În ultimă analiză, spun cei doi autori, cetăţenia se referă la relaţia dintre indivizi şi societate

iar această relaţie poate fi descrisă şi explicată în diverse feluri, ceea ce dă naştere la o multitudine

de teorii şi modele. Diversele interpretări posibile converg spre cele trei variante prezentate în fig.

3:

- paradigma individualistă se centrează pe garanţiile legale şi pe realizarea raţională a

intereselor individuale; această paradigmă se bazează pe ideea liberală că fiecare individ trebuie să

obţină acces pe scena politică şi să se manifeste în viaţa publică;

- paradigma politică pune în primul plan participarea activă pe arena publică; accentul este

pus nu pe drepturile şi libertăţile formale, ci pe societatea civilă, parteneriatul civic, negocierea

colectivă şi critica socială („critical citizenship"); acţiunea politică este văzută ca principala sursă a

cetăţeniei;

- paradigma identităţii colective asociază cetăţenia la o comunitate culturală istoric

constituită; ea pune în valoare solidaritatea umană, valorile şi proiectele comune, apartenenţa şi

simbolistica identitară; se focalizează pe coeziune socială şi construcţia culturală a cetăţeniei.

În continuare, am ales câteva contribuţii teoretice care să exemplifice această schemă.

Paradigma individualistă va fi susţinută de modelele lui Marshall şi Donati. Paradigma politică va fi

ilustrată de modelele lui Dahrendorf şi Turner. În sfârşit, paradigma identităţii colective va fi

exemplificată într-o primă fază de modelul lui Leca şi, într-o secţiune ulterioară, de teoria cetăţeniei

multiculturale a lui Kymlicka.

i) Modelul evoluţionist al lui Marshall

Am evocat de mai multe ori până acum numele acestui sociolog englez, profesor la London

School of Economics, care a relansat practic interesul academic pentru cetăţenie. Contemporan cu

Parsons, Marshall (1950, 1971), s-a ocupat îndeosebi de problema stratificării sociale şi de impactul

cetăţeniei egale pentru toţi asupra claselor sociale, organizate inegal. În ce măsură, s-a întrebat

Marshall, capitalismul poate coexista cu cetăţenia, dat fiind faptul că egalitatea intrinsecă pe care o

presupune statutul de cetăţean este în contradicţie cu structura socială reală, profund inegalitară?

Prin aceasta, Marshall se străduie să concilieze convingerea sa liberală cu ideea cetăţeniei

egale pentru toţi. Pentru el, cetăţenia este un statut conferit în mod egal tuturor membrilor

comunităţii politice, ceea ce are drept consecinţă acordarea de drepturi şi libertăţi egale. În acest fel,

abordarea lui Marshall este esenţială pentru că ea atacă direct relaţia dintre democraţie şi

capitalism: cum poate fi armonizat cadrul politic al democraţiei (cetăţenia fiind forma concretă de

manifestare a acesteia) cu efectele sociale ale capitalismului ca sistem economic? Răspunsul dat tot

de Marshall este unul previzibil, în sensul că formula reuşitei este statul bunăstării („welfare

state"). Din acest motiv, comentatorii ulteriori (Roche, 1994;

Birnbaum, 1996) l-au considerat pe Marshall un „social liberal", un fel de precursor al

cunoscutei „a treia cale".

Modelul lui Marshall este interesant, pe de o parte, pentru că analizează componentele

cetăţeniei în funcţie de drepturile acordate, pe de alta, pentru că ia în consideraţie ansamblul celor

trei dimensiuni, respectiv aspectele civile, politice şi sociale. Democraţia, ca sistem social, nu este

eficientă decât în măsura în care încorporează toate cele trei aspecte.

Acest proces este unul istoric şi presupune următoarea evoluţie2:

□Componenta civilă a fost prima, fiind localizată de Marshall în secolul XVIII (deşi primele

drepturi civile au fost codificate prin „Habeas Corpus", în sec. XIV). Este vorba de drepturile civile

(libertatea de expresie şi gândire, libertatea cuvântului şi a credinţei, dreptul la proprietate,

egalitatea în faţa legii) pe care se bazează întreg edificiul democraţiei. Instituţiile direct implicate în

implementarea acestor drepturi sunt justiţia şi statul de drept („the rule of law").

□Componenta politică se referă la drepturile politice garantate începând cu secolul XIX:

dreptul de vot (recunoscut femeilor abia în secolul XX), dreptul de a participa la exercitarea puterii

politice şi dreptul de asociere. Aceste drepturi au fost instituţionalizate prin sistemul parlamentar şi

pluralismul politic.

□Componenta socială a apărut abia în sec. XX şi este încă în curs de consolidare, în pofida

performanţelor obţinute de statul bunăstării. Drepturile sociale respective se referă la standarde

minimale de viaţă, securitate socială, asistenţă şi protecţie socială, acces la serviciile publice etc. Se

realizează prin serviciile sociale (educaţie, sănătate, cultură, transporturi) susţinute de stat.

Criticii acestui model tripartit (de exemplu, Barbalet, Mann, Oldfield, Turner) au invocat

următoarele lacune:

- cele trei dimensiuni nu sunt echivalente ca importanţă şi nici nu pot fi separate sau tratate ca

sedimente succesive;

- modelul este linear şi simplificator;

- se ignoră aspectele economice (de exemplu, rolul reglator al statului în relaţia cu piaţa) şi

drepturile culturale;

- lasă impresia că drepturile sunt acordate automat şi echitabil, fără să invoce negocierile şi

tensiunile dintre stat şi cetăţeni pe tema drepturilor omului (cetăţenia poate genera ea însăşi

conflicte sociale);

- nu este clară distincţia între cetăţenia ca expresie a egalităţii şi cetăţenia ca suport al

solidarităţii umane în cadrul unui sistem social extrem de stratificat.

Pe scurt, Marshall lasă deschisă întrebarea dacă există o singură formă de cetăţenie

(multidimensională însă unitară, echivalent al „conştiinţei colective" a lui Durkheim, o apartenenţă

seculară comună care transcende diferenţele de gen, proprietate sau grup etnic) sau, din contră,

cetăţenia este contextuală şi multiformă, în funcţie de circumstanţe, context cultural sau priorităţi.

ii) Modelul „lib-lab " al lui Dahrendorf

2 Această evoluţie se referă strict la situaţia din Marea Britanie. Etapele

respective au fost diferite în SUA şi Europa continentală iar demarcaţiile nu au

fost întotdeauna atât de nete cum rezultă din analiza lui Marshall.

În literatura politică britanică, „lib-lab" desemnează combinaţia ideologică dintre liberalism şi

laburism („liberal-labour"). Viziunea lib-lab asupra cetăţeniei, promovată între alţii şi de

Dahrendorf (1985, 1994), pune accentul pe echilibrul care trebuie să existe între oportunităţile

oferite de economia de piaţă şi drepturile garantate de stat. Cetăţenia ar fi o formă de egalitate

redistributivă, modalitatea practică de a echilibra oportunităţile („provisions") cu drepturile

(„entitlements").

Ca şi Rawls (1971), Mann (1987) şi Roche (1992), Dahrendorf consideră că cetăţenii nu

dispun niciodată de un statut identic. Acordarea de drepturi civile nu anulează inegalităţile

economice structurale. Mai mult, criza statului bunăstării din anii '90 a făcut ca principiile cetăţeniei

să fie practic inaplicabile pentru numeroase categorii de cetăţeni (pe care Lister îi numeşte „second

class citizens"):

- „non-cetăţenii" (de exemplu, imigranţii);

- cei care nu mai sunt cetăţeni (persoanele fără discernământ, deţinuţii);

- cei care sunt doar parţial cetăţeni (persoanele fără adăpost, marginalizate sau excluse social);

- cei care nu sunt încă cetăţeni (tinerii şi copiii).

Pentru Dahrendorf (1985, p. 104-105), toţi aceştia constituie o „subclasă" („underclass"),

lipsită de garanţii civice şi neorganizată. Este o zonă albă a cetăţeniei, caracterizată prin

incompetenţă politică şi incapacitate de exercitare efectivă a drepturilor civice.

Politicile publice trebuie să redistribuie beneficiile şi prosperitatea astfel încât să atenueze

inegalităţile produse de economia de piaţă. Accesul la servicii sociale, garantat de statul bunăstării,

este corolarul obligatoriu al pieţei. În acest fel, cetăţenia este liantul dintre piaţă şi stat, o formă de

repartizare a bunăstării pe bază de echitate şi justiţie socială. În cazul Uniunii Europene, spune

Dahrendorf (1994, p. 17), cetăţenia este incompletă şi ineficace tocmai pentru că Uniunea rămâne o

piaţă globală (capabilă să ofere oportunităţi şi bunăstare), dar care nu asigură încă drepturi

supranaţionale corespunzătoare.

„Freedom vs. system", libertate contra sistem, oportunităţi şi drepturi - sunt aspectele

dicotomice care caracterizează cetăţenia duală promovată de curentul „lib-lab".

iii) Modelul co-cetăţeniei al lui Donati

Donati (1993, 1995) are rezerve faţă de cetăţenia lib-lab pe care o consideră utopică şi

inoperantă. Cetăţenia nu poate fi realizată prin simpla extensie a sistemului de securitate socială iar

statul bunăstării şi-a pierdut de mult capacitatea de a contracara inegalităţile structurale.

După Donati (1995, p. 304), cetăţenia modernă este din ce în ce mai mult privită ca o sumă

de drepturi şi obligaţii decât ca apartenenţă. Comunitatea politică nu se reduce la regulile stricte

ale descendenţei sau teritorialităţii, ci se raportează la o serie de cercuri concentrice ale

apartenenţei: de la local la general, de la naţional la supranaţional etc. Din punct de vedere

sociologic, spune Donati, cetăţenia este un ansamblu de interacţiuni („the complex of citizenship")

care unesc prin relaţii formale cetăţenii, pe de o parte, instituţiile care formează comunitatea

politică, pe de alta. Cetăţenia este de fapt o co-cetăţenie, nu un simplu mediator între stat şi piaţă.

Rezultă un contract implicit între cetăţeni, exprimat prin negocierea continuă a rolurilor şi

atribuţiilor, prin interferenţe, coaliţii şi jocuri de putere. Drepturile nu se „acordă" de către autoritate

(ca în cazul schemei lib-lab), ci se decodifică, se însuşesc şi se aplică în viaţa cotidiană. Donati

numeşte „cetăţenie postmodernă" această manieră de deconstrucţie cotidiană a drepturilor şi

obligaţiilor.

Elementul esenţial al modelului propus de Donati este gradul de autonomie al titularilor de

drepturi. Cetăţenia nu este unică şi identică pentru toţi, aşa cum pretindea Marshall, ci este

contextuală şi diferenţiată în funcţie de interacţiunile reale care se produc. Aceste interacţiuni diferă

după gradul de autonomie şi afilierea indivizilor, astfel încât rezultă patru tipuri de cetăţenie (vezi

fig.4):

- etatistă difuză;

- etatistă centralizată;

- societal-corporatistă;

- societal-pluralistă.

Fig. 4. Complexul civităţii (Donati, 1995)

Apartenenţa Gradul de autonomie al indivizilor

Slab PuternicAbordare particularistă Cetăţenie etatistă difuză Cetăţenie societală corporatistă

Abordare universalistă Cetăţenie etatistă centralizată Cetăţenie societală pluralistă

Variantele etatiste („state citizenship") se centrează pe relaţia stat-cetăţeni iar variantele

societale („societal citizenship") sunt ad-hoc, spontane şi incrementale. Primele au în vedere

drepturile şi obligaţiile oficiale, în versiunea lor instituţionalizată, recunoscută de stat. Celelalte sunt

rezultatul practicii curente, sunt interindividuale şi se bazează pe un contract implicit. Aceste

variante pot fi discordante, în măsura în care cetăţenia formală nu coincide întotdeauna cu cetăţenia

substantivă. Împreună, ele formează „complexul civităţii".

iv) Modelul individualist al lui Leca

Problema esenţială a ştiinţelor politice, spune Leca (1994, p. 149), este tranziţia de la individ

la cetăţean. Mai exact, se pune întrebarea în ce măsură este posibilă o ordine civică care depinde de

gradul său de acceptare şi susţinere de către indivizi? După Leca, această întrebare suscită trei

chestiuni particulare:

- care este legitimitatea obligativităţii politice şi care sunt limitele acesteia?

- care este conţinutul comun al statutului de cetăţean dat fiind faptul că punerea sa în aplicare

se exprimă prin diferite ipostaze civice (proprietar, plătitor de taxe, posesor de naţionalitate,

membru al unui grup etnic sau religios, rezident al unui anumit teritoriu, cetăţean european etc.)?

- în ce măsură natura drepturilor şi obligaţiilor variază conform acestor ipostaze particulare

ale cetăţeniei?

Dat fiind faptul că drepturile omului sunt drepturi ale individului, a apărut ecuaţia individ =

cetăţean, pe care mulţi o consideră deja ca o axiomă a analizei politice. Ca urmare, individualismul

nu este incompatibil cu cetăţenia, aşa cum considera, de exemplu, Lamennais (individualismul duce

la anarhie) sau Cochin (teza coruperii cetăţeniei de către individualism).

Dacă admitem că individualismul înseamnă de fapt valorificarea în plan colectiv a

individualităţii (prin „self-interest" şi „self-development"), atunci nu există nici o incompatibilitate

între aceasta şi cetăţenie. Conştiinţa valorii individului şi dorinţa de emancipare personală devin

motorul cetăţeniei. În acest sens, individualismul nu înseamnă auto-izolare, egoism şi fragmentare

socială, ci autonomie, afirmare de sine şi dorinţa de a decide asupra propriului destin. Sfera privată

se valorifică astfel în sfera publică, prin cetăţenie.

Această dinamică a cetăţeanului-individ are efecte asupra apartenenţei. După Leca,

sentimentul de apartenenţă variază pe trei axe:

- axul particular-general, care permite individului să se exprime în raport cu o entitate

globală (comunitatea politică amplasată pe un teritoriu) şi diverse grupuri particulare (de exemplu,

grupurile de interes, clasele sociale);

- axul comunitate-societate, care se referă atât la grupurile primare de apartenenţă colectivă

(familia, grupul etnic, vecinătatea), cât şi la grupurile secundare precum organizaţiile profesionale;

- axul centru-periferie sau central-local defineşte apartenenţa la entităţile naţionale sau la

comunităţile locale.

Identificarea personală faţă de aceste coordonate, spune Leca, nu se traduce doar prin afiliere,

ci şi prin sentimentul angajării publice, esenţial pentru cetăţenie. Deşi individul este titularul

drepturilor şi al libertăţilor, cetăţenia se manifestă doar în plan colectiv, prin angajare publică: „Fără

o formă oarecare de viaţă comunitară nu există cetăţenie căci «comunitatea politică» nu este doar

suma indivizilor ce o compune" (Leca, 1986, p. 209).

Dacă ne concentrăm atenţia asupra angajării publice şi nu doar asupra apartenenţei (care este

o dimensiune pasivă a cetăţeniei), obţinem atunci o altă tipologie, care comportă noi referinţe:

- axul public-privat opune „civismul" (referitor la viaţa publică) faţă de „civil" (restrâns la

familie, civilitate, viaţă privată); prima se referă la aspectele politice ale afirmării individului pe

arena publică, cealaltă desemnează aspectele morale ale convieţuirii;

- axul integrare-autonomie polarizează comportamentele conformiste faţă de cele

individualiste, rezultate din autonomia actorilor sociali;

- axul revendicarea drepturilor-recunoaşterea obligaţiilor, în sfârşit, contrastează acţiunea

revendicativă a indivizilor cu acceptarea obligaţiilor intrinseci, ca parte componentă a procesului de

negociere colectivă a drepturilor şi responsabilităţilor.

Poziţionarea indivizilor pe cele două tipuri de axe (apartenenţa şi angajamentul) permite să se

identifice mai multe niveluri de cetăţenie, sub forma următoarelor cupluri opozabile:

- cetăţenie militantă vs. cetăţenie civilă;

- cetăţenie participativă vs. cetăţenie privată.

Primul cuplu se referă la o cetăţenie bazată pe apartenenţă exclusivistă şi angajament puternic

(cetăţenia militantă) în contrast cu o apartenenţă flexibilă şi un angajament diferenţiat (cetăţenia

civilă). Al doilea cuprinde o participare puternic motivată şi clar afirmată pe scena publică

(cetăţenia participativă) faţă de o apartenenţă discretă şi bine circumscrisă (cetăţenia privată).

Această tipologie confirmă teza susţinută de Donati, după care cetăţenia are o componentă

empirică importantă care rezultă din variaţia individuală a situaţiilor şi conduitelor. Aceste variaţii,

după Leca, provin din următoarele surse: modul de interpretare personală a normelor generale,

gradul de empatie sau disponibilitatea pentru co-cetăţenie, capacitatea individuală de a gestiona

tensiunile care rezultă din diferenţierea socială şi apartenenţa comună.

v) Modelul istoric-comparativ al lui Turner

Una dintre criticile aduse modelului lui Marshall, în special de către Mann (1987), a fost

etnocentrismul: modelul său tripartit s-a redus la cazul Angliei, pe care Marshall a considerat-o

exemplară pentru statul capitalist. Ca alternativă, Mann (1994) a elaborat o analiză mai complexă,

extinsă la cinci modele istorice de cetăţenie, în funcţie de societatea de referinţă: liberală,

reformistă, absolutistă, fascistă şi socialist-autoritaristă.

Cetăţenia nu este unică şi unitară, spune la rândul său Turner (1994). Ea nu este produsul unei

singure culturi politice şi nu se reduce la un tip ideal. De aceea, în locul unei teorii standard a

cetăţeniei, Turner propune o schemă euristică capabilă să surprindă diversele variaţii culturale şi

istorice. Această schemă combină două axe (vezi fig. 5), corespunzătoare următoarelor dimensiuni

ale cetăţeniei:

- diviziunea privat/public;

- distincţia conducere / acţiunea populară.

Fig. 5. Tipurile istorice de cetăţenie (Turner, 1994) Cetăţenia

Conducere Acţiunea popularăSpaţi

ul public

Modelul republican revoluţionar Democraţia pasivă

Pluralismul liberal Autoritarismul plebiscitar

Din intersecţia acestor axe de analiză rezultă patru modele de cetăţenie:

- tradiţia republicană franceză combină presiunea de jos în sus cu un interes puternic pentru

viaţa publică, asociat cu reticenţă şi chiar suspiciune faţă de sfera privată;

- pluralismul liberal, specific liberalismului american, se caracterizează prin ample mişcări

de jos în sus în favoarea drepturilor individuale, dar cu recunoaşterea şi apărarea consecventă a

vieţii private;

- democraţia pasivă, exemplificată de pasivismul politic britanic, recunoaşte legitimitatea

instituţiilor reprezentative (de exemplu, justiţia şi statul de drept), dar nu există o tradiţie propriu-

zisă a luptei pentru cucerirea drepturilor; cetăţenia rămâne o strategie de reglementare şi

instituţionalizare a conflictelor sociale a căror rezolvare este atribuită însă unor instituţii şi agenţii

guvernamentale; modelul britanic este considerat o „democraţie pasivă" pentru că lipseşte cererea

populară şi elementul de presiune de jos în sus;

- autoritarismul plebiscitar, exemplificat prin regimurile totalitare (de exemplu, Germania

nazistă descrisă de Max Weber şi Carl Schmitt), impune autoritatea de sus în jos, statul fiind

principalul gestionar al spaţiului public; cetăţenii sunt invitaţi periodic să-şi desemneze

conducătorul (deciziile sale nu sunt însă controlate printr-un sistem curent de responsabilitate

publică); viaţa privată rămâne un tabu şi constituie deseori un refugiu pentru contestaţia

cetăţenească.

Evident, aceste tipuri istorice primare au evoluat. De exemplu, strategia autoritarismului

plebiscitar a dispărut din spaţiul european, fiind astăzi prezentă doar în societăţile non-occidentale.

La fel, există dubii privitoare la unele departajări, după cum pluralismul liberal nu înseamnă

neapărat dezetatizare (Birnbaum, 1996).

Chiar dacă nu se mai aplică întocmai la societăţile europene, tipologia lui Turner păstrează

totuşi unele constante: viziunea conservatoare asupra cetăţeniei (considerată preponderent pasivă

şi privată) contrastează cu ideea republicană a unei civităţi active şi publice.

*

* *

Cele cinci modele sau „teoretizări" de mai sus au fost alese pentru că au ceva în comun: ele

încearcă şi pretind că avansează o „teorie" a cetăţeniei care să explice ansamblul situaţiilor. În

realitate, fiecare din aceste tentative este subiectivă şi incompletă, astfel încât, în cel mai bun caz,

nu reuşeşte să explice decât o parte a problematicii.

Cetăţenia rămâne un termen amplu şi controversat asupra căruia nu există încă o teorie

exhaustivă, care să acopere toate aspectele. Probabil că, la fel ca în cazul altor „obiecte" complexe,

şi în acest domeniu se va opera în continuare cu definiţii pragmatice, modele sau teorii parţiale.

Oricum, este cert că fiecare sistem sau teorie politică majoră include deja cetăţenia şi explicarea sa

ca o componentă de bază. Aceasta demonstrează faptul că este nevoie de analiza şi înţelegerea

cetăţeniei ca fenomen general, care traversează practic toate activităţile umane. Rezultatul acestui

demers este dublu: pe de o parte, sub forma unor teoretizări parţiale şi contextualizate, de tipul

celor prezentate mai înainte; pe de altă parte, sub forma unor aserţiuni explicative referitoare la

cetăţenie, încorporate însă în cadrul unor

teorii politice mai generale.

b) Teritorialitate, stat naţional, cetăţenie

Evoluţia istorică a apartenenţei a cunoscut în timpurile moderne trei momente: servitutea

(„subjecthood"), naţionalitatea şi cetăţenia. Primul se referă la situaţia supuşilor faţă de autoritatea

feudală având la vârf monarhul absolut3. Cealaltă marchează trecerea de la statul teritorial la statul

naţional după modelul Franţei secolului XVIII. Liantul social era asigurat de naţiune, o comunitate

culturală (unitate de limbă, origine etnică, tradiţie şi identitate) care a devenit mai târziu o

comunitate politică. O dată cu Revoluţia Franceză, statul naţional a căpătat dreptul la

autodeterminare politică. Apartenenţa la acelaşi stat se suprapune cu apartenenţa naţională iar

discursul lor comun de legitimare este naţionalismul. Naţiunea devine în acelaşi timp o comunitate

etnică4 şi una politică iar statul naţional consfinţeşte această simbioză. Din acest moment, aşa cum

observă Bendix (1964), Habermas (1992) şi -Zawadski (1996), construcţia naţională se diferenţiază

în vestul şi estul Europei. Pe de o parte, Europa occidentală este mai mult conectată ideii de naţiune

politică (modelul Renan) care presupune că naţiunea este mai întâi o comunitate de cetăţeni, nu una

etnică. Pe de alta, sub influenţa „spiritului naţional" („Volksgeist") promovat de Herder, Europa

centrală şi orientală rămâne ataşată naţiunii etnice. Această formă de afiliere se explică prin carenţa

istorică a statului şi prin nevoia unei identităţi naţionale care să contracareze dominaţiile imperiale.

Dacă, în primul caz, statul naţional s-a transformat într-o comunitate politică, în celălalt caz

naţionalismul etnic a rămas principala sursă a identităţii şi suveranităţii (vezi în acest sens

„principiul naţionalităţilor" promovat de Preşedintele Wilson).

Un important moment de ruptură în evoluţia apartenenţei este cel al Revoluţiei Americane.

Se ştie că Declaraţia de Independenţă a fost de fapt o negare a servituţii şi a obligaţiilor fiscale faţă

de Coroana Britanică. Din acest motiv, una din primele schimbări aduse de Constituţia Federală

3 Chiar şi astăzi cetăţenii britanici se numesc „supuşi ai Majestăţii Sale". Această denumire

relevă însă mai mult de o excepţionalitate culturală decât de o diferenţă de fond privind statutul

juridic al cetăţeanului britanic.4 În mitologia romană „Natio" desemna zeiţa naşterii şi a originii.

(1787) a fost înlocuirea termenului de supus („subject") cu cel de cetăţean. Din acel moment,

apartenenţa cetăţenilor americani nu se mai raportează nici la teritoriul propriu-zis, nici la ordinea

colonială, ci la o nouă simbolistică identitară centrată pe valorile textului constituţional. Este ceea

ce Bellah (1975) a numit „religie civilă" iar Anthony Smith (1986) a desemnat prin „naţionalism

civic" (deosebit de naţionalismul etnic al statului naţional). Statul se eliberează astfel de atributul

„naţional", devenind o comunitate politică a cetăţenilor titulari de drepturi şi obligaţii. În acest fel,

naţionalitatea (apartenenţa la un anumit stat) a fost combinată cu identitatea şi participarea în cadrul

conceptului modern de cetăţenie („citizenship"). Aşa cum remarcă Parsons (1971, p. 13), cetăţenia

înlocuieşte fundamentele tradiţionale ale coeziunii sociale (religia, etnicitatea şi teritoriul) cu o

platformă seculară comună care îmbină naţionalitatea cu identitatea.

În noul context al Europei, teritoriul nu mai este o referinţă exclusivă a apartenenţei, datorită

migraţiilor umane, globalizării şi jocului fără limite al opţiunilor identitare. La fel, nici naţiunea nu

mai constituie un cadru cert din moment ce ea a fuzionat deja cu statul şi comunitatea politică sub

forma statului naţional. La rândul său, nici statul naţional nu mai satisface exigenţele unor societăţi

tot mai diversificate şi multiculturale. Este deci nevoie de alte construcţii identitare, la fel de eficace

cum au fost la vremea respectivă naţiunea şi statul naţional. Aceste construcţii trebuie să susţină

efortul de instituţionalizare a cetăţeniei post-naţionale care reprezintă marele proiect politic al

Uniunii Europene la acest început de secol.

În această perspectivă, vom trata în continuare două situaţii care ne pot ajuta în acest demers.

Acestea sunt cetăţenia multiculturală şi cetăţenia supranaţională.

i) Cetăţenia multiculturală

Tradiţional, dezbaterile despre cetăţenie erau iniţiate şi conduse de jurişti. Interesul acestora,

preluat şi de marele public, se concentra asupra statutului de cetăţean (definit printr-un set de

drepturi egale şi prin naţionalitate), termenul de „citizenship" sau „citoyennete" fiind tradus de

obicei prin naţionalitate.

Această abordare a devenit prea îngustă în momentul în care s-au luat în consideraţie

identitatea5 şi diversitatea situaţiilor de aplicare a statutului de cetăţean. De exemplu, s-a constatat

că este foarte greu să se separe apartenenţa la stat şi societatea civilă, pe de o parte, de apartenenţa

la societatea culturală, pe de alta.

Cu alte cuvinte, apartenenţa la comunitatea politică şi identificarea cu comunitatea

culturală sunt două planuri diferite, dar interdependente. Statul naţional a fost prima entitate de

integrare a celor două forme de apartenenţă. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura dominantă al

cărei exponent politic a fost naţiunea.

Idealul omogenităţii culturale şi politice promovat de statul-naţiune este astăzi chestionabil.

De fapt, nici o societate europeană nu mai vizează să obţină coeziunea socială şi ordinea civică prin

5 Prin identitate înţelegem acele elemente ale culturii pe care o persoană şi

le atribuie şi prin care doreşte să fie recunoscută. Un individ poate avea astfel

mai multe identităţi în acelaşi timp: membru al unei familii sau comunităţi

etnice, exponent al unui grup social, aderent la o religie sau credinţă, practicant

politici publice deschis integratoare şi omogenizante. Din contră, diversitatea şi pluralismul sunt

valori fundamentale ale democraţiei reprezentative care determină viziunea modernă asupra

cetăţeniei. Societăţile noastre sunt multiculturale, la fel şi spaţiul public în care se exprimă

cetăţenia.

Pornind de la aceste premise, Kymlicka (1995) a propus o nouă formă de cetăţenie, specifică

în primul rând contextului canadian. Este cetăţenia multiculturală, o formă inedită de articulare a

comunităţii politice cu mozaicul comunităţilor culturale. În loc să se refere la cadrul rigid al statului

naţional, imposibil de aplicat în cazul Canadei şi SUA, Kymlicka valorifică conceptul de „cultură

societală" introdus de Dworkin. Este ansamblul semnificaţiilor pe care diverse grupuri şi comunităţi

le dau activităţilor umane şi produselor acestora. Aceste activităţi se desfăşoară în domenii variate,

inclusiv în arena publică şi în sfera privată.

Într-o societate multiculturală, termenul de minoritate nu-şi mai are sensul: orice individ,

grup sau comunitate poate fi minoritate în funcţie de criteriu şi de context. O persoană poate fi

minoritară după o anumită identitate (de exemplu, profesiunea sau afilierea politică) dar poate

deveni majoritară după alt criteriu şi în alte împrejurări (de exemplu, după criteriul limbii, al

genului sau al religiei). Din acest motiv, în anii '80-'90 „Grupul de la Fribourg" (condus de Meyer-

Bisch) şi Comitetul CAHMIN din cadrul Consiliului Europei au încercat să instituţionalizeze

drepturile culturale şi să înlocuiască termenul sensibil de minoritate prin cel de „comunitate

culturală". Aceste iniţiative nu au fost însă acceptate în contextul european de atunci deoarece

unele state nu au fost de acord cu recunoaşterea drepturilor culturale, din două motive: absenţa lor

din instrumentele internaţionale şi statutul lor ca drepturi colective. S-a pus astfel sub semnul

întrebării în special aşa-numitul „droit du regard", respectiv dreptul unui stat de a avea un cuvânt de

spus asupra drepturilor propriei populaţii stabilite pe teritoriul ţărilor vecine. Două situaţii juridice

particulare au complicat discuţia respectivă, anume cazul ruşilor din Ţările Baltice şi Ucraina

(aproximativ 30 de milioane) şi statutul populaţiei maghiare dispersate în ţările vecine.

Cetăţenia multiculturală se aplică în primul rând societăţii canadiene, deşi Kymlicka

încearcă să o generalizeze şi la alte societăţi multiculturale. El pleacă de la o idee formulată anterior

de Young (1989, p. 258) conform căreia nu există cetăţenie universală, aplicabilă identic în orice fel

de societate politică, ci o cetăţenie diferenţiată („differentiated citizenship"). Kymlicka şi Norman

(1995, p. 302) vorbesc de o „group differentiated citizenship" care să susţină politicile de echitate şi

discriminare pozitivă. Această abordare a cetăţeniei ar promova trei tipuri noi de drepturi, ignorate

de statutul uniformizant al cetăţeniei bazate pe naţionalitate, respectiv:

- drepturile de reprezentare specială pentru săraci, vârstnici, afro-americani, homosexuali,

respectiv grupurile sociale care au nevoie de propria reprezentare în cadrul comunităţii politice;

aceste drepturi sunt de obicei acordate temporar, în situaţiile de opresiune, devenind anacronice de

îndată ce dispare acţiunea de discriminare;

- drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o puternică identitate

culturală, aşa cum sunt populaţiile aborigene, comunităţile Roma şi Shinti (populaţiile arctice), dar

şi populaţiile care aparţin unui anumit teritoriu (Quebec); aceste comunităţi culturale nu solicită o

mai bună reprezentare în guvern şi instituţiile centrale, ci transferul limitat al unor prerogative şi

competenţe legislative către autorităţile locale;

- drepturile multiculturale, cum ar fi drepturile diverselor grupuri de imigranţi (de exemplu,

hispanicii) în SUA; solicitările acestor comunităţi vizează dreptul la instruire bilingvă, şcoli proprii,

exceptări fiscale în legătură cu unele practici religioase, ca măsuri de prezervare şi afirmare a

propriei identităţi culturale; spre deosebire de drepturile de auto-guvernare, drepturile multiculturale

promovează mai degrabă integrarea într-o societate pluralistă decât autonomia locală.

Aceste propuneri readuc în discuţie caracterul dual al cetăţeniei. Pe de o parte, cetăţenia

este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale pentru toţi. În această variantă, cetăţenia are

un rol integrator şi reprezintă cel mai important factor de coeziune socială. În cealaltă ipostază,

cetăţenia susţine pluralismul şi diversitatea culturală, încurajând multiculturalismul, identitatea şi

expresia personală. În acest sens, nu există cetăţenie în sine, ca statut universal sau standard unic al

democraţiei, ci o mare varietate de situaţii şi experienţe individuale.

Ideea de „cetăţenie diferenţiată" este ea însăşi contradictorie, ceea ce explică faptul că nu a

fost încă instituţionalizată în toate societăţile. Ea valorifică aparteneţa şi încurajează diferenţele

culturale şi sociale prin măsuri de echitate, descentralizare administrativă şi responsabilizare

politică. Ea menţine însă caracterul unificator al cetăţeniei căci baza politicilor publice rămâne tot

sistemul drepturilor individuale acordate în mod egal pentru toţi. Măsurile preconizate de „cetăţenia

multiculturală" sunt de fapt demersuri de incluziune socială pentru grupurile care se consideră

marginalizate sau chiar excluse, pentru comunităţile cu nevoi specifice sau cele care solicită mai

mult sprijin din partea autorităţilor publice.

Un caz aparte îl reprezintă patriotismul american. Spre deosebire de imperiile şi puterile

coloniale europene, care şi-au obţinut diversitatea prin cuceriri şi alianţe dinastice, pluralismul

american s-a realizat prin adiţionarea de indivizi. În aceste condiţii, etnicitatea şi naţionalitatea nu

au coincis cu teritoriul. Oameni şi comunităţi foarte diferite s-au stabilit pe acelaşi spaţiu geografic

devenind cetăţeni americani, chiar dacă şi-au păstrat rădăcinile identitare şi cultura de origine. În

acest caz, comunitatea politică (definită prin adeziunea la Constituţie şi „The Bill of Rights") a

precedat comunitatea culturală americană. Cea mai eficientă cale de a uni primele comunităţi de

imigranţi a fost cea emoţională, prin afilierea la o patrie de adopţiune şi la valorile constituţionale

americane. Acest sentiment de devoţiune civică s-a transmis de la o generaţie la alta, astfel încât şi

astăzi recunoştinţa şi ataşamentul patriotic sunt sentimente foarte puternice printre cetăţenii

americani. Spre deosebire de Europa, unde patosul patriotic a dispărut practic din discursul public,

în SUA patriotismul rămâne o componentă esenţială a cetăţeniei identitare.

ii) Cetăţenia supranaţională

Procesul în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este în sens invers: de la

state naţionale la o comunitate politică supranaţională, de la dreptul interguvernamental la dreptul

comunitar şi de la etnos la demos. Dacă, în cazul american, patriotismul şi Constituţia au precedat

cetăţenia propriu-zisă, construcţia cetăţeniei europene a pornit de la drepturile supranaţionale

înaintea Constituţiei.

Principala problemă a cetăţeniei supranaţionale rămâne însă dificultatea de a realiza ambele

componente, respectiv cetăţenia legală şi cetăţenia identitară. Până în prezent, diversele proiecte de

integrare europeană au fost relativ uşor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra

ocupării, mobilităţii, rezidenţei sau securităţii sociale. Dificultăţile propriu-zise au apărut din

momentul în care s-a pus problema statutului juridic şi politic al cetăţeniei europene ca atribut al

statului supranaţional. Cele patru drepturi supranaţionale introduse prin Tratatul de la Maastricht

(1992) sunt doar un început şi, în orice caz, nu garantează decât o cetăţenie limitată. Din acest

motiv, aşa cum vom vedea în modulele II şi III, problema cetăţeniei europene rămâne în continuare

deschisă şi controversată.

În această perspectivă, ne vom referi în continuare la două exemple care pot ajuta reflecţia

privind cetăţenia europeană. Primul aduce în discuţie o versiune de cetăţenie statutară propusă de

Habermas. Al doilea are în vedere o formă inedită de identitate postnaţională, anume cetăţenia

cosmopolită.

□Patriotismul constituţional

Ca să rezolve contradicţiile inerente cetăţeniei, Habermas (1995) creează un hibrid statut-

identitate pe care îl propune ca nucleu al cetăţeniei europene supranaţionale. Este „patriotismul

constituţional" sau loialitatea faţă de valorile şi instituţiile europene în care demos-ul prevalează

faţă de etnos iar apartenenţa se raportează la o comunitate politică, nu la un teritoriu. Individul se

identifică cu sistemul de drepturi şi obligaţii supranaţionale într-o manieră „patriotică", în acelaşi fel

în care patriotismul şi constituţionalismul alimentează cetăţenia americană. Identitatea se suprapune

cu statutul, astfel încât acestea încetează să mai fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezultă

din ataşamentul faţă de o comunitate politică („Euro-polity"), fără să existe neapărat şi o unitate

culturală.

În acest caz, comunitatea supranaţională funcţionează pe bază de deliberare şi negociere, după

acelaşi principiu consensual pe care Aristotel îl numise „phronesis" iar Thomas d'Aquino îl

desemnase prin „prudentia" (deciziile importante se iau prin reflecţie şi consultare cetăţenească).

Este ceea ce Raymond Aron (1994) a numit „cetăţenie fără inamici". Ea nu se construieşte

neapărat contra altor identităţi ci printr-o lărgire considerabilă a apartenenţei şi acţiunii colective.

□Cetăţenia cosmopolită

Atât Diogene, cât şi Comenius sau Schiller s-au considerat „cetăţeni ai lumii". La rândul

său, Kant în „Pacea eternă" a susţinut ideea unei „ius cosmopoliticum" în care toţi indivizii să se

simtă „cetăţeni ai unui stat universal al umanităţii".

Astfel de referinţe sunt însă mai degrabă utopii identitare decât proiecte politice plauzibile.

Ele nu fac decât să prelungească proiecţiile personale dincolo de propria cetate sau stat naţional spre

o entitate globală, fără frontiere, numită „cosmopolis".

Bineînţeles, oamenii politici şi guvernanţii nu au luat niciodată în consideraţie astfel de

speculaţii identitare. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul şi statul în interiorul căruia îşi

puteau exercita puterea.

Această viziune strict etatistă a fost însă pusă la îndoială de unii autori contemporani

(Meehan, 1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater, 1999; Delanty, 2000). Ei constată că au

apărut astăzi numeroase centre de autoritate, atât la nivel subnaţional cât şi la nivel transnaţional. Ca

urmare, atât apartenenţa, cât şi loialitatea, participarea şi identitatea (atribute definitorii ale

cetăţeniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri ale comunităţii politice.

Această abordare depăşeşte atât viziunea utopică de tip kantian (limitată la compasiunea şi

solidaritatea universală), cât şi modelul etatist al cetăţeniei. Noul cosmopolitism are ambiţia să

definească o cetăţenie globală care să fie în acelaşi timp statut politic şi identitate.

Aşa a apărut conceptul de cetăţenie cosmopolită susţinut îndeosebi de Linklater (1999) şi

Delanty (2000). Este o cetăţenie informală („unbounded citizenship"), spre deosebire de cetăţenia

formală care este obţinută prin naţionalitate („bounded citizenship"). Acţiunea civică se derulează în

societatea globală şi este legitimată prin drepturile şi libertăţile garantate de instrumentele

universale şi europene (în special „Declaraţia Universală" şi „Carta Europeană a Drepturilor

Omului"). Chiar dacă guvernele rămân încă strâns ancorate de spaţiul politic care le-a emanat

(comunitatea electorală sau cea a propriilor organizaţii politice), cetăţenii pot deja să participe sau

să se adreseze unei societăţi civile globale. Prin diversele acorduri bilaterale sau sisteme de

integrare regională, frontierele spaţiului politic devin deschise şi permeabile, astfel încât drepturile

şi responsabilităţile depăşesc cu uşurinţă spaţiul public al teritoriului naţional.

Cetăţenia cosmopolită este însă mai mult un principiu şi o opţiune identitară, rezultată din

interdependenţa şi globalizarea comunităţilor politice, decât o referinţă explicită, instituţionalizată şi

recunoscută ca atare de legislaţia naţională. Ea se regăseşte doar în analizele politice şi discursul

academic, nu şi în textele constituţionale sau în dreptul internaţional.

5. Cetăţenia şi societatea civilă

Societatea civilă este spaţiul public în care interacţionează cetăţenii organizaţi. Ea este astfel

un sistem de relaţii organizaţionale, un set de valori şi o acţiune colectivă.

În contextul analizei noastre, societatea civilă reprezintă atât o oportunitate cât şi o modalitate

de exprimare a cetăţeniei. Din acest motiv, cele două concepte au fost adeseori asociate,

incriminându-se o relaţie de interdependenţă. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul dintre autorii

care s-au ocupat îndeaproape de această relaţie, elaborează chiar o tipologie a cetăţeniei în funcţie

de participarea în spaţiul public. Ar exista astfel un comportament auto-centrat („self-interested

behaviour") şi un comportament altruist („other-interested behavior"). Primul denotă o opţiune pe

termen scurt şi are în vedere bunăstarea materială reciprocă, pe baza unei mutualităţi bine

circumscrise: A oferă ceva lui B iar B îi dă lui A altceva. Forma altruistă acţionează pe termen lung

şi vizează scopuri spirituale şi ideologice, pe baza unui „schimb generalizat". Ea presupune oferta

de servicii şi bunuri de la o persoană către un grup sau o comunitate, fără să existe neapărat

reciprocitate directă. Motivaţia acestei acţiuni este interesul general sau cea ce anticii au numit

„virtute civică".

Aceste relaţii au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din tabelul 1. Interacţiunea

limitată este specifică pieţei, unde contractele sunt pragmatice, se stabilesc în termeni precişi şi

urmăresc beneficiul direct. Este relaţia de vânzare-cumpărare care s-a extins şi asupra schimburilor

sociale şi culturale (de exemplu, negocierea condiţiilor de muncă). Ea se caracterizează prin

reciprocitate, indiferent dacă interacţiunea are loc între individ-individ, între individ-grup sau grup-

grup.

—A

De la individ laDe la individ la grupDe la un grup la alt grupindivid

Interacţiune(1)(3)(5)limitatăSchimbul diadicCătre un grup limitatReciprocitate limitată (suprapunereaparţială a intereselor)A<->CDEFGABCDEFV<->CDEFGH(2)(4)(6)Schimbul multipluCătre o comunitateExcluderea reciprocă (între grupuri culargă (societatea,interese similare)A^B (t1)naţiunea)A^B (t2)A<->BCDEFGHIJKABCDEF<->GHIJKLA^B (t3)Interacţiune(7)(8)(10)generalizatăSecvenţiereCircuit închisSchimbul unilateral cu un grup similar,fără beneficiu directA—B—C—D—EA—BCDE,ABCD—

Tabelul 1. Tipologia interacţiunilor civice (Janoski, 1998)

B—ACDE,

BCDE—

C—ABDE, D—ABCE, E—ABCD

WXYZ— XYZA

(9)

Circuit deschis

(11)

Excludere reciprocă

A—BCDE, B—CDEF, C—DEFG, D—EFGH, Z—ABCD

ABCD— EFGH— IJKL—

WXYZ— ABCD

Interacţiunea generalizată, pe de altă parte, este generoasă şi unidirecţionată. Ea nu obţine

avantaje pentru iniţiatori, ci doar efecte în folosul comunităţii sau al altor indivizi. Motivaţia acestei

forme altruiste de interacţiune este interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi, grupuri

sau comunităţi (de exemplu, acţiunile filantropice sau caritabile, recursul la drepturile omului pentru

a apăra interesele unor persoane sau grupuri oprimate, sensibilizarea publică în favoarea unor idei

sau proiecte civice etc.). Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru că decurg din opţiunea morală a

iniţiatorilor, nu din obligaţiile care revin din statutul de cetăţean.

Această formă de patos civic, de acţiune în beneficiul general stă la baza societăţii civile.

După Janosky (1998, p. 95), nu orice deţinător al statutului de cetăţean este capabil şi dispus să se

implice în societatea civilă. În funcţie de gradul şi forma participării civice, există şase tipuri de

cetăţeni:

- cetăţeanul încorporat - este parte a elitei sau se consideră ca atare; se identifică cu acţiunea

guvernamentală şi o susţine fără rezerve;

- cetăţeanul oportunist - participă la activităţi politice doar în măsura în care îi convine sau

obţine un avantaj personal;

- cetăţeanul activ - ia parte la viaţa obştească, fiind deseori implicat în conflicte cu

autoritatea publică; poate fi angajat în partide politice sau alte organizaţii şi se preocupă de interesul

general, într-o manieră altruistă;

- cetăţeanul pasiv - acceptă autoritatea şi conducerea politică deşi nu este convins că acţiunea

acestora este cea mai potrivită; se manifestă incidental şi periodic, cu ocazia votului sau a unor

evenimente deosebite;

- cetăţeanul cinic - este similar cetăţeanului activ, fiind capabil şi interesat de participarea

politică; confruntat cu dificultăţile unui schimb generalizat, specific societăţii civile, el/ea se

mulţumeşte cu o critică indirectă (de exemplu, ironie politică, absenteism) sau se opreşte la o

interacţiune limitată;

- cetăţeanul marginalizat - este inactiv şi alienat, datorită lipsei de mijloace şi oportunităţi;

este categoria celor cu drepturi formale, lipsiţi însă de posibilitatea reală de a le exercita; poate face

obiectul manipulării politice, mai ales în situaţii pre-electorale;

- cetăţeanul fatalist - este apatic, inactiv şi defetist; el neagă chiar utilitatea participării

politice, fiind neîncrezător în oportunitatea unui atare efort.

Participarea la societatea civilă se bazează în special pe forma altruistă de cetăţenie şi pe

cetăţenii activi (primele trei forme din tipologia lui Janoski). Aşa cum vom vedea în continuare,

altruismul şi activismul politic sunt esenţiale pentru disputa cu statul în negocierea drepturilor civile

şi politice.

a) Definiţia societăţii civile

Ca şi cetăţenia, termenul de societate civilă înseamnă diferite lucruri pentru diverse persoane.

Este un termen care captează atenţia şi beneficiază de o largă circulaţie, în pofida lipsei de acord

conceptual. Din acest motiv, Seligman (1992) preferă să se refere la „ideea de societate civilă" în

locul unei definiţii standard. Sensul acestei sintagme se precizează prin utilizare, în funcţie de

context şi epocă istorică.

În tabelul 2 am sintetizat principalele poziţii clasice faţă de societatea civilă. Termenul ca

atare a fost introdus de Hegel, pentru a desemna sistemul de solidaritate colectivă al burgheziei în

negocierea drepturilor sale cu statul.

Ceea ce ne interesează în contextul de faţă este sensul contemporan al societăţii civile, aşa

cum apare în teoria politică. Putem decela astfel trei tipuri de definiţii:

- contraputere sau alternativă faţă de stat şi de piaţă („societatea civilă este societate minus

stat" sau ceea ce rămâne din societate în afară de stat) - această definiţie a fost introdusă de

iluminismul scoţian din sec. XVIII (Adam Smith, David Hume, Francis Hutchinson şi Adam

Ferguson);

- sectorul non-profit al societăţii, unde cetăţenii desfăşoară activităţi benevole, fără beneficii

economice; aceste activităţi sunt în favoarea interesului comun, al unor persoane sau grupuri

oprimate (este sensul introdus de comunităţile puritane din SUA în secolul

XIX);

- organizaţiile non-guvernamentale pe bază voluntară, ca expresie a drepturilor şi libertăţilor

dobândite la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Tabelul 2. Definiţii clasice ale societăţii civile

Autorul Criteriul Definiţia

ARISTOTEL participarea politică un tip de societate (Koinomia) care permite

participarea politică a cetăţenilor egali

SF.

AUGUSTIN

separarea Naturii de

Graţie

este „Urbis" (societatea umană) în opoziţie

cu „civitas Dei" (lumea transcendentă)

HOBBES coeziunea socială interesul comun şi uniunea tuturor

entităţilor politice (guvernanţi, grupuri, cetăţeni)

pe baza unui contract social

LOCKE primordialitatea

indivizilor faţă de stat

comunitatea politică a cetăţenilor pentru a

proteja proprietatea privată

KANT distincţia dintre

legalitate şi moralitate

un spaţiu public comun unde sunt garantate

participarea la structurile civile şi autonomia

indivizilor; societatea civilă este o sinteză a

raţiunii, egalităţii şi libertăţii, care face posibil

controlul vieţii publice de către moralitatea

privată

HEGEL respectul reciproc al

drepturilor individuale (în

special a dreptului de

proprietate)

solidaritatea etică bazată pe reciprocitate şi

recunoaşterea mutuală a drepturilor; unitatea

dintre dreptul public şi etica privată; statul

rămâne garantul contractului social

MARX tensiunea dintre statul

capitalist şi clasa muncitoare

exploatată

o zonă de influenţă a non-statului ca

rezultat al capitalismului şi industrializării; este

arena publică unde se desfăşoară lupta de clasă

Acest din urmă sens predomină în literatura politică şi sociologică din ultimele decenii.

Astfel, după Schmitter (1997, p. 240): „Societatea civilă poate fi definită ca un set sau un sistem de

grupuri intermediare auto-organizate care

- sunt relativ independente atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de unităţile private de

producţie şi reproducţie, adică faţă de firme şi familie;

- au capacitatea de a delibera şi a întreprinde acţiuni colective în apărarea sau promovarea

intereselor şi ideilor lor;

- nu urmăresc să ia locul funcţionarilor de stat sau al întreprinzătorilor particulari, nici să

accepte responsabilităţi publice;

- convin să acţioneze conform unor reguli prestabilite, de exemplu, sub forma unor înţelegeri

civice, pe bază de încredere şi respect reciproc"6.

Cea mai apropiată de poziţia noastră este însă definiţia lui Janoski (1998, p. 12): „Societatea

civilă reprezintă sfera discursului dinamic şi interactiv dintre stat, sfera publică reprezentată de

organizaţiile voluntare şi sfera pieţei cuprinzând firmele private şi sindicatele".

Această definiţie ne convine cel mai mult pentru că:

- pune accentul pe negocierea colectivă a drepturilor şi responsabilităţilor, ca expresie a

cetăţeniei;

- ia în consideraţie nu doar relaţia stat-cetăţeni, ci toate formele de interacţiune dintre sfera

publică, stat, piaţă şi sfera privată;

- îmbină discursul civic cu acţiunea politică.

b) Structura spaţiului public

Din definiţia de mai sus, rezultă că societatea civilă nu este o zonă strict delimitată a societăţii

globale şi nici nu se reduce la opoziţia sistematică faţă de puterea publică. Ea constă în

interacţiunile pe care toate componentele sistemului social le angajează pe arena publică.

Ca şi Habermas (1989), Janoski se referă la patru componente interdepedente ale societăţii

(vezi fig. 6):

■s tatul cuprinde cele trei puteri (legislativă, executivă şi juridică), precum şi instituţiile

specializate ale ordinii publice (poliţia, vama, armata, informaţiile interne şi externe);

■s fera privată include viaţa familială, prietenii, relaţiile personale şi intimitatea;

■piaţa este reprezentată de firmele private şi corporaţiile angajate în activităţi lucrative,

bursele de valori, federaţiile patronale, grupurile profesionale, asociaţiile consumatorilor,

sindicatele;

■s fera publică este zona cea mai complexă şi mai vizibilă a societăţii: este spaţiul civic unde

interacţionează celelalte trei componente (este forum-ul societăţii moderne), unde au loc negocieri

şi dispute, unde se desfăşoară „acţiunea comunicativă" (Habermas); sfera publică cuprinde cel puţin

cinci tipuri de organizaţii voluntare (Janoski, 1998, p. 14):

- partidele politice care nu sunt la guvernare şi nu sunt subordonate statului;

- grupurile de interes, menite să influenţeze deciziile asupra unor probleme care interesează

un anumit grup;

6 Pentru diversitate, poate fi utilă şi definiţia lui Barber (1998, p.6), după

care societatea civilă este spaţiul public al cetăţenilor organizaţi, autonomi în

raport cu statul şi piaţa. Este al treilea sector al sistemului public, „un spaţiu

- organizaţiile filantropice („comunitas") colectează fonduri pentru a completa bugetul

public pentru asistenţă sau protecţie socială; furnizează ajutor direct (Crucea Roşie, Rotary Club)

sau organizează întrajutorarea (Asociaţia Bolnavilor Parkinson, Asociaţia Sindromului Down etc.);

- mişcările sociale se centrează pe activităţile de „lobby", de promovare a imaginii publice,

pe campanii de presă, colectare de semnături, demonstraţii, acţiuni de protest;

- grupurile religioase fac parte din sfera publică (nu din cea privată, restrânsă la aderenţi) în

măsura în care oferă servicii de interes comun (de exemplu, asistenţă socială şi medicală) sau

propun politici publice alternative (de exemplu, eliminarea avorturilor pentru susţinerea politicii

demografice); intră aici asociaţiile şi federaţiile, fundaţiile religioase, cluburile pe baze confesionale

şi fondurile de caritate.

Fig. 6. Componentele sistemului social (Janoski, 1998)

* În această zonă sunt constituite corporaţiile publice sub autoritate tripartită (de exemplu,

parteneriatul social).

În această reprezentare multidimensională, spaţiul public este un câmp de forţe care angajează

interacţiuni cu toate celelalte sfere ale vieţii sociale, respectiv statul, piaţa şi sfera privată.

Cetăţenia nu este o relaţie simplă între cetăţeni şi stat, ca în definiţiile etatiste tradiţionale, ci un

sistem de acţiuni şi negociere colectivă care angajează toate cele patru componente ale societăţii

globale: sfera publică, sfera privată, statul şi piaţa.

La rândul său, societatea civilă nu se reduce la organizaţiile non-guvernamentale, ci include:

- discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contestaţie);

- ansamblul interacţiunilor dintre componente, exprimate pe arena publică;

- cele cinci organizaţii voluntare descrise mai sus.

În această optică, societatea civilă este comunitatea politică cea mai dinamică şi mai eficientă,

care oferă cele mai diverse şi mai reprezentative oportunităţi de exercitare a cetăţeniei.

c) Tipologia regimurilor politice

Configuraţia propusă de Janoski nu trebuie să ne inducă imaginea unei superorganizaţii

armonioase, identice pentru toate societăţile, în care interesul comun prevalează întotdeauna. Din

contră, definirea celor patru sfere interdependente nu anulează posibilitatea comportamentelor

impredictibile şi atipice sau, pur şi simplu, absenţa cooperării între cetăţeni. Activismul şi modelul

altruist coexistă cu celelalte forme de cetăţenie din clasificarea lui Janoski, astfel încât este posibil

ca angajamentul civic şi conduitele colectiviste să nu fie atitudini dominante. Aceasta explică, de

altfel, incidenţa destul de mare a manifestărilor care caracterizează „deficitul democratic" (apatie,

absenteism, individualism exacerbat, intoleranţă) la care ne-am referit cu altă ocazie.

Există însă şi altă sursă de variaţie, care influenţează forma concretă de articulare a celor patru

componente ale societăţii. Este vorba de regimul politic şi ideologia subiacentă, care pot

determina ponderea efectivă a statului, a pieţei şi a sferei private în raport cu arena publică.

Janoski a sesizat foarte bine acest aspect şi a încercat el însuşi să aplice tipologia

binecunoscută a lui Held (1987) după care există patru tipuri generice de regimuri politice: modelul

pluralist, modelul elitist, modelul neo-corporatist şi modelul societăţii de masă. Fiecare dintre

acestea se caracterizează prin anumite relaţii între componentele vieţii sociale, pe care Janoski

(1998, p. 110-111) le sintetizează sub forma diagramelor din fig. 7. Ceea ce pare să diferenţieze

aceste modele este importanţa dată diverselor organizaţii ale societăţii civile: asociaţii religioase,

partide politice, grupuri de interes, grupuri „watch dog" sau de monitorizare civică, cluburi

recreative, fundaţii caritabile. În regimul liberal, organizaţiile voluntare domină arena publică,

astfel încât nu mai este nevoie de intervenţia statului. În acest model, statul este practic deconectat

de organizaţiile voluntare: el încurajează iniţiativele şi soluţiile oferite de sectorul privat şi de

„business" (este modelul care predomină în SUA, Canada, Australia şi Japonia). Modelul elitist,

exemplificat de Franţa şi Germania doreşte să contracareze imprevizibilitatea şi inechitatea

soluţiilor de tip liberal. Ca urmare, statul acordă un rol important organizaţiilor considerate de elită

(sindicale, religioase, patronale, regionale) în susţinerea serviciilor sociale. De exemplu, în baza

principiului subsidiarităţii, astfel de organizaţii non-profit pot utiliza fondurile specializate colectate

de stat (fondul de şomaj, fondul de patrimoniu sau fondul de dezvoltare regională) pentru a

implementa politicile sociale. Regimul neo-corporatist încurajează comasarea grupurilor de interes

sub formă de asociaţii pe bază de afinităţi sau programe (de exemplu, asociaţiile patronale,

confederaţiile, sindicatele de ramură, parteneriatul social). Spre deosebire de modelul elitist, aceste

structuri se auto-guvernează şi sunt supuse competiţiei. Ele se deosebesc şi de modelul liberal,

pentru că sunt mai stabile (de exemplu, agenţiile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca,

Olanda).

Fig. 7. Tipologia regimurilor politice (Janoski, 1998)

În modelul societăţii de masă, mediile de informare domină sfera publică. Este „societatea-

spectacol", exemplificată cel mai bine de SUA, unde media nu constituie doar unul din grupurile de

interes (ca în celelalte trei modele), ci principalul factor de influenţă politică. Puterea lor este atât de

importantă, încât tinde să monopolizeze întreaga sferă publică. Riscul în acest caz este ca mesajul

civic propriu-zis să-şi piardă autenticitatea şi să se banalizeze, fiind pus pe acelaşi plan cu reclamele

comerciale, manipularea politică şi propaganda în interes personal.

d) Globalizarea societăţii civile

Una din limitele analizei lui Janoski este că cele patru sfere de activitate sunt circumscrise

statului naţional. Modelele sale de societate au fost exemplificate prin regimuri politice specifice

unor state şi guverne. Cetăţenia se exercită doar în interiorul acestei entităţi politice pe care Janoski

o desemnează prin „sistemul social global". Această abordare rămâne tributară ecuaţiei

etnocentriste a lui Marshall, după care naţionalitatea (statutul de cetăţean) este o precondiţie a

drepturilor omului şi se exercită în interiorul unui stat suveran.

Această condiţionare a accesului la drepturi de afilierea statală şi de statutul de cetăţean este

astăzi chestionabilă. Proiectul de unitate politică europeană este o provocare directă a acestei

condiţionări tradiţionale. Am văzut, de asemenea, cum cetăţenia postnaţională se detaşează de un

teritoriu anumit, luând ca referinţă drepturile omului, care sunt universale. Unii autori, ca de

exemplu Turner (1993), Soysal (1994), Badie (1995) şi Ohmae (1995), se întreabă în acest context

dacă nu cumva centrarea pe drepturile omului nu înseamnă de fapt sfârşitul cetăţeniei ca paradigmă

politică.

În realitate, drepturile omului în sine nu asigură automat participarea la comunitatea politică.

Chiar şi versiunea postnaţională a cetăţeniei (de exemplu, patriotismul constituţional al lui

Habermas) presupune anumite competenţe civice şi înţelegerea mecanismelor instituţionale ale

democraţiei participative.

În plus, aşa cum vom vedea imediat, drepturile singure nu sunt suficiente ca statutul de

cetăţean să funcţioneze. Ele sunt de obicei asociate cu responsabilităţile care instrumentează

loialitatea faţă de comunitatea politică şi obligativitatea morală a participării civice.

Exemplul societăţii civile şi configuraţia multipartită a lui Janoski ne-au atras însă atenţia

asupra faptului că statul nu este singura formă de comunitate publică. „Interacţiunile generalizate"

care caracterizează indivizii altruişti şi responsabili traversează practic întreaga societate, sub forma

societăţii civile.

Întrebarea este însă dacă această interpretare a societăţii civile poate fi extinsă dincolo de un

teritoriu sau tip de societate. Janoski nu abordează acest subiect, însă alţi analişti (Hann şi Dunn,

1996; Scholte, 1999) vorbesc deja de o „societate civilă globală". Scholte (1999, p. 10), de

exemplu, defineşte globalitatea ca o suprateritorialitate, ceea ce înseamnă că societatea civilă

globală:

- se ocupă de problemele transversale ale umanităţii,

- presupune comunicare transfrontalieră,

- se sprijină pe organizaţii transteritoriale,

- este o formă de solidaritate suprateritorială.

Trebuie să recunoaştem că, în pofida aspiraţiilor, aceste patru atribute sunt mai greu de

realizat la nivel global decât în interiorul unei societăţi naţionale. „Lumea" este mult mai eterogenă

şi mai inegală decât statele suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o comunitate politică

propriu-zisă. La nivel european, date fiind contingenţele istorice şi elementele unificatoare deja în

funcţiune (piaţa comună, moneda unică, dreptul comunitar), globalizarea societăţii, inclusiv a

societăţii civile, este mult mai plauzibilă.

Până în prezent, problemele mondiale globale au fost abordate prin prisma agenţiilor

internaţionale ca ONU, sistemul Bretton Woods (Banca Mondială şi FMI), OSCE, Grupul G8.

Mesajul acestor organizaţii interguvernamentale, chiar dacă ele au promovat standarde comune ale

democraţiei, nu a fost întotdeauna credibil. În mare parte, activismul civic global s-a orientat chiar

împotriva acestor organizaţii, considerate nereprezentative pentru societatea civilă globală.

Cu alte cuvinte, fără participarea efectivă a tuturor părţilor (statele şi business-ul), aşa cum

preconizează de fapt modelul lui Janosky, nu este posibilă o societate civilă globală. Activismul

transfrontalier, solidaritatea internaţională a cetăţenilor şi mobilitatea ONG-urilor, ca şi referinţa

comună la drepturile omului, nu sunt suficiente pentru a realiza o societate civilă cu vocaţie

universală.

6. Competenţa civică

Democraţia nu este de conceput fără cetăţenie iar cetăţenia nu este posibilă fără cetăţeni

competenţi şi angajaţi. Această relaţie simplă stă la baza competenţei civice, pe care Mead (1986),

Turner (1993), Almond şi Verba (1996) o plasează la originea cetăţeniei. Este capacitatea

persoanelor, grupurilor şi comunităţilor de a participa activ la viaţa publică, ceea ce presupune:

- o cultură civică minimală;

- un set de drepturi şi responsabilităţi;

- oportunităţi civice.

Cu alte cuvinte, dincolo de statutul formal al cetăţeniei, deţinătorul de drepturi şi

responsabilităţi trebuie să fie capabil să le exercite în mod efectiv, să aibă competenţele adecvate şi

să beneficieze de şanse reale de exprimare a acestor competenţe.

Vom analiza cele trei aspecte în continuare.

a) Cultura civică

Prin cultură civică înţelegem ansamblul cunoştinţelor, valorilor, atitudinilor şi abilităţilor

referitoare la comunitatea politică, la instituţiile publice şi la actorii participanţi. Este aceea parte a

culturii umane care susţine cetăţenia şi comportamentul politic.

Există trei ipostaze ale culturii civice, în funcţie de cadrul de referinţă:

□Cultura civică ideală este ansamblul cunoştinţelor şi abilităţilor necesare pentru par-

ticiparea politică şi realizarea democraţiei ca proiect istoric. Ea cuprinde competenţele minimale ale

cetăţeniei într-un regim democratic şi se referă la valorile şi instituţiile democraţiei, la sistemul de

decizie colectivă, la drepturile şi responsabilităţile cetăţeanului, la cunoştiinţele privind procesele

politice, legislative şi financiare, la modul de funcţionare a societăţii civile.

□Cultura civică specifică unui tip de societate democratică se caracterizează prin anumite

„pattern"-uri psiho-culturale, în funcţie de condiţiile particulare ale comunităţii politice. Almond şi

Verba (1996, p. 47), de exemplu, au identificat trei modele predominante, respectiv cultura

parohială, cultura dependentă şi cultura participativă. Cultura civică a unei comunităţi politice se

defineşte prin cunoştinţele, atitudinile şi ataşamentul cetăţenilor faţă de sistemul politic în general,

faţă de input-urile sistemului politic (roluri, actori şi politici publice), faţă de output-uri (procesele

administrative care aplică politicile publice) şi faţă de sine ca participant activ. Cultura civică (pe

care Almond şi Verba o mai numesc şi „cultură politică") cuprinde astfel trei componente:

„orientarea cognitivă", respectiv cunoştinţele despre sistemul politic, instituţiile şi actorii săi;

„orientarea afectivă" sau atitudinile şi dispoziţiile referitoare la sistemul politic; „orientarea

evaluativă", care rezultă din judecăţile şi opiniile cu privire la sistemul politic şi realizările sale într-

un context dat. □ Cultura civică şcolară este de fapt o analiză a „bunului cetăţean", sub formă de

competenţe dezirabile. Este o versiune normativă dedusă din celelalte două (cultura civică ideală şi

cultura civică specifică) care, după Almond şi Verba (1996, p. 59), poate fi etichetată drept

„raţionalist-activistă" pentru că pune accentul pe participarea raţională în interiorul input-urilor

sistemului politic. S-au propus diverse inventare de competenţe care să definească această ipostază

a culturii civice, aşa cum se prezintă ea în curriculum şi manualele şcolare. Sinteza din anexa II,

unde am reunit cele mai cunoscute variante (Audigier, Velhuis şi Civitas), pune în evidenţă patru

tipuri de competenţe: cunoştinţe, atitudini, valori şi abilităţi. Toate cele trei inventare de competenţe

sunt acceptabile în măsura în care rămân orientative, sub formă de repere curriculare.

Cu alte cuvinte, cultura civică poate fi considerată ca un standard sau un referenţial comun al

societăţilor democratice doar în măsura în care luăm în consideraţie ipostaza sa ideală, aşa cum este

prezentată în tratatele de ştiinţe politice. În momentul în care se trece la definirea politicilor publice

dintr-o anumită comunitate politică sau la curriculum-ul naţional dintr-un anumit sistem de

învăţământ, modelul ideal are nevoie de adaptări şi contextualizări, în funcţie de specificităţile

culturale şi priorităţi. Aceasta nu înseamnă nici denaturarea principiilor democratice, nici folosirea

de standarde duble sau realizarea unor hibrizi eufemistici de tip „democratura" (Schmitter), ci doar

contextualizarea şi concretizarea cetăţeniei ca acţiune socială.

b) Drepturile şi responsabilităţile

Teoria politică admite astăzi fără rezerve că cetăţenia presupune apartenenţa la o comunitate

politică, participarea, identitatea, drepturile şi responsabilităţile ce decurg din statutul de cetăţean.

Dincolo de acest consens relativ încep însă controversele, referitoare în special la drepturi şi

responsabilităţi: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul juridic de cetăţean? Drepturile

civile, politice şi sociale sunt reciproc contradictorii sau unitare? Cum se articulează între ele şi cum

interacţionează drepturile şi responsabilităţile? Care este statutul lor juridic? Ne referim la obligaţii

şi îndatoriri sau la responsabilităţi?

Aceste întrebări sunt suficiente ca să ne convingă de faptul că problema drepturilor şi

responsabilităţilor se află în centrul dezbaterilor privind cetăţenia. Unii autori, ca Twine (1994),

Freeden (1998) şi Janoski (1998) consideră că atât ideologiile, cât şi clasificarea regimurilor politice

se fac în funcţie de poziţia faţă de drepturi şi responsabilităţi. De o manieră generală, liberalismul a

pus accentul pe drepturi şi potenţialul lor emancipator, pe contribuţia pieţei şi a iniţiativei private.

La polul opus, doctrinele conservatoare şi socialdemocraţia au acordat mai multă importanţă

obligaţiilor şi statului ca garant al egalităţii şi ca mediator al conflictelor sociale.

Această opoziţie este însă ultrasimplificatoare. De exemplu, liberalismul ca doctrină nu este

deloc omogen, chiar dacă primii teoreticieni (Locke şi Paine) privilegiau indivizii faţă de

comunitate. Ulterior, aşa cum arată Faulks (2000, p. 56), ideea unui individ deconectat de „polis" a

devenit caducă. Comunitatea şi drepturile individuale formează un ansamblu indivizibil, astfel încât

nu pot funcţiona ca un factor de diferenţiere a ideologiilor şi regimurilor politice.

De fapt, principala eroare aici este însăşi interpretarea celor două ca alternative opozabile.

Drepturile şi responsabilităţile sunt inseparabile, astfel încât orice considerare izolată a uneia, prin

excluderea sau în opoziţie faţă de cealaltă, este artificială şi prejudiciabilă. Ele alcătuiesc împreună

nucleul tare al competenţei civice şi dau substanţă statutului de cetăţean. Fără drepturi şi

responsabilităţi, apartenenţa şi identitatea ar fi sterile, fiind imposibilă acţiunea socială şi

participarea politică. Din acest motiv, preferăm să ne referim la responsabilităţi, nu la obligaţii şi

îndatoriri. Obligaţiile scot în evidenţă obligativitatea respectării legii şi a deciziilor majorităţii iar

îndatoririle decurg din loialitatea faţă de stat. Obligaţiile şi îndatoririle sunt impuse şi nu se

negociază. Responsabilităţile, în schimb, decurg din liberul arbitru şi exprimă o opţiune, o decizie

personală, o îndatorire morală. Competenţa civică este mai eficientă în cazul responsabilităţii

asumate decât ca efect al obligativităţii şi constrângerii.

Principalul motiv pentru care drepturile şi responsabilităţile au avut un tratament asimetric a

fost regimul lor juridic diferit. Drepturile au fost concepute pentru a apăra libertatea şi autonomia

individului în faţa statului şi a oricărei forme de putere laică. În consecinţă, toate instrumentele

universale şi europene de protecţie (Declaraţia Universală, Carta Europeană, Carta Drepturilor

Fundamentale) se referă la drepturi, nu la responsabilităţi. Pentru a palia acest dezechilibru, în 1999

anul aniversării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, un grup de foşti şefi de state conduşi

de Helmut Schmidt („Grupul Interaction") a înaintat ONU o Declaraţie Universală a

Responsabilităţilor. Proiectul a eşuat pentru că nu s-a căzut de acord asupra instituţionalizării

acestei Declaraţii şi, mai ales, nu s-a găsit un instrument de implementare a responsabilităţilor care

să evite recurgerea la statul totalitar.

Drepturile şi responsabilităţile au fost deseori interpretare ca opozabile pentru că aparţin unor

forme diferite de raţionalitate (Kovâcs, 1999): drepturile sunt norme juridice iar responsabilităţile

sunt norme morale. Enunţarea drepturilor sub formă de enunţuri imperative implică în mod

intrinsec consecinţa morală a respectării lor conform clauzei limitării reciproce: drepturile unui

individ sunt limitate de drepturile similare ale altui individ iar acordarea de drepturi implică

responsabilitatea morală a respectării lor.

Prin urmare, responsabilităţile nu sunt neapărat o contrapondere a drepturilor sau alternativa

lor simetrică. Ele sunt versante complementare ale ansamblului comun numit competenţă civică.

Responsabilităţile sunt enunţuri atât de abstracte şi difuze (fiind vorba de un principiu moral), încât

este imposibil să se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o relaţie de la cauză la efect (un drept

- o responsabilitate corespunzătoare). În plus, aşa cum demonstrează Hart (1968, p.11),

responsabilitatea este multiformă, fiind dificil de codificat în formă juridică: responsabilitatea poate

fi sursă (a fi responsabil de ceva), poate avea sensul de

„accountability" (a da seamă), poate sugera capacitatea de a face ceva („compos mentis" sau

cerinţa de a fi competent mintal şi legal), poate fi înţeleasă ca o însărcinare publică (deţinerea unei

funcţii) sau ca o virtute (ceea ce exprimă o judecată de valoare: o persoană are „simţul

responsabilităţii" sau se comportă în mod „responsabil"). Ca să complice şi mai mult analiza,

Bovens (1998, p. 51) apreciază că drepturile sunt individuale sau colective, pe când

responsabilitatea poate fi individuală, de grup sau corporativă, poate fi activă (exprimată pe

parcursul acţiunii) şi pasivă (responsabilitatea „post-factum" sau reactivă).

Teoria politică este deci confruntată cu o triplă problemă privind relaţia drepturi-

responsabilităţi:

- asimetria şi opozabilitatea lor;

- dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic, drepturile rămân

inseparabile şi unitare, chiar dacă analizele politice le ierarhizează sau le separă conjunctural;

- imposibilitatea de a codifica juridic responsabilităţile, care rămân în domeniul opţiunii şi al

judecăţii morale.

Aceste probleme persistă în orice situaţie de aplicare a competenţei civice, inclusiv în cazul

cetăţeniei europene.

c) Învăţarea cetăţeniei

Cetăţenia este o construcţie culturală şi istorică. Ea se învaţă de fiecare individ şi generaţie de

cetăţeni, printr-un proces spontan de socializare politică sau prin demersuri sistematice de educaţie

civică într-un mediu specializat (de exemplu, în şcoală).

Societatea şi comunitatea politică reprezintă cadrul natural în care se formează ceea ce Crick

şi Porter (1978) au numit „alfabetizarea politică" („political literacy"). Este un mediu polivalent şi

deschis în care competenţele civice se formează spontan, împreună cu alte forme de „alfabetizare"

(cognitivă, comunicativă, digitală, tehnologică etc.).

În acest context global, socializarea politică are propriile mijloace şi forme de acţiune. Dekker

şi Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei forme de acţiune:

- socializarea politică intenţionată şi directă, al cărui scop explicit este dobândirea de

cunoştinţe specializate, formarea atitudinilor şi a comportamentelor cetăţeneşti (de exemplu, prin

educaţie civică sau alte materii şcolare);

- socializarea politică intenţionată indirectă se realizează prin influenţele care nu au drept

scop principal educaţia politică (de exemplu, prin participarea la o activitate voluntară);

- socializarea politică neintenţionată şi indirectă are loc în situaţiile de învăţare informală,

de exemplu, prin lectura presei sau urmărirea „spectacolului străzii".

52

În ansamblul său, întreaga societate funcţionează ca un mediu colectiv de socializare politică.

Dekker şi Meyenberg au descris cu amănunţime componentele sistemului global de socializare

politică sub forma din tabelul 3, unde se observă clar diversitatea agenţilor de socializare („political

socializers" sau „political socialization agents").

Şcoala rămâne unul din mediile cele mai influente şi o opţiune majoră în cadrul demersurilor

de socializare politică. Ca mediu de formare a culturii civice, şcoala are contribuţii specifice:

- cuprinde copiii şi tinerii reuniţi într-o organizaţie de integrare socială;

- este un mediu de acţiune şi decizie colectivă, ipostază valorificată îndeosebi prin tendinţele

moderne de autonomie şi responsabilizare a unităţilor de învăţământ („self-development" şi „self-

improvement schools");

- este un spaţiu public în care se pot exercita toate atributele cetăţeniei democratice, respectiv

apartenenţa, identitatea, participarea, drepturile şi responsabilităţile; în acest sens, „democraţia

internă" a şcolii se inspiră direct din principiile cetăţeniei;

- oferă situaţii civice reale, similare cu cele din societatea globală, precum relaţia cu

autoritatea, negocierea colectivă, inechitatea sau jocurile de putere;

- permite transmiterea sistematică a cunoştinţelor despre cetăţenie şi formarea deliberată a

valorilor, atitudinilor şi abilităţilor necesare vieţii publice;

- este un mediu complex de socializare politică care integrează trei forme specifice de

influenţe educative (vezi fig. 8): educaţia formală (curriculum-ul oficial şi învăţarea sistematică a

unei materii, finalizată prin diplome şi certificate formale), educaţia non-formală (activităţile

53

Agenţi de socializare politicăPersoane sau grupuriInstituţii, organizaţii şi medii socialegrupuri primare familiapărinţii, bunicii, fraţii şi surorile, veciniimediul familialsistemul de învăţământşcoalaprofesorii, colegiiprocesul de învăţământ, instituţia şcolară, sistemul intern de decizie, curriculum-ul, manualele, ritualul academic, activităţile extraşcolarebisericaclerulserviciile religioasemedia şi comunicaţiile de masăprezentatorii, formatorii de opinie, actorii, cântăreţii preferaţiTV, cinematografele, radioul, presa scrisă, Internetul, jocurile interactivecolegii şi prieteniicolegii de echipă, partenerii, liderii informalicluburile de tineret, activităţile recreative şi sportive, competiţiilesistemul de ocupare profesionalăpatronii, angajatorii, formatorii, partenerii sociali, manageriicompaniile şi firmele, echipa de muncă, comunităţile sociale, asociaţiile profesionale, sindicatele, centrele de formare profesionalăcomunităţile politicemembrii de rând, persoanele carismatice, funcţionarii publici, oficialităţile din justiţie, poliţie şi armată, liderii partidelor politicepartidele politice, organizaţiile de femei şi de tineret, serviciile de informare cetăţenească, structurile electorale, grupurile de interes, organizaţiile voluntare, serviciul militar, campaniile de sensibilizare

Tabelul 3. Sistemul agenţilor de socializare politică

(Dekker şi Meyenberg, 1991)

Fig. 8. Educaţia pentru cetăţenie în mediul şcolar

extraşcolare) şi educaţia informală, realizată prin învăţare difuză şi spontană (de exemplu, prin

media).

54

Educaţia informală

Educaţia non-formală

Educaţia formală

55

Învăţarea cu ajutorul media (imitareapersoanelor carismatice, influenţasimbolurilor, miturilor, metaforelor,

stereotipurilor, reclamelor, anecdotelor)

Activităţile extraşcolare (proiecte, vizite, schimburi şcolare, cluburi, campanii, activităţi voluntare)1 Etosul şcolar (climatul ! clasei, cultura ! organizational^relaţiile interetnice, | liderii informali)! Luarea deciziei în ! şcoală (consiliile ! şcolare, parlamentul ! elevilor, grupurile de interes şi de presiune)

Curriculum ascuns (imitarea

colegilor, evenimente

emoţionante, experienţe de

vacanţă)

Materie aparte (ex.

educaţia civică, cultura civică, educaţia politică)

Programe integrate(ex. studiile sociale, omul şi societatea)

Fig. 8. Educaţia pentru cetăţenie în mediul şcolar

Temă cross-curriculară

(ex. drepturile omului)

56

Într-o anchetă realizată de Consiliul Europei în toate cele 46 de ţări membre, s-a constatat că

cea mai frecventă şi mai vizibilă cale de realizare a educaţiei civice în şcoală este curriculum-ul

formal (cf. Bîrzea, 2003, p. 18). Aşa cum se observă din anexa III, care sintetizează datele

respective, există trei modele de organizare a curriculum-ului destinat educaţiei civice:

• o materie aparte cu alocare proprie în planul de învăţământ (1-2 ore pe săptămână):

„educaţia civică" (Austria, Franţa, Anglia, Norvegia, România), „cultura civică" (Slovenia şi

România), „educaţia politică" (Germania), „educaţia socială" (Estonia), educaţia pentru

drepturile omului (Turcia, Croaţia), educaţia juridică (Ucraina, Armenia), ştiinţele sociale

(Cipru, Ungaria, Italia, Olanda, Suedia, Danemarca, Letonia, Polonia);

• teme cross-curriculare inserate în toate materiile (Elveţia, Grecia, Belgia, Malta, Anglia);

• programe integrate centrate pe anumite teme (drepturile omului, studiul societăţii,

educaţia morală, omul şi societatea), prin regruparea unor componente din disciplinele

apropiate precum istoria şi instruirea civică (Italia), istoria şi studiile sociale (Finlanda),

antropologia şi ştiinţele sociale (Ungaria), religia şi educaţia morală (Scoţia), etica şi instruirea

civică (Slovenia), etica, geografia, istoria şi ştiinţele sociale (Spania).

Aceste date, ca şi analiza precedentă referitoare la competenţa civică, vor fi utile în mod

special studenţilor de la departamentele de ştiinţe politice şi studii europene care sunt interesaţi

de o viitoare carieră didactică, în calitate de profesori de educaţie civică.

MODULUL II

CETĂŢENIA EUROPEANĂ CA STATUT JURIDIC

Am precizat la început că vom folosi cuvântul cetăţenie ca echivalent general al termenului

englez de „citizenship" (fr. „citoyennete"). În schimb, pentru a respecta sensul comun din limba

română, vom recurge în acest modul şi la cuvântul naţionalitate pentru a desemna statutul juridic şi

legal al cetăţeanului beneficiar de drepturi şi libertăţi.

Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale Uniunii

Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta Drepturilor

Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale. Mai exact, noul art. 17

al „Tratatului de constituire a Comunităţii Europene" (fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht)

stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care beneficiază în prealabil de

naţionalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranaţional vine în completarea cetăţeniei

naţionale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât

propria ţară.

Chiar incompletă şi subordonată, cetăţenia europeană suscită deja controverse politice

importante: În ce măsură acest statut juridic se detaşează de contextul legislaţiei naţionale? Care

sunt repercusiunile sale asupra suveranităţii? Mai putem oare recurge la principiul subsidiarităţii

pentru a echilibra naţionalitatea şi cetăţenia europeană? Sunt oare instrumentele actuale de protecţie

compatibile cu noul statut supranaţional? Care este impactul său asupra procesului constituţional

european? În ce măsură cetăţenia europeană ţine cont de principiile comune ale democraţiei

europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile libertăţii, pluralismului, respectării

drepturilor omului şi statului de drept)?

La aceste întrebări vom încerca să răspundem în continuare, într-un modul dedicat statutului

juridic al cetăţeniei Uniunii Europene. După studierea sa, studenţii vor fi în măsură:

• să facă distincţia dintre statutul juridic şi dimensiunea identitară a cetăţeniei europene;

• să identifice drepturile supranaţionale care definesc acest statut;

• să recunoască limitele cetăţeniei europene în raport cu cetăţenia conferită de statele

naţionale;

• să deosebească mecanismele juridice şi cele non-juridice de protecţie a drepturilor

cetăţenilor Uniunii Europene;

• să identifice instrumentele de protecţie a drepturilor omului, în special cele de care

beneficiază cetăţenii ţărilor membre ale Uniunii Europene.

1. Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea Europeană

Condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi: statul recunoaşte

drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligaţii civice,

loialitate şi participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul

juridic de cetăţean, consfinţit în setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean pe

toată durata vieţii: certificate de naştere, buletine sau cărţi de identitate, paşapoarte, certificate de

deces.

Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al principiului

suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este

deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.

În ultimă analiză, atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor luate de guvernanţi

depind de voinţa cetăţenilor. Această colectivitate de cetăţeni egali în drepturi, numită „Philia" de

către greci şi „comunitate de drept" de către romani, este sursa puterii şi a legitimităţii politice.

Extrapolarea acestui contract civic de la statul naţional către nivelul supranaţional ridică însă

unele probleme de fond, pe care vom încerca să le clarificăm pe parcursul acestui modul. Aşa cum

am văzut din analiza precedentă, în cursul primului modul, principiul cetăţeniei nu este neapărat

circumscris cadrului naţional. Cetăţenia a fost asociată unui spaţiu public în continuă evoluţie, fie că

a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile

moderne sau de statele-naţiune. Este un proces istoric în care principiul cetăţeniei a fost deseori

coroborat cu statul naţional, fără ca această asociere să fie obligatorie sau exclusivă.

Influenţa acestui determinism istoric al cetăţeniei se observă şi în cazul cetăţeniei europene.

Practic, nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce diminuează foarte

mult forţa şi credibilitatea statutului juridic de cetăţean european. Majoritatea drepturilor sunt

garantate în continuare de cetăţenia naţională (franceză, suedeză, belgiană etc.), cetăţenia europeană

constând doar în patru drepturi supranaţionale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la

Maastricht (1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu sunt de primă

importanţă pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, care constată astfel că cetăţenia europeană este

ceva posterior şi secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin constituţiile naţionale.

Suveranitatea şi exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului naţional, în baza celor

două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu sunt atât de simple

cum au părut la începutul anilor '90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales,

s-au făcut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analişti (Neunreither, 1995; Delanty,

1995; Meehan, 1993) văd această întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene.

Neunreither (1995, p. 5), de exemplu, consideră că problemele cetăţeniei şi participării populare au

fost sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind rezultatul deciziei unor elite

politice şi al concertării „la vârf". În acest sens, după Neunreither, au existat trei etape:

59

• „Prima Europă", cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a fost reglementată

de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist: guvernanţii au decis pe baza

unui design politic foarte elaborat, dar fără o participare populară propriu-zisă. La vremea

respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură (satisfacerea nevoilor zilnice, vindecarea

traumatismelor morale, reconcilierea postbelică), foarte puţini cetăţeni întrezăreau importanţa

noului proiect european.

• „A doua Europă" a început prin crearea Comunităţii Economice Europene sau a pieţei

comune (consfinţită prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe să se intereseze mai mult

de cetăţeni şi de modul în care piaţa comună le afectează viaţa zilnică. După Neunreither, această

etapă este dominată de două demersuri coerente privind problemele cetăţeneşti: pe de o parte, este

ceea ce autorul numeşte „abordarea funcţionalistă" care pune accentul pe nevoile directe ale

indivizilor sau grupurilor de cetăţeni (această abordare este considerată ca o „segmented

citizenship"); pe de alta, este ceea ce se numeşte „indirect citizenship", respectiv construcţia noii

identităţi colective, comune tuturor cetăţenilor. Ca urmare, se elaborează primele simboluri ale

cetăţeniei europene, cum ar fi culoarea roşie comună pentru paşapoartele europene, adoptarea

vechiului drapel cu 12 stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european („Oda

Bucuriei" a lui Beethoven). Acestea marchează, în termenii lui Neunreither, trecerea de la „market

citizen" la „political citizen". • „Cea de a treia Europă" a început cu Tratatul de la Maastricht

(1992) şi primele codificări ale cetăţeniei supranaţionale. Esenţial pentru această nouă fază este

implicarea cetăţenilor, conform noului slogan al „Europei cetăţenilor". De altfel, însuşi Monnet

spunea că „noi unim persoane, nu naţiuni", însă această propoziţie nu s-a regăsit în demersurile

iniţiale ale construcţiei europene. După Maastricht, se pune problema democraţiei şi guvernanţei

europene, a construcţiei unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene, aspecte care fac obiectul

principal al cursului nostru.

Fig. 9. Ataşamentul cetăţenilor faţă de Uniunea Europeană (Eurobarometer, 2003)

L 24 75

I 36 62

F 45 53

IRL 46 50 J

p : 50 49

A 48 49

B 49 49

D 49 46

60

DK 53 46

Media U.E. 52 45

E 55 43

GR 62 38

S 64 34

NL 69 29

UK 68 27

FIN 74 24

% nu foarte sau de loc atraşi de U.E. | | % foarte sau destul de ataşaţi U.E.

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spaţiul european, inclusiv pentru

ţările candidate precum România. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma instituţiilor

şi consolidarea democraţiei europene, este cea a pregătirii şi conştientizării cetăţenilor. Atât

Tratatul de la Maastricht, cât şi Tratatul de la Nisa s-au realizat prin consultări cu uşile închise, prin

negocieri întreprinse de diplomaţi şi oameni politici. Cele patru decenii de integrare europeană s-au

desfăşurat aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voinţa reprezentanţilor oficiali, fără să existe o

preocupare sistematică de mobilizare a cetăţenilor. Din acest motiv, aşa cum arată datele

Eurobarometer 2003 (vezi fig. 9), doar 45% din cetăţenii europeni sunt atraşi de Uniunea

Europeană. Pe ţări, diferenţele sunt foarte mari, cei mai pro-europeni fiind cetăţenii din Luxemburg

(75%), Italia (62%) şi Franţa (53%), ţări fondatoare ale C.E.E. În schimb, cei mai puţin favorabili

U.E. sunt cetăţenii Finlandei (24%), Marii Britanii (27%) şi Olandei (29%).

Aceste date arată că nivelul de participare şi asumare („ownership") a cetăţeniei europene

este încă destul de scăzut. Evaluările respective nu au inclus încă actualele ţări candidate unde

anchetele naţionale sunt mult prea optimiste (cu un ataşament declarat de peste 70%, datorat

probabil insuficientei cunoaşteri a dificultăţilor integrării).

Cert este însă faptul că, în condiţiile actuale, când cetăţenia europeană reprezintă doar câteva

drepturi în completarea drepturilor recunoscute prin constituţiile naţionale, cetăţenii nu au încă

imaginea clară a Europei ca spaţiu politic comun. Rămâne de văzut dacă reforma instituţiilor

comunitare şi revigorarea democraţiei europene, preconizate prin adoptarea Constituţiei Europene,

vor asigura cadrul necesar pentru realizarea „celei de a treia Europe" descrise de Neunreither.

2. Statutul juridic al cetăţeanului european

Întrebarea care se pune cel mai des în legătură cu acest subiect este dacă cetăţenia europeană

(înţeleasă ca cetăţenie U.E.) poate să rămână ca o simplă prelungire a cetăţeniilor naţionale sau

61

trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi-creanţe"

respectiv drepturi garantate condiţionat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerinţe prealabile

(de exemplu, anumite obligaţii sau drepturi). La fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall,

adepţii acestei noi forme de cetăţenie pun accentul pe natura socială, economică, politică şi civică a

statutului de cetăţean. Autorii care preconizează o -astfel de abordare (Habermas, 1995; Neuwahl,

1995; Eder, 2001) ne reamintesc faptul că cetăţenia europeană nu se reduce la statutul juridic

propriu-zis iar Europa nu va putea deveni o naţiune extinsă la nivel continental. Construcţia

europeană a pus deja bazele acestei cetăţenii supranaţionale, de exemplu, prin cele patru libertăţi

fundamentale ale pieţei comune (libertatea de circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor şi

serviciilor), prin recunoaşterea comună a drepturilor sociale ale angajaţilor, prin promovarea

coeziunii sociale şi a dezvoltării regionale etc. Cele patru drepturi civice şi politice introduse prin

Tratatul de la Maastricht completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de

solidaritate şi politicile de acţiune comună, deja realizate în primele decenii ale construcţiei

europene.

Rezultatul acestor dezbateri nu este încă previzibil. Cert este faptul că, atunci când se vorbeşte

de cetăţenia Uniunii Europene (prescurtat: cetăţenia europeană), se înţelege un statut

supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale U.E. Cetăţenia U.E. este deci o calitate

suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional. Această prelungire

„europeană" a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot obţine

automat cetăţenia celorlalte ţări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea

Constituţională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele precizări (apud: von Beyne,

2001, p. 72): „Cetăţenia Uniunii este un concept politic şi juridic care este complet diferit de sensul

conceptului de cetăţenie din Constituţia Regatului Danemarcei şi sistemul juridic danez. Cetăţenia

Uniunii nu conferă dreptul unui cetăţean al unui alt stat membru să obţină cetăţenia daneză sau orice

drepturi, obligaţii, privilegii sau avantaje inerente cetăţeniei daneze".

Statutul de cetăţean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht (art.

8) sub forma a patru drepturi supranaţionale garantate persoanelor care deţin deja naţionalitatea

uneia din ţările membre ale U.E. Acest statut se referă la:

• dreptul de mişcare liberă şi rezidenţă în oricare din ţările membre ale U.E.;

• dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European şi alegerile locale;

• dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu are reprezentanţă

consulară;

• dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa Avocatului Poporului

(„Ombudsman").

62

Se observă că, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spaţiului politic şi

juridic al propriului stat (acoperit prin cetăţenia naţională). Este o formă de „external citizenship",

superioară vechiului statut de „muncitor străin", introdus în anii '60 între ţările comunitare (de

exemplu, statutul de „Gastarbeiter" al muncitorilor italieni din Germania).

Ceea ce se reproşează cetăţeniei europene este lipsa dimensiunii transnaţionale. De altfel, în

unele ţări ca Germania, Austria sau Luxemburg cetăţenia duală sau multiplă nu este acceptată.

În plus, situaţia persoanelor imigrante sau a „non-cetăţenilor" („denizenship") nu s-a

ameliorat prin introducerea cetăţeniei europene. Aceste persoane nu au acces la drepturile şi

libertăţile cetăţenilor statelor membre şi, prin urmare, nu beneficiază de drepturile cuprinse în

cetăţenia europeană. Din acest motiv, una din direcţiile de dezbatere în legătură cu statutul juridic

de cetăţean european este tocmai garantarea accesului direct la euro-cetăţenie pentru imigranţi şi

refugiaţi, fără să se mai treacă neapărat prin cetăţenia recunoscută de naţionalităţile statelor membre

ale U.E.

În sfârşit, altă direcţie ar fi întărirea statutului de cetăţean european şi diminuarea ponderii

naţionalităţii, într-o formă similară cu amendamentul 14 al Constituţiei SUA, introdus imediat după

războiul civil (1868). În acest caz, mai puţin probabil în actualul context european, cetăţenia

naţională ar deveni una reziduală, subordonată cetăţeniei europene. S-ar renunţa astfel la clauza

drepturilor-creanţă.

Această inversare a ponderii nu este încă posibilă şi nici nu face obiectul Constituţiei

Europene. Art. 8 al acestei Constituţii păstrează cele 4 drepturi supranaţionale ale Tratatului de la

Maastricht (adăugând dreptul de a folosi propria limbă în relaţia cu instituţiile europene) şi asociază

cetăţenia europeană cu drepturile fundamentale garantate prin textul constituţional (mai exact, prin

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclusă în cadrul Constituţiei Europene).

3. Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni

Cetăţenia europeană este de fapt o construcţie cu două niveluri: cetăţenia naţională sau

naţionalitatea recunoscută de un stat membru şi cetăţenia supranaţională, reprezentată de cele

patru drepturi adiţionale, introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la nivelul

Uniunii, există o multitudine de drepturi particulare, aferente pieţei comune („market citizenship"),

cum ar fi drepturile consumatorilor sau drepturile sociale. În ce priveşte drepturile politice şi civice,

ele sunt doar parţial recunoscute la nivel unional.

Această evoluţie de la „market citizenship" către „Union citizenship" face necesar un nou

sistem de protecţie a drepturilor cetăţeneşti. După Marias (1995, p. 208), există un dublu sistem de

protecţie a drepturilor care decurg din cetăţenia europeană, respectiv:

a. Mecanismele non-juridice, reprezentate de:

63

- Comitetul pentru Petiţii al Parlamentului European şi

- Avocatul Poporului (Ombudsman).

Primul recepţionează sesizările şi plângerile cetăţenilor europeni sau cele ale persoanelor

legale rezidente în statele membre, pe care le rezolvă în cooperare cu instanţele naţionale

(comitetele pentru petiţii ale parlamentelor naţionale şi Avocatul Poporului din statele membre).

Avocatul Poporului la nivel european (instituţie creată ca urmare a Tratatului de la

Maastricht) are mai multă putere. El poate realiza propriile investigaţii în statele membre iar

instituţiile europene şi cele naţionale sunt obligate să dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei

luni. Ombudsman-ul european propune soluţii şi măsuri, informează Parlamentul şi persoanele

interesate asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Competenţele Avocatului Poporului la nivel

european rămân însă circumscrise „acquis"-urilor comunitare: această instituţie supranaţională

acţionează numai în situaţiile de sesizare a încălcării prevederilor Tratatelor Uniunii.

b. Mecanismele juridice de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni se referă la

sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea Europeană de Justiţie (cu sediul la

Luxemburg). Pe lângă obligaţia de a verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ veghează

asupra respectării drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din aplicarea Constituţiei Europene şi

a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odată cu adoptarea Constituţiei Europene, CEJ a căpătat

prerogative sporite, în special în raport cu celelalte instituţii europene.

Din punctul de vedere al cetăţeniei europene, Constituţia Europeană face un important pas

înainte pentru că încorporează Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic de

bază pentru consolidarea democraţiei europene. Titlul V („Drepturile cetăţenilor") stipulează deja o

configuraţie lărgită a drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene. Cele 4 drepturi recunoscute de

Tratatul de la Maastricht şi textul Constituţiei Europene (art. 8.2.) sunt completate cu noi precizări,

astfel că în Cartă (art. II 39-46) avem următoarea listă a drepturilor care definesc cetăţenia U.E.:

• dreptul de a vota şi a candida la alegerile pentru Parlamentul European;

• dreptul de a vota şi a candida pentru alegerile municipale;

• dreptul la o bună administraţie europeană care, la rândul său, cuprinde:

- dreptul fiecărei persoane de a fi audiată, înainte de luarea oricărei decizii individuale care o

afectează;

- dreptul fiecărei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu respectarea confidenţialităţii, a

secretului profesional şi de afaceri;

- obligaţia administraţiei europene de a-şi justifica deciziile.

• dreptul de acces la documentele instituţiilor europene;

64

• dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel european;

• dreptul de petiţie la Parlamentul European;

• dreptul de deplasare şi rezidenţă pe teritoriul statelor membre;

• dreptul la protecţie diplomatică şi consulară într-o ţară terţă, în care propria ţară nu este

reprezentată.

65

Se observă că acest pachet de drepturi conţine îndeosebi drepturi politice în raport cu

instituţiile europene. Se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cetăţean şi structurile publice

ale guvernanţei europene, ceea ce reprezintă deja o întărire a cetăţeniei supranaţionale.

Pentru cetăţenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar care sunt afiliate

Consiliului Europei, există alte instrumente de protecţie, respectiv Convenţia Europeană pentru

Protecţia Drepturilor Omului (1950) şi Carta Socială Europeană (1962). În cazul în care

cetăţenii reclamă violări ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state,

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.

Ţările membre ale Uniunii Europene sunt însă şi membre ale Consiliului Europei, astfel încât

pot beneficia de ambele instrumente juridice de protecţie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale

şi Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului. Cele două instrumente nu sunt

contradictorii, însă rezultă diferenţe care decurg din statutul Uniunii Europene ca instituţie de

integrare (supusă deci dreptului comunitar, prin care statele membre transferă unele prerogative la

nivelul Uniunii), faţă de Consiliul Europei care este o organizaţie de cooperare, respectiv un

consorţiu de state suverane, reunite pe baza dreptului internaţional. Dacă cetăţenia U.E. acoperă

deja unele drepturi politice şi civice la nivel unional, Consiliul Europei rămâne o organizaţie

interguvernamentală, care nu-şi propune codificarea unui statut legal supranaţional. În schimb,

Consiliul Europei este mult mai implicat în construirea identităţii europene, respectiv a dimensiunii

psihologice şi culturale a cetăţeniei europene, de care ne vom ocupa în continuare.

66

MODULUL III

IDENTITATEA EUROPEANĂ

Cetăţenia rezultă dintr-o relaţie simbolică între indivizi şi o organizaţie socială şi politică.

Această relaţie se constituie pe două căi:

a) printr-un contract social între stat şi cetăţenii săi - statul conferă drepturi şi pretinde

în schimb loialitate şi participare civică; cetăţenia este în acest sens statutul juridic şi politic al

cetăţenilor care beneficiază de drepturile recunoscute oficial;

b) prin asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi a comportamentelor specifice

entităţii politice de referinţă; cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente

ale acestuia, fie că este vorba de un „polity" global (Europa, naţiunea, lumea, civilizaţia), sau de o

organizaţie de proximitate, eventual teritorializată (localitatea, regiunea, patria, statul naţional); în

acest sens psihologic şi cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de atribuire şi

asumare a unor particularisme culturale sau politice.

Aceste două aspecte ale cetăţeniei nu sunt contradictorii. Din contră, ele sunt complementare:

• fiecare individ are de fapt mai multe identităţi, astfel încât apartenenţa formală a

naţionalităţii (statutul oficial) poate coexista cu diverse identificări informale, proprii fiecărei

persoane; de exemplu, un cetăţean cu paşaport românesc se poate identifica cu o regiune cultural-

istorică (Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectivă, chiar dacă nu deţine paşaportul U.E.)

sau cu Lumea (poate fi „cetăţean al lumii", în sensul cosmopolit al lui Kant);

• statutul de cetăţean este întărit prin identificarea cu organizaţia politică (de exemplu, statul

naţional este referinţa identitară a naţionalităţii); cetăţenia nu devine efectivă decât în momentul în

care apartenenţa formală recunoscută prin acte de identitate este asumată de cetăţeni ca parte

componentă a personalităţii lor; în această formă ideală, participarea la activitatea publică

preconizată de statul naţional este deliberată şi explicită, pentru că se bazează pe convingere, pe

asumarea conştientă a rolului de cetăţean.

Am reiterat aceste concluzii ale modulelor precedente pentru a introduce modulul de faţă,

consacrat „Identităţii europene". Reamintim faptul că scopul nostru este de a analiza cetăţenia

europeană în dubla sa ipostază, de statut juridic şi nouă identitate colectivă. Statutul a fost definit,

în cadrul modulului II, prin cele patru drepturi supranaţionale, urmând să revenim cu o analiză mai

amănunţită în modulul dedicat „Democraţiei europene".

În ce priveşte identitatea europeană, este nevoie de unele clarificări prealabile:

67

• Organizaţia de referinţă nu se reduce la stat (prin simplă analogie cu relaţia dintre

naţionalitate şi statul naţional). Cum Uniunea Europeană nu este reductibilă la un stat şi nici la cele

patru drepturi de importanţă secundară introduse prin Tratatul de la Maastricht, este necesar să

redefinim spaţiul public de referinţă. Acest „Euro-polity" este reprezentat de sistemul de guvernanţă

multiplă şi multi-centrică care implică instituţiile europene şi

68

actorii naţionali prin ceea ce vom numi „europenizarea" statelor naţionale. Pe scurt, cetăţenia

europeană este un atribut al guvernanţei europene, nu a unui stat supranaţional, imposibil de obţinut

în condiţiile istorice actuale.

• Identitatea politică a U.E. şi identitatea culturală europeană sunt două aspecte diferite,

deşi interdependente. Prima se referă la cultura organizaţională a democraţiei europene, la o

identificare supranaţională cu instituţiile, normale şi procesele U.E. Această identitate politică

trebuie construită, prin reinventarea tradiţiilor, valorificarea conştiinţei europene, întărirea

simbolurilor unionale şi formarea noii mitologii colective. Cealaltă constă în valorile şi patrimoniul

cultural pe care popoarele europene şi le-au format în cadrul unui destin istoric comun. Este vorba

de un fond cultural (idei, mituri, opere, instituţii, simboluri, conduite, norme, stiluri de viaţă) faţă de

care europenii se simt ataşaţi şi prin care se consideră diferiţi.

• Identitatea politică a cetăţenilor europeni se construieşte în raport cu o comunitate politică

emergentă a cărei formă juridică este Uniunea Europeană. Această identificare politică tinde să

ocupe sau să se fondeze pe spaţiul identitar al culturii şi conştiinţei europene. În condiţiile unei

legitimităţi fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf şi al negocierilor diplomatice, nu al

sufragiului popular), identitatea culturală este un puternic mijloc de justificare şi mobilizare politică.

Apartenenţa comună la cultura europeană, în pofida dificultăţilor de a defini conceptul antropologic

şi cultural de Europa, devine un puternic suport identitar al cetăţeniei unionale. Această nouă

identitate politică se raportează la un „Euro-polity" în curs de afirmare şi se prezintă drept

continuatorul istoric al „ideii europene".

Această tentativă de confiscare a istoriei europene în beneficiul unei identităţi colective care

nu dispune încă de o comunitate politică proprie este considerată de unii autori ca artificială (Smith,

1992) sau chiar imorală (Pieterse, 1991). Astfel de evaluări sunt însă prea severe pentru că, în

realitate, toate construcţiile identitare au valorificat anumite elemente culturale pe care le-au impus

prin decizie politică. Aşa a fost cazul, de exemplu, cu cetăţenia romană sau cu formarea statelor

naţionale care au consacrat, prin măsuri legislative, prin educaţie sau birocraţia oficială, anumite

limbi, norme de conduită publică sau simboluri identitare (de exemplu, stemele, drapelele, imnul

naţional).

Importanţa recursului la identitatea culturală este cu atât mai importantă în cazul cetăţeniei

europene, care nu are un statut juridic solid şi nu se raportează la o comunitate politică capabilă să

rivalizeze cu cea a statelor naţionale. Din acest motiv, analiza care urmează are ca scop evidenţierea

construcţiei culturale a Europei, evoluţia „ideii europene" şi formarea conştiinţei europene ca suport

al cetăţeniei comunitare. Mai concret, după studierea acestui modul, studenţii vor fi în măsură:

• să facă distincţia dintre o comunitate politică şi comunitatea culturală;

• să caracterizeze identitatea culturală şi „spiritul european" prin elementele lor specifice;

69

• să explice modul de valorificare politică a identităţii culturale europene în cazul identităţii

politice a U.E.;

• să dea exemple proprii referitoare la acţiunea principiului dialogic şi a „unităţii în

diversitate";

• să aplice aceste principii la identitatea culturală românească;

• să propună acţiuni specifice prin care cetăţenii români îşi pot asuma cetăţenia europeană ca

propria identitate politică.

1. Formarea conştiinţei europene

Deşi amplasarea geografică a teritoriului european a fost cunoscută încă din sec. VII î.H. (prin

Herodot), noţiunea de continent european a apărut abia în sec. XVIII d.H. Datorită împrejurărilor

istorice, teritoriul geografic a fost asociat unei apartenenţe culturale globale, compatibilă cu

diversele proiecte politice şi militare de unificare continentală.

Europa a fost o referinţă identitară constantă (de multe ori implicită), în primul rând datorită

„europenizării" progresive a continentului şi chiar a întregii lumi. „Ideea europeană" (Adrian

Marino) a traversat întreaga istorie şi a dus la formarea conştiinţei apartenenţei comune, pe care

Shore (2000, p. 21) o numeşte „Europeanness". Este o identitate colectivă cu vocaţie continentală

care se ataşează diverselor comunităţi culturale şi politice cu care a fost identificată Europa. În

funcţie de conţinutul şi criteriile de constituire a acestor comunităţi, se pot observa şase mituri

identitare ale unităţii europene.

a) Mitul unităţii teritoriale

Comunitatea politică se legitimează, printre altele, prin unitatea teritorială în care

funcţionează. Această idee simplă şi influentă (vezi sloganurile „Casa mare a Europei" a lui

Gorbaciov sau „Europa de la Atlantic la Urali" a lui De Gaulle) maschează însă o situaţie

geografică mai degrabă contradictorie. Deşi este un teritoriu cu coordonate exacte, continentul

european are un statut imprecis. Aşa cum constată Morin (2002, p. 39-40), Europa este delimitată

pe trei sferturi de coaste maritime, ceea ce a favorizat deschiderea şi apetitul spre expansiune. Spre

vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate" şi ele. Spre Est, în lipsa unei

frontiere geografice, Asia a fost sursa permanentă de migraţii şi invazii, astfel încât nu a existat

niciodată o demarcaţie clară între cele două continente: Rusia rămâne o putere euro-asiatică, la fel şi

Turcia, ceea ce creează dificultăţi în a defini o comunitate politică pe criterii teritoriale.

Mai mult, teritoriul a fost mai degrabă un factor de dezbinare şi destabilizare, decât unul de

unificare şi coeziune politică. Monarhii medievali reuşeau, pe durata deţinerii puterii, să asigure

ordinea publică pentru că inoculau ideea transcendenţei statului: această putere era de origine divină

şi trebuia aplicată întocmai în teritoriul de referinţă. Era însă suficientă dispariţia fizică a

70

monarhilor, pentru ca statele teritoriale să fie contestate de urmaşi sau vecini. Aşa a fost cazul, de

exemplu, cu Imperiul Carolingian, unde moştenitorii lui Carol cel Mare şi-au împărţit pământurile

(acţiune legitimată de dreptul germanic al jus sanguis), anulând astfel titlul imperial. Pe scurt,

unitatea teritorială a generat comunităţi politice efemere şi personalizate după profilul psihologic,

spiritual sau moral al conducătorilor.

b) Mitul destinului istoric

Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la prima vedere, nu-şi

justifică supremaţia. Ceea ce a contat a fost însă modul în care europenii au ştiut să folosească

resursele umane şi să se impună asupra altor continente.

Intrarea în istorie a Europei s-a făcut destul de târziu, după ce alte civilizaţii se afirmaseră în

special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a fost fabricată de greci pentru a desemna un spaţiu

plasat între nordul Greciei, Dunăre (Istros) şi Don (Tanais). Această identitate confuză,

corespunzătoare Balcanilor de astăzi, era însă subordonată celei greceşti care domina spaţiul

constituit la intersecţia a trei continente (Europa, Africa şi Asia).

Tot grecii au fost şi cei care au inventat primul mit identitar al Europei. Cunoscut prin

intermediul lui Herodot, acest mit al originii este semnificativ pentru modul în care grecii îşi

proiectau misiunea istorică în raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui rege

fenician, răpită de Zeus şi transferată în spaţiul grecesc, unde a dat naştere mai multor copii, între

care şi întemeietorului primei civilizaţii europene (Minos). Este proiectul unei lumi noi, născute

într-o mică peninsulă asiatică (continentul european), dar cu un destin istoric cu totul special.

Europa şi misiunea sa istorică a fost reactualizată de poeţii curţii lui Carol cel Mare,

proclamat drept „noul suveran al Europei". Ulterior, chiar dacă termenul de Europa a dispărut din

istorie pentru multe secole, „ideea europeană" a fost încorporată în diverse proiecte unificatoare.

Sensul iniţial al Europei născute ca să-şi sfideze propriile rădăcini asiatice s-a menţinut, chiar dacă

mitul destinului istoric a suferit reciclări şi adaptări conjuncturale. Valurile succesive de cuceritori,

colonizatori, cruciaţi, descoperitori, misionari religioşi sau negustori au fost convinse că au un drept

legitim şi o misiune istorică care trebuie îndeplinită cu orice preţ. Cert este că, urmare a acestei

expansiuni sistematice, lumea a fost treptat „europenizată". Până la al doilea război mondial,

supremaţia Europei a fost covârşitoare.

Conştiinţa europeană s-a format, pe de o parte, prin diferenţiere de „ceilalţi" („barbari",

„păgâni", „sălbatici"), care trebuiau să fie cuceriţi, asimilaţi şi convertiţi, pe de alta, printr-o sinteză

a gândirii greceşti, a ordinii romane, a credinţei creştine şi a libertăţii germanice. Convinşi de

superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, cărora le-au impus o civilizaţie pragmatică,

novatoare şi raţională.

71

c) Mitul imperiului universal

Unul din premiile U.E. pentru merite europene se numeşte „Carol cel Mare". Nu întâmplător,

cetăţenia europeană este deseori comparată cu cea romană, ca să nu mai vorbim de diversele utopii

unioniste (apelul lui George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect European" al regelui

Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea pan-europeană a lui Bonaparte), care

plasează Europa în perimetrul unor imperii cu vocaţie universală.

Evident, analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o valoare limitată. Recursul

la istorie are ca scop să creeze un mit identitar care să justifice acţiunile prezente şi să susţină ideea

că a existat un liant organizaţional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de şapte secole,

între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) şi moartea împăratului habsburg

Maximilian (1519), Europa continentală a fost dominată de diverse imperii: carolingian, germanic

(„Hohenstaufen"), habsburgic, napoleonian. Dacă adăugăm şi imperiile coloniale din sec. XV-XX,

constatăm că imperiul a fost organizaţia politică cea mai durabilă din istoria Europei. Această

constatare necesită însă unele explicaţii suplimentare.

Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politică recunoscută astăzi ca

denominator comun al tuturor naţiunilor europene. Indiferent dacă teritoriul lor a făcut sau nu parte

din Imperiul Roman, toate popoarele europene au fost influenţate de civilizaţia romană. Latinitatea

s-a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este deseori citat (Sartre, 1992) ca

un posibil model al uniunii europene. Acest mit identitar conţine unele elemente similare cu

guvernanţa multiplă şi policentrică pe care mulţi o revendică astăzi pentru Uniunea Europeană. Iată

câteva exemple: • Statul era descentralizat, lăsând comunităţilor locale administrarea problemelor

curente.

Ca să nu încarce administraţia imperială, foarte costisitoare, romanii au cedat populaţiei

autohtone gestiunea problemelor curente, cu excepţia fiscalităţii şi a menţinerii ordinii publice.

• Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor oraşe, state, cetăţi sau comunităţi

sacerdotale care şi-au păstrat o autonomie relativă. Dreptul roman se aplica doar în situaţii

excepţionale, cea mai mare parte a populaţiei fiind supusă în egală măsură dreptului şi cutumelor

locale: dreptul cetăţilor greceşti, dreptul iudaic (Torah), regulile tradiţionale ale triburilor germanice

etc. Această juxtapunere de forme de organizare şi apartenenţe juridice a creat o mare diversitate

umană, unică în istorie.

• Este greu de spus dacă Imperiul Roman a asimilat helenismul sau a fost el însuşi dominat de

patrimoniul grecesc. Cert este că se poate vorbi de o cultură greco-romană ca fundament identitar,

valorificat ulterior în construcţia europeană. De exemplu, începând cu Claudiu (41-54), la Roma a

72

existat o dublă cancelarie imperială, care funcţiona în latină şi greacă. Acest bilingvism oficial

recunoştea faptul evident că cele două limbi se foloseau curent în majoritatea teritoriului.

• Imperiul Roman a tolerat diversitatea religioasă, fără să încerce să-şi impună propriile

zeităţi. Mai mult, pentru a întări această integrare greco-romană, a existat un sistem de echivalenţe

între zeităţile latine şi cele greceşti.

• Începând cu anul 212 (Edictul lui Caracalla), s-a instituit cetăţenia romană, acordată

tuturor locuitorilor liberi, indiferent de apartenenţa etnică şi provincială.

Factorii de unificare a acestui imens conglomerat de popoare, culturi, limbi vernaculare şi

credinţe erau: dreptul roman, cultura greco-latină, cetăţenia, limbile oficiale, sistemul urbanistic şi

reţelele de drumuri şi poduri. Prin cuceriri succesive, Imperiul Roman s-a extins dincolo de

teritoriul Europei geografice. Axul său de referinţă identitară a rămas însă Marea Mediterană, pe

care a transformat-o într-un lac roman (mare nostrum).

Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de Sfântul Imperiu Roman

proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului imperiu continental se numea „Imperium

romanorum renovatio" (conform inscripţiei de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt, „renovatio

imperii". Ca şi romanii, împăraţii romano-germani se legitimau printr-o misiune unificatoare şi un

statut mesianic, reclamându-se „unşi ai lui Dumnezeu". Sfântul Imperiu, se afirma în teologia

oficială, primise investitura divină de a unifica toate popoarele, iar împăratul Carol cel Mare era

instrumentul pământean al acestui proiect universalist. Problemele au apărut în sec. XII, când

acelaşi rol a fost revendicat de Papă, ceea ce a dus la o luptă foarte terestră pentru supremaţie.

„Republica Christiana" (sec. XII-XIV) s-a constituit astfel într-o alternativă la imperiul continental,

unitatea diverselor regate, principate, comitate, ducate, burguri sau oraşe libere fiind de ordin

spiritual (unitate religioasă, sub sceptrul Papei, nu şi politică).

Deşi nu cuprindea decât statele de limbă germană şi nordul Italiei, Sfântul Imperiu Roman era

un fel de confederaţie princiară şi urbană care încorpora diverse constituente formate pe criterii

etnice şi familiale. Aceste formaţiuni politice eterogene erau reprezentate într-o Dietă

supranaţională cu sediul la Aachen, care alegea împăratul. Această organizaţie descentralizată şi

multi-centrică constituia un spaţiu de dispute politice şi diversitate multiculturală a cărei unitate era

asigurată de religia catolică şi şcoala palatinală, organizată în cadrul mănăstirilor (prima şcoală din

lume a fost înfiinţată de Alcuin, consilierul lui Carol cel Mare, la începutul anilor 800).

Două evenimente sunt interesante pentru contextul nostru:

• apariţia primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), respectiv „guelfii" (ataşaţi

Papei) şi „gibelinii" (favorabili autonomiei cetăţilor);

• angajarea unei adevărate dezbateri publice, animate de universităţile din Bologna (prima

universitate din lume, înfiinţată în 1088) şi Padova, în legătură cu „disputa investiturii": fiecare

73

parte se străduia să influenţeze opinia populară ca un element de presiune politică în favoarea

numirii prelaţilor de către Papă sau de către Împărat.

Mitul imperiului universal a animat şi alte tentative de unificare continentală, în primul rând

Imperiul Habsburgic (care se considera continuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul

Universal al lui Carol al V-lea şi Imperiul lui Napoleon.

d) Mitul unităţii creştine

Deşi este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei, creştinismul provine din

Iudeea şi s-a răspândit mai întâi în Asia Mică. Cu toate acestea, timp de două milenii, creştinismul a

fost principalul liant identitar al europenismului.

Ca şi alte identităţi colective, creştinismul s-a afirmat prin decizie politică şi diferenţiere:

• a devenit religie dominantă printr-un demers „de sus în jos", o dată cu evanghelizarea

împăraţilor: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis (496), ceea ce a asigurat convertirea în masă

atât a cetăţenilor romani, cât şi a „barbarilor";

• a fost adoptat ca principiu unificator prin diferenţiere faţă de arabi; se poate chiar spune că

Europa s-a afirmat ca o nouă entitate începând cu sec. VIII, în opoziţie cu invadatorii musulmani;

de exemplu, în cronologia formării conştiinţei europene, se citează ca primă referinţă certă cronica

lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor" învingători la Poitiers (732) contra

Islamului.

În această cronică, europenii sunt sinonimi cu creştinii, adevăraţii credincioşi. Din punct de

vedere politic, suprapunerea identităţii europene cu unitatea credinţei a dus la folosirea curentă a

trei termeni echivalenţi:

Occidens = Europa = Christianitas

Forţa unificatoare a creştinismului a slăbit însă pe măsură ce credinţa a fost folosită în diverse

demersuri de manipulare politică iar spaţiul public a fost secularizat. Fractura Roma-Bizanţ (sec.

V), schisma catolicism-ortodoxie (sec. XI) şi ruptura papalitate-imperiu (sec. XI-XIII) au făcut din

religie mai degrabă un factor de dezbinare şi conflicte (vezi războaiele civile religioase şi războiul

de 30 de ani din sec. XVII), decât unul de înţelegere şi uniune continentală. Această evoluţie a fost

definitivată de iluminism şi Revoluţia Franceză (sec. XVIII), care au dus la evacuarea religiei din

sfera publică şi la diminuarea considerabilă a şanselor sale de a influenţa unificarea politică. Ca

urmare, în recenta Constituţie Europeană s-a renunţat la menţionarea creştinismului ca valoare

identitară a Europei.

e) Mitul unităţii intelectuale

74

Ceea ce n-au reuşit imperiile, au obţinut reţelele transfrontaliere şi organizaţiile de cooperare

culturală. După epuizarea marilor invazii (sec. X), Europa a devenit un spaţiu uman extrem de

dinamic, care a realizat mai întâi integrarea în interior, urmată de o expansiune fără precedent spre

celelalte continente şi civilizaţii. După Nolte (1992), acest dublu proces de „europenizare" (a

propriului continent şi a întregii lumi) a trecut prin următoarele etape:

• Epoca negustorilor şi a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizată printr-o expansiune

mai întâi internă, apoi spre Orient:

- Într-o primă fază, a avut loc o „europenizare" internă, prin cucerirea propriului teritoriu şi

consolidarea unităţilor politico-administrative nou create: prin căsătorii -(Polonia-Lituania), prin

alianţe (Ungaria-Austria), prin cucerirea militară a paienilor (Livonia) şi musulmanilor (Spania). În

interiorul acestui nou spaţiu administrativ, sa dezvoltat un sistem clientelar, de interdependenţă între

centru şi periferie: suveranii recunoşteau unele drepturi limitate de proprietate, în schimbul

loialităţii. În acest fel, spre deosebire de ierarhia birocratică din Imperiul Bizantin, în Occident au

apărut germenii competiţiei şi descentralizării. Această autonomie relativă a componentelor

periferice este la originea subsidiarităţii.

- În această perioadă, au loc primele tentative de expansiune spre Est, îndeosebi sub formă

militară (cruciadele şi campaniile de creştinare a populaţiilor slave, maghiare şi bulgare). În faţa

unor inamici comuni (epidemiile de ciumă şi ameninţarea otomană), europenii nu reuşesc însă să se

mobilizeze ca o entitate unită.

• Epoca aventurierilor şi a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizată printr-o

puternică expansiune extracontinentală. America este descoperită de Columb (1492) iar navigatorii

portughezi (Magellan, Vasco da Gama) inaugurează epoca descoperirilor geografice (India, Africa).

În noile teritorii, europenii impun acelaşi sistem de organizare feudală, bazat pe loialitate şi

protecţie. Apar organizaţii transfrontaliere, cum sunt companiile comerciale (de exemplu,

Compania Olandeză a Indiilor Orientale) şi Liga hanseatică. Se dezvoltă relaţia centru-periferie

(metropolă-colonii), sub forma unui nou tip de interdependenţă globală: comerţul cu sclavi

„exportă" o mână de lucru ieftină dinspre colonii spre alte teritorii periferice, în expansiune

economică (America de Nord, Brazilia, Australia), unde se produc resurse indispensabile pentru

metropole, care se specializează în activităţi de manufacturare şi creaţie tehnologică, foarte

rentabile.

• Epoca generalilor şi a industriaşilor (sec. XIX) se remarcă prin apariţia de noi actori

sociali, capabili să administreze vastele imperii coloniale. Militarii devin guvernatori teritoriali iar

industriaşii se mondializează: ei gestionează imperii economice care trancend spaţiul european şi

localizarea întreprinderilor de producţie.

75

În interior, Europa a fost puternic globalizată. Chiar dacă puterea politică şi militară era

repartizată în diverse centre antagonice, în plan cultural şi comercial s-a produs o integrare

transfrontalieră de facto. Unitatea intelectuală a precedat astfel unitatea politică şi integrarea

economică. Mai mult, se poate spune că acestea din urmă nu ar fi fost posibile fără apropierile şi

cooperarea din domeniul cultural. Piaţa comună, moneda unică şi politicile comunitare nu sar fi

realizat în zilele noastre dacă nu ar fi existat deja o cultură a unităţii, ai cărei pilieri sunt conştiinţa

şi identitatea europeană, patrimoniul comun şi un mod de viaţă care să apropie şi să unească, în

pofida diferenţelor.

Această cultură a unităţii şi interdependenţei a fost estompată de conflicte, războaie şi relaţii

de dominaţie care, din motive de legitimitate şi mobilizare politică, au fost foarte vizibile în retorica

şi istoriografia oficială. Cu toate acestea, deşi proiectele de integrare politică şi militară au eşuat

unul după altul, Europa s-a constituit ca un spaţiu cultural în care s-au dezvoltat reţele

transfrontaliere şi focare de convergenţă.

O listă completă a acestor reţele transeuropene este imposibil de stabilit. Iată însă câteva

exemple:

• ordinele călugăreşti (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);

• rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago de Compostela);

• ordinele cavalereşti (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la Malta, Ordinul

Templierilor, Ordinul Teutonic);

• marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig, Winchester,

Novgorod);

• bursele de mărfuri (de exemplu, Bruges şi Amsterdam) şi băncile transfrontaliere (de

exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);

• Liga hanseatică (confederaţie a 72 de oraşe libere);

• reţeaua universităţilor (de exemplu, programul „peregrinatio academica" promova

mobilitatea studenţilor şi a profesorilor);

• elitele transfrontaliere, care practicau o cultură cosmopolită, vorbeau limbile de circulaţie

europeană, se formau în diverse centre de cultură şi practicau activităţi similare (vânătoarea, dansul,

luptele, studiile clasice, poezia);

• culturile transnaţionale (latină, germană, slavă), care regrupează popoare, state şi naţiuni

dispersate.

Aceste reţele de actori europeni au reuşit să promoveze ideea unităţii dincolo de disputele

teritoriale şi aspiraţiile hegemonice. Reţelele transeuropene au fost globalizate, multiculturale,

pluraliste şi transfrontaliere înainte ca elitele politice să încerce să instituţionalizeze cooperarea şi

unitatea europeană, câteva secole mai târziu.

76

f) Mitul unităţii pacificatoare

Europa fost teatrul celor mai multe războaie. Violenţa a fost o realitate cotidiană, astfel încât

nu este de mirare că pacea şi securitatea colectivă au constituit tema favorită a numeroase proiecte

utopice. Neputincioşi în faţa conflictelor militare şi a violenţei cotidiene, oamenii au început să

viseze la o lume mai bună, deosebită de realitatea care-i copleşea.

Europa unită a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice respective s-au numit, pe rând,

„Noua Cynee" (Emeric Cruce, 1623), „Renaşterea universală" (Jan Amos Comenius, 1645),

„Proiectul de pace eternă" (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea eternă" (Immanuel Kant, 1795),

„Concertul european" (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite ale Europei" (Victor Hugo,

1841), „Federaţia Europeană" (Aristide Briand, 1929). Aceste utopii au avansat trei idei care se pare

că au inspirat pe fondatorii U.E.:

• uniunea europeană nu este posibilă fără un sistem de garantare a păcii şi securităţii

continentale, aşa cum au fost Tratatul de la Westphalia (1648), Sfânta Alianţă (1815) şi Liga

Naţiunilor (1929);

• unificarea trebuie să se facă pe cale paşnică, prin înţelegeri la vârf ale şefilor de state;

• elitele intelectuale şi conducătorii luminaţi au un rol major în realizarea efectivă a

unificării pan-europene.

*

* *

Fiecare din cele şase mituri fondatoare poate fi actualizat în construcţia identităţii politice a

U.E. Ca orice mit, ele nu oferă însă decât explicaţii parţiale, limitate la anumite simboluri, instituţii

sau actori istorici, cărora le conferă o valoare dominantă. Miturile identitare sunt însă indispensabile

pentru că ele conţin o naraţiune plauzibilă asupra originilor şi se constituie într-un important factor

de legitimare simbolică de care orice identitate colectivă are nevoie.

Conştiinţa europeană, atât cât există ea în prezent, ar fi lipsită de conţinut fără trama istorică,

reperele normative şi eroii exemplari ai miturilor „pro-europene".

2. Spiritul Europei: reperele identităţii culturale europene

Conştiinţa europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face parte din inconştientul

colectiv, este simţită şi recunoscută ca atare, dar foarte greu de descris şi conceptualizat. Două

împrejurări pot explica această situaţie:

Pe de o parte, aşa cum am văzut, „ideea europeană" a fost conştientizată destul de târziu

(aproximativ în sec. IX). Chiar şi după ce a apărut în discursul politic şi naraţiunea identitară,

77

Europa nu a fost decât o referinţă secundară, alternativă şi ocazională: în opoziţie cu „ceilalţi", în

momentele de confruntare militară, ideologică sau confesională.

Pe de alta, în condiţiile în care valorile, instituţiile şi produsele culturale ale Europei s-au

răspândit în toată lumea, este foarte greu să se circumscrie ceea ce a rămas caracteristic doar

locuitorilor „bătrânului continent". Cultura şi civilizaţiile europene au devenit universale, astfel

încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.

Aceste dificultăţi incontestabile au generat o atitudine mai degrabă rezervată, chiar

neîncrezătoare, faţă de o posibilă identificare colectivă cu Europa istorică şi culturală. În spaţiul

românesc, de exemplu, Alexandru Duţu (1999) preferă să vorbească de „ideea de Europa", Mihai

Zamfir (2000) se referă la „visul european", pentru ca Tăslăuanu (1996) să dedice o carte „obsesiei

europene". Cel mai tranşant este însă Nae Ionescu (1990, p. 91), care apreciază că standardul

european (ce zice „Europa" despre noi?) este relativ şi chestionabil: „Europa nu există. Nu există

unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este o atitudine precumpănitor anglo-

saxonă care nu izbuteşte a încadra decât nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri

spirituale într-o bună măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. De altfel, această

structură nici nu defineşte spiritul european ca atare; ci însemnează, pur şi simplu, o preponderenţă

istorică pe o anumită perioadă, cea care începe cu Renaşterea. Dacă mâine prin spirit european se va

înţelege acelaşi lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul european se defineşte prin structura

anglo-saxonă cam în acelaşi fel în care acum două mii cinci sute de ani el se definea prin cea

greacă, acum două mii prin cea romană şi aşa mai departe".

Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate unitară este imposibilitatea

de a da contururi precise unei realităţi eterogene şi fluide. Europa a devenit o idee directoare, un

proiect utopic şi un referenţial comun, fără să fie nevoie de localizări precise, reductibile la un

anumit tip de societate. „Spiritul Europei", „conştiinţa europeană" sau „ideea europeană", prin

încărcătura lor emoţională, au devenit referinţe identitare suficient de atrăgătoare ca să mobilizeze

imaginaţia elitelor şi entuziasmul popular. Aşa cum afirmă Morin (2002, p. 27-28), Europa are o

valoare simbolică tocmai prin imprecizia şi complexitatea sa: „Europa se dizolvă atunci când vrei să

o vezi clar şi distinct, se desface în bucăţi dacă vrei să-i surprinzi unitatea. Dacă încercăm să-i

găsim o origine fondatoare sau o originalitate intransmisibilă, descoperim că la început nu avea

nimic propriu şi că astăzi nu posedă nimic în exclusivitate... Aşadar, trebuie să abandonăm

conceptul de Europă unică, clară, distinctă, armonioasă, să respingem ideea unei esenţe sau

substanţe europene primare, să alungăm gândul unei realităţi europene care ar precede diviziunea şi

antagonismul".

Cu toate aceste dificultăţi de circumscriere, Europa rămâne un puternic pol de atracţie

identitară. Chiar dacă invocarea trecutului şi recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca spaţiu

78

de diversitate, policentrism şi „anarhie organizatoare") nu sunt întotdeauna convingătoare, este cert

că Europa are propriul său etos pe care euro-tehnocraţii contemporani se străduiesc să-l valorifice.

Nu întâmplător, nicicând în istorie nu s-a scris şi s-a vorbit despre Europa comună ca în zilele

noastre, când elitele politice caută motive de legitimitate istorică şi culturală pentru un proiect

economic şi politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul natural al istoriei comune,

expresia unei evoluţii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea mai plauzibilă şi desăvârşită a

„visului european".

Rămâne chestiunea controversată a conţinutului propriu-zis a ceea ce numim în continuare

„spiritul european". Cercetările pe această temă sunt încă la început şi, în contextul actual al

integrării europene, este de aşteptat ca eforturile de definire a Europei identitare să se intensifice.

Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee", ci şi o sumă de caracteristici şi elemente

culturale cu care cetăţenii săi se identifică. Morin (2002, p. 63-64) sintetizează foarte bine

trăsăturile acestui spaţiu identitar: „Ce mai rămâne din Europa? ce mai rămâne din acest complex

polinuclear, policentric, geo-istoric, de civilizaţie şi cultură, care nu a putut exista decât în cadrul

conflictelor şi comunicaţiilor, prin rezistenţa faţă de hegemoniile politică şi culturală? Rămâne

marea diversitate a culturilor transnaţionale (germanice, latine, slave) şi a culturilor naţionale,

marcate fiecare de o limbă originală. Mai rămâne şi o extraordinară varietate de micro-culturi

provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei după ultimele invazii, acele bogăţii salvate prin

nedesăvârşirea unităţii naţionale, inclusiv în naţiunile foarte vechi, precum Franţa şi Anglia... Doar

această diversitate, această pluralitate este specific europeană? Nu există oare şi un fundament, o

unitate, un principiu ordonator şi organizator care să răspundă necesităţilor noastre de astăzi? Sau

poate că fundamentul Europei este pierderea fundamentelor (Imperiul, Mediterana, Creştinismul);

ordinea Europei este dezordinea unui şantier tumultuos. Europa nu a fost ea însăşi decât în anarhia

eco-organizatoare şi nu a existat niciodată ca Organizaţie superioară componentelor sale. De unde

problema literalmente bulversantă care se pune: să căutăm în prezent şi nu în trecut principiul

organizării europene. Dar, pentru a face acest lucru, putem apela la principiul istoric ce leagă

identitatea europeană de dezvoltare şi metamorfoză. Exigenţa vitală de a-şi salva identitatea reclamă

Europei o nouă metamorfoză".

Ultima propoziţie ne sugerează trecerea la un nou ciclu al construcţiei identitare. Unitatea

politică valorifică „ideea", „spiritul" şi conştiinţa europeană pentru legitimarea propriului proiect,

chiar dacă elementele acestei relaţii nu sunt foarte clare. Unitatea politică, cu toate controversele

sale, este însă şi o oportunitate istorică pentru că, pentru prima dată, preconizează o organizaţie

transversală („Euro-polity") şi o cetăţenie supranaţională, ceea ce va întări sentimentul

apartenenţei comune şi participarea la o societate europeană. Aceste demersuri politice şi civice,

fondate pe ideea comunalităţii culturale şi a originilor comune, vor fi în măsură să stimuleze, la

79

rândul lor, acea metamorfoză identitară de care vorbea Morin. Comunitatea politică europeană se

construieşte pe tiparul identitar al comunităţii culturale şi istorice, pe care o va dezvolta însă prin

întărirea ideii de unitate în diversitate.

Ce uneşte astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulaţii retorice, răspunsurile au fost

neaşteptat de variate, ceea ce demonstrează că nu există încă un consens asupra criteriilor care

definesc identitatea culturală europeană. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabileşte o

listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alţi analişti. Este vorba de:

• memoria istorică a celor două „războaie civile europene";

• experienţa imperiilor coloniale;

• emergenţa unei culturi politice transnaţionale;

• apariţia unor mişcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;

• omogenizarea culturală sub influenţa americanizării, cunoscută sub numele de „globalizare".

Această schemă este clar reducţionistă, pentru că nu ia în consideraţie decât evenimentele

comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercetări consacrate acestei chestiuni se referă însă la

elementele culturale (idei, paradigme, valori, instituţii, stiluri de viaţă) care definesc identitatea

europeană.

În anexa IV, am reunit câteva din studiile deseori citate7, semnate de autori consacraţi precum

Braudel, Morin, Huntington sau Duroselle. Din acest tabel rezultă o mare diversitate a criteriilor de

definire a identităţii culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dacă avem în vedere

extensia posibilităţilor de interpretare. Unii autori (Huntington şi Duroselle) au pus accentul pe

componentele culturii europene, într-o perspectivă evoluţionistă. Alţii, precum Wright, scot în

evidenţă paradigmele specifice culturii europene, devenite între timp referinţe universale, îndeosebi

pentru societăţile moderne. În altă viziune, exemplificată prin contribuţia lui Braudel, cel mai mult

contează arhetipurile şi ideile perene care au traversat istoria civilizaţiilor europene, indiferent de

exprimarea lor concretă prin diverse culturi şi stiluri de viaţă. În sfârşit, Carta Identităţii Europene

defineşte comunitatea culturală a europenilor ca o comunitate a destinului istoric, o comunitate de

valori, a modului de viaţă, a condiţiilor socio-economice şi a responsabilităţii comune.

Alţi autori adaugă unele elemente culturale absente în inventarul din anexa IV. Iată câteva

exemple (pentru detalii, vezi monografia coordonată de Compagnon şi Seebacher, 2002):

• omniprezenţa raţiunii şi căutarea unei metode ştiinţifice universale (de exemplu, „Mathesis

universalis" a lui Leibniz), ceea ce a dus la pozitivarea tuturor ştiinţelor, inclusiv a ştiinţelor umane;

• introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza limbajului artificial;

• înclinaţia spre acţiune, descoperire şi productivitate (spiritul faustian), deosebită de

predilecţia pentru contemplaţie a civilizaţiilor orientale;

807 De remarcat contribuţia Cartei Identităţii Europene, propusă de

Preşedintele Vaclav Havel într-un discurs la Parlamentul European (1994).

Documentul respectiv a fost realizat de un ONG german (Europa Union -

• munca şi producţia materială ca valori centrale ale modernităţii („ora et labora"), îndeosebi

începând cu sec. XVIII;

• arta de a reinventa produsul, de a obţine o mare plusvaloare a materiei prime, îndeosebi a

celei furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au inventat porţelanul, hârtia şi praful de puşcă, dar

europenii le-au exploatat pe cale industrială;

• iniţierea şi valorificarea revoluţiei industriale: mai întâi, prin exploatarea cărbunelui şi

inventarea maşinii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin folosirea electricităţii (sec. XIX -începutul

sec. XX);

• recursul la standarde comune de măsură cum ar fi sistemul metric, numărătoarea decimală,

calendarul iulian, cronologia creştină şi moneda-etalon;

• reglementarea relaţiilor dintre individ şi comunitate: prin sistemul de vasalitate, prin legile şi

cutumele tradiţionale, prin statutul de cetăţean şi persoană liberă;

• iluzia comună a libertăţii: de exprimare, de gândire, acţiune şi organizare; „istoria Europei

este căutarea permanentă a libertăţii", spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?" (1946); chiar

dacă nu toate persoanele, comunităţile sau naţiunile au beneficiat de libertate, nevoia şi aspiraţia

către libertate au fost motivaţii puternice în acţiunea europenilor;

• viziunea lineară asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres, creştere, evoluţie,

metamorfoză, periodicitate, succesiune;

• spiritul critic, îndoiala şi neîncrederea în certitudinile aparente furnizate de ordinea instituită

(socială, politică, spirituală);

• promovarea identităţii indo-europene (Mylius, 1612; Jăger, 1671), o comunitate lingvistică

mai mult virtuală pentru că limbile europene rămân extrem de diverse;

• permanenţa războiului ca realitate socială, ca instituţie geopolitică (utilizată pentru

constituirea comunităţilor politice) şi mijloc predilect de rezolvare a conflictelor;

• identificarea unor duşmani comuni, pe criterii religioase, culturale sau militare; identitatea

europeană s-a constituit la început prin diferenţiere şi detaşare de „ceilalţi", nu prin conştiinţa

unităţii sau a originii comune;

• promovarea unui complex de superioritate faţă de alte civilizaţii, în baza unei misiuni

istorice, legitimate prin credinţă, moravuri superioare şi progres tehnic;

• diversificarea alimentaţiei (mai ales după aclimatizarea noilor alimente de bază precum

cartoful, porumbul şi orezul) şi a vestimentaţiei (îndeosebi prin valorificarea bumbacului şi a lânei

furnizate de colonii).

Cea mai interesantă contribuţie ni se pare însă cea a lui Morin (2002, p. 106-107), după care

identitatea culturală europeană nu este produsul unui program preconceput, al unui demers raţional,

ci efectul unei multitudini de programe concurenţiale care au interacţionat întâmplător şi spontan,

81

conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu constă doar în a fi fost fiica

iudeo-creştinismului, moştenitoare a gândirii greceşti, producătoare a Ştiinţei şi Raţiunii moderne.

Constă în faptul de a fi fost fără încetare producătorul şi produsul unui vârtej format din interacţiuni

şi interferenţe între multiple dialogici care au legat şi opus: religia/raţiunea; credinţa/îndoiala;

gândirea mitică/gîndirea critică; empirismul/raţionalismul; existenţa/ideea; particularul/ universalul;

problematizarea/re-întemeierea; filosofia/ştiinţa; cultura umanistă/cultura ştiinţifică; vechiul/noul;

tradiţia/evoluţia; reacţia/revoluţia; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/

pro-meteismul; quişotismul/sancho-panzismul etc... Specificul culturii europene rezidă în primul

rând în continuitatea şi intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instanţele constitutive nu

striveşte sau extermină pe celelalte, şi nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie

apăsătoare".

Spre deosebire de alţi autori, a căror metodă era analitică şi descriptivă (inventarul

trăsăturilor, juxtapunerea etapelor construcţiei europene, evoluţia „ideii europene" etc.), Morin

concepe unitatea europeană cu ajutorul a două noi metode:

• principiul dialogic, care leagă într-o unitate două sau mai multe „logici" diferite, fără să se

piardă dualitatea primară: „Astfel, ceea ce dă unitate culturii europene nu este sinteza iudeo-

creştino-greco-romană, ci jocul complementar, dar în acelaşi timp concurent şi antagonist între

aceste instanţe care au, fiecare în parte, o logică proprie: dialogica"

(Morin, 2002, p. 28).

• principiul de recursie, spre deosebire de cauzalitatea lineară (evoluţia de la părţi la întreg şi

invers), presupune că „trebuie să concepem procesele generatoare sau regeneratoare ca nişte bucle

productive neîntrerupte, unde fiecare moment, componentă sau instanţă a procesului este deopotrivă

produs şi producător al celorlalte momente, componente sau instanţe" (Morin, 2002, p. 28). Acest

principiu este de fapt o aplicaţie a formulei „unitas multiplex" a lui Pascal: „Toate lucrurile fiind

cauzate şi cauzatoare, ajutate şi ajutătoare, indirecte şi directe, şi toate hrănindu-se printr-o legătură

naturală şi imperceptibilă ce leagă pe cele mai îndepărtate şi diferite, consider că este imposibil să

cunoşti părţile fără a cunoaşte întregul ori să cunoşti întregul fără a cunoaşte în particular părţile".

Înţelegerea identităţii europene nu este deci posibilă prin recursul la logica dicotomică,

unde unitatea anulează ideea de multiplicitate şi metamorfoză, iar referinţa la diversitate

presupune doar inventarul elementelor juxtapuse.

Din această analiză rezultă două limitări considerabile ale construcţiei identităţii politice a

U.E. prin recuperarea simbolică a comunităţii culturale:

• pe de o parte, evocarea istoriei şi a patrimoniului cultural comun nu explică în întregime

datele actuale şi nu permite elaborarea unei organizaţii politice, ci cel mult legitimarea demersului

de constituire a acestei organizaţii;

82

• pe de alta, comunitatea politică a U.E. ca organizaţie supranaţională nu coincide cu

comunitatea culturală europeană, difuză şi mondializată; identitatea politică a cetăţenilor U.E. se

construieşte printr-un proces similar celui care a generat identitatea culturală europeană, dar având

propriile referinţe dialogice (naţional/supranaţional; drept comunitar/drept internaţional;

subsidiaritate/ proporţionalitate; suveranitate/integrare; guvernanţă/guvernare; uniune/ federaţie;

europeni/non-europeni; extindere/aprofundare a integrării etc.) şi propriile „bucle" decizionale

(ratificarea Tratatelor, primirea de noi membri, orientările politice ale Consiliului European,

negocierea „acquis"-urilor, reforma instituţiilor, hotărârile Curţii Europene de Justiţie,

implementarea fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii unionale etc.).

3. România şi Europa: dileme identitare

Unul din sloganurile care au animat schimbările politice din 1989 a fost „întoarcerea la

Europa". Ca şi în basmul „Frumoasei din pădurea adormită", s-a considerat că popoarele din

centrul şi estul Europei revin la marea familie europeană după o somnolenţă istorică impusă prin

experienţa nefericită a unui despotism de inspiraţie asiatică. Revoluţiile anticomuniste au fost astfel

prezentate ca mişcări pro-europene, deşi nici una din ele nu avuseseră un program explicit în acest

sens. Fie că este vorba de „revoluţia de catifea" din Cehoslovacia, de „revoluţia cântată" din

Estonia, de „revoluţia televizată" din România sau de „revoluţia diplomatică" din Ungaria,

„întoarcerea la Europa" a fost mai mult un efect ulterior, decât un scop iniţial.

Interesant însă că, în entuziasmul anului 1989 şi în perioada imediat următoare, Europa nu

însemna neapărat Uniunea Europeană (obiectiv politic prea îndepărtat pentru momentul respectiv),

cât un spaţiu de libertate şi prosperitate, opozabil comunismului sovietic. „Întoarcerea la Europa"

avea însă diverse semnificaţii pentru ţările postcomuniste (Meyenberg şi Dekker, 1992): pentru

Polonia, ea însemna revendicarea unui statut de putere europeană medie (poziţie realizată efectiv

prin Tratatul de la Nisa, în anul 2000); pentru Ungaria, Europa amintea de măreţia de altă dată şi de

rolul său de putere danubiană; pentru Cehia şi Slovacia, revenirea la Europa însemna în primul rând

garantarea propriilor identităţi naţionale, după dezmembrarea Cehoslovaciei. Nu întâmplător, aceste

patru ţări au lansat „Iniţiativa Central Europeană" („Statele de la Vîşegrad"), o tentativă de

restabilire a identităţii central europene, după modelul „Mitteleuropa" (susţinut doctrinar de Franz

Palacky). Este o identitate colectivă construită pe o comunitate politică multinaţională (Imperiul

Austro-Ungar sau „Federaţia Danubiană", în versiunea anilor 1990), unde legalitatea administraţiei

imperiale se substituia identităţilor naţionale. Evoluţia rapidă a integrării europene şi perspectiva

aderării la U.E. au făcut uitat acest model de federalism danubian fondat pe legalitatea

83

supranaţională (statul pur şi impersonal, ca referinţă colectivă comună, indiferent de etnie sau

provincie).

Pentru România de la începutul anilor '90, „întoarcerea la Europa" a însemnat în primul rând

afilierea la Consiliul Europei (1993), urmată de invitaţia de începere a negocierilor de aderare la

Uniunea Europeană, în decembrie 1999. Pentru unii analişti (Alina Mungiu-Pippidi), perspectiva

aderării la U.E. este un eveniment istoric major, similar Păcii de la Versailles (1918), care a dus la

definitivarea unităţii naţionale. Pentru Andrei Pleşu, însă, „întoarcerea la Europa" înseamnă în

primul rând regăsirea normalităţii istorice: „Pentru noi, cei din Est, «integrarea» europeană nu e însă

simţită ca dobândire a unui statut nou, cât ca recuperare a celui vechi. Iar Europa care urmează să

renască după dispariţia zidului berlinez e cea veche. «Nouă» şi provizorie a fost Europa de după

1945. Desigur, nimic nu poate renaşte după o jumătate de secol în perfectă identitate cu sine:

spiritul vremii e altul, contextul e modificat, perspectivele se calculează în funcţie de o altă linie a

orizontului" („Europa, spiritul critic şi imaginaţia", în: „Dilema", X, nr. 477/2002).

Această Europă redescoperită a apărut pentru cetăţenii români ca o nouă ţară a făgăduinţei, un

spaţiu identitar nebulos dar capabil să ofere oportunităţi pe care societatea românească nu este încă

în stare să le producă. Nu este deci de mirare că, în anchetele Barometrului de Opinie Publică (cf.

Neculau şi Constantin, 2004, p. 19-21), se constată următoarele tendinţe:

• o mare parte din cetăţenii români (45%) nu ştiu ce înseamnă Uniunea Europeană;

• cei mai mulţi asociază Europa şi aderarea la U.E. cu perspectiva unui trai mai bun (60%);

• marea majoritate a românilor (68% în noiembrie 2000) sunt pro-europeni, chiar dacă nu ştiu

bine ce înseamnă acest lucru.

De o manieră generală, cercetările consacrate filiaţiei europene a identităţii româneşti aplică

aceeaşi metodă ca în cazul identităţii culturale europene. Aşa cum am văzut, majoritatea studiilor

descriu diversele componente ale culturii spaţiului european (valori, idei, instituţii, stiluri de viaţă,

opere exemplare) faţă de care se ataşează procesele de identificare colectivă. Au rezultat inventare,

analize şi sisteme descriptive, mereu incomplete şi subiective, care pun în evidenţă diversele

componente a ceea ce numim „cultură europeană". În aceeaşi manieră, majoritatea autorilor români

(vezi în acest sens numerele speciale ale „Secolului XX", 1012/1999 şi 1-3/2000, precum şi cărţile

lui Adrian Marino, Lucian Boia, Alexandru Duţu şi Sorin Alexandrescu) au pus accentul pe diverse

caracteristici ale identităţii româneşti, aşa cum sunt latinitatea, creştinismul oriental, sinteza

interculturală, echilibrul geopolitic, cultura ţărănească, toleranţa religioasă, spiritul contemplativ,

modernitatea întârziată.

Ne atrage însă atenţia cercetarea întreprinsă de Fundaţia „A Treia Europă" din Timişoara, a

cărei metodă se aseamănă cu „principiul dialogic" al lui Morin. În loc să susţină teza unităţii

apriorice şi a omogenităţii, grupul respectiv avansează ideea că în România, ca în orice spaţiu

84

cultural major, există de fapt mai multe identităţi culturale care interacţionează, se concurează şi se

completează reciproc. România este astfel spaţiul mai multor identităţi de sorginte europeană, spune

de exemplu Gavrilescu (2002, p. 195): „România este mai degrabă eterogenă decât omogenă

identitar, «România» este formată din mai multe «Românii»". Temere: o asemenea viziune

încurajează secesionismul. Departe de a propune o alternativă de acest gen la omogenitatea

proclamată şi încurajată astăzi, lectura noastră sugerează doar nevoia de abandonare a perspectivei

substanţialiste unificatoare. În consecinţă, cultivarea diferenţei poate deveni mai degrabă un atu

decât un handicap, în timp ce postularea ideologică şi susţinerea social-politică cu orice preţ a unei

omogenităţi culturale - îndeosebi după criteriul etniei - poate conduce la tensiuni care se adâncesc,

mai degrabă decât se soluţionează.

Întotdeauna, realitatea locală şi interacţiunea nemijlocită cu «celălalt» (indiferent de etnie,

confesiune, origine regională) cu care actorul a construit natural o istorie comună va genera

reprezentări, aşteptări şi proiecte reciproce mai generoase decât cele proprii unei istorii siluite, în

care o entitate străină realităţilor locale impune ce identităţi se cuvin preţuite şi care depreciate".

Această teză este interesantă şi merită atenţia, deşi poate fi inacceptabilă pentru unii analişti.

Unitatea politică este un concept ideologic, legat de diversele forme ale puterii, pe când unitatea

culturală este mai degrabă o construcţie circumstanţială, asociată anumitor repere identitare: limbă,

patrimoniu, istorie, etnie, confesiune. Unitatea este în primul rând un atribut al comunităţii politice,

care nu se poate aplica întocmai în cazul comunităţilor culturale. Apartenenţa la spaţiul politic

(codificată, de exemplu, prin cetăţenie) este un alt tip de referinţă decât apartenenţele culturale.

Unitatea politică înseamnă legislaţie comună, coeziune organizaţională, un sistem coerent de

decizie şi elaborare a politicilor publice, referinţa la acelaşi cod al drepturilor cetăţeneşti,

responsabilitatea comună în faţa cetăţenilor. În sens cultural, unitatea ar însemna omogenitate,

convergenţă, armonizare a valorilor, ideilor şi stilurilor, ceea ce este imposibil. Singura formă de

suprapunere a comunităţii politice cu comunitatea culturală a fost statul-naţiune, un tip de

organizaţie pe care Uniunea Europeană nu îl poate prelua.

Al. Duţu (1999, p. 14) propune o schemă de analiză care poate fi utilă în contextul românesc.

„Câte Europe sunt de fapt în Europa?", din moment ce europenii au căpătat o conştiinţă de sine doar

în raport cu alţii iar centrele de dominaţie şi identificare culturală s-au mutat de la un colţ la altul al

vechiului continent. La fel ca în metoda dialogică a lui Morin sau în contestarea unităţii substanţiale

de către grupul de la Timişoara, Duţu face distincţia între diversele procese de identificare:

• Pe de o parte, există identităţile imediate care se formează prin relaţia dintre individ şi

reperele sale de proximitate:

- sub forma patriotismului organic, prin raportarea la comunitatea de apartenenţă imediată

(familie, localitate, regiune);

85

- prin patriotismul organizat, promovat de discursul oficial al clasei politice şi în programele

statului, care susţin o solidaritate extinsă la frontierele comunităţii politice.

• Pe de alta, identităţile amplificatoare promovează forme transfrontaliere de solidaritate,

dincolo de teritoriul de acţiune directă sau spaţiul public al propriei comunităţi politice. Aşa au fost

imperiile multinaţionale, reţelele hanseatice sau uniunile ideologice, dar şi formele regionale, bazate

pe consensul relativ al elitelor, precum „Mica Antantă" sau „Mitteleuropa".

Între aceste niveluri de identificare, există interferenţe şi relaţii de complementaritate. Fiecare

individ poate să-şi asume mai multe referinţe informale, indiferent de cetăţenia sa formală.

Pericolele apar în momentul în care Statul îşi adjudecă ansamblul patriotismelor organice sub forma

unei forme speciale de patriotism organizat care este unitatea naţională: „O relaţie firească

impune, în aceste condiţii, o reîntoarcere a celor două forme de patriotism în matca lor, proces care

presupune o reconsiderare a schemelor noastre mentale. Ceea ce pare a fi de primă urgenţă este o

reducere drastică a rolului Statului în viaţa societăţilor, deoarece Statul a fost contaminat de

maladiile intelectuale şi politice moderne şi a ajuns la forme de elefantiasis care favorizează apariţia

şi consolidarea regimurilor totalitare" (Duţu, 1999, p.

21).

Aşadar, „întoarcerea la Europa" nu este un simplu proces de reconectare la instituţiile şi

modelele europene. Atât România, cât şi Europa au evoluat foarte mult, astfel încât pentru

societatea românească de la începutul secolului XXI provocarea integrării în U.E. înseamnă mai

mult decât reinventarea identităţii europene. Apartenenţa europeană este pentru România

86

nu doar o modalitate de rezolvare a unor probleme imediate (locuri de muncă în străinătate,

circulaţie liberă, acces la informaţie şi bunuri de consum, formare în universităţile europene), ci şi o

şansă istorică de refacere a relaţiei dintre libertatea individuală şi ordinea publică.

„Europenizarea" şi cetăţenia europeană, aşa cum vom vedea în modulul următor, reprezintă o

formă de identificare colectivă cu un spaţiu dialogic, supus în permanenţă mişcărilor şi

metamorfozelor, în care România este parte participantă. Această apartenenţă la o comunitate

politică postnaţională nu se justifică doar prin evocarea unor caracteristici şi experienţe comune,

nici prin accentuarea continuităţii istorice sau a comunităţii culturale. Este o opţiune a elitelor

politice care devine efectivă doar în momentul în care cetăţenii români îşi asumă cetăţenia

europeană ca propria identitate colectivă.

87

MODULUL IV

DEMOCRAŢIA EUROPEANĂ

Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea Europeană (U.E.) este o sumă de

paradoxuri: ea nu este o naţiune, dar înglobează mai multe state naţionale; nu uneşte direct

cetăţenii, ci statele membre, deşi îşi propune să realizeze o „Europă a cetăţenilor"; rezultă din

coexistenţa dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguvernamentală (cooperarea

între state autonome, cu suveranitate auto-limitată), printr-o guvernare hibridă pe care Quermonne

(apud: Herzog, 2002, p. 57) a numit-o „federalism interguvernamental". În sfârşit, U.E. se

bazează pe o imensă piaţă comună care nu dispune însă de propriile bunuri publice. Să adăugăm la

aceste paradoxuri unele abateri de la modelul consacrat al democraţiei care au surprins mai mulţi

analişti (Ulrich şi d'Oliveira, 1995; Marks et al. 1998): legislativul este de fapt o instituţie formată

din reprezentanţi numiţi ai guvernelor (Consiliul Miniştrilor); guvernarea este bicefală (Consiliul

Miniştrilor plus o instituţie supranaţională, Comisia, desemnată de şefii statelor membre), fără să fie

legitimată prin votul direct al cetăţenilor; puterea legislativă este împărţită între Parlamentul

European (ales prin sufragiu direct şi universal) şi Consiliul Miniştrilor; separarea puterilor este

chestionabilă; Parlamentul nu dispune de o veritabilă opoziţie politică iar societatea civilă se

exprimă aproape exclusiv în raport cu statul şi spaţiul public naţional.

Aceste contradicţii interne ale Uniunii rezultă din statutul său inedit de „federaţie a unor state

naţionale" (Jacques Delors). Este însă un statut intenţionat ambiguu, care a funcţionat bine atât timp

cât priorităţile au fost de ordin economic. O dată cu extinderea masivă din mai 2004 şi adoptarea

Constituţiei Europene, se pune problema reformei democraţiei europene. Este un proiect politic

de anvergură, care va angaja mai multe generaţii de cetăţeni europeni, inclusiv actualii noştri

studenţi.

În această perspectivă, modulul de faţă îşi propune să clarifice unele întrebări esenţiale legate

de specificul Uniunii ca proiect politic. După studierea acestui modul, ne aşteptăm ca studenţii să

fie în măsură:

• să identifice elementele care definesc „deficitul democratic" al Uniunii Europene;

• să caracterizează principalele proiecte de reformă a democraţiei europene;

• să facă distincţia dintre modelul federalist şi modelul interguvernamental de guvernare

europeană;

• să descrie sistemul decizional al Uniunii Europene;

• să identifice elementele care caracterizează guvernanţa şi societatea civilă europeană;

88

• să aplice principiile guvernanţei multi-centrice la contextul specific al societăţii româneşti.

1. Uniunea Europeană ca spaţiu public („Euro-polity")

Discuţiile care au însoţit procesul constituţional european au depăşit cu mult cadrul propriu-

zis al Tratatului constituţional. În fond, textul propriu-zis al Constituţiei Europene nu contrazice nici

una din constituţiile naţionale ale statelor membre. Opoziţia s-a manifestat mai puţin în legătură cu

textul propriu-zis, cât faţă de însăşi ideea de constituţie supranaţională. Dacă întregul exerciţiu ar fi

vizat un scop mai modest sau mai bine circumscris (de exemplu, extinderea drepturilor

supranaţionale), probabil că s-ar fi ajuns mai repede la un consens.

Ceea ce complică foarte mult dezbaterea privind democraţia europeană şi derutează analiştii

politici este faptul că U.E. este o creaţie de drept: ea nu a rezultat din folosirea forţei, ci s-a obţinut

cu ajutorul unor mijloace juridice, respectiv celebrele „acquis"-uri comunitare (tratatele şi

instituţiile europene). Acest statut este însă incomplet, pentru că U.E. nu este un subiect politic, ci

doar consecinţa unor tratate între state. Chiar dacă CEJ a recunoscut în 1999 echivalenţa dintre

Tratatele Uniunii şi o constituţie, aceasta din urmă rămâne atributul exclusiv al unui stat. Este şi

raţiunea pentru care U.E. s-a dotat ulterior cu un Tratat constituţional, denumirea de „Constituţie

Europeană" fiind un abuz terminologic.

Susţinătorii constituţionalismului european invocă necesitatea de a formaliza, într-o viziune

clară şi de perspectivă, realităţile politice actuale. Sistemul comunitar a fost construit prin decizii

succesive, de multe ori reactive şi conjuncturale, fără un proiect de societate sau o viziune politică

de ansamblu. Realizarea Europei celor 25 este un moment de turnură, care face necesară elaborarea

unui text programatic şi cuprinzător.

În ultimă analiză, dincolo de diferenţele de cultură politică ale protagoniştilor, dezbaterea

legată de Constituţia Europeană reia în forme noi vechea opoziţie dintre adepţii unui „common

law", pragmatic şi consensual, şi susţinătorii unei legi fundamentale, din care să rezulte politicile

publice şi legile specializate. Această controversă a început cu „Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului" (1789), pe care Burke şi Bentham au contestat-o, ca fiind prea ambiţioasă

şi abstractă.

Adversarii de astăzi invocă de obicei următoarele argumente (Magnette, 2003, p. 39-40):

• Uniunea ar fi prea complexă pentru a fi simplificată sub forma unui text legislativ unic;

• Europa nu mai poate fi constituţionalizată din moment ce statele membre au fost deja

constituţionalizate; exerciţiul istoric al constituţionalizării s-a epuizat o dată cu formarea statelor

naţionale şi nu mai poate fi aplicat unei entităţi politice care nu este stat.

Astfel de controverse sunt legitime dacă ne gândim la amploarea demersului politic

preconizat. De altfel, discuţii similare au loc în zilele noastre, la două sute de ani după adoptarea sa,

în legătură cu Constituţia americană, considerată ca un model de către constituţionaliştii europeni.

89

Unii nu ezită să vorbească chiar de ambiguităţi fundamentale în chestiuni de substanţă precum

natura federalismului, separarea puterilor sau conţinutul drepturilor subiective. Cu toate acestea,

ceea ce contează cel mai mult pentru cetăţenii americani este principiul constituţional care asigură

liantul identitar şi legitimarea politică a Uniunii.

Tratatele U.E. constituie o bază juridică amplă şi reprezintă deja, după Magnette (2003, p.

48), „o cartă constituţională a Uniunii". Atât tratatele, cât şi Constituţia, stabilesc valorile comune şi

principiile comunităţii politice, al cărei scop este unitatea politică, nu formarea unui singur popor,

aşa cum a fost cazul cu statele naţionale. Altfel spus, dificultăţile nu sunt de ordin juridic, ci de

natură politică: unele guverne se tem de riscul ca o constituţie să fie asociată ideii de stat european.

Controversatul proces constituţional s-a iniţiat însă pentru ca U.E. să devină o unitate

politică şi juridică de sine stătătoare, respectiv o entitate supranaţională cu propria personalitate

juridică. După Telo (apud: Magnette, 2000), rolul noii Constituţii Europene este dublu:

• să întărească prerogativele statelor, Constituţia Europeană fiind o esenţă a Tratatelor U.E., o

versiune simplificată a acestora, asupra cărora statele deţin încă ultimul cuvânt;

• să stabilească o putere supranaţională, printr-un pact federativ între state.

Interesant este faptul că, intenţionat sau nu, se menţine o ambiguitate semantică prin care se

echivalează Tratatul constituţional cu Constituţia Europeană (această suprapunere se observă chiar

şi în textele oficiale ale U.E.). Ca instrumente juridice, cele două sunt însă diferite. Tratatele devin

legitime prin simpla ratificare în parlamentele naţionale, pe când Constituţia se adoptă prin sufragiu

popular (de exemplu, prin referendum sau adunări constituante supranaţionale). Tratatele sunt

acorduri între state, în urma negocierilor diplomatice, pe când Constituţia presupune deliberarea

publică şi consultarea directă a cetăţenilor. Din acest motiv, majoritatea statelor aderente au recurs

la validarea populară a Tratatului constituţional, astfel încât să-i confere statutul unei Constituţii

propriu-zise.

Un alt aspect interesant al procesului constituţional european este relaţia dintre instrumentul

de protecţie a drepturilor şi textul Constituţiei. La Nisa, s-a adoptat un instrument comun de

protecţie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus deja ca parte componentă a

noului Tratat al U.E. (2000), dar înaintea adoptării unei Constituţii Europene. În SUA, procesul

istoric a fost invers: s-a adoptat mai întâi Constituţia (1787), urmată ulterior de „Bill of Rights"

(1791).

O altă chestiune controversată a Constituţiei Europene este concentrarea pe federalismul

politic, în baza principiului „reprezentare fără taxare" (opus sloganului iniţial al Revoluţiei

Americane „no taxation without representation"). Federalismul fiscal va fi probabil o mare

provocare pentru următorii 10 ani, negocierile pe această temă fiind pur şi simplu amânate.

90

Dezbaterea constituţională a readus în discuţie şi problema spaţiului public european. Au

apărut astfel noi dileme şi controverse. Este oare posibil să se creeze un spaţiu public

suprananţional, la fel de legitim ca orice „polity" naţional? Poate el să funcţioneze din moment ce

nu există un discurs politic european, o presă europeană, o societate civilă sau un sistem de partide

politice la nivel european? Ce se va întâmpla cu serviciile publice? Poate fi acceptată ideea unei

democraţii supranaţionale?

De fapt, astfel de întrebări nu fac decât să proiecteze la nivel supranaţional modelul

democraţiei naţionale şi problemele sale specifice. Democraţia a fost de la început asociată

identităţilor colective strict teritorializate şi statului naţional. În pofida eforturilor din ultimele

decenii, identitatea europeană rămâne o construcţie mult mai puţin solidă decât identităţile

naţionale, rezultate dintr-o evoluţie istorică îndelungată.

Din acest motiv, unii autori (Milward, 1992; Habermas, 1995) consideră că Uniunea

Europeană nu este decât o încercare disperată de salvare a statului naţional a cărei formă de

guvernare, depăşită istoric, este preluată la nivel supranaţional. Alţii, precum Meyer (1995) şi

Gamberale (1997), încearcă să identifice primele elemente ale sferei publice europene, îndeosebi

sub forma discursului contestatar şi a tensiunii dintre cetăţeni şi instituţiile statului supranaţional.

Laitin (1997) merge şi mai departe, comparând construcţia statului supranaţional european cu

modelul statului multicultural din India care aplică, după independenţa şi unificarea din 1949, un

sistem original de guvernare federală pe trei nivele. În sfârşit, scepticii precum Preuss (1995) şi

Grimm (1995) afirmă tranşant că statul european nu este posibil atât timp cât mai există încă state

naţionale europene.

Această logică dicotomică nu mai este însă de actualitate. Statele naţionale sunt deja slăbite de

auto-limitările succesive ale suveranităţii consecutive pieţei comune, monedei unice şi politicilor

comunitare. Aşa cum a demonstrat Meehan (1993), cetăţenia europeană nu se mai raportează

exclusiv la spaţiul public al statului naţional: „Euro-polity" înseamnă deja sfera politică a

instituţiilor europene, dar şi cea a euro-regiunilor. În acest fel, cetăţenia europeană este de fapt o

identitate multiplă, definită prin afinităţi supranaţionale, naţionale, regionale şi locale.

În pofida rezervelor exprimate de unii analişti şi a caracterului său contradictoriu faţă de statul

naţional, există elemente certe care definesc „Euro-polity" sau spaţiul public european.

Democraţia europeană, chiar imperfectă şi atipică, funcţionează cu ajutorul unor instituţii politice

supranaţionale, deţine propriile instrumente de protecţie a drepturilor fundamentale, presupune

dezbateri şi exprimarea liberă a diversităţii, se bazează pe sufragiul direct şi universal. Chiar dacă

nu există o societate civilă europeană bine conturată în raport cu statul supranaţional, cetăţenii

europeni sunt organizaţi într-o multitudine de centre de acţiune civică, deseori transfrontalieră.

91

Problema care se pune în dezbaterile consacrate democraţiei europene nu se referă însă doar

la existenţa spaţiului public supranaţional. Ceea ce preocupă cel mai mult, îndeosebi în contextul

extinderii masive din 2004, este capacitatea statului supranaţional conceput în anii '60 de a gestiona

un spaţiu uman şi politic atât de vast. Pentru a rezista tentaţiei birocratice şi a nu supradimensiona şi

mai mult un aparat deja încărcat, se caută forme de guvernare adecvate noilor realităţi.

În ciuda aparenţelor, competenţele supranaţionale sunt deja foarte importante, astfel încât

influenţa statului supranaţional nu mai poate fi pusă în discuţie. În tabelul 4, preluat după Schmitter

(1998a, p. 125), am reprezentat rezultatele transferului gradual al autorităţii dinspre statul naţional

spre nivelul european. Se observă că, practic, nu există nici un domeniu al politicilor publice care să

fie gestionat exclusiv de către statul naţional. Deşi opinia publică nu pare să fi realizat acest lucru,

politicile publice din statele membre sunt deja puternic integrate.

92

Faţă de această evoluţie, problema spaţiului public european apare într-o nouă lumină.

Tratatul de la Maastricht a instaurat, după spusele lui Schmitter (1998, p. 131), o ordine politică

europeană stabilă, capabilă:

93

195019571968197019922001I. Domeniul economic1. Bunuri şi servicii244442. Agricultură44443. Circulaţia capitalurilor11444. Fluxul de persoane şi forţă de

muncă22345. Transporturile23236. Energia11227. Comunicaţiile11238. Mediul22339. Dezvoltarea regională113310. Competiţia333311. Industria222312. Finanţele şi creditele222413. Schimburile şi împrumuturile externe342414. Taxele şi impozitele332315. Politicile macro-economice2324II. Domeniul socio-cultural1.

Condiţiile de muncă22232. Sănătatea11223. Asistenţa socială23224. Educaţia şi cercetarea33235. Relaţiile de muncă1113III. Domeniul politico-constituţional1.

Justiţia şi dreptul de proprietate12342. Cetăţenia11233. Participarea22224. Poliţia şi ordinea publică2212IV. Relaţiile internaţionale şi securitatea externă1. Negocierile comerciale34552. Asistenţa militaro-economică11243. Diplomaţia şi apartenenţa la

organizaţiile2224internaţionale4. Apărarea111123

Tabelul 4. Integrarea progresivă a politicilor publice în Europa (1950-2001)

Legendă:1 = toate deciziile se iau la nivel naţional2 = doar unele decizii se iau la nivelul U.E.3 = deciziile se iau împreună (la nivelul U.E. şi la nivel naţional)4= cele mai multe decizii se iau la nivelul U.E.5 = toate deciziile se iau la nivelul U.E.

- să ia decizii;

- să rezolve conflicte;

- să producă bunuri publice;

- să direcţioneze comportamentul public;

- să reglementeze modul de funcţionare a pieţelor;

- să organizeze alegeri;

- să răspundă la presiunile grupurilor de interes;

- să genereze venituri;

- să încorporeze noi membri;

- să aloce fonduri;

- să acrediteze şi să primească reprezentanţi diplomatici;

- să încheie acorduri internaţionale;

- să declare chiar război.

Aceste atribuţii ale „Euro-polity" sunt echivalente cu funcţiile ordinii publice într-un stat

naţional. În schimb, spaţiul public european nu are următoarele caracteristici:

- localizarea unică şi clar definită a autorităţii;

- ierarhia stabilă şi centralizată a serviciilor publice;

- competenţa clară a sferei publice, în interiorul căreia să se ia decizii obligatorii pentru toţi;

- teritoriul de referinţă în interiorul căruia să-şi exercite autoritatea;

- apartenenţa individuală la organizaţiile internaţionale şi capacitatea de a semna tratate

internaţionale;

- o identitate puternică prin care să exercite dominaţia simbolică asupra propriilor cetăţeni;

- monopolul efectiv asupra mijloacelor legale de coerciţie;

- capacitatea unică a implementării directe a propriilor decizii la nivelul grupurilor,

comunităţilor şi indivizilor;

- competenţa de a controla fluxul bunurilor, serviciilor, capitalului şi al persoanelor în

interiorul propriilor frontiere.

Până în anii '70, metoda neo-funcţionalistă imaginată de Jean Monnet a funcţionat foarte

bine. Piaţa comună a coexistat cu politicile naţionale, printr-o simbioză a federalismului cu

guvernarea supranaţională. Pe măsură însă ce comunitatea şi politicile comune s-au extins, sau

accentuat presiunile asupra instituţiilor europene concepute ca o prelungire supranaţională a

democraţiei naţionale. De exemplu, Comisia Europeană (echivalentul executivului supranaţional)

poate să iniţieze legi şi să gestioneze punerea în aplicare a legislaţiei europene, dar nu poate să

decidă singură: această prerogativă rămâne la nivelul statelor naţionale.

94

Pentru ca un stat membru să nu decidă totuşi unilateral şi discreţionar, dreptul comunitar a

instituit un sistem inedit de decizii consensuale, care nu există în cazul ONU sau NATO. Regula

majorităţii calificate, de exemplu, incită statele să coopereze iar co-decizia legislativă (acordul

necesar între Parlamentul European şi Consiliul Miniştrilor) obligă la negocieri permanente. Acest

sistem a creat propria guvernare cooperativă, dar are limite importante în ce priveşte:

• legitimitatea - cu excepţia membrilor Parlamentului European, toţi reprezentanţii naţionali

în instituţiile europene sunt numiţi de guvernele în exerciţiu;

• participarea - cetăţenii îşi exprimă drepturile şi responsabilităţile mai ales într-un cadru

naţional, indiferent dacă este vorba de societatea civilă, de instituţiile publice sau de massmedia;

„Euro-polity" oferă încă puţine oportunităţi de participare civică, cetăţenia rămânând un atribut al

apartenenţei naţionale; • răspunderea publică - fiind numite, nici Comisia şi nici Consiliul nu sunt

obligate să răspundă direct în faţa cetăţenilor.

În continuare, dezbaterile privind democraţia europeană vor avansa în funcţie de soluţiile la

următoarele două chestiuni fundamentale:

a) Pe de o parte, este vorba de relaţia dintre suveranitatea naţională şi principiul

federal.

Aşa cum se prezintă lucrurile în prezent, scena publică europeană pare mai mult preocupată

de lupta pentru influenţă (ponderea voturilor, numărul de locuri în Parlament, accesul la subsidiile

comunitare), decât de o dezbatere privind principiile sau valorile Uniunii. Fără excepţie, atât cei

mari cât şi cei mici, atât membrii vechi cât şi noii sosiţi, par să nu se detaşeze de obsesia

suveranităţii naţionale.

Această dependenţă de cadrul statului naţional este însă anacronică. Aşa cum arată Bobbio

(1998), orice suveranitate naţională este limitată de factori interni (de exemplu, limitele statului în

raport cu cetăţenii, datorită obligaţiei de a respecta drepturile omului) sau factorii externi (de

exemplu, limitarea acţiunii externe a unui stat datorită intereselor sau exigenţelor altor state). De

altfel, aşa cum demonstrează Malberg (cf. Herzog, 2002, p. 68), dreptul constituţional modern a

introdus deja o abordare mai nuanţată, conform căreia suveranitatea naţională comportă:

- referinţa la un text juridic fondator, aşa cum este Constituţia; din acest punct de vedere, nici

Tratatele Uniunii, nici Tratatul constituţional nu sunt incompatibile cu constituţiile naţionale;

- democraţia reprezentativă; suveranitatea completă se păstrează doar în cazul confederaţiilor,

unde guvernarea se exercită de reprezentanţi direcţi ai fiecăruia din guvernele membre; federaţia, în

schimb, funcţionează printr-un stat federal care se substituie statelor componente în exercitarea

anumitor funcţii (apărarea, politica externă, moneda), beneficiază de propria legitimitate (rezultată

din alegeri) şi de propriul buget. Uniunea Europeană nu este nici confederaţie (ca Elveţia), nici o

federaţie (ca Germania sau Belgia), pentru că nu se bazează pe o democraţie reprezentativă;

95

- existenţa unui drept naţional instrumentalizat de un aparat juridic intern; spre deosebire de

federaţii, care sunt capabile să emită un drept aplicabil în fiecare stat component, Uniunea

Europeană nu a reuşit să creeze această unitate legislativă: „legile" unionale sunt de fapt „directive"

pe care fiecare stat le „transpune" în spaţiul naţional sau „reglementări" cu aplicaţie directă;

- capacitatea de a decide asupra propriilor competenţe; statele naţionale sunt cele care, în

fond, decid asupra competenţelor pe care le păstrează la nivel naţional.

b) Pe de altă parte, democraţia europeană este o construcţie inedită, diferită de cadrul

naţional de referinţă. Sistemul de decizie internă şi repartizarea puterii pe baza principiilor

generice ale subsidiarităţii şi proporţionalităţii fac necesar un permanent proces de

negociere, dialog şi căutare a consensului. Din exterior, prin raportare la raţionalitatea şi

simplitatea aparentă a cadrului naţional, aceste procese par rebarbative, inutile şi ineficace.

În realitate, faţă de amploarea misiunii asumate (crearea unui nou tip de societate

democratică), nici costurile şi nici sinuozităţile nu sunt nejustificate. Dacă privim re-

trospectiv la crizele de creştere şi evoluţie ale Uniunii (primirea Marii Britanii, negocierile

cu euro-scepticii, trecerea de la Comunitate la Uniune, instituţionalizarea euro-cetăţeniei, moneda

unică, Constituţia), observăm că procesul a fost dramatic, dar extrem de dinamic. În doar jumătate

de secol s-a reuşit nu doar reconcilierea, integrarea economică şi financiară, dar s-au pus bazele

unei noi entităţi supranaţionale, într-un demers istoric fără precedent. Acest proces nu a rezultat din

cuceriri militare sau anexări teritoriale, ci s-a obţinut prin consens şi liber consimţământ.

Limbajul politic a sesizat foarte bine această evoluţie. Vechile repere terminologice ale

democraţiilor naţionale nu mai corespundeau democraţiei europene, astfel încât s-au creat, uneori

artificial şi incomprehensibil (vezi ceea ce se desemnează de obicei prin „comitologie", respectiv

comitetele, comisiile şi structurile birocraţiei europene), noi referinţe. Gondrand (1991) a elaborat

în acest sens un dicţionar al noului limbaj politic european cu peste 1000 de intrări. Iată câteva

exemple: acquis comunitar, drept comunitar, efect „spill-over" (angrenaj), subsidiaritate,

proporţionalitate, majoritate calificată, co-decizie, geometrie variabilă etc. Într-o lucrare anterioară

(Bîrzea, 2001), am realizat un astfel de glosar, adaptat condiţiilor societăţii româneşti, care poate fi

util studenţilor care vor să aprofundeze chestiunea terminologiei.

Geneza democraţiei europene nu trebuie să se fondeze neapărat pe structurile naţionale, chiar

dacă Uniunea Europeană este rezultatul unui transfer limitat de prerogative dinspre statul naţional

spre structurile supranaţionale. Este posibil, aşa cum susţine Marks et al. (1998, p. VII), ca „Euro-

polity" să pornească de la propria sa logică, ceea ce înseamnă altceva decât o simplă propensiune

comunitară a democraţiei naţionale.

Schmitter (1998b) încearcă să impulsioneze reflecţia asupra acestei chestiuni printr-o analiză

conceptuală care se detaşează de cadrul neo-funcţionalist al părinţilor Uniunii (Schuman, Adenauer,

96

De Gasperi, Monnet, Spaak). În acest sens, Schmitter face apel la patru tipuri ideale pe care le

angrenează sub forma din fig. 10. Spre deosebire de încercările anterioare, care construiau spaţiul

public european pornind de la experienţa cunoscută a formării statelor naţionale sau de la modelele

de integrare regională, Schmitter crede că putem avansa doar dacă imaginăm scheme noi,

ireductibile la referenţialul nostru istoric. El pleacă de la premisa că politicile publice se legitimează

în primul rând prin reprezentativitate. Guvernanţii şi guvernaţii îşi măresc capacitatea de

comunicare şi interacţiune doar în măsura în care centrele de autoritate se dispersează prin două

forme de configuraţie politică: teritorială şi funcţională. Spaţiul politic („polity") s-a format prin

relaţiile dintre autorităţile publice şi diversele forme de reprezentare teritorială şi/sau funcţională a

cetăţenilor, aşa cum sunt partidele politice, mişcările sociale, ONG-urile, grupurile de interes.

Această interacţiune dintre decizie şi participanţi („stakeholders") face posibilă atât autoritatea cât şi

responsabilitatea publică („accountability"), atribute fundamentale ale oricărui spaţiu public.

În ce priveşte formarea „Euro-polity", după Schmitter, există două variante posibile:

• prin strategia neo-funcţionalistă iniţială a lui Jean Monnet, în care obiectivele integrării s-

au realizat mai ales prin intermediul reprezentării teritoriale, respectiv prin guvernele statelor

naţionale (este metoda interguvernamentală care a prevalat până la Actul Unic European, 1986);

• printr-o abordare comunitară, care detaşează reprezentarea funcţională de reprezentarea

teritorială, prin prevalenţa intereselor transnaţionale şi formarea unui spaţiu public transteritorial.

le al

n io cţ

n

a

ici

ist ri

te ct

a r a

u

În prezent, Uniunea se

bazează pe un amestec al

metodei interguvernamentale (relaţii între state naţionale suverane) cu metoda comunitară (politici

comune reglementate prin dreptul comunitar). Provocările apărute în urma extinderii progresive şi

presiunile rezultate din globalizare au perturbat acest echilibru. Soluţia, după Schmitter, poate fi

într-unul din modelele identificate în fig. 10, respectiv:

• Stato/federatio corespunde modelului de guvernare existent în Germania („Politik-

verflechtung") şi Elveţia („federalismul cooperativ"), unde unităţile subnaţionale şi naţionale au

97

VariabilStabilizatTangenţialContiguuEgalitarIerarhicDiferenţiatIdenticReversibilIreversibilVariabilDispersatCondominioConsortioPartajatSuprapusStabilizatCumulativConfederatioStato/FederatioSeparatCoincident

Caracteristici teritoriale

propria identitate în interiorul unei ierarhii a autorităţii. Apartenenţa la această structură este destul

de solidă pentru că, altminteri, separarea ar fi foarte costisitoare. Această localizare teritorială strictă

(delimitări clare ale unităţilor şi ale federaţiei) coincide cu o specializare funcţională bine

determinată, printr-o alocare fixă a competenţelor la fiecare nivel (federal şi subfederal).

• Confederatio este astfel constituită încât să protejeze unităţile faţă de dominaţia centrală.

Aranjamentele funcţionale sunt clar definite şi au limite precise astfel încât să nu îngrădească

suveranitatea statelor componente, care se pot oricând retrage din comunitatea politică. Fiecare

entitate participantă (stat, canton, provincie) poate negocia termenii afilierii la confederaţie dar,

odată consimţită, apartenenţa impune reguli comune privind moneda, schimburile comerciale,

protecţia mediului, securitatea colectivă. Din punct de vedere istoric, confederaţia a fost o structură

destul de fragilă, singurele experienţe fiind Confederaţia Helvetică (1291-1848), Ţările de Jos

(1581-1795), SUA (1781-1789), Germania (1815-1866) şi Iugoslavia (1980-1991).

• Consortio este o platformă de cooperare între entităţi autonome. Caracteristicile teritoriale

sunt păstrate dar se asigură o acţiune consensuală într-un cadru funcţional bine delimitat. Ca

exemplu, se citează Comisia Superioară a Navigaţiei pe Rin (1816), prima organizaţie cu vocaţie

europeană, „Concertul European" (1823-1914) sau aranjamentele bilaterale speciale între SUA şi

Canada, între Suedia şi Norvegia etc.

98

• Condominio este cel mai puţin adecvat construcţiei politice europene pentru că presupune

variaţii interne atât ale atributelor teritoriale cât şi ale caracteristicilor funcţionale. Exemplul potrivit

ar fi cel al „Europei cu mai multe viteze" sau al Europei cu mai multe instituţii regionale acţionând

autonom. Aceste formule conduc însă la suprapuneri şi paralelisme, care ar favoriza mai mult

interesele divergente decât acţiunea concertată.

Limita comună a acestor patru modele constă în focalizarea pe procese, fără prefigurarea

clară a produsului. Toate presupun un anumit grad de integrare, dar nu reuşesc să fie mai precise în

ce priveşte configuraţia democraţiei europene. Aderarea de noi membri şi lărgirea ariei de

cuprindere a politicilor comunitare nu fac decât să pună în evidenţă limitele sistemului actual de

guvernare, vulnerabil atât în ce priveşte legitimitatea şi reprezentarea, cât şi în raport cu răspunderea

publică. Schema bipolară a lui Schmitter (teritorialitate vs. funcţionalitate) se dovedeşte astfel utilă

doar pentru analiza politică, nu şi pentru decizia privind viitorul democraţiei europene. Ca şi în

cazul altor încercări ale analiştilor politici (Meyer, 1995; Scharpf, 1998; Bromley, 2001), la fel de

limitative, soluţia nu poate veni dintr-o construcţie de modele sau tipuri ideale, ci din efortul comun

al guvernanţilor şi guvernaţilor de a găsi soluţii viabile unor probleme politice reale.

2. Sistemul decizional

Inevitabil, democraţia europeană trebuie să ţină cont de sistemul decizional actual. Că ne

convine sau nu, aşa imperfect cum pare multora, sistemul decizional al Uniunii Europene este

rezultatul unui proces istoric. Noua democraţie europeană nu este deductibilă dintr-un model

conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri încă

puternic acroşaţi egoismelor şi identităţilor naţionale. Aceste negocieri au fost dintotdeauna

anevoioase, dar au marcat un progres evident.

Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simplă a puterilor, după modelul statului

naţional: Comisia iniţiază propuneri legislative, Parlamentul le avizează iar Consiliul le adoptă.

Veriga slabă a acestei ecuaţii era Parlamentul, care nu era nici instanţă executivă (funcţie deţinută

de Comisie) şi nici organism legislativ. Funcţia legislativă revenea Consiliului Miniştrilor, format

însă din reprezentanţi desemnaţi ai guvernelor naţionale (miniştrii de externe).

De atunci, s-au adus corecţii şi s-au încercat metode care să contracareze ceea ce Majone

(1998) a desemnat prin „deficitul democratic" al Uniunii Europene. Pe parcursul evoluţiei care a

urmat, a devenit din ce în ce mai clar faptul că democraţia europeană are propriile instituţii şi

propriul sistem de guvernare. Acest sistem a fost creat pentru a rezolva doar anumite probleme şi nu

este la fel de polivalent şi adaptabil ca sistemele naţionale de guvernare. Democraţia politică şi

cetăţenia europeană au apărut ca obiective realizabile abia după ce piaţa comună şi procesul

integrării au devenit o certitudine (prin Actul Unic European, 1986).

elitele socio-economice

Wallace (1998b) a analizat sistemul decizional al U.E. într-o perspectivă istorică. Ea distinge

astfel patru metode:

a) Metoda parteneriatului

Această metodă avea în centrul său tandemul Comisie-Consiliu, Parlamentul jucând doar un

rol simbolic (de eventuală mediere între cei doi poli). Ea funcţiona prin consensul obţinut prin

negociere între cele două forţe, respectiv Comisia şi Consiliul. Echilibrul era relativ uşor de obţinut,

dat fiind numărul redus de ţări membre. El se baza însă pe efortul unor elite, fără o participare

populară propriu-zisă. De fapt, Monnet nici nu-şi propusese să realizeze o democraţie

supranaţională (obiectiv apărut de-abia la sfârşitul anilor '80), ci doar să susţină reconcilierea

postbelică printr-un sistem asemănător mai mult diplomaţiei (negocieri între tehnocraţi, în deplină

discreţie) decât acţiunii democratice propriu-zise.

Fig. 12. Metoda negocierii a lui De Gaulle

100

Fig. 11. Metoda parteneriatului a lui Monnet

CONSILIUL

b) Metoda negocierii

Prin metoda parteneriatului, Comisia primise practic aceeaşi pondere ca şi Consiliul.

Inevitabil, cele două au intrat în competiţie, lucru devenit public în 1965, prin „criza de la

Luxemburg" (boicotarea Consiliului de către Franţa, în semn de opoziţie faţă de clauza care obliga

un stat membru să se supună votului majoritar). Ca urmare a poziţiei lui De Gaulle, s-a ajuns la

„compromisul de la Luxemburg", care acorda un rol mai mare statelor naţionale (implicit şi

Consiliului, care le reprezintă). Aşa cum se observă din fig. 12, negocierile aveau loc preponderent

între statele membre, în mod direct, Comisia având un rol secundar. Ca să facă faţă presiunilor care

se exercitau asupra sa, Consiliul şi-a creat un sistem de comitete şi grupuri de lucru (de exemplu,

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi sau COREPER). În acest fel, negociatorii naţionali au

devenit mai importanţi decât funcţionarii europeni. S-au stabilit astfel consilii specializate, unde

participă miniştrii de resort (de exemplu, ECOFIN este Consiliul Miniştrilor de Finanţe), la care se

adaugă peste 150 de grupuri de lucru formate din experţi naţionali. Politicile europene au devenit

extrem de segmentate, astfel încât să răspundă diverselor interese şi priorităţi ale statelor membre.

La rândul său, Comisia s-a organizat pe direcţii generale (cunoscutele DG) corespunzătoare

domeniilor politicilor publice acoperite de structurile Consiliului. Coordonarea internă a fost tot mai

dificilă şi, mai grav, au apărut probleme în asigurarea răspunderii publice: dat fiind faptul că în

acest sistem stufos şi complicat este greu de localizat cine ce a decis, a devenit la fel de dificil de

ştiut cine răspunde de deciziile respective.

c) Metoda co-opţiunii

În esenţă, această metodă revine la parteneriatul Consiliu-Comisie (metoda Monnet), păstrând

totuşi sistemul de negociere cu statele membre introdus de De Gaulle. Contextul politic european a

favorizat această schimbare: începând cu anii '80, vechiul consens dintre creştin-democraţi şi social-

democraţi a dispărut, ceea ce a permis venirea la putere a unor guverne neo-liberale şi slăbirea

statelor ca autoritate politică. Comisia a început să-şi dezvolte relaţii strategice cu diverse grupuri

de interes şi să-şi creeze chiar structuri proprii de consultanţă (de exemplu, Comitetul Economic şi

Social, Comitetul Regiunilor). Ca urmare, negocierile s-au realizat nu numai la nivelul macro

(Consiliul), dar şi la nivelurile meso şi micro, prin grupuri transnaţionale de experţi, formatori de

opinie sau parteneri sociali. Este perioada Delors, care a marcat trecerea de la Comunitate la

Uniunea Europeană (prin Actul Unic European) şi asumarea de noi obiective strategice, inclusiv

integrarea politică. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea devine posibilă prin

conlucrarea abordării comunitare (politicile comune sau pilonul I care funcţionează pe baza

dreptului comunitar, prin combinarea metodei parteneriatului cu metoda co-opţiunii) cu abordarea

interguvernamentală (politica externă şi de securitate sau pilonul II, politica internă şi justiţia sau

101

pilonul III, ambele reglementate în baza dreptului internaţional, unde predomină metoda negocierii

între state suverane, sau metoda lui De Gaulle). Această duplicitate se menţine şi astăzi (vezi fig.

14). Ea constituie punctul nodal al dezbaterilor privind reforma instituţiilor U.E. şi este sursa multor

reticenţe pentru că vizează direct două din chestiunile-cheie ale integrării: limitele suveranităţii

naţionale şi statul supranaţional.

d) Metoda consensuală

După extinderile din anii '70-'80 şi, mai ales, după cele din 2004 (Europa celor 25),

democraţia internă a U.E. a suferit modificări importante. Primul pas a fost renunţarea la metoda

gaullistă a deciziei prin unanimitate (care dădea importanţă votului fiecărei ţări) în favoarea deciziei

prin consens (Tratatul de la Maastricht, 1992).

Fig. 14. Guvernanta europeană (conform Tratatului de la Maastricht)

UNIUNEA EUROPEANĂ

Pilonul I: domeniul comunitar (Comunitatea Europeană, piaţa comună, politica socială,

politica regională, politica agricolă comună, politica mediului, politica de protecţie a

consumatorului)

Pilonul II: politica externă şi securitatea

Pilonul III: politica internă şi justiţia

Metoda co-opţiunii

102

Fig. 13. Metoda co-opţiunii

Metoda De Gaulle (varianta forte)

Metoda De Gaulle (varianta slabă)

Metoda Monnet

103

Consiliul European

Statele membre

Comisia, Consiliul, Parlamentul

guvernanţa colectivă

104

negociere

105

negociere concertare

parteneriatul

106

Comisia Europeană (propuneri)

Curtea Europeană de Conturi

(control financiar)

Curtea Europeană de Justiţie (control juridic)

Al doilea pas a fost renunţarea la dreptul de veto al statelor membre şi introducerea, prin

Tratatul de la Nisa (2000), a sistemului dublei majorităţi: deciziile se iau pe baza a peste 55% din

voturile statelor membre, reprezentând minimum 65% din populaţia ţărilor U.E. Acest sistem

încurajează negocierile şi căutarea consensului, dar acordă o importanţă sporită ţărilor mari (pentru

prima dată, se introduce criteriul demografic).

În prezent, sistemul instituţional al U.E. se prezintă sub forma organigramei din fig. 15. În

interiorul acestui sistem, sunt posibile următoarele tipuri de decizii (instanţele decizionale sunt

haşurate):

Fig. 15. Sistemul instituţional al U.E.

Autoritate politică (şefii statelor)

Executiv

Consiliul European (orientări generale)

▼

Comitetul Economic şi Social (aviz)

Organisme consultative

Legislativ

Organisme de control

Consultarea este procedura iniţială, introdusă prin Tratatul de la Roma (1957). Comisia face

propuneri (de exemplu, iniţiative legislative) pe care le transmite Consiliului (miniştrii de externe,

reprezentând guvernele statelor membre) care decide, după ce obţine avizul Parlamentului.

Asentimentul presupune dreptul de veto al Parlamentului (introdus prin Tratatul de la

Maastricht) în probleme de maximă importanţă cum sunt drepturile cetăţenilor, fondurile

structurale, acordurile de asociere a noi membri, funcţionarea Băncii Centrale Europene.

Cooperarea se bazează pe un circuit reversibil, în care Comisia iniţiază texte legislative iar

Parlamentul, înainte de aprobarea de către Consiliu, are mai multe opţiuni în afară de simplul aviz:

poate respinge propunerea, poate propune amendamente sau o poate adopta prin majoritate simplă

(peste 50% din voturi).

• Co-decizia a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam (1997) şi face din Parlament o co-

instanţă legislativă (alături de Consiliul Miniştrilor). Acest rol este limitat la situaţiile de co-decizie

(pentru anumite texte legislative) şi acordă Parlamentului aceeaşi putere ca şi Consiliului.

Uniunea Europeană este un spaţiu de reguli unde nu există o ierarhie a normelor (Tratatul

constituţional nu are forţa juridică a textelor constituţionale naţionale). Spre deosebire de dreptul

naţional, care este unitar şi obligatoriu, dreptul comunitar este un drept de integrare şi se aplică

doar politicilor şi prerogativelor transferate în gestiunea Comisiei Europene. Dreptul comunitar

comportă patru tipuri de instrumente juridice:

• reglementarea are efect general, este obligatorie în toate elementele sale şi direct aplicabilă

în toate statele membre;

• directiva comunitară este o lege-cadru care obligă statele membre în privinţa rezultatelor,

nu şi a mijloacelor sau căilor de realizare;

• decizia este obligatorie, însă nu se adresează decât persoanelor/companiilor şi statelor

membre, luate individual;

Executiv şi

decizie

operaţională

• recomandările, avizele şi rezoluţiile Consiliului Miniştrilor nu au o valoare

constrângătoare.

Adoptarea Constituţiei Europene va avea drept consecinţă întărirea Uniunii şi transformarea

sa în organizaţie politică cu propria personalitate juridică. În prezent, statutul său juridic este

confuz, datorită ezitării între cooperare şi integrare, între dreptul inter-guvernamental şi

dreptul comunitar (vezi comparaţia celor două în tabelul 5, preluat după Moreau Defarges, 2002,

p. 44). În cadrul cooperării interguvernamentale, decizia este consecinţa compromisului între state

suverane şi nu are efecte juridice propriu-zise. Prin integrare, statul naţional nu va fi decât un actor

în cadrul uneia dintre instituţiile europene (Consiliul) şi va pierde monopolul execuţiei şi al

legitimităţii. În plus, statele vor fi angrenate într-un dispozitiv juridic care le va obliga să respecte

deciziile comunitare. De fapt, aici este şi miza reală a Constituţiei Europene: este simbolul său de

instrument juridic al supra-statului european, care va marca sfârşitul supremaţiei statelor naţionale.

Tabelul 5. Diferenţele dintre integrare şi cooperarea interguvernamentală

Integrarea Cooperarea

interguvernamentală

Domenii libera circulaţie, concurenţa politica externă

poliţia

justiţia

Organiza

re

transfer de competenţe

dinspre statele membre către

Comunitate (organism cu

personalitate juridică)

competenţele rămân la

nivelul statelor membre

simplă concertare între

reprezentanţii statelor membre

Luarea

deciziei

mecanism integrat: Comisia

propune, se adoptă prin co-decizie

între Consiliu (prin votul cu

majoritate calificată) şi

Parlamentul European

consens între statele

membre. Eventual, votarea

măsurilor de aplicare

Execuţia de către Comisie şi/sau

statele membre, sub controlul

instituţiilor comunitare

de către statele membre

Legitimit

atea

dublă: în cadrul statelor şi al

instanţelor comune

la nivelul statelor

Analiza dispozitivului instituţional şi a sistemului decizional al U.E. ne conduce la câteva

concluzii semnificative pentru contextul cetăţeniei europene: • democraţia internă a U.E. s-a

constituit iniţial printr-o prelungire supranaţională a configuraţiei statului naţional;

• această proiecţie supranaţională s-a făcut printr-o abatere de la standardele democraţiei, în

primul rând reprezentativitatea directă, răspunderea publică şi separarea puterilor;

• lărgirea progresivă a U.E. a creat noi presiuni asupra sistemului decizional şi a instituţiilor

europene, care au recurs la reforme interne;

• chiar dacă democraţia europeană nu a fost un obiectiv iniţial, prioritatea fiind reconcilierea

postbelică şi integrarea economică, Uniunea a dovedit capacităţi de autoreglare şi adaptări

progresive, ceea ce a dus la rezultate notabile pe calea democraţiei supranaţionale: emergenţa

spaţiului public european, recursul la decizia consensuală şi votul cu dublă majoritate, co-decizia

Consiliu-Parlament, extinderea guvernanţei şi a structurilor consultative, euro-cetăţenia.

3. Guvernanţa europeană: regim, federaţie sau stat supranaţional?

Uniunea Europeană, în mod cert, nu este un guvern. Chiar dacă se pot face unele apropieri

între competenţele Comisiei şi cele ale executivului într-un stat naţional (de exemplu, iniţiativa

legislativă, gestiunea unui buget, specializarea pe domenii de activitate), nici comisarii şi nici

direcţiile generale nu au atribuţiile unor ministere: nu au în sarcină elaborarea politicilor publice,

controlul execuţiei, relaţia directă cu cetăţenii sau cooperarea internaţională. Din acest motiv, unii

autori (Buchen, 1993; Scott, 1995; Wallace, 2003) au identificat încă un paradox al democraţiei

europene: Uniunea este guvernată fără să mai fie nevoie de un guvern.

Intervine însă aici un joc de cuvinte şi apar unele nuanţe terminologice greu de surprins în

limba română: este distincţia dintre guvern („government") şi guvernanţă („governance"). Primul

se referă la o ordine ierarhică şi o repartizare centralizată a autorităţii publice. Puterea este strict

localizată şi concentrată în anumite instituţii, organizate după principiul birocraţiei. Guvernanţa1, în

schimb, comportă reţele interactive şi dispersarea autorităţii publice, în care decizia se ia prin

negociere şi implicarea unei multitudini de centre specializate. Intervenţia centrală pe bază de

autoritate (politică, economică, ideologică sau organizaţională) este înlocuită prin parteneriate

interorganizaţionale şi o abordare „incrementală" a luării de decizii. Puterea revine unor structuri

mixte cum sunt „parteneriatele sociale" (guvern-patronat-sindicate), „complexul profesional-

birocratic" (funcţionari-experţi), „parteneriatul civic" (autoritate publică-societatea civilă) sau

„parteneriatul public-privat" (stat-firme particulare).

De fapt, însăşi ideea de organizaţie non-guvernamentală sau modelul sub-guvernamental

(care acordă prioritate proceselor locale şi interacţiunii între actorii din teren) introdus de sociologia

1 „Dicţionarul explicativ al limbii române" nu conţine acest termen. Este un neologism foarte recent, folosit doar de specialiştii în ştiinţele sociale şi politice, chiar dacă limbajul curent nu l-a adoptat încă. Vom folosi şi noi acest termen, cu precauţia de rigoare.

americană sub termenul de „policy network" (Jordan şi Schubert, 1992), nu sunt decât forme

concrete de „governance", în sensul de alternativă la guvern şi la acţiunea sa administrativ-

birocratică. În Europa, Rhodes (2003, p. 36-37) a definit „reţelele de politici publice" („policy

networks") ca un consorţiu temporar de organizaţii interesate să-şi utilizeze în comun resursele

pentru a obţine beneficii reciproce. Aceste reţele acţionează în sfera publică şi, în consecinţă, sunt

supuse obligaţiei de a asigura transparenţa şi controlul cetăţenesc (este ceea ce le deosebeşte de

organizaţiile mafiote, de exemplu).

În funcţie de gradul lor de integrare, Rhodes defineşte cinci tipuri de „policy networks":

• comunităţile teritoriale implică un înalt grad de coeziune, sunt stabile şi centrate pe

interesele majore ale unei unităţi teritoriale (de exemplu, sănătatea publică într-un judeţ); în acest

exemplu, este vorba de interdependenţa serviciilor publice teritoriale care au competenţe (fie şi

indirecte) în gestionarea stării de sănătate a populaţiei din judeţul respectiv: serviciile de igienă

publică, spitalele, direcţiile sanitare, oficiile de asistenţă socială, centrele pentru persoane cu nevoi

speciale etc;

• reţelele profesionale se bazează pe interesele particulare ale unui grup de experţi (de

exemplu, profesorii) pe care le promovează în raport cu instituţiile statului sau alte grupuri

profesionale; ele pot funcţiona sub forma unei reţele ad-hoc, a unui grup de presiune sau ONG;

• reţelele interguvernamentale cuprind toţi reprezentanţii autorităţilor locale (de exemplu,

consiliile locale, instituţiile ordinii publice, serviciile de protecţie socială, direcţiile forţei de muncă,

instituţiile culturale etc.);

• reţelele de producţie se caracterizează prin prevalenţa intereselor economice şi cooperarea

patronatului şi a sectorului privat cu autorităţile publice; un exemplu este participarea patronatului

la analiza nevoilor locale de formare sau la susţinerea unui proiect de dezvoltare comunitară;

• reţelele tematice sunt foarte diverse, ele fiind deschise tuturor partenerilor instituţionali

interesaţi de un domeniu sau de o problemă specifică a politicilor publice (de exemplu, finanţarea

învăţământului, protecţia mediului, organizarea unui festival sau a altui eveniment cultural).

Ca şi alţi termeni larg folosiţi în ştiinţele sociale şi politice (de exemplu, echitate, societate

civilă, calitate, mentalitate), cuvântul „governance" (fr. „gouvernance") nu beneficiază de un

consens terminologic. El a fost introdus în relaţiile internaţionale pentru a desemna aceea

împrejurare consecutivă globalizării când este posibil să se guverneze fără guverne, de exemplu,

prin intermediul reţelelor transnaţionale (Rosenau şi Czempiel, 1992). Alţii îl reduc la activitatea

operaţională a guvernelor (Nugent, 1999), înţelegând prin aceasta că guvernele rămân pivotul

politicilor publice dar cooperează şi cu alţi actori sociali. Alţii, în schimb, precum March şi Olsen

(1995, p. 6) introduc o interpretare mult extinsă, după care „guvernanţa este contextul în care se

produce acţiunea cetăţenilor şi a oficialilor, în care se implementează politicile şi unde se exprimă

identităţile şi instituţiile societăţii civile". Guvernanţa („governance") nu este deci spaţiul public

dominat de acţiunea guvernului, ci un cadru operaţional unde politicile publice sunt susţinute de

diverşi actori. Centrul atenţiei nu mai este implementarea administrativă, ci acţiunea politică în

cadrul unui spaţiu public determinat.

Aceste diferenţe sunt clar sintetizate de Stoker (1998, p.20):

• „Guvernul se referă la instituţiile oficiale ale statului şi la puterea coercitivă legitimă asupra

căreia au monopolul. Guvernul se caracterizează prin capacitatea de a lua decizii şi prin puterea de a

le aplica. Cuvântul «guvern» se aplică în special proceselor formale şi instituţionale care, la nivelul

statului naţional, au ca scop să asigure menţinerea ordinii publice şi facilitarea acţiunii colective."

• „Guvernanţa vizează, în ultimă analiză, tot crearea condiţiilor puterii organizate şi ale

acţiunii colective. Rezultatele guvernanţei nu sunt deci diferite de cele ale guvernului. Diferenţele

rezultă mai ales din metodele utilizate. Guvernanţa se referă la elaborarea structurilor de guvernare

prin care frontierele dintre sectorul public şi sectorul privat, precum şi în interiorul fiecăruia din

acestea, tind să se estompeze. Esenţa guvernanţei este că ea privilegiază mecanismele de guvernare

care, pentru a funcţiona, nu au nevoie de autoritate şi de sancţiunile date de puterea publică."

Cu alte cuvinte, guvernul (sistemul de instituţii oficiale ale statului naţional) şi acţiunea sa

(guvernarea) presupun exercitarea legală a puterii, pe când guvernanţa constă într-un sistem

participativ şi deliberativ, unde ordinea nu mai este impusă de sus în jos, ci rezultă din interacţiunea

unui mare număr de participanţi care se influenţează reciproc.

Într-o versiune succintă, Rhodes (2003, p. 23) rezumă astfel atributele guvernantei ca

alternativă la acţiunea guvernelor naţionale:

• interdependenţa organizaţiilor; guvernanţa depăşeşte limitele guvernului, astfel încât

departajările dintre sectorul public, sfera privată şi activităţile voluntare devin irelevante;

• emergenţa reţelelor de parteneriat, ceea ce presupune schimburi permanente, negocieri,

dezvoltarea de proiecte convergente, dar şi răspundere publică în comun;

• dinamica permanentă a interacţiunilor, rolurilor şi atribuţiilor; este similar cu un joc cu

reguli, în care echilibrul de forţe se schimbă continuu;

• autonomia faţă de stat, în sensul că reţelele sunt responsabile faţă de cetăţeni şi proprii

participanţi („stakeholders"), nu faţă de stat.

Din această trecere în revistă, reţinem unele consecinţe interesante pentru contextul nostru:

importanţa dată instituţiilor politice (Pierre şi Peters, 2000, p. 12), rolul consorţiilor şi al grupărilor

pe bază de interese (Armstrong şi Bulmer, 1998, p. 55), parteneriatul public-privat (Heritier, 2001,

p. 185), interacţiunea orizontală a actorilor sociali (Mayntz, 1998, p. 7-8), negocierea colectivă a

deciziilor (Schmitter, 2002, p. 53). Guvernanţa nu se reduce la acţiunea de implementare a

politicilor publice de către guverne şi structurile lor subordonate, ci comportă activitatea politică

concertată a diverselor forţe care se manifestă pe arena publică. Aceasta implică parteneriate şi

consorţii, negocieri colective, interacţiunea dintre stat şi societate, dintre sfera publică şi cea privată.

După Stoker (1998, p.22), guvernanţa pune în discuţie însăşi actualitatea statului unitar,

reprezentat de „modelul Westminster" şi caracterizat prin suveranitatea Parlamentului, prin puteri

considerabile acordate Consiliului Miniştrilor şi responsabilitate ministerială directă. Acest sistem,

bazat pe premisa unui centru unic de putere, nu mai reflectă complexitatea societăţilor europene,

unde nucleele de influenţă sunt difuze şi multiple. Pentru a contracara concentrarea puterii la nivelul

guvernului central, Stoker propune cinci principii ale guvernanţei care, prin extrapolare, se pot

aplica democraţiei europene. Acestea sunt:

• implicarea instituţiilor şi a actorilor care nu aparţin de sfera guvernului;

• responsabilizarea societăţii civile, printr-un nou echilibru între stat şi ONG-uri;

• interdependenţa instituţiilor participante la acţiunea colectivă;

• implicarea reţelelor de actori autonomi;

• gestionarea acţiunii colective fără intervenţia obligatorie a autorităţii statului.

Este interesant de notat, referitor la puterea excesivă a executivului în cadrul „statului unitar"

(descris de literatura britanică prin „modelul Westminster"), că implementarea „acquis"-urilor în

ţările membre s-a făcut până în prezent cu participarea redusă a parlamentelor şi a partidelor politice

naţionale. Cu alte cuvinte, integrarea europeană s-a realizat preponderent prin decizii ale

executivului. Nu întâmplător, puterea reprezentanţilor executivului în instituţiile europene

(Consiliul, de exemplu) este superioară şi asimetrică în raport cu alţi actori naţionali. Din acest

motiv, opţiunea pentru guvernanţă şi tipul de acţiune colectivă pe care îl presupune este o direcţie

promiţătoare, care poate rezolva unele din contradicţiile interne ale democraţiei europene.

Pe scurt, teoria guvernantei (Kooiman, 1993 şi 2002; Hooghe, 1996; Mayntz, 1998; Pierre şi

Peters, 2000) a introdus unele elemente interesante pentru situaţia atipică a Uniunii Europene,

formată din guverne naţionale şi state teritorializate. Iată câteva exemple:

• reducerea funcţiei reglatorii a statului (de exemplu, introducerea auto-reglării şi a auto-

evaluării ca alternativă la reglarea externă prin mecanisme de coerciţie şi control);

• promovarea conducerii corporatiste, prin reţele de parteneriat şi consorţii intergu-

vernamentale;

• introducerea subsidiarităţii în guvernarea locală (decizia se ia cât mai aproape de nivelul de

execuţie);

• dezvoltarea de reţele de cooperare la nivelul meso, aşa cum sunt regiunile în cadrul U.E.;

• implementarea „noului sistem de management public" („new public management"), o

metodă de operaţionalizare a politicilor publice prin recursul la manageri profesionişti, centrarea pe

obiective, definirea unor criterii clare de măsurare a performanţei, stabilirea -unor rezultate şi

beneficii concrete în raport cu resursele alocate, apropierea de cetăţean, capacitatea de auto-reglare

şi auto-dezvoltare.

Aceste noi repere au atras atenţia specialiştilor care se ocupă de viitorul democraţiei

europene. Astfel, într-o serie de publicaţii consacrate guvernanţei europene, „Unitatea de

prospectivă" a Comisiei (De Munck şi Lenoble, 2001, p. 42) a iniţiat o serie de dezbateri privind

alternativele posibile la statul modern. În ultimă instanţă, aceste dezbateri s-au coagulat în jurul a

doi poli conceptuali (Wallace, 2003, p. 3):

Pe de o parte, abordarea analiştilor germani, după care U.E. este cadrul operaţional primordial

în interiorul căruia trebuie să se desfăşoare guvernanţa europeană. U.E. este un „polity" nu un stat,

un sistem auto-definit şi legitimat prin propriile sale obiective politice. Statele ţărilor membre sunt

circumscrise acestui cadru operatoriu unic, unde guvernele naţionale sunt doar unul dintre

participanţii la guvernanţă, printre mulţi alţii.

Pe de alta, abordarea preferată de experţii britanici nu agreează ideea cadrului politic unic,

inspirat de modelul federalist. Ei favorizează parteneriatele transnaţionale limitate în timp şi

spaţiu, centrate pe probleme precise. Ponderea nu mai revine unui „Euro-polity" global şi

integrator, ci multiplelor procese transfrontaliere, mai uşor de gestionat din perspectiva guvernanţei.

În locul unui „design" supranaţional, în care spaţiul public european integrează spaţiile naţionale şi

regionale într-o viziune normativă bine structurată, modelul britanic este mai apropiat logicii

concurenţiale şi pluraliste a pieţei, unde parteneriatele şi consorţiile transfrontaliere se schimbă

perpetuu, în funcţie de condiţii şi interese.

Aceste două poziţii, aparent antagonice, domină climatul intelectual actual privind integrarea

europeană. Este greu de anticipat care din cele două poziţii va fi confirmată de evoluţia ulterioară.

Modelul german aduce o structură coerentă, care şi-a dovedit eficacitatea în statele federale.

Modelul britanic este mai dinamic şi mai inclusiv, dar nu rezolvă problema propriu-zisă a luării

deciziilor care preocupă atât de mult pe guvernanţii europeni. Ca şi în alte situaţii, probabil că

soluţia va apărea pe parcurs, prin practica directă a guvernanţei, aşa cum

s-a început deja prin metoda consensuală introdusă de Actul Unic European. Rămâne de văzut

cât de mult guvernarea europeană va fi de tip federal sau în ce măsură va rămâne o formă de regim

politic, în care majoritatea deciziilor se vor lua la nivel naţional.

Această dilemă stă în centrul analizei într-un studiu semnat de Wallace (1998b) care pleacă de

la următoarea propoziţie: U.E. este mai mult decât un regim, dar mai puţin decât o federaţie.

Această afirmaţie lasă însă impresia unei evoluţii lineare şi ireversibile către modelul federal pe care

Wallace, ca orice analist britanic, îl refutează din start. După Wallace (1998b, p. 40) există de fapt o

dublă mişcare, atât dinspre regim spre federaţie, cât şi invers (vezi relaţiile din fig. 16). Ca să

exprime mai fidel realitatea politică a U.E, Wallace (1998a, p. 13) foloseşte metafora pendulului. În

locul ierarhiei şi ordinii inerente modelului federal, pendulul sugerează o situaţie mult mai

complexă, dar şi mai neclară, în care construcţia europeană oscilează permanent între polul naţional

şi cel supranaţional. Chiar dacă această reprezentare nu oferă o soluţie propriu-zisă, ea pare să

exprime foarte bine situaţia actuală, caracterizată printr-un cumul de paradoxuri şi incertitudini.

Fig. 16. Uniunea Europeană: regim sau federaţie?

Dominaţia Consiliului

Guverne naţionale puternice

Competiţie între Consiliu şi Comisia, Curtea Europeană de

Comisie Justiţie şi Parlamentul European

sunt puternice

Decizie la nivel naţional şi

european Influenţă redusă a guvernelor

naţionale

GI

E

Pi

F td O td

I IE

U.E. nu este doar un regim, adică o anumită ordine instituită prin sistemul de putere al

instituţiilor europene. Ea nu este însă nici federaţie, deşi Germania doreşte cu insistenţă să se

ajungă la o relaţie de tip federal între prerogativele supranaţionale (de exemplu, Banca Centrală

Europeană, constituită după modelul lui Bundesbank) şi competenţele statelor, pe baza

subsidiarităţii şi proporţionalităţii (vezi în acest sens celebrul discurs al lui Joschka Fischer de la

Universitatea „Humboldt" din Berlin, în mai 2000). Pentru analiştii britanici, pe care Helen

Wallace îi reprezintă foarte bine prin euro-pendulul său, incertitudinea şi reglarea spontană nu sunt

decât atribute ale guvernanţei europene. Există în acest sens următoarele ingrediente (Wallace,

1998a):

• interese comune;

• un cadru instituţional;

• probleme de rezolvat;

• politici comune;

• un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru naţional.

Cu alte cuvinte, după Wallace, nu este obligatoriu să forţăm constituirea unui „Euro-polity"

atât timp cât structurile naţionale pot fi mobilizate să susţină interese comune, prin „governance".

Aceste „policy networks" sunt deja transfrontaliere şi au condiţii favorabile de

lucru în comun, datorită globalizării şi deschiderii interne a spaţiului public european (prin

piaţa comună, moneda unică, fondurile structurale).

Aceeaşi idee este susţinută şi de alţi autori, de exemplu Buchan (1993), Anderson şi Den Boer

(1994), Bulmer (1994) şi Scott (1995). Ca să se compenseze deficitul democratic al Uniunii (datorat

slabei reprezentativităţi şi lipsei sistemelor de responsabilitate publică), se spune, este nevoie de

lărgirea bazei de participare. În locul descentralizării sistemice presupuse de modelul federal,

mult mai eficiente ar fi consorţiile sectoriale, asocierile pe bază de interese comune şi rezultate

direct verificabile. În acest sens, atenţia noastră trebuie să se concentreze asupra structurilor

operaţionale din interiorul fiecărui stat naţional, capabile să coaguleze sub formă de proiecte

concrete atât resursele locale, cât şi cele europene. Politicile unionale ar fi astfel implementate nu

sub forma unui super-stat, ci prin agenţii specializate, grupuri de experţi, companii sau autorităţi

publice locale. În aceste „policy networks", aşa cum arată experienţa de până acum, partidele

politice şi parlamentele naţionale au jucat un rol minor (Ladeur, 1997). Guvernanţa europeană ar

implica deci relaţii directe între Comisie şi beneficiarii politicilor europene, nu raporturi birocratice

interguvernamentale, mediate de administraţia centrală din fiecare stat membru.

În fig. 17, preluată după Wallace (1998b, p. 41), se pot observa trei situaţii:

• cooperarea bilaterală;

• comunitatea bilaterală prin suprapunerea intereselor;

• guvernanţa multilaterală, deschisă diverşilor parteneri.

Acest ultim model, susţinut de metoda consensuală care prevalează în practica U.E., este cel

mai apropiat guvernanţei europene. Deja, ca urmare a Tratatului de la Maastricht şi a reformelor

întreprinse de Jacques Delors, Comisia a devenit o organizaţie complexă, deschisă relaţiilor directe

cu beneficiarii. Au fost create agenţii specializate (câte una în fiecare din cele 15 state membre,

centrate pe diverse politici publice: protecţia mediului, condiţiile de muncă, cercetarea, formarea

profesională, protecţia consumatorului etc.), comitete de experţi, grupuri de „lobby", organisme

consultative. Aceste structuri descentralizate şi specializate, funcţionând dincolo de controlul

naţional şi în afara instituţiilor europene, au dat însă naştere altor preocupări (Everson şi Majone,

2001):

• riscul politizării (tentaţia controlului politic);

• problema juridică a delegării autorităţii (în ce măsură Comisia poate transfera în afară

prerogativele sale definite prin Tratate);

• reticenţa unor state membre faţă de noile agenţii, dotate în acelaşi timp cu competenţe

executive, legislative şi juridice.

Fig. 17. Modele de guvernanţă europeană

Cooperarea bilaterală simplă Si = guvernare comună

Comunitatea bilaterală

S2 = zonă extinsă de guvernare comună

Guvernanta multilaterală

Si, S2, S3 = diverse arii de guvernare comună

S4 = zona de guvernanţă multilaterală

Dincolo de obiectivele imediate, legate de instituirea unui sistem operaţional de guvernanţă

europeană, aceste structuri descentralizate au readus în discuţie fundamentele şi aşa chestionabile

ale democraţiei europene. Pentru a găsi o soluţie convenabilă la această dezbatere, Majone (1996) a

reamintit faptul că abateri de la principiul separării puterilor au existat şi în alte societăţi

democratice, de exemplu, în sistemul de instituţii şi agenţii guvernamentale care au controlat

mecanismul pieţei în contextul lui New Deal din SUA anilor '30. La fel, venerabila democraţie

britanică trece cu vederea o abatere evidentă de la principiul separării puterilor, prin instituţia

atipică a Lordului Cancelar, care face parte atât din executiv (membru al Cabinetului), cât şi din

legislativ (Preşedinte sau „Speaker" al Camerei Lorzilor) şi justiţie (este şi „Chief Law Lord" sau

preşedinte al „Final Court Appeal").

În aceeaşi ordine de idei, Dehousse (2001, p. 187) ne semnalează că democraţia

reprezentativă, pe care mulţi o revendică în mod riguros pentru Uniunea Europeană, a încetat de

mult să mai fie infailibilă. Deja Schumpeter demonstrase că este eronat să mai credem că poporul se

pronunţă în mod decisiv prin alegeri. Pe de o parte, aleşii nu sunt întotdeauna reprezentativi (din

punct de vedere social şi moral) pentru configuraţia de interese şi aşteptări ale alegătorilor.

Motivaţia electoratului, legată de rezolvarea unor probleme imediate, nu coincide întotdeauna cu

obiectivele aleşilor, care sunt centrate pe obţinerea, gestionarea şi conservarea puterii. Pe de alta,

este iluzoriu să mai credem în această relaţie statistică (reprezentanţii aleşi constituie un eşantion

reprezentativ pentru populaţia electorală care i-a emanat) din moment ce rata de participare

electorală este extrem de mică: în jur de 35% în SUA, de 50% în Europa. Obligativitatea participării

la vot în ţări ca Belgia, Grecia sau Australia nu rezolvă decât formal problema democraţiei

reprezentative, în declin în toate statele democratice: civitatea nu se impune, ci este o opţiune a

indivizilor liberi şi conştienţi.

De altfel, spune Dehousse, procesul de decizie din democraţiile naţionale nu este cu mult

diferit de cel din instituţiile europene: legislaţia este adoptată de parlamente, dar este pregătită de

executiv şi condiţionată de avizul experţilor, de negocierea cu partenerii sociali sau cu alte structuri

consultative.

Această constatare pune însă în discuţie însăşi esenţa reformei instituţionale din anii '90, care

a plecat de la premisa că Parlamentul European trebuie să joace un rol-cheie, la fel ca în

democraţiile naţionale. Or, dacă nici la nivel naţional democraţia reprezentativă şi parlamentele nu

sunt eficiente, simpla diversificare a competenţelor Parlamentului European nu este decât nu

artefact. Soluţia recomandată de unii autori (Delors, 1992; Scharpf, 1994; Majone, 1996) ar fi

aplicarea principiului federalismului pe care Madison (fondatorul constituţionalismului american) l-

a sintetizat în „Federalist No. 10": pe măsură ce trecem de la un nivel la altul (local -> regional ->

statal -> unional), există tot mai puţine şanse ca o oligarhie să-şi impună voinţa. Diversitatea devine

mai mare, astfel încât este nevoie de pluralism, de concertare şi negociere colectivă. Aplicat în

contextul european actual, acest principiu ar avea drept consecinţă lărgirea participării la decizie

(dincolo de iluzia repre-zentativităţii prin alegeri directe) şi dezvoltarea instanţelor de guvernanţă

multiplă.

Centrul controverselor rămâne problema suveranităţii şi a statelor naţionale, la care

populaţia europeană nu este încă pregătită să renunţe. Federalismul american nu a plecat de la

constituţii şi state naţionale, ci de la comunităţi şi grupuri eterogene care şi-au construit singurul lor

liant politic în jurul patriotismului şi al Constituţiei unionale. Chiar şi în aceste condiţii, fapt mai

puţin pus în evidenţă, SUA a fost completată în urma victoriei nordiste şi prin impunerea unui

protectorat militaro-administrativ în statele confederale din sud, pe o perioadă de 10 ani

(„Reconstrucţia" după războiul civil).

Întrebarea este dacă între guvernanţa multi-centrică britanică şi modelul german al

subsidiarităţii (continuator al gestiunii carolingiene şi al catolicismului social) diferenţele sunt atât

de mari încât să fie imposibil să se elaboreze un proiect politic comun. Pentru moment, cele două

abordări par să se constituie în doi poli care se exclud reciproc. Cu toate acestea, nu ar fi pentru

prima dată în istoria construcţiei europene când aparentele incompatibilităţi de interese au fost

depăşite mai uşor decât se credea. Ca să inspire un astfel de compromis, Calame (2001) recurge la

un artificiu terminologic, avansând conceptul de subsidiaritate activă. După Calame (2001, p.

247), blocajul vine din insistenţa de a aborda repartizarea competenţelor în loc să se treacă la

fondul problemei, care este modul de articulare a competenţelor. Este vorba, bineînţeles, de

subsidiaritate pentru că se plasează acţiunea publică la baza sistemului politic şi social, dar într-o

viziune activă, în sensul că acest demers comportă proiecte comune care angajează o multitudine de

actori sociali. Faţă de sensul tradiţional de transfer ierarhic (deplasarea deciziei spre baza de

execuţie), se adaugă dimensiunea orizontală, care implică o participare diversificată, prin

parteneriate, consorţii sau „joint ventures". Reamintim în treacăt că acestea sunt, de fapt,

caracteristici pe care alţi autori le atribuie guvernanţei (htt://www.harvard.edu/law school).

Astfel de căutări au dat naştere unei veritabile efervescenţe intelectuale, atât în mediile euro-

tehnocraţilor, cât şi în centrele de reflecţie în ştiinţele politice, drept sau administraţie publică

(http:// www.europa.eu.int/comm/cdp/scenario/index-fr.htm). Un grup de experţi ai „Celulei de

prospectivă" a Comisiei, de exemplu, a elaborat cinci scenarii privind evoluţia democraţiei

europene (Bertrand, Michalski, Pench, 1999), care pot fi utile pentru cei interesaţi în aprofundarea

analizei. Două dintre scenarii favorizează piaţa comună ca element integrator (cu unele dominante

în favoarea politicilor sociale şi, respectiv, noilor tehnologii). Celelalte trei acordă prioritate altor

aspecte ale politicilor publice (dezvoltarea regională, cetăţenia şi securitatea externă) ceea ce, în

ultimă instanţă, face ca „scenariile" să nu fie decât accente unilaterale asupra uneia sau alteia din

politicile comune, fără să imagineze o alternativă propriu-zisă la statul naţional.

Fără să fie cazul să ne gândim că există deja o „scenarită" în domeniu, vom menţiona şi alte

tentative care, în esenţă, nu fac altceva decât să reia într-o formă sistematică diversele teme la care

ne-am referit mai sus. Este vorba de trei scenarii (Duff şi Williams, 2001), de patru (Federal Trust,

1991), de cinci (Labohm, Rood şi van Staden, 1998) etc. Dintre acestea, schema lui Duff şi

Williams (2001) ne interesează cel mai mult pentru că, în final, cele trei scenarii (supra-statul

Europa, uniunea flexibilă şi Europa cu mai multe viteze) converg spre „Uniunea Federală

Europeană", după modelul german, pentru care autorii schiţează chiar o Constituţie supranaţională.

Art. 2 al acestei Constituţii se referă la cetăţenia europeană definită, în linii mari, la fel ca în textul

Tratatului constituţional (iunie 2004).

Dincolo de efortul de a găsi soluţii la provocările extinderii şi integrării politice, astfel de

demersuri ne interesează însă şi din perspectiva euro-cetăţeniei: ele încearcă să definească un

spaţiu public de referinţă pentru democraţia europeană.

În fond, indiferent care va fi până la urmă balanţa instituţională şi repartizarea puterii între

state şi uniune, este evident că nu poate exista o cetăţenie europeană fără referinţa obligatorie la un

„Euro-polity". Această cerinţă depăşeşte miza celor patru drepturi supranaţionale introduse după

Maastricht, drepturi nesemnificative în ansamblul drepturilor umane. În ultimă analiză, existenţa

spaţiului public european va fi garanţia integrării politice a Uniunii Europene, faţă de care statele

membre manifestă încă destule reticenţe.

Este greu de prevăzut care va fi rezultatul efortului de imaginaţie politică materializat în

scenarii, modele sau proiecte instituţionale. Cert este doar faptul că această căutare constituie deja o

mare provocare dar şi o oportunitate pentru ştiinţele sociale şi politice. Acest demers merită tot

interesul pentru că miza, cum am mai spus, este de anvergură: construirea societăţii şi a democraţiei

europene.

În această perspectivă, dincolo de căutările experţilor şi cercetările specializate, există deja o

intensă activitate de construcţie de facto a spaţiului public european. Chiar dacă nu este clar ce fel

de stat va funcţiona la nivel comunitar, au apărut deja numeroase structuri operaţionale care

angajează regiunile, cetăţenii şi actorii locali. Aceştia conlucrează în utilizarea fondurilor structurale

(de exemplu, Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul PHARE),

realizează proiecte comune şi îşi formează o conştiinţă civică a interdependenţei şi a

responsabilităţii comune. Cele trei cercuri succesive ale integrării (spaţiul economic european,

cetăţenia europeană şi moneda unică) au creat deja premisele trecerii la ultimul nivel al integrării,

care este de natură politică. Chiar dacă proiectul politic european este mai dificil, pentru că atinge

direct cadrul de referinţă al modernităţii europene, respectiv statul naţional, avem suficiente motive

de optimism: acest proiect se va realiza nu pentru că el este dorit de euro-birocraţi, de intelectuali

vizionari sau de politicieni luminaţi, ci pentru că el corespunde unei necesităţi istorice.

4. Naţional şi supranaţional în construcţia europeană

Aventura integrării europene este unică în istorie: pentru prima dată se trece de la state

naţionale suverane la o entitate supranaţională fără să se mai recurgă la războaie, cuceriri teritoriale

sau aranjamente matrimoniale la nivel înalt. Este o experienţă unică, incitantă pentru analiza

politică, dar şi o provocare pentru cetăţenii europeni.

Inginerie socială sau proces de învăţare colectivă? Efort al imaginarului politic sau efect al

pragmatismului, al intereselor comune şi al globalizării? Demers de auto-reflecţie şi reformă internă

sau produs al mişcării populare? Design prospectiv al elitelor transnaţionale sauconsecinţa naturală

a interdependenţelor economice, culturale şi sociale? Integrarea politică este, până la urmă, o

sinteză a tuturor acestor aspecte particulare. Democraţia europeană nu mai este doar o formă de

regim politic, ci a devenit deja un mod de guvernare care are propriile norme, instituţii şi structuri

operaţionale.

Care sunt metodele şi soluţiile organizaţionale concrete ale integrării politice? Răspunsurile la

această întrebare sunt foarte diverse, însă formulele propuse de cei mai mulţi autori (Rometsch şi

Wessels, 1996; Heritier şi Knill, 2000; Magnette, 2003) par să conveargă spre următoarele modele

de integrare:

• Europa cu o geometrie variabilă („Kerneuropa" sau strategia cercurilor concentrice)

presupune integrarea diferenţiată, pe obiective bine delimitate. Integrarea politică rămâne la

latitudinea ţărilor membre, în funcţie de interese şi priorităţi, ceea ce, evident, va avea repercusiuni

asupra coeziunii interne şi eficienţei Uniunii ca entitate politică. De exemplu, Marea Britanie este

membră a Uniunii, deşi nu face parte din Spaţiul Schengen sau din Uniunea Economică şi Monetară

şi a aderat parţial la Carta Drepturilor Sociale. În schimb, spre deosebire de Italia sau Portugalia,

Marea Britanie este interesată de înfiinţarea unei Agenţii Europene pentru Industria Armamentului.

• Europa cu mai multe viteze („Abgestufte Integration") se realizează pe baza unor obiective

comune, implementate însă diferenţiat: un grup de ţări îşi asumă riscul de a iniţia un program sau o

politică, aşa cum a fost cazul cu moneda unică şi Uniunea Europei Occidentale2. În contextul

extinderii la 25 de membri şi al disputelor privind Constituţia Europeană, ţările fondatoare ale

Uniunii (în primul rând Germania şi Franţa) sunt deja dispuse să treacă la o nouă etapă a integrării

politice pe principii federale, fără să mai aştepte asentimentul tuturor.

• Europa „â la carte" (integrarea „opt-in", „opt out" sau „ad libitum") este tot o strategie de

integrare diferenţiată, unde un stat membru poate opta pentru anumite obiective comune şi pentru o

participare limitată la unele politici comunitare (este cazul, de exemplu, al Marii Britanii care aplică

doar parţial Protocolul asupra Politicilor Sociale). Un alt exemplu este „metoda deschisă de

coordonare", introdusă de Strategia de la Lisabona, care implică formarea de consorţii de state

interesate în implementarea anumitor obiective.

2 U.E.O. este o organizaţie de cooperare militară, înfiinţată în 1984. Cuprinde 28 de ţări, cu patru statute diferite: statele membre ale U.E. (cu excepţia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei şi Suediei), membrii asociaţi (Islanda, Norvegia, Turcia, Cehia, Polonia şi Ungaria), partenerii (ţările candidate, inclusiv România) şi observatorii (ţările scandinave, Austria şi Irlanda).

Punctul comun al acestor trei strategii este integrarea diferenţiată, pe anumite politici,

obiective sau instrumente comunitare. Ele susţin constatarea realistă după care întreaga istorie a

integrării europene, îndeosebi după primul val de extindere din 1972 (Marea Britanie, Irlanda şi

Danemarca), a fost marcată de crize succesive de creştere şi dezvoltare, în care unele ţări şi-au

asumat dintotdeauna iniţiativa, costurile şi riscurile. Şi în cazul integrării politice, mai ales după

transformările din 2004, ne aşteptăm ca unele ţări să fie mai dinamice şi mai interesate decât altele

în realizarea Europei politice. Cu alte cuvinte, este posibil ca integrarea politică să consfinţească

mai degrabă o evoluţie de facto, la capătul unui proces de interdependenţe efective, decât să

înceapă cu o decizie unanimă, impusă din start prin autoritatea birocraţiei supranaţionale.

Indiferent care va fi până la urmă rezultatul acestei evoluţii, putem deja constata un dublu

proces de armonizare. Pe de o parte, este evidentă preocuparea Uniunii de a-şi reformasistemul

instituţional. Opţiunea sa pentru guvernanţa multi-centrică şi la mai multe niveluri, clar exprimată

printr-o Carte Albă asupra „European Governance" (2001), precum şi disputele actuale dintre

„interguvernamentalişti" (care favorizează Consiliul Miniştrilor) şi „supranaţionalişti" sau

„federalişti" (care păstrează Comisia ca organ executiv dar acordă un rol mai mare Parlamentului)

ilustrează foarte bine aceste preocupări. Pe de alta, aşa cum vom vedea în modulul V, înseşi statele

naţionale fac eforturi de „europenizare" a propriilor politici publice.

Înainte de a intra în fondul acestei dezbateri, este momentul să ne întrebăm de ce

federalismul pare unora un mod de guvernare atât de incompatibil cu proiectul politic european. O

explicaţie ar putea veni din rădăcinile istorice ale poziţiilor actuale: Marea Britanie este produsul

unui imperiu multinaţional gestionat de un aparat militaro-administrativ descentralizat, cu

participarea efectivă a elitelor locale; Germania, în schimb, este exemplul tipic al federaţiei

continentale, realizată prin uniunea unor principate cu suveranitate limitată. Spre deosebire de

domeniile coloniale, care nu erau autonome deşi conduse în cooperare cu reprezentanţii locali,

statele constitutive ale federaţiei sunt entităţi politice de sine stătătoare (au propriile parlamente,

guverne şi curţi de justiţie).

În aceste condiţii, nu este de mirare că teoria politică a federalismului este un produs al

culturii germane3, având ca autor principal pe Carl Schmitt. De fapt, „Teoria constituţională a

Federaţiei", elaborată de Schmitt în 1928, este mai actuală ca oricând. Ea defineşte principiile de

bază ale federaţiei, care pot fi actualizate şi în contextul Uniunii Europene. Spre deosebire de

„comunitatea internaţională", care cuprinde ţări care consimt să-şi regleze relaţiile reciproce pe baza

dreptului internaţional (temporar, fără să-şi piardă totuşi suveranitatea), federaţia este o uniune

durabilă, care integrează entităţi cu autonomie limitată. Tratatul federal are forţa unei constituţii şi,

3 Nici pamfletele „Federaliste" ale lui Madison şi Hamilton, nici eseul filosofic al lui Proudhon, intitulat „Principiul Federaţiei", nu pot fi considerate teorii politice propriu-zise. În aceeaşi categorie intră şi „Manifestul pentru Europa liberă şi unită", un text al antifasciştilor italieni (Altiero Spinelli) pe care unii îl consideră la originea federalismului european.

în mod paradoxal, este cea mai puternică garanţie a supravieţuirii constituentelor: federaţia nu se

justifică decât prin statele sale componente căci, fără ele, s-ar transforma într-un super-stat (Schmitt,

1992, p. 30). Federaţia funcţionează conform principiului subsidiarităţii4, care reprezintă

fundamentul conceptual al guvernanţei europene. Formulată de Schmitt într-o propoziţie adaptată

federalismului („este suveran cel ce decide asupra situaţiei de excepţionalitate"), subsidiaritatea este

referinţa comună atât pentru „federaliştii" europeni cât şi pentru „interguvernamentalişti". Aşa cum

apreciază Kuhnhardt (1992, p. 85), condiţiile suveranităţii s-au schimbat, astfel încât subsidiaritatea

este metoda cea mai bună de guvernare. Cele mai multe din politicile publice din ţările europene

sunt de fapt politici comune, ceea ce face ca statele naţionale să aibă deja o acţiune limitată şi

convergentă, datorită „acquis"-urilor comunitare.

Criticii federalismului european invocă uneori incompatibilitatea dintre democraţie şi

federaţie. Aşa cum a arătat chiar Schmitt la începutul secolului, federalismul poate deveni o piedică

pentru democraţie doar dacă înţelegem federaţia ca o separare rigidă a competenţelor, astfel încât

statele şi cetăţenii să nu aibă oportunităţi de exprimare la nivel federal. Modelul german implică

însă atât relaţii pe orizontală, în interiorul „Lănder", cât şi pe verticală, prin

posibilitatea tuturor pentru „Bundesrat"

4 Din lat. „subsidium", care înseamnă trupă de rezervă, ajutor, preluat de doctrina socială a catolicismului (enciclica „Quadragesimo anno" a Papei Pius XI, în 1931) pentru a desemna un principiu al acţiunii publice: „Omul este beneficiarul, creatorul şi scopul tuturor instituţiilor sociale".

cetăţenilor de a participa la instanţele federale (de exemplu, prin alegerile sau Parlamentul

Federal).

Tabelul 6. Modele de organizare federală

U

niunea

Feder

aţia

C

amerun

Africa

de Sud

C

hina

Argent

ina

C

olumbia

Austra

lia

Ita

lia

Austri

a

Ja

ponia

Belgia

Ol

anda

Brazili

a

M

area

Canad

a

Br

itanie

Elveţia

Su

dan

Emirat

ele Arabe

Ta

nzania

Unite

U

craina

Etiopia

Germa

nia

India

Malae

zia

Mexic

Nigeri

a

Pakista

n

Rusia

Serbia-

Monte

negro

Spania

SUA

Venez

uela

Confederaţia

Uniunea

Economică

Benelux

Comunitatea Caraibelor

(CARICOM)

Comunitatea

Statelor

Independente

Uniunea Europeană

Bosnia şi Herzegovina

Asociaţia de tip federal

SUA - Insulele Mariane

SUA - Porto Rico

Danemarca -

Feroe

Finlanda -Aaland

India - Caşmir

Portugalia -Azore

Portugalia -Madera

Marea Britanie - Jersey

Statel

e asociate

Condo

minium

Liga

Franţ

a -

Andor

ra şi

Adunar

ea Baltică

Mona

co

Franţa

/ Spania

Asociaţ

ia Asiei

India

-

de Sud

pentru

Bhuta

n

Cooper

area

Italia

- San

Marino

Region

ală (SAARC)

Noua

Zeela

ndă -

Cook

Oland

a -Antilele

Asociaţ

ia Naţiunilor

Asiei de Sud-

Est (ANASE)

Commo

nwealth

oland

eze

Consili

ul Nordic

Elveţi

a -

Liga

Arabă

Liech

tenstein

NATO

Ceea ce se ignoră de multe ori în astfel de dezbateri este faptul că nu orice fel de federalism

este adecvat integrării europene. Federalismul european sau, mai precis, proiectul său este

contestat a priori pentru că este asociat imediat statului german şi, implicit, influenţei sale ca cel

mai puternic membru al Uniunii. În realitate, aşa cum rezultă din tabelul 6, preluat după Watts

(2001, p.29), există o mare varietate de structuri federale dintre care cele mai importante sunt:

• uniunea este un sistem politic în care entităţile îşi conservă integritatea dar recurg la organe

comune de guvernare (fără structuri duble, la nivel central şi regional);

• federaţia funcţionează prin dublă guvernare, cu structuri similare la nivel federal şi la

nivelul componentelor, ambele având puterea de a trata direct cu cetăţenii în exercitarea

competenţelor legislative, administrative şi fiscale; atât instituţiile federale cât şi cele regionale sunt

puternice, dar cu preţul amplificării administrative şi al unei legislaţii pletorice;

• confederaţia se realizează prin asocierea temporară şi pe obiective limitate (de exemplu,

apărarea sau dezvoltarea regională), însă guvernul comun este dependent de guvernele statelor

componente; baza electorală şi fiscală a guvernului confederal nu este decât indirectă, guvernele

regionale mediind între cetăţeni şi structurile confederale;

• asociaţia de tip federal se obţine prin relaţia dintre o componentă mai slabă (un stat mic

sau slab dezvoltat) şi o componentă puternică, dominatoare; inevitabil, relaţia de acest tip devine

asimetrică;

• asociaţia între state comportă un grad mare de suveranitate, fiecare din părţi putând decide

separat;

• condominionul presupune o unitate politică sub tutela comună a unor puteri exterioare, care

acceptă autonomia statului plasat sub protecţie;

• liga este o entitate politică independentă, cu un secretariat comun, unde membrii se pot

retrage unilateral; comportă relaţii interguvernamentale, fără un guvern supranaţional.

Interesant este că în această clasificare, ca şi în analiza comparativă a lui Elazar (1994),

Uniunea Europeană este considerată „o corporaţie, chiar dacă îşi adjudecă din ce în ce mai mult

trăsăturile unei federaţii" (Watts, 2001, p.27).

Această exprimare este ambiguă şi inactuală dacă avem în vedere evoluţiile recente ale

Uniunii Europene. Din analiza lui Watts, reţinem însă criteriile federalismului ca sistem de

guvernare, care pot fi valorificate în dezbaterea privind viitorul politic al U.E.:

• co-existenţa a cel puţin două niveluri de guvernare, care acţionează direct asupra cetăţenilor;

• repartizarea constituţională a autorităţii legislative şi executive, precum şi a resurselor

provenite din impozitare, la diversele niveluri de guvernare;

• garantarea reprezentării regiunilor în cadrul instituţiilor federale însărcinate cu elaborarea

politicilor publice ( de regulă, în cea de a doua cameră legislativă);

• supremaţia Constituţiei, care nu poate fi amendată unilateral, ci doar în condiţii foarte

restrictive (de exemplu, prin asentimentul unei mari părţi a componentelor);

• existenţa unei instanţe de arbitraj, de obicei sub forma tribunalelor federale sau a

referendum-ului, care să permită rezolvarea litigiilor privind competenţele constituţionale ale

guvernelor;

• posibilitatea cooperării interguvernamentale în domenii unde guvernele participante au

competenţe comune.

Dintre acestea, doar unele criterii (guvernarea pe mai multe niveluri, repartizarea autorităţii,

arbitrajul şi cooperarea interguvernamentală) se aplică federalismului european. Cu alte cuvinte,

chiar dacă se va opta pentru acest sistem de guvernare, este clar că Federaţia Europeană va fi

diferită de experienţele cunoscute şi de modelul standard al organizării federale. Aşa cum vom

vedea în continuare, este posibil să rezulte un hibrid politic care să combine subsidiaritatea cu

instituţionalismul şi guvernanţa participativă. Acest hibrid poate să se numească „federalism

interguvernamental" (Quermonne), „federaţie de state naţionale" (Delors), „confederaţie

economică" (Forsyth) sau pur şi simplu „putere publică confederală", cum propune Burgess (2000,

p.260). Indiferent de denumire, cert este că U.E. este o confederaţie care, începând cu anii '90, după

definitivarea integrării economice şi monetare, tinde să devină o federaţie cu personalitate juridică

proprie (de aici, miza Constituţiei Europene care încearcă să consfinţească această evoluţie).

Transformarea Uniunii într-un stat federal european nu este atât de îndepărtată cum pare la

prima vedere. Cel puţin acesta este punctul de vedere al lui Magnette (2003, p. 61), care constată că

avem deja suficiente elemente pentru a considera Uniunea ca un stat incipient: concepţia federalistă

intrinsecă a tratatelor (de exemplu, efectul direct şi supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului

naţional, votul cu majoritate calificată, alegerea Parlamentului European prin vot direct, existenţa

unei Curţi de Justiţie şi a unei Bănci Centrale

supranaţionale); dotarea cu propria Constituţie care conferă U.E. personalitate juridică; gu-

vernanţa multi-centrică şi pluralistă. Pentru definitivarea acestei evoluţii, ar fi suficientă o ratificare

parlamentară sau un referendum paneuropean, plus unele măsuri imediate menite să corecteze

deficitul democratic şi să consolideze componentele federaliste, cum ar fi:

• creşterea puterilor Parlamentului European;

• delegarea mai multor competenţe executive către Comisie;

• integrarea pilierilor interguvernamentali (justiţia şi securitatea internă, apărarea şi afacerile

externe) în cadrul politicilor comune;

• generalizarea votului cu majoritate calificată, împreună cu procedura de co-decizie. Rămâne

de văzut însă în ce măsură, dacă se va impune, federalismul european va fi

deosebit de modelele clasice, cum sunt constituţionalismul lui Madison, super-statul

continental al lui Schmitt sau mutualismul utopic al lui Proudhon. Nu în ultimul rând, ne interesează

maniera în care Federaţia Europeană va reuşi să-şi legitimeze existenţa în afara sau deasupra

cadrului conceptual al statului.

Teoria politică a furnizat deja un cadru normativ al legitimităţii, cunoscut sub numele de

„teoria democraţiei complexe" (Scharpf, 1998; Schmidt, 2000). Acest cadru a fost folosit de unii

autori (Benz, 2003, p. 83) pentru a evalua „deficitul democratic" al U.E. şi a prefigura unele direcţii

de reformă. Este vorba de următoarele clauze:

• instituţiile şi procedurile trebuie să aducă soluţii efective la problemele politice;

• sistemul politic trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să le includă pe agenda

guvernării;

• toate autorităţile publice trebuie să fie răspunzătoare pentru deciziile şi acţiunile lor.

Aceste criterii au fost luate în consideraţie de diversele proiecte de reformă ale Uniunii şi de

Cartea Albă a „European Governance" (2001). S-a creat astfel un nou cadru instituţional, care să

răspundă mai bine cerinţelor „democraţiei complexe" (Kincaid, 1999). Este vorba de o variantă

supranaţională de federalism care, după Lord (1998, p. 46-54) şi Benz (2003, p. 85), presupune:

a) instituţionalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.),

numire şi validare supranaţională (Comisia), delegare a suveranităţii (Banca Centrală) ;

b) guvernarea bicefală, prin co-decizia Parlamentului European şi a Consiliului

(asemănătoare cu legislatura bicamerală din sistemul federal german), unde P.E. are putere de veto;

c) rezolvarea parţială a problemei responsabilităţii, prin co-existenţa a două moduri de

reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul, în faţa parlamentelor naţionale; P.E., faţă de

electoratul său, cetăţenii europeni), ceea ce asigură un ascendent politic în favoarea P.E.;

d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. şi prin votul cu majoritate calificată

în Consiliu.

Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele „deficitului democratic" al U.E. Într-o

analiză realizată de Benz (2003, p. 104), sintetizată în tabelul 7, se constată că cea mai preocupantă

rămâne problema răspunderii publice. În ciuda aparenţelor, spune Benz, dificultăţile cele mai

mari nu sunt la nivelul instituţiilor europene (ale căror decizii sunt transparente şi accesibile marelui

public), ci în zona parlamentelor naţionale care nu acordă încă o atenţie adecvată problematicii

integrării. Fie că informaţia „europeană" nu este transmisă către public, fie că modul de definire şi

monitorizare a politicilor publice rămâne ancorat la paradigma interesului naţional, cert este că

parlamentele naţionale nu-şi asumă suficient această responsabilitate europeană care le revine prin

Tratatele Uniunii.

Această incursiune în problematica democraţiei europene şi a reformelor politice ale Uniunii

are un obiectiv explicit. Ea se plasează în contextul cetăţeniei europene, care rămâne preocuparea

noastră principală şi pe care dorim să o raportăm la spaţiul public european. În ultimă instanţă, aşa

cum am afirmat încă din primul modul, cetăţenia nu poate să se manifeste decât într-un cadru de

drepturi şi responsabilităţi, reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entităţi

politice: statul naţional şi, în perspectivă, uniunea politică europeană. Analiza de mai sus ne-a ajutat

să aprofundăm relaţia dintre individul titular de drepturi şi comunitatea politică de referinţă. Au

apărut astfel referinţele inevitabile la guvernanţa pluralistă şi la problemele deficitului democratic al

Uniunii, pe care reformele recente încearcă să-l atenueze. Rămâne de văzut, în continuare, în ce

măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt pregătite să se reformeze ele însele, astfel încât să

susţină eforturile de constituire a spaţiului public comun.

Consorţii ]i parteneriate (modele de asociere)Considerarea diverselor intereseEficienţa rezolvării problemelorResponsabilitatea

publicăComitete consultative şi reţele+ ++-Consiliul şi parlamentele naţionale+ -+-Consiliul şi Parlamentul European++-

Tabelul 7. Democraţia reprezentativă în cadrul U.E.

+ + foarte pozitiv; + pozitiv; + - acceptabil; - negativ

MODULUL V

„EUROPENIZAREA" SPAŢIULUI PUBLIC NAŢIONAL

Cetăţenii europeni sunt astăzi confruntaţi cu un paradox: pe de o parte, discursul public

continuă să fie dominat de referinţele naţionale, aşa cum sunt suveranitatea, teritorialitatea,

apartenenţa şi interesul naţional; pe de alta, Uniunea Europeană devine un centru de putere din ce în

ce mai puternic (buget în continuă creştere, prerogative mărite, cuprindere geografică). Aparent,

cetăţenii europeni nu sesizează cu promptitudine această evoluţie şi continuă să fie preocupaţi mai

mult de problemele de proximitate (locală, regională, naţională) decât de Europa îndepărtată şi

abstractă. Chiar dacă participarea electorală locală şi naţională atinge cote mediocre (în jur de 50%),

ea este încă superioară ratei de participare la alegerile europene (45% în 2004). În general, aşa cum

arată datele Eurobarometer din 2003, doar 45% din cetăţeni revendică o identitate europeană.

O primă explicaţie a acestei situaţii este atitudinea clasei politice care depinde, totuşi, de

electoratul local şi naţional. În consecinţă, deşi Europa a devenit deja un „polity" cu propria

identitate şi cu instituţii specializate, discursul politic promovat de mass-media, de instituţiile

publice şi liderii politici continuă să fie dominat de problematica statului naţional. O altă explicaţie

ar putea fi faptul că atributele cetăţeniei (participarea, apartenenţa, exercitarea drepturilor şi a

responsabilităţilor) continuă să se raporteze la spaţiul public circumscris de teritoriul naţional.

Cetăţenia europeană nu constituie încă un pol de atracţie civică şi politică care să contracareze

interesul pentru problematica naţională.

Cu toate acestea, chiar dacă discursul politic nu susţine suficient această tendinţă, politicile

publice ale statelor membre ale Uniunii sunt puternic „europenizate". Mai mult decât apare la prima

vedere, spaţiul public naţional este tot mai mult influenţat de politicile comune şi de instituţiile

supranaţionale.

A apărut astfel un termen ciudat şi ambiguu, „europenizarea", pe care ştiinţele politice l-au

adoptat cu uşurinţă, probabil cu prea multă uşurinţă, fără suficiente analize şi decantări conceptuale.

Acest termen pare uşor accesibil, prin semnificaţia sa „europeană", dar nu spune nimic fără o

clarificare a conţinutului său operaţional. În realitate, aşa cum vom vedea pe parcursul acestui

modul, „europenizarea" poate induce două tipuri de interpretări:

• pe de o parte, sensul maximalist, după care „europenizarea" se referă la influenţa Europei

ca actor global: vorbim în acest caz de „europenizarea" civilizaţiei mondiale;

• pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea" înseamnă transformarea politicilor publice şi

a spaţiului civic din statele membre sub influenţa politicilor comune şi a instituţiilor europene.

În contextul acestui modul, vom trata „europenizarea" doar în sensul său minimalist, de

transformare a politicilor publice ale statelor membre ca urmare a apartenenţei la Uniunea

Europeană. În acest sens restrâns, „europenizarea" este o condiţie a cetăţeniei europene, ceea ce

justifică abordarea subiectului în cadrul acestui curs.

Mai precis, am considerat util să acordăm o atenţie aparte „europenizării" şi consecinţelor sale

asupra euro-cetăţeniei, din două motive. Pe de o parte, în pofida lejerităţii sale terminologice,

„europenizarea" se constituie deja într-un domeniu de cercetare faţă de care există un interes

apreciabil, manifestat prin studii şi proiecte de cercetare. Pe de alta, chiar dacă nu beneficiază de

suficientă vizibilitate, „europenizarea" spaţiului public naţional este o realitate incontestabilă şi

reprezintă deja o provocare pentru diverşii actori sociali. Între altele, este vorba de un proces inedit

de adaptare a politicilor publice la presiuni externe, printr-o varietate de strategii şi modele, asupra

căruia vom reveni în detaliu pe parcursul acestui modul.

Cu alte cuvinte, „europenizarea" se prezintă ca o temă aparte, căreia am considerat oportun

să-i dedicăm modulul de faţă. După studierea acestui modul, studenţii vor fi capabili:

• să definească „europenizarea" ca fenomen politic şi istoric;

• să caracterizeze „europenizarea" ca proces de învăţare socială şi instituţionalizare;

• să distingă influenţa specifică a „europenizării" asupra diverşilor actori naţionali (instituţii şi

organizaţii, actori individuali şi colectivi);

• să înţeleagă avantajele şi limitele abordării comparative a „europenizării";

• să definească acţiunea specifică a societăţii civile europene;

• să analizeze efectele „europenizării" asupra societăţii româneşti.

1. „Europenizarea" ca fenomen istoric ]i politic

Până la începutul anilor '90, „europenizarea" avea un sens istoric precis: desemna procesul de

expansiune a culturii europene, care a reuşit să se impună şi în alte continente (mai ales în America

şi Australia) datorită revoluţiei industriale, descoperirilor geografice şi imperiilor coloniale. Această

„europenizare" a întregii lumi (Borneman şi Fowler, 1997) a făcut chestionabil însuşi conceptul

antropologic de Europa şi a extins identitatea europeană dincolo de spaţiul său geografic de

referinţă.

„Europenizarea" a căpătat un sens politic şi instituţional în contextul Uniunii Europene,

îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht (1992) a relansat proiectul uniunii politice şi a codificat

cetăţenia europeană. Spre deosebire de integrare, care a părut multora ca o subminare a

suveranităţii naţionale, „europenizarea" face referinţă la procesele de adaptare şi transformare

internă ca reacţie la dinamismul supranaţional. Este vorba de un amplu proces de învăţare socială

şi convergenţă politică, realizat nu prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile

proprii ale actorilor naţionali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis"-urilor comunitare

în plan naţional, care are drept consecinţă atât modificarea cadrului legislativ intern, cât şi adaptarea

instituţiilor de resort. Acest proces nu este unul formal, pentru că presupune transpunerea tratatelor

în comportamente cotidiene, în proceduri, relaţii publice, practici cetăţeneşti, norme şi atitudini

colective. În ultimă analiză, „europenizarea" comportă o schimbare de substanţă atât a cadrului

formal cât şi a comportamentului informal, ceea ce va avea ca efect erodarea statului naţional ca

referinţă istorică dominantă.

Faţă de această perspectivă, nu este de mirare că „europenizarea" a devenit un subiect de

cercetare din ce în ce mai des abordat. Definiţiile propuse au fost tot mai variate, dar şi mai precise

şi compatibile cu analiza empirică. Iată câteva tendinţe:

• „europenizarea" este procesul prin care politicile interne devin subiect al politicilor europene

(Borzel, 1999, p. 574);

• „europenizarea" constă în dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de

guvernare, respectiv a unor instituţii politice, juridice şi sociale specializate, precum şi a unor reţele

transnaţionale care implementează politicile europene (Cowles, Caporaso, Risse, 2001, p. 3);

• „europenizarea" asigură dimensiunea europeană a politicilor naţionale; este procesul de

reorientare a politicilor publice naţionale astfel încât dinamica integrării economice şi politice

europene să fie încorporată în logica organizaţională a politicilor naţionale (Ladrech, 1994, p. 69);

• „europenizarea" constă în asimilarea internă a politicilor U.E. (Stone Sweet et al., 2001);

• „europenizarea" este procesul de construcţie, difuzare şi instituţionalizare în plan naţional a

regulilor formale şi informale, a procedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor şi metodelor de

lucru, a ideilor şi normelor care fac să funcţioneze U.E. (Radaelli, 2003, p.

30).

În contextul nostru, vom folosi termenul de „europenizare" în sensul dat de Radaelli, care

pune accentul pe procesele de învăţare, adaptare şi construcţie. În acest sens, „europenizarea"

înseamnă mai mult decât armonizarea, convergenţa sau transferul de „know-how". Este vorba de un

proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor naţionale la politicile europene, cât

şi capacitatea Uniunii de a influenţa politicile comune ca urmare a transformării politicilor

naţionale.

Analiza comparativă şi empirică a mers şi mai departe decât simpla situare a

„europenizării" în raport cu spaţiul public naţional. O serie de autori (Caporaso, 1996; Schmidt,

1997; Giuliani, 2003; Radaelli, 2003) au construit indicatori de evaluare şi au propus chiar

instrumente capabile să măsoare gradul de „europenizare" a politicilor publice sau a unor segmente

ale acestora. Radaelli (2003, p. 35), de exemplu, defineşte trei domenii ale „europenizării" şi, pentru

fiecare, propune patru rezultate concrete şi o scară de evaluare a fiecărui rezultat. Rezultă

următoarea configuraţie:

□structurile interne

- structurile politice

• instituţiile

• administraţia publică

• relaţiile interguvernamentale

• cadrul legal

- structurile de reprezentare

• partidele politice

• grupurile de presiune

• fragmentările sociale

□politicile publice

- actorii

- problemele-tip

- stilurile de lucru

- instrumentele

- resursele

□structurile cognitive şi normative

- discursul public

- normele şi valorile

- legitimarea politică

- identităţile

- tradiţiile de guvernare

- paradigmele politice şi cadrul conceptual.

Pentru fiecare din aceste categorii se iau în consideraţie patru tipuri de rezultate ale

„europenizării":

• respingerea - care înseamnă de fapt o „europenizare" negativă;

• inerţia - similară cu absenţa schimbării (de exemplu, întârzierea în implementarea unor

directive comunitare);

• absorbţia - constă în adaptarea parţială a sistemului propriu, pe anumite componente sau

obiective;

• transformarea - se referă la modificările sistemice (de exemplu, schimbarea propriei

politici monetare) ca urmare a unor politici comunitare.

În sfârşit, pentru fiecare din categorii şi tipuri de rezultate, se stabileşte o scară de evaluare

inspirată din psihologia organizaţională, astfel încât rezultă o grilă complexă de analiză

instituţională. Această grilă pleacă de la premisa că, spre deosebire de învăţarea individuală, care

presupune asimilări şi adaptări ale schemelor mintale, instituţiile se transformă printr-un proces de

dezvoltare organizaţională (schimbarea structurilor operatorii ca urmare a unui nou mediu politic şi

legislativ). Această transformare, după Radaelli (2003, p. 39), comportă patru procese distincte, care

se pretează la măsurare şi operaţionalizare:

• interacţiunea - este procesul de rezonanţă interinstituţională, de transformare a instituţiilor

autohtone ca urmare a relaţiilor de interdependenţă cu instituţiile europene (de exemplu, reforma

sistemului intern al pensiilor ca urmare a unui mesaj electoral al populaţiei vârstnice în cadrul

alegerilor europene);

• consolidarea - respectiv întărirea instituţiilor interne (de exemplu, profesionalizarea

conducerii sau creşterea coeziunii organizaţionale) sub influenţa politicilor europene din domeniul

respectiv; acest parametru poate fi măsurat prin indicatori de coeziune internă a instituţiei, indicatori

de asigurare a calităţii sau evaluări comparative ale performanţelor;

• reajustarea - constă în modificarea modului de funcţionare internă ca urmare a unei situaţii

de criză sau de inadaptare; se măsoară prin indicatori de progres;

• legitimarea - se referă la credibilitatea politicilor de integrare, măsurată prin anchete de

opinie sau indicatori privind capitalul social.

Astfel de analize, ca de altfel întreaga literatură consacrată acestui nou subiect de atracţie

pentru lumea academică, par destul de complicate şi prea elaborate faţă de simplitatea aparentă a

fenomenului. Dacă aplicăm aceeaşi metodă ca în cazul adoptării Tratatelor Uniunii (decizie la vârf,

fără consultare populară), ar însemna ca „europenizarea" să se transmită, ca o undă de şoc, de la

centru la periferie, fără să mai fie nevoie de atâtea eforturi de conceptualizare şi argumentare. În

realitate, sistemele publice naţionale sunt mult mai preocupate decât instanţele unionale de propria

legitimitate, de transparenţă, reprezentativitate şi răspundere publică. Din acest motiv, chiar dacă

sistemul decizional european este mai puţin democratic decât cel din cadrul naţional,

„europenizarea" trebuie să respecte aşteptările cetăţenilor în materie de democraţie internă şi să

procedeze la o abordare participativă, de jos în sus şi prin implicarea largă a diverşilor actori sociali.

Dacă avem în vedere „europenizarea" în ansamblul statelor membre, atunci situaţia devine şi

mai complicată decât relaţia unilaterală dintre Uniune şi sistemul public al unei singure ţări. Apar

astfel două dimensiuni distincte ale „europenizării":

• pe de o parte, dimensiunea internă, în cadrul unui singur stat naţional, unde interesează

diferenţele între diversele politici publice în asimilarea „acquis"-ului comunitar (reamintim faptul că

„acquis"-ul desemnează ansamblul tratatelor şi legislaţiei U.E., împreună cu instituţiile europene

care le aplică);

• pe de alta, dimensiunea externă se referă la diferenţele dintre statele membre în ce priveşte

implementarea „acquis"-urilor şi a politicilor europene; avem astfel diferenţe între statele mari şi

cele mici, între vechii şi noii membri, între tipurile de administraţie publică şi stilurile guvernării

etc.

În contextul nostru, ne interesează mai puţin analiza comparativă cât abordarea politică a

„europenizării" ca relaţie între un cadru supranaţional şi efectele acestuia asupra spaţiului public

naţional.

Din această perspectivă, dispunem deja de câteva tentative de explicare (Kohler-Koch şi

Eising, 1999; Cowles, Caporoso şi Risse, 2001), multe din ele fiind prea raţionale ca să cuprindă

ansamblul situaţiilor. De exemplu, Borzel şi Risse (2003, p. 60) apreciază că influenţa

„europenizării" asupra cadrului naţional se exercită pe trei canale: prin politici („policies"), politică

(„politics") şi activităţi publice („polity"). Ar rezulta următoarea schemă funcţională:

Europenizarea

(procese, politici, instituţii)

▼

Politici

standarde instrumente metode de rezolvare a problemelor discurs de legitimare

Politică

centre de influenţă grupuri de interes forme de reprezentare discurs public

Sfera publică

instituţii politice

relaţii interguvernamentale

justiţie

administraţie publică tipul de stat instituţii economice relaţii stat-societate identităţi colective

Această schemă pare că reduce totul la o relaţie de cauză la efect. Alţi autori (Kohler-Koch şi

Eising, 1999) au scos în evidenţă jocurile transnaţionale de putere şi au descris mecanismele

verticale şi cele orizontale ale „europenizării". Alţi, în schimb, precum Cowles, Caporaso şi Risse

(2001), acordă prioritate gradului de compatibilitate instituţională („goodness of fit") dintre Uniune

şi politicile naţionale. Alţi autori, în primul rând Heritier (1999), insistă asupra diversităţii

sistemelor de guvernare, „europenizarea" fiind un proces de învăţare sistemică şi realocare a

resurselor în funcţie de condiţiile concrete din fiecare stat naţional. Olsen (1997), pe de altă parte,

vede în „europenizare" o sumă de oportunităţi politice şi civice de care trebuie să profite actorii

naţionali. „Europenizarea" creează noi situaţii de mobilizare socială şi politică prin care se

facilitează cooperarea, interacţiunea şi participarea civică. Altfel spus, „europenizarea" dinamizează

spaţiul public naţional şi instituie noi posibilităţi de exprimare şi organizare colectivă.

Fig. 18. Algoritmul „europenizării"

Incompatibilitate (la nivelul politicilor şi al instituţiilor)

i

Presiune în favoarea adaptării

Noi oportunităţi

şi constrângeri

Noi norme, idei şi reprezentări colective

1

Factori favorabili: reducerea surselor de opoziţie, sprijin din partea instituţiilor formale

▼

Factori favorabili: agenţi ai schimbării (comunităţi epistemice, iniţiatori, formatori de opinie),

reţele informale

Redistribuirea resurselor

Învăţare socială şi socializare

Responsabilizare şi participare

Asumarea normelor Formare de noi identităţi

Schimbare internă

În ultimă analiză, conform studiului lui Borzel şi Risse (2003, p. 69), „europenizarea" nu este

un transfer de „know-how", o implementare mecanică a deciziilor supranaţionale sau o simplă

convergenţă. „Europenizarea" este un amplu proces de schimbare socială care parcurge etapele

din fig. 18. Se observă că schimbarea se produce în principal din două direcţii: prin crearea de

oportunităţi şi redistribuirea resurselor, pe de o parte, prin învăţare socială şi implicarea actorilor

sociali, pe de alta.

În fig. 18, ţinta este schimbarea internă (a politicilor, normelor, legislaţiei şi instituţiilor), ca

urmare a realocării resurselor şi atribuirii de noi roluri sociale. La acest nivel, după Borzel şi Risse

(2003, p. 69-70), pot interveni trei tipuri de schimbări interne:

• absorbţia - prin simpla încorporare a normelor şi politicilor europene în cadrul operaţional

naţional, fără ca acesta să se schimbe substanţial; schimbarea internă este nesemnificativă;

• acomodarea - presupune o schimbare moderată, prin adaptarea anumitor componente ale

politicilor şi instituţiilor naţionale; este o abordare „patching up":

• transformarea - implică deja înlocuirea politicilor, proceselor şi instituţiilor existente cu

altele noi, diferite substanţial, care servesc mai bine implementarea „acquis"-ului comunitar.

Situaţia este diferită în ţările candidate la aderare, aşa cum este cazul României. Deşi

cercetările sunt încă incipiente (un bun exemplu este seria de studii de impact realizată de Institutul

European din Bucureşti), se pot evidenţia două planuri de analiză, respectiv două etape ale

„europenizării":

• pe de o parte, etapa negocierilor şi a pregătirii aderării, când „acquis"-urile sunt transpuse

formal, prin modificări ale legislaţiei, instituţiilor şi structurilor oficiale;

• pe de alta, etapa implementării propriu-zise, când politicile şi instituţiile europene induc

schimbări reale ale căror efecte pot fi vizibile în viaţa de zi cu zi.

Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic şi instituţional) şi adoptarea formală

a „acquis"-rilor prin angajamente politice şi texte normative, pe de o parte, operaţionalizarea

„europenizării" sub formă de procese cotidiene şi metode de lucru, pe de alta, face obiectul

celebrelor rapoarte de ţară, elaborate anual pentru fiecare ţară candidată.

Dintre cercetările dedicate „europenizării" în ţările candidate, am reţinut cea a lui Grabbe

(2003) care consideră că „Europa" funcţionează în primul rând ca un cadru integrator care

acţionează după logica globalizării. Mai exact, cel puţin în ţările candidate (unde influenţa U.E.

poate fi directă şi oficială, dar şi indirectă, informală şi spontană), există cinci mecanisme ale

„europenizării":

• modelele - respectiv „acquis"-urile comunitare;

• suportul financiar - prin fondurile de aderare şi fondurile structurale la care ţările candidate

au acces;

• monitorizarea şi evaluarea pe bază de criterii precise ("benchmarking and monitoring");

• asistenţa şi parteneriatele;

• negocierea condiţionată - asocierea progresului în negociere de anumite reforme interne

(de exemplu, privatizarea utilităţilor publice în România, securizarea centralelor nucleare în

Bulgaria etc.).

În esenţa sa, „europenizarea" este un proces de instituţionalizare, în sensul pe care ştiinţele

politice îl dau acestui termen (March şi Olsen, 1989; Powell şi Di Maggio, 1991; Scott, 2004).

„Europenizarea" poate fi interpretată ca un demers de schimbare instituţională care se produce fie

prin acţiunea de guvernare şi exercitare a puterii (pe cale descendentă, de sus în jos), fie prin

procese ascendente, iniţiate de înşişi actorii sociali (vezi în acest sens configuraţia câmpului

instituţional din fig.19, preluată după Scott, 2004, p.239).

Politicile europene creează noi reguli şi norme care influenţează scopul şi misiunea

instituţiilor naţionale în aşa măsură încât, aşa cum am văzut din algoritmul din fig. 18, se

declanşează un amplu proces de schimbare a codurilor instituţionale. Aceste noi reguli ale acţiunii

sociale sunt interpretare diferit de actorii naţionali, astfel încât mesajul politic şi juridic „european"

poate fi diferit în funcţie de context. Intervine astfel, după cum spune Morth (2003), un triplu

proces: de „interpretare", de „traducere" şi de „editare". „Acquis"-urile ar presupune, după Morth

(2003, p. 162), două tipuri de reglementări: documentele legale (tratatele, directivele, deciziile,

rezoluţiile) şi regulile constitutive. De obicei, atât negocierile politice cât şi demersurile de

implementare se concentrează pe versantul legalistic al „acquis"-urilor, deşi „europenizarea" nu este

posibilă fără regulile constitutive, respectiv interpretările, rolurile şi contextul instituţional efectiv în

care acţionează actorii naţionali. „Europenizarea" devine operaţională doar prin instituţionalizare şi

crearea de noi reguli constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea" nu este efectivă decât în măsura

în care coboară la nivelul instituţiilor şi al actorilor sociali.

2. Actorii „europenizării"

Mai rămâne un aspect pe care instituţionalismul nu îl clarifică: cine se „europenizează"?

Heritier (1999), Borzel (1999) şi Giuliani (2003) insistă asupra diferenţelor de operaţio-

nalizare, în funcţie de actorii implicaţi, iar Duina (1999) şi Morth (2003) favorizează mai degrabă

similitudinile şi aspectele transversale rezultate din regulile comune ale instituţio-nalismului. Când

vorbim însă de statul naţional şi de modul în care acesta este influenţat de procesele de integrare

europeană, trebuie să avem în vedere două lucruri: pe de o parte, în civilizaţia globalizării, statul

westphalian (perfect teritorializat şi cu frontiere greu permeabile) este înlocuit de un stat deschis

influenţelor externe şi proceselor transfrontaliere (finanţe globale, companii multinaţionale,

Fig.19. Procesele schimbării instituţionale (Scott, 2004)

informaţie liberă); pe de alta, în interiorul său, statul naţional este eterogen şi dispersat, prin

implicarea unor actori diverşi, care acţionează într-o mare varietate de structuri ale sferei publice

(vezi în acest sens reprezentarea spaţiului public din fig. 6). Cu alte cuvinte, „europenizarea" nu se

reduce la o relaţie între entităţi globale şi compacte, cum ar fi raportul dintre o structură

supranaţională unică şi unităţile sale componente. Statele membre sunt părţi participante, actori ai

procesului european, nu simple entităţi subordonate. Prin însăşi logica integrării, Uniunea nu poate

exista fără statele constitutive iar „europenizarea" nu ar avea obiect fără suportul activ al actorilor şi

al instituţiilor din fiecare stat naţional.

Revenind la întrebarea de mai sus, se pot distinge mai multe categorii de actori sociali:

a) Administraţia publică

Scopul principal al fiecărei administraţii publice este să rezolve problemele interne ale

propriei societăţi. Dimensiunea europeană s-a adăugat o dată cu aderarea şi s-a amplificat

concomitent cu reformele instituţiilor europene din anii '80 şi '90. Aşa cum arată Kassim (2003, p.

90), dimensiunea europeană nu se reduce la câteva noi obiective şi structuri subordonate, juxtapuse

sau asimilate de administraţia naţională. Ea presupune o reorientare a politicilor publice ca urmare a

apartenenţei la o instituţie supranaţională de integrare.

Conform analizei comparative întreprinse de Kassim, această reorientare a administraţiei

publice se exprimă prin următoarele tendinţe:

• şefii de state şi guverne şi-au instituit propriile structuri de expertiză şi analiză a politicilor

europene (de exemplu, Secretariatul European în Marea Britanie);

• miniştrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specializate ale Consiliului şi

interacţionează continuu cu omologii lor europeni;

• coordonarea politicilor pro-europene la nivel naţional se face fie centralizat, prin structuri

interdepartamentale coordonate de primul ministru (Franţa, Suedia, Danemarca), fie prin comitete

exterioare administraţiei centrale (Italia, Germania, Belgia);

• în fiecare minister, cu excepţia Spaniei, s-au înfiinţat unităţi interne de implementare a

politicilor europene;

• în implementarea „europenizării" este implicat în special executivul, ceea ce duce la

„deparlamentarizarea" politicilor publice;

• s-au constituit ministere specializate în integrarea europeană dar care, cu excepţia Franţei, au

un rol minor în cadrul cabinetelor;

• s-au instalat misiuni permanente pe lângă Comisie.

b) Parlamentele naţionale

După Pohle (citat de Maurer, Mittag şi Wessels, 2003, p. 71), parlamentele naţionale sunt

adevăraţii perdanţi ai integrării europene. Ele au un rol minor în „europenizare" şi au pierdut unele

prerogative naţionale fără să obţină nimic în schimb la nivelul U.E.

Această concluzie comportă însă unele precizări. După Benz (2003, p. 97), trebuie făcute

următoarele distincţii:

• rolul parlamentelor naţionale depinde de cadrul naţional (în Franţa, executivul este mai

puternic, pe când în Germania cele două camere parlamentare reprezintă adevărata arenă pentru

participarea reprezentanţilor landurilor);

• unele parlamente naţionale au reacţionat la „europenizare" prin ajustări structurale (de

exemplu, „Delegation de l'Assemblee Nationale pour l'Union Europeenne" a fost creată în Franţa

prin însăşi amendarea Constituţiei);

• există relaţii informale (contacte, schimburi, proiecte comune) între parlamentele naţionale

şi Parlamentul European (de exemplu, în cazul negocierii „Agendei 2000").

Pe de altă parte, îndeosebi după Tratatul de la Nisa (2000), parlamentele naţionale sunt

asociate la definirea şi implementarea politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se mai

reduce la funcţiile tradiţionale de control al executivului şi la elaborarea legislaţiei (Maurer şi

Wessels, 2001). Ele participă deja la definirea politicilor şi pot iniţia texte legislative europene, prin

intermediul reprezentanţilor naţionali în structurile comunitare.

Nu este de neglijat însă şi situaţia inversă, când parlamentele naţionale au captat şi speculat

nemulţumirile populare faţă de unele politici europene (de exemplu, adoptarea euro în Italia),

alimentând astfel euro-scepticismul. În astfel de cazuri, opoziţia din parlamentele naţionale a folosit

„europenizarea" şi unele din efectele sale controversate (subvenţionarea agriculturii, cotele la

pescuit, politica socială) pentru a sancţiona propriile guverne (Norton, 1995).

c) Partidele politice

„Europenizarea" afectează contextul politic intern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la

rândul lor, să ia în consideraţie problematica europeană şi influenţa sa asupra alegătorilor. Dintre

puţinele studii consacrate acestei chestiuni, ne atrage atenţia analiza lui Ladrech (2001), care se

ocupă de modul în care partidele politice se pregătesc pentru alegerile europene, de influenţa

problematicii europene asupra programelor politice, de interesul oamenilor politici faţă de

„europenizare". Mai precis, Ladrech pune în evidenţă cinci domenii de interes:

• schimbarea conţinutului programelor politice - Europa apare tot mai frecvent ca o

referinţă în doctrinele şi documentele de partid; de exemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit

cel mai pro-european, sub denumirea Democraţii de Stânga; din contră, Partidul Independent din

Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene şi locale din 2004, şi-a construit

identitatea electorală cu un program de scoatere a ţării din Uniunea Europeană;

• schimbări organizaţionale la nivelul statutului astfel încât să se permită cooperări

interparlamentare directe şi definirea unei strategii de partid pentru propriile delegaţii la

Parlamentul European; de exemplu, şeful delegaţiei Partidului Laburist Britanic la Parlamentul

European este automat membru al Comitetului Executiv Naţional (organismul de conducere al

partidului);

• schimbarea tacticii şi a strategiei politice, astfel încât să se capitalizeze „interesul

european": de exemplu, noul partid RPR înfiinţat de Jacques Chirac în 1999 în perioada alegerilor

parlamentare europene a folosit cu succes atu-ul european, alături de cel naţionalist (RPR fiind

descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul bavarez CSU condus de Stoiber şi-

a centrat strategia în opoziţie cu opţiunea partidului naţional CDU în favoarea monedei unice;

• relaţiile partid-guvern - cum partidele au o influenţă redusă în plan supranaţional, ele

încearcă să influenţeze guvernele prin presiuni în mass-media, prin campanii electorale sau acţiuni

parlamentare; de exemplu, divergenţele dintre guvernul suedez şi Partidul Social Democrat

(majoritar) în privinţa adoptării euro s-au exprimat prin dispute parlamentare;

• relaţiile din afara sistemului naţional de partide politice - de exemplu, cele trei mari

grupuri de partide din Parlamentul European promovează relaţii partizane cu partidele naţionale

înrudite; unele dintre partidele naţionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimează prin

înrudirea cu Partidul Popular European.

Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflectă principalele orientări

ideologice ale partidelor naţionale (Quermonne, 2002, p. 84-85), respectiv:

• Partidul Popular European este creştin-democrat şi susţine federalismul atât la nivel

naţional, cât şi la nivel european; se bazează pe o viziune creştină asupra omului, de unde interesul

pentru justiţie socială şi valorile tradiţionale (familia, comunitatea, religia).

• Partidul Socialiştilor Europeni este integrat Internaţionalei Socialiste şi promovează ideile

socialiste şi social-democrate, precum echitatea, accesul la muncă şi servicii sociale.

• Federaţia partidelor liberale, democrate şi reformatoare europene este destul de

eterogenă, fără o direcţie ideologică unică; cuprinde mai ales politicieni de orientare liberală, de

unde prioritatea dată unor valori definitorii ale liberalismului precum libertatea, iniţiativa

particulară, optimismul şi elitismul.

d) Justiţia

Curtea Europeană de Justiţie nu este o instituţie politică, însă ea este implicată în sistemul

instituţional european: Curtea naţională controlează implementarea dreptului comunitar în statele

membre, conform principiului prevalenţei legilor comunitare asupra legilor naţionale.

Justiţia şi Afacerile Interne (al treilea pilier al U.E.) au fost considerate un domeniu de

cooperare interguvernamentală. Împreună cu pilierul II (Securitatea şi Afacerile Externe), ele

reprezintă fundamentul suveranităţii naţionale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care statele

membre nu doresc să renunţe.

Cu toate acestea, aşa cum arată Eder şi Trenz (2003, p. 126), cooperarea în domeniul JAI a

evoluat foarte mult, în sensul trecerii de la simple negocieri interguvernamentale la o guvernanţă pe

mai multe niveluri. Eder şi Trenz argumentează prin apariţia unei dinamici orizontale, care se

manifestă prin:

• reţele transnaţionale de criticism public;

• integrarea instituţională din Spaţiul Schengen;

• controlul comun al frontierelor externe ale U.E.;

• politici comune în materie de refugiaţi.

Chiar dacă JAI rămâne încă un domeniu interguvernamental (subiect al cooperării între state

suverane), instituţiile interne se transformă şi se acomodează cu „europenizarea" prin ceea ce Eder

şi Trenz (2003, p. 130) numesc „structuri de rezonanţă transnaţională".

e) Regiunile

În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea

Britanie şi Portugalia), principalul rol în „europenizare" revine guvernelor, datorită competenţelor

în relaţia cu U.E. şi aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele descentralizate

(Italia, Olanda, Spania) şi în cele federale (Austria, Belgia şi Germania), implicarea regiunilor este

mai mare. De exemplu, în Germania miniştrii regionali participă direct la activitatea Consiliului.

Chiar şi în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht, regiunile sunt încurajate

să implementeze direct politicile U.E. De exemplu, autorităţile locale şi regionale au început să-şi

adapteze structurile la sistemul comunitar de decizie (Maurer, Mittag şi Wessels, 2003, p. 73). De

asemenea, reforma fondurilor structurale din 1999, ca şi Agenda

2000, încurajează regionalizarea şi implementarea regională directă a politicilor europene.

Keating şi Hooghe (1996) văd în această tendinţă un demers deliberat de slăbire a statului naţional,

principala barieră în calea uniunii politice.

Începând cu anii '90, Uniunea Europeană recunoaşte guvernele subnaţionale ca parteneri

oficiali. Ca urmare, după datele lui Marks, Nelsen, Ray şi Salk (1998), 54 de guverne regionale şi

locale au oficii de reprezentare la Bruxelles. Această formă de cooperare permite o mai bună

mobilizare a resurselor şi comunicarea directă cu actorii locali. Ca să ilustreze această situaţie,

Marks et al. (1998, p.51) au calculat indicele de autonomie regională, prin agregarea datelor

referitoare la federalism, autonomia teritorială şi participarea regiunilor la guvernarea centrală (vezi

sinteza din tabelul 8). Aceste date arată că regionalizarea este foarte diferită printre statele membre

şi că, în general, U.E. colaborează mai mult cu guvernele centrale. Diversitatea administraţiilor

rămâne o importantă sursă de variaţie a condiţiilor politice, ceea ce se repercutează asupra

„europenizării".

Tabelul 8. Indicele de autonomie regională în ţările membre ale

U.E. (1998)

Federali

sm (0 - 4)

Autonom

ie teritorială (0

- 2)

Particip

area la

guverna

rea centrală (0

- 2)

Scor

global

(indicele de

autonomie

regională)

Belgia 3 1 2 6

Danemarca 0 0 0 0

Franţa 1 0 0 1

Teritoriile

„outre-mer"

1 1 0 2

Germania 4 0 2 6

Grecia 0 0 0 0

Irlanda 0 0 0 0

Italia 1 0 0 1

Luxemburg 0 0 0 0

Marea Britanie

Anglia 0 0 0 0

Scoţia, Ţara

Galilor şi Irlanda de

Nord

0 1 0 1

Olanda 0 0 0 0

Portugalia 0 0 0 0

Madera şi

Azore

0 2 0 2

Spania

„Regimen

extraordinario"

3 2 0 5

„Regimen

ordinario"

3 1 0 0

f) Grupurile de interes

Este vorba aici în primul rând de firmele particulare şi de partenerii sociali (sindicate +

patronat + guvern). După Grote şi Lang (2003, p. 235), grupurile de interes pot realiza două tipuri

de schimbări organizaţionale:

• măsuri interne de absorbţie (de exemplu, flexibilizarea structurii organizaţionale);

• măsuri îndreptate spre exteriorul organizaţiei (de exemplu, încurajarea avantajului

comparativ).

*

* *

„Cine se europenizează"? La această întrebare am reuşit să găsim o varietate de răspunsuri. Pe

scurt, analiza de mai sus ne-a arătat că există mai multe tipuri de actori care să gestioneze

implementarea „acquis"-urilor în statele membre. Aceştia sunt:

• instituţiile - fie ca actori colectivi (sub formă de consorţii, forumuri sau parteneriate), fie ca

actori individuali, responsabili de implementarea anumitor politici publice sau a unor componente

ale acestora;

• administraţia publică, ca actor colectiv;

• autorităţile subnaţionale, regionale şi locale;

• grupurile de interes şi sectorul privat.

3. Societatea civilă transfrontalieră

La originea sa, în sec. XVIII, „societas civilis" era un atribut al statului naţional (Comaroff şi

Comaroff, 1999, p.4): ea desemna ordinea paşnică, obţinută prin consens implicit sau explicit, între

cetăţenii beneficiari de drepturi civice. Era considerată o formă consensuală de pace socială

garantată de stat în interiorul frontierelor sale naţionale. Spre deosebire de stat, care acţiona pe bază

de autoritate, societatea civilă a început să apară ca o alternativă non-violentă, capabilă să

mobilizeze interesul cetăţenilor prin mijloace non-coercitive şi dialog social. În acest fel, statul şi

societatea civilă s-au asociat într-o relaţie de simbioză (Kaldor, 2003), ca două componente

inseparabile ale spaţiului public.

Este însă cazul să ne întrebăm în ce măsură „europenizarea" afectează această relaţie dintre

stat şi societatea civilă. Sau, mai exact, ne interesează să aflăm dacă societatea civilă este un actor

colectiv al „europenizării", la fel ca administraţia publică, sistemul politic, justiţia sau autorităţile

locale. Această întrebare comportă două aspecte distincte:

a) Pe de o parte, libertăţile promovate de piaţa comună şi drepturile supranaţionale

instituţionalizate prin recenta versiune a Tratatului Uniunii au creat noi oportunităţi de participare şi

acţiune civică pentru toate tipurile de ONG-uri naţionale. „Europenizarea" implică toţi actorii

sociali, inclusiv cetăţenii organizaţi. În această viziune, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea în

interiorul unui spaţiu public naţional, unde interacţionează cu statul, sfera privată şi mass-media în

implementarea „acquis"-urilor comunitare. Ca urmare a deschiderii frontierelor şi a apartenenţei la

U.E., actorii din spaţiul public naţional desfăşoară acţiuni transfrontaliere şi participă la procesele

de „europenizare" din alte ţări membre (de exemplu, în cadrul unor proiecte comune, a unor

activităţi inter-regionale, în consorţii sau parteneriate). În ce priveşte societatea civilă, ea capătă o

responsabilitate directă în „europenizare", pe două căi: prin preluarea unor competenţe operaţionale

de la propriul stat, ceea ce îi permite mai multă libertate de acţiune transfrontalieră; prin

implementarea guvernanţei supranaţionale, ceea ce face ca anumite funcţii publice să fie transferate

unor componente ale societăţii civile (de exemplu, definirea politicilor în domeniul patrimoniului

cultural). În ambele situaţii, ne referim la participarea societăţii civile la „europenizarea" spaţiului

public naţional de care aparţine.

b) Pe de altă parte, o dată cu formarea statului supranaţional şi a sferei publice

europene, este posibil să se constituie şi o societate civilă europeană. Am asista astfel la

reconstituirea în plan european a schemei dicotomice după care orice stat trebuie să co-existe cu o

societate civilă. Această abordare este însă limitativă pentru că, aşa cum am văzut în capitolul

consacrat democraţiei europene, spaţiul public supranaţional funcţionează altfel decât un stat

naţional. Chiar dacă presupun un deficit de legitimare şi de reprezentare inacceptabil pentru orice

democraţie naţională, instituţiile europene sunt capabile să gestioneze pluralismul politic, şi-au creat

propriile instrumente de protecţie a drepturilor omului, garantează libertatea, iniţiativa privată şi

expresia opiniilor, asigură separarea funcţională a puterilor. Este drept că, la nivel european,

influenţa partidelor politice este mai mică, însă spaţiul public european este mai eficient în

promovarea şi instituţionalizarea dialogului social: prin Comitetul Economic şi Social, prin practica

sistematică a sensibilizării publice (există peste 600 grupuri de „lobby" pe lângă instituţiile

europene), prin consultarea partenerilor sociali (de exemplu, UNICE). În plus, prin politica sa

regională şi guvernanţa multicentrică, Uniunea Europeană este pe cale să construiască un spaţiu

public de un tip nou, care nu mai are statul naţional ca axă de putere. Decizia este consensuală şi

implică un amplu proces de consultare şi negociere publică, în care societatea civilă deţine un rol tot

mai important. În acest fel, chiar dacă spaţiul public european nu mai reproduce dualismul

funcţional de la nivel naţional (stat -societate civilă), „europenizarea" aduce o nouă perspectivă

asupra vieţii publice, detaşată de teritorialitate şi cadrul statului naţional.

4. Abordarea comparativă a „europenizării": convergenţă sau diversitate?

Analiza care precede nu trebuie să ne ducă la concluzia că există un proces unic al

„europenizării", valabil pentru toate ţările membre. În realitate, gradul de pregătire şi anticipare a

schimbării, precum şi situaţiile reale sunt extrem de diferite de la o societate la alta. Din acest

motiv, alături de interesul justificat pentru explicaţii comune şi tendinţe generale, a apărut şi

preocuparea de a compara diferitele reacţii ale sistemelor naţionale faţă de „europenizare".

Aşa cum am văzut, „europenizarea" comportă un dublu proces de schimbare:

• pe de o parte, la nivel european intervine un proces de instituţionalizare şi guvernanţă

participativă, faţă de care ţările membre trebuie să ţină pasul; este sensul definiţiei date de Kohler-

Koch şi Eising (1999), după care „europenizarea" constă în extensia democraţiei şi a spaţiului

public naţional la nivel supranaţional;

• pe de alta, esenţialul „europenizării" se produce în interiorul statelor membre (Schmidt,

1997); sistemul intern al fiecărui stat naţional se adaptează la dinamica supranaţională în funcţie de

cultura sa organizaţională, structura puterii, priorităţi, condiţii, factori predispozanţi.

Dacă aplicăm criteriile de analiză comparativă ale lui Lijphart (1999), Uniunea Europeană

poate fi considerată ca un sistem consensual de democraţie (diferit de sistemul majorităţii, unde

prevalează criteriul statistic): are un executiv format prin consens (Comisia), este bicamerală

(Parlamentul şi Consiliul Miniştrilor), comportă un sistem multipartid ales direct de cetăţeni, are o

Curte Supremă şi o Bancă Centrală independentă. Elementul esenţial care, după Lijphard, ar asigura

funcţionarea unei democraţii consensuale la nivelul U.E. ar fi izomorfismul instituţional, care

constă într-un sistem compatibil de instituţii între statele membre.

Faţă de această constatare, se pune imediat întrebarea dacă poate să existe acelaşi grad de

similitudine între instituţiile europene şi sistemele naţionale, aşa cum pare să rezulte din prezumţia

izomorfismului. Răspunsurile la această întrebare sunt destul de variate. Katzenstein (apud:

Giuliani, 2003, p.136), de exemplu, invocă o „congruenţă structurală" care ar explica integrarea

rapidă a Germaniei alături de ţările europene mult mai mici şi total deosebite din punct de vedere

cultural. Tsebelis (2002), la rândul său, introduce conceptul de „veto player", care se referă la

actorii sociali al căror consimţământ este indispensabil pentru a produce o schimbare socială de

anvergură cum este „europenizarea".

Giuliani (2003) preia aceste idei şi le structurează sub forma următoarei ipoteze: gradul de

„europenizare" depinde nu numai de capacitatea de învăţare a sistemului social şi de congruenţa

structurală a instituţiilor, ci şi de numărul VP („veto players"). Plecând de la modelul de

operaţionalizare a democraţiei consensuale utilizat de Lijphart, Giuliani calculează indicele de

adaptare prin agregarea următoarelor date:

• rata de transpunere a directivelor comunitare;

• frecvenţa scrisorilor oficiale de notificare (din partea U.E.);

• nivelul sprijinului popular (de exemplu, conform anchetelor de opinie);

• frecvenţa apelurilor la Curtea Europeană de Justiţie.

Analiza lui Giuliani, sintetizată în fig.20, confirmă întârzierile în implementarea „acquis"-

urilor în Italia, Grecia şi Belgia, care au un indice de adaptare negativ, precum şi pregătirea mai

bună pentru „europenizare" a unor ţări ca Danemarca şi Marea Britanie. Ironia face însă că aceste

ultime două ţări, în pofida compatibilităţii lor cu „europenizarea", să fie şi cele mai euro-sceptice.

Explicaţia vine din numărul mare de VP sau actori negativi (de exemplu, ONG-uri, patronate,

autorităţi locale, lideri de opinie) care se opun unei „europenizări" prea avansate, cum ar fi

introducerea euro sau adoptarea unui model social comun.

Fig. 20. Indicele de adaptare în ţările membre ale U.E. (1986-2000)

A B DK FIN F D GR IRL I LUX NL P E S UK

Implementarea „acquis"-urilor depinde în cea mai mare măsură de voinţa politică şi de

capacitatea de absorbţie a statelor membre. Cel puţin aceasta este concluzia lui Lang (2003), la

capătul unui studiu comparativ privind utilizarea fondurilor structurale. Succesul „europenizării",

spune Lang, depinde de disponibilitatea fiecărui stat de a-şi restructura sistemele proprii de

implementare, astfel încât obiectivele şi instrumentele naţionale (de exemplu, agenţiile, fondurile

publice, legislaţia) să interacţioneze cu obiectivele şi instrumentele europene. În cazul fondurilor

structurale, cele mai reuşite exemple furnizate de Germania, Irlanda şi Suedia au fost cele în care

contribuţia fondurilor europene a fost planificată din timp, astfel încât a devenit parte integrantă a

mecanismului intern de implementare a politicilor publice.

Fără îndoială, astfel de analize trebuie privite cu suficientă circumspecţie. Sistemul de date al

U.E. este destul de contradictoriu, după cum demonstrează foarte convingător un studiu al lui

Borzel (2001). Este vorba de macrostatistici extrapolate unor fenomene care se produc îndeosebi la

nivel microsocial, sau de tentative de a explica procesele instituţionale prin date cantitative.

În ultimă analiză, aşa cum arată Falkner (2001) şi Heritier (2001), problema nu este doar de

metodă, ci vizează însăşi concepţia: ce trebuie să măsurăm, gradul de convergenţă sau nivelul de

divergenţă? Ne interesează asemănările şi soluţiile comune, în baza ipotezei după care U.E. este o

democraţie consensuală sau, din contră, trebuie să ne concentrăm atenţia

asupra variaţiilor interne şi a modului în care fiecare stat membru rezolvă problemele de

implementare a „europenizării"?

La aceste întrebări nu există un răspuns unic şi simplu. Chiar ideea de convergenţă antrenează

alte controverse care, la rândul lor, ne provoacă şi mai mari dificultăţi: este vorba de convergenţa

politicilor, de similitudinea instituţiilor sau de omogenizarea produselor?

Cum scopul nostru nu este de a complica inutil analiza, ci de a simplifica şi de a face accesibil

conceptul de „europenizare", vom preciza că, aşa cum apare din experienţa de până acum, este

posibilă convergenţa la nivel macro (datorită isomorfismului instituţional şi politicilor comune),

însoţită însă de o mare diversitate la nivel micro (actorii implicaţi, dinamica organizaţională,

modul de alocare a resurselor, stilurile administrative, identităţile colective).

MODULUL VI

CONSTRUCŢIA CULTURALĂ A CETĂŢENIEI EUROPENE

„Dacă ar fi să încerc din nou, aş începe cu cultura", sunt cuvintele atribuite lui Jean Monnet ca

un regret tardiv faţă de prevalenţa economicului în construcţia europeană. La fel, Robert Schuman,

un alt părinte fondator al comunităţii europene, scria în testamentul său politic intitulat „Pour

l'Europe": „Înainte ca Europa să devină o alianţă militară sau o unitate economică, ea trebuie să fie

o comunitate culturală în sensul cel mai nobil al cuvântului".

Conform metodei „neo-funcţionaliste" a lui Monnet şi a celorlalţi autori clasici, integrarea

europeană trebuia să se facă în paşi mici („step-by-step"), astfel încât să nu se contrarieze statele

membre, preocupate de păstrarea suveranităţii. Se începea cu integrarea economică ce urma să

declanşeze, prin efectul de „angrenare" („spill-over"), convergenţa politicilor sociale, politice şi

culturale. Criticii acestei abordări (George, apud: Shore, 2000, p.44) o consideră simplistă şi

mecanică, centrată prea mult pe măsuri economice: ea presupune că întărirea progresivă a

instituţiilor europene va antrena spontan transferul gradual al loialităţii cetăţenilor către o

comunitate socio-psihologică transnaţională, prezumţie contrazisă însă de realitate.

Construcţia europeană nu a devenit posibilă decât în momentul în care s-au îndeplinit două

condiţii indispensabile, respectiv reconcilierea postbelică (Planul Schuman) şi liberalizarea pieţei

interne (ai căror ideologi au fost Jeremy Bentham şi Richard Cobden). Până atunci, toate proiectele

fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei" în viziunea lui Victor Hugo), ideologie („Tineretul

European" al lui Giuseppe Mazzini), religie („Republica Christiana") sau raţiuni geopolitice şi

militare (de exemplu, apărarea comună contra invaziei turceşti) au eşuat. Deşi a fost susţinută de

mari personalităţi culturale şi politice, ideea europeană nu a fost suficientă. Integrarea nu a devenit

efectivă decât prin liberalizarea schimburilor sociale şi economice, prin piaţa comună care, odată

realizată, a făcut posibilă trecerea la unificarea politică.

S-a ajuns astfel la un moment de răscruce pe care nu l-au prevăzut nici părinţii fondatori şi

nici eurocraţii anilor '60-'70. Este etapa cea mai dificilă, cea a unităţii politice, care presupune cel

puţin trei elemente: statul supranaţional, personalitatea juridică a Uniunii şi o nouă identitate

colectivă. Primele două aspecte au fost abordate în modulul consacrat democraţiei europene. Cel de

al treilea, mai controversat, face obiectul acestui modul.

Întrebarea pe care mulţi analişti o pun în legătură cu această temă (de exemplu: Eder, 2001a;

Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dacă ne propunem doar să extrapolăm construcţia identitară de

la nivel naţional sau dacă, din contră, avem în vedere un proces de negare a identităţilor naţionale,

de ruptură epistemologică faţă de vechile forme de apartenenţă. Aşa cum vom vedea în cele ce

urmează, cele două planuri sunt greu de separat. Formarea cetăţeniei europene urmează traseul

istoric al tuturor identităţilor colective, prin ceea ce sociologia cunoaşterii a numit construcţia

socială a realităţii.

Poate fi Europa inventată, la fel ca orice proces de „making of a nation" (Gehlen)? Această

întrebare are implicaţii mult mai profunde decât ne putem imagina la prima vedere. Cetăţenia

europeană, în sens identitar, nu este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperită şi desemnată

prin noi simboluri şi noi concepte. De asemenea, nici soluţia unei construcţii artificiale, realizate de

tehnocraţii şi elitele comunitare, nu rezistă în timp. Istoria a arătat ce efecte perverse poate avea

construcţia unor naţiuni prin demersuri pur intelectuale, fără suport popular şi fără să corespundă

unor realităţi sociale durabile. De aceea, în construcţia noii identităţi colective trebuie evitată

tentaţia rezolvării superficiale, de suprafaţă, printr-o simbolistică forţată şi un discurs artificial, fără

transformări de substanţă ale societăţilor europene. Această tentaţie este cu atât mai pernicioasă în

cazul ţărilor mici sau al celor dependente, care nu au nici forţa politică şi nici argumentele culturale

şi economice care să prevină instalarea stării de „formă fără fond", cu care s-a confruntat

modernitatea românească la începuturile sale.

În această perspectivă, modulul de faţă este foarte important pentru înţelegerea întregului

nostru demers. El finalizează atât analiza spaţiului public european (acel „Euro-polity" în care se

manifestă civitatea europeană), cât şi discuţia anterioară privind „europenizarea" ca proces de

schimbare socială şi instituţionalizare. De asemenea, acest modul completează datele referitoare la

identitatea europeană (care au făcut obiectul modulului III), precum şi introducerea generală din

primul modul, unde am tratat cetăţenia europeană în dubla sa ipostază, ca statut politic şi identitate

colectivă.

După studierea acestui ultim modul, ne aşteptăm ca studenţii să fie în măsură:

• să deosebească procesele identitare care au stat la baza naţiunii şi cele implicate în

construcţia identităţii U.E.;

• să definească specificul cetăţeniei europene ca nouă identitate politică a cetăţenilor U.E.;

• să caracterizeze cultura organizaţională a spaţiului public european;

• să stabilească direcţiile de acţiune necesare pentru susţinerea cetăţeniei europene ca nouă

identitate colectivă;

• să precizeze rolul educaţiei în acest proces;

• să analizeze condiţiile construcţiei identitare europene în România.

1. Cetăţenia europeană: mituri fondatoare, simboluri, tradiţii reconstruite

În cursul istoriei, identităţile colective s-au format pe două căi:

• prin procese spontane, naturale, de învăţare socială; o anumită cultură sau anumite

simboluri, mituri şi mentalităţi au fost asumate de o comunitate umană ca fiind propriile sale semne

distincte; identificarea cu această cultură sau cu elementele sale s-a făcut pentru a se demarca de

alte comunităţi umane, de alte culturi, de alte identităţi colective;

• prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente identitare; în acest caz,

faţă de diversitatea imensă a opţiunilor culturale, autoritatea politică întăreşte influenţa acelora care

convin obiectivelor sale ideologice; în acest fel, învăţarea socială este orientată în favoarea

identităţilor colective promovate de putere, interesată eventual să-şi obţină legitimitatea sau să

creeze o pârghie de mobilizare politică; aşa a fost cazul, deexemplu, cu limbile naţionale5 din noile

state formate în sec. XIX sau cu tricolorul naţional (referinţă la triada valorilor Revoluţiei Franceze:

libertate-egalitate-fraternitate), care a apărut simultan în drapelul majorităţii republicilor fondate

după dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX şi începutul sec. XX.

În cazul cetăţeniei europene, prima soluţie nu a avut timpul istoric necesar pentru o elaborare

eşalonată. Practic, „europenizarea" a început în 1951 (prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului) şi, în pofida progreselor înregistrate prin piaţa comună, moneda unică şi crearea Uniunii,

nu a avut când să formeze o nouă identitate colectivă.

Din acest motiv, cultura europeană a continuat să fie dominată de reperele naţionale, în

contrast cu tendinţele supranaţionale de integrare economică şi politică. Comunitatea de limbă,

teritoriu şi tradiţii istorice este încă mult mai solidă decât referinţele recente la Europa şi instituţiile

sale, create şi impuse de elite care nu conving pe toată lumea. Naţiunea şi statul naţional sunt încă

puternice tocmai pentru că sunt rezultatul unui proces de învăţare istorică, la care au participat toţi

actorii sociali.

Pentru a accelera procesul formării noii identităţi colective, oficialii europeni au instituit o

simbolistică supranaţională artificială, în completarea simbolurilor naţionale. Cetăţenia europeană s-

a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene6, cu paşapoartele de culoare unică (roşu-

bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei" a lui Beethoven, dar fără text) şi

înscrierea apartenenţei la Uniune pe paşapoartele naţionale. De asemenea, au fost reactualizate

miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza greacă-iudeo-creştină,

misiunea civilizatoare) şi s-au lansat sloganuri adecvate („unitatea în diversitate", „Europa

cetăţenilor", „întoarcerea la Europa").

Această nouă simbolistică, suprapusă referenţialului naţional, a întâmpinat două dificultăţi

notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodică, în ocazii strict „europene": 9 mai „Ziua Europei",

alegerile europene, comemorările, festivităţile sau premierile legate de merite „europene". Aceste

ocazii sunt rare şi nesemnificative în raport cu omniprezenţa şi forţa emoţională a simbolurilor

5 Limba naţională a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin susţinere politică. Hobsbawm (1990, p. 60) citează cazul limbii italiene care, în momentul unificării politice (1860), era vorbită curent doar de 2,5% din populaţie. Această limbă s-a impus ulterior datorită utilizării sale în administraţia publică, în presă, dar şi printr-o campanie de alfabetizare în limba respectivă.

6 Acest simbol a fost ales tocmai pentru că avea o oarecare notorietate: a fost folosit iniţial de Consiliul Europei timp de patru decenii, suficient pentru a se fixa în memoria colectivă. De altfel, aşa cum arată Shore (2000, p. 47), citând o sursă a Consiliului Europei, simbolismul numărului 12 este adânc ancorat în cultura europeană: 12 este simbolul unităţii şi al plenitudinii, numărul apostolilor, al fiilor lui Iacob, al tablelor dreptului roman, al muncilor lui Hercule, al orelor dintr-o zi, al lunilor anului, al semnelor Zodiacului, al „halo"-ului sfânt al Fecioarei Maria („Revelaţiile", 12:1) ş.a.m.d.

naţionale, astfel încât simbolistica europeană nu beneficiază de ataşamentul afectiv necesar

construcţiei unei identităţi colective. Cetăţenia europeană, în pofida eforturilor recente, nu s-a impus

în inconştientul colectiv al cetăţenilor europeni. În al doilea rând, învăţarea cetăţeniei europene

este ineficientă. Problematica europeană apare ca o dimensiune adăugată, juxtapusă programelor şi

manualelor şcolare, care rămân fidele paradigmei naţionaliste (îndeosebi manualele de istorie, limbă

şi literatură, geografie, ştiinţele umane). Din acest motiv, cetăţenii europeni nu cunosc suficient de

bine reperele noii ordini culturale la care sunt chemaţi să contribuie. Atracţia emoţională a

apartenenţei naţionale, produs al învăţării istorice şi al exerciţiului cotidian, este mult prea puternică

pentru a ceda în faţa „europenizării" şi a mesajelor sale destul de abstracte.

Experienţa anilor '90 a arătat că introducerea simbolurilor europene nu ajută foarte mult în

construirea noii identităţi colective, atât timp cât procesele culturale rămân în apanajul politicilor

naţionale. Emergenţa spaţiului public european şi prioritatea acordată unităţii politice fac posibil

însă un alt tip de abordare, prin care construcţia identităţii europene să nu repete în mod inexorabil

experienţa construcţiei naţionale. În sec. XIX, naţiunile s-au format îndeosebi prin accentuarea

diferenţelor specifice: faţă de vecini, faţă de „ceilalţi", faţă de alte civilizaţii şi alte culturi.

Specificul naţional a fost principala forţă de coeziune şi identificare a populaţiei care împărtăşea

cultura dominantă din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A rezultat astfel un dublu proces: de

incluziune (a co-naţionalilor) şi de excludere (a „celorlalţi"). Această metodă de construcţie

identitară nu mai este posibilă în cazul cetăţeniei europene, definită prin drepturi supranaţionale şi

detaşarea de teritoriul naţional. În cazul în care s-ar urma totuşi modelul naţional al diferenţierii,

ar însemna ca identitatea europeană să se auto-definească în opoziţie cu o altă identitate colectivă:

Islamul politic sau cetăţenia americană, de exemplu.

Între construcţia europeană şi formarea naţiunilor există însă şi similitudini. Atât Uniunea

Europeană, cât şi naţiunea sunt comunităţi politice care trebuie imaginate sub forma unor noi

identităţi colective care nu au existat în prealabil. Aşa cum afirmă, de exemplu, Gellner (1994, p.

17): „naţionalismul nu înseamnă trezirea statelor naţionale prin conştiinţă de sine; el constă în

inventarea lor acolo unde nu există". Anumite elemente ale culturii sunt astfel interpretate şi

structurate (sub formă de scheme mentale, paradigme, coduri normative sau explicaţii simbolice),

încât să atragă şi să stimuleze adeziunea emoţională a subiecţilor. Această formă de explicaţie,

interpretare şi organizare simbolică trebuie inventată, dezvoltată şi asumată de participanţi, prin

ceea ce Berger şi Luckman (1999, p. 66) au numit construcţia socială a realităţii.

În cazul care ne interesează, unele studii au insistat asupra aspectelor comune ale diverselor

construcţii identitare, cum sunt naţiunea şi comunitatea europeană. Anderson (1983, p. 55), de

exemplu, în cartea sa fundamentală „Imagined Communities", lansează teza interdependenţei dintre

organizaţie şi identitate: structura administrativă creează noi semnificaţii care legitimează

organizaţia socială şi se constituie astfel în noi identităţi colective. Aşa a fost cazul unităţilor

administrative coloniale şi al birocraţilor locali din zonele periferice ale imperiilor coloniale (de

exemplu, Venezuela şi Argentina) care au evoluat spre constituirea unor „patrias", revendicând

identităţi naţionale proprii. Aceste noi entităţi naţionale s-au fondat pe veleităţile autonomiste ale

administraţiei locale, astfel că America Latină, în pofida comunităţii de limbă, religie şi tradiţii

culturale, nu a devenit o unitate politică de sine stătătoare. Ea s-a fragmentat în mai multe naţiuni

autonome, legitimate prin structurile centrifuge ale administraţiei locale.

Acest exemplu confirmă analiza lui Hobsbawm (1990) referitoare la rolul agenţilor de

socializare în formarea naţiunilor. Este vorba de educaţia de masă, de armata de voluntari şi de

cultura scrisă („modern print capitalism") care au susţinut afirmarea noilor identităţi naţionale.

Referindu-se direct la asemănarea dintre formarea naţiunilor şi construcţia europeană, Shore (2000,

p. 33-34) pune în evidenţă două mijloace comune de acţiune:

• pe de o parte, rolul intelectualilor şi al managerilor; la fel ca în formarea naţiunilor,

profesioniştii „europenizării" şi participanţii la programele europene au devenit o elită sau un grup

de interes care susţine integrarea şi formarea conştiinţei europene;

• pe de alta, construcţia europeană poate valorifica experienţa naţiunilor în folosirea

tehnologiei politice pentru a incita şi orienta conştiinţa publică; este vorba de mijloacele de

comunicare în masă, de susţinerea politică a unor limbi sau instituţii culturale, de fixarea unor idei

sau a unor mesaje sub formă de programe, sloganuri, clişee sau stereotipuri identitare.

La aceasta trebuie adăugat rolul simbolurilor în consolidarea diverselor comportamente

identitare. După Berger şi Luckman, simbolurile conferă semnificaţii unor concepte cu care

operează comunitatea politică, precum „Europa", „uniunea", „cetăţenia", „interesul comun" etc.

Simbolurile nu au doar un rol estetic; ele direcţionează şi captează sentimentul popular, dau sens şi

explică opţiunile identitare. Aşa cum afirmă foarte convingător Thiesse (2000, p. 9): „Naţiunea este

rodul unui postulat şi al unei invenţii. Dar ea nu fiinţează decât prin adeziunea la această ficţiune.

Încercările nereuşite sunt numeroase. Iar succesele sunt rezultatul unui prozelitism susţinut, care îi

instruieşte pe indivizi asupra identităţilor, le inculcă datoria de a se conforma ei şi îi îndeamnă să

răspândească, la rândul lor, această referinţă colectivă. Sentimentul naţional nu răbufneşte decât

atunci când a fost perfect asimilat, însă el trebuie să fi fost mai întâi de toate învăţat ... Astăzi se

poate întocmi cu precizie lista elementelor simbolice şi materiale pe care trebuie să le întrunească o

naţiune demnă de acest nume: o istorie ce statuează continuitatea în raport cu marii înaintaşi, o serie

de eroi pilduitori pentru virtuţile naţionale, o limbă, monumente culturale, un folclor, locuri

memorabile şi un peisaj tipic, o mentalitate specifică, însemne oficiale - imn şi drapel -, precum şi

identificări de ordin pitoresc: costum, specialităţi culinare sau un animal emblematic."

Această analiză ne permite să reiterăm în acest context conceptul nostru de bază, cel de

cetăţenie europeană. Mai exact, vom încerca să valorificăm datele din primele două module

(„Teoria şi practica cetăţeniei", „Cetăţenia europeană ca statut legal") în explicarea procesului de

identificare supranaţională. În acest scop, vom integra aspectele culturale şi cele politice („cetăţenia

identitară" şi „cetăţenia statutară") într-o viziune compozită, adecvată identităţilor postnaţionale. În

această abordare, cetăţenia europeană va fi definită independent de teritoriul naţional, ca un produs

al unui anumit cadru organizaţional (instituţiile europene).

Este cazul însă să facem o precizare importantă, de care depinde discuţia noastră în

continuare. Cetăţenia europeană ţine de o anumită cultură organizaţională şi se referă la identitatea

U.E. ca identitate colectivă. Această identitate se construieşte într-un anumit spaţiu public,

caracterizat prin instituţii specializate, politici şi acţiuni cetăţeneşti. Identificarea cu acest spaţiu

public se face nu doar prin diferenţiere (în contrast cu alte „polity"), ci şi prin interiorizare, în

sensul înţelegerii şi asumării „europenizării" de către cetăţeni. Cu alte cuvinte, este de aşteptat ca

integrarea să ducă la afirmarea identităţii supranaţionale ca una din identităţile multiple ale

cetăţeanului european.

Astfel înţeleasă, identitatea U.E. se deosebeşte de identitatea culturală europeană, în sensul

de patrimoniu cultural, destin istoric şi valori comune, aşa cum a fost definită în modulul III.

Această identitate colectivă este foarte veche şi, în pofida dificultăţilor metodologice (spaţiu

cultural vs. teritoriu geografic; universalism vs. particularism, incluziune şi/sau excludere; focus pe

diferenţe şi/sau pe similitudini), este definită prin criterii relativ precise. Identitatea U.E., în

schimb, este recentă (a fost lansată ca un concept politic oficial în 1973, când Comunitatea

Europeană a adoptat „Documentul privind Identitatea Europeană") şi mult mai greu de realizat: este

o identitate politică, atributul unei entităţi supranaţionale controversate, al cărui statut este încă

neclar.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitatea culturală europeană, care acoperă toate aspectele

şi corespunde unui mod de viaţă deja instituit, identitatea politică a U.E. este mai mult un proiect

decât o realitate. Cele două sunt însă complementare şi se susţin reciproc. Cetăţenia europeană şi

identitatea U.E. valorifică apartenenţa la cultura europeană pentru a justifica unitatea politică şi

acţiunea comună. La rândul său, identitatea culturală europeană a inclus deja în patrimoniul comun

valorile recente ale democraţiei (drepturile omului, pluralismul politic şi statul de drept), apărate

atât de Consiliul Europei, cât şi de Uniunea Europeană. De altfel, atât identităţile individuale cât şi

cele colective sunt multiple: fiecare persoană sau comunitate se poate identifica în acelaşi timp cu

mai multe repere culturale, fără ca acestea să fie neapărat contradictorii. În cazul unei apartenenţe

supraordonate precum identitatea U.E., spune Shore (2000, p. 42), avem de a face cu o ierarhie de

loialităţi interdependente, aşa cum sunt setul de păpuşi ruseşti sau cutiile chinezeşti interpozabile.

Astfel de construcţii la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de apartenenţă, cum este

identitatea locală, identitatea regională şi identitatea naţională. Această imagine se regăseşte în

cazul studiilor (Delanty, 1995) care afirmă că o identitate politică (identitatea U.E.) încapsulează

mai multe straturi succesive de apartenenţă şi valorifică diversele forme particulare de identificare.

În această viziune optimistă, cetăţenia europeană şi identitatea U.E. ar fi apogeul unui proces

evolutiv care nu se poate finaliza decât prin integrarea politică.

În realitate, aşa cum arată Shore (2000, p. 228) şi Guibernau (2001), identitatea politică

europeană este contradictorie, tocmai pentru că încearcă să legitimeze o formă de stat (instituţiile

europene) renunţând la suportul lor cultural, naţiunea şi „demos"-ul. Ca urmare, în pofida unor

similitudini incontestabile (modul de viaţă şi sistemul de valori), identificarea politică este mult mai

lentă. Ceea ce s-a reuşit, spune Shore (2000, p. 87), a fost formarea cetăţeanului-consumator,

participant activ la constituirea pieţei comune, fără să se obţină ceea ce este cel mai important,

anume conştiinţa europeană. Folosirea normelor comune de consum nu reprezintă un proces de

identificare, cu atât mai puţin unul de identificare politică.

Evident, această apreciere este prea drastică şi prea tranşantă în raport cu evoluţia procesului

de integrare politică. Piaţa comună are meritele sale incontestabile şi, istoric vorbind, a fost cea care

a declanşat şi a făcut posibilă construcţia europeană. Piaţa nu poate rezolva însă toate situaţiile: ca

să funcţioneze, ea însăşi are nevoie de o societate democratică şi de o cultură organizaţională

favorabilă cooperării. Cu alte cuvinte, piaţa comună trebuie coroborată cu cetăţenia europeană şi

cadrul instituţional supranaţional. Aceste trei elemente se regăsesc, de altfel, în criteriile de

aderare („criteriile de la Copenhaga") şi reprezintă substanţa „europenizării" sau contextul

organizaţional în care se va forma identitatea U.E.

2. Cetăţenia şi construcţia identitară europeană

În acest capitol vom pleca de la următoarea premisă: cetăţenia comportă un anumit tip de

acţiune socială, care se exercită într-un spaţiu public bine determinat. Această acţiune constă în:

• participarea activă la activităţile şi instituţiile politice, atât în sectorul public, cât şi în

societatea civilă;

• exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor civice care decurg din statutul de cetăţean;

• cauţionarea modului în care statul respectă drepturile omului şi răspunde de deciziile sale în

faţa cetăţenilor;

• organizarea dialogului civic cu puterea instituită;

• participarea la diversele activităţi de solidaritate umană, de sprijin moral şi material a

persoanelor, grupurilor şi comunităţilor în dificultate.

Aceste acţiuni civice nu se mai exercită exclusiv într-un spaţiu public naţional şi nu se

raportează doar la statul naţional. Ele se dezvoltă într-un „polity" pe mai multe niveluri, care

cuprinde regiunile, statele naţionale, guvernanţa transnaţională şi instituţiile europene.

Acest „polity" european este însă recent şi fragmentat într-o multitudine de culturi naţionale.

El nu poate fi integrat decât printr-o cultură politică europeană care să dea substanţă cetăţeniei

europene. După Habermas (1995, p. 266), această nouă cultură politică motivează acţiunea civică

transfrontalieră, promovează conştiinţa europeană şi ideea apartenenţei la aceeaşi comunitate

politică. Mai exact, Habermas propune ca cetăţenia europeană să se sprijine pe o cultură civică în

măsură să transceandă diferenţele naţionale: „În general, sferele publice naţionale sunt izolate

cultural una faţă de alta. Ele sunt ancorate de un context în care aspectele politice sunt relevante

numai în raport cu istoria şi experienţa naţională. În viitor însă, va trebui să intervină o diferenţiere

în cadrul culturii europene, între o cultură politică comună şi manifestările naţionale prin artă,

literatură, istoriografie, filosofie etc. Elitele culturale şi mass media vor avea un rol important de

jucat în acest scop. Spre deosebire de varianta americană, patriotismul constituţional european

trebuie să rezulte din diferitele interpretări ale aceloraşi drepturi universale şi din principii

constituţionale marcate de diverse istorii naţionale".

Cheia de boltă a culturii politice europene este patriotismul constituţional, care presupune

adeziunea faţă de valorile şi instituţiile europene, în locul unei identităţi culturale unice, imposibil

de realizat. Patria nu mai este pământul strămoşesc, aşa cum evocă originea latină a cuvântului, ci

spaţiul simbolic în care se dezvoltă acţiunea cetăţenească. Voltaire imaginase acest spaţiu sub forma

unei utopii, Republica Europeană compusă din naţiuni distincte, conduse de regimuri diferite dar

care acceptă regulile comune de drept. Comenius, Penn şi Aristide Briand au fost convinşi de

importanţa elitelor culturale şi politice în asigurarea păcii europene. La rândul lor, Wolton şi

Dahrendorf consideră Europa Unită drept ultima utopie politică a sec. XX, pentru simplul motiv că

democraţia nu poate funcţiona la nivel supranaţional. Absenţa „poporului european" şi a unei clase

politice europene face imposibilă democraţia supranaţională: instituţiile europene şi sistemul

decizional funcţionează doar pe baza canalelor naţionale de influenţă.

Această poziţie pesimistă nu corespunde cu rezultatele „europenizării", chiar şi în Marea

Britanie. Aşa cum am constatat în modulele IV şi V, politicile şi instituţiile naţionale sunt vizibil

influenţate de apartenenţa la U.E. Chiar dacă democraţia europeană depinde încă foarte mult de

deciziile statelor naţionale, se constată deja două procese care, conform Raportului Cecchini (1988),

sunt ireversibile (costurile renunţării ar fi prohibitive):

• pe de o parte, „europenizarea" a creat un spaţiu public supranaţional, realizat prin

interacţiunea celor trei instanţe (regională, naţională şi europeană) unde identitatea politică a U.E.

este recunoscută şi valorificată;

• pe de alta, diverşi actori naţionali se adaptează la influenţele comunitare, astfel încât îşi

schimbă legislaţia, organizarea, metodele de lucru şi sistemul de relaţii publice.

Cu alte cuvinte, aşa cum arată datele concrete invocate în modulele IV şi V, „europenizarea"

schimbă organizaţiile (prin procesul de învăţare socială numit „instituţionalizare"), dar şi cultura

politică aferentă. În această perspectivă, cetăţenia europeană nu mai poate fi înţeleasă doar în sensul

său legalistic, prin cele patru drepturi supranaţionale introduse de Tratatul de la Maastricht. Ea

constă în acţiunea civică desfăşurată de actorii individuali şi colectivi în noul spaţiu public instituit

prin „europenizare". Cetăţenia europeană este o formă extinsă de „patriotism constituţional", care se

aplică întregului proces de construcţie a democraţiei supranaţionale. Ea comportă, bineînţeles,

anumite competenţe civice şi politice (cultura politică a „europenizării"), un amplu proces de

învăţare socială (prin instituţionalism şi schimbarea culturii organizaţionale), un sistem de

identificare colectivă (identitatea politică a U.E.), dar şi acţiunile sociale specifice oricărei forme

de cetăţenie democratică: participarea politică, responsabilitatea publică, critica ordinii instituite,

exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor cetăţeneşti, solidaritatea umană, încurajarea diversităţii

culturale şi a pluralismului politic, auto-organizarea civică, promovarea echităţii şi justiţiei sociale.

Acestea sunt, de altfel, elementele constitutive ale cetăţeniei europene ca atribut al culturii

politice a „europenizării". Pentru moment, cetăţenia (în sensul de acţiune socială, identitate

colectivă, statut juridic şi cultură politică) se exercită preponderent în cadrul naţional. Statele

naţionale sunt referinţe instituţionale şi politice încă foarte influente, faţă de care se raportează

majoritatea acţiunilor cetăţeneşti. Prin „europenizare", aşa cum am văzut, statele naţionale au cedat

din prerogativele lor tradiţionale (politicile comune gestionate la Bruxelles) şi îşi transformă

propriile politici şi instituţii în conivenţă cu evoluţiile comunitare.

În perspectivă, pe măsură ce proiectul politic european va căpăta consistenţă iar Uniunea va

deveni instanţa decizională predominantă, cetăţenia europeană va fi mult mai vizibilă şi influentă

decât cetăţeniile naţionale. Pentru aceasta, sunt necesare două demersuri:

• mai întâi, extinderea sferei de acţiune a cetăţeniei europene la întreg spaţiul public creat

prin „europenizare"; în prezent, limitarea cetăţeniei europene la cele patru drepturi supranaţionale

nesemnificative nu face decât să ne priveze de un instrument extrem de influent prin care proiectul

politic european ar căpăta substanţă şi suport cetăţenesc;

• în al doilea rând, se impune definirea operaţională a cetăţeniei europene, în sensul lărgit

de mai sus (statut juridic + identitate colectivă + cultură politică + acţiune socială); aceasta

presupune noi cercetări şi analize dedicate cetăţeniei în relaţie cu spaţiul public supra- şi

transnaţional constituit prin „europenizare".

Să nu uităm faptul că cetăţenia a fost unul din pilierii construcţiei naţiunilor şi a statelor

naţionale. Spre deosebire de statele teritoriale, unde loialitatea era ataşată unui spaţiu gestionat

autarhic, statele naţionale au realizat o formă superioară de coeziune socială, prin drepturi civile şi

politice acordate persoanelor care au statutul de cetăţean. Comunitatea politică a cetăţenilor -

subiecţi de drept s-a constituit ca o identitate colectivă extrem de puternică, rezultată din contopirea

interesului comun (reprezentat de stat şi naţiunea care l-a emanat) cu interesele individuale ale co-

naţionalilor. Din acest motiv, cetăţenia şi naţionalitatea (apartenenţa civilă oficial recunoscută şi

garantată de statul naţional) au devenit interpozabile, fiind considerate chiar sinonime.

Cetăţenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai raportează la un

anumit stat şi este decuplată de teritoriu şi naţionalitate. Indiferent de limbă, istorie sau tradiţii,

cetăţenii îşi exprimă loialitatea faţă de instituţiile U.E. şi participă la o guvernanţă transfrontalieră.

În modelul evoluţionist al lui Marshall, calcat pe particularismul istoric şi politic al Marii Britanii,

cetăţenia s-a transformat prin adiţionarea de noi drepturi: civile în sec. XVIII, politice în sec. XIX şi

sociale în sec. XX. Surprinzător, schema evolutivă a lui Marshall poate să se aplice şi în cazul

cetăţeniei europene. Etapa reconcilierii şi a pieţei comune s-a realizat printr-o abordare minimalistă

a cetăţeniei (cele patru libertăţi de circulaţie: a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a

persoanelor). Ulterior, după iniţierea integrării politice în anii '80, s-a simţit nevoia codificării, chiar

incomplete şi superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circulaţie liberă, non-discriminare,

protecţie consulară, participare la alegerile europene, apel la Curtea Europeană), urmând ca, în

continuare, să se abordeze problema spinoasă a drepturilor sociale.

De altfel, modelul tripartit al lui Marshall a fost aplicat de o manieră sistematică la cetăţenia

U.E. de către Shaw (1998). Acest autor distinge trei domenii ale drepturilor supranaţionale, într-o

abordare mult extinsă faţă de Tratatul de la Maastricht. Rezultă astfel trei etape, corespunzătoare

celor trei tipuri de drepturi:

• instituţionalizarea drepturilor civile sau legale - de exemplu, Curtea Europeană de Justiţie

prevalează faţă de legislaţia naţională în cazuri de discriminare pe bază de diferenţe etnice,

religioase, lingvistice sau de gen;

• garantarea drepturilor politice - de exemplu, dreptul de participare la instituţiile U.E.,

dreptul la informare privind activitatea Comisiei şi a Parlamentului;

• recunoaşterea drepturilor sociale - de exemplu, drepturile consumatorilor, dreptul la

muncă şi condiţii adecvate de salarizare etc.

Astfel de abordări ne arată că acceptarea cetăţeniei europene de către statele membre este doar

începutul unui proces mult mai complex. Este posibil să asistăm chiar la o revizuire importantă a

listei de drepturi şi a modului lor de implementare la nivel european.

Interesantă este şi metoda prin care cetăţenia europeană a fost instituită. Ideea a apărut pentru

prima dată în 1976 (Raportul Tindemans), dar conceptul juridic de „community national" a fost

introdus abia în 1992, prin Tratatul de la Maastricht. Ca şi cetăţenia naţională, cetăţenia europeană a

devenit obligatorie pentru toţi cei eligibili, în cazul respectiv, titularii prealabili ai cetăţeniei unui

stat membru. Deşi principiul subsidiarităţii ar fi permis acest lucru, nu s-a admis dreptul de alegere:

cetăţenia U.E. este obligatorie, adăugându-se automat cetăţeniei naţionale. În plus, o altă abatere de

la logica cetăţeniei este faptul că drepturile nu sunt acompaniate de responsabilităţi. Uniunea nu

este asigurată că, în schimbul drepturilor supranaţionale, cetăţenii acceptă că au şi responsabilităţi

europene.

Cetăţenia europeană este o condiţie majoră a „europenizării". Instituţionalizarea sa ar dovedi

că statul supranaţional (sau echivalentul său) începe să funcţioneze, că există o democraţie

europeană şi că spaţiul public intrinsec „europenizării" constituie un pol de atracţie pentru cetăţenii

europeni. În legătură cu şansele de afirmare a cetăţeniei unionale, părerile sunt însă împărţite. Unii,

precum Shaw (1998), Eder (2001b) şi Quermonne (2002), sunt optimişti şi prevăd o evoluţie spre

consolidarea drepturilor politice şi codificarea drepturilor sociale, aşa cum a preconizat Marshall

pentru statele naţionale. Alţii, precum Delanty (1997), Closa (2001) şi Wallace (2003) sunt mult

mai rezervaţi, invocând influenţa nesemnificativă a drepturilor supranaţionale. Shore (2000, p. 77),

de exemplu, estimează că cetăţenia unională a fost adăugată la Tratatul de la Maastricht doar pentru

a-i da mai multă credibilitate într-un moment de cumpănă (vezi referendum-urile din Franţa şi

Danemarca).

Aceste analize au în vedere situaţia cetăţeniei europene în etapa Maastricht. Între timp,

conjunctura a evoluat considerabil, prin extinderea masivă a Uniunii (2004), revizuirea Tratatului

Uniunii (2000) şi adoptarea Tratatului constituţional (2004). Provocările globalizării şi apariţia unor

noi factori de insecuritate colectivă (terorismul, degradarea ecologică, precaritatea pieţei muncii,

incertitudinea sistemelor de asigurări sociale) au întărit ideea unităţii politice. Dezbaterile actuale în

legătură cu democraţia europeană şi reforma instituţiilor dovedesc această nouă focalizare pe

aspectele politice şi culturale. Această dezbatere nu era posibilă şi nici nu interesa în anii '50-'70,

când cetăţenia europeană era greu de imaginat.

Transformarea statelor naţionale în unităţi ale Federaţiei Europene, aşa cum se prefigurează în

diversele proiecte unionale, presupune însă nu numai o cetăţenie europeană (chiar incipientă şi

marginalizată, cum este în prezent), ci şi cetăţeni europeni. Pentru aceasta, este necesar ca Europa

să se „subiectivizeze" (în sensul psihologiei sociale), adică să fie interiorizată sub formă de norme

operatorii, coduri instituţionale şi repere ale acţiunii colective. Identitatea politică a U.E. nu va fi

doar atribuită (sub formă de simboluri artificiale, fără rezonanţă afectivă în personalitatea

subiecţilor), ci asumată ca un sistem propriu de valori, fără de care conduita cotidiană ar rămâne

incompletă.

Această dimensiune a construcţiei identitare rămâne încă destul de îndepărtată. S-ar putea însă

ca rezultatele „europenizării" şi presiunile politice să devină atât de pregnante, încât să accelereze

formarea conştiinţei şi cetăţeniei europene. Experienţa identităţilor naţionale şi constituirea istorică

a „ideii europene" (de care ne-am ocupat în modulul III) ne permit deja să anticipăm tendinţe sau să

formulăm unele aşteptări în legătură cu ce ar trebui să fie cetăţenia europeană. Aceste aspecte au

fost abordate în analiza precedentă, care reflectă stadiul actual al cunoştinţelor noastre şi, mai ales,

rezultatele de până acum în operaţionalizarea cetăţeniei unionale.

Rămâne de discutat o altă chestiune, la fel de importantă, anume ce trebuie făcut pentru a

consolida cetăţenia europeană şi a forma actorii sociali de care are nevoie „europenizarea".

Încercările de răspuns la această întrebare nu pot evita referinţele la experienţa istorică a con-

strucţiei naţionale şi la emergenţa statului modern, fondat pe principiul drepturilor omului şi ale

cetăţeanului.

Aceste date, aşa cum am văzut din primul modul, ne sugerează unele direcţii de acţiune

semnificative pentru afirmarea cetăţeniei europene ca realitate istorică:

a) Reforma politicii culturale a U.E., astfel încât să susţină „europenizarea" şi

formarea

cetăţeniei europene. Kastoryano (1998, p. 65) şi Shore (2000, p. 62) sugerează câteva

piste:

- liberalizarea pieţei comunicării şi a informaţiei transfrontaliere (presă, televiziune, baze de

date, biblioteci electronice);

- includerea educaţiei, culturii şi tineretului ca noi domenii ale jurisdicţiei comunitare (de

exemplu, articolul 128 al Tratatului de la Maastricht defineşte noua „arie culturală" în politicile

comune);

- încurajarea cercetărilor consacrate patrimoniului cultural european, pe care se poate construi

conştiinţa europeană;

- valorificarea miturilor fondatoare ale identităţii europene în construcţia noilor mituri

identitare;

- susţinerea reţelelor transfrontaliere, similare structurilor de integrare intelectuală din sec.

XII-XV (universităţile, rutele de pelerinaj, sistemul hanseatic, târgurile, ordinele cavalereşti);

- infiltrarea spaţiului simbolistic naţional cu simboluri supranaţionale care folosesc acelaşi tip

de suporturi şi acelaşi mod de captare emoţională (de exemplu, drapelul, imnul, actul de identitate,

heraldica);

b) Utilizarea diverselor tehnologii politice prin care Shore (2001, p. 30) înţelege „acele

structuri ale cunoaşterii şi puterii care sunt mobilizate în direcţia influenţării modului de

gândire şi acţiune al indivizilor". În formarea naţiunilor, astfel de intervenţii dirijiste au

vizat impunerea unor simboluri, a limbilor naţionale sau a unui tip de instituţii publice.

Unul din impedimentele actuale ale unificării politice europene, care limitează analogia cu

identificarea naţională, spune Drulak (2001), p. 186), este marea diversitate lingvistică: 43 limbi

vorbite în Europa, dintre care 21 sunt deja limbi oficiale ale U.E. O soluţie ar fi încurajarea prin

măsuri politice a unei „lingua franca" (de exemplu, limba engleză) celelalte fiind păstrate ca limbi

oficiale secundare.

c) Dezvoltarea „studiilor europene" ca domeniu de cercetare şi formare, de exemplu,

prin catedrele Jean Monnet, înfiinţarea de departamente sau centre specializate. Dependente de

fondurile puse la dispoziţie de U.E., universităţile se orientează din ce în ce mai mult spre

problematica „europenizării". Aceste programe de pregătire sunt extrem de utile pentru asigurarea

cunoştinţelor de bază şi formarea conştiinţei europene a noii generaţii de cetăţeni.

d) „Europenizarea" manualelor de istorie şi adaptarea curriculară. Interesant, aşa

cum observă Shore, este faptul că „perspectiva europeană" se substituie ideologiei naţionaliste,

astfel încât, de cele mai multe ori, „dimensiunea europeană" se reduce la reliefarea evenimentelor

cu semnificaţie „europeană" din istoria naţională şi estomparea celor care fuseseră folosite ca suport

al conştiinţei naţionale.

e) Constituirea şi utilizarea agenţilor de socializare politică europeană. Intră aici

elitele politice, formatorii de opinie, instituţiile de formare, organizaţiile de tineret, grupurile de

acţiune civică etc.

f) Formarea opiniei publice, interesată de problematica cetăţeniei europene şi de

activitatea autorităţilor publice comunitare. Un instrument pertinent în acest sens, conform analizei

lui Shore (2000, p. 31) şi Guibernau (2001, p. 173), este Eurobarometer şi statisticile Eurostat.

Dincolo de informaţia furnizată de aceste servicii specializate, statisticile europene sunt puternice

instrumente de influenţă politică:

- ele introduc categoriile politice subînţelese de cetăţenia europeană („spaţiul european",

„populaţia europeană", „cetăţenii comunitari");

- folosesc meta-concepte politice, pe care le inoculează în inconştientul colectiv (de exemplu,

„opinia publică europeană", „publicul european", „identitatea europeană");

- constituie un mod de raportare publică („public accountability") privind progresele

„europenizării"; acest sistem de transparenţă şi răspundere publică este indispensabil pentru

democraţia europeană.

3. Cultura organizaţională a spaţiului public european

La începutul acestui curs, am definit cetăţenia prin următoarele patru elemente:

• participarea,

• apartenenţa la o comunitate politică,

• exercitarea drepturilor şi a responsabilităţilor,

• cultura civică, respectiv ansamblul de competenţe care permit cetăţeanului să influenţeze

deciziile politice.

Dintre acestea, vom trata mai îndeaproape o anumită formă a culturii civice, respectiv cultura

organizaţională a spaţiului public european. Este vorba de anumite competenţe ale cetăţeniei

europene prin care se exprimă „patriotismul constituţional" şi care fac posibilă participarea la

„europenizare". Este o cultură organizaţională inedită prin care o nouă configuraţie instituţională îşi

creează o identitate politică adecvată, prin inventarea de noi simboluri şi referinţe identitare.

Vechile apartenenţe colective (naţiunea, imperiul, republica) sunt deconstruite şi demitizate, fiind

înlocuite de aderenţa la o comunitate politică supranaţională.

Aceasta oferă noi oportunităţi de manifestare a drepturilor şi libertăţilor, a iniţiativei şi

participării cetăţeneşti.

Wolton (1993) şi Perez-Diaz (1998) apreciază că există diferenţe notabile între sfera publică

naţională şi spaţiul public emergent al „europenizării":

• primul a rezultat dintr-o istorie îndelungată şi comportă o comunitate politică funcţională;

celălalt, nu numai că este recent, dar se poate baza doar pe suportul economic;

• primul are avantajul localizării precise (frontierele naţionale, în interiorul cărora drepturile şi

responsabilităţile pot fi operaţionalizate); celălalt face referiri confuze, de tipul „de la Atlantic la

Urali" (expresia lui de Gaulle), greu de transpus în acţiunea publică;

• cetăţenia europeană este mai mult un ideal decât o realitate, un agregat de „polity" naţionale,

puternic ataşate identităţilor naţionale;

• prin cetăţenia europeană, comunitatea de valori nu mai poate fi un criteriu de identificare, fie

pentru că aceste valori au devenit universale (democraţia, liberalismul, respectul drepturilor omului,

economia de piaţă), fie pentru că ele nu mai pot fi definitorii pentru Europa (creştinismul,

anticomunismul etc.);

• majoritatea spaţiilor publice naţionale s-au constituit pe baza unei limbi comune; acesta nu

este şi cazul Europei, unde se vorbesc 43 de limbi, dintre care 21 sunt limbi oficiale ale

U.E.;

• dezbaterea publică la nivel european este incipientă şi sporadică; participarea cetăţenească în

plan european vizează tot problemele interne, raportate la „acquis"-urile comunitare. Probabil că

aceste observaţii sunt corecte. Spaţiul public european este un proiect, dar un

proiect care a început deja să prindă contur. Acest spaţiu rezultă din interacţiunea actorilor

naţionali cu instituţiile europene, în cadrul „europenizării". Este un spaţiu public unde funcţiile

statului sunt deţinute de mai multe instanţe operaţionale, prin ceea ce se numeşte guvernanţă. Este

un domeniu al acţiunii politice unde actorii tradiţionali (parlamentele şi partidele politice) împart

puterea cu noile centre de influenţă precum agenţiile specializate, oficiile de consultanţă şi „lobby",

mass-media, organizaţiile de patronat, sindicatele, companiile supranaţionale. Este un spaţiu public

în care apar noi tipuri de organizaţii (de exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social şi

civic), prin fuzionarea şi transformarea instituţiilor tradiţionale.

Reamintim faptul că teza principală susţinută în capitolul anterior a fost cea a relaţiei dintre

tipul de organizaţie şi identitate. Această teză este confirmată atât de sociologia politică şi

psihologia socială, cât şi de cercetările recente privind construcţia culturală a identităţilor colective.

În cazul cetăţeniei, această relaţie s-a stabilit între o comunitate politică („polity" sau spaţiul public

unde se manifestă cele patru atribute generice ale cetăţeniei la care ne-am referit mai sus) şi

identitatea colectivă care asigură coeziunea şi specificitatea acestei comunităţi. Aşa a fost cazul cu

cetăţile-stat şi cetăţenia antică, cu imperiul roman şi cetăţenia romană, cu republicile medievale şi

cetăţeniile teritoriale, cu statele naţionale şi cetăţenia naţională (asimilată naţionalităţii). În situaţia

nouă a Uniunii Europene, atât comunitatea cât şi identitatea politică sunt atipice: organizaţia de

referinţă nu mai este exclusiv statul, ci guvernanţa multi-centrică; identitatea colectivă nu se mai

construieşte în raport cu teritoriul şi cultura naţională, ci prin valorificarea ataşamentului individual

şi colectiv faţă de unele principii universale (drepturile omului) şi reperele specifice ale integrării

politice europene (respectiv, instituţiile europene, politicile comunitare şi tratatele Uniunii,

eventual, Constituţia Europeană).

Această situaţie inedită constituie deja o provocare pentru ştiinţele sociale şi politice, de unde

şi interesul major pentru cetăţenia europeană ca domeniu de studiu în universităţi7. În această

perspectivă, considerăm oportun să insistăm, în continuare, asupra celor doi factori ai construcţiei

culturale a „europenizării", respectiv organizaţia şi identitatea. Mai exact, ne vom ocupa mai pe larg

de cultura organizaţională a guvernanţei europene şi de oportunităţile create pentru formarea

cetăţeniei europene ca statut, apartenenţă, participare politică şi identitate colectivă.

Uniunea Europeană nu este un stat supranaţional care să practice un sistem parlamentar de

guvernare. Democraţia europeană nu reproduce modelul statului naţional, aplicat unui consorţiu de

state suverane. Chiar şi federaţia europeană, pe care mulţi o întrevăd ca soluţie organizaţională, nu

va fi identică cu cea care funcţionează în Germania, SUA sau Belgia. Miza cetăţeniei europene, în

acest context extrem de complicat, nu este cea a câtorva drepturi supranaţionale, adăugate mai

degrabă din raţiuni psihologice (inocularea ideii de unitate) decât din considerente politice şi

juridice. Interesul atât de mare pentru cetăţenia europeană, ca şi în cazul Constituţiei Europene, este

legat de problemele-cheie ale suveranităţii şi viitorului statului naţional. În ultimă instanţă,

dezbaterile privind „reforma instituţională" nu se referă doar la democratizarea U.E., ci vizează

7 Practic, „studiile europene" constituie un numitor comun al tuturor universităţilor europene (fie sub forma unui pachet de opţiuni, fie printr-un curs interdisciplinar sau prin departamente specializate). Cât despre „cetăţenia europeană", ea apare deja ca domeniu de studiu în universităţile din Bruges, Strasburg, Florenţa, Bruxelles, Torino şi Berlin. La acestea, se adaugă proiectele finanţate de U.E. şi activitatea Celulei de Prospectivă a Comisiei, precum şi centrele de cercetare şi monitorizare a „europenizării".

multe aspecte domestice pe care guvernanţii ar fi fost nevoiţi să le trateze cu sau fără existenţa U.E.

Ceea ce este în joc, în această aparentă confruntare de idei, este de fapt întreaga ordine politică a

modernităţii, realizată începând cu revoluţia industrială şi afirmarea naţiunilor ca identităţi

colective dominante. Această arhitectură politică se baza pe trei pilieri, anume statul naţional,

drepturile omului şi cetăţenia.

Noua ordine introdusă de guvernanţa europeană este o alternativă istorică la organizarea

ierarhică, centralizată şi etatistă instituită de statele naţionale. Ideea de guvernanţă pluralistă, pe care

am discutat-o în modulul IV, presupune interacţiunea instituţiilor supranaţionale cu actorii naţionali,

fără să se mai recurgă la mijloacele coercitive ale guvernării. Este o ordine bazată pe metoda

comunitară a consensului, în care nici statele naţionale nu mai sunt suficient de autoritare ca să

monopolizeze deciziile cele mai importante şi nici instituţiile europene nu au forţa politică şi legală

a unui stat supranaţional. Este o metodă de organizare consensuală, inspirată din conceptul de

„consciational democracy" al lui Lijphart (1999), unde deciziile se iau prin negocieri şi cooperare.

Această metodă presupune că uniunea politică se realizează prin acordul între state suverane, prin

interdependenţa instituţiilor europene cu actorii naţionali şi prin convergenţa de facto, sub forma

reţelelor transfrontaliere, a proiectelor transnaţionale şi a integrării economice.

Cultura organizaţională a acestei noi ordini politice poate fi caracterizată prin patru

elemente:

a) Guvernanţa multi-centrică şi pluralistă, ceea ce presupune descentralizarea deciziei,

implicarea diverselor instituţii politice (nu doar a statului naţional), participarea actorilor non-

guvernamentali (ONG-urile, centrele de expertiză, consultanţă şi „lobby", mass-media). Optând

pentru această formă de organizare socială şi politică, U.E. aspiră să devină prima „network

society" din istorie (Tallberg, 2000). Pentru unii autori (Guibernau, 2001, p. 29), această asociere

atipică între guverne, sindicate, organizaţii cetăţeneşti, asociaţii de profesionişti şi instituţii

supranaţionale pune dubla problemă a coerenţei şi a responsabilităţii: cum se asigură coeziunea

organizaţională, cine şi cum răspunde în faţa cetăţenilor din moment ce luarea deciziei este atât de

dispersată?

b) Emergenţa unor noi actori colectivi, aşa cum sunt „policy networks" (Rhodes,

2003),

agenţiile şi parteneriatele sociale (Streeck şi Schmitter, 1991). Aceste forme corporatiste

de actori sociali sunt descentralizate şi relativ autonome, au libertate de mişcare şi sunt

competente în anumite domenii ale vieţii publice. Un exemplu este cel al „European

Works Council", o formă de organizare transfrontalieră a muncitorilor (echivalentă

sindicatelor) care, după Streeck (2001, p. 129), permite armonizarea drepturilor sociale ale

„cetăţeniei industriale" la nivel european. Alte exemple sunt „Comitetul Economic şi

Social" (organizaţie europeană de parteneriat social) şi consorţiile inter-regionale (de

exemplu, Alpi-Adria).

Marks şi MacAdam (1998, p. 104) consideră că politicile sociale europene sunt domeniul cel

mai propice pentru parteneriat şi dialog social. Într-un studiu exhaustiv consacrat acestei chestiuni,

aceşti autori identifică trei mari domenii unde se formează noii actori europeni:

• sindicalismul transnaţional - în prezent, există paradoxul după care firmele devin tot mai

multinaţionale, în timp ce sindicatele sunt tot mai fragmentate şi limitate la cadrul naţional. Pentru a

contracara această evoluţie, s-a creat Confederaţia Europeană a Sindicatelor (ETUC) în 1973,

reprezentând peste 40 de federaţii şi peste 20 de ţări; barierele actuale sunt însă la nivel naţional,

unde legislaţia şi modul de organizare sunt extrem de rigide;

• mişcările regionale au început să se organizeze fie la nivel global (Asociaţia Europeană a

Regiunilor), fie sub formă de grupuri de interes şi consorţii; interesant este faptul că regiunile au

personalitate juridică (se pot angaja în nume propriu, direct, fără să mai treacă prin controlul

central) şi au format propriile structuri operaţionale (de exemplu, centre de „lobby" şi relaţii cu

publicul);

• „noile mişcări sociale" (NMS) care, spre deosebire de „vechile" forme (Inglehart, 1990), se

detaşează de ierarhia socială şi tratează probleme transversale, comune tuturor societăţilor

europene. Iată câteva exemple: mişcările ecologice, mişcările anti-nucleare, grupurile feministe,

acţiunile de solidaritate cu Lumea a Treia etc.; patru organizaţii paneuropene sunt deja reprezentate

la Bruxelles şi pe lângă Curtea Europeană de Justiţie.

c) Informalizarea deciziei sau ceea ce Benz (2003, p. 100) numeşte

„dezinstituţionalizarea

luării deciziei" se referă la procesul de consultare şi negociere directă între indivizi şi noii

actori colectivi. Luarea deciziei nu mai este strict interguvernamentală: ea comportă relaţii

interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, alianţe, influenţe, discursuri carismatice, acţiuni

de captare a bunăvoinţei („confidence-building"), „lobby" politic. Benz constată că astfel

de relaţii informale au început să apară şi în cazul colaborării dintre Consiliu şi

Parlamentul European, prin multiplicarea workshop-urilor şi a reuniunilor informale.

Poziţiile de negociere nu sunt neapărat interstatale şi nu pleacă de la raporturi de putere, ci

de la interacţiunea persoanelor şi a elitelor. Această informalizare a relaţiilor oficiale este

un pas important spre formarea comunităţii politice şi a coeziunii organizaţionale care stau

la baza cetăţeniei europene.

d) Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cetăţeniei europene. După

Brubaker (apud: Schmitter, 2001, p. 88), cetăţenia europeană este o variantă a tipului ideal de

cetăţenie prin ajustări conjuncturale care vizează următoarele aspecte:

• egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii U.E.; este vorba de drepturi egale pentru toţi

cetăţenii statelor naţionale, recunoscute şi la nivelul Uniunii;

• loialitatea nu se mai exprimă prin disponibilitatea la sacrificiu în interesul „patriei-mamă";

această formă sacralizată de loialitate, susţinută de serviciul militar obligatoriu, a dispărut în cazul

euro-cetăţeniei; ea este înlocuită de ritualuri pur simbolice (salutul drapelului sau respectul imnului)

şi de „patriotismul constituţional" al lui Habermas;

• apartenenţa la o comunitate politică şi culturală care nu mai este legată în mod necesar de

naţiune şi teritoriu;

• participarea la activitatea unităţilor subnaţionale (de exemplu, regiunile, municipalităţile) şi

a instituţiilor europene specifice (Ombudsman, Parlamentul European, Curtea Europeană de

Justiţie);

• naţionalitatea este dublată de cetăţenia U.E., astfel încât cetăţenii statelor membre au o

dublă cetăţenie (naţională şi europeană);

• beneficiile individuale de pe urma cetăţeniei europene nu sunt foarte convingătoare

(drepturile supranaţionale nu influenţează foarte mult viaţa zilnică a cetăţenilor); cu toate acestea,

euro-cetăţenia este o condiţie favorizantă pentru alte drepturi prevăzute în reglementările

specializate referitoare la egalitatea de gen, tratamentul angajaţilor sezonieri sau pe termen redus,

protecţia mediului, drepturile consumatorilor, asistenţa medicală a persoanelor care se deplasează în

interiorul U.E., practicile competiţionale între firme, standardele minimale de sănătate şi siguranţă

socială, protecţia împotriva subculturilor etc. Statutul de cetăţenie europeană deschide accesul la

alte drepturi, incluse în reglementări care nu se referă direct la euro-cetăţenie.

Aceste modificări ale tipului ideal de cetăţenie, spune Schmitter (2001, p. 109), nu au reuşit

totuşi să impună cetăţenia europeană ca o identitate colectivă atrăgătoare, capabilă să capteze

identificarea politică a cetăţenilor. Cetăţenia U.E. rămâne ca un supliment la „polity" naţional, fiind

incapabilă să rezolve problema legitimităţii şi democraţiei europene.

Soluţia constă nu în a începe cu inventarea miturilor identitare, a tradiţiilor şi a simbolisticii

aferente. După Schmitter, ceea ce trebuie realizat mai întâi este consolidarea organizaţională a

„Euro-polity" astfel încât cetăţenia europeană să devină un concurent puternic pentru cetăţenia

naţională. Cu alte cuvinte, acţiunea politică trebuie să susţină cu prioritate organizaţia, care va fi

capabilă să-şi dezvolte ulterior propria identitate colectivă. În acest scop, Schmitter avansează şase

propuneri de reformă politică vizând relansarea interesului pentru cetăţenia europeană:

• organizarea unor referendum-uri naţionale o dată cu alegerile europene; această măsură ar

da legitimitate şi ar atrage atenţia asupra U.E. ca organizaţie politică;

• introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul European: pe liste de partid şi

pe liste individuale;

• folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) şi introducerea deliberării colective (de

exemplu, prin forum-uri Internet), astfel încât cetăţenii să aibă mai multe informaţii despre

candidaţi;

• aderarea U.E. la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, devenind astfel eligibilă pentru

Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg; acest demers trebuie completat prin

codificarea drepturilor din generaţia a 3a şi a 4a (de exemplu, drepturile sociale, drepturile culturale,

drepturile copilului, drepturile consumatorului, drepturile ecologice), specifice spaţiului public

european; aceste drepturi ar fi complementare celor din generaţia 1a şi a 2a, protejate de

instrumentele naţionale;

• legiferarea statutului „Euro-denizens", a persoanelor care nu au acces la drepturi pentru că

nu au statutul de cetăţean naţional; cetăţenia europeană ar fi un statut juridic acordat nu numai

„comunity nationals", ci şi azilanţilor politici, refugiaţilor de război, solicitanţilor de rezidenţă iar

U.E. ar căpăta responsabilităţi efective în gestionarea acestei zone de „non-citizenship";

• garantarea cetăţeniei europene pentru descendenţii cetăţenilor statelor membre ale U.E. care

trăiesc în afara Uniunii.

Toate aceste măsuri au drept scop să facă din cetăţenia europeană o alternativă şi nu un

derivat al cetăţeniei naţionale. Ele vizează întărirea „Euro-polity" ca organizaţie de integrare

politică şi, implicit, ca suport al formării noii identităţi colective. Această identitate va depăşi

stadiul actual de „market membership". Ea va ocupa treptat spaţiul transnaţional al societăţii

europene prin valorificarea celui mai recent mit identitar: mitul cetăţeanului. Este un mit care a

mobilizat energiile populare în perioada formării naţiunilor şi a reuşit să confere legitimitate statelor

naţionale pe baza unui contract social foarte simplu: cetăţenii primesc drepturi garantate şi

recunoscute de stat care, în schimb, cere loialitate şi respectarea obligaţiilor civile. Aspectele

intervenite ulterior, respectiv participarea politică şi justiţia socială, au făcut ca cetăţenia să devină

piatra de încercare a politicilor publice şi măsura capacităţii statelor naţionale de a gestiona

echilibrul dintre drepturi şi responsabilităţi.

Pentru moment, nu dispunem de un proiect la fel de mobilizator pe baza căruia să se

construiască identitatea colectivă a U.E. Cetăţenia europeană este mai mult decât suma cetăţeniilor

naţionale. Ea nu se reduce la cele patru drepturi supranaţionale recunoscute de Tratatul de la

Maastricht şi nici nu se limitează la simbolurile „europene" (drapelul, imnul, paşaportul etc.)

introduse artificial, prin imitarea sistemelor de identificare naţională. Cetăţenia europeană trebuie să

reprezinte activitatea unei comunităţi inclusive care funcţionează într-un spaţiu public transnaţional.

Ea va fi efectivă doar în momentul în care va îndeplini toate criteriile cetăţeniei şi va fi capabilă să

capteze adeziunea cetăţenilor cel puţin în aceeaşi măsură ca cetăţenia naţională.

4. Rolul educaţiei

Formarea conştiinţelor individuale şi colective se face cel mai temeinic prin educaţie.

Îndeosebi în epoca modernă, guvernanţii au folosit educaţia ca un mijloc de influenţă socială, mai

eficace decât recursul la forţă, prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea naţiunilor,

de exemplu, învăţământul naţional, secularizat şi accesibil a fost un instrument activ în inculcarea

sentimentului naţional. Şcoala a fost spaţiul cultural în care s-a învăţat limba, istoria şi geografia

naţională, dar şi un mediu pentru socializarea politică precoce. Prin instruire, viitorii cetăţeni au fost

sensibilizaţi în favoarea virtuţii civice şi a loialităţii faţă de statul-naţiune.

Educaţia pentru cetăţenie europeană nu mai poate opera în aceleaşi condiţii. Pe de o parte,

pentru că identitatea colectivă a U.E. nu a devenit încă un referenţial politic capabil să concureze

spaţiul public naţional, care continuă să monopolizeze activităţile civice şi politice.

Pe de altă parte, conform Tratatului Uniunii, educaţia este în atribuţia statelor membre. Ea nu

face obiectul unei politici comune, cu excepţia unor competenţe legate de libertatea de circulaţie a

persoanelor (dreptul la educaţie al copiilor lucrătorilor migranţi, recunoaşterea calificărilor) incluse

în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiarităţii, educaţia şi cultura rămân atribute

definitorii ale statului naţional.

Această contradicţie dintre nevoia de educaţie pro-europeană şi absenţa politicilor comunitare

în acest domeniu a devenit preocupantă la sfârşitul anilor '90, când s-a constatat o rămânere în urmă

a Europei faţă de principalii săi concurenţi (SUA şi Japonia). Ca de obicei în situaţiile de criză (vezi

şocul Sputnik-ului şi efectele sale asupra educaţiei americane sau mobilizarea naţională prin

educaţie în Japonia postbelică şi în perioada Meiji), politicienii şi-au adus aminte de educaţie. La

început prin procese spontane, de cooperare directă între instituţiile de învăţământ (Procesul

Bologna, Programele Leonardo şi Socrates), educaţia şi formarea profesională au primit tot mai

mult sprijin comunitar. Mai mult, începând cu Summit-ul de la Lisabona (2000), educaţia şi cultura

au devenit, pentru prima oară în istoria U.E., priorităţi strategice ale politicilor europene.

În acest proces de valorificare a educaţiei în construcţia europeană, se pot identifica trei

momente de referinţă, respectiv introducerea dimensiunii europene, Procesul de la Bologna şi

Strategia de la Lisabona. Chiar dacă nu se referă direct la cetăţenia europeană, aceste momente sunt

importante pentru formarea prin educaţie a conştiinţei europene şi a identităţii politice

corespunzătoare. Cele trei demersuri la care ne vom referi în continuare sunt rezultatul unei

schimbări de atitudine în favoarea educaţiei şi formării profesionale la nivelul Uniunii care începe

să se comporte ca un stat supranaţional: şi-a creat un aparat birocratic organizat pe domenii ale

politicilor publice (inclusiv educaţia, cultura şi tineretul), se preocupă de relaţia sa cu cetăţenii şi îşi

asumă politici care altădată erau lăsate în apanajul exclusiv al statelor naţionale (educaţia, apărarea,

securitatea, relaţiile internaţionale).

a) Dimensiunea europeană

Ideea de „dimensiune" evocă deschiderea europeană a sistemelor educative naţionale,

circumscrise jurisdicţiei statelor membre. Introdusă în 1983 printr-o recomandare a Parlamentului

European, dimensiunea europeană desemna o finalitate adăugată politicilor naţionale în domeniul

învăţământului ceea ce, practic, se traduce prin teme şi conţinuturi europene în cadrul unor materii

precum geografia şi istoria, studiul limbilor străine şi al „acquis"-urilor, chiar prin materii aparte

dedicate studiilor europene. Adiţionarea acestor specificaţii la edificiul naţional al educaţiei nu a

mai corespuns aşteptărilor, astfel încât s-a simţit nevoia unor dezvoltări mai consistente. Începând

cu 1993, în „Carta Noii Europe" (adoptată o dată cu Tratatul de la Maastricht), „dimensiunea" a

căpătat un contur mai precis. Ea înseamnă:

• educaţia în Europa, care pune accentul pe apartenenţa la un spaţiu cultural comun;

• educaţia despre Europa, care se referă la conţinuturile şi materiile care studiază diversele

aspecte ale societăţii europene;

• educaţia pentru Europa, care vizează formarea identităţii şi cetăţeniei europene.

Acest din urmă aspect a devenit o prioritate în programele de cooperare în domeniul educaţiei,

cercetării şi tineretului. În condiţiile dublării bugetului comunitar pentru educaţie şi triplării

fondurilor pentru cercetare în exerciţiul 2005-2008, este de aşteptat ca educaţia pentru cetăţenie

europeană să beneficieze de o susţinere masivă.

b) Procesul de la Bologna

Este vorba de o mişcare ad hoc a universităţilor europene în favoarea unei „Arii Europene a

Învăţământului Superior". Aceasta presupune armonizarea politicilor, a structurilor, a modului de

recunoaştere a studiilor universitare, ceea ce depăşeşte cu mult simpla „dimensiune" injectată în

sistemele naţionale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna (validat în 1999 prin susţinerea

oficială a miniştrilor de resort din ţările semnatare, inclusiv România) antrenează schimbări de

substanţă, respectiv:

• un sistem comparabil de diplome şi acte de studii (de exemplu, „foaia matricolă");

• o structură echivalentă, similară învăţământului superior american, care să cuprindă două

cicluri, respectiv licenţa (ciclul inferior, „Bachelor" sau „undergraduate" cu durata de 3 ani) şi

nivelul Master („graduate") cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu universitar, inclus în

învăţământul superior (nu va mai fi considerat învăţământ postuniversitar, ca în România) şi va

avea o durată de 3 ani;

• un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul European de Credite

Transferabile), echivalent pentru toate universităţile europene, unde un semestru = 30 credite, 45

ore săptămânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfaţă (cu prezenţă) şi 15 ore de lucru individual;

ECTS presupune o scară unică de evaluare cu şapte calificative, care să înlocuiască sistemul de

notare de la 1 la 10;

• intensificarea mobilităţii studenţilor şi a cadrelor universitare (de exemplu, prin

programele TEMPUS şi ERASMUS);

• cooperarea în materie de asigurare a calităţii, de exemplu, prin European Network of Quality

Assurance in Higher Education;

• promovarea studiilor europene şi a educaţiei pentru Europa.

c) Strategia de la Lisabona

Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima dată în istoria U.E., că

educaţia şi cultura devin priorităţi ale politicilor comune. Ca urmare, sub numele generic „Strategia

de la Lisabona", s-au fixat trei obiective strategice, respectiv:

• îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemelor de educaţie şi formare profesională din cadrul

U.E.;

• facilitarea accesului la sistemele de educaţie şi formare din statele membre;

• deschiderea sistemelor de educaţie şi formare către societate.

Cum sistemele naţionale de învăţământ sunt foarte variate (structuri, tipuri de instituţii,

examene şi certificate, legislaţie, curriculum, formarea profesorilor, management şi finanţare), s-a

convenit să se menţină această diversitate dar să se obţină convergenţa şi armonizarea politicilor

educaţionale pe două căi:

• prin stabilirea unor obiective comune, realizate însă printr-o mare diversitate de programe,

actori şi stiluri manageriale;

• prin adoptarea unor standarde comune de performanţă („indicators and benchmarks") care să

permită evaluarea după criterii comune, comparabilitatea şi planificarea unor acţiuni comune.

Aceste tendinţe exprimă interesul statelor membre şi al U.E. de a susţine demersurile de

integrare politică prin acţiuni tot mai consistente în domeniul educaţiei şi formării profesionale.

„Europenizarea" se extinde astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate altădată ca atribuţii

inviolabile ale statului naţional. Fără îndoială, aceste evoluţii ne arată, pe de o parte, că U.E. tinde

să-şi asume toate prerogativele unei entităţi politice funcţionale, pe de alta, că statul naţional nu mai

este singur pe arena publică şi că este nevoit să împartă puterea şi responsabilitatea cu alţi parteneri,

aflaţi în afara teritoriului naţional.

CONCLUZII

Statutul Uniunii Europene provoacă pentru moment confuzie, chiar dacă cercetătorii în

ştiinţele sociale şi politice sunt entuziasmaţi de faptul că au lansat un nou termen: guvernanţa

multiplă. Cetăţenia naţională s-a format în interiorul spaţiului public naţional, caracterizat prin cele

trei puteri clar definite (executivul, legislativul şi juridicul), prin relaţii manicheiste între stat şi

societatea civilă, între guvernanţi şi opoziţia politică. În schimb, democraţia europeană este prea

complicată. Ea aduce un amestec ciudat de principii, practici diplomatice şi structuri federaliste, de

subsidiaritate şi pluralism instituţional, de coabitare a dreptului comunitar cu reglementarea

interguvernamentală, toate acestea într-un ansamblu compozit greu de explicat prin reperele

anterioare. Cetăţeanul de rând este derutat de faptul că, deşi guvernele naţionale rămân puternice şi

foarte vizibile, statele naţionale acceptă totuşi deciziile unor instituţii supranaţionale care le

limitează suveranitatea. Deşi a învăţat încă din şcoală că cetăţenia nu are existenţă juridică decât în

interiorul propriului stat, cetăţeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi europene şi

instrumente de protecţie care se aplică direct, în deplină logică federală. Acestea nu sunt însă

drepturi subiective, în sensul juridic al termenului (ele nu stabilesc o relaţie juridică între cetăţeni şi

Uniune), ci principii de cooperare pe orizontală, între entităţi politice autonome. În sfârşit, scena

politică a democraţiei europene oferă şanse de participare îndeosebi pentru elite, întreprinzători şi

tehnocraţi, pentru persoanele poliglote, cu o educaţie multiculturală şi dispuse la mobilitate. Apare

astfel riscul ca cetăţenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator şi egalitar al cetăţeniilor

naţionale, să mărească clivajele şi să încurajeze inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul şi

non-participarea.

Altfel spus, în concluzia acestei lucrări, cetăţenia europeană este ambiguă. Pe de o parte, ea

conservă sensul iniţial al cetăţeniei, aşa cum a apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului

naţional, ca relaţie directă între cetăţenii statelor membre şi Uniune. Ca în orice sistem federal, unde

drepturile se aplică direct cetăţeanului (fără filtrul decizional al entităţilor intermediare), statutul de

cetăţean european desemnează drepturile cetăţeanului ca membru al propriului stat şi al Uniunii.

Pe de alta, a fi cetăţean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunităţi politice,

ireductibilă la suma societăţilor şi statelor naţionale. În acest sens, cetăţenia europeană desemnează

un nou tip de identitate colectivă, care asigură liantul politic şi cultural între statele membre, între

acestea şi instituţiile supranaţionale. Spre deosebire de identitatea culturală europeană, care se referă

la istoria, valorile şi patrimoniul cultural comun al popoarelor europene, cetăţenia europeană trebuie

înţeleasă în primul rând ca o identitate politică. Este identitatea U.E., reprezentată de o cultură

politică comună care trebuie construită şi inventată printr-un proces similar formării statelor

naţionale în sec. XIX. Acest proces, aşa cum am văzut, trebuie să înceapă cu organizaţia politică,

cu demarcarea spaţiului public în care se va desfăşura acţiunea cetăţenilor europeni. Această nouă

formă de organizaţie nu se mai reduce la stat şi la polaritatea putere-opoziţie. Ea este pluralistă,

multi-centrică şi pe mai multe niveluri, într-o structură reticulară complet diferită de sistemul

centralizat şi ierarhizat al statului naţional.

Uniunea Europeană este o provocare pentru ştiinţele sociale şi politice tocmai prin caracterul

său inedit şi contradictoriu. Ea nu se limitează la termenii specifici statului, nici chiar la versiunea

sa federală, şi nici nu mai poate fi explicată prin logica guvernării. Puterea este descentralizată,

împărţită între o multitudine de actori naţionali şi europeni, ceea ce incită la cooperare şi formarea

parteneriatelor. În sistemul de guvernanţă pluralistă al Uniunii, nici un participant nu mai este atât

de puternic încât să-i domine autoritar pe ceilalţi. Această formă de organizaţie politică decurge din

noua ordine europeană care a reuşit să aducă nu numai stabilitate, dar şi prosperitate, facilităţi

economice, comerciale şi financiare fără precedent.

Rămâne ca proiectul de integrare politică, început în anii '90, să definitiveze acest proces.

Hibridul juridic al Uniunii ca îmbinare între dreptul internaţional şi dreptul comunitar, între un stat

federal şi o organizaţie supranaţională, este greu de conceptualizat. El nu mai poate fi cuprins prin

tiparele obişnuite, astfel încât este nevoie de alte încercări explicative, de alte concepte, de alte

cercetări. Tocmai din acest motiv, am considerat interesant şi oportun să introducem conceptul

integrator de cetăţenie europeană în formarea studenţilor în ştiinţele sociale şi politice. Dezbaterea

pe care am iniţiat-o în acest curs poate deschide accesul spre concepte înrudite, la fel de complexe şi

dificil de încadrat, precum „europenizarea", „guvernanţa", „societatea civilă", „identitatea

europeană", „drepturile omului", „societatea reticulară", „globalizarea" etc. Acestea sunt nu numai

provocări intelectuale de mare atractivitate, dar şi concepte operaţionale, utile în viaţa de zi cu zi a

viitorilor cetăţeni europeni.

ANEXA I - SENSUL DAT CETĂŢENIEI ÎN DIVERSE CONTEXTE

CULTURALE

Ţara Denumirea Semnificaţia

ARMENIA kaghokatsinty

um

statut civil, apartenenţă

AUSTRIA Staatsburgers

chaft

statut juridic, naţionalitate

AZERBAIJ

AN

vatandaslig patriotism

BOSNIA ŞI

HERZEGOVINA

drzavljanstvo statut civil

BULGARI

A

grajdanstvo cetăţenie, naţionalitate

CHINA loialitate şi obligaţii

CROAŢIA drzavljanstvo drepturile civile, statut juridic

REPUBLIC

A CEHĂ

obcanstvi statut juridic

ESTONIA kodakondsus naţionalitate

FINLAND

A

kansalaisuus cetăţenie, naţionalitate

FRANŢA citoyennete cetăţenie, statut politic şi juridic

GEORGIA nokalaksoba apartenenţă, statut civil

GERMANI

A

Staatsangehor

igkeit

naţionalitate

Staatsburgers

tatus

statut civil, participare politică

GRECIA YTTUKOOT

UTC

(ipikootita)

apartenenţă la polis

ITALIA cittadinanza naţionalitate, statut juridic

KAZAHST

AN

atuldyk patriotism, loialitate faţă de stat

KIRGHIST grajdanstvo statut juridic, naţionalitate

AN atuulduk patriotism (atuul = patriot), obligaţii

civice

LETONIA pilsoniba naţionalitate

MALTA cittadinanza naţionalitate, statut juridic

MAREA

BRITANIE

citizenship statut politic şi juridic, participare,

ansamblu de drepturi şi obligaţii

OLANDA burgerschap naţionalitate

POLONIA obywatelstwo apartenenţă, naţionalitate

ROMÂNIA cetăţenie naţionalitate

RUSIA grajdanstvo apartenenţă, naţionalitate

SERBIA drzavljanstvo statut civil, apartenenţă

grajdanstvo statut civil

SLOVACIA obcianstvo apartenenţă (obcia = comunitate),

naţionalitate

SLOVENIA drzavljanstvo naţionalitate, statut civil

SPANIA ciudadania cetăţenie, naţionalitate

SUEDIA medborgare cetăţean al statului (borg = burg, cetate,

oraş)

TURCIA vatandaşlik naţionalitate, statut juridic

UCRAINA gromadyanst

vo

statutul de cetăţean, titular de drepturi

UNGARIA allampolgârsa

g

apartenenţă, naţionalitate

LIMBA

ROMANI

romaniphen loialitate şi obedienţă faţă de comunitate

şi legea tradiţională (romani criss = tribunalul

tradiţional)

LIMBA

ARABĂ

al mwatana apartenenţă, identitate, patriotism (watan

= pământ, teritoriu, patrie)

ANEXA II - COMPONENTELE CULTURII CIVICE

Civitas (1994)

Audigier (1998)

Veldhuis (1997)

Standarde de conţinut -

cunoştinţele de bază despre valorile şi principiile democraţiei, guvernarea democratică, viaţa

civică, sistemul politic (american), drepturile şi responsabilităţile cetăţeanului, relaţiile

internaţionale

Competenţe intelectuale -

reprezintă operaţiile mintale care ajută învăţarea standardelor de conţinut. Ele se definesc prin

următoarele

verbe:

• a identifica

• a descrie

• a explica

• a evalua o poziţie (o idee sau o afirmaţie)

• a lua poziţie (faţă de mai multe opţiuni)

• a apăra o poziţie (un punct de vedere)

Competenţe de participare

• capacitatea de a influenţa politica şi deciziile prin acţiuni colective

• exprimarea clară a intereselor în atenţia decidenţilor şi politicienilor

• construirea de coaliţii, negocierea, realizarea compromisului şi căutarea consensului

• gestiunea conflictelor

Competenţe cognitive

• cunoştinţe privind legislaţia şi activitatea politică: regulile vieţii colective, distribuirea

puterilor în societatea democratică, instituţiile publice, regulile acţiunii politice şi ale exercitării

libertăţii individuale

• cunoştinţe despre lumea contemporană

• competenţe de natură procedurală: abilitatea de a argumenta şi dezbate, de a reflecta şi

evalua argumentele şi acţiunile altora

• cunoaşterea principiilor drepturilor omului şi ale cetăţeniei democratice

Competenţe sociale (necesare co-cetăţeniei)

• capacitatea de a convieţui

• capacitatea de a coopera

• capacitatea de a rezolva conflictele pe baza legilor şi principiilor democraţiei

• capacitatea de a lua parte la dezbaterea publică

Cunoştinţe de bază

185

• democraţia ca valoare şi regim politic

• cetăţenia democratică

• funcţionarea democraţiei

• influenţa societăţii asupra indivizilor

• decizia politică şi legislativă

• drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti

• rolul partidelor politice şi al grupurilor de interes

• participarea la luarea deciziilor

• modul de influenţare a politicilor publice

• problemele curente ale politicilor publice

Atitudini şi opinii

• interesul faţă de problemele sociale şi politice

• identitatea naţională

• atitudinea faţă de democraţie şi cetăţenie

• încrederea în instituţiile politice

• loialitatea

• toleranţa şi recunoaşterea prejudiciilor

• respectul faţă de ceilalţi

• valorificarea identităţii europene

• ataşamentul faţă de valorile democraţiei europene

Competenţe intelectuale

• colectarea şi valorificarea informaţiei din diverse media

• abordarea critică a informaţiei, politicilor şi opiniilor

• deprinderi de comunicare (capacitatea de a raţiona, de a argumenta şi a exprima un punct de

vedere)____________________

ANEXA III - EDUCAŢIA CIVICĂ ÎN CURRICULUM-UL FORMAL DIN ŢĂRILE

EUROPENE

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

Albania educaţie civică primar (clasele I-IV) materie distinctă,

obligatorie predare

educaţie civică primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele V-

VIII)

materie distinctă,

obligatorie predare

educaţie civică al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasele

IX-X)

materie distinctă,

obligatorie predare

Andorra ştiinţe sociale primar (clasele I-VI) integrată

transcurriculare

ştiinţe sociale şi

umane

secundar (clasele VII-X) integrată

Armeni

a

competenţe

cotidiene

primar şi secundar

(clasele I-VII)

integrată

drepturile omului secundar (clasa a VIII-a) materie distinctă,

obligatorie

statul de drept secundar (clasele IX-X) materie distinctă,

obligatorie

Austria educaţie civică primar abordare transcurriculară

istorie şi educaţie

civică

secundar (ISCED 2 şi 3) nouă materie obligatorie

Azerbai

jan

instruire civică primar şi secundar transcurriculară

studii

constituţionale

secundar (clasa a IX-a) materie distinctă,

obligatorie

omul şi societatea secundar (clasele VIII-XI) materie distinctă,

obligatorie

Belgia

Comuni

tatea

educaţie civică primar şi secundar teme transcurriculare

187

francofonă

Comuni

tatea

flamandă

educaţie

cetăţenească

primar şi secundar teme transcurriculare

Bulgari

a

ştiinţe sociale şi

educaţie civică

primar şi secundar

(clasele I-XII)

combinaţie de conţinuturi

transcurriculare şi materie

distinctă

examen obligatoriu la

sfârşitul şcolarizării

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

omul şi lumea al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasa a

XII-a)

opţională

Cipru studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinctă

istorie, educaţie

civică şi economie

primul ciclu de

învăţământ secundar sau

gimnazial (clasele VII-IX)

materie distinctă

timp de un semestru

(educaţia civică este

materie distinctă)

Croaţia educaţia pentru

drepturile omului şi

cetăţenie democrată

primar şi secundar

(clasele I şi IX)

materie opţională

Danema

rca

ştiinţe sociale primar şi secundar

(clasele I-IX şi XXII)

materie distinctă,

obligatorie

istorie şi instruire

civică

al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasele X-

XII)

materie distinctă,

obligatorie

Elveţia studii sociale primar şi secundar non-obligatorie, integrată

Estonia educaţie socială primar (clasa a IV-a) materie distinctă,

obligatorie

educaţie socială secundar (clasele IX şi

XII)

materie distinctă,

obligatorie

Federaţi

a Rusă

introducere în

educaţia civică şi juridică

primar (clasele I-IV) materie distinctă,

obligatorie

materiile asociate

dreptului (dreptul şi

politica, fundamentele

cetăţeniei, instruirea

primar (clasele I-IV) facultativă

civică)

introducere în

studiile sociale

(„obchestvovedenie"),

dreptul şi politica,

instruirea civică,

fundamentele dreptului,

fundamentele cetăţeniei

primul ciclu de

învăţământ secundar

(clasele V-IX)

facultativă

materiile auxiliare

dreptului

primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele V-

IX)

facultativă

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

studii sociale,

ştiinţe politice,

fundamentele dreptului

al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasele X-

XI)

materie distinctă,

obligatorie

drepturile omului,

bazele culturii civice şi

juridice

al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasele X-

XI)

facultativă

Finland

a

istorie şi studii

sociale

primar (clasele I-VI) materie distinctă,

obligatorie; instruirea civică

face parte din studiul mediului

şi a naturii (570 lecţii pe un

interval de 6 ani)

săptămânale în 6 ani

istorie şi studii

sociale

primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele

VII-IX)

materie distinctă,

obligatorie în 3 ani

cetăţeni

e şi spirit

antreprenorial

secundar (clasele VII-XII) conţinuturi

transcurriculare 3 ani, clasele VII-IX)

Franţa a trăi împreună

(„vivre ensemble")

primar (vârsta 6-8 ani) materie distinctă,

obligatorie

educaţie civică primar şi primul ciclu de

învăţământ secundar (ISCED 1

şi 2)

materie distinctă,

obligatorie naţional

educaţie socială, al doilea ciclu de trunchi comun

189

civică şi juridică învăţământ secundar obligatoriu, separat şi integrat

(cu istoria şi geografia)

de 26 de ore săptămânal

German

ia

studii sociale

(Sozialkunde)

primar materie auxiliară şi parte

componentă a altor materii

(istorie, geografie şi economie),

obligatorie

ul formal din toate statele

federale (Lănder)

studii sociale al doilea ciclu de

învăţământ secundar

integrată, non-obligatorie

concursul de admitere la

universitate

Grecia educaţie civică primar activităţi transcurriculare

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

literatura greacă

veche, istoria,

psihologia, dreptul civil

şi instituţiile politice,

sociologia, istoria şi

ştiinţele sociale,

civilizaţia şi identitatea

europeană, tehnologia

comunicării, ştiinţele

mediului

al doilea ciclu de

învăţământ secundar

materii specifice

Irlanda educaţie socială,

personală şi pentru

sănătate

primar integrată

ceilalţi, eu şi lumea

educaţie civică,

socială şi politică

primul ciclu de

învăţământ secundar

materie distinctă,

obligatorie de capacitate („junior

certificate")

«Leaving

Certificate Applied» şi

«Transition Year

Programme»

al doilea ciclu secundar parte integrantă a

programelor speciale respective

(în cadrul limbii engleze,

istoriei, geografiei)

Islanda studii sociale

integrate cu studiile

religioase

primar (clasele I-VII) integrată

(clasele I-IV), 4 lecţii pe

săptămână (clasele V-VI),

3 lecţii pe săptămână

(clasa a VII-a)

competenţe de

viaţă („life skills")

primar şi primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele

IV-X a şcolarităţii obligatorii)

integrată

(clase IV-X)

studii sociale primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele

VIII-X)

integrată

(clasa a VIII-a), 2 ore pe

săptămână

competenţe de

viaţă

al doilea ciclu secundar

(clasele XI-XIII)

integrată

(clasa

Italia studii sociale primar integrată

istorie şi educaţie

civică

primul ciclu de

învăţământ secundar

materie distinctă

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

istorie şi educaţie

civică, economie

al doilea ciclu de

învăţământ secundar

autonom şi transcurricular

(instruirea civică asociată cu

istoria, geografia şi economia)

Letonia ştiinţe sociale primul ciclu de

învăţământ secundar

integrată

parte dintr-un bloc de

materii („ştiinţele sociale")

alături de educaţia pentru

sănătate, etica, economia

şi istoria

ştiinţe sociale al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasele X-

XII)

integrată

Liechte

nstein

cunoştinţe civice preşcolar

pr

imar

secunda

r

integrată

in

tegrată

integrat

ă

necesităţi, pe vârste şi

niveluri

Lituania principiile

societăţii civile

primar (clasele VII-VIII) materie distinctă

principiile secundar (clasa a X-a) materie distinctă

191

societăţii civile

Luxemb

urg

educaţie civică

(„cours d'instruction

civique")

al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasa a

XII-a)

materie distinctă

Macedo

nia

educaţie civică primar (clasele VII-VIII) curs opţional

(FYRO

M)

educaţie civică şcolile secundare

profesionale

materie distinctă

sistemul politic şi

cultura civică

şcolile secundare generale

(clasele IX-XII)

inserturi specifice în

diverse programe

Malta învăţarea

democraţiei

primar şi secundar transcurriculară, integrată

în toate materiile trebuie să-şi elaboreze

propriul

baza unor standarde

naţionale

Moldov

a

educaţie civică primar (clasele I-IV) materie distinctă,

obligatorie

educaţie civică primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele V-

IX)

materie distinctă,

obligatorie

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

educaţie civică al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasele X-

XII)

materie distinctă,

obligatorie

Norvegi

a

ştiinţe sociale primar (clasele I-VII) integrată (istoria,

geografia şi instruirea civică) săptămână

activităţi de

consiliere

primar (clasele I-VII) integrată

ştiinţe sociale primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele

VIII-X)

integrată

săptămână

activităţi de

consiliere

primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele

VIII-X)

integrată

instruire civică al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasa a

XII-a)

materie distinctă

Olanda educaţie pentru

cetăţenie

primar predată în cadrul

„attainment target" despre om şi

societate

target" mai intră geografia,

istoria, studiul societăţii şi

mediului, educaţia pentru

sănătate

studii sociale secundar teme transcurriculare

(„Maatschappij

leer")

Polonia istorie şi societate primul ciclu de

învăţământ secundar

arie curriculară integrată

cunoaşterea

societăţii

al doilea ciclu de

învăţământ secundar

materie distinctă

Portugal

ia

dezvoltare

personală şi socială

primar

ciclul secundar superior

(cls. X-XII)

fiecare şcoală îţi defineşte

propriul cadru curricular pe

baza unui curriculum naţional

activităţi cross-curriculare

non-formală şi activităţile

cross-curriculare

Regatul

Unit

Anglia educaţie pentru

cetăţenie („citizenship

education")

primar transcurriculară, ca parte

integrată a ariei opţionale

„educaţie personală, socială,

sanitară şi civică"

fiecărei şcoli

cetăţenie primul ciclu de

învăţământ secundar

transcurriculară

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

Scoţia dezvoltare

personală şi socială

primar şi primul ciclu de

învăţământ secundar (vârsta 5-

14 ani)

integrată şi

transcurriculară (arie tematică)

educaţie religioasă

şi morală

primar şi primul ciclu de

învăţământ secundar (nivelul de

vârstă 5-14 ani)

integrată şi

transcurriculară (arie tematică)

Republi educaţie civică primar (clasele VI-IX) materie distinctă

193

ca Cehă săptămână

ştiinţe sociale şi

educaţie cetăţenească

secundar (clasele XII-

XIII)

integrată ştiinţelor sociale,

educaţiei ecologice şi filosofiei în curriculum-ul Dcolii

Naţionale; 1 oră pe

săptămână în curriculum-

ul Dcolii de Bază

Români

a

educaţie civică primar (clasele III-IV) materie distinctă,

obligatorie (aria curriculară „om

şi societate")

săptămână

cultură civică primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele V-

VI)

curs opţional

cultură civică primul ciclu de

învăţământ secundar

(clasele VII-VIII)

materie obligatorie

completată de conţinuturi

transcurriculare (ex. cursurile

opţionale „comunicarea în sfera

publică" şi „rezolvarea de

conflicte")

San

Marino

studii sociale primar integrată

istorie şi educaţie

civică

primul ciclu de

învăţământ secundar

materie distinctă

istorie şi educaţie

civică, economie

al doilea ciclu de

învăţământ secundar

materie distinctă

Serbia-

Muntenegro

Serbia educaţie pentru

cetăţenie

primar şi secundar materie distinctă,

obligatorie

Munten

egro

educaţie pentru

cetăţenie

primar şi secundar materie distinctă,

optională

Slovaci

a

instruire civică primar (clasele VI-IX) materie distinctă,

obligatorie

ştiinţele societăţii secundar (clasele IX-XI) materie distinctă

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

Sloveni educaţie civică şi primar (clasele VII-VIII) materie distinctă,

a etică obligatorie

cultură civică secundar (clasa a IX-a) materie distinctă, curs

opţional în cadrul modulului

„ştiinţe umane"

(32 ore într-un an şcolar)

ştiinţe sociale şcolile secundare

profesionale

materie distinctă,

obligatorie şcolar (ciclul de 2 ani), 70

ore pe an şcolar (ciclul de

3 ani)

Spania ştiinţe, geografie şi

istorie

primar materie distinctă

etică, ştiinţe

sociale, geografie şi

istorie

secundar (ambele cicluri) materie distinctă

filosofie şi istorie;

istoria lumii

contemporane (filiera

ştiinţe sociale)

al doilea ciclu de

învăţământ secundar

(Bachillerato)

materie

distinctă şi teme

transcurriculare

Suedia studii sociale primar (clasele

I-VI) secundar

(clasele VII-IX)

materie distinctă

învăţământ obligatoriu

Turcia democraţie şi

educaţie pentru

drepturile omului

primar (clasele I-III) materie distinctă,

obligatorie

instruire civică şi

drepturile omului

primul ciclu de

învăţământ secundar (clasele

VII-VIII)

materie distinctă,

obligatorie

democraţie şi

educaţie pentru

drepturile omului

al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clasa a

XI-a)

materie distinctă, curs

facultativ

Ucraina „Suntem cetăţeni" primul ciclu de

învăţământ secundar (clasa a

IX-a)

materie distinctă,

obligatorie şcolaritate

educaţie juridică primul ciclu de

învăţământ secundar (clasa a

IX-a)

materie distinctă,

obligatorie

195

educaţie pentru

cetăţenie

al doilea ciclu de

învăţământ secundar (clsasele

IX-XI)

materie distinctă,

obligatorie

Ungaria istorie şi cetăţenie

antropologie şi studii

sociale

primar

(clasele V-VIII)

primar (clasa a

VII-a)

trunchi comun obligatoriu

(parte a ariei curriculare „om şi

societate")

din curriculum

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea

studii sociale

studiul omului şi

etica introducere în

filosofie istorie şi

cetăţenie

secundar (clasele IX-XII)

secundar (clasa a XI-a)

secundar (clasa a XII-a)

secundar profesional

(clasa a XII-a)

integrată

integrat

ă integrată

materie

distinctă

curriculum-ul la dispoziţia

şcolii

Sursa: C. Bîrzea (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis,

Strasbourg, Council of Europe.

197

ANEXA IV - CARACTERISTICILE IDENTITĂŢII EUROPENE

HUNTING

TON

DUROSELLE BRAUDEL WRIGHT MORIN

IDENTITĂŢII

NE

Moştenirea

clasică

Creştinismu

l

Separarea

autorităţii

temporale de

autoritatea

spirituală

Diversitatea

lingvistică

Statul de

drept

Instituţiile

politice bazate pe

reprezentativitate

Individualis

mul

Dreptul roman

Morala iudeo-

creştină

Arta clasică

Umanismul şi

individualismul

Renaşterii

Raţionalismul

şi ştiinţa

iluminismului

Romantismul

Interpretarea

cantitativă a

existenţei

Revolta

prometeică

Atracţia

originilor şi mitul

eternului retur

Atracţia faţă

de interzis,

necunoscut,

îndepărtat

Încrederea în

raţiune, mitul

supremaţiei

subiectului

Spiritul critic

şi autocritic

Umanismul:

tendinţa de a

considera omul ca

măsura tuturor

lucrurilor şi un scop

în sine

Liberalismul:

încrederea în

individ şi dreptul

fiecăruia de a-şi

dezvolta propriul

potenţial

Pragmatismul:

convingerea că nu

există adevăruri

absolute, ci doar

cele confirmate de

practică

Relativismul:

circumscrierea

oricărei experienţe

într-un context

(ştiinţific, social sau

cultural) care

limitează

capacitatea noastră

de generalizare

Caracterul dialogic

al identităţii europene,

rezultat dintr-o serie de

antagonisme interne:

religia/raţiunea

credinţa/îndoiala

gândirea

mitică/gândirea critică

empirismul/

raţionalismul

existenţa/ ideea

particularul/

universalul

problematizarea/

reîntemeierea

filosofia/ştiinţa

cultura

umanistă/cultura

ştiinţifică

vechiul/noul

tradiţia/evoluţia

reacţia/revoluţia

individul/

colectivitatea

imanentul/

trancendentul

hamletismul/

prometeismul

quişotismul/

ea destinului

istoric

ea valorilor

ea modului de

viaţă

ea socială şi

economică

ea

responsabilităţii

sancho-panzismul

ANEXA V - CRONOLOGIA UNIFICĂRII EUROPENE

768- 814 Carol cel Mare, părinte al Europei

1100-1300 „Republica Christiana"

1308 Dante: „Despre monarhie" (unificarea europeană sub o monarhie unică)

1463 George Podiehrad (regele Boemiei): „Tratat de alianţă şi de confederaţie pentru a

rezista in faţa turcilor" (model federal creştin)

1623 Emeric Cruce (călugăr-pedagog francez): „Noua Cynee"

1638 Ducele de Sully (ministrul Finanţelor a1 regelui protestant Henric al IV-lea): „Marele

Proiect a1 Regelui Henric al IV-lea"

1645 Jan Amos Comenius: „Renaşterea universală"

1654 William Penn (quaker englez, fondatorul Pennsylvaniei americane): „Prezentul şi

viitorul

păcii in Europa" 1712 Abatele Saint-Pierre: „Proiect de pace eternă" 1761 Jean-Jacques

Rousseau: „Contribuţie la Proiectul de pace eternă" 1789 Jeremy Bentham (fondatorul

utilitarismului): „Principiile legii internaţionale" 1795 Immanuel Kant: „Pacea eternă"

1800 Friedrich von Gentz (consilierul lui Mătternich, secretarul Congresului de la Viena):

„Despre pacea eternă"

1800-1813 Laplace: „Europa sub Napoleon cel Mare" (proiectul de unificare imperială al lui

Bonaparte)

1814 Henri de Saint-Simon (teoretician al socialismului): „Despre reorganizarea Societăţii

Europene"

1834 Giuseppe Mazzini: mişcarea „Tineretul european" (Risorgimento la scară europeană)

1846 Richard Cobden (economist britanic): „Schimbul liber în Europa"

1851 Victor Hugo: „Statele Unite ale Europei"

1863 Pierre-Joseph Proudhon: „Despre principiul federativ"

1878Johann Kaspar Bluntschli: „Organizarea Societăţii Statelor Europene" (după modelul

helvetic)

1879Constantin Frantz (diplomat prusac): „Despre federalism ca principiu conducător"

1923Richard Coudenhove-Kalergi (diplomat austriac, fondatorul mişcării paneuropene):

„Pan-Europa"

1924Alfred Nossia: „Noua Europă"

199

1929 Aristide Briand (ministru de externe francez): „Liga Naţiunilor"

1949înfiinţarea Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg

1950Planul Schuman privind integrarea limitată şi progresivă a Europei (metoda neo-

funcţionalistă)

1951Tratatul de la Paris prin care se creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO), la care aderă Franţa, RFG, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg

1952proiectul Comunităţii Europene a Apărării (eşuat in 1954)

1957 Tratatele de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene şi,

respectiv, a Euratom

1961 lansarea proiectului de uniune politică; prima încercare de aderare a Marii Britanii

1962 eşecul Planului Fouchet de Uniune politică; iniţierea politicii agricole comune (PAC)

1962 proiectul Kennedy, privind parteneriatu1 euro-atlantic

1968 realizarea uniunii vamale a celor şase ţări membre

1972 Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei (ultimul fiind

respins de populaţie)

1972 crearea „şarpelui monetar european" (stabilizarea cursurilor interne de schimb)

1976 Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene prin întărirea cooperării

politice

1979 intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME); primele alegeri prin

sufragiu universal direct pentru Parlamentul European

1985 aderarea Spaniei şi a Portugaliei; Convenţia privind Spaţiul Schengen

1986 Actul Unic European (prima mare revizuire a Tratatului de la Roma)

1989 Planul Delors de uniune economică şi monetară

1992 Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) sau cea de a doua mare

modificare a Tratatului de la Roma

1992 instituţionalizarea cetăţeniei europene prin Tratatul de la Maastricht

1993 realizarea pieţei unice

1994 cea de a doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare

1997 Tratatul de la Amsterdam (cea de a treia revizuire majoră a Tratatului de la Roma)

2000 Tratatul de la Nisa (sau cea de a patra revizuire majoră a Tratatului Uniunii) şi

adoptarea

Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, ca parte integrantă a Tratatului Uniunii 2004

cea mai mare extindere a UE, prin aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei, Letoniei,

Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Sloveniei şi Ungariei 2004

adoptarea Tratatului constituţional

BIBLIOGRAFIE

ABROMEIT, H. (1998) Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-

State Polity,

Oxford, Berghan Books.

ALEJANDRO, R. (1993) Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere, Albany, State

University of New York Press.

ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, Bucureşti, Ed. Univers. ALMOND, G.;

VERBA, S. (1996) Cultura civică, Bucureşti, Editura DU Style. ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN,

K.A. (1993) (eds.) Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy-Making,

London, Sage.

ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1996) (eds.) The European Union: How Democratic

Is It?,

London, Sage.

ANDERSON, B. (1983) Imagined Communities, London, Verso.

ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart.

APPIAH, K.A. (1998) Cosmopolitan Patriots. In: P. Cheah, B. Robbins (eds.) Cosmopolitics:

Thinking and Feeling beyond the Nation, Minneapolis, University of Minnesota Press.

ARCHIBUGI, D.; HELD, D.; KOHLER, M. (1998) (eds.) Re-Imagining Political

Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.

ARMSTRONG, K.A.; BULMER, S. (1998) The Governance of the Single European

Market,

Manchester, Manchester University Press.

ARON, R. (1994) Is Multinational Citizenship Possible? In: B. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship. Critical Concepts, London, Routledge, vol. II, p. 279-291.

AUDIGIER, F. (1999) L'education â la citoyennete. Paris, INRP.

BACHE, I. (1998) The Politics of European Union Regional Policy. Multi-level

Governance or Flexible Gatekeeping, Sheffield, Sheffield Academic Press.

BADIE, B. (1995) La fin des territoires, Paris, Fayard.

BANKOWSKI, Z.; CHRISTODOULIDIS, E. (1999) Citizenship Bound and Citizenship

Unbound. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan;

New York, St. Martin's Press, p. 83-120.

202

BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality,

Minneapolis, University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetăţenia, Bucureşti, Editura DU Style,

1997).

BARBER, B.R. (1998) A Place for US: How to Make Society Civil and Democracy

Strong, New

York, Hill and Wang.

BAUBOCK, R. (1994) Transnational Citizenship, Aldershot, Edward

Elgar. BECK, U. (1992) The Risk Society, London, Sage.

BEETHAM, D.; LORD, C. (1998) Legitimacy and the EU, London, Longman.

BEINER, R. (1995) Why Citizenship Constitutes a Theoretical Problem in the Last Decade of

the Century. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York

Press, p. 1-28.

203

BELLAH, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial,

New York, Seabury.

BELLAMY, R.; CASTIGLIONE, D. (1998) Between Cosmopolis and Community: Three

Models of Rights and Democracy within the European Union. In: D. Archibugi, D. Held, M. Kohler

(eds.) Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge,

Polity Press.

BENDIX, R. (1964) Nation-Building and Citizenship, New York, J. Wiley and Sons.

BERCEANU, B. B. (1999) Cetăţenia. Monografie juridică, Bucureşti, Ed. All Beck. BERGER,

P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea socială a realităţii, Bucureşti, Ed. Univers.

BERTEN, A. (1992) Identite europeenne, une ou multiple? Reflexion sur les processus de

formation

de l'identite. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L'Europe au soir du siecle. Identite et

democratie, Paris, Editions Esprit, p. 81-97.

BERTRAND, G.; MICHALSKI, A.; PENCH, L.R. (1999) Scenarios Europe 2010. Five

Possible Futures for Europe, Brussels, European Commission.

BIRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyennete. L'Annee sociologique. vol. 46, nr. 1, p. 57-85.

BÎRZEA, C. (2000) Education for Democratic Citizenship: A Lifelong Learning

Perspective,

Strasbourg, Council of Europe Press.

BÎRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint.

BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe Press.

BÎRZEA, C. (2004) Learning Democracy, Strasbourg, Council of Europe Press.

BLOOM, D.E.; PATH, R. (2000) Social Capitalism and Human Diversity. In: The Creative

Society

of the 21st Century, Paris, OECD, p. 25-77.

BOBBIO, N. (1987) The Future of Democracy, Cambridge, The Polity Press.

BOBBIO, N. (1998) L'Etat et la democratie internationale, Bruxelles, Complexe, 1998.

BORNEMAN, J.; FOWLER, N. (1997) Europeanization. Annual Review of Anthropology,

vol.26, p.487-514.

BORZEL, T. (2001) Non-compliance in the European Union: Pathology or Statistical

Artifact?

Journal of European Public Policy, vol.8, nr.5, p.803-824. BORZEL, T.A.; RISSE, Th.

(2003) Conceptualizing the Domestic Impact of Europe. In: K.

Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford

University

204

Press, p.57-80.

BOVENS, M. (1998) The Quest for Responsibility. Accountability and Citizenship in

Complex Organizations, Cambridge, Cambridge University Press.

BRAUDEL, F. (1993) La civilisation europeenne. In: Grammaire des civilisations, Paris,

Flammarion.

BRECHON, P. (2002) Des valeurs politiques entre perennite et changement, Futuribles, nr.

277, p. 95-128.

BRIDGES, Th. (1994) The Culture of Citizenship, Albany, State University of New York

Press.

BUCHAN, D. (1993) Europe: The Strange Superpower, Aldershot, Dartmouth.

BULMER, S. (1996) The Governance of the European Union: A New Institutionalist

Approach. Journal of Public Policy, vol. 16, nr. 4, p. 351-380.

BURGESS, M. (2000) Federalism and European Union: The Building of Europe, 1995-

2000,

London, Routledge.

BURGESS, M.; GAGNON, A.G. (1993) (eds.) Comparative Federalism and Federation:

Competing Traditions and Future Directions, London, Harvester Wheatsheaf.

CAIRNS, W. (2001) Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Universală

Dalsi. CALAME, P. (2001) Le principe de subsidiarite active. Concilier unite et diversite. In: O. De

Schutter,

N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l'Union Europeenne, Bruxelles,

Commission Europeenne, p. 247-260.

CAPORASO, J. (1995) The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or

PostModern? Journal of Common Market Studies, vol.34, nr.1, p.29-52.

CHECKEL, J.T. (2001) The Europeanization of Citizenship? In: M.G. Cowles, J.A.

Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change,

Ithaca, Cornell University Press, p.180-197.

CHRISTIANSEN, TH.; JORGENSEN, K.E.; WIENER, A. (1999) The Social Construction of

European Integration. Journal of European Public Policy, vol. 6, nr. 4, p. 528-544.

CIVITAS (1994) National Standards for Civics and Government, Calabasas, Center for

Civic Education.

CLARKE, B. (1994) Citizenship, London, Pluto Press.

CLARKE, P. (1996) Deep Citizenship, London, Pluto Press.

205

CLOSA, C. (2001) Requirements of a European Public Sphere. Civil Society, Self and the

Institutionalization of Citizenship. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between

National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p.

180-201.

COHEN, J.L.; ARATO, A. (1992) Civil Society and Political Theory, Cambridge, Mass.,

MIT Press.

COMAROFF, J.L.; COMAROFF, J. (1999) (eds.) Civil Society and the Political

Imagination in Africa: Critical Perspectives, Chicago, University of Chicago Press.

COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Iaşi, Polirom, 3 vol.

COUSSENS, W.; CRUM, B. (2003) Towards Effective and Accountable Leadership of the

Union:

Options and Guidelines for Reform. Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, nr. 1,

p.

5-38.

COWLES, M.G.; CAPORASO, J.; RISSE, T. (2001) (eds.) Transforming Europe:

Europeanization and Domestic Change, Ithaca, N.Y., Cornell University Press.

CRICK, B.; PORTER, A. (1978) Political Education and Political Literacy, London,

Longman.

CROZIER, M; HUNTINGTON, S.P.; WATANUKI, J. (1975) The Crisis of Democracy:

Report on the Governability of Democracies to the Trilateral Commission, New York, New

York University Press.

DAGGER, R. (1997) Civic Virtues, Oxford, Oxford University Press.

DAHRENDORF, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea. Social

Research, vol. 41, p. 673-701.

DAHRENDORF, R. (1985) Law and Order, Boulder, California, Westview Press.

DAHRENDORF, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van Steenbergen

(ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 10-19.

DALTON, R. (1996) Citizen Politics, New Jersey, Chatham House.

DAUENHAUER, B. (1996) Citizenship in a Fragile World, Maryland, Rowan and

Littlefield.

DE MUNCK, J.; LENOBLE, J. (2001) Les mutations de l'art de gouverner. In: O. De

Schutter, N.

Lebessis, J. Paterson (eds.) La gouvernance dans l'Union Europeenne, Bruxelles,

Commission Europeenne, p. 31-54.

206

DE SCHOUTHEETE, Ph. (1992) The European Community and its Sub-Systems. In: W.

Wallace

(ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter, p. 106-124.

DEHOUSSE, R. (2001) Les institutions europeennes en quete de legitimite: necessite d'une

approche privilegiant la procedure. In: O. De Schutter, N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La

gouvernance dans l'Union Europeenne, Bruxelles, Commission Europeenne, p. 247-260.

DEKKER, H.; MEYENBERG, R. (1991) (eds.) Politics and the European Younger

Generation. Political Socialization in Western, Central and Eastern Europe, Oldenburg,

University of Oldenburg.

DELANTY, G. (1995) Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan.

DELANTY, G. (1997) Models of Citizenship: Defining European Identity and Citizenship.

Citizenship Studies, vol. 1.

DELANTY, G. (2000) Citizenship in a Global Age, Buckingham, Open University Press.

DELORS, J. (1992) Le nouveau concert europeen, Paris, Editions Odile Jacob. Democracy's

Next Generation (1989), Washington D.C., People for American Way. DONATI, P. (1993) La

citadinanza societaria, Roma, Laterza.

DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship: The Relational

Approach. International Sociology, vol. 10, nr. 3, p. 299-314.

DRULAK, P. (2001) (ed.) National and European Identities in E.U. Enlargement, Prague,

Institute

of International Relations. DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integrării europene. Tratat

elementar, Bucureşti, Ed. Lumina

Lex.

DUFF, A.; WILLIAMS, Sh. (2001) European Futures. Alternative Scenarios for 2010,

London, The Federal Trust.

DUINA, F.G. (1999) Harmonizing Europe. Nation-States within the Common Market,

New York, State University of New York Press.

DUROSELLE, J.B. (1965) L'idee de l'Europe dans l'histoire, Paris, Denoel.

DUŢU, Al. (1999) Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, Ed. All.

EDER, K. (2001a) Integration through Culture? The Paradox of the Search for a European

Identity. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and

Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 222-244.

EDER, K. (2001b) Citizenship and the Making of a European Society. From the Political to

the Social Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between

National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 245-269.

207

EDER, K.; TRENZ, H.-J. (2003) The Making of a European Public Space: The Case of

Justice and Home Affairs. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National Governance,

Oxford, Oxford University Press, p.111-134.

ELAZAR, D.J. (1994) (ed.) Federal Systems of the World: A Handbook of Federal,

Confederal and Autonomy Arrangements, Harlow, Longman, 2nd edition.

ETZIONI, A. (1993) The Spirit of Community, New York, Crown.

EUROPEAN COMMISSION (2001) European Governance: a White Paper, Brussels,

Commission of the European Communities.

EUROPEAN COUNCIL (2001) The Future of the EU: Declaration of Laeken, 15

December.

FALKNER, G. (2001) Policy Networks in a Multi-Level System: Convergence Towards

Moderate Diversity? In: K.H. Goetz, S. Hix (eds.) Europeanized Politics? European Integration

and National Political Systems, London, Frank Cass, p.94-120.

FAULKS, K. (2000) Citizenship, London, Routledge.

FEATHERSTONE, K.; RADAELLI, C.M. (2003) (eds.) The Politics of Europeanization,

Oxford,

Oxford University Press.

FEDERAL TRUST (1991) Europe's Future: Four Scenarios, London.

FERRY, J.-M. (1992) Pertinence du postnational. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.)

L'Europe au soir du siecle, Paris, Esprit, p. 39-57.

FERRY, J.-M. (2000) La question de l'Etat europeen, Paris, Gallimard.

FISCHER, J. (2000) From Confederacy to Federation, speech at the Humboldt University,

12 May.

FOLLESDAL, A.; KOSLOWSKI, P. (1998) (eds.) Democracy and the European Union,

Berlin, Springer.

FONTAINE, P. (1993) L'Europe des citoyens, Bruxelles, Commission Europeenne.

FRAZER, N.; GORDON, L. (1994) Civil Citizenship against Social Citizenship. In: B. van

Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 90-107.

FREEDEN, M. (1998) Drepturile, Bucureşti, Editura DU Style.

FREEMAN, M. (1995) Are There Collective Rights? Political Studies, vol. 43, p. 25-40.

FRIES, F. (1995) Les grands debats europeennes, Paris, Seuil.

GALTUNG, J. (1973) The European Community: A Superpower in the Making, Oslo,

Universitetsforlaget.

GAMBERALE, C. (1997) European Citizenship and Political Identity. Space and Polity, nr.

1, p. 3759.

208

GARCIA, S. (1993) (ed.) European Identity in Search for Legitimacy, London, Pinter.

GAVRELIUC, A. (2002) Imaginar identitar şi aşteptări sociale în vestul României. În: A. Neculau

(coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed. Polirom, p. 194-221.

GELLNER, E. (1994) Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, Antet/CEU.

GIDDENS, A. (1998) The Third Way, Cambridge, The Polity Press (trad. rom.).

GIESEN, B., EDER, K. (2001) European Citizenship: An Avenue for the Social Integration

of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and

Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 1-16.

GIRAULT, R. Identites et conscience europeennes au XXe siecle, Paris, Hachette.

GIULIANI, M. (2003) Europeanization in Comparative Perspective: Institutional Fit and

National Adaptation. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization,

Oxford, Oxford University Press, p.134-155.

GONDRAND, Fr. (1991) Parlez-vous Eurocrate?, Paris, Editions d'Organisation.

GRABBE, H. (2003) Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession

Process.

In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford

University Press, p.303-330.

GRIMM, D. (1995) Does Europe Need a Constitution? European Law Journal, nr. 1, p.282-

302.

GROTE, J.R.; LANG, A. (2003) Europeanization and Organizational Change in National

Trade Associations: An Organizational Ecology Perspective. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli

(eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.225-254.

GUNSTEREN, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van Steenbergen

(ed.) The

Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 36-48.

HABERMAS, J. (1989) The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge,

MIT Press.

HABERMAS, J. (1992) Citoyennete et identite nationale. Reflexions sur l'avenir de l'Europe.

In: J. Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L'Europe au soir du siecle. Identite et democratie, Paris,

Editions Esprit, p. 17-39.

HABERMAS, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen (ed.) The

Condition

of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 20-35.

209

HABERMAS, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of

Europe. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press,

p.

255-282.

HABERMAS, J. (1995) The European Nation-State: Its Achievements and its Limits. On the

Past and Future of Sovereignty and Citizenship. Rivista Europea di diritto, filosofia e

informatica, nr.

2, p. 27-36.

HABERMAS, J. (1999) Au-delâ de l'Etat-nation, Paris, Fayard.

HALMAN, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg

University/EVS.

HAMON, D.; KELLER, I.S. (1997) Fondements et etapes de la construction europeenne,

Paris,

PUF.

HANN, C.; DUNN, E; (1996) Civil Society: Challenging Western Models, London,

Routledge.

HART, H.L.A. (1968) Punishment and Responsibility: Essays in the Philosophy of Law,

New

York, Free Press.

HASSENTEUFEL, P. (1996) L'Etat-Providence ou les metamorphoses de la citoyennete.

L'Annee sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 127-149.

HAVENS, M. (1991) Citizenship. In: The American Intellectual Encyclopedia, New York,

Grolier,

p. 742-745.

HAYEK, F. (1967) Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, Routledge.

HEATER, D. (1990) Citizenship: The Civic Ideal in World History, London, Longman.

HEDETOF, U. (1998) (ed.) Political Symbols, Symbolic Politics: Europe between Unity

and

Fragmentation, Aldershot, Ashgate. HELD, D. (1987) Models of

Democracy, Stanford, Stanford University Press.

HELD, D. (1991) Between State and Civil Society: Citizenship. In: G. Andrews (ed.)

Citizenship,

London, Lawrence and Wishart, p. 19-25. HERITIER, A. (1999) Policy-making and

Diversity in Europe. Escape from Deadlock, Cambridge,

Cambridge University Press.

210

HERITIER, A. (2002) (ed.) Common Goods : Reinventing European and International

Governance, Lanham, Rowman and Littlefield Publishers.

HERITIER, A. et al. (2001) Differential Europe : New Opportunities and Restrictions for

Policy-Making in Member States, Lanham, MD, Rowman and Littlefield.

HERITIER, A.; KNILL, Ch. (2000) Differential Responses to European Integration: A

Comparison, Bonn, Max Planck.

HERZOG, Ph. (2002) L'Europe apres l'Europe. Les voies d'une metamorphose,

Bruxelles,

Editions De Boeck Universite. HIX, S. (1999) The Political System of the European Union,

New York, St. Martin's Press.

HOBSBAWM, E. (1990) Nations and Nationalism since 1780, Cambridge, Cambridge

University Press.

HOOGHE, L. (1996) (ed.) European Integration and Cohesion Policy: Building Multi-

Level

Governance, Oxford, Oxford University Press. HOOGHE, L.; MARKS, G. (2001) Multi-

Level Governance and European Integration, Lanham,

Rowman and Littlefield.

HOWE, S. (1991) Citizenship in the New Europe: A Last Chance for the Enlightenment? In:

G. Andrews (ed.) Citizenship, Milton Keynes, Open University Press.

Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World

(2002), New York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.

HUNTINGTON, S.P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth

Century,

Norman, The University of Oklahoma Press.

ICHILOV, O. (1998) Patterns of Citizenship in a Changing World. In: O. Ichilov (ed.)

Citizenship

and Citizenship Education in a Changing World, London, The Woburn Press, p. 11-27.

INGLEHART, R. (1997) Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic and

Political Change in 43 Societies, Princeton, Princeton University Press.

INGLEHART, R.; BASANEZ, M.; MORENO, A. (1998) Human Values and Beliefs: A

Cross -Cultural Sourcebook. Political, Religious, Sexual, and Economic Norms in 43 Societies.

Findings from the 1990-1993 World Values Survey, Ann Arbor, The University of Michigan

Press.

IONESCU, N. (1990) Între realităţile noastre. În: Roza vânturilor, Bucureşti.

211

JANOSKI, Th. (1998) Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University

Press.

JANOWITZ, M. (1983) The Reconstruction of Patriotism. Education for Civic

Consciousness,

Chicago, The University of Chicago Press.

JORDAN, A.G.; SCHUBERT, K. (1992) (eds.) Policy Networks. Special issue of the

„European Journal of Political Science", vol. 21, nr. 1-2.

KALDOR, M (2003) Global Civil Society, Cambridge, Polity.

KASSIM, H. (2003) Meeting the Demands of EU Membership: The Europeanization of

National Administrative Systems. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of

Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.83-111.

KEATING, M.; HOOGHE, L. (1996) By-passing the Nation-State? Regions in the European

Union. In: J. J. Richardson (ed.) European Union: Power and Policy Making, London,

Routledge, p.216-229.

KELLY, G.A. (1995) Who Needs a Theory of Citizenship? In: R. Beiner (ed.) Theorizing

Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 79-104. KINCAID, J. (1999)

Confederal Federalism and Citizens Representation in the European Union. In:

J.B. Brzisnki, Th. D. Lancaster, Ch. Tuschhoff (eds.) Compounded Representation in West

European Federations, London, Frank Cass.

KLINGEMANN, H.-D.; FUCHS, D. (1995) (eds.) Citizens and the State, Oxford, Oxford

University Press.

KOHLER-KOCH, B. (1997) Organized Interests in European Integration: The Evolution of a

New Type of Governance? In: H. Wallace, A.R. Young (eds.) Participation and Policy-making in

the European Union, Oxford, Clarendon Press, p. 42-68.

KOHLER-KOCH, B. (2003a) (eds.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford

University Press.

KOHLER-KOCH, B. (2003 b) Interdependent European Governance. In: B. Kohler-Koch

(ed.)

Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.10-23.

KOHLER-KOCH, B.; EISING, R. (1999) (eds.) The Transformation of Governance in the

European Union, London, Routledge.

KOOIMAN. J. (1993) (ed.) Modern Governance, London, Sage.

KOOIMAN, J. (2002) Governance: A Social-Political Perspective. In: J. Grote, B. Gbikpi

(eds.)

212

Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske and

Budrich, p. 121-139.

KOVÂCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe. National

Contexts and European Construction. In: Concepts of Democratic Citizenship, Strasbourg,

Council of Europe, p. 3-7.

KUHNHARDT, L. (1992) Federalism and Subsidiarity. Telos. A Quarterly Journal of

Critical

Thought, nr. 91, p. 77-83.

KUMAR, K. (1993) Civil Society: An Inquiry into the Usefulness of an Historical Term.

British Journal of Sociology, vol. 44, p. 375-395.

KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights,

Oxford, Clarendon Press.

KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on

Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of

New York Press, p. 283-322. KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (2000) (eds.) Citizenship in

Diverse Societies, Oxford, Oxford

University Press.

LABOHM, H.H.J.; ROOD, J.Q. Th.; VAN STADEN, A. (1998) Europe on the Threshold

of the 21st

Century: Five Scenarios, The Hague, Clingendael - Study. LADEUR, K.-H. (1997) Towards

a Legal Theory of Supranationality: The Viability of the Network

Concept. European Law Journal, vol. 3, nr. 1, p. 33-53.

LADRECH, R. (2001) Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for

Analysis. In: Queen's Papers on Europeanization, nr.2, p.1-11.

LAITIN, D.D. (1997) The Cultural Identities of a European State. Politics and Society, vol.

25, p.

277-302.

LANG, J. (2003) Policy Implementation in a Multi-Level System: The Dynamics of Domestic

Response. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford

University Press, p.154-174.

LECA, J. (1986) Individualisme et citoyennete. In: P. Birnbaum (sous dir.). Sur

l'individualisme, Paris, Presses de FNSP, p. 176-209.

LECA, J. (1991) La citoyennete entre la nation et la societe. In: D. Colas, C. Emeri, J.

Zylberberg

213

(sous dir.) Citoyennete et nationalite, Paris, PUF. LECA, J. (1994) Individualism and

Citizenship. In: B.S. Turner, P.Hamilton (eds.) Citizenship:

Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 148-187.

LEPSIUS, R.M. (2001) The European Union: Economic and Political Integration and Cultural

Plurality. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and

Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 205-221.

LIJPHART, A. (1999) Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in

Thirty-Six Countries, New Haven, Yale University Press.

LINKLATER, A. (1999) Cosmopolitan Citizenship. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.)

Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin's Press, p. 35-59.

LISTER, R. (1990) The Exclusive Society. Citizenship and the Poor, London, CPAG.

LISTER, R. (1997) Citizenship: Feminist Perspective, London, Macmillan.

LORD, Ch. (1998) Democracy in the European Union, Sheffield, Sheffield Academic

Press.

LUNDBERG, E. (1995) Political Freedoms in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola

(eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 113-134.

MAGNETTE, P. (1999) La citoyennete europeenne. Droits politiques, institutions,

Bruxelles, Editions de l'Universite de Bruxelles.

MAGNETTE, P. (2000) La Constitution Europeenne, Bruxelles, Universite Libre de

Bruxelles.

MAJONE, G. (1996) Regulating Europe, London, Routledge.

MAJONE, G. (1998) Europe's „Democratic Deficit": The Question of Standards. European

Law Journal, vol. 4, nr. 1, p. 5-28.

MANN, M. (1994) Ruling Class Strategies and Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton

(eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 63-79. MARCH, J.; OLSEN,

J.P. (1989) Rediscovering Institutions, New York, Free Press. MARCH, J.G.; OLSEN, J.P. (1995)

Democratic Governance, New York, The Free Press. MARGA, A. (1995) Europa şi specificul

european. Filosofia unificării europene, Cluj, Biblioteca

Apostrof.

MARIAS, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens' Rights. In: A. Rosas, E.

Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 207-

233.

MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Iaşi, Polirom.

MARITAIN, J. (1993) L'Europe et l'idee federale, Paris, Mame.

214

MARKS, G. (1992) Structural Policy in the European Community. In: A. Sbragia (ed.) Euro-

Politics: Institutions and Policy-making in the „New" European Community, Washington

D.C., Brooking Institution.

MARKS, G.; NIELSEN, F.; RAY, L.; SALK, J. (1998) Competencies, Cracks and Conflicts:

Regional Mobilization in the European Union. In: G. Marks, F.W. Scharpf, Ph. C. Schmitter, W.

Streeck (eds.) Governance in the European Union. London, Sage, p. 40-63.

MARKS, G.; SCHARPF, F.W.; SCHMITTER, Ph.C.; STREECK, W. (1998) Governance in

the European Union, London, Sage.

MARSHALL, T.H. (1973) Class, Citizenship and Social Development, Chicago, University

of Chicago Press.

MATHIEU, J.-L. (1993) La Communaute europeenne: marche ou Etat? Paris, Nathan.

MATHIEUX, J.; MOREAUX, D.; MOUGENOT, P. (1994) La civilisation europeenne,

Paris, Bordas.

MAURER, A.; WESSELS, W. (2001) (eds.) National Parliaments on their Ways to

Europe: Losers or Latecomers? Baden-Baden, Nomos.

MAYNTZ, R. (1998) New Challenges to Governance Theory, Florence, European

University Institute.

MEAD, L. (1986) Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship, New York,

Free Press.

MEEHAN, E. (1993) Citizenship and the European Community, Newbury, California,

Sage.

MENY, Y.; MULLER, P.; QUERMONNE, J.I. (1996) (eds.) Adjusting to Europe: The

Impact of the European Union on National Institutions and Policies, London, Routledge.

MEYENBERG, R.; DEKKER, H. (1992) (eds.) Perceptions of Europe in East and West,

Oldenburg, University Press.

MEYER, T. (1995) European Public Sphere and Societal Politics. In: M. Tel6(ed.)

Democratie et construction europeenne, Bruxelles, Editions de l'Universite Libre de Bruxelles, p.

123-140.

MILLON-DELSOL, C. (1993) Le principe de subsidiarite, Paris, PUF.

MILWARD, A.S. (1992) The European Rescue of the Nation State, London, Routledge.

MOREAU DEFARGES, Ph. (2002) L'Union europeenne, empire democratique?, Paris,

Institut Francais des Relations Internationales.

MORTH, U. (2003) Europeanization as Interpretation, Translation and Editing of Public

Policies. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford,

Oxford University Press, p.159-178.

215

NAUTA, L. (1992) Changing Conceptions of Citizenship. In: Praxis International, vol. 12,

p. 20-34.

NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii şi integrarea europeană; radiografia unei

atitudini. În: A. Neculau (coord.) Noi şi Europa, Iaşi, Ed. Polirom, p. 13-28.

NEILL, N. (1995) The Government and Politics of the European Community, Durham,

N.C., Duke University Press.

NEUNREITHER, K. (1995) Citizens and the Exercise of Power in the European Union:

Towards a New Social Contract? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a

New Order, London, Sage Publications, p. 1-18.

NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucureşti, Humanitas.

NOLTE, H.-H. (1992) L'Europe dans la societe planetaire jusqu'au XXe siecle. Revue

internationale des sciences sociales, nr. 131, p. 25-43.

NORTON, Ph. (1995) (ed.) National Parliaments and the European Union, London, Frank

Cass.

NUGENT, N. (1999) The Government and Politics of the European Union, Basingstoke,

Macmillan, 4th ed.

OHMAE, K. (1995) The End of the Nation State, New York, Free Press.

OLDFIELD, A. (1990) Citizenship and Community: Civic Republicanism and the

Modern World, London, Routledge.

OLDFIELD, A. (1994) Citizenship: An Unnatural Practice? In: B.S. Turner, P. Hamilton

(eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 188-198.

OLIVER D.; HEATER, D. (1994) The Foundations of Citizenship, London, Harvester

Wheatsheaf.

OLSEN, J.P. (1996) Europeanization and Nation - State Dynamics. In: S. Gustavsson, L.

Lewin (eds.) The Future of the Nation-State, London, Routledge, p. 245-285.

OLSEN, J.P. (1997) European Challenges to the Nation State. In: B. Steunberg, F. van Vught

(eds.) Political Institutions and Public Policy, Dordrecht, Kluwer, p.157-188.

OOMMEN, T. (1997) Citizenship, Nationality, and Ethnicity, Cambridge, Polity Press.

OSBORNE, D.; GAEBLER, E. (1993) Reinventing Government, New York, Penguin.

PAKKUSKI, J. (1997) Cultural Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1, nr. 1, p. 73-86.

PARSONS, T. (1971) The System of Modern Societies, Englewood Cliffs, Prentice Hall.

PELKMANS, J. (2003) Integrarea europeană. Metode de analiză economică. Bucureşti,

Institutul European din România, ed. II-a.

216

PEREZ-DIAZ, V. (1998) The Public Sphere and a European Civil Society. In: J. Alexander

(ed.) Real

Civil Societies, London, Sage. PHILLIPS, A. (1991) Citizenship and Feminist Theory. In: G.

Andrews (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 76-88.

PIERRE, J.; PETERS, G.B. (2000) Governance, Politics and the State, Houndsmills,

Macmillan.

POWELL, W.; DI MAGGIO, P. (1991) (eds.) The New Institutionalism in Organizational

Analysis,

Chicago, University of Chicago Press.

PREUSS, U.K. (1995) Problems of a Concept of European Citizenship. European Law

Journal, nr. 1, p. 267-281.

PUTNAM, R. (2000) Bowling Alone: The Colapse and Revival of American Community,

New

York, Simon and Schuster.

QUERMONNE, J.-L. (2002) Le systeme politique de l'Union Europeenne, Paris,

Montchrestien, 5e edition.

RADAELLI, C.M.. (2003) The Europeanization of Public Policy. In: K. Featherstone, C.M.

Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.27-56.

RAWLS, J. (1971) A Theory of Justice, Cambridge, Mass., Harvard University Press.

REES, A. (1996) (ed.) Citizenship Today, London, UCL.

REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University of

North Carolina Press.

RHODES, R.A.W. (2003) Understanding Governance. Policy Networks, Governance,

Reflexivity and Accountability, Maidenhead, Open University Press.

RISSE, Th. (2001) A European Identity? Europeanization and the Evolution of Nation-State

Identities. In: M.G.Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe.

Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, p.198-216.

ROCHE, M. (1992) Rethinking Citizenship, Cambridge, Polity Press.

ROCHE, M. (1994) Citizenship, Social Theory and Social Change. In: B.S. Turner, P.

Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 80-110.

ROMETSCH, D.; WESSELS, W. (1996) (eds.) The European Union and Member States.

Towards Institutional Fusion? Manchester, Manchester University Press.

ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizen's Europe. In Search of a New Order,

London,

Sage.

217

ROSENAU, J.N.; CZEMPIEL, E.-O. (1992) (eds.) Governance without Government:

Order and Change in World Politics, Cambridge, Cambridge University Press.

SARTRE, M. (1992) L'Empire romain comme modele. Commentaire, nr. 57, p. 27-35.

SBRAGIA, A.M. (1992) (ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New"

European Community, Washington D.C., Brookings Institution.

SCHARPF. F.W. (1991) Crisis and Choice in European Social Democracy, Ithaca, Cornell

University Press.

SCHARPF, F.W. (1994) Community and Autonomy: Multi-Level Policy-making in the

European Union. Journal of European Public Policy, vol. I, nr. 2, p. 219-242.

SCHARPF, F.W. (1998) Governing Europe: Efficient and Democratic, Oxford, Oxford

University Press.

SCHARPF, F.W. (1998) Negative and Positive Integration in the Political Economy of

European Welfare States. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London,

Sage,

p. 15-39.

SCHEUER, A. (1999) A Political Community? In: H. Schmitt, J. Thomassen (eds.) Political

Representation and Legitimacy in the European Union, Oxford, Oxford University Press, p.

25-46.

SCHMIDT, V. (1997) European Integration and Democracy: The Differences Among

Member States.

Journal of European Public Policy, vol.4, nr.1, p.128-145. SCHMITT, C. (1992) The

Constitutional Theory of Federalism. Telos. A Quarterly Journal of Critical Thought, nr. 91, p.

26-56.

SCHMITTER, Ph. C. (1998a) Examining the Present Euro-Polity with the Help of Past

Theories. In:

G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 1-14.

SCHMITTER, Ph. C. (1998b) Imaging the Future of the Euro-Polity with the Help of New

Concepts. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union, London, Sage, p. 121-

150.

SCHMITTER, Ph. C. (2002) Participation in Governance Arrangements. In: J. Grote, B.

Gbikpi (eds.) Participatory Governance. Political and Societal Implications, Opladen, Leske

and Budrich,

p. 51-69.

SCHNAPPER, D. (1994) La Communaute des citoyens, Paris, Gallimard.

218

SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom; Qu'est -

ce que c'est la citoyennete?, Paris, Gallimard, 2000.

SCHOLTE, J.A. (1999) Global Civil Society: Changing the World?, Coventry, University

of Warwick, Center for the Study of Globalisation and Legislation.

SCHUMAN, R. (1963) Pour l'Europe, Paris, Nagel.

SCOTT, J. (1995) Development Dilemmas in the European Community, Buckingham,

Open University Press.

SCOTT, R.W. (2004) Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.

SELIGMAN, A. (1992) The Idea of Civil Society, New York, The Free Press.

SHAW, J. (1998) A Concept of EU Citizenship. In: A. Kershen (ed.) A Question of Identity,

London, Ashgate.

SHKLAR, J. (1991) American Citizenship: The Quest for Inclusion, Harvard, Harvard

University Press.

SHORE, C (2000) Building Europe: The Cultural Politics of European Integration,

London, Routledge.

SHOTTER, J. (1993) Psychology and Citizenship: Identity and Belonging. In: B.S. Turner

(ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 115-138.

SIDJANSKI, D. (1992) L'avenir federaliste de l'Europe, Paris, PUF.

SMITH, A.D. (1986) The Ethnic Origins of Nations, Oxford, Basil Blackwell.

SOMMERS, M. (1993) Citizenship and the Place of the Public Sphere. American

Sociological

Review, vol. 58, p. 587-620.

SOYSAL, J. (1994) The Limits of Citizenship, Chicago, University of Chicago Press.

SPINNER, J. (1994) The Boundaries of Citizenship, Baltimore, John Hopkins University

Press.

STOKER, G. (1998) Cinq propositions pour une theorie de la gouvernance. Revue

internationale des sciences sociales, nr. 155, p. 19-30.

STRAUSS, L. (1999) Cetatea şi omul, Iaşi, Polirom.

STREECK, W. (2001) Citizenship under Regime Competition: The Case of the 'European

Works Council'. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies

and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 122-158.

TALLBERG, J. (2000) Europe at the Eve of the 21st Century: Deep Trends and Policy

Analysis,

Brussels, European Commission.

219

TAYLOR, D. (1994) Citizenship and Social Power. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship:

Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 136-147.

TĂSLĂUANU, C.O. (1996) Obsesia europeană, Bucureşti, Ed. Scripta.

TCHERNIA, J.-F. (2002) Les enquetes sur les valeurs des Europeens. Futuribles, nr. 277, p.

7.

TENZER, N. (1990) La societe depolitisee. Essai sur les fondements de la politique, Paris,

PUF.

TERREN, E. (2002). Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education.

European Journal of Education, vol. 37, no. 2, p. 161-177.

THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX,

Iaşi, Polirom.

TIILIKAINEN. T. (1995) The Problem of Democracy in the European Union. In: A. Rosas,

E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p.

19-38.

TURNER, B.S. (1986) Citizenship and Capitalism, London, Allen and Unwin.

TURNER, B.S. (1992) Outline of a Theory of Citizenship. In: Ch. Moufe (ed.) Dimensions of

Radical

Democracy: Pluralism, Citizenship, Community, London, Verso. TURNER, B.S. (1993)

Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S. Turner (ed.)

Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 1-18.

TURNER, B.S. (1993) Citizenship and Social Theory, London, Sage.

TURNER, B.S. (1994) Outline of a Theory of Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)

Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 199-226.

TWINE, F. (1994) Social Rights and Citizenship, London, Sage.

ULRICH, H.; D'OLIVEIRA, J. (1995) Union Citizenship: Pie in the Sky? In: A. Rosas, E.

Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 58-

84.

VAN GUNSTERREN, H. R. (1998) A Theory of Citizenship. Organizing Plurality in

Contemporary Democracies, Boulder, Co., Westview Press.

VELDHUIS, R. (1997) Education for Democratic Citizenship: Dimensions of Citizenship,

Core Competencies, Variables and International Activities, Strasbourg, Council of Europe.

VLASCEANU, M. (1996) Sectorul non-profit: contexte, organizare, conducere, Bucureşti,

Ed. Paideia.

220

VOGEL, U. (1991) Is Citizenship Gender-Specific? In: U. Vogel, M. Moran (eds.) The

Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin's Press, p. 58-85.

VOGEL, U.; MORAN, M. (1991) (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St.

Martin's Press.

VOYENNE, B. (1964) Histoire de l'Idee europeenne, Paris, Payot.

WALDINGER, R.; DAWSON, R.; WOLOCH, I. (1992) (eds.) The French Revolution and

the

Meaning of Citizenship, London, Greenwood Press. WALLACE, H. (1998a) Politics and

Policy in the EU: The Challenge of Governance. In: H. Wallace,

W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press,

p.

3-36.

WALLACE, H. (1998b) The Institutions of the EU: Experience and Experiments. In: H.

Wallace, W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University

Press, p.

37-70.

WALLACE, H. (2003) Contrasting Images of European Governance. In: B. Kohler-Koch

(ed.) Linking EU and National Governance, Oxford, Oxford University Press, p.1-9.

WALLACE, H.; WALLACE, W. (1998) Policy-making in the European Union, Oxford,

Oxford University Press, 3rd edition.

WALLACE, W. (1990) (ed.) The Dynamics of European Integration, London, Pinter.

WATTS, R. (2001) Les modeles de partage federal des competences. Revue internationale

des sciences sociales, nr. 167, p. 25-35.

WEILER, J. (1999) The Constitution of Europe, Cambridge, Cambridge University Press.

WEXLER, P. (1990) Citizenship in the Semiotic Society. In: B.S. Turner (ed.) Theories of

Modernity and Postmodernity, London, Sage, p. 164-175.

WINCOTT, D. (2003) The Idea of the European Social Model: Limits and Paradoxes of

Europeanization. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization,

Oxford, Oxford University Press, p.279-302.

WOLTON, D. (1992) La derniere utopie: naissance de l'Europe democratique, Paris,

Flammarion.

221

WOOD, E.M. (1990) The Uses and Abuses of Civil Society. In: R. Miliband at al. (eds.)

Socialist Register, London, Merlin.

YOUNG, I.M. (1989) Polity and Group Difference: A Critique of the Ideal of Universal

Citizenship,

Ethics, vol. 99, p. 250-274.

ZAWADSKI, P. (1996) Le nationalisme contre la citoyennete. L'Annee sociologique, vol.

46, nr. 1, p.

169-185.

222